Luna decembrie în 12 zile: pomenirea Preacuviosului Pãrintelui nostru si fãcãtorul de minuni

Spiridon (+347).

Fragment din cartea: “Sfintul Spiridon Taumaturgul” - Sf. Simeon Metafrastul, Editura Agnos
2007

MINUNILE SFÂNTULUI SPIRIDON

Un crestin pios, care-l iubea mult pe Sf. Spiridon dar la fel de mult si adevarul, spunea aceasta: s-
a dus la mormântul Sfântului la 12 decembrie, ziua praznuirii sale, pentru a-l întâlni, ca atunci
când era viu si pentru a-si arata veneratia sa pentru omul lui Dumnezeu. „Pe când ma apropiam
deja si ma pregateam sa ma concentrez asupra a ceea ce voi face, am simtit o asemenea
mângâiere dumnezeiasca, care m-a învaluit si m-a patruns în inima mea, ca am intrat realmente în
extaz, grabnic fiind purtat prin frumusetile Cerului. Uitând de toate cele pamântesti, chiar de
trupul meu, am ramas mut si nemiscat. N-am vorbit nimanui si, întocmai ca în tinerete, n-am
simtit nici foame nici sete toata ziua, ci m-am cuminecat întreaga zi numai cu Trupul si Sângele
Domnului.”

Acelasi om, venind iarasi la Trimitunda în ziua Sf. Spiridon, pe când se afla îngenuncheat,
îmbratisând sicriul cu trupul (neputrezit) al Sfântului, inima sa fu umpluta de lumina si sufletul
sau inundat de bucurie, o bucurie ce-i facea simtit gustul bunurilor ceresti care-i asteapta pe Sfinti
(pregustarea Raiului). A alergat grabnic la piata pentru a cumpara oarece, inclusiv haine pentru
saraci si pentru localnici, caci se facuse iarna si frigul venise cu putere. Si, dupa ce împlini
aceasta dispozitie a inimii sale, se grabi sa se întoarca spre tara lui, unde-l chemasera treburi
grabnice. Dar, dintr-o fata, norii se-ntunecara, vestind ca o ploaie cu adevarat diluviana avea sa
cuprinda pamântul. Acest om se afla asadar la grea rascruce, putea oare merge mai departe în
calatoria lui câta vreme astfel de vreme câinoasa se anunta? Se întari însa în nadejde: vându ceea
ce cumparase, achizitionând niste vite de povara si trase la biserica Sfântului. Aici, se prosterna
iarasi la racla cu moastele Sfântului, ca si cum acesta ar fi fost înca viu si-l ruga sa fie tovaras de
calatorie cu el si sa opreasca ploaia, atunci când ea ar deveni prea furioasa. Încheindu-si
rugaciunea, iesi din cetatea Trimitundei. Sfântul Spiridon fu cu el pe toata durata calatoriei si nu
doar în chip nevazut ci, asemeni unui tovaras de calatorie – precum îl si rugase – vazut,
împreuna-calator cu el! Vântul sufla teribil iar norii se zbuciumau cu putere dar ploaia… ploaia
parea suspendata, atârnata cu apa ei sub nori: am putea spune ca puterea Sfântului retinea ploaia,
o împiedica în revarsarea ei.

Când omul a ajuns acasa, Sfântul disparu îndata. Inima calatorului fu din nou iluminata de o
lumina negraita si umpluta de bucurie – ca si cm Sfântul Spiridon s-ar fi atins de inima lui si i-ar
fi daruit propria bucurie si fericire. Sfântul se facuse, asadar, iarasi nevazut o data cu intrarea
calatorului în casa, când si ploaia începu a cadea, tinând grozavia ei mai bine de trei zile. De asta
data Spiridon l-a ridicat din greutatile calatoriei, dar în alte dati multe din greutatile vietii i le-a
purtat Sfântul.

Era iarasi praznicul sarbatorii Sfântului, dar de asta data omul nu reusi s-ajunga la mormântul
acestuia ca sa-l cinsteasca, precum avea obiceiul s-o faca în fiecare an. Si aceasta-l umplea de
tristete. Îl ruga asadar pe Sfânt sa nu-l lipseasca de dragostea lui si sa-i daruiasca bucuria acelei
zile, deplina. Si ce s-a întâmplat? Nici nu terminase rugaciunea sa, ca se simti în Biserica
Sfântului, tocmai în Trimitunda. În acelasi timp, simti prezenta reala a Sfântului Spiridon, lumina
si dulceata ce vin de sus îl învaluira si-l umplura deopotriva, parându-i-se ca Sfântul intra laolalta
cu el în locas, ramânând prezent pe tot parcursul sfintei slujbe. Apoi el binecuvânta pe
credinciosii participanti si pleca.

Nu avem un „raport” complet al tuturor miracolelor Sfântului, dar cele mentionate sunt suficiente
celor care iubesc adevarul si virtutea. Nimeni nu poate spune cum Sfântul Spiridon ajuta pe aceia
care, prin rugaciune, îi cer ajutorul sau pe aceia, multi, care se bucura de minunile pe care el le
savârseste. Dar noi nu putem sa nu vestim crestinilor numele lui! Iar daca vreunul se-ntreaba de
unde vine aceasta ploaie de miracole ale Sfântului Spiridon si pentru care virtuti i-a dat Hristos sa
împlineasca acestea toate, sa stie ca El, Hristos, a îngaduit ca toate virtutile sa fie concentrate în
persoana Sf. Spiridon care a si devenit icoana a unei vieti desavârsite în Hristos. Dar prin ce se
deosebea cu totul de altii: prin smerenia si modestia lui extreme. El care aproape ca depasea în
minuni pe multi dintre oameni, se considera un om lipsit de valoare si pacatos.

Minunile sale toate au fost si sunt la înaltimea virtutilor sale. Sa rugam pe Dumnezeu ca si noi sa
dobândim unele din virtutile sale! Nu spun toate, caci aproape este de nerealizat aceasta. Cu
ajutorul sau, urmându-i pâna la a le dobândi, noi însine vom pregusta din cele din care Sfântul
desavârsit se hraneste, prin Harul si Dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia cu Tatal si
Duhul Sfânt i se cuvin toata Slava, Cinstea si marirea, acum si pururea si în vecii vecilor.

Amin.
 Mitropolitul Metodie

Alte minuni ale Sfântului Parintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei

Dupa lucrarea: Viata si slujirea Parintelui nostru între sfinti, Sf. Spiridon Taumaturgul, Ed. Corfu,
1951

Dumnezeu, Care pazeste neputrezite moastele Dreptilor ca marturie a curatiei marturisirii

Ortodoxiei si ca dovada vesnica a virtutilor ce-au locuit într-însii, pazeste astfel întreg si trupul
Sf. Spiridon care scapa, astfel, legilor neschimbabile ale naturii. Caci „unde voieste Dumnezeu,
se biruieste rânduiala firii”.

Sfintit de Dumnezeu, trupul sau primeste astfel, întâi în cer si-apoi pe pamânt, slava si închinarea
tuturor ortodocsilor. El fu mai întâi venerat de catre locuitorii cetatii – capitala de imperiu – care
venerau în fiecare zi cu credinta pioasa aceste moaste pretioase. Pe când moastele Sfântului erau
aduse spre închinare (pâna astazi, moastelor li se schimba încaltamintea si sfântul este pus în
picioare dinaintea evlaviosilor credinciosi. N. Mitrop. M.), împaratii însisi asistau la slujba – ba
chiar cântau din troparele Vecerniei Sfântului: „Preacuvioase Parinte Spiridoane, preaîntelepte,
catre femeia cea moarta întocmai ca si catre una vie ai grait, pentru dragostea lui Dumnezeu. Si
pe sarpe l-ai prefacut în aur celui cuprins de saracie; curgerea râului ai oprit, milostivindu-te de
popor si împaratului i-ai stat înainte ca un doctor rânduit de Dumnezeu. Morti ai înviat ca un
ucenic al Lui si credinta ai lamurit-o în mijlocul a multi parinti. Deci toate acestea putându-le
întru Hristos, Cel Ce te-a întarit, pe Acela roaga-L si acum sa mântuiasca sufletele noastre”
(Slava Vecerniei Mici, gls. 1).

„Cuvioase Parinte, în fapte bune stralucind, ai bineplacut lui Hristos. Ca îmbîrbîtându-te mai întâi
asupra patimilor, sufletul si trupul ti le-ai sfintit, iar mai târziu Biserica fiind tulburata de Arie,
împotrivitorul lui Hristos, în sobor l-ai înfruntat si învataturile cele desarte ale aceluia si pe
filozoful cel de un cuget cu el si deopotriva bârfitor i-ai surpat; puterea cea în trei straluciri a
dumnezeiestii Stapânii aratând-o, ca un alt soare te-ai vadit în mijlocul acelei sfintite adunari.
Pentru aceasta si noi, adunându-ne astazi, Preasfintite Spiridoane întelepte, cu dorire înconjuram
dumnezeiasca racla ta si trupul tau cel dumnezeiesc si sfânt cu bucurie sarutându-l, dobândim
sanatate sufletelor si trupurilor, slavind pe Domnul, Cel Ce te-a marit pe tine; pe Care cu
îndrazneala roaga-L pentru sufletele noastre” (Slava Vecerniei Mari, gls. 6).

(Texte preluate din Mineiul pe Decembrie (ed. a VI-a, 1991), p. 163 si 168).
Dupa dureroasa cadere a Constantinopolului, un credincios din Corfu, pe care-l chema
Kalochairetis, transfera trupul Sfântului la Corfu si-l depuse în minunata biserica de acolo.
Devenind preot, celebra Sfânta Liturghie în fiecare zi. Dupa ce sfintitul trup fu depus acolo, în
sfântul locas, multe vindecari si minuni multe au avut loc, prin lucrarea Duhului Sfânt. Încântat
de aceste evenimente, poporul corfiot câstiga pe zi ce trecea tot mai multa evlavie în Biserica în
care-si aflau adapost moastele, dând multumire lui Dumnezeu ca i-a învrednicit de un atât de
mare dar si c-au fost gasiti vrednici de Dumnezeu de avea un asemenea mare ocrotitor, hram
orasului lor. Când Corfu a fost restaurat si reconstruit în parte, preotii au construit o biserica
noua, închinata Sfântului. Gratie donatiilor care veneau de la popor si a bogatiilor care curgeau
spre racla Sfântului, locasul stralucea de frumusete. Racla care tine în sine trupul neputrezit al
Sfântului, asezat la vedere, atragea multime de pelerini la închinare si savârsea multime de
minuni, caci Spiridon Taumaturgul (Vindecatorul) uimea toata lumea cu darurile prin care
coplesea pe toti, dupa moartea sa.

Pe când Insula Corfu a fost lipsita de mijloace de subzistenta si suferea de foame, Sfântul fu acela
care le aduse grâu pe vapoare: se arata, în Sâmbata Mare, unor capitani si echipajelor lor,
vorbindu-le de necazul în care se afla Insula. Si astfel, gratie acestei interventii a Sfântului, Insula
cea deznadajduita praznui cu lumina bucuriei Pastele.

Un oarecare Theodor, comerciant venit din Orient, a devenit complet orb. Cu credinta aprinsa se
adaposti în locasul Sfântului si-si recapata vederea.

O epidemie aducatoare de moarte a lovit Corfu si toti locuitorii s-au refugiat în biserica Sfântului
Spiridon. Printre acestia erau multi dintre cei contaminati iar dupa legile cele nescrise ale naturii
ar fi trebuit sa se aneantizeze prin epidemia ce-l cuprinsese. Dar, gratie mijlocirii Sfântul
Spiridon, poporul cuprins de pietate profunda fu vindecat, grabnic însanatosindu-se.

Cine nu s-ar minuna auzind cum oameni cazuti din turla bisericii, unde din evlavie la Sfânt
urcasera pentru a aprinde un foc, fost-au pana purtata pe brate, nesuferind nici un rau?

Sfântul Spiridon a redat vederea la doi vâslasi care fusesera dati afara din flota venetiana datorita
tocmai acestei infirmitati pe care o aveau. Toti cei care au fost martori la acest eveniment cu-
adevarat minunat au fost puternic impresionati si strigau: „Mare este Spiridon, ocrotitorul Insulei
Corfu!”.

Un boier se tinea într-o zi de lucruri slabe si stupide si ironiza un copil care suferea de o maladie
incurabila. Copilul se arunca sub racla Sfântului pe când aceasta era purtata în procesiune prin
oras. Caci, pâna azi, Corfu a pastrat vechea traditie de a purta moastele Sfântului în procesiune
prin orasul lor, cum o faceau si cu icoanele. Bineînteles ca nobilul atingea cu vorbirea sa si pe
parintii copilului, care-l rugau fierbinte pe Sfânt pentru vindecare fiului lor si plângeau. Dreptatea
divina n-a întârziat sa-l atinga pe îngâmfatul aristocrat. În chiar acea clipa o bubuitura ca de tun
se-auzi si o schija de obuz îi taie urechea dreapta si la aceasta multi au fost martori. Mai apoi,
mult s-a pocait pentru aceasta si a petrecut nopti întregi în rugaciune si lacrimi, în locasul
Sfântului.

Catre 1673 o maladie infectioasa decima pe locuitorii cetatii, ai orasului si-ai satelor din jur,
amenintând cu moartea locuitorii insulei, a doua oara în acel an! Dar Sfântul, ocrotindu-i, vindeca
din boala si ridica mai apoi din moarte pe toti aceia care se-mbolnavisera. Aceasta a fost o
minune consemnata la data de 13 iulie, zi în care noi praznuim atât vindecare din orbire a lui
Theodor cât si ridicarea celor aproape morti în lupta cu boala pe care Sfântul a biruit-o pentru ei.
Si în Duminica Floriilor, zi de mare procesiune, cu trupul neatins de putrejune al Sfântului, plaga
bolii a fost împiedicata cu totul.

Dupa caderea Peloponezului sub turci (aflat sub jurisdictia venetiana dupa 1699, în 1715 a fost
preluat, sângeros, de catre turci), pe când venetienii si otomanii se aflau în stare de razboi, i se
paru normal odiosului conducator al turcilor sa-ncerce sa se faca stapân peste Corfu. Si, în 24
iunie 1716, turcii au atacat Corfu, asediind cetatea pe pamânt si pe mare. O batalie cruda îsi
începu desfasurarea. Focul continuu si puterea armelor cotropea linistea orasului si a locuitorilor
sai. Dupa batalii dure, care-au durat 50 de zile, turcii au decis sa-si concentreze fortele, înainte de
a lansa o noua ofensiva. Toti crestinii, în acele momente, rugau pe Sfânt cu lacrimi si glasuri
pline de durere. Iar când ostile turcesti au revenit pentru atacarea fortaretei Corfu, prin
rugaciunile Sfântului, mare parte din trupele lor au fost împrastiate si date mortii. Dupa aceasta
înfrângere însa, turcii au devenit mai cruzi si mai avizi de moarte. Nenorocirea unei noi
incursiuni, gândul la înrobire si moarte plutea deasupra cetatii. Dar crestinii n-au încetat nici o
clipa sa adreseze rugaciuni si litanii prelungi „Parintelui” lor, implorând, cu mare credinta,
protectia lui. Si iarasi planul otomanilor esua: pe când corfiotii se asteptau la distrugerea cetatii
lor, Marele Spiridon, Parintele nostru, aparu în coasta dusmanului, înconjurat de o armie cereasca
înfricosatoare si nenumarata. Cu un palos stralucitor în mâna dreapta, lovea cu mânie în turci. La
vederea unei astfel de interventii, soldatii turci se împrastiara în mare confuzie, urlând de durerea
unor lovituri date de o bâta nevazuta. Au fost astfel învinsi fara lupta, fara foc, fara spada, ci
numai prin puterea lui Dumnezeu, Mântuitorul, pentru rugaciunile fierbinti ale Sfântului Sau,
Spiridon Taumaturgul!

Infanteria si cavaleria turca au luat-o la goana, flota se departa, în deriva. Corfu ramase astfel
liber. Dimineata, pe când locuitorii se asteptau la batalia obisnuita fiecarei zile de asediu, nu mai
auzira pe nimeni: totul era calm si linistit. Se apropiara, plini de curiozitate, de vechile pozitii ale
inamicilor. Si-abia atunci întelesera miracolul. Tresarind de bucurie se fericeau de o astfel de
minunata biruinta: turcii plecasera de-a binelea! Si întelesera si cine le-a fost sprijinul! De altfel,
în ce-i priveste pe turci, acestia marturiseau deschis ca au fost contraatacati si ei fugisera în
debandada, la vederea unui monah respectabil – Sfântul Spiridon – care aparuse din cer, în
compania unei slavite armii ceresti. Toti corfiotii intrara atunci, alergând, la locasul Sfântului,
pentru a aduce slava si multumire lui Dumnezeu, multumind totodata Sfântului Ierarh.
Recunoscându-l pe Sfânt ca un mare eliberator al Insulei si protector al ostirilor crestine,
aristocratia venetiana, cu mare recunostinta, au trimis de asemenea un mare candelabru, cu
multime de brate, lucrat în argint, pentru locasul Sfântului si au decis ca în data de 11 august, ziua
eliberarii insulei, în fiecare an, Spiridon aiba loc o procesiune cu moastele Sfântului, care i-a
ocrotit cu minunile sale.

Având ca ratiune tocmai aceste minuni, André Pizanis, conducatorul flotei venetiene si
guvernatorul insulei Corfu, a avut ideea de a construi un altar nou în Biserica Sfântului, pentru a
se sluji acolo Liturghia, dupa ritul latin, în fiecare zi. El gândea ca în acest fel va aduce multumire
Sfântului pentru eliberarea de sub jugul turcesc a Insulei. Dar cum ar fi putut Sfântul Spiridon,
aparatorul Ortodoxiei, sa permita sa se realizeze Sfânta Jertfa, Dumnezeiasca Liturghie, în
cuvioasa sa biserica, de preoti ne-ortodocsi si cu azima?* Sfântul îi aparu de doua ori
guvernatorului în vremea somnului si i-a poruncit sa abandoneze proiectul sau. Dar acela nu facu
ascultare, acordând mai multa încredere unui teolog care-i spuse ca visul sau este de la diavolul.
Acesta îi ameninta chiar si pe preotii care alcatuiau „garda” de la racla Sfântului, care refuzau si
ei o astfel de inovatie. Vazând ca aparitia Sf. Spiridon nu l-a deturnat pe guvernator de la
ambitiile sale, focul cuprinse depozitul de pulbere – pulberaria – cetatii. Explozia zgudui strasnic
locuintele din jurul depozitului si ucise pe André Pizanis si pe toti care erau împreuna cu el,
inclusiv multi latini (catolici). André Pizanis fu atins de doua schije uriase, care-i deschisera doua
gauri în gâtul sau, iar nenorocitul sau teolog se afla si el mort într-o curte interioara a casei. Garda
care avea în paza pulberaria l-a vazut pe Sfânt care s-a apropiat cu doua torte în mâini. Dar el,
gardianul, fu salvat prin purtarea de grija a Sfântului, care l-a luat si l-a dus pâna la Biserica
Rastignirii. Un venetian, locuitor în Corfu, care se afla în podul casei sale în acel moment, a vazut
trei flacari izbucnind din clopotnita bisericii Sfântului si care s-au îndreptat catre fortareata. Si,
imediat dupa aceea, rezerva de munitie a garnizoanei a explodat. În aceeasi noapte, la Venetia, o
flacara cazu peste portretul lui Pizanis si-l arse cu totul, fara ca nimeni din casa sa înteleaga cum
s-a petrecut aceasta si fara ca vreunul sa patimeasca alt rau. Toate aceste evenimente
extraordinare – o minune, o slava a Ortodoxiei – s-au petrecut în 12 noiembrie 1718.

Astfel se arata Spiridon aprins aparator al credintei, atât în viata cât si dupa moartea sa! Dar cine-
ar putea povesti cu totul purtarile de grija si mijlocirile ocrotitorului orasului Corfu?

Era epoca neuitatului Nicefor Théotokis*, noul astru al Bisericii care, predând la Corfu, relata
minunile Sfântului si-i încredinta pe cei care-l ascultau de purtarea de grija a Sfântului Spiridon.
În prezenta mai multor martori oculari, el relata, doua saptamâni mai târziu, minunea care
avusese loc în Duminica Floriilor: în timpul procesiunii cu sfintele moaste ale Sf. Spiridon, s-a
apropiat de ele o îndracita care spumega si scrâsnea din dinti. Ea avea mâinile si picioarele ranite,
dar si asa era nevoie de trei oameni pentru a o face pe biata femeie sa se linisteasca din zbaterile
sale violente. Privirea ei era fara urma de omenitate, vocea deformata, caci mugea asemeni unui
bou sau scheuna ca un câine sau scâncea asemeni unui copil nou-nascut. Au întins-o la pamânt si
peste trupul astfel culcat au purtat racla cu moastele cele facatoare de minuni; le-au trecut peste
ea de trei ori, în cinstea Sfintei Treimi pe care Sfântul o aparase la Sinodul de la Niceea. Femeia
fu astfel vindecata: ea înceta sa mai geama si încetara si crizele sale bizare, începând sa vorbeasca
normal. Fu astfel slobozita din legaturile care o tineau în robia celui rau; se ridica singura si-apoi
îngenunche la picioarele Sfântului pentru a-i multumi de marea milostivire ce-o avusese fata de
dânsa.

Catre anul 1769, un soldat german, paralizat, care fusese pus în retragere datorita acestui
handicap, ruga pe Sfântul Spiridon cu lacrimi arzatoare si-si afla miraculos însanatosire. Auzind
bataia plina de bucurie a clopotelor, care vesteau minunea, André Donas, guvernatorul de Corfu,
convoca medicii spitalului public ca sa certifice miracolul. Primind ca adevarate cele întâmplate,
se îndrepta apoi spre Sfântul locas unde se facea deja o slujba de multumire.

În octombrie 1855, holera, care facea ravagii în toata Europa, atinse si coastele de sud ale Insulei
Corfu. Primele cazuri de epidemie se înregistrara în suburbia Mandonki. Apoi îsi facu aparitia în
tot orasul si în toata Insula. Situatia orasului si a suburbiilor sale, cartiere care cuprindeau pe
suprafata mica o multime mare de oameni, lasa impresia ca totul este pierdut în mâna holerei
devastatoare. Mare parte din familii se pregateau de moarte, ba, mai mult, chiar îsi sapara gropile.
Îndata ce primele cazuri de epidemie fura cunoscute, tot poporul, într-un suflet, a alergat de cu
noapte la Biserica Sfântului, unde se ruga pentru salvarea cetatii si a lor, în genunchi, cu multime
de lacrimi. Trei nopti la rând au adresat astfel de rugaciuni, în priveghere, Sfântului si
Dumnezeului celui Viu. Si, gratie mijlocirii Sfântului, Corfu nu suferi soarta comuna a celorlalte
asezari, care fusesera decimate de holera: numarul celor bolnavi si morti fu de mii de ori mai mic
decât în celelalte parti. Cine altul ar fi putut linisti mânia lui Dumnezeu cea dreapta si sa ne
scoata din boala, îndepartând necazul, daca nu rugaciunile de mijlocire ale bunului nostru parinte,
Spiridon Taumaturgul, aparatorul Ortodoxiei si biruitorul în credinta?

În fiecare an, prima duminica din noiembrie, dupa cum stim, o procesiune cu moastele Sfântului
reuneste în jurul ei multime de oameni. Unii, mai cu seama medicii, socoteau ca afluenta mare de
oameni este un mediu bun pentru propagarea epidemiei si ca groparii vor avea de lucru fara
încetare. Poporul însa nu împartasea temerile acestea caci, în aceasta zi, îsi punea toata nadejdea
în Sf. Spiridon! Mare parte din locuitorii ce-si aveau casele la tara alergau si ei la oras si toti
laolalta, oraseni si tarani, s-au unit în locul în care treceau moastele Sfântului. Clerul cânta un
Paraclis Sfântului Spiridon Taumaturgul si multimea, în genunchi, cerea ajutorul si mila
mijlocirii acvestuia. Era nemaipomenit sa vezi credinta si fierbintea nadejde a poporului, catre Sf.
Spiridon! Si asa – caci „minunat este Dumnezeu întru Sfintii Lui” (Ps. 67, 36) – numarul
victimelor a scazut foarte mult dupa aceasta. N-au mai fost morti, holera îsi scazu din putere,
pâna când, la 11 decembrie, pieri cu totul.

Ieromonahul Grigorie Balmis relateaza minunea ce urmeaza, într-o revista aparuta în 1856.
Basilo, o femeie nascuta la Zagori, în Epir, casatorita cu Ioanis Andreas, originar din Bouno de
Cheimaras, locul în care de altfel locuia, împreuna cu sotul ei, a plecat, în 13 iunie 1853,
împreuna cu alte femei din localitate, la Muntele Logara – doua zile de mers pe jos – pentru a taia
lemn de pin, precum le era obiceiul, ca apoi sa se întoarca, pe 16 ale aceleiasi luni. Epuizata de
cale si de greutatea lemnelor pe care le carase pe umar, s-a asezat ca sa manânce; nu înainte ca,
asudata fiind, sa se spele pe mâini si picioare în apa rece a unui pârâu. N-a trecut multa vreme si
toata partea stânga - bratul sau stâng si piciorul – contractându-se, a paralizat, lucru pe care l-au
constatat si vecinele ei aflate în calatorie. Tot ceea ce a facut nefericita femeie pentru a-si reveni
din paralizie, în urmatorii doi ani, a fost fara nici un folos. În pragul tristetii si disperarii fara
margini, ea s-a adresat unui oarecare mag pentru ca acesta s-o ajute la vindecare. Dar, multi bani
cheltuind, tot nu-si afla macar alinare, continuând sa-si plânga boala de nevindecat. Si ducea,
dupa cum lesne ne putem închipui, o viata d mizerie. Se desparti de sotul ei cu consimtamântul
acestuia si acordul Bisericii: sfârsi prin a fi povara pentru ea si cei din jur, obositi sa se mai ocupe
de o femeie care-si pierduse cu totul libertatea de miscare. Plângând si scâncind, cu pocainta si
inima zdrobita, ea ruga pe Dumnezeu Preamilostivul, prin mila si mijlocirea Sfintilor Sai, sa-i
ierte pacatele si s-o elibereze din dureroasa stare în care se afla.
În decembrie 1855, a avut un vis în care un cleric îi lovea piciorul sau paralizat zicându-i: „Nu i-
ai scris fratelui tau din Corfu, cum te gândeai, dar vino tu însati la el!”. Total surprinsa si plina de
curiozitate, femeia întreba: „Cine esti tu?”. El raspunse: „Eu sunt Sfântul pe care tu l-ai chemat în
multe rânduri!”. Dupa aceasta viziune, femeia se trezi plina de putere si, aproape stupefiata,
povesti celor din jur ceea ce i se aratase. Toti îi spusera ca trebuie sa asculte de cuvintele
Preotului aceluia. Cuprinsa de credinta fierbinte, bucuroasa, femeia accepta sa-mplineasca
porunca pe care i-o daduse Sfântul. Transportata într-un cos atârnat de saua unui cal, pâna în
Epir, a fost apoi, de-aici, dusa pe un vas pâna la Corfu. Spectacolul acestui trup sarman atins de o
boala incurabila facea pe oricine vedea aceasta sa tresara dureros. De la debarcader fu dusa, cu
masina, pâna la locasul Sfântului Spiridon, unde a fost asezata la racla acestuia. Aici, astfel
asezata, într-o dureroasa îngenuchere în duh la picioarele Sfântului, se ruga fara încetare ca acesta
sa mijloceasca la Dumnezeul nostru Atotmilostiv si Atotputernic ca Acesta sa-i acorde iertare de
pacate, sanatate sufletului si trupului si mântuire vesnica. Mare este Numele Domnului nostru
Dumnezeu! Lacrimile femeii, care dadeau marturie de aprinsa ei credinta, si rugaciunile Sfântului
ocrotitor ajunsera la Dumnezeul nostru com-patimitor cu cei amarâti! În a doua noapte – din cele
trei – de priveghere, în apropiere de miezul noptii, pe când ea se afla lungita lânga racla
Sfântului, femeia chema pe preotul paroh al bisericii si, cu lacrimi de bucurie si de multumire
totodata, îl vesti sa Sfântul a vindecat-o: membrele ei, pâna atunci împietrite, au luat iarasi
caldura si, iata, le poate misca. Repeta toate acestea si dinaintea Prea Cuviosului Parinte Prifti,
care vorbea albaneza si, a doua zi dimineata, ea se apropie de Usile Împaratesti si, stând pe
picioare, fu primita ca vrednica sa se împartaseasca cu Sfintele si de Viata datatoarele Taine. Si
sanatoasa de-a binelea si-a trait tot restul vietii dând slava Celui Preaînalt si vestind slava de
nespus pe care Sf. Spiridon o aflase prin har de la Dumnezeu.

La începutul lui noiembrie 1861, Ioannis Pallios, fiul unic si preaiubit al lui Spiridon si Ecaterina
Vrikon, greci ortodocsi instalati cu ceva ani în urma la Barletta – un orasel din Italia meridionala
– a fost grav atins de febra tifoida. Timp de 17 zile, medicii au încercat toate modalitatile de
vindecare, dar boala ce macina din trupul copilului de 8 ani nu ceda. În dimineata celei de-a
saptesprezecea zile de boala, avea întiparite pe chip toate semnele unui muribund: puls stins,
aproape imperceptibil, extremitatile membrelor imobile si reci, vocea pierita cu totul si horcaiala
specifica muribunzilor.

În acele momente teribile, mama baiatului, care, pe toata perioada bolii, n-a încetat a se ruga si a
plânge în genunchi, cerând ajutor de la Sf. Spiridon, spori mai mult plângerea si rugaciunile ei. Si
îndata, cuprinsa parca de o inspiratie ce venea de sus, spuse: „Voi trimite îndata o telegrama
familiei mele la Corfu, ca sa se deschida racla Sfântului si sa se citeasca acestuia un Paraclis,
pentru salvarea micutului meu Ioannis. Gratie puterii de mijlocire pe care o are Sfântul Spiridon
dinaintea lui Dumnezeu, el va salva pe fiul meu si mi-l va reda, caci ma voi ruga lui cu mai multa
rugaciune, din tot sufletul si din tot cugetul meu!”. A expediat telegrama si – o, minune! – catre
orele 11 ale diminetii, în momentul în care la Corfu racla Sfântului se deschidea si se cânta
Paraclisul, copilul, ce zacea în umbra mortii, fu cuprins de sudoare si de un tremur spasmodic
care contorsiona întregul lui trup. Medicii prezenti acolo gândeau ca, de-acum, a sosit sfârsitul
copilului. Dar ceea ce parea blestem deveni, gratie mijlocirii Sfântului, binecuvântare, caci în acel
cutremur al trupului boala fu alungata, împreuna cu moartea ce o purta cu sine! Putin mai apoi,
spasmele încetara si o sudoare abundenta cuprinse pe copil. Deschise ochii, obrajii prinsera
culoare, pulsul redeveni normal: erau de-acum prezente toate semnele vietii si înca atât de clar
încât medicii însisi exclamara cu admiratie: „Un miracol, o minune adevarata a avut loc! minunat
este Dumnezeu întru Sfintii Sai!”.

Începu, din acea clipa, o lunga convalescenta si, spre consternarea parintilor, copilul ramase mut.
Dar vindecarea fu totala. Caci, prin rugaciunile Sfântului Spiridon, pe 11 decembrie, la vremea
praznuirii sale, copilului îi reveni si vorbirea. Îsi afla asadar deplin însanatosirea, astfel fiind
preamarit Dumnezeu si smeritul si credinciosul Sau slujitor, Spiridon Taumaturgul!

Minunea care urmeaza a fost raportata de acela care a trait-o personal, Christos Diamandondis,
elev al scolii de politie din Corfu. El a relatat-o episcopului de Corfu, în prezenta lui Haralambos
Komninos, sergent în politia oraseneasca si a lui Christos Tsatsaris, elev al aceleiasi scoli de
politie, care au fost martori oculari ai minunii.

În 12 februarie 1935, Christoa Diamandondis se afla într-o cafenea, situata nu departe de scoala
lor, împreuna cu alti câtiva colegi: Panayotis Skylakis, Spiridon Kalondis si Aristide Trivyza,
patronul localului, povestind din minunile Sfântului. Christos Diamandondis îsi manifesta
necredinta sa atât prin comportament cât si prin cuvinte grele la adresa Sfântului Spiridon. Într-o
clipa, însa, se simti parasit de puteri si, peste aceasta slabiciune, veni un frison convulsiv. Exact
în acelasi timp se-auzira doua batai în poarta, ca si cum ar fi fost lovita de doi bolovani aruncati
de cineva. Tulburat, Christos Diamanondis se ridica si intra în scoala. Politia facu imediat o
ancheta pe seama celor doua lovituri de piatra, dar aceasta n-a limpezit lucrurile. Neaflând nici o
piatra, au concluzionat ca loviturile n-aveau nimic de a face cu vreun gest omenesc.

Conversatia ce se întrerupsese continua dupa plecarea tânarului politist Diamandondis si s-a

discutat pro si contra originii supranaturale a incidentului care-i tulburase. Sub tensiunea
incidentului, Diamandondis strabatu coridoarele scolii catre sala de curs, caci era aproape timpul
începerii orelor. Sergentul Charalambos Komninos, care povesteste si el, se pregatea si el d
intrare în clasa si Diamandondis îi povesti, în detaliu, cele ce se petrecusera. Sergentul îi spuse ca
n-ar fi rau daca s-ar pocai si i-ar cere iertare Sfântului pentru cele zise si gândite. Diamandondis
petrecu o noapte înfrigurata: tulburare si neliniste pusera stapânire pe el, caci auzea, din timp în
timp, la intervale neregulate, aceleasi doua lovituri, bocanituri, ca acelea care lovisera în usa
cafenelei si astfel nu putu închide ochii si… urechile toata noaptea. Asa îsi petrecu si a doua zi,
13 februarie, în neliniste, ezitând între credinta si necredinta, între evlavie si obraznicie.
Tovarasul si prietenul sau, Christos Tsatsaris, l-a sfatuit sa alerge grabnic la Biserica Sfântului
Spiridon, sa cuprinda cu bratele racla moastelor acestuia, sa aprinda o lumânare si sa-si ceara
iertare. De cum a intrat în locasul unde moastele-si aflau odihna, Diamandondis simti o forta
nevazuta ce-l împinse afara cu asemenea putere ca aproape-l trânti la pamânt, dincolo de usa
sfântului locas. Camaradul ce-l însotea, om plin de credinta, îl întari însa sa înainteze mai departe,
ca sa atinga macar moastele, lucru care – încercând acesta – paru imposibil. Preotul bisericii,
Parintele Constantin Skafidas, care sesizase deja cele ce se întâmplau, îl prinse atunci de mâini, îl
conduse prin biserica pâna la moastele Sfântului, unde cânta un Paraclis pentru a-l ridica pe bietul
tânar din boala si a-i reda sanatatea. În vremea acestei slujbe de mijlocire, Christos Diamandondis
simti o putere nevazuta – ca un curent electric – iesind din racla cu sfintele moaste, care,
parcurgând madularele trupului sau, îl încalzi. În acelasi timp auzi, precum singur marturisea, un
ciocanit ce lovea dinspre interiorul raclei.

Noaptea ce urma, Diamandondis fu linistit. A adormit doar catre dimineata si, în somn, i se arata
Sf. Spiridon, sub chipul unui batrân cu parul albit si cu zâmbet blând, care-l privea vesel. A doua
zi, cu credinta si pocainta reala, se întoarse iarasi la racla, pentru a se închina smeritelor moaste
ale Sfântului si pentru a se ruga de iertarea-i. Sanatatea lui fu astfel refacuta total, fara interventia
medicilor, si-si continua studiile în cadrul scolii de politie, dând slava lui Dumnezeu si
multumind mereu Sfântului Spiridon care i-a daruit sanatate sufletului si trupului.

La 12 octombrie 1939, la începutul celui de-al Doilea Razboi Mondial, vaporul cu aburi „ARIS”
naviga la 175 de mile marine de coastele de nord-est ale Irlandei. În apropiere, s-a facut simtit un
submarin german. Vaporul se opri si tot echipajul urca pe punte. Submarinul lansa doua torpile;
Georghios Tsakilis, secundul, fu ucis, si-alaturi de el alti sapte marinari au fost grav raniti.
Germanii semnalizara mai apoi, cerând echipajului sa paraseasca vaporul. Marinarii suira în
barcile de salvare, luând mai întâi, cu ei, pe cei atât de grav raniti. Apoi nemtii bombardara cu
tunurile, scufundând nava cu totul. Marinarii greci se grabira sa paraseasca zona, ca nu cumva
vârtejul produs de scufundarea navei sa-i traga dupa el si, în graba aceea, nu reusira sa ia cu ei
decât o lada de cartuse de semnalizare. Atasara cele doua salupe, astfel încât, în caz de pericol, sa
aiba aceeasi soarta. Marinarii ramasera doua zile si doua nopti în salupe, la o distanta colosala de
tarm, purtate de curentii oceanului Atlantic de si de vântul care batea puternic, fara speranta de
înturnare spre tarm. Printre naufragiati se afla si radiotelegrafistul, Georgios Kokkinos,* un tânar
corfiot credincios, a carui inima se-ntorsese catre Dumnezeu: el chema pe Sf. Spiridon în ajutor,
stiind ca Sfântul nu paraseste pe nimeni. Si, în cele din urma, numai datorita ajutorului acestuia,
cerut cu mare credinta, naufragiatii, care de doua zile nu mâncasera si nu bausera nimic, fura
paziti de la înec. În ciuda unor necredinciosi, toti au constatat cu propriii lor ochi cum Sfântul i-a
încurajat si i-a ajutat, caci în 13 octombrie, catre ora 16.25, chipul Sf. Spiridon, icoana a unui
batrân cu parul alb, ca si cum un iconar abil ar fi facut aceasta, surprinzându-l pe Sfânt din cap
pâna la mijloc, luminos, aparu la nord-est de locul unde se aflau. Disparu mai apoi, fara sa se
„dezintegreze”. Nu doar George Kokkinos ci si ceilalti naufragiati vazura aceasta aratare. Doar
atât, ca numai el interpreta aceasta ca un semn al purtarii de grija a Sfântului. În a doua noapte,
catre miezul ei, virara catre nord-est, tinând dupa o lumina, apoi doua si-apoi mai multe. Crezând
ca sunt salupe, lansara semnale luminoase si apoi strigara si vâslira cu râvna spre luminile de la
orizont. Iar imediat dupa aceasta luminile disparura. Necredinciosii, vazând aceasta, începura sa
înjure si sa blesteme. Georgios kokkinos le striga sa înceteze cu blestemele lor si sa ia aminte ca
din starea nenorocita în care se afla nu-i mai poate scoate decât Mila lui Dumnezeu! De altfel,
precum însasi credinta crescuta în el îi spunea ca si vâslirea în acea directie tot din purtarea de
grija a lui Dumnezeu se facuse. Si le mai spuse: nu va trece noaptea pâna când Dumnezeu nu ne
va salva! Si într-adevar, pe când se crapa de ziua, la ora 4.25, în dimineata zilei de 14 octombrie,
cu totii urcau scarile navei daneze „SIKÉlia”, care se oprise pentru a-i prelua la bord. Georgios
Kokkinos si mare parte din cei salvati socoteau aceasta drept o minune a Sfântului Spiridon, dând
slava lui Dumnezeu pentru mântuirea din ape: si sa nu uitam, ca toti erau marinari încercati,
oameni care puteau, singuri, sa-si calculeze sansele de scapare din nenorocirea în care se
zbatusera!

Când s-au întors în portul Pireu, 13 marinari dintre naufragiatii salvati au adus daruri Sf. Spiridon
doua micute barci de argint, legate între ele printr-un lant de argint, ca amintire a naufragiului si
drept multumita Sfântului ce-i scapase!

Minunea pe care o veti citi s-a petrecut la 11 august 1946, la sfârsitul unei procesiuni cu moastele
Sfântului. „Erau opt ani – povesteste Ecaterina, sotia lui Basilios Ynfanti, femeia care s-a
vindecat – de când mi-am pierdut vederea, urmare a unei congestii cerebrale, iar bratul drept a
fost paralizat. Opt ani n-am putut scoate un cuvânt. Uneori, cu eforturi teribile, puteam sa
articulez câte un sunet abia auzit sau câte un cuvintel care, dupa un alt efort ucigator, era urmat
de un altul care n-avea nici o legatura cu cel dintâi. Astfel ca nimeni nu întelegea nimic. Ma
faceam înteleasa prin miscari ale capului. Dupa a doua congestie cerebrala, dupa ce am paralizat,
ma transportau ai casei într-o patura, doar pentru nevoile mele urgente. În rest, eram tintuita total
la pat. Am consultat o gramada de doctori care, rând pe rând mi-au spulberat orice nadejde c-as
mai putea fi vreodata bine. Chinuita de boala si deznadajduita, m-am întors catre Dumnezeu,
înaltând catre El toata nadejdea mea. I-am multumit pentru toate si L-am rugat sa aiba mila de
mine. Într-o zi, am gemut, cu forta cu care altadata as fi scos un strigat, abia perceptibil, cuvintele
„Sfântul Spiridon”. Si-apoi am cazut într-o mutenie care parea iremediabila. Sotul meu, care se-
afla lânga mine, m-a auzit, întelegând ca i-am cerut ca sa fiu dusa la închinare la moastele
Sfântului si, fara sa ezite, mi-a promis ca va împlini fara întârziere rugamintea aceasta a mea. La
10 august, la vremea de priveghere ce precede procesiunea, m-a pus într-o patura si m-a coborât
pâna la masina care transporta la Igoumenitsa. De aici, iarasi în patura, m-am transportat cu vapor
si apoi în Corfu, iar aici direct la biserica, unde am ajuns ieri seara. Am ramas lungita pe podeaua
locasului, asistând la Vecernie si Liturghie. La cântarea Împartasirii - „gustati si vedeti ca bun
este Domnul…” – am facut semn familiei mele si ei m-au purtat pâna la Altar, dinaintea caruia
m-am împartasit. Asezata apoi deoparte, lânga balustrada locasului, am asistat la începutul
procesiunii cu Sfintel Moaste, pe când ele erau scoase din biserica. Pe când Sfântul trecu pe
dinaintea mea, am plâns de emotie si-am încercat sa vorbesc, pentru a-i cere sa aiba mila de mine,
dar n-am reusit sa scot nici un sunet macar. La întoarcerea procesiunii, pe când cântarile se
auzeau tot mai aproape, am facut semne sotului meu, pentru a ma ridica din locul unde ma aflam
si sa ma puna pe treptele soleei, pe unde avea sa treaca Sfântul. Întelegând iarasi ce-am „spus”,
sotul meu, care nu mi-a refuzat nimic, asculta si de asta data si ma transfera pe treptele de care
am amintit. Si aceasta cu toate strigatele politistilor, care aproape urlau sa ma ia de acolo.
Dinaintea insistentei mele si a lacrimilor fierbinti au fost si ei miscati si mi-au îngaduit sa ramân.
Emotia mea era atât de mare gândindu-ma ce dar mare mi-a facut Dumnezeu, ca Sfântul sa treaca
pe deasupra mea! Eram convinsa ca, dupa aceasta, voi fi mai bine. Si, într-adevar! Mare este
harul ce-l are Sfântul Spiridon! Fie numele lui laudat si binecuvântat!

Procesiunea s-a apropiat. Preotii au intrat în locas, purtând trupul neputrezit al Sfântului, pe care-l
purtara apoi pe deasupra mea, aducându-l în mijlocul bisericii. Imediat dupa trecerea Sfintelor
Moaste, sotul meu, ajutat de o femeie, se grabi sa ma ridice de acolo, ca sa nu fiu calcata în
picioare de multime si ma pusera într-o strana. Un sfert de ora mai apoi, dupa ce totul s-a sfârsit
si mare parte dintre oameni s-au retras pe la casele lor, am simtit cum limba mi se dezleaga si
cum picioarele, da, acelea paralizate de 4 ani, mi se vindeca. Am început sa-mi revin. Am
încercat sa graiesc si am reusit. Am încercat sa pasesc, miscând usor picioarele si, o minune, am
reusit sa le pun în pamânt si sa le misc. Cu totul fericita, am încercat sa ma ridic si sa umblu: ma
sprijinii de strana, m-am ridicat, tinându-ma cât mai dreapta si-apoi am început sa-mi misc
picioarele care, de patru ani, cum v-am zis, nu mai purtasera trupul meu! Sfântul Spiridon ma
vindecase!”

Si-asa era. Sf. Spiridon, pe care îl venerase cu-atâta evlavie si umilita nadejde, a vindecat-o.
credinta sa perseverenta si neîndoielnica i-a daruit aceasta minune. Dumnezeu, care-asculta
totdeauna rugaciunile noastre si chemarile noastre catre El, ascultase, iarasi, rugaciunile smeritei
roabei Sale: i-a redat cuvântul pe care-l pierduse cu opt ani în urma si i-a vindecat picioarele care,
de patru ani, paralizasera!

Minunea care urmeaza s-o cititi se afla descrisa în arhivele bisericii Sf. Spiridon, într-un proces
verbal datat 14 decembrie 1948. Angelica Papafloraton, necasatorita, având 42 de ani, originara
din satul Agrostoli, din Insula Cephaloniei, traia în 1948 la Patras. Posedata de diavol de 10 ani,
ea suferea cumplit de multa vreme si nici un medic nu reusise sa o vindece. Familia sa a dus-o la
Sfântul Gherasim Postitorul (1509-1579) din Cephalonia, unde, atingând moastele acestuia, a fost
vindecata. Poate ca unii nu cred ca de la acela i se va fi tras vindecarea; e bine sa ne-aducem
aminte de cuvintele Mântuitorului Hristos din Evanghelie, care spune: „Adevarat, adevarat zic
voua: Cel ce cred eîn Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu. Si mai mari decât aceste ava
face, pentru ca Eu ma duc la Tatal” (Ioan 14, 12). Numai necredinta insensibila a rationamentului
neaga adevarul Evangheliei.

În octombrie 1947, Angelica Papafloraton suferi o noua criza se însatanire. Suferea parca mai
mult, iar perioadele de luciditate erau tot mai scurte. A fost dusa iarasi la Sfântul Gherasim, unde
a ramas câteva zile, dar de data aceasta fara nici un efect vizibil. Ori, într-o zi, în plina criza
demoniaca, striga catre familie, care-o însotea: „Nu ramânem aici! Mergem la Spiro!”
(prescurtare de la Spiridon). Apropiatii sai au readus-o în Patras, fara a se mai fi vindecat. Si, la
11 decembrie, la începutul celor trei zile care marcheaza praznicul Sf. Spiridon, de dimineata, ea
a ajuns la Corfu. Mama sa, ca si multi din membrii familiei, o însotea. Ei au condus-o la biserica
Sfântului Spiridon si, vazând ca este linistita si ascultatoare, s-au adresat unui preot care a
spovedit-o si împartasit-o cu Sfintele si Preacuratele Taine. Seara si noaptea ce au urmat ea a
asistat la privegherea de toata noaptea (agripnia). A doua zi, 12 decembrie, sub supravegherea
familiei sale, a asistat la Sfânta Liturghie, celebrata de episcopul locului. Se afla întinsa la
pamânt, la dreapta, în spatele bisericii, când, la Vohodul Mare, în momentul în care preotii ieseau
din Altar cu Sfintele Daruri, fu cuprinsa de o noua criza diavoleasca si se puse pe urlat: „Plec,
Spyro, plec!”. În aceeasi clipa iesi, dintre buzele ei, un fum alb, ca o suflare de vânt: Angelica se
vindeca. Însotita de maica sa, ea se târî în genunchi pâna la racla Sfântului Spiridon care se afla
expus, în picioare, dupa era în obiceiul acelei zile. Întreaga asistenta vazuse, minunata,
vindecarea ei. Toti au înteles ca un miracol avusese loc prin mijlocirea dragului lor Sfânt,
Spiridon, pe care-l invocara cutremurati si cu lacrimi. Aceasta minune fu constatata, în acelasi
timp, si de episcopul care slujea Liturghia. Caci criza care o cuprinsese pe Angelica tulburase pe
toata lumea. Si, iata, femeia era acum înaintea lor, deplin vindecata!
Pe 11 decembrie al aceluiasi an, la sarbatoarea Sf. Spiridon, sotia lui Constantin Démiris, originar
din Zagori, în Epir, a sosit la Corfu, împreuna cu fiul sau George, de 11 ani, pe care Sfântul avea
sa-l vindece.

Copilul fusese nascut mut. Parintii se adresasera unui numar mare de medici, dar stiinta medicala
era neputincioasa. Înainte de a veni în Corfu, facusera turul tuturor bisericilor din Epir, rugându-L
fierbinte pe Dumnezeu sa le vindece copilul. Ori, cu câteva zile înainte de praznicul Sfântului
Spiridon, mama micutului George a avut un vis cum ca Sfântul a venit si i-a vindecat puiul. Ea-i
povesti sotului aceasta si-si exprima dorinta ca sa mearga cu fiul lor la Corfu, la locasul Sfântului,
unde vin de altfel atât de multi bolnavi pentru a se vindeca! Cu consimtamântul sotului, ea pleca
pe jos cu baiatul si numai în apropiere de Igoumenitsa afla, singura, un mijloc de transport. Dar
mama nu-si pierduse nadejdea ca vor ajunge la timp la sarbatoare. Si asa a fost ca în 11
decembrie au ajuns la Corfu. Au alergat la Biserica Sfântului si, rugându-se cu credinta, au
participat la cele doua privegheri de noapte care se-ncheiara cu doua Dumnezeiesti Liturghii, în
12 si 13 decembrie.

Era data de 13 decembrie. La ora 4 dupa-amiaza, în clipa în care în biserica avea loc cea de-a
treia procesiune cu Moastele Sfântului, înainte de a le reaseza în racla, mama întinse pe fiul ei la
pamânt, astfel ca Sfintele si veneratele Moaste sa treaca pe deasupra micutului. Si chiar în clipa
în care preotii purtau pentru a treia oara Moastele peste el, micutul mut, George Démiris, se ridica
aproape nebun de bucurie si striga: „Mântuit! Mântuit!”. Multimea, care vazuse ca are loc un
miracol, începu a vui de plângere si emotie, de rugaciune si neprefacuta bucurie la vederea unei
noi minuni împlinita de Dumnezeu, prin Sfântul Sau. Câtiva marinari, care fusesera mai aproape,
luara pe copil pe sus si-l purtara în triumf pe deasupra capetelor, înconjurând piata din fata
bisericii, pâna când îl lasara jos în apropierea postului de politie. Dar micul George, micutul mut
de odinioara, striga iarasi: „Nu la politie! Sa mergem la Petinos!”. Voia sa zica la omul la care
trasesera în gazda el si maicuta lui. Surprinsa de minune, lumea, în loc sa se împrastie, se-
ntorsese iarasi la biserica, pentru a-l vedea pe pustiul vindecat. Parintele Constantin Skafidas îl
lua atunci în brate, urca treptele spre Usile Împaratesti, de unde-l arata pe copil multimii. Nebun
de fericire, George, micutul minunatit, saluta multimea zicând iarasi: „Mântuit! Mântuit!”. Plin
de fericirea vindecarii, el se întoarse în satul sau natal împreuna cu mama sa si-si urma viata
deplin sanatos.

Încheiere
Aceasta a fost, de Dumnezeu blagoslovitilor crestini, viata Sf. Spiridon. Acestea au fost cele mai
cunoscute minuni ale sale. Dar cine le poate „contabiliza” cu adevarat? Locuitorii din Corfu sunt
martorii unor alte, numeroase, minuni, pe care, prin puterea ce i-a dat-o Hristos, Sfântul le
„petrece” în mijlocul lor. Nu numai ortodocsii ci chiar si catolicii marturisesc purtarea lui de
grija.

Aceia care calatoresc pe mare sau cei care sufera de boli grele se adreseaza, în special, Sfântului.
Numeroasele obiecte pretioase daruite locasului Sfântului Spiridon sunt probe ale stralucitoarelor
fapte minunate ale Sfântului. Cei care au recurs la ajutorul lui n-au fost niciodata dezamagiti.

Dând slava Dumnezeului Celui Binevoitor, care a acordat Insulei Corfu, patriei noastre
preaiubite, acest tezaur de pret, pe Sf. Spiridon, marele si minunatul nostru ocrotitor, sa cântam:
„Binecuvântat este Dumnezeu între Sfintii Sai!” (B. 6736).

Caci a Lui este slava si puterea, cinstea si închinaciunea, în vecii vecilor. Amin!

* Biserica Ortodoxa admite slujirea numai cu pâine dospita (artos) cf. can. 11 Conciliul Trulan,
691-692.

* N.T., teolog (1730-1800), a avut o prodigioasa activitate literara, ajunge episcop la Cherson.

* Acest miracol a fost cunoscut datorita unei scrisori a tânarului G.K., pastrata în arhivele
Bisericii Sf. Spiridon. El însusi veni în persoana la Corfu în 1951, la invitatia Mitropolitului
Metodie, pentru a confirma miracolul si pentru a-l consemna cu mare precizie.
Spiridon al Trimitundei - Sfantul calator

In fiecare an, pe 12 decembrie, papucii Sfatului Spiridon sunt schimbati. Se spune ca ei se tocesc
ca urmare a drumului parcurs spre vestirea lui Hristos in intreaga lume. De aici si denumirea de
"Sfantul calator”. Din marturiile unor clerici reiese ca pentru perioade scurte de timp, trupul
sfantului nu mai este prezent in racla, iar atunci cand revine, este cald si prafuit.

Acesta este si motivul pentru care, in cantarile Acatistului sau spunem: "Bucura-te ca esti si cu
oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te ca incaltamintele tale slujesc ca dovada“.

Ocrotitorul spitalelor

Datorita vindecarilor savarsite, el este cinstit si ca ocrotitor al celor bolnavi, motiv pentru care
multe spitale ii poarta numele.

Din minunile Sfantului Spiridon amintim: oprirea unei secete, vindecarea lui Constantius (fiul lui
Constantin cel Mare), invierea unui copil, redarea puterii de a vorbi unui diacon.
 Sfântul Atanasie din Paros Judecata cerului adică

Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit

dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica
lui din Kerkira

„După judecata cerului nu mai pot avea loc nici discuţii în contradictoriu (dispute), nici nu mai
poate să mai rămână vreo îndoială referitor la catolici. În mod clar, de netăgăduit, catolicii sunt de
lepădat, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii Săi. Făclia aprinsă a Sfântului
Spiridon demonstrează nimicnicia oricărui silogism.”

Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui
Dumnezeu; astfel i-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui
familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să Îl
binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Său nume, vestind cu
bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul cel iubitor de
oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a
face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: este
drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip
minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru
care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce I se cuvin lui
Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare, mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor,
pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare,
provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi
răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită,
nici nu sunt întru totul insensibili. Cu aceeaşi intenţie şi pentru acelaşi scop a scris şi văzătorul de
Dumnezeu Moise cântarea aceea de biruinţă, când i-a văzut pe egipteni înecaţi în apele Mării
Roşii, cântând cu uşurare (mulţumire) de biruinţă: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a
preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a aruncat!”, învăţând prin aceasta nu numai pe poporul de
atunci al lui Israel să fie recunoscător Dumnezeului părinţilor lor, pentru că El şi nu altul, în acel
mod atât de neînţeles, i-a eliberat din mâinile tiranice ale egiptenilor, dar a vrut să arate lumii
întregi, prin aceeaşi cântare, transmiţând şi generaţiilor viitoare acest document, lucrarea
minunată cu totul nemaiauzită şi cu adevărat vrednică de pomenire a mâinii atotputernice.
Desigur, acest Dumnezeu al tuturor îi porunceşte categoric lui Moise - şi prin gura lui tuturor
evreilor - să nu treacă sub tăcere şi să uite minunatele lucrări ale lui Dumnezeu, ci neapărat să îi
înveţe pe fiii şi pe fiicele lor că „cu mână puternică şi cu braţ înalt ne-a scos Domnul din
pământul Egiptului” ca să înveţe, zice, şi aceia să se teamă de Dumnezeu şi din nou. După
aceasta, atunci când Iisus al lui Navi l-a învins pe Amalec, „scrie aceasta spre amintire într-o
carte”, a spus Domnul lui Moise, „şi spune-i-o lui Iisus al lui Navi” iar după aceasta, la porunca
lui Dumnezeu au ieşit preoţii la râul Iordan, purtând cu ei Sfântul Chivot şi dintr-o dată, o,
înfricoşătoare minune, apele râului din amonte s-au oprit, în vreme ce apele din aval s-au scurs
până în mare; şi a trecut poporul întreg cu picioarele uscate dincolo, iar pe când încă Chivotul era
în Iordan şi râul era fără apă, Dumnezeu i-a poruncit lui Iisus Navi să ia din râul secat
douăsprezece pietre mari, fiecare cât putea un om să ridice şi să le aibă împreună cu ei, spre
veşnică aducere aminte a acelei minuni atât de ieşite din comun.

Ce anume să mai aleg a spune din atât de multele lucruri pe care le zice Sfânta Scriptură? Zic pe
scurt şi în general că voia lui Dumnezeu a fost întotdeauna şi pretutindeni a se scrie şi a se vesti
toate minunile Lui, spre a deveni pentru toţi subiect de iubire de Dumnezeu şi de purtare plăcută
lui Dumnezeu: astfel s-au scris toate lucrările minunate pe care le-au făcut profeţii dumnezeieşti
de-a lungul timpului, astfel au fost consemnate în Sfânta Evanghelie toate cele pe care cu
cuvântul Lui cel atotputernic le-a săvârşit Dumnezeu-Omul Iisus; astfel dumnezeiescul istorisitor
Sfântul Luca cu cea mai mare sârguinţă ne-a istorisit minunile celor împreună cu el Apostoli şi
astfel, prin imitare, generaţiile următoare ne-au lăsat scrise lucrările minunate şi mai presus de
fire ale mucenicilor şi ale cuvioşilor, însă nu toate, pentru că numărul lor este infinit, ci foarte
multe.

Aşadar, pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată
voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi
extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi,
prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei mare făcător de minuni şi credincios; este
cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira
lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate
şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se
spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se
numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor
preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta
lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită,
de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul
tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i
mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi
acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se
află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este
posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată
blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât
de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri
se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu
mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi
credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de
temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate
popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi
vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi
şi vă voi povesti vouă.

Capitolul I,

Cuprinzând relatarea minunii

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni
Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani,
comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru
marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume
să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte
bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte
scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca
„Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”.
Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de
construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei
care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea
pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un
singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au
vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce
el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat
fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips,
marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă.

În acea noapte comandantul vede în vis un om îmbrăcat ca un monah, care îi spune: „De ce mă
deranjezi şi de ce îi tulburi pe nedrept pe fiii mei? Să ştii că ceea ce ai stabilit să faci nu îţi este de
folos”. Făcându-se ziuă, l-a chemat pe teologul lui, adică pe cel care îi dăduse un astfel de sfat, în
camera lui, şi i-a relatat cu exactitate visul din timpul nopţii. Acela i-a răspuns că noi creştinii nu
suntem datori, în niciun fel, să credem visele, nici să le acceptăm întru totul ca lucruri adevărate.
„Desigur că trebuie să te gândeşti, stăpâne, că visul acesta este o ispită clară a diavolului, prin
care încearcă inamicul celor buni să se distreze şi să împiedice o lucrare atât de evlavioasă.”
Convins de cuvintele teologului lui, comandantul s-a liniştit. În noaptea următoare, comandantul
îl vede din nou în vis pe acelaşi monah că îl ameninţă în mod vehement, zicându-i: „Să fii
convins că dacă vei tulbura biserica mea, îţi va părea rău şi nu îţi va fi de niciun folos”. Fiind
înfricoşat şi înspăimântat comandantul de această ameninţare, nu a mai aşteptat să se facă ziuă, ci
atunci imediat l-a chemat pe teologul lui, i-a relatat vedenia cu exactitate, i-a înfăţişat teama din
inima lui şi i-a spus că e stăpânit de o aşa de mare frică încât nu îndrăzneşte să săvârşească
această lucrare. Atunci teologul, întărindu-şi cuvântul cu hotărâre, după cele înfăţişate de
comandant, i-a spus: „Stăpâne, dacă vei renunţa a săvârşi o lucrare sfântă pe care ai hotărât să o
faci, nu te prezinţi lumii ca gândind drept (cum se cuvine), căci crezi în vise venite din lucrarea
diavolului”. Căpătând deci curaj comandantul prin aceste cuvinte şi făcându-se zi (era în 11
noiembrie 1718) s-a dus la biserica sfântului ca să se închine, urmat fiind el de întreaga curte, de
toţi slujitorii lui şi de primarul şi de inginerul public, ca să măsoare locul în lungime, lăţime şi
înălţime pentru construirea altarului lui. Atunci cel mai bătrân dintre preoţi, Marinos Vulgaris
Sakelarios, fiind prezent şi protopopul care era atunci în funcţie, Spiridon Vulgaris, a stat înaintea
comandantului şi cu voce smerită l-au rugat toţi să nu facă o astfel de inovaţie, căci nu poate fi
plăcută sfântului. Însă acesta, auzind şi mâniindu-se, i-a ameninţat cu multă furie că dacă nu
ascultă de voia lui şi nu se liniştesc, îi va trimite în lanţuri la Veneţia, ca să îi arunce în închisoare
şi să nu mai vadă deloc soarele. „Eu, a zis, nu am de gând să fac o inovaţie, ci să fac un altar,
lucru care e sfânt şi plăcut lui Dumnezeu.” Deznădăjduiţi şi înfricoşaţi foarte de ameninţări,
preoţii şi cei ce aveau grijă de sfintele moaşte şi ceilalţi ortodocşi, care nu erau puţini, s-au
încredinţat puterii dumnezeieşti. Şi, deschizând ei sfânta raclă a Marelui Părinte, i-au cântat
paraclisul, vărsând lacrimi fierbinţi ca să împiedice planul cel rău al comandantului. Pe la miezul
nopţii, când începea a 12-a zi a lunii noiembrie, în care urmau să intre meşterii să lucreze, iată au
început tunete şi fulgere succesive. Atunci paznicul cazărmii Monezion a văzut un monah cu o
făclie aprinsă în mână apropiindu-se de el. Paznicul, conform regulamentului l-a întrebat o dată şi
încă o dată „Cine eşti tu? Şi unde te duci?” Şi, pentru că nu a primit niciun răspuns, a tras piedica
armei ca să îl omoare. Atunci monahul îndată a răspuns: „Eu sunt Spiridon”. Şi de îndată ce a
spus aceasta, l-a apucat de mână şi l-a aruncat afară la aşa numita Spianada al oraşului Kerkira
(Corfu), aproape de biserica Răstignitului. Acolo s-a trezit drept, în picioare, precum era cu puşca
lui. Şi îndată după aceasta a luat foc depozitul cazărmii Monezion şi această explozie a distrus
toate clădirile care era înlăuntrul Castelului şi palatul comandantului şi toate cele din el. Iar
comandantul a fost găsit mort sub două grinzi, care l-au sugrumat ca şi cum ar fi fost menite să
săvârşească acest lucru. Iar teologul a fost găsit în afara zidurilor cetăţii, în groapa în care se
scurg şi se usucă toate murdăriile haznalelor oraşului, având în mână ruşinea trupului lui, primind
un preludiu vrednic al plăţii pentru sfatul lui cel bun şi pentru conduita lui excelentă. Au murit
atunci şi mulţi bărbaţi şi femei, din slujba comandantului şi din afara ei, cam nouă sute de suflete.
În acelaşi timp s-au mai întâmplat încă două semne înfricoşătoare.

Mai întâi: comandantul atârnase ca dar o candelă mare de argint în faţa sfintelor moaşte, iar
această candelă în aceeaşi noapte a dezastrului a căzut jos pe podea şi i s-a distrus suportul, cu
toate că era atârnată de un lanţ foarte puternic - niciuna din multele candele care erau atârnate
acolo, nepăţind nimic. Se vede şi astăzi urma incidentului petrecut cu candela, adică cu suportul
ei. După ce a fost găsită căzută, ea a fost agăţată din nou mai târziu şi rămâne mărturisitoare cu
voce tăcută a evenimentului.

În al doilea rând: în acel ceas şi în momentul acela (după cum au confirmat mai târziu cei care au
cercetat aceasta) o săgeată de foc, adică un trăsnet, a lovit tabloul comandantului din Veneţia şi l-
a făcut scrum, fără să păţească ceva rău vreun alt lucru din casă. Acest eveniment fraţii lui care
erau acolo şi rudele lui şi ceilalţi catolici laici şi clerici imediat l-au interpretat ca fiind de rău
augur pentru comandantul însuşi. Iar şeful conducerii administrative veneţiene, episcopul catolic
şi alţi oameni bogaţi şi simplii cetăţeni, câţi locuiau în oraşul Kerkira (unde este şi palatul
episcopului catolic şi ale multor altora), toţi aceştia, zic, au dat poruncă să fie ridicate din biserica
sfântului materialele adunate acolo despre care am vorbit înainte şi celelalte materiale pe care le
pregătiseră, printre care şi placa pentru Sfânta Masă, aducându-le le-au depozitat spre cinstire la
Domo. Cu alte cuvinte în biserica propriei lor Mitropolii, în aşa-numitul Altar mare. Acolo se
poate vedea că e aşezată jos, pe o parte, până astăzi. Căci soldatul, adică paznicul garnizoanei
Monezion, făcându-se ziuă, a strigat entuziasmat cu voce mare şi a vestit zicând că Sfântul
Spiridon a făcut aceste lucruri mari şi înfricoşătoare şi cu uimire povestea întreaga întâmplare;
catolicii, nesuportând ruşinea, după trei zile l-au trimis în Italia.

Aceasta e relatarea înfricoşătorului şi colosalului eveniment săvârşit în oraşul Kerkira de către

apărătorul lui grabnic ascultător şi preasfântul Spiridon al întregii Bisericii Soborniceşti. Acum
trebuie să cercetăm în amănunt şi cu grijă aceste evenimente, prin care #devine indiscutabil,
pentru a nu putea vrăjmaşii adevărului să pălăvrăgească spunând că s-a petrecut din întâmplare
incendierea depozitului, în urma căreia comandantul şi cei de lângă el au murit.

Capitolul al II-lea.

Că explozia depozitului a fost cu adevărat lucrare a cerului

Atât pentru ortodocşii care locuiesc în insula Corfu, cât şi în insulele din împrejurimi, adică în
Kefalonia, Zakintos, Sfânta Mavra şi celelalte şi chiar şi pentru toţi locuitorii Epirului Greciei,
care se învecinează cu această insulă (Corfu) nu avem nicio îndoială că toţi sunt informaţi şi
convinşi întru totul că acea distrugere a cetăţii nu s-a petrecut din întâmplare, ci din pedeapsa
cerului. Toţi cred cu tărie aceasta şi o vestesc cu gura lor ortodocşilor străini care trec pe acolo şi
îi aduc în Domo de dragul istorisirii şi cu bucurie le arată pe ascuns cu degetul placa aşezată
acolo în altar. Aşadar, întreaga noastră luptă este nu numai să facem publică minunea tuturor
fraţilor noştri creştini, ci şi să dovedim că într-adevăr este minune şi cea mai mare dintre minuni,
nu pentru ortodocşii înşişi, care cu recunoştinţă şi cu suflet smerit vor să o primească şi vor să Îl
preaslăvească pe Domnul, ci pentru acei insolenţi care uşor se obrăznicesc şi se împotrivesc
adevărului şi lucrărilor Sfântului Duh. Aşadar, este nevoie mai întâi să descriem, pe cât este
posibil, aceste locuri, cum arată. Apoi, pentru o mai mare claritate a celor spuse vrem să
publicăm şi planul acestor locuri, aşa cum se mai păstrează în amintirea noastră şi pe care le-am
vizitat de dragoste de a învăţa.

Oraşul insulei Kerkira localnicii îl numesc hora (n.n. - în insulele ionice şi în Marea Egee hora
este denumită capitala insulei, acolo unde este centru administrativ). Cu acest nume apare
propriu-zis acest oraş, deosebindu-l de Varusia şi de Castelia, care se află în afara lui. Hora,
precum îi spun ei, în vechime nu avea ziduri. Cea de azi este înconjurată de ziduri foarte
puternice, precum o confirmă şi geograful Meletie. Se află în partea nordică, faţă în faţă cu
Epirul. În ea locuieşte majoritatea poporului, atât greci cât şi italieni. Ceilalţi locuiesc în afara
Varusiei, unde sunt două cartiere: Garitsa spre est şi Manduki spre vest. În hora este şi biserica
sfântului şi Mitropolia apusenilor. Acolo este Spianada, de care aminteşte relatarea (minunii).
Acolo se află şi biserica Răstignitului menţionată mai înainte, construită acolo unde încep casele,
venind dinspre Spianada pe drumul principal al oraşului. Spianada se întinde în lungime pe o
distanţă mare, de la est la vest. Şi lăţimea ei este mare, întinzându-se de la casele horei până la
zidul de cetate dinspre nord. Este atât denivelat, cât şi plat, aproape că reproduce suprafaţa
matematică. Aşadar, întreaga hora este, aşa cum spuneam, înconjurată cu zid foarte puternic.
Acesta este udat în partea de nord de mare, căci se află între insulă şi Epirul de vis-a-vis. În locul
acesta al horei, adică în nord aproape de hora se află un ostrov, din care se înalţă la o înălţime
considerabilă două vârfuri şi se spune că de la aceste două vârfuri şi-a luat numele şi insula
întreagă – Vârfuri (Κορυφαί sau Κορυφοί - de unde provine numele Corfu - n.n). Acest ostrov nu
este pustiu: este chiar o fortăreaţă. Acest ostrov nu e pustiu, ci este foarte populat.

Aceasta (fortăreaţa) pentru vrăjmaşi pedeştri are de jur împrejur cel mai puternic zid de cetate,
marea de o adâncime considerabilă. Cu privire la vrăjmaşii de pe mare, ostrovul este înconjurat
de un zid foarte puternic şi foarte înalt. Fortăreaţa se numeşte de toţi Citadela, adică oraşul sau, ca
să zicem mai corect, acropole. La vreme de pericol promite în acest fel că este de necucerit. De
aceea acolo înăuntru, la subsolul celor două piscuri, este depozitul întregii garnizoane Monezion
şi de acolo comunică cu Kastelia şi cu turnurile (n.n. - e vorba de mine subterane care comunică
între ele şi suprafaţa lor e cât tot oraşul vechi.)

Poarta acestui depozit întotdeauna este păzită, zi şi noapte, conform regulamentului european, de
un soldat anume, adică de un ostaş. Înăuntru este şi generalaton, adică palatele comandantului şi
ale multor altor ofiţeri. Aşadar, zidul horei se află la o aruncătură de piatră de zidul acropolei.
Între ele se află marea, care le şi desparte (n.n. – în două părţi distincte). În acropole oamenii intră
şi ies pe un pod de lemn, pe care jos (n.n. – când e coborât) îl susţin nişte coloane construite, late
cât este şi podul. Până la un anumit moment din noapte există permisiunea să intre şi să iasă
oamenii, dintr-o parte în alta şi înapoi, după trebuinţa lor. Venind ora stabilită, se închid porţile, şi
ale acropolei, şi ale horei. Se închid, conform regulamentului şi obişnuinţei europene, într-atât
încât mai târziu să fie imposibil să intre sau să iasă cineva. Ştiind acestea, adică după ce am
descris locurile şi precum se văd ele în schiţă, cum să se găsească un piroman cu atâta tupeu şi,
prin urmare, cine să îndrăznească să numească întâmplătoare o astfel de lucrare înfricoşătoare, pe
care o înconjoară atâtea alte minuni şi să o prezinte pretutindeni ca o acţiune înfricoşătoare a
cerului?

Cu toate acestea, să zicem pentru moment că din întâmplare şi nu din mânie dumnezeiască a
căzut fulgerul în Monezion. Soldatul cum a ajuns în Spianada? Cum de şi-a părăsit postul şi nu
şi-a făcut datoria, când ar trebui să primească pedeapsa cu moartea cel care ar lipsi măcar pentru
o clipă sau pentru un motiv de la datoria lui? Dar şi cum a fost posibil de altfel să se întâmple
într-un moment, cu alte cuvinte la miezul nopţii, când porţile celor două fortăreţe erau închise
cum trebuie şi cu cea mai mare siguranţă? Mă gândesc ce ar putea răspunde cel învinuit? Că
pământul cutremurându-se, l-a aruncat acolo, precum se întâmplă adesea cu explozibilul atunci
când sunt aruncate departe pietre mari? Chiar şi aşa, dar cum a rămas şi viu? Este aproape cu
neputinţă, în primul rând, de la acea zdruncinare foarte puternică a pământului să poată rămâne
viu; în al doilea rând, să fie aruncat pe o astfel de distanţă, care poate să fie mai mare de o milă şi
să poarte şi arma pe umărul lui, cum voia să i se întâmple fără minune un astfel de lucru
vrăjmaşului?

De ce numai candela comandantului a căzut pe pardoseală, cu toate că era agăţată de un lanţ

puternic, precum este ea şi se vede şi azi? Cred că vrei pe ortodocşi prin aceasta să îi calomniezi,
cum că ei au făcut această uneltire, aflând de catastrofa întâmplată comandantului. Însă nu îşi are
locul în niciun caz o astfel de calomnie amară. Pentru că, mai întâi, au văzut căzută candela în
timpul utreniei şi, făcându-se ziuă, au aflat de moartea comandantului. Şi apoi, ce ar fi câştigat
dacă ar fi aruncat jos candela eu nu pot să înţeleg. În fine, ce altceva îţi rămâne să mai
calomniezi? Îndrăzneşti să spui oare că şi incendierea tabloului comandantului din Veneţia s-a
petrecut din întâmplare? Însă cu adevărat o aşa de mare obrăznicie şi atâta ingratitudine
respingătoare faţă de semne atât de evidente cu nimic nu se deosebeşte de a spune că toate
acestea sunt minciuni şi chiar inexistente. Însă nu, nu sunt minciuni. Explozia şi toate celelalte au
avut loc cu siguranţă şi acest lucru e mărturisit de vocea comună a locuitorilor din Kerkira care
le-au şi văzut şi au trăit acele momente de groază. Şi după aceştia aceste evenimente sunt
confirmate la unison de locuitorii insulelor vecine şi de vecinii din Epir. Aşadar, să fie clar că a
avut loc explozia şi toate celelalte, de nevoie trebuie să mărturisim că toate acestea au constituit
lucrări ale puterii dumnezeieşti. Pentru că sunt aşa de multe, adică în primul rând explozia
depozitului, în al doilea rând mutarea soldatului, în al treilea rând căderea candelei, în al patrulea
rând arderea tabloului din Veneţia, în acelaşi timp, în al cincilea rând modul în care a fost găsit
omorât comandantul, adică de cele două grinzi, care erau aşezate în aşa fel încât să îi strângă
mortal gâtul (să îl sufoce) din care ieşiseră acele ameninţări pline de mândrie; în al şaselea rând
acea azvârlire de necinste a teologului în afara oraşului în mocirlă de acolo unde dormea liniştit şi
acoperit, în siguranţă în palatele domneşti. Zic că toate acestea şi probabil şi multe altele cine
poate să le considere a fi ilogice şi să susţină că s-au petrecut din întâmplare sau de la sine?
Imposibil, este imposibil ca toate acestea, prin absurd, să se petreacă într-una şi aceeaşi noapte. Şi
pentru că, aşa cum s-a arătat mai înainte, s-au întâmplat în mod de netăgăduit, dar este imposibil
să se fi întâmplat din întâmplare, neapărat orice gură potrivnică trebuie să mărturisească faptul că
toate au constituit lucrări ale Atotputernicei drepte a Celui Preaînalt, căci toate s-au petrecut în
acelaşi timp, în locuri diferite, spre unul şi acelaşi scop, adică să nu aibă loc acea lucrare foarte
rea, aşa cum nici nu a mai avut loc.

Dacă cumva comandantul ar fi fost găsit pur şi simplu mort sau din cauza cutremurului acropolei
sau fără cutremur, nu puteam oare imediat să avem o bănuială mare că poate a avut parte de o
asemenea moarte din pedeapsă dumnezeiască, căci nici cererile preoţilor nu le-a acceptat, ci i-a
înfricoşat că îi va trimite în temniţe şi nu vor mai vedea soarele, nici hotărârile sfântului nu le-a
crezut, ci a preferat sfatul răului său sfătuitor şi pentru aceasta Sfântul Spiridon, marele făcător de
minuni, i-a luat viaţa, ca să nu pună în practică dorinţa lui cea rea? Da, cu siguranţă, pe bună
dreptate, pentru toate acestea o bănuială mare şi puternică a mâniei lui Dumnezeu ne-a dat numai
moartea lui. Însă acum când avem atâtea semne mari, care fiecare în parte este o mare minune,
unde mai rămâne vreo îndoială că explozia şi prin urmare moartea comandantului a constituit
într-adevăr o lucrare a mâniei dumnezeieşti? Căci cum să nu fie minune să cadă candela fără
niciun motiv, şi numai cea a comandantului, nu alta? Cum să nu fie minune a se uni două lemne
lipsite de suflet pentru a-l sufoca pe comandant? Cum nu e minune să fie găsit teologul în afara
palatelor, în afara zidului în acea mocirlă foarte urât mirositoare? Cum să nu fie minune că
trăsnetul a lovit în aceeaşi clipă şi a ars portretul lui, adică al comandantului, în Veneţia? Da, cu
siguranţă, toate acestea sunt minuni şi toate fac indiscutabilă dumnezeirea primei minuni, adică a
exploziei. Însă ceea ce îmi umple sufletul de bucurie şi mă face să strig împreună cu Zorobabel
cel de Dumnezeu înţelepţit şi să spun: „Binecuvântat este Dumnezeul adevărului; adevărul
rămâne şi e valabil în veci şi trăieşte şi durează în vecii vecilor”, faptul în care am întreaga mea
încredere şi deja trâmbiţez cântecul de biruinţă împotriva vrăjmaşilor adevărului e mutarea
soldatului. A ştiut cu siguranţă Sfântul Părinte că este posibil să se audă împotriva acestei minuni
dumnezeieşti voci blasfemiatoare, de aceea înainte de toate celelalte el l-a mutat în afara
Spianadei viu pe paznic, ca să-l aibă apoi predicator foarte curajos şi cu glas foarte puternic al
celor pe care le-a auzit, le-a văzut şi pe care el le-a păţit. Deci, spune tu, bunule ostaş, cine a dat
foc depozitului? „Id San Spiridon ha fatto questo teribile caso” (Sfântul Spiridon a făcut acest
lucru înfricoşător). Astfel, făcându-se ziuă, el a strigat cu înflăcărare, spunând că „eu l-am văzut
cum venea spre mine cu o făclie aprinsă în mână”, şi celelalte, precum le-am spus în istorisire.
Alături de predica soldatului a mărturisit şi un conducător veneţian, care locuia în hora. Şi a
mărturisit, spunând că în acel ceas s-a întâmplat să fie afară pe terasa lui şi a văzut trei flăcări de
foc, care au ieşit din clopotniţa bisericii Sfântului Spiridon şi au lovit exact în fortăreaţă şi
imediat a luat foc depozitul şi a urmat acel mare cutremur. Acesta e adevărul care învinge toate şi
care astupă cu desăvârşire orice gură - şi el e mărturisit chiar şi de tăcerea şi reţinerea celorlalţi
catolici. Pentru că dacă nu erau convinşi de vestirea soldatului şi nu îi stăpânea o frică aşa de
mare, ci o considerau doar o simplă întâmplare, de ce au ridicat din biserica sfântului materialul
adunat acolo şi nu au continuat spre a termina o astfel de lucrare, pe care ei o considerau şi o
numeau preasfântă şi dumnezeiască? Desigur, de aceasta trebuia să se îngrijească episcopul
catolic, ca şi cap al Bisericii lui, ca să primească din partea tuturor laudă neasemuită. Însă nu
numai că nu au mai îndrăznit să facă aşa ceva, însă le-au şi luat de acolo cu cea mai mare grabă.
Şi într-adevăr adevărul biruie peste toate. Aşa de bine au înţeles că a fost mânia Sfântului
Spiridon încât, nemaiputând suporta să o vestească acel soldat catolic cu toată îndrăzneala, cu cea
mai mare repeziciune l-au scos de pe insulă şi l-au trimis în Italia.

Au înţeles-o şi au confirmat-o bine chiar şi rudele comandantului Andrei Pizani. Am cunoscut

între locuitorii din Kerkira un om amabil, bun şi creştin, pe nume Nikoletos, de loc din
Rodostamos, deja în vârstă; acesta îmi spunea că plecând odată la Veneţia a mers şi în casa acelui
comandant Andrei Pizani, care a murit în mod violent. A găsit o soră de-a lui, a vorbit cu ea şi în
discuţie a venit vorba şi de numele Sfântului Spiridon. „Şi am văzut, zicea el, un lucru ciudat. În
loc să văd evlavie, respect, frică a acesteia faţă de sfânt, am văzut că s-a tulburat, s-a supărat
devenind o femeie mândră, plină de mânie şi de aversiune faţă de persoana sfântului din pricina
uciderii fratelui ei Andrei.” Astfel că nu numai din semne de netăgăduit, ci şi din partea
vrăjmaşilor de neîmpăcat ai credinţei noastre ortodoxe, care au suferit o asemenea ruşine
incomparabilă şi de nevindecat, prin toţi în orice caz s-a dovedit şi a devenit foarte cert că
distrugerea acropolei a constituit lucrarea minunatului şi preaminunatului Spiridon. Şi cine vrea
să nege acest adevăr atât de răsunător în mod cert va da dovadă de neruşinare, ca să nu spun de
lipsă cu totul de judecată şi de indolenţă.

Capitolul al III-lea,

Că această minune a dumnezeiescului Spiridon este într-adevăr o Judecată obiectivă a

cerului între cele două Biserici, Răsăriteană şi Apuseană

Că distrugerea acropolei a constituit lucrare a mâinii lui Spiridon s-a dovedit deja în capitolul
anterior cu toată cercetarea posibilă. Şi în toate felurile a fost recunoscută şi mărturisită, chiar şi
de către vrăjmaşii înşişi. Însă din ce cauză s-a întâmplat şi tot se vorbeşte despre ea din nou o
spunem: ca să nu construiască ighemonul cel trufaş în biserica Sfântului Spiridon altarul la care
se gândise. Astfel a cerut Sfântul Spiridon şi în prima noapte, astfel a spus şi în a doua, când i s-a
arătat în vis comandantului, sfătuindu-l sau mai bine spus poruncindu-i să renunţe la planul pe
care acesta şi-l pusese în minte; cu alte cuvinte să nu pună în practică hotărârea lui cea nelegiuită,
adică nevrând să construiască în sfânta lui biserică, acolo în partea dreaptă, altarul lui cel
nelegiuit şi urât de Dumnezeu, pentru că vrea ca el să se răzgândească, căci nu va avea nici un
folos (n.n. – făcând lucrarea aceasta). Comandantule nebun, nesocotitule Andrei Pizani, de ce
folos ţi-a fost mărinimia vedeniei nemincinoase? De ce ai o comportare atât de obraznică faţă de
cei ce te roagă fierbinte să nu faci o inovaţie nemaiauzită până atunci? Pentru ce (n.n. – spui)
ameninţări şi înfricoşări împotriva bunilor preoţi ai Sfântului Ierarh, care te roagă cu toată
smerenia? Măcar de nu ai fi fost convins de neroziile prosteşti ale sfătuitorului tău fără de
Dumnezeu. Căci, cu toate că erai anima persa (un suflet corupt, pierdut), nici nu ai vrut să fii
lipsit atât de brusc de lumina vieţii de acum. Şi iată că hotărârea sfântului s-a împlinit.
Comandantul şi cei din jurul lui au fost omorâţi. Dorinţa (de a construi) altarul a rămas
neîmplinită. Acum îmi este clar că nu este o greutate mare a se gândi fiecare că Biserica Sfântului
Spiridon a reprezentat şi reprezintă mereu Biserica Răsăriteană cu toate învăţăturile ei. Şi iarăşi
(n.n. – îmi este clar) că prin acel altar este reprezentată Biserica Apuseană cu toate învăţăturile ei
şi cu papa al ei. Cu siguranţă aceasta este starea lor şi altfel nu poate să fie. Altarul îl reprezintă
pe papa şi sinodul mincinos florentin, adică adaosul Sfântului Simbol (Filioque) şi jertfa cu azimă
şi prefacerea (darurilor) fără invocare (epicleză) şi toate celelalte inovaţii. Sfântul Spiridon se
mânie şi mânios respinge altarul. Prin urmare cu acesta şi prin acesta a respins şi pe papa şi
Florenţa şi toate celelalte, adică tot răul început al inovaţiilor papiste. Şi, iată, creştini ortodocşi,
creştini ai Bisericii Răsăritene, fii foarte autentici, această minune nu este doar o minune, adică
nu este una dintre acele minuni care arată puterea adevăratului Dumnezeu, cu toate că face şi
aceasta, ci cu adevărat este o Judecată nepărtinitoare a Cerului. Este Judecată prin care Cerul de
sus a arătat astăzi care dintre cele două Biserici susţine adevărul dumnezeiesc, adică dintre cele
două care ţine neclintit dogmele primite de la Dumnezeu şi apostolice şi tradiţiile apostolice şi
patristice şi care le-a stat împotrivă şi le-a răsturnat pe toate acestea şi cu relele ei inovaţii a
devenit pricină ca Biserica cea una să se sfâşie în două părţi opuse şi ostile între ele. Şi aproape
că nu există nimeni care să nu ştie această dezbinare dureroasă şi foarte rea dintre cele două
Biserici, adică cea Răsăriteană şi cea Apuseană. Creştinii noştri mai mult neştiutori, cu toate că
nu ştiu clar cutare şi cutare, ştiu însă şi le e clar că francii (adică catolicii – n.n.) nu cred precum
credem noi. Dimpotrivă, cu vrăjmăşie francii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, ne numesc
schismatici pe noi răsăritenii. Aşadar, astăzi Cerul a judecat din înălţimi cine sunt cu adevărat
eretici rău slăvitori şi schismatici şi vrednici de focul veşnic. Disputele care au avut loc de la
început, încă din zilele preasfântului Fotie (cel Mare – n.n.) şi de-a lungul a o mie de ani şi chiar
mai mulţi, întotdeauna au avut loc cu fervoare foarte mare, din partea ambelor părţi, nu numai
prin voci vii, dar şi prin dese scrisori, toate disputele, zic, astăzi s-au sfârşit. Astăzi Cerul, prin
dreapta celui de sus şi marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, în mod vădit şi foarte clar
a hotărât că Biserica Răsăriteană este ortodoxă, preacinstită, apostolică şi sfântă. Iar cea
Apuseană dimpotrivă este rău-credincioasă, eretică, fără de nicio cinste, papistă şi vicleană. Căci,
dacă nu ar fi fost astfel, de ce Spiridon alungă afară din biserica lui altarul ei, nu într-un mod mai
moderat, ci în cel mai înfricoşător, într-un mod prin care a arătat câtă ură, câtă #retragere, câtă
mânie are faţă de acea biserică a făcătorilor de rău, distrugându-i şi nimicindu-i ca rău-credincioşi
şi trufaşi pe toţi cei care cu obrăznicie vin înaintea lui? Dacă nu ar fi fost aşa, de ce pe sfătuitorul
cel rău al comandantului, care îl sfătuia şi îl îmbărbăta, nu numai că l-a ucis, dar şi în murdăria
cea mai scârboasă l-a aruncat, precum i s-a întâmplat, fiind rostogolit fără de nicio cinste?
Au încetat, zic au încetat polemicile şi disputele (certurile) nenumărate; căci, da, astăzi cu
adevărat cerul a adeverit şi a arătat în mod de netăgăduit ca fiind foarte adevărate, foarte
expresive toate cele pe care mai întâi le-a scris Sfântul Fotie împotriva catolicilor. Astăzi Cerul
cu judecata lui nepărtinitoare a lăudat şi a hotărât şi bine şi drept şi conform canoanelor a făcut
apoi Sfântul Serghie care a şters din diptice pomenirea Papei. Astăzi Cerul cel preaînalt a
confirmat şi a pecetluit luptele raţionale şi bătăliile şi toată acea atitudine eroică şi nemaiauzită a
Sfântului Marcu al Efesului şi, dimpotrivă, (astăzi cerul) a respins, a anulat şi a zădărnicit
maşinaţiunile de sabotaj ale Florenţei împotriva adevărului evanghelic. Într-un cuvânt, astăzi
Dumnezeu, Dumnezeul minunilor, pentru a doua oară a despărţit lumina de întuneric: de partea
luminii este Biserica Răsăriteană şi de partea întunericului e zarva Apuseană; (a despărţit) adică
între adevărul cel prealuminos al dogmelor cereşti, pe care, precum le-a primit, la fel le păzeşte
Biserica Răsăriteană şi între minciuna cea preaîntunecată a ideilor învăţăturilor satanice pe care
le-a adus şi le ţine Biserica Apuseană. Creştini ortodocşi, cei care locuiţi în cele patru părţi ale
lumii, auziţi, aflaţi că victoria e cu noi, cei smeriţi; că a fost nimicită tăria celor puternici. A căzut
indolenţa celor mândri şi semeţi. „Aceştia (n.n. – se laudă) cu carele, aceştia cu caii lor, iar noi cu
numele Domnului (ne vom mări).” Şi apoi ce? „Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am
sculat şi ne-am îndreptat.” Şi cu adevărat astăzi ortodocşii din Kerkira au văzut, ca şi vechiul
Israel, scufundaţi şi îngropaţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai lor. Aşadar, să cântăm şi noi
astăzi cu gura noastră cântarea lui Moise în mod armonios şi sărbătoresc, cântând şi zicând: „Să
lăudăm pe Domnul, căci cu slavă s-a preaslăvit. Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, i-a sfărâmat pe
vrăjmaşi şi cu mulţimea slavei Tale i-ai nimicit pe cei potrivnici. Ai trimis mânia Ta, i-a mâncat
pe ei ca pe o trestie. Ai întins dreapta Ta şi i-a înghiţit pământul; minunat eşti, Doamne, Cel ce
faci minuni în chip preaslăvit. Cine este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne? Cine Ţi se
aseamănă în putere?” Şi eu împreună cu profetul cel cu prea mare glas strig azi către întreaga
Biserică a ortodocşilor: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, aleasă mireasă a lui
Hristos, Biserică Răsăriteană; căci slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă şi te bucură, căci
Domnul a lăsat nedreptăţile tale şi ruşinea de mulţi ani din partea vrăjmaşilor tăi.

Popoare semeţe şi îndărătnice ale catolicilor, neamuri mândre şi ofensatoare, popoare ale cultului
papist, voi care vă mândriţi înaintea împărăţiilor şi puterilor pământului şi cu dispreţ insuportabil
batjocoriţi robia noastră, voi care şi bogăţia înţelepciunii celei din afară vă mândriţi că o posedaţi,
Latinilor, vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Bisericii Răsăritene, înţelegeţi şi vă plecaţi. Astăzi aţi cunoscut
şi aţi înţeles că cu noi este Dumnezeu, cu noi e Adevărul Hristos, cu noi este Duhul Adevărului;
cu noi, zic, cu cei smeriţi, cei istoviţi, cu cei împotriva cărora aţi luptat şi aţi uneltit mereu în mii
de feluri. Înţelegeţi aceasta astăzi şi în mod silit, înţelegeţi şi vă smeriţi sub mâna puternică a lui
Dumnezeu; aici nu mai sunt numai cuvinte, cu care să vă lăudaţi, căci puteţi să răspundeţi la un
cuvânt cu o sută, aşa cum v-aţi lăudat la pseudo-sinodul de la Florenţa; nu sunt urzeli sofiste, nu
sunt silogisme aristotelice. Sunt lucrări ale mâinii dumnezeieşti; sunt lucrări pe care nici o tehnică
sofistă nu poate să le deturneze sau denatureze? Şi, deci, ce la ce vă gândiţi? De ce rămâneţi în
acele învăţături urâte de Dumnezeu, pentru care în mod vădit şi de netăgăduit Sfântul Spiridon v-
a alungat departe de sfânta lui biserică, adică departe de Biserica Sobornicească, departe de
Hristos, departe de Preasfântul Său Duh? Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă fii ai oamenilor; întoarceţi-
vă la religia primită de la Dumnezeu. Nu vă ruşinaţi să mărturisiţi pe faţă amăgirea voastră
satanică şi să acceptaţi dogma ortodoxă a purcederii Duhului Sfânt.

Scoateţi adăugirea preamârşavă din Sfântul Simbol al credinţei. Renunţaţi la azima iudaică de la
jertfa cea nesângeroasă. Găsiţi de cuviinţă să vă botezaţi prin trei afundări, ca să nu rămâneţi
nebotezaţi numai cu stropirea. Nu vă limitaţi doar la cuvintele domneşti (ale Domnului) în
prefacerea Darurilor ca să nu deveniţi adoratori de pâine, fără invocarea Dumnezeiescului Duh.
Nu privaţi fără niciun drept şi fără nici o omenie pe creştinii laici de la Potirul Vieţii, stabilind
legi împotriva Stăpânului Hristos. Treceţi sub tăcere mitul focului curăţitor (al purgatoriului –
n.n.); nu atribuiţi Maicii lui Dumnezeu ceea ce nu îi pricinuieşte laudă şi faţă de Scriptură e cu
totul împotrivă, adică faptul că de la zămislire a fost fără păcatul strămoşesc (n.n. – imaculata
concepţie). Să se smerească şi Papa cel egal cu Dumnezeu şi să mărturisească cu recunoştinţă că
este episcop al Romei, dar niciodată şi Capul întregii Biserici. Că este responsabil şi subordonat
al Sinoadelor Ecumenice, nu judecător şi mai presus de ele. O astfel de pocăinţă foarte bună şi
plăcută lui Dumnezeu să faceţi, vă strigă şi vă îndeamnă această lucrare mai presus de fire şi
minunată a Ierarhului Spiridon. Aceasta îi vădeşte că sunt mincinoşi impostori toţi cei pe care îi
slăviţi ca sfinţi şi mai presus decât sfinţii, (faptul că) au scris foarte tăios împotriva Bisericii
Răsăritene sau, ca să spun mai bine, împotriva Sfântului Duh, fel de fel (de lucruri). Desigur,
printre toţi ceilalţi cei mai tăioşi au fost Bonaventura cel calomniator şi Toma sofistul. De la care
voi numiţi pe unul ca pe un Serafim, iar pe altul ca pe un Înger. Aşadar, astăzi puteţi să îi
cunoaşteţi că sunt desigur satanici, diavoleşti, mincinoşi şi şarlatani, vrăjmaşi ai adevărului,
apărători ai minciunii şi anatematizaţi de toate Sfintele Sinoade Ecumenice şi materie a focului
veşnic. Şi cu adevărat, creştinilor, nu trebuia să se întâmple aceasta? Adică nu trebuia să simtă
catolicii, nu trebuia să se trezească? Nu trebuia să dobândească o frică mântuitoare, văzând şi
auzind această adevărată hotărâre a Cerului, gândindu-se că aşa cum se află acum sunt lepădaţi,
respinşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de sfinţi? Da, cu siguranţă de nevoie aceasta trebuia să
facă. Dar vai de ei: ei chiar s-au arătat nesimţitori la acel tunet ceresc. Ei au vrut mai bine să imite
cerbicia lui Faraon cel înnebunit de Dumnezeu: au vrut mai degrabă să apară ca adepţi ai
cărturarilor şi fariseilor neascultători şi încăpăţânaţi, care văzând minunile de netăgăduit ale lui
Iisus, nu numai că nu au crezut în El, ci în orice fel căutau să Îl calomnieze ca făpturi. Şi mă
opresc să le mai spun şi mai departe celor ce nu au auzit în întregime un astfel de lucru
extraordinar sau l-au auzit, dar nu şi întâmplările acelea care îl fac şi mai îngrozitor şi vrednic să
săvârşească o astfel de lucrare. Vorbesc de cei care au trăit acele spaime inimaginabile, căci au
văzut cu ochii lor acele lucruri teribile şi extraordinare şi cu urechile lor au auzit cuvântarea
bunului soldat şi ei înşişi au mutat materialul ca să nu păţească şi ei ceva asemenea sau mai rău.
Pe aceştia în principal (mai ales), zic, îi chinui, pe cei care au vrut mai degrabă să o considere
drept o întâmplare delicată# decât să se gândească că a fost, precum cu adevărat a şi fost o
hotărâre a Cerului care nu poate fi trecută cu vederea. Căci catolicii sunt lepădaţi (de Dumnezeu –
n.n.). Pe aceştia, pe aceştia eu îi plâng, pe ei îi acuz. Pe aceştia şi profetul Isaia îi consideră că
sunt cu totul insensibili, zicând: „Le-a dat ochi să nu vadă şi urechi să nu audă, ca nevăzând ochii
lor şi neauzind urechile lor…”; ca „înţelegând să se întoarcă şi îi voi vindeca pe ei”; iată cu cine
s-au asemănat adepţii Bisericii Apusene şi cu cine sunt asemenea. Nu ca şi cum Domnul,
Singurul iubitor de oameni, care vrea ca tot omul să se mântuiască, nu ar vrea mântuirea acestora,
ci vrea să dezvăluie prin acestea că au căzut în rău, că s-a împietrit inima lor nesocotită, că
îngâmfarea şi viclenia lor blestemată goneşte orice gând bun, nu lasă să intre deloc harul lui
Dumnezeu. Şi de aceea nici nu pot să simtă, nici să se întoarcă la adevăr şi să găsească mântuirea
veşnică. Aşadar, ce urmează? Cu siguranţă urmează aceasta: că după judecata Cerului nu îşi mai
au rost nici disputele, nu mai poate rămâne nicio îndoială despre catolici. În mod declarat, fără
tăgadă, indiscutabil catolicii sunt lepădaţi, excluşi, vrăjmaşi şi străini de Dumnezeu şi de sfinţii
Lui. Cel puţin acest silogism îl dovedeşte şi făclia aprinsă a lui Spiridon.

Capitolul al IV-lea

Epilog, cuprinzând un sfat pentru conaţionali

Deci, acea minune a Sfântului Spiridon a constituit o adevărată judecată a Cerului, prin care şi
palpabil şi inteligibil a lepădat şi a retezat, ca fiind putrezită şi stricată de groaznicul papism,
Biserica Apuseană, din plinătatea Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. S-a
dovedit astfel în chip foarte strălucitor, cu toate că cei fricoşi se poate să nu priceapă aceasta, ci
să rămână ca şi satana, nepocăiţi şi neîndreptaţi, lucru care într-adevăr în sine este jalnic. Harul
atotputernic al lui Iisus Hristos să îi aducă în simţire. Acum e timpul să îmi îndrept cuvântul spre
voi, fraţii mei; şi desigur spre voi, fraţii mei ortodocşi, care sunteţi răspândiţi în oraşe şi locuri
diferite ale Europei. Ale acestei Europe în care azi năpădeşte indiferenţa cea mai atee a teiştilor
urâţi de Dumnezeu. Deci voi, iubiţilor, după ce aţi ruşinat cu uşurinţă, prin lucrările minunate şi
extraordinare ale Sfântului Spiridon, pe papistaşii cei neruşinaţi, vă sfătuiesc, fraţilor, să ţineţi
înseşi aceste (minuni) ca pe nişte arme văzute, recunoscute şi de nebiruit împotriva teiştilor atei,
ca să nu băgaţi în seamă acele suflete depravate, ci cu toate puterile voastre să ţineţi credinţa lui
Hristos. Acea credinţă, zic, care a învins Lumea, care a îmblânzit leii, care i-a făcut pe lupi miei,
care a pus sub propriul ei jug capetele împăraţilor. (Să ţineţi) Credinţa aceea care a scos idolatria
de pe întreg pământul, care a făcut de ruşine înţelepciunea Lumii, care i-a arătat peşti fără de glas
pe ritorii cei mult vorbitori, care a sădit în lume cunoaşterea unei Dumnezeiri triipostatice. (Să
ţineţi) Credinţa aceea care i-a învăţat pe oameni iubirea desăvârşită faţă de ceilalţi, virtutea
adevărată, adică adevărata înţelepciune, smerenia ca şi Hristos, dreptatea cea mai exactă,
nădejdea vieţii veşnice. O, credinţă dumnezeiască, o, credinţă preasfântă! O, credinţă mai
strălucitoare decât soarele! Cum s-au întunecat şi se întunecă, în lumina ta de amiază cea
neschimbată, ateii cei nebuni, după blestemul profetului Osie? Cum să nu fie vrednici de plâns
cei care nu respectă dumnezeirea ta? Care minte poate să priceapă sau care limbă ar putea să
înfăţişeze în cuvânt înfricoşătoarea pedepsire a acestor antihrişti (căci cu adevărat sunt antihrişti)
care, fiind lipsiţi de cap, precum spune proverbul, stau împotrivă lucrărilor şi eforturilor şi
împlinirii iconomiei întrupate a lui Hristos? Cu siguranţă, câte sunt cununile, recompensele şi
premiile date de Dumnezeu înţelepţiţilor propovăduitori de Dumnezeu Apostoli, tot atâtea sunt şi
pedepsele şi chinurile acestor teişti luptători împotriva creştinilor şi întunecaţi de Dumnezeu.
Fugiţi, fraţilor, de aceştia ca de foc. Fugiţi de contactele sociale cu ei, că sunt vătămătoare de
suflet, feriţi-vă de citirea cărţilor lor potrivnice lui Dumnezeu. „Fiule, bea apă din ulciorul tău.”
Astfel îţi porunceşte Duhul Sfânt (Cel pe care teiştii cei înnebuniţi, departe de Dumnezeu, Îl
consideră ca şi pe Iisus Hristos, Care nu este Duh); bea, zice, apă din vasul tău, adică învaţă-te
din gurile Sfintei tale Biserici, de la Sfinţii Apostoli, de la Părinţii cei purtători de Dumnezeu, de
la Sfintele Sinoade şi înainte de toate de la Sfintele Scripturi. Să nu preferi aberaţiile lui Voltaire
în faţa înţelepciunii dumnezeieşti a lui Pavel. Să nu îi asculţi pe atei, ci ascultă-l pe Hrisostom, pe
Vasile, pe Atanasie, pe Grigorie. Nu lua în seamă experienţele filosofilor de acum, ci mai bine ia
faptele Sfântului Spiridon, sprijină-ţi mintea ta acolo unde sunt toate cele infailibile, pe
observarea ciudatei eclipse a Soarelui (notă – vrea să spună eclipsa soarelui din timpul răstignirii
lui Hristos), pe care a făcut-o marele Dionisie cel cu minte înaltă (notă – adică Areopagitul) şi
găseşte-ţi acolo mântuirea ta. Sprijină-ţi cugetarea pe apologia pentru creştini pe care a scris-o
Iustin Martirul şi Filosoful către împăraţii Romei. Nu lua în seamă pălăvrăgelile acelor atei, ci să
ai mereu în minte faptele eroice ale sfinţilor mucenici şi bărbăţia lor mai presus de fire şi
statornicia; (să ai în minte) luptele supraomeneşti şi de lungă durată ale cuvioşilor bărbaţi, pe care
nu le-ar fi putut răbda dacă n-ar fi fost convinşi că îi aşteaptă, după răsplătiri nemuritoare, bunuri
veşnice şi fără de sfârşit, „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului
nu s-au suit, acestea sunt cele pe care Dumnezeu le-a pregătit celor ce Îl iubesc pe El”; iubiţilor,
la acestea să vă gândiţi, acestea să le cercetaţi şi pregătiţi-vă faptele voastre (n.n. – faceţi fapte
bune) spre apărare în acea zi înfricoşătoare, ferindu-vă de prostia teatrală, de petreceri, de râsete,
de dansuri, de jocuri şi de orice senzualitate trupească, căci prin toate acestea se împrăştie
smerenia dumnezeiască, pleacă frica lui Dumnezeu şi astfel îşi face loc Voltairismul, ateismul,
adică rădăcina şi izvorul oricărei fapte nelegiuite.

Domnul Iisus Hristos, Împăratul veacurilor şi Creatorul tuturor, şi al celor cereşti şi al celor
pământeşti, Cel ce a pătimit în trup pentru noi şi ne-a biruit nepăsarea prin bunătatea Sa, să ne
lumineze, fraţilor, şi pe voi şi pe noi şi să ne învrednicească să avem întotdeauna înrădăcinată în
inima noastră frica Lui, ca El, ca o lumină nestinsă, să ne conducă la tot lucrul bun, pentru a fi
(găsiţi) plăcuţi înaintea Lui în ziua aceea a Venirii Sale celei înfricoşătoare şi slăvite; da, fie, fie
(aşa), pentru rugăciunile marelui şi fierbintelui apărător al credinţei ortodoxe, ale Sfântului
Spiridon. Amin.
 Schiţă (plan)

Informaţie despre sfintele moaşte, în ce fel au ajuns în Kerkira.

Faptul că preasfintele moaşte ale dumnezeiescului Spiridon se află în Kerkira e cunoscut tuturor,
relatarea care urmează vrea să facă cunoscut modul în care au fost aduse acolo, pentru că mulţi
necunoscând aceasta se întreabă în cel fel au ajuns acolo.

Dintr-o carte a cuiva tipărită în Veneţia:

În timpul căderii Constantinopolului (1453), în timp ce alţii luând alte lucruri de preţ au fugit de
acolo, un preot pe nume Gheorghe Kaloheretis, care era paroh la biserica în care erau păstrate
moaştele Sfântului Spiridon şi al Sfintei Teodora Împărăteasa şi alte câteva, luându-le a coborât
până în Epir şi de acolo în Kerkira (care încă nu era împrejmuită cu ziduri), având împreună cu el
şi trei fii ai lui: Filip, Marcu şi Luca.

După moartea acestuia, cei trei fii ai lui au împărţit sfintele moaşte: şi în vreme ce Filip şi Luca
au luat partea lor din moaştele sfântului ierarh (Spiridon), Marcu le-a luat pe ale Sfintei Teodora
şi altele; împărţirea a avut loc în 12 martie 1480.

Marcu a dăruit moaştele Sfintei Teodora comunităţii locuitorilor Kerkirei în 11 ianuarie 1483.

Filip a moştenit de la Marcu celelalte cinstite moaşte pe care (acesta) le avea, precum (s-a spus)
mai sus şi a plecat cu corabia la Veneţia. A primit Dukale (cu alte cuvinte scrisori domneşti) de
împuternicire ca să ducă acolo, în Veneţia, moaştele Sfântului Spiridon, însă lacrimile locuitorilor
Kerkirei i-au înmuiat aşa de tare inima încât şi-a schimbat hotărârea şi a rămas aici.

Autorităţile locale greceşti atunci i-au dat (biserica) Arhanghelul, în care a aşezat sfintele moaşte,
slujind în ea, urmaşii săi moştenind dreptul de a sluji ca preoţi la moaştele sfântului.

Preotul acesta Filip a murit, lăsând în urmă o fată orfană cu numele Asimina; Luca, cel care era
împreună moştenitor al sfintelor moaşte ale Sfântului Spiridon, a dăruit partea lui din moştenire
nepoatei lui Asimina, fiica părintelui Filip, fratele său, pentru a creşte zestrea ei printr-o
asemenea comoară. Mulţi s-au străduit, însă unul singur a primit premiul (n. tr. – s-a căsătorit cu
fata), nobilul Stamatios Vulgaris. Actul dotal a avut loc în 13 martie 1521.

În anul 1527, din dorinţa unei persoane din conducerea administrativă a Corfului, Nicolae
Vragadinos, s-a construit biserica lungă de 14 picioare, lată de 6 picioare, în care au fost mutate
moaştele sfântului de la Biserica Arhanghelului.

În vremea asediului lui Barbarosa au luat moaştele spre păstrare înlăuntrul palatului cetăţii, într-o
biserică a Sfinţilor Doctori fără de arginţi, în care s-a refugiat pentru a fi ocrotită şi familia
Vulgareilor şi preoţii slujitori. După asediu au mutat din nou moaştele în biserica lui (a sfântului).
Asimina a născut doi copii, Nicolae şi Artemie, care au devenit preoţi, Filip şi Andrei, care au
murit; ea a menţionat într-un Testament pe care l-a făcut, stabilind că moaştele sfântului să
rămână în neamul Vulgareilor; testamentul a fost făcut în 25 noiembrie 1571.

Au dărâmat biserica sfântului din ordinul Principelui, când acesta a hotărât să înconjoare cu
ziduri hora, stricând (dărâmând) tot acel cartier; şi atunci au mutat moaştele sfântului în biserica
Sfântului Nicolae al străinilor, din Garitsa (biserica lui Spinula). Şi în anul 1577 a fost construită
biserica lui în hora.

Artemie a primit funcţia de protopop în anul 1605. Prin Toma Motzanega, un om iubitor de
Dumnezeu a adus din Veneţia o raclă de cristal (cristalina îi spun localnicii, pentru că are
deasupra un geam – n.n.), considerând că este necuviincios să fie purtat în procesiune sfântul
ţinut în braţele unui preot şi să se înnegrească astfel de la tămâierea cea multă.

Aşadar, am aflat din această relatare în cel fel au ajuns sfintele moaşte ale făcătorului de minuni
Spiridon în insula Kerkira. Ne mirăm din nou în ce fel au venit de la Constantinopol şi e foarte
posibil să fi fost aduse acestea (moaştele), precum şi multe altele la porunca împăratului; a cărui
împărat, este nesigur; afară dacă au fost mutate din porunca împărătesei, lucru care trebuie să se
fi întâmplat înainte să cucerească Ciprul catolicii; căci dacă aceia deja stăpâneau, ar fi fost
imposibil să se întâmple aşa ceva (n. tr. – să fie mutate moaştele) şi mai degrabă ar fi vrut să le
mute ei în Italia, dacă voiau ca ele să se afle acolo. Se pare că în timpul căderii comune catolicii
stăpâneau Ciprul. Aşadar, rezultă că înainte de stăpânirea catolicilor (moaştele) trebuie să fi fost
în Constantinopol.

Mare şi nespusă este pronia lui Dumnezeu cel sfânt, pe care El o are faţă de Biserica Sa; căci l-a
trimis acolo în Kerkira pe acest sfânt preaminunat nu din alt motiv, ci ca să fie o graniţă
înfricoşătoare, o nouă sabie de foc care să ţină departe de paradisul cel inteligibil pe papistaşii cei
neruşinaţi, care cu toată neobrăzarea vor să intre în propriile noastre biserici şi să ne transmită şi
nouă din contaminările lor; precum i-au târât pe vitejii ciprioţi în mod tiranic în societatea lor cea
contaminată, deja de peste două sute de ani, după mărturia lui Iosif Vrienios; şi precum pe
sărmanii cretani i-a făcut să nu aibă nici măcar un episcop, o insulă aşa de mare, ci i-au obligat să
meargă la insula Kithyra, vai, ce stare jalnică, ca acolo să fie hirotoniţi preoţii; şi această suferinţă
au îndurat-o din partea acelor cinstiţi şi calmi veneţieni şi acestea le suferă şi acum ortodocşii cei
înrobiţi sub stăpânirea acestora, nepermiţându-li-se nici lor să aibă arhiereul lor propriu, pentru ca
nu cumva în timp să ajungă să fie supuşi (n. tr. - papistaşii) de către comunitatea lor (n. tr. – a
ortodocşilor); şi adesea cu stăpânire tiranică construiesc altare în bisericile ortodocşilor;
dumnezeiescul Spiridon, pe care îl avem la mijloc între noi, Răsăriteni şi Apuseni, în Kerkira nu
i-a lăsat să se unească unii cu alţii, sau ca să spunem mai bine pe aceia nu i-a lăsat să se unească
cu noi în orice mod vor ei ; (I se cuvine) mulţumire bunului Dumnezeu pentru că ne-a izbăvit pe
noi de această durere în veci; fraţilor, eu fiind mişcat de râvnă dumnezeiască, pentru folosul
nostru al tuturor, am făcut cunoscută această minune mai presus de fire a Sfântului Spiridon, cu
consideraţiile care au urmat; împreună cu aceasta, mişcat de aceeaşi râvnă am alcătuit şi slujbă de
biruinţă la această (minune) ca mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului Său, care în chip minunat cu
mână puternică a distrus născocirile celor nelegiuiţi; slujba trebuie să fie cântată în ziua a
doisprezecea a lunii noiembrie, căci în această noapte, care face trecerea spre ziua a 12-a s-a
săvârşit această nenorocire preadorită de ortodocşii greci; fac cunoscut faptul că această
sărbătoare plină de mare bucurie nu poate fi ţinută în ţinuturile papistaşilor; deci trebuie cântată
în locurile pe care ei nu le stăpânesc, ci sunt libere de sub stăpânirea papală; aceasta o spunem nu
stabilind legi, ci povăţuindu-vă în mod frăţesc ceea ce este bine şi drept şi folositor. Şi, deci, toţi
cei care aveţi râvnă pentru ortodoxia cea primită de la Părinţi, împotriva catolicilor celor
răucredincioşi, şi evlavie la Sfântul Spiridon, dublaţi-vă vocile voastre de biruinţă şi de
mulţumire pentru a ţine locul acelor fraţi ai noştri care nu pot să îşi arate prin voci puternice
durerea din inima lor. Deci, cântaţi-I Domnului cu strigăte de bucurie, cântaţi-I cântare nouă, căci
cu adevărat lucruri noi şi minunate a făcut Domnul spre umilirea papiştilor celor îngâmfaţi şi
mândri; a Căruia este slava în veci. Amin.

(Nota editorului: Am ales să aşezăm prologul Sfântului Atanasie din Paros la sfârşitul relatării
despre minunea Sfântului Spiridon, pentru a uşura lecturarea textului.)

Prolog

Tuturor cititorilor acestei cărticele,

fraţilor mei în Hristos şi fiilor adevăraţi

ai Preasfintei Maicii noastre Biserici a Răsăritului,

eu, smeritul ei autor, le doresc, deşi sunt nevrednic,

sănătate, pace şi mântuire veşnică…

În anul 1795, Theodorit, destructorul Bibliei canonice, dintr-o pricină oarecare mi-a scris. Cu
acest prilej mi-a scris pe lângă aceasta că ruda lui, Theodor, cel numit Mustatzas, a hotărât să
tipărească operele Sfântului Grigorie Palama; eu i-am răspuns că operele Sfântului Grigorie
Palama sunt gata de tipărit de altcineva şi am zis că, pentru că domnul Theodor este zelos la cele
bune, am şi eu două lucrări, pregătite pentru tipar şi, dacă vrea, i le trimit de îndată ce primesc
asentimentul lui. Am primit răspuns că le primeşte cu multă bucurie. Le-am trimis în acelaşi an,
adică în 1796, adică lucrarea „Judecata cerului” şi „Viaţa Sfântului Clement”, în scopul de a
constitui amândouă un singur volum. Am primit imediat răspuns că le-au primit şi nu numai aşa
pur şi simplu, ci ca un debut sfânt, ca pe un liman sfânt şi alte asemenea. Desigur am primit şi
scrisoare separată de la Theodor însuşi, care începea exact cu aceste cuvinte: „Mai demult am
primit scrisoarea şi vă mulţumesc pentru urările dar şi pentru faptul că prin aceasta ne-am
cunoscut; am citit ceea ce îmi cereţi şi vă asigur că le trimitem şi le tipărim”; datorită mărimii lor,
trec peste cele pe care mi le-a scris Theodorit în cele cinci scrisori ale lui, pe care le păstrez pe
toate; în fine, pentru că prietenii mei buni m-au burduşit cu promisiunile lor foarte vii şi grase şi
repetate, ce s-a întâmplat, ce au făcut? Iată ce s-a întâmplat şi ce au făcut: după ce din anul 1796
până în anul 1804 (operele) au stat în mâinile lor, acum, pe la mijlocul lunii mai trecute, mi le-a
trimis de la Muntele Athos bunul Theodorit, aşa precum i le-am trimis eu, adică scrise de mână,
netipărite. Însă (se poate întreba cineva aflat în faţa unei întâmplări neaşteptate) care sunt
motivele pe care le-a invocat? Ele sunt acestea: mai întâi a scris că le-a uitat în Bogdania, când a
plecat de acolo, în al doilea rând a scris că stăpânul Sutzos l-a distrus pe Theodor şi nu i-au rămas
bani ca să tipărească aceste cărţi (pentru „Apocalipsă” a avut bani şi i-au mai şi rămas); în al
treilea rând i-a spus mitropolitului de Tripoli că le-a pierdut şi de îndată ce s-au găsit apoi, prin
intermediul Prea Sfinţiei Sale m-a întrebat ce aş vrea să facă cu ele. Cine poate, să pună de acord
aceste trei afirmaţii într-un singur adevăr. Pe lângă acestea, care pentru mine sunt ireconciliabile,
urmează şi această ciudăţenie: preaiubitul meu domn Calinic, arhimandritul din Lipsia, i-a scris
acestui Theodorit să i le trimită lui (manuscrisele) şi prea cuvioşia sa, dăruindu-le mie, vrea să
găsească o soluţie pentru a le tipări. A primit răspunsul lui Theodorit că vrea să i le trimită şi
aştepta să le ia cu negustori (cât despre mine, toate mi le-a declarat arhimandritul în martie acum
doi ani) apoi, în loc să le trimită în Lipsia, le-a trimis în Hios, precum am mai menţionat; iată cu
ce oameni nenorocul meu m-a încurcat, în legătură cu aceste opere bune şi folositoare multora,
deja de ani de zile, cam de opt, şi am fost batjocorit şi înşelat de aceştia, cum n-a păţit-o nimeni
de la altcineva vreodată de la astfel de oameni. Aşadar, pentru că Dumnezeu nu a binevoit să fie
tipărite pentru public de astfel de oameni aceste istorisiri minunate, se tipăresc deja din
bunăvoinţa lui Dumnezeu pe cheltuiala acestor creştini iubitori de Dumnezeu şi de fraţi din Hios,
pentru mântuirea lor sufletească şi a înaintaşilor lor. Se publică, deci, într-un singur volum,
„Judecata cerului” şi „Viaţa misionarului Clement”, şi acesta, ca om integru, fiind o judecată a
cerului, prin atitudinea şi mărturisirea lui minunată că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl; căci
sfinţenia lui este, fără îndoială, lucrare a cerului care în mod vădit i-a pecetluit şi i-a validat
luptele şi cuvântările pe care le-a ţinut în Moravia împotriva papistaşilor rău-credincioşi, precum
puteţi vedea toate acestea citind sfânta lui viaţă.

Primiţi, fraţii mei, cu bucurie această cărticică folositoare de suflet, mai ales în aceste timpuri
când indiferenţa respingătoare revarsă pretutindeni răceală de moarte în sufletele celor mai
simpli.
Minunile, pentru cei cu minte, sunt dovezi ale atotputerniciei dumnezeieşti. Şi aceasta cu ajutorul,
aşa cum am spus mai înainte, al dumnezeiescului Spiridon şi prin lucrarea foarte neobişnuită
săvârşită în Constantinopol pentru Mântuitorul, primiţi, zic, cu bucurie şi citind şi folosindu-vă,
rugaţi-vă şi pentru fraţii care, pentru folosul comun, au pus la dispoziţie cele necesare (n.n. –
banii pentru tipărirea cărţii) şi (rugaţi-vă) şi pentru noi, nevrednicii, care mişcaţi de zelul
dumnezeiesc, am muncit cu hărnicie la acestea pentru slăvirea şi lauda Domnului nostru Iisus
Hristos, împreună cu Tatăl Lui şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Traducerea în limba română a fost făcută părintele Ciprian Staicu (Veria), fiind revăzută de
părintele Gheorghe Konispoliatis (Corfu). Din volumul „Măreţia Ortodoxiei”, Editura
Egumeniţa, 2009.

Viaţa celui între sfinţi Părintelui nostru Spiridon, Episcopul Trimitundei, făcătorul de
minuni
(12 decembrie)

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născîndu-se din părinţi simpli, era şi el
smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescînd, s-a împărtăşit nunţii
celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmînd lui
David în blîndeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după
mulţi ani, murindu-i soţia, cu osîrdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia
spre odihna străinilor. În lume atît de mult a plăcut lui Dumnezeu, încît s-a învrednicit cu darul
facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea
duhurile rele din oameni, cu cuvîntul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei,
care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său,
unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecînd era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi
foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului,
trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat
Sfîntul Spiridon, care, văzînd nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre
cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sîrguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut
cerul cu nori, adunîndu-i de la marginile pămîntului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu
socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat
ploaie, pînă ce iarăşi sfîntul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare
pe pămînt şi n-a încetat multe zile, pînă cînd iarăşi s-a rugat sfîntul şi s-a făcut senin.

Pămîntul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit
sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui
Dumnezeu, Spiridon. Peste cîţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a
făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vînzători de grîu, pentru acea scumpete, căci
aveau grîu strîns de mulţi ani şi, deschizîndu-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci
era în cetatea Trimitundei un vînzător de grîu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie.
Acela, cîştigînd cu neguţătoria prin alte părţi mult grîu şi aducîndu-l cu corabia în cetate, nu voia
să-l vîndă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, pînă cînd se va înmulţi
foametea în cetate, pentru ca să-l vîndă mai scump şi să cîştige avere mai multă.

Fiind foamete mare şi din zi în zi înmulţindu-se, bogatul acela a început a vinde grîul său foarte
scump. Atunci a venit la dînsul un sărac, cerînd şi rugîndu-l cu lacrimi să-l miluiască şi să-i dea
puţin grîu, pentru ca să nu moară de foame cu copiii şi femeia sa. El, fiind cuprins de
nemilostivire şi de pofta aurului, n-a vrut să miluiască pe sărac, ci a zis către dînsul: "Să mergi ca
să aduci preţul şi vei avea ceea ce vei cumpăra". Săracul, slăbind de foame, a venit la Sfîntul
Spiridon cu plîngere spunîndu-i despre sărăcia lui şi despre nemilostivirea bogatului. Iar sfîntul a
zis: "Nu plînge, ci mergi în casa ta, pentru că aşa grăieşte Duhul Sfînt, că dimineaţa se va umple
casa ta de grîu; iar pe bogatul acela îl vei vedea rugîndu-se de tine şi dîndu-ţi grîu fără plată".

Săracul, socotind că i-a zis sfîntul aceasta numai pentru mîngîierea necazului său, văzîndu-şi
deşartă şi fără folos nădejdea sa, precum i se părea, s-a dus la casa sa suspinînd. Cum s-a făcut
noapte, prin porunca lui Dumnezeu s-a vărsat ploaie mare pe pămînt, iar hambarele bogatului
nemilostiv şi iubitor de argint au căzut şi apa a luat tot grîul. Nemilostivul vînzător de grîu, cu ai
săi, a alergat prin toată cetatea, strigînd şi rugînd pe toţi ca să-i dea ajutor, spre a nu ajunge sărac.
Dar oamenii, văzînd grîul risipit pe drumuri, au început a-l strînge şi a-l duce la casele lor.
Asemenea şi săracul acela care ceruse ieri, şi-a adunat grîu din destul, pe care, văzîndu-l bogatul,
a început a-l ruga să ia cît va voi. Aşa a pedepsit Dumnezeu nemilostivirea bogatului, iar sărăcia
şi foametea săracului a mîngîiat-o, după proorocirea sfîntului.

Un plugar oarecare cunoscut sfîntului, în acea vreme de foamete, a mers la acelaşi nemilostiv
bogat, care încă mai avea alte hambare pline de grîu, cerînd pentru hrană grîu pe datorie,
făgăduind că-i va da cu dobîndă în vremea secerişului. Acela, neînvăţîndu-se minte cu pierderea
grîului celui dintîi, neschimbîndu-se din zgîrcenia sa şi neîndreptîndu-se, şi-a închis inima cu
nemilostivire şi înaintea acestui sărac, încît nu voia să audă de rugămintea lui, cea cu sîrguinţă şi
a zis către dînsul: "Nu vei lua de la mine fără aur nici un bob de grîu". Auzind săracul acestea,
lucrător de pămînt fiind, a mers plîngînd la arhiereul lui Hristos, Spiridon, spunîndu-i necazul
său. Arhiereul, mîngîindu-l cu cuvintele sale, i-a dat drumul acasă. Apoi a doua zi a mers singur
la plugarul acela, ducîndu-i un bulgăre mare de aur. De unde a luat aurul acela mai pe urmă se va
vedea. Deci, punînd aurul acela în mîinile plugarului, a zis: "Du-te, frate, la bogatul vînzător de
grîu şi dă-i acest bulgăr de aur ca zălog, ca să-ţi dea pe datorie grîu, cît va fi spre trebuinţa ta. Şi
cînd va veni secerişul şi te vei îndestula cu pîine, atunci, răscumpărînd zălogul acesta, iarăşi îl vei
aduce la mine".

Luînd săracul aurul din mîinile arhiereului, s-a dus cu sîrguinţă la acel bogat. Acela, cum a văzut
aurul, s-a bucurat, fiind iubitor de aur şi îndată a dat pe datorie grîu săracului cît îi trebuia. După
aceasta, trecînd vremea foametei, apoi fiind îmbelşugare şi sosind secerişul, plugarul a dat cu
dobîndă grîul bogatului şi răscumpărînd zălogul, l-a dus cu mulţumire Sfîntului Spiridon. Sfîntul,
luînd aurul, s-a dus în grădina sa şi l-a luat cu sine şi pe plugar, zicînd: "Vino cu mine, frate, ca să
dăm acesta împreună Celui ce cu bună îndurare ni l-a dat nouă cu împrumut". Deci, intrînd în
grădină împreună cu plugarul şi punînd aurul lîngă gard şi-a ridicat ochii în sus, zicînd: "Doamne
Iisuse Hristoase, Care numai cu singură voia Ta, toate le faci şi le prefaci; Cela ce odinioară în
faţa împăratului Egiptului, toiagul lui Moisi l-ai prefăcut în şarpe, Însuţi şi aurul acesta, precum
atunci l-ai prefăcut într-acest chip, aşa şi acum porunceşte să se întoarcă la chipul său cel dintîi,
pentru ca şi acest om să cunoască, cîtă purtare de grijă ai Tu pentru noi şi cu fapta să se înveţe
ceea ce este scris în dumnezeiasca Scriptură: Că toate oricîte voieşte Dumnezeu, le face.

Astfel, rugîndu-se el, îndată aurul acela luînd puterea de fiinţă, a început a se mişca şi se vedea
întorcîndu-se şi tîrîndu-se ca un şarpe. Şi aşa, şarpele care mai înainte se făcuse aur prin atingerea
mîinilor sfîntului, prin minune iarăşi s-a prefăcut şarpe, din aur. Plugarul, văzînd acea minune,
tremura de frică şi căzînd la pămînt, se socotea pe sine nevrednic de o facere de bine ca aceea.
Deci, şarpele acela a intrat în vizuina sa, iar plugarul s-a întors la casa sa cu mulţumire,
înspăimîntîndu-se de mărimea minunilor lui Dumnezeu, care s-au făcut prin rugăciunile sfîntului.

Un prieten îmbunătăţit al fericitului, din zavistia unor oameni răi, a fost clevetit la judecătorul
cetăţii şi pus în temniţă; apoi a fost osîndit chiar la moarte, fără de vină. Deci, înştiinţîndu-se
Sfîntul Spiridon, s-a dus să izbăvească pe prietenul său de la moartea cea fără de vină. Atunci era
vreme ploioasă şi un rîu care era în cale, revărsîndu-se, nu era cu înlesnire cuiva a-l trece.
Făcătorul de minuni, aducîndu-şi aminte de Isus al lui Navi cum a trecut Iordanul cu chivotul
legii ca pe uscat, în vremea cînd era plin de apă şi crezînd în acelaşi Dumnezeu atotputernic, a zis
către rîu, poruncindu-i ca unei slugi: "Stai! Stăpînul cel de obşte îţi porunceşte, ca să trec eu şi să
scape bărbatul pentru care mă grăbesc".

Aceasta zicînd sfîntul, îndată a stat rîul, oprindu-şi repejunile apei şi a făcut cale uscată sfîntului
şi nu numai lui, ci şi celor ce mergeau cu el, care au alergat înainte la judecător, vestindu-i
venirea sfîntului şi minunea care s-a făcut pe cale. Judecătorul, auzind acestea, îndată l-a liberat
pe cel osîndit şi l-a dăruit pe el sfîntului sănătos. Deci vedea cuviosul, cu ochii mai înainte-
văzători, greşelile cele ascunse ale oamenilor. Căci odihnindu-se pe cale la un primitor de străini,
o femeie oarecare, ce era robită de dragostea trupească şi păcătuia în taină cu un oarecare. Aceea
a voit să spele picioarele sfîntului. Iar el, ştiind faptele ei, a zis către dînsa: "Nu te atinge de mine,
femeie". Aceasta a zis, nu urînd pe cea păcătoasă sau lepădîndu-se de ea. Căci cum ar urî pe cei
păcătoşi, fiind ucenic al Domnului, Care a mîncat şi băut împreună cu vameşii şi păcătoşii? Ci,
pentru ca să o facă pe ea să-şi aducă aminte de păcatele sale şi să se ruşineze de faptele şi de
cugetele ei cele necurate.

Cînd acea femeie mai vîrtos se nevoia, vrînd a se atinge de picioarele sfîntului ca să le spele,
atunci, fiindu-i jale de pierderea ei, sfîntul, cu blîndeţe şi cu iubire de oameni, o mustră,
aducîndu-i aminte de păcatele ei şi povăţuind-o către pocăinţă. Iar ea, mirîndu-se şi spăimîntîndu-
se că cele ascunse şi cele nearătate ale ei, nu sînt tăinuite înaintea ochilor celui mai înainte-
văzător al omului lui Dumnezeu, umplîndu-se de ruşine şi umilindu-se cu inima sa, a căzut la
picioarele sfîntului şi nu cu apă, ci cu lacrimi le spăla pe ele şi faptele sale cele mustrate, cu
buzele sale le mărturisea. Deci, ea făcea ceea ce a făcut odinioară desfrînata din Evanghelie. Iar el
i-a grăit ei, cele ce Domnul cu milostivire, a zis odinioară: Îndrăzneşte fiică, iertate-ţi sînt
păcatele tale. Şi iarăşi: Iată te-ai făcut sănătoasă, de acum să nu mai greşeşti. Dintr-acel ceas,
femeia aceea şi-a îndreptat spre bine viaţa sa şi s-a făcut şi altora spre folos.

De vreme ce numai din minuni s-a cunoscut viaţa sfîntului, se cuvine a şti şi rîvna lui pentru
dreapta credinţă; deci cuvîntul ce ne stă înainte va arăta. Împărăţind marele Constantin cel întîi
între împăraţii creştini, în a şasea sută şi treizeci şi şase de ani de la împărăţia lui Alexandru,
feciorul lui Filip, iar de la Hristos trei sute douăzeci şi cinci, s-a adunat în Niceea acel preaslăvit
sobor al Sfinţilor Părinţi, ca să condamne pe Arie, cel fără de Dumnezeu, care cu rea-credinţă
zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu Făcător şi să hotărască că Fiul este deofiinţă cu
Tatăl. Cei ce ajutau hula lui Arie, erau episcopii cei mai însemnaţi: Eusebie al Nicomidiei, Maris
al Calcedonului şi Teognie al Niceei. Aceşti oameni înrăutăţiţi, urmînd cu totul nebuniei lui Arie,
bîrfeau, zicînd că Fiul lui Dumnezeu este creat ca orice om.

Începătorii cei ce se luptau pentru dreapta credinţă, cei împodobiţi cu viaţa şi cu învăţătura erau
aceştia: Marele între sfinţi Alexandru, care era încă preot şi în vremea aceea ţinea locul Sfîntului
Mitrofan, patriarhul Constantinopolului, nefiind acolo acesta, fiindcă zăcea pe patul durerii; apoi
slăvitul Atanasie, care nu era încă împodobit cu rînduiala preoţească şi ţinea slujba diaconiei în
biserica Alexandriei. Pentru această pricină nu puţină neîmpăcare era asupra lor, din partea
zavistnicilor, căci nefiind cinstiţi cu treapta episcopiei covîrşeau pe alţii în înţelegerea credinţei.
Atunci era împreună cu dînşii şi acest mare Spiridon, a cărui viaţă şi dar care locuia într-însul, era
mai de folos şi mai puternic, pentru înduplecare spre cele de folos, decît gurile altora şi decît
legăturile silogismelor cele cu meşteşug împletite ale ritorilor. Încă în acel sobor, cu voia
împăratului, erau şi filosofi elini, care se numeau peripatetici, între care era un înţelept care-l
ajuta pe Arie, care tăia ca şi cu o sabie ascuţită de amîndouă părţile şi se mîndrea cu limba sa de
sofist, sîrguindu-se a rîde de învăţătura celor dreptcredincioşi.

Cu acel filosof a cerut a se întreba Sfîntul Spiridon, fiind bărbat neînvăţat, care numai pe Hristos
ştia şi pe Acesta răstignit. Iar Sfinţii Părinţi, ştiind învăţătura lui, căci n-a avut cît de puţină
învăţătură elinească, îl opreau, să nu îndrăznească a se întreba cu acel sofist, care era meşter la
cuvinte. Dar acesta, ştiind ce poate înţelepciunea cea de sus şi cît sînt de neputincioase puterile
înţelepciunii omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela, zicîndu-i: "În numele lui Iisus Hristos, o,
fiolosofule, ia aminte la mine şi ascultă cele ce voiesc a-ţi spune". Filosoful a zis: "Vorbeşte şi te
voi asculta". Sfîntul a început a vorbi zicînd: "Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi
pămîntul, pe om din pămînt l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu
Cuvîntul şi cu Duhul Său. Pe acel Cuvînt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a
milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit
pentru mîntuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat neamul omenesc. Pe Acesta Îl
aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L
credem că este de o fiinţă cu Tatăl, împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le
mărturisim fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sînt acestea; pentru că
acestea covîrşesc înţelegerea ta şi sînt mult mai înalte decît toată cunoştinţa".

Apoi, tăcînd puţin, a zis: "Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea astfel, o! filosofule? Pentru ca să te
încredinţezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemănăm firea cea
îndumnezeită şi mai presus de fiinţă, cu făptura zidită şi stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sînt
mai credincioşi decît urechile şi cel care este puţin credincios, nu crede cu înlesnire, dacă nu va
vedea ceva cu ochii cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu această
cărămidă, care este alcătuită din trei.

Acestea zicînd sfîntul, a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, avînd în stînga cărămida şi a zis:
"În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh". Şi îndată strîngînd cărămida, o! prea slăvită
minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pămînt, iar lutul a rămas în mîinile sfîntului. Cei
ce vedeau s-au înspăimîntat şi mai vîrtos filosoful, care, înspăimîntîndu-se cu sufletul, tăcea, ca şi
cum nu mai ştia să vorbească, neavînd gură s-o deschidă împotriva cuvintelor sfîntului, în care
lucra o putere dumnezeiască, încît s-au împlinit cele scrise: "Nu stă în cuvînt împărăţia lui
Dumnezeu, ci în putere".

Apoi, filosoful a zis: "Cred că aşa sînt cele grăite de tine". Atunci bătrînul a zis: "Vino dar şi
primeşte semnul sfintei credinţe". Iar filosoful întorcîndu-se către prietenii şi către ucenicii săi, a
zis: "Ascultaţi-mă: pînă cînd era cu mine întrebarea din cuvinte, am adus cuvinte împotriva
cuvintelor, iar cu meşteşugul iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de cînd, în
locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrîn puterea şi facerea minunii, nimic nu mai pot
cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu. Deci, dacă şi
dintre voi cineva poate să înţeleagă ca mine, să creadă în Hristos şi, împreună cu mine, să urmeze
acestui bătrîn, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit".

Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura că a fost biruit de sfîntul bătrîn
spre folosul său şi se bucurau toţi cei binecredincioşi, iar cei răucredincioşi s-au ruşinat.

Săvîrşindu-se acel mare sobor al Sfinţilor Părinţi şi fiind biruit şi lepădat Arie şi fiecare
întorcîndu-se într-ale sale, s-a întors şi Sfîntul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina,
fiica lui, care înflorise cu tinereţile şi vremea vieţii sale şi-a petrecut-o în feciorie curată, încît era
vrednică de cămara cea cerească. Atunci a venit la sfîntul o femeie plîngînd şi spunînd că a dat
fiicei lui, Irina, un odor de aur, spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas odorul ascuns,
neştiut de nimeni. Sfîntul Spiridon, căutînd pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a
aflat; apoi, văzînd lacrimile şi tînguirea femeii şi fiindu-i milă de ea, a mers la mormîntul fiicei
sale, împreună cu casnicii săi şi a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr,
zicîndu-i: "Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur, care ţi s-a încredinţat spre păstrare?" Iar ea, ca
dintr-un somn lung deşteptîndu-se, a răspuns: "În cutare loc al casei (spunînd numele locului) l-
am ascuns pe el". Şi iarăşi a zis către dînsa sfîntul: "Dormi de acum, fiica mea, pînă cînd te va
deştepta pe tine Domnul tuturor, la învierea cea de obşte". Atunci s-au cuprins de frică toţi cei ce
erau acolo, minunîndu-se şi înspăimîntîndu-se de acea minune preaslăvită, iar sfîntul, aflînd
odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei.

După aceasta, murind marele Constantin şi împărţind fiilor săi împărăţia, a luat Răsăritul fiul cel
mijlociu, Constantie. Acesta, fiind în cetatea cea mare, Antiohia Siriei, a căzut într-o boală grea,
pe care nu puteau să o vindece doctorii. Deci, lăsînd împăratul cel bolnav pe doctori, a alergat cu
rugăciune către Dumnezeu, Care poate tămădui sufletele şi trupurile şi de la El îşi cerea cu
sîrguinţă tămăduire bolii sale. Atunci a avut o vedenie: într-o noapte un înger arătîndu-i o ceată
de mulţi sfinţi episcopi, în mijlocul lor i-a arătat doi mai aleşi, care păreau a fi celorlalţi
povăţuitori şi începă-tori; deci, aceia, îi spunea lui îngerul, sînt tămăduitorii bolii tale.

Deşteptîndu-se împăratul din somn şi gîndind la ceea ce văzuse, nu cunoştea cine erau cei pe
care-i văzuse. Căci cum putea cunoaşte pe aceia, al căror nume şi patrie nu erau lui ştiute? Şi mai
ales cînd unul dintre ei încă nici nu era episcop şi nici nu avea să fie episcop, dar acum se arăta a
fi întru acea dregătorie. Deci a fost în nepricepere multă vreme. Apoi, primind sfat, a adunat la
sine pe episcopii din cetăţile dimprejur şi căuta să-i cunoască pe dînşii şi pe cei doi episcopi ce îi
văzuse în vis, însă nu i-a aflat. Iarăşi a chemat pe mai mulţi, din locuri şi mai îndepărtate, dar nici
între aceia nu i-a aflat. După aceea a trimis în toată lumea ca să se adune la dînsul episcopii din
toată stăpînirea sa.
Deci, a ajuns acea poruncă împărătească - sau mai bine zis acea rugăminte - şi în insula Cipru, la
fericitul Spiridon, episcopul Trimitundei, căruia i s-a descoperit prin vedenie de la Dumnezeu,
toate cele despre împărat. Sculîndu-se Sfîntul Spiridon, a mers la împărat, luînd cu sine pe
ucenicul său Trifilie, cu care s-a arătat împăratului în vedenie. Iar Trifilie, precum am zis, încă nu
era episcop. Ajungînd în Antiohia au intrat în palatele împărăteşti. Sfîntul episcop era îmbrăcat în
haine simple şi purta în mînă un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atîrnat la
piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfînta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a
purta untdelemn din Sfînta Cruce.

Astfel, intrînd el, una din slugile cele însemnate din palatele împărăteşti, văzîndu-l ca pe unul din
cei săraci, a rîs de dînsul şi, nelăsîndu-l să intre, l-a lovit peste obraz; iar el, fiind fără răutate după
cuvîntul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscîndu-l că este episcop şi văzîndu-
şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o. Ajungînd sfîntul înaintea
împăratului, acesta pe dată l-a cunoscut, pentru că în acel chip l-a văzut în vis. Sculîndu-se de la
locul său, s-a apropiat şi s-a închinat robului lui Dumnezeu, rugîndu-l cu lacrimi, să se roage lui
Dumnezeu pentru dînsul şi să-i vindece boala.

Sfîntul Spiridon, cum s-a atins de haina împăratului, îndată s-a făcut sănătos şi s-a bucurat de
tămăduirea sa, cîştigată prin rugăciunile sfîntului, iar împăratul l-a cinstit foarte mult şi toată ziua
aceea s-a veselit împreună cu dînsul, făcînd ospăţ bunului doctor. Iar Trifilie se minuna foarte
mult de toată slava împărătească, de frumuseţea palatelor şi de starea înainte a dregătorilor, cînd
şedea împăratul şi de toată rînduiala cea minunată a aurului, cum şi de slujirea celor cu haine
luminate. Iar Spiridon a zis către dînsul: "Ce te minunezi, frate? Oare mîndria şi slava
împărătească fac pe împărat mai drept decît alţii? Oare nu moare împăratul întocmai cum moare
fiecare din săraci şi se dă îngropării? Oare nu va sta ca oricare înaintea înfricoşatului Judecător?
Pentru ce cinsteşti cele trecătoare, ca şi cum ar fi neschimbate şi te minunezi de cele ce sînt de
nimic, cînd mai ales se cuvine a căuta pe cele ce sînt nematerialnice şi veşnice şi a iubi slava cea
cerească şi nepieritoare?"

Apoi a învăţat şi pe împărat destul, ca să-şi aducă aminte de facerea de bine a lui Dumnezeu şi să
fie bun către cei ce sînt sub stăpînirea lui; către cei ce greşesc să fie milostiv, către cei ce se
roagă, să fie grabnic împăciuitor, bun dătător celor ce le trebuieşte ajutor şi tuturor să le fie ca un
părinte, cu bună îndurare plecîndu-se către fiecare şi îndată întinzînd mîna. Că dacă nu
împărăţeşte cineva în acest chip, apoi se poate numi mai drept tiran, decît împărat. În sfîrşit, l-a
învăţat să ţie tare şi să păzească cele ce se cuvin dreptei-credinţe, neprimind nimic de la
potrivnicii Bisericii lui Dumnezeu.

Vrînd împăratul să mulţumească sfîntului pentru tămăduirea adusă prin rugăciunile lui, îi dădu
mulţime de aur, dar el n-a vrut să primească, zicînd: "Nu se cuvine, împărate, a-mi răsplăti cu aşa
urîciune, în loc de dragoste; pentru că ceea ce s-a făcut prin mine pentru tine, dragoste este. Căci
a lăsa casa şi a veni pe acest noian al mării şi a răbda asprimea de iarnă şi de vînturi, oare aceasta
nu este dragoste? Şi pentru toate acestea, oare voi primi ca răsplată aur, care este pricinuitor a
toată răutatea şi care lesne pierde toată dreptatea?" Astfel zicînd, sfîntul nu a vrut să primească
nimic. Însă, fiind silit de rugămintea cea multă a împăratului, a primit să ia ceva, dar nu să ţină la
dînsul, pentru că cele ce le-a primit, îndată le-a împărţit săracilor, care le trebuiau.
Prin sfătuirea acestui sfînt, împăratul Constandie a scutit de dări preoţii, diaconii, tot clerul şi
slujitorii bisericii, judecînd a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să
dea dajdie împăratului celui muritor.

Ieşind sfîntul de la împărat şi întorcîndu-se într-ale sale, a fost primit în casa unui oarecare iubitor
de Hristos. Acolo a venit la dînsul o femeie străină, care nu ştia să vorbească greceşte, aducînd pe
braţele sale pe fiul său mort, pe care, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului, plîngînd şi neştiind
nimeni limba ei, numai lacrimile adevereau că pentru fiul ei cel mort se roagă de sfînt să-l
învieze. Iar el, temîndu-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind
milostiv, se biruia de amara tînguire a celei ce plîngea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot:
"Ce să facem, frate?" Iar acela a răspuns: "Pentru ce mă întrebi, părinte? Ce alta poţi face, decît
numai să chemi pe Hristos, dătătorul de viaţă, care de multe ori a ascultat rugăciunile tale; că
dacă pe împărat l-ai vindecat, oare vei putea pe săraci şi nenorociţi să-i treci cu vederea?"

Arhiereul, pentru un sfat bun ca acesta, spre mai multă milostivire s-a înduplecat, a lăcrimat şi,
plecîndu-şi genunchii, s-a rugat cu fierbinţeală lui Dumnezeu. Iar Acela, Care prin Elisei şi prin
Ilie a dăruit viaţa fiului saretencii şi fiului somanitencii, a ascultat şi pe Spiridon şi a întors duhul
de viaţă în pruncul străinei, care, înviind îndată, a început a plînge. Maica, dacă a văzut pe fiul ei
viu, îndată, de bucuria cea peste măsură, a căzut moartă. Pentru că nu numai durerea cea mare şi
necazul inimii omoară pe om, ci uneori şi bucuria cea peste măsură face acelaşi lucru. Deci
femeia aceasta a murit de bucurie, iar cei ce priveau spre dînsa, după bucuria cea mare pentru
învierea pruncului, îndată le-a venit întristare şi lacrimi. Atunci, iarăşi a zis sfîntul către diacon:
"Ce vom face?" Iar acela iarăşi i-a dat sfatul cel dintîi şi sfîntul s-a întors la rugăciune, ridicîndu-
şi ochii către cer şi mintea înălţîndu-şi către Dumnezeu, se ruga Celui ce dă morţilor viaţă şi
numai cu singura Sa voie toate le preface. Apoi a zis către ceea ce zăcea moartă pe pămînt:
"Scoală-te şi stai pe picioarele tale"; iar ea, deşteptîndu-se ca din somn s-a sculat şi şi-a luat fiul
cu mîinile sale viu. Apoi a poruncit sfîntul femeii şi celor ce se întîmplaseră acolo, să nu spună
nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut, iar diaconul Artemidot, după mutarea de veci a sfîntului,
a dat acestea spre auzul tuturor credincioşilor, neascunzînd măririle şi puterile lui Dumnezeu ce
se făcuseră prin marele plăcut al lui Dumnezeu, Spiridon.

Întorcîndu-se sfîntul acasă, a venit la dînsul un oarecare om, vrînd să cumpere din turma lui o
sută de capre. Şi sfîntul i-a zis să aducă mai întîi preţul cel rînduit şi apoi să ia ceea ce a
cumpărat. Dar el, dînd preţul pentru nouăzeci şi nouă de capre, a tăinuit una, socotind că nu va
cunoaşte sfîntul despre aceea, a cărui bunătate de inimă era străină de grija cea mare a vieţii.
Deci, mergînd amîndoi în ocolul dobitoacelor, sfîntul a zis către negustor ca să ia atîtea capre
pentru cît a dat preţul. Despărţind o sută de capre, le-a scos din ocol şi una din acelea, ca o
pricepută şi roabă bună, cunoscîndu-se că este nevîndută de stăpînul său, s-a întors degrabă şi a
alergat iarăşi în ocol. Negustorul, prinzînd-o a tras-o după dînsul; iar capra, smulgîndu-se iarăşi, a
fugit în ocol. Aşa de două şi de trei ori se smucea din mîinile lui şi fugea în ocol, iar el o scotea
cu sila şi mai pe urmă a luat-o pe umeri şi o ducea într-ale sale. Dar capra, zbierînd şi bătîndu-l cu
coarnele peste cap, se zvîrcolea încît se mirau toţi cîţi erau acolo. Sfîntul Spiridon, pricepînd
lucrul şi nevrînd înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean, a zis către dînsul cu blîndeţe:
"Vezi, fiule, că nu în zadar face dobitocul acesta unele ca acestea, căci nu suferă a fi dus la casa
ta. Oare n-ai oprit preţul care se cuvenea pentru dînsa şi iată pentru aceea se smulge din mîinile
tale şi fuge la ocol?" Deci acela, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit păcatul şi şi-a cerut iertare. Apoi
dînd preţul şi-a luat capra şi aceea mergea acum singură după dînsul în linişte la casa aceluia ce o
cumpărase pe dînsa, întrecînd la mers pe stăpînul său cel nou.

În insula aceia era un sat care se numea Eritra, departe de mitropolia Constandiei, nu mai mult de
treizeci de stadii. Acolo mergînd marele Spiridon pentru oarecare trebuinţă, a intrat în biserică şi
a poruncit unui diacon din cei ce erau acolo, să facă o sfîntă rugăciune pe scurt, pentru că sfîntul
se ostenise de calea cea îndelungată, mai ales că era vremea secerişului şi era arşiţă mare. Iar
diaconul acela cu zăbavă făcea ceea ce i se poruncise şi cu dinadinsul lungea rugăciunea, citind şi
cîntînd cu mîndrie şi mărindu-se în deşert cu glasul său.

Deci fericitul, uitîndu-se la el, deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicîndu-i: "Taci!". Şi
îndată i s-a legat limba, încît nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără
limbă. Atunci li s-a făcut frică la toţi care erau acolo, apoi s-a auzit despre aceea în tot satul şi s-
au adunat toţi să vadă acea minune, iar diaconul a căzut la picioarele sfîntului rugîndu-se în
tăcere, ca să i se dezlege limba. Se mai rugară pentru dînsul şi acei prieteni ai lui şi rudenii, încît
abia l-au îmblînzit, pentru că sfîntul era aspru cu cei mîndri şi măreţi în deşert. Deci l-a iertat şi,
dezlegîndu-i limba, i-a dat şi graiul. Însă a lăsat oarecare semn al cercetării, nelimpezindu-i limba
cu totul, pentru că l-a lăsat cu glas mic, zăbavnic la limbă şi poticnindu-se la vorbă, ca să nu se
mai mîndrească cu glasul său, nici să se mai mărească în deşert cu vorba sa cea limpede.

Altădată acest dumnezeiesc bărbat, fiind în cetatea sa, a intrat în biserică la Vecernie şi s-a
întîmplat atunci că nu era popor în acolo, decît numai slujitorii bisericeşti. Apoi a poruncit să se
aprindă făclii multe şi candele, iar el singur stătea înaintea altarului, bucurîndu-se cu duhul. Deci
cînd a strigat după obicei: "Pace tuturor", nefiind popor ca să dea răspunsul cel obişnuit la
cuvintele zise de arhiereu, îndată s-a auzit din înălţime, strigînd: "Şi duhului tău". Şi era glasul
acela dulce şi potrivit, covîrşind toată cîntarea omenească cea dulce. Iar diaconul care zicea
ecteniile s-a speriat, auzind la fiecare ectenie o cîntare dumnezeiască de sus, cîntînd: "Doamne
miluieşte". Glasul acela se auzea şi de cei ce erau departe de biserică, încît alergau cu sîrguinţă la
acel glas dulce şi prea minunat şi, apropiindu-se de uşi, îndulcea mai mult urechile şi inimile lor
acea cîntare străină. După ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decît numai pe arhiereu
cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cîntare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se
minunau foarte mult.

Altădată, sfîntul stînd în biserică la cîntarea Vecerniei, n-a ajuns untdelemn în candelă şi era să se
stingă, că nu se găsea atunci deloc untdelemn în biserică. Deci se mîhnea sfîntul de aceasta, ca nu
cumva, stingîndu-se candela, să înceteze cîntarea Vecerniei şi să se sfîrşească pravila cea
obişnuită a bisericii. Dar Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El, a făcut să izvorască în
candelă untdelemn, precum altădată în vasul văduvei, în zilele lui Ilie. Iar slujitorii, aducînd vase
le puneau dedesubt, pentru că untdelemnul curgea din candelă şi s-au umplut acele vase cu
untdelemn sfinţit, ce era plin de darul lui Dumnezeu.

În Cipru era o cetate ce se numea Chirina; nu aceea care este în Livia, ci alta cu acelaşi nume, la
care mergea sfîntul din Trimitunda pentru oarecare trebuinţă. Atunci mergea cu dînsul şi Trifilie,
ucenicul lui, fiind episcop în Levcusia Ciprului. Trecînd ei muntele ce se numeşte Pentadactil şi
ajungînd la un loc ce se zice Parimna, care este frumos, cu multă verdeaţă şi cu multe fructe,
Trifilie, bucurîndu-se de acel loc, a poftit ca şi el să se facă stăpînul unui sat din Parimna şi să-l
cîştige în cuprinsul bisericii sale. Deci cugeta la aceasta îndelung, întru inima sa.
Dar nu s-a tăinuit acel cuget al lui Trifilie înaintea ochilor celor mai înainte-văzători ai lui
Spiridon, pe care marele părinte înţelegîndu-l cu duhul, a zis: "Pentru ce o! Trifilie, cugeţi
neîncetat cele deşarte, poftind sate şi vii, care cu adevărat nu sînt de nici un preţ, ci numai că se
văd şi cu părere atrag inima omenească spre pofta lor? Avem avuţie în cer nefurată, avem locaş
nefăcut de mîini; pe acelea caută-le, cu acelea îndulceşte-te, mai înainte de vreme, prin gîndirea
la Dumnezeu, care nu pot să treacă de la unul la altul, că cel ce se face odată stăpîn acelora, are
moştenirea care niciodată nu piere". Acestea auzindu-le Trifilie, mult s-a folosit şi după aceea altă
viaţă a avut, încît s-a făcut vas ales al lui Hristos, precum odinioară Pavel şi de nenumărate daruri
dumnezeieşti s-a învrednicit. Astfel fiind foarte îmbunătăţit, marele Spiridon şi pe alţii îi povăţuia
către fapte bune, pentru că sporeau învăţăturile lui la cei ce le primeau, iar celor ce le lepădau li
se întîmpla sfîrşit rău, precum ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte şi va urma.

Un corăbier locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în oarecare laturi pentru negustorie, a
zăbovit acolo douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui, fiind o desfrînată, a zămislit în
pîntece. Întorcîndu-se negustorul la casa sa şi văzînd pe femeie însărcinată, a cunoscut că a
păcătuit şi, umplîndu-se de mînie, o bătea nevrînd să mai vieţuiască cu dînsa şi o izgonea din casa
sa. Apoi, mergînd la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, i-a spus pricina şi cerea de la dînsul sfat
folositor. Iar el, mîhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei şi pentru mîhnirea cea mare a
bărbatului, a chemat pe femeie. Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor
nemincinos era însărcinarea şi rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege; ci, i-a zis ei:
"Pentru ce ai călcat credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei tale?" Iar femeia, pierzîndu-şi
ruşinea, a îndrăznit a minţi, zicînd că nu de la altcineva a zămislit, ci de la al său bărbat. Iar cei ce
auzeau, se mîniau asupra ei mai mult pentru minciună, decît pentru desfrînare şi îi ziceau:
"Douăsprezece luni n-a fost bărbatul tău acasă şi cum zici că de la bărbatul tău ai zămislit? Au
poate rodul cel zămislit să zăbovească în pîntece douăsprezece luni şi mai mult?" Iar ea întărea,
zicînd: "Cel ce s-a zămislit în pîntece aştepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă din calea cea
depărtată şi pruncul să iasă din pîntecele meu".

Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gîlceavă, ca şi cum
ea ar fi fost clevetită şi năpăstuită. Iar bărbatul cel blînd, Sfîntul Spiridon, aducînd-o spre
pocăinţă, i-a zis: "O! femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îţi stă înainte şi pocăinţă mare,
pentru că ţi-a rămas nădejde de mîntuire; căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea
lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrînare ai născut deznădăjduire, iar prin deznădăjduire,
neruşinare. Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica răsplată după fapta ta, pătimind grabnică
pedeapsă, însă dîndu-ţi-se loc şi vreme de pocăinţă. Acestea grăim ţie de faţă că nu va ieşi din
pîntecele tău pruncul acela pînă cînd nu vei mărturisi singură păcatul, adevărul neacoperindu-se
cu minciuna, ceea ce şi orbii, precum se zice, pot să o vadă".

Aceste cuvinte ale sfîntului, degrabă au venit la săvîrşire. Căci, apropiindu-se vremea naşterii, au
venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi munceau pîntecele foarte rău, ţinîndu-se
pruncul în pîntece. Însă fiind cu inima împietrită, n-a voit să-şi mărturisească păcatul său şi într-
acea cumplită durere a murit, neputînd să nască. De acest lucru înştiinţîndu-se, arhiereul lui
Dumnezeu a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi
mai face judecată între oameni, dacă cuvîntul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între
dînşii cu fapta".
Iată, am spus despre femeia cea rea care a lepădat certarea sfîntului şi n-a ascultat sfătuirea cea de
folos. Se va povesti acum şi despre o altă femeie bună.

O femeie cu numele Sofronia, cu bun obicei şi binecredincioasă, avea un bărbat necredincios,

care ţinea de credinţa păgînească. Deci femeia aceea s-a dus degrabă la arhiereul lui Dumnezeu,
Spiridon, şi i-a spus necazul, rugîndu-l cu dinadinsul să se sîrguiască şi să întoarcă pe bărbatul ei
la sfînta credinţă. Omul acela avea prietenie cu Sfîntul, ca vecin şi cinstea pe fericitul, iar uneori
mergeau unul la casa altuia, precum este obiceiul vecinilor.

Odată şezînd la masă Sfîntul Spiridon cu mai mulţi vecini şi cu acel necredincios, fericitul a zis
unuia din cei ce slujeau, în auzul tuturor: "Iată, stă la porţi un vestitor trimis de sluga care păzeşte
turma mea, ca să-mi spună că, dormind el, s-au prăpădit toate dobitoacele, rătăcindu-se prin
munţi. Deci, mergînd, spune-i robului meu ce a fost trimis, că acum le-a aflat pe toate într-o
peşteră şi nici un dobitoc din turmă n-a pierit". Deci a mers sluga aceea şi a spus trimisului
cuvintele Sfîntului Spiridon. Trecînd puţină vreme şi încă nesculîndu-se de la masă, alt vestitor a
venit de la acea slugă, spunînd că întreaga turmă s-a aflat.

Auzind acestea acel necredincios de la masă, se mira foarte, că Sfîntul Spiridon toate le vedea
înainte pe cele de departe şi pe cele de aproape şi părîndu-i că acesta este ca un Dumnezeu a vrut
să-i facă aceea ce cîndva licaoniţii au făcut lui Barnaba şi lui Pavel; adică să aducă tauri şi cununi
şi să-i aducă jertfă. Iar sfîntul a zis către dînsul: "Nu sînt eu Dumnezeu, ci slugă a Lui; eu sînt
pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte
Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care esta tăria şi puterea Lui
cea atotputernică.

Atunci, iubitoarea de Hristos, Sofronia, aflînd vreme, sfătuia pe bărbatul său cu multe cuvinte, ca
să se lepede de necurăţia păgînească, să cunoască pe Unul, adevăratul Dumnezeu, şi să creadă
întru Dînsul. Şi aşa, cu darul lui Hristos, a întors pe cel necredincios la sfînta credinţă, l-a luminat
cu Sfîntul Botez şi s-a mîntuit bărbatul acela necredincios prin femeia sa credincioasă, precum
grăieşte Sfînta Scriptură.

Se povesteşte despre smerenia cuviosului, că fiind atît de mare arhiereu şi făcător de minuni, nu
se socotea a fi umilit păstorind oile cele necuvîntătoare, singur ostenindu-se pentru dînsele.
Odinioară, năvălind tîlharii noaptea la ocolul dobitoacelor, au furat cîteva din ele şi voiau să iasă.
Dar Dumnezeu, iubind pe plăcutul Său şi păzind puţina lui avere, a legat pe acei tîlhari cu legături
tari şi nevăzute, încît nu le era cu putinţă a ieşi din ocol şi astfel au fost ţinuţi pînă dimineaţa.
Făcîndu-se ziuă, a venit sfîntul la oi şi văzînd pe tîlhari legaţi cu puterea lui Dumnezeu, avînd
mîinile înapoi şi picioarele nemişcate, i-a dezlegat cu rugăciunea. Apoi mult învăţîndu-i pe dînşii
să nu poftească ale celui străin, ci din osteneala mîinilor lor să se hrănească, le-a dat cîte un
berbec, zicînd: "Luaţi aceasta, ca să nu fie în zadar osteneala voastră şi privegherea cea de toată
noaptea". Apoi i-a slobozit pe dînşii în pace.

Un negustor, din aceeaşi cetate se obişnuise a lua de la sfînt aur pe datorie pentru negustorie şi,
după ce se întorcea de la negustoria sa, îi aducea ceea ce lua pe datorie şi-i poruncea sfîntul să-l
pună el singur în lada aceea din care lua. Astfel, sfîntul nu lua seama de averea cea vremelnică,
necercetînd cu tot dinadinsul dacă acela, luînd singur aur cu binecuvîntarea lui, apoi iarăşi
aducînd şi punîndu-l înapoi de unde îl lua, i se binecuvînta negustoria lui.
Odată, robindu-se cu iubirea de aur, n-a pus în ladă aurul pe care îl adusese şi-l tăinuia la sine, iar
înaintea sfîntului a minţit, zicînd că l-a pus. Dar în puţină vreme a sărăcit negustorul acela, pentru
că aurul cel tăinuit nu numai că nu i-a făcut nici un cîştig, ci şi marfa care era a lui a prăpădit-o şi
ca un foc în taină i-a risipit averea lui. Deci, sărăcind negustorul acela, a venit iarăşi la sfînt şi i-a
cerut să-i dea aur pe datorie. Iar sfîntul l-a trimis în cămara sa la ladă ca să-şi ia singur, zicînd:
"Mergi şi ia, dacă ai pus acolo ceea ce ai luat".

Acela mergînd şi negăsind aur, s-a întors la sfînt deşert. Sfîntul i-a zis: "Cu adevărat, frate, pînă
acum, afară de mîna ta, n-a fost alta în ladă; deci, de ai fi pus atunci aurul, acum iarăşi ai fi luat".
Iar acela, umplîndu-se de ruşine, a căzut la picioarele sfîntului, cerîndu-şi iertare. Sfîntul l-a iertat
şi l-a învăţat să nu mai poftească ale celui străin, nici să-şi încarce sufletul cu vicleşugul şi
minciuna; pentru că dobînda care se cîştigă cu nedreptate, nu este dobîndă, ci adevărată pagubă.

Odată, s-a făcut adunare de episcopi în Alexandria, pentru că patriarhul de acolo, chemînd pe toţi
episcopii de sub stăpînirea lui, voia cu rugăciune de obşte să sfarme toţi idolii păgîneşti, fiind
încă mulţime de idoli acolo. Deci, săvîrşindu-se multe rugăciuni cu sîrguinţă către Dumnezeu,
soborniceşte şi deosebi, au căzut toţi idolii din toată cetatea şi din cele dimprejur, numai un idol
mai vestit a rămas întreg la locul său. Rugîndu-se mult patriarhul, cu mîhnire pentru sfărîmarea
acelui idol şi stînd el noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, poruncindu-i să
nu se întristeze pentru nesfărîmarea idolului, ci să trimită degrabă în Cipru să cheme pe Spiridon,
episcopul Trimitundei, căci pentru el s-a lăsat idolul acela, ca să se sfărîme cu rugăciunea lui.
Patriarhul, scriind îndată Sfîntului Spiridon, carte cu rugăminte, chemîndu-l în Alexandria şi
vestindu-i pricina chemării, a trimis degrabă pe cineva în Cipru. Sfîntul, primind scrisoarea aceea
şi citind-o, s-a suit degrabă în corabie şi a pornit spre Alexandria.

Sosind corabia la ţărmul cel vestit al Alexandriei, care se numeşte Neapoli, şi ieşind sfîntul din
corabie, îndată s-a sfărîmat idolul acela din Alexandria, cu multe jertfelnice, din care pricină s-au
înştiinţat oamenii de acolo despre venirea lui Spiridon; căci cînd s-a spus patriarhului că idolul s-
a sfărîmat, îndată a zis către ceilalţi episcopi: "O! prieteni, Spiridon al Trimitundei se apropie".
Iar ei, pregătindu-se, au ieşit întru întîmpinarea lui, primindu-l cu cinste şi s-au bucurat de venirea
acestui mare făcător de minuni la dînşii şi luminător al lumii.

Pentru acest sfînt şi mare părinte Spiridon, istoricii bisericeşti Nichifor şi Sozomen pomenesc şi
aceasta: "El era foarte sîrguitor în păzirea rînduielii bisericeşti şi spre păstrarea neştirbită a
dumnezeieştii Scripturi, neschimbînd nici un cuvînt din cele scrise în sfintele şi cele fără de
prihană cărţi. Odată, s-a întîmplat un lucru ca acesta: S-a făcut în Cipru adunarea episcopilor din
insula aceia, pentru unele trebuinţe bisericeşti, între care era şi Sfîntul Spiridon şi episcopul
Trifilie, cel mai sus pomenit, care era iscusit în înţelepciunea cărţii - pentru că multă vreme în
vîrsta tinereţilor sale a petrecut la Virit, învăţînd scriptura şi înţelepciunea; pentru aceasta l-au
rugat părinţii ca să spună cuvînt de învăţătură în biserică poporului.

Învăţînd el poporul, s-a întîmplat în biserică, a aduce la mijloc cuvintele lui Hristos cele zise către
slăbănog, care sînt scrise la Sfîntul Evanghelist Marcu, adică: Scoală-te şi-ţi ia patul tău. Iar
Trifilie n-a zis pat, ci în loc de pat a zis culcuş, adică: "Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău". Acestea
auzind Sfîntul Spiridon, s-a sculat de la locul său, nesuferind să audă schimbarea cuvintelor lui
Hristos şi a zis către Trifilie: "Au doară tu eşti mai bun decît cel ce a zis pat, de te ruşinezi de
cuvintele Lui?" Acestea zicînd, a ieşit din biserică înaintea tuturor şi n-a făcut un rău cu acestea,
deşi era prea simplu cu învăţătura; căci pe Trifilie, care se îngîmfa cu frumuseţea vorbirii sale,
ruşinîndu-l puţin, l-a învăţat smerita înţelepciune şi blîndeţea. Deci fericitul Spiridon era foarte
cinstit de toţi, ca cel ce era mai bătrîn cu anii, mai slăvit cu viaţa şi mai întîi cu scaunul, cum şi
făcător de minuni prea ales; pentru aceea fiecare lesne putea să se ruşineze de faţa şi de cuvîntul
lui.

Se mai spune şi despre o altă minune a Sfîntului Spiridon. Mergînd Sfîntul Spiridon la Sfîntul
Sinod cel dintîi, a toată lumea de la Niceea şi, rămînînd la o gazdă oarecare, pizmăreţii arieni au
tăiat noaptea în taină capetele celor doi cai ai lui, pe care îi avea cu sine la drum. Făcîndu-se ziuă
şi văzînd sluga lui răutatea ce se făcuse de eretici, a spus Sfîntului Spiridon. Iar el, nădăjduind
spre Dumnezeu, a poruncit slugii ca să pună capetele tăiate la locul lor şi sluga, făcînd degrabă
ceea ce i se poruncise, a lipit capul calului celui alb, din greşeală, la cel negru şi al celui negru la
cel alb şi îndată au înviat caii şi au stat pe picioarele lor. Apoi a mers Sfîntul Spiridon cu dînşii pe
drumul său. Poporul se mira văzînd un lucru ca acela, cum calul cel negru are cap alb şi calul cel
alb are cap negru, de care minune ereticii s-au ruşinat.

Atîta dar şi mila lui Dumnezeu erau peste cuviosul acesta, încît în vremea secerişului, în arşiţa
soarelui, sfîntul său cap se arăta plin de rouă răcoroasă, ce se pogora de sus, care lucru s-a arătat
în anul cel din urmă al vieţii sale. Căci ieşind împreună cu secerătorii la seceriş - pentru că era
smerit şi lucra cu mîinile sale, nemîndrindu-se de înălţimea dregătoriei - şi secerînd holda sa,
deodată, în ceasul cel mai cumplit al arşiţei, s-a rourat capul lui, precum odinioară lîna lui
Ghedeon; de care lucru toţi s-au minunat şi s-au mirat. După aceasta toţi perii capului său s-au
schimbat şi unii s-au făcut galbeni, alţii negri, iar alţii albi; singur Dumnezeu ştie pentru ce s-a
făcut aceea şi ce însemna. Iar sfîntul, pipăind capul cu mîna sa cea dreaptă, a spus celor ce erau
acolo, cum că s-a apropiat vremea despărţirii sale de trup şi-i povăţuia pe toţi la fapte bune, iar
mai vîrtos spre dragostea lui Dumnezeu şi către aproapele.

După aceasta, trecînd nu multe zile, sfîntul şi dreptul său suflet l-a dat în mîinile Domnului său,
Căruia cu adîncă cuvioşie şi cu dreptate i-a slujit toată viaţa sa; apoi a fost îngropat cu slavă în
biserica Sfinţilor Apostoli, care este în Trimitunda, unde s-a orînduit a se săvîrşi pomenirea lui în
toţi anii, făcîndu-se multe minuni la mormîntul său, întru slava minunatului Dumnezeu, Celui
preamărit întru toţi sfinţii Săi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine şi de la
noi slavă, mulţumire, cinste şi închinăciune în veci. Amin.