POMENIREA CELOR ADORMIȚI

Sfinții Părinți ne spun că este lucru înțelept a cugeta tot timpul la moarte. Astfel, putem sa ne
pregatim mereu pentru a trece aceasta înfricosătoare poartă, iar pregătirea pe care ne-o facem, micsoreaza
frica noastra în fața morții. Faptele bune pe care le facem merg înaintea noastra si ele ne vor rascumpara din
mana diavolilor, care la iesirea din trup vor veni sa ne ceara sufletul. Sigur, despărțirea de cineva drag ne
întristează chiar si pentru o perioada mai scurta, însa aceste dureri ne pot apropia mai mult de Dumnezeu.
Este destul de greu sa nu ne întristăm, atunci când cineva apropiat trece în lumea cealaltă, însă sunt încercări
prin care trebuie sa trecem. Pana sa ajungem la vârsta deplinei maturități duhovnicesti, avem nevoie sa
trecem prin aceste dureri. De fapt, moartea cea adevărată nu este trecerea din lumea aceasta în lumea
cealaltă, care poate fi trecerea de la viața pământească la viața veșnică pentru cel care a trăit în dreapta
credintă, ci adevarata moarte este păcatul pe care îl săvârșim. Păcatul este o pregustare a iadului, si are cu el
toata partea cea urâtă a mândriei, a răutatii, a desfrânării, a lenei, a mândriei, a invidiei si a lăcomiei. Cel mai
bine pentru fiecare crestin este ca înainte de a muri sa faca milostenie si pocaință. Sufletul celui adormit are
nevoie de milostenie si de rugaciune, iar cand vorbim de rugaciune, nu putem ignora rânduiala bisericii. Este
bine ca atâta timp cât suntem in viață, să dam milostenie pentru sufletul nostru, si sa nu tot cautam motive
pentru a strange bani. Lasam ceva si pentru copii, ca sa nu carteasca ca ne-au înmormantat pe banii lor, dar
sa ajutam si pe cei din jurul nostru, caci numai asa vom schimba tristețea în bucurie, atât în viața lor, cât si in
viata noastra. Cei ce s-au depărtat de biserica, vin cu fel de fel de întrebari, sau nici macar nu întreaba, ci vor
sa ne convinga ca gresim în ceea ce facem. Una dintre problemele disputate ar fi si pomenirea mortilor, de
aceea, în cele ce urmeaza vom incerca, pe cat ne este cu putinta sa tratam acest subiect.

Drept maritori crestini,

Iata cum s-a nascut istoria si tradiția colivelor in Biserica: acum 1700 de ani era imparat la Constantinopol
Iulian Paganul sau Lepadatul de Hristos. El întai a fost crestin, a învățat carte multa, dar avea multă mândrie
si cand a ajuns împărat a dat porunca ca toata lumea sa se închine la idoli, la statui. Si iata ca a pus peste tot
aceasta porunca. Si a venit o data începutul Postului Mare. Ce s-a gandit împaratul păgân? – l-a indemnat
satana. Si a trimis pe toti dregatorii din orase sa stropeasca cu sange de la macelarii, de la carnurile acelea
inchinate la idoli, la diavoli, sa stropeasca toate alimentele din piață, cu sange, asa cum ai stropi cu aghiasma
la noi, ca sa necinsteasca hrana poporului si sa spurce pe crestini. Ei bine, Dumnezeu nu Si-a lasat poporul si
intr-o noapte Sfantul Teodor Tiron, marele mucenic, purtator de biruinta, care a patimit in secolul III pentru
Hristos, s-a aratat unui sfant mitropolit, Ioan al Efaitelor, si i-a spus: „Du-te in cetate si anunță poporul lui
Dumnezeu care crede in Hristos sa nu cumpere nimic din piață, din târguri, pentru ca sunt stropite si jertfite
idolilor. Mancarurile sunt necurate.” Si atunci a zis: „Dar ce să mănânce poporul?” Erau sute de mii! Orasul
Constantinopol a fost dintru început un oras foarte mare, capitala Imperiului. Si atunci i-a spus: „Sa manance
colivă!” „Ce-i aceea colivă?” „Este grau fiert. Sa fiarba grâu, sa manance toata săptămâna care cum poate, ca
altfel se întineaza de cele jertfite idolilor.” Si a facut asa, a anunțat Episcopul Ioan poporul, preotii, parohiile,
bisericile, manastirile, si care cum puteau se fereau sa cumpere ceva. Si asa Dumnezeu, prin Sfantul Teodor
Tiron, care ne-a dat aceasta traditie a colivei in Biserica, sau graului fiert, i-a scapat de întinaciunea idoleasca.
Coliva simbolizeaza unitatea – că sunt mai multe boabe la un loc – unitatea credinciosilor, care formeaza
biserica, toti crestinii de peste tot sunt una in credinta, in crez, in gandire, in traire, in fapte bune, in
smerenie si, mai ales, in iubire. Deci simbolic, coliva inchipuieste toata lumea crestin-ortodoxa, care crede in
Acelasi Dumnezeu, marturisesc acelasi crez, poarta aceeasi Sfanta Cruce si se impartasesc din acelasi Sfant
Potir. Am văzut de ce facem coliva , dar sa vedem care este scopul acestor pomeniri ale mortilor. Avand in
centru invatatura despre invierea lui Hristos, Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului. De aceea,
cei care au murit si nu mai sunt printre noi nu sunt uitati: ei sunt pomeniti la fiecare Sfanta Liturghie, iar
sambata, indeosebi, se savarsesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat sa le daruiasca fericirea cea
vesnica. Potrivit invataturii Bisericii, omul nu dispare odata cu momentul mortii, nu trece in nefiinta - dupa
cum se exprima unii semeni ai nostri. Chiar daca trupul ramane neinsufletit, este ingropat si se descompune,
sufletul isi continua existenta in lumea vesniciei. Mai mult, la momentul stabilit de Dumnezeu, trupul va
invia, se va uni din nou cu sufletul, iar omul va trai vesnic, fie intr-o inaintare continua in relatia cu
Dumnezeu, fie intr-o indepartare tot mai mare de El.
Crezand în înviere si marturisind legatura stransa care exista intre suflet si trup, Sfintii Parinti au
hotarat ca Biserica sa faca pomenirea celor plecati din lumea aceasta, sa se roage pentru ei, mijlocind pentru
odihna si pentru iertarea pacatelor lor. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt printre
noi si care este mai puternica decat moartea, trecand dincolo de pragul mormântului. Slujbele de pomenire
a celor adormiti poarta numele de „parastas“, termen provenit din limba greaca si înseamnă „înfățisare
înaintea cuiva“, „mijlocire“, deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morti. Se savarseste parastas la anumite
intervale dupa inmormantare, fiecare termen de pomenire avand o justificare a sa: la trei zile, in amintirea
Invierii Domnului, incepatura si incredintarea invierii tuturor; la noua zile, in amintirea Ceasului al noulea,
cand Hristos, inainte de a muri, a fagaduit talharului raiul, pe care ne rugam sa-l mosteneasca si cei morti ai
nostri; la trei săptămâni, la 40 de zile, in amintirea Inaltarii la cer a Domnului Hristos; la trei luni, la sase luni,
la noua luni, in cinstea si spre slava Sfintei Treimi; la un an, dupa exemplul primilor crestini care considerau
ziua morții ca zi a nașterii pentru viata veșnică; în fine, in fiecare an până la șapte ani, sapte fiind considerat
numar sfant. Exista insa si alte explicatii complementare, care se bazeaza pe analogia cu fazele prin care
trece descompunerea trupului omenesc pana la completa lui putrezire. La parastas, se aduc la biserica:
coliva, prescuri (colaci) si vin. Tot atunci se împart alimente si haine pentru cei pomeniti. Astfel, rugaciunile
pentru cei adormiți sunt însoțite si de fapte ale milosteniei, care îi unesc pe cei care le săvârșesc cu cei
pentru care se face milostenie, dar și cu cei cărora li se face milostenie. Pentru Biserică, sâmbăta este ziua
dedicata pomenirii celor plecati din viata aceasta. De ce sambata? Deoarece este ziua cand Dumnezeu S-a
odihnit dupa ce a creat intreaga lume si pe om. Este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant, iar cu
sufletul S-a pogorat la iad, ca sa-i elibereze din el pe toti dreptii cei din veac adormiti.
 În această zi, am venit să dăm hrană celor de pe pământ și celor adormiți (hrană pentru suflet). Dacă
dăm de pomană pentru cei adormiți, mâine putem auzi de la Mântuitorul „Veniți, binecuvântații Tatălui
Meu”. Dacă nu facem ceva pentru cei morți, am putea auzi „Duceți-vă de la Mine”, nu în sensul că Dumnezeu
ne alungă, ci pentru că noi alegem să nu fim cu Hristos. Milostenia nu înseamnă doar mâncare sau bani, ci și
înțelegere pentru cei din jurul nostru.
Iubirea pe care o arătăm pentru cei adormiți vine uneori din obișnuință sau pentru că suntem
îndemnați, dar, adesea, și pentru că așa simțim. Nu este potrivit să stăm acasă pentru a face mâncare ca să
mâncăm noi, iar celor adormiți să nu le dăm de mâncare, adică rugăciune. Comuniunea dintre oameni
contează. Acasă nu putem face rugăciune ca în biserică. În biserică ne adunăm ca să facem rugăciuni pentru
cei vii și pentru cei adormiți, „punem umărul” pentru a scoate din iad sufletele celor adormiți. Dacă unul
dintre noi ar lipsi, rugăciunea nu ar fi la fel de puternică. Am venit la biserică să manifestăm împotriva
diavolului care vrea să îi țină pe cei dragi în iad și Îl rugăm pe Dumnezeu să îi ierte pe cei adormiți.
Să păstrăm tradițiile frumoase cu drag, ascultând cuvântul preotului, pentru că altfel, ne îndepărtăm.
Este chiar nepotrivit să nu pomenim pe cineva care a murit de curând. Trebuie să îl trecem pe pomelnic,
deoarece are nevoie de cât mai multă rugăciune. Ar trebui ca pomenirea celor morți să fie o grijă de
căpetenie pentru mântuirea noastră. Este firesc să ne rugăm pentru cei vii, dar mai ales pentru cei adormiți,
tocmai pentru că ei nu mai pot face nimic. Dacă doi oameni ar fi pe punctul de a se îneca, dar unul dintre ei
este aproape de mal și s-ar poate salva, ne-am duce să îl ajutăm mai întâi pe cel care ar fi în mai mare
pericol. Dacă astăzi am făcut o faptă bună, să continuăm și mâine, fiind împreună la Înfricoșătoarea
Judecată. Amin.