CUVÂNT LA SÂMBATA

MORȚILOR
Dreptmăritori creștini,
Ne spune Nicolae Iorga că: „Oamenii nu mor cu
adevărat când sunt coborâți în mormânt, ci când sunt
uitați de către noi, când îi îngropăm nu în pământ, ci în
uitare”
Având în centru învățătura despre învierea lui
Hristos, garanție a învierii tuturor, Biserica nu vede în
moarte sfârșitul existenței omului. De aceea, cei care
au murit şi nu mai sunt printre noi nu sunt uitați: ei sunt
pomeniți la fiecare Sfântă Liturghie, iar sâmbăta,
îndeosebi, se săvârșesc slujbe speciale, prin care
Dumnezeu este rugat să le dăruiască fericirea cea
veșnică.
Potrivit învățăturii Bisericii, omul nu dispare
odată cu momentul morții, nu trece în neființă - după
cum se exprimă unii semeni ai noștri. Chiar dacă trupul
rămâne neînsuflețit, este îngropat şi se descompune,
sufletul își continuă existenta în lumea veșniciei. Mai
mult, la momentul stabilit de Dumnezeu, trupul va
învia, se va uni din nou cu sufletul, iar omul va trăi
veșnic, fie într-o înaintare continuă în relația cu
Dumnezeu, fie într-o îndepărtare tot mai mare de El.
Legătura dintre suflet şi trup este foarte strânsă, pentru
că numai împreună alcătuiesc natura umană.
Sfântul Grigorie de Nyssa (†384) spune că
sufletul, chiar după despărțirea de trup, prin moarte,
păstrează imprimate în sine, ca o pecete, însușirile
1
trupului, astfel încât, la înviere își va recunoaște şi își
va reconstrui trupul său: „Cu toate că firea ține uneori
elementele materiale despărțite din pricina însușirilor
deosebite ale fiecăruia, ținându-le pe fiecare în altă
parte, totuși sufletul se află în fiecare, ținându-se, prin
puterea de cunoaștere, în elementele trupești care îi
sunt proprii, stăruind în acestea până când se va face
din nou unirea acestor elemente împrăștiate, în vederea
unei reînnoiri a trupurilor descompuse. Şi aceasta este,
propriu-zis, ceea ce numim noi înviere”.
Crezând în înviere şi mărturisind legătura
strânsă care există între suflet şi trup, Sfinții Părinţi au
hotărât ca Biserica să facă pomenirea celor plecați din
lumea aceasta, să se roage pentru ei, mijlocind pentru
odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Este dovada
dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt printre
noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând
dincolo de pragul mormântului.
La fiecare Sfântă Liturghie, la Proscomidie, sunt
pomeniți cei adormiți şi se scot părticele (miride) din
prescură, care sunt așezate pe sfântul disc, lângă
Sfântul Agneț. Numai la Liturghia Darurilor mai
înainte sfințite nu se fac pomeniri, deoarece nu există
Proscomidie, Cinstitele Daruri fiind aduse şi sfințite la
Liturghia anterioară a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a
Sfântului Vasile cel Mare.
Frați creștini,
Slujbele de pomenire a celor adormiți poartă
numele de „parastas“, termen provenit din limba greacă
2
şi însemnând „înfățișare înaintea cuiva”, „mijlocire”,
deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morți.
Se săvârșește parastas la anumite intervale după
înmormântare, fiecare termen de pomenire având o
justificare a sa: la trei zile, în amintirea Învierii
Domnului, începătura şi încredințarea învierii tuturor;
la nouă zile, în amintirea Ceasului al nouălea, când
Hristos, înainte de a muri, a făgăduit tâlharului raiul, pe
care ne rugăm să-l moștenească şi cei morți ai noștri; la
40 de zile, în amintirea Înălțării la cer a Domnului
Hristos; la trei luni, la șase luni, la nouă luni, în cinstea
şi spre slava Sfintei Treimi; la un an, după exemplul
primilor creștini care considerau ziua morții ca zi a
nașterii pentru viața cea de veci; în fine, în fiecare an
până la șapte ani, șapte fiind considerat număr sfânt.
Aceste explicații își află întemeierea prin
raportarea directă la Dumnezeu. Există însă şi alte
explicații complementare, care se bazează pe analogia
cu fazele prin care trece descompunerea trupului
omenesc până la completa lui putrezire. La trei zile de
la moarte, fața omului începe să se desfigureze; la nouă
zile, trupul mortului începe să se strice, în afară de
inimă; la 40 de zile, se descompune şi inima.
După cum bine știți, iertată-mi fiind reamintirea,
la parastas, se aduc la biserică: colivă, prescuri (colaci)
şi vin. Tot atunci se împart alimente şi haine pentru cei
pomeniți. Astfel, rugăciunile pentru cei morți sunt
însoțite şi de fapte ale milosteniei, care îi unesc pe cei

3
care le săvârșesc cu cei pentru care se face milostenie,
dar şi cu cei cărora li se face milostenie.
Pentru Biserică, sâmbăta este ziua dedicată
pomenirii celor plecați din viața aceasta. De ce
sâmbăta? Deoarece este ziua când Dumnezeu S-a
odihnit după ce a creat întreaga lume şi pe om. Este
ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu
sufletul S-a pogorât la iad, ca să-i elibereze din el pe
toţi drepții cei din veac adormiți.
Moartea lui Hristos a restaurat cea de-a șaptea
zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinței şi a
distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf
al morții. Pentru aceasta, şi Sfinții Părinţi au considerat
sâmbăta ca potrivită pentru săvârșirea pomenirii celor
adormiți, întrucât premerge duminicii, ziua Învierii -
„cea dintâi zi” a noii creații sau „a opta zi”, a veacului
ce va să fie.
În cursul anului, există două sâmbete în care
sunt pomeniți toţi cei adormiți „întru nădejdea învierii
şi a vieții veșnice”. În aceste sâmbete se înalță
rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei
apropiați din neamul nostru, pe care îi știm, ci şi pentru
cei care, morți în condiții vitrege sau neștiuți de
nimeni, n-au avut poate parte de slujba de
înmormântare şi de pomenirile cuvenite.
Cea dintâi este sâmbăta dinaintea duminicii
Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor („moșii de
vară”). Biserica face atunci pomenirea generală a
morților şi se roagă ca şi ei să se bucure de darurile
4
Sfântului Duh, a Cărui pogorâre se prăznuiește în ziua
următoare.
Cea de-a doua sâmbătă este cea de dinaintea
lăsatului sec de carne, în perioada ce premerge Postului
Paştilor („moșii de iarnă”). Aşa după cum ne spune
cartea Triodului, facem acum pomenirea morților
întrucât a doua zi se prăznuiește a doua venire a lui
Hristos şi înfricoșătoarea Judecată: „prin aceasta
Biserica înduplecă pe înfricoșătorul şi dreptul
Judecător să aibă, față de suflete, obișnuita Sa milă şi
să le așeze întru desfătarea cea făgăduită”.
Sunt însă şi zile în care nu se fac deloc parastase
pentru cei morți, deoarece acestea marchează momente
importante din istoria mântuirii noastre. Fie că sunt zile
de bucurie sau de întristare, cer din partea noastră o
atenție deosebită, or, pomenirea celor adormiți din
neamul nostru, care este însoțită în mod inevitabil de
întristare, poate să ne distragă atenția de la evenimentul
pe care suntem chemați să îl pătrundem, să îl înțelegem
şi să îl trăim. Astfel, zile sau perioade de bucurie când
nu se fac pomeniri ale morților sunt: duminicile de
peste an, pentru că duminica este ziua învierii
Domnului, prin urmare, o zi de bucurie, iar nu de
întristare; perioada dintre Nașterea şi Botezul
Domnului şi întreaga Săptămână Luminată, când trăim
cele două mari evenimente din viața Bisericii - nașterea
şi Învierea Domnului. De altfel, în aceste două
perioade, nu se postește. Zile de întristare la care
trebuie să participe întreaga Biserică, depășind
5
întristarea individuală, sunt: perioada de la lăsatul sec
de carne până în sâmbăta întâia a Postului Mare
(Sâmbăta lui Teodor) şi cea din sâmbăta lui Lazăr
(Sâmbăta Floriilor) până în Duminica Învierii, când
atenția creștinului trebuie să fie îndreptată spre
evenimentele din viața Mântuitorului petrecute în
Săptămâna Patimilor. În fine, nu se fac pomeniri ale
morților în zilele de rând ale Postului Mare (luni, marți,
miercuri, joi şi vineri) deoarece în aceste zile se
săvârșește numai Liturghia Darurilor mai înainte
sfințite care nu are Proscomidie.
Dreptmăritori creștini,
„Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe
cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai
pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim
cu ei în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că
este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima
biruință asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În
Hristos nu este diferență între cei vii şi cei morți. El
este Viața şi această Viață este lumina omului.
Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în
El; iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos:
aceasta este legea Bisericii şi motivația pentru care se
săvârșesc rugăciuni pentru cei adormiți.”
AMIN
(pr. Alexander Schmemann, „Postul cel Mare“).