Despre pomenire în Sfintele Canoane şi în viaţa

bisericească

Introducere
Biserica Ortodoxă, dintotdeauna, a avut și a păstrat în cultul ei rugăciunile pentru cei
adormiți. De aceea este de datoria celor rămași în viață ca în comuniunea dragostei să se
roage și pentru cei adormiți ca Dumnezeu să-și arate mila și dragostea Sa față de ei. Potrivit
acestei învățături s-a dezvoltat în Biserica noastră și un frumos cult al pomenirii morților.
Nimeni nu a pus la îndoială această învățătură și această practică între români, toți știind și
simțind că ele fac parte din învățătura și practica Bisericii, fiind întemeiate pe Sfânta
Scriptură și pe Sfânta Tradiție.
 Cultul morților trebuie păstrat ca o nestemată din coroana Ortodoxiei, lămurind însă
poporul că rugăciunile prin care noi mijlocim pentru cei adormiți au și ele o ordine a
importanței: Sfânta Liturghie, slujba Parastasului, în cadrul căreia locul central îl ocupă
rugăciunile de dezlegare rostite de arhiereu sau de preot, apoi rugăciunile particulare pentru
cei adormiți și toate formele de milostenie1.
Rugăciunile de dezlegare făcute de preoți în cadrul slujbelor rînduite pentru cei morți
își au temeiul lor scripturistic chiar în cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Oricâte veţi
lega pe pămînt, vor fi legate și cer, și oricîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi dezlegate și în
cer” (Matei 18, 18).

Ce sunt pomenirile?
Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea
morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în
vechime slujba înmormântării.
Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericeşti, ca Aşezămintele Sfinţilor Apostoli
(Cartea VIII, cap. 44), şi alte scrieri vechi creştine: «Noi îi poftim pe săraci şi nevoiaşi la
ospăţ, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui
adormit, iar pentru noi, mireasma bine plăcută lui Dumnezeu» .
Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi
folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt
binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.

Parastasele
Pe temeiul dragostei care ne leagă pe toți, Biserica poate mijloci prin rugăciuni, har
și milă de la Hristos - Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor celor adormiți care n-au făcut
păcate grele contra Duhului Sfânt. Aceste rugăciuni se numesc parastase și sunt de cel mai
mare folos, pentru sufletul celor adormiți, dar și pentru cei vii care le pun.
Parastasele sunt ajutoare spirituale, religios-morale, pe care cei vii le dau celor dragi
ai noștri adormiți, părinți, soți, soții, frați, surori, rudenii, cunoscuți și necunoscuți. Pentru
ce au nevoie de aceste ajutoare cei adormiți? Pentru că după moarte noi nu mai putem face
nimic pentru mântuirea sufletului nostru. Adevărul acesta îl spune însuși Mântuitorul
1
Pr. Prof. C. COJOCARU, „Rugăciunile pentru cei adormiți”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr.1/1987, p.
62.
2
Hristos când zice: „Lucrați până este ziuă, căci vine noaptea „(moartea) când nimeni nu mai
poate lucra” (Ioan 9, 4). După moarte, noi suferim de pe urma păcatelor noastre făcute cu
fapta, cu vorba și cu gândul. Și cine este fără de păcat? Numai Dumnezeu, restul, toți
oamenii, suntem vinovați de păcat, și dacă aici pe pământ nu ne-am căit de ele, în viața de
dincolo, toți strigăm după ajutor, ca și bogatul nemilostiv, care ruga pe Dumnezeu să-l
miluiască, trimițând pe Lazăr să-i răcorească limba căci se chinuiește rău în văpaia iadului
(Luca 16, 2). Și ce-a făcut bogatul? A fost nemilostiv față de cei săraci. Și câți nu suntem
asemenea lui, iar moartea ne află necăiți și plini de păcate! În această stare de adâncă
întristare a celor adormiți și Biserici le poate veni întrajutor prin parastase2.
Rugăciunile pentru morți, inclusiv cele de la parastase, ușurează starea celor morți în
păcate, afară de cele de moarte, care, după spusele Mântuitorului, nu se iartă „nici în veacul
de acum, nici în cel ce va să fie” ( Matei 12, 32). E vorba aici de cei răzvrătiți sufletește,
care toată viața lor n-au voit să se știe nici de oameni, nici de Biserică, nici de Dumnezeu.
Cele sfinte nu se aruncă câinilor și mărgăritarele porcilor, ne spune tot Mântuitorul (Matei
7, 6). Mai precis e vorba de cei căzuți în păcate. Rugăciunile de pomenire a morților ajută
numai celor adormiți întru credință, „întru nădejdea învierii și a vieții de veci”3.
Sfintele parastase sunt fapte de binefacere, fapte de milostenie față de sufletul
semenilor noștri răposați care ne cer mână de ajutor și scoaterea din chinurile iadului, să le
ușurăm aceste chinuri, căci ei nu pot face nimic în acest scop. De aceea ei strigă după
această milostenie și așteaptă ajutor, dar din păcate „sunt auziți numai de cei ce au credință
în Dumnezeu și dragoste față de cei răposați.
Parastasele sunt fapte de milostenie sufletească, pe care Mântuitorul Hristos ne
obligă să le facem cu aproapele, ca să ne mântuim ( Matei 25, 35-45), când zice prin Sfinții
Apostoli:
„rugați-vă unul pentru altul, mângâiați pe cei întristați și faceți bine unii altora ( Luca 6, 36,
I Tesaloniceni 4, 8: 5, 14-15; Iacov 5, 16).
Folosul parastaselor e mare, prin ele noi ne întâlnim în fața lui Dumnezeu, cu cei
dragi ai noștri plecați în veșnicie, vorbim și ne unim cu ei, le arătăm recunoștința noastră
pentru binele făcut, pentru dragostea care ne-a legat. Prin mijlocirea parastaselor ne facem
datoria să miluim pe cei ce așteaptă ajutor de la noi, care doresc să ne rugăm pentru iertarea
păcatelor și fericirea sufletelor lor, pentru că, ei sunt vii cu sufletul, dar nu mai pot face
nimic pentru mântuirea lor. Iar ei se bucură că nu i-am uitat și le dorim o soartă mai bună și
2
Pr. Prof. Simion RADU, „Îndrumări misionare”, în Mitropolia Ardealului, nr. 3-4/1983, pp. 198-199.
3
Pr. Ioan BUNEA, „Teologie practică”, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1970, p. 456.
3
o viață fericită în veci.
Ca rânduială de slujbă, parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea
principală o alcătuiesc rugăciunile de dezlelagare și de iertare, citite de preot, urmate apoi de
cântarea „Veșnică pomenire”. Parastasul se oficiază în biserică, după slujba Sfintei
Liturghii, și apoi se merge la mormânt cu colivă, flori, lumînări, și vin, din care se toarnă
peste mormântul celui răposat. O rânduială a slujbei parastasului este panihida, care se
oficiază atât în răstimpul dintre moartea și înmormântarea cuiva, cât și după înmormântare,
la diferite termene de la moarte, iar în mănăstiri pentru pomenirea de obște a tuturor
morților, se face, în fiecare vineri seara sau sâmbătă dimineața4.

Pomenirile săvârșite de după înmormântare

Pomana este faptă a dragostei creștine, săvârșită ca faptă de milostenie față de cei
nevoiași, în numele celui decedat. Ea este folositoare pentru iertarea sufletului celui plecat la
Domnul, dar și pentru cei rămași pe pământ, ca formă a dragostei față de aproapele. Pentru a
fi folositoare, pomana trebuie să urmărească trei scopuri principale:
1. să fie destinată unei persoane aflată în nevoie, care este în imposibilitate
temporară sau definitivă de a-și asigura traiul, fără ca prin aceasta să-i fie cultivat un păcat
sau un viciu ( exemplu: bătrâni, copii orfani, familii numeroase, invalizi etc.). Pomana între
rude nu are nicio valoare și nici nu poate fi numită așa ci, mai corect, împărțirea moștenirii.
Este o gravă eroare, de asemenea, a împărți de pomană băutură către un alcoolic. Cu totul
alta este, însă, situația la mesele de prăznuire, la care sunt invitați să participe, pe lângă cei
nevoiași, și membrii familiei, vecinii, rudele și prietenii - toți aceștia pot și trebuie să ia loc
la masă, fiind chemați să se roage pentru cel plecat la Domnul, evocând memoria acestuia.
2. să reprezinte rezolvarea unei nevoi reale pentru destinatarul milosteniei. Nu se vor
împărți decât acele obiecte sau produse de strictă necesitate. Nu se pot oferi, de pildă, haine
care nu pot fi purtate, fiind uzate peste limită sau având alte măsuri decât cei ce le primesc.
De asemenea, unele tradiții locale sunt exagerate: ele obligă pe cei rămași în viață să dea de
pomană obiecte de mobilier, astfel de obligații fiind mai mult decât împovărătoare pentru
familia celui decedat.
3. să respecte, în mod obligatoriu, limitele decenței și ale bunului simț. Nu se pot
oferi de pomană: obiecte imorale sau periculoase, precum și materiale care alimentează
viciile: tutun sau băutură (în exces, sau chiar o cantitate mică oferită vicioșilor dovediți).
4
Pr Prof. Dr. Ene BRANIȘTE, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002, p. 238.
4
Aceeași remarcă trebuie făcută și în cazul meselor de pomenire, care trebuie să respecte
sobrietatea momentului, precum și atmosfera de pioasă rugăciune. Nu pot fi admise:
fumatul, consumul exagerat de alcool, manifestările de neseriozitate. De asemenea,
împărțirea alimentelor de pomană n-are nicio valoare, dacă acestea nu sunt preparate în
deplină concordanță cu ziua liturgică respectivă (pot fi patru situații: a). zi obișnuită, b). zi
de post, c). dezlegare la pește, d). dezlegare la brânză, lapte, ouă).
După oficierea slujbei și binecuvântarea ofrandelor de mâncare și băutură, cei
prezenți sunt datori să mănânce cu cuviință și cu rugăciune în gând, pentru cel decedat. Nu
se vorbește fără rost, nu se fac glume, nu se râde, dar nici nu se mănâncă sau se bea întocmai
ca la nuntă. În loc de „noroc!” sau de altă urare, atunci când se gustă din pahar, se zice
„Dumnezeu să-l ierte (sau s-o ierte!), iar când se primește un vas, îmbăcăminte etc. de
pomană, nu se zice mulțumesc, ci Dumnezeu să primească”5.
Biserica învață că viața omului nu se sfârșește o dată cu moartea trupului. De aceea,
creștinii nu-și uită morții după îngroparea lor, ci se preocupă de rugăciuni pentru ei și de
pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuală a morților în Biserica Ortodoxă
sunt următoarele:
a). La trei zile după moarte (care coincide, de regulă, cu ziua înmormântării), în
cinstea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi.
b). La 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9
cete îngerești și în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a
făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”.
c). La 40 de zile (sau șase săptămâni), în amintirea Înălțării la cer a Domnului, care a
avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la
cer”.
d). La trei, șase și nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi.
e). La un an, după exemplul creștinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua
morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo.
f). În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele
7 zile ale creației6.
În legătură cu aceste zile de pomenire a morților, există grija ca ele să fie respectate
cu sfințenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi

5
Pr. Eugen DRĂGOI, Înmormântarea și pomenirile pentru cei morți, Ediția a II-a, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galați, 1998, p. 20.
6
Pr. Eugen DRĂGOI, Înmormântarea și pomenirile pentru cei morți…, p. 23.
5
sau perioadă în care, conform rănduielilor bisericești, nu se fac pomeniri de morți, atunci
este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte, pentru că atunci când vine sorocul
respectiv, slujba să fie deja săvârșită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte și nu după
sorocul de pomenire. Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin și
lumânări. Celelalte daruri sunt în funcție de posibilitățile celor care fac pomenirea
obligatoriu calendarul bisericesc, sau se poate întreba preotul.7
Biserica a rânduit mai multe prilejuri de pomenire a celor răposați; dar înainte de a
vedea care sunt soroacele (termene), trebuie cunoscute câteva reguli preliminare:
a) calculul zilei sorocite se face începând din ziua decesului și nu din ziua
înmormântării. De aceea, de obicei, înmormântarea coincide cu primul soroc - cel de 3 zile;
b) cel mai bine este a se săvârși pomenirea chiar în ziua în care se împlinește sorocul
(mai ales la cel de 40 de zile). În cazuri obiective, când acest lucru nu se poate realiza,
întrucât ziua respectivă cade în cursul săptămânii, se devansează în sâmbăta anterioară. De
reținut: sâmbetele sunt dedicate (cu mici excepții), în cultul ortodox, pomenirii morților;
c) duminica nu se săvârșesc pomeniri de morți, fiind ziua Învierii Domnului. În
cazuri cu totul excepționale, se poate face doar rânduiala numită Litia mică sau
Trisaghionul pentru morți, adică o slujbă sumară, de binecuvântare a eventualelor daruri ce
sunt aduse spre a fi împărțite la biserică (sau se citește o rugăciune de binecuvântare,
imediat după „rugăciunea amvonului”);
d) de asemenea, sunt oprite de la săvârșirea pomenirilor de morți (ca și duminica):
zilele marilor praznice împărătești, perioada dintre Ignat și Bobotează (20 decembrie - 6
ianuarie), perioada dintre Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Tomei8.
Pomeniri generale ale morților se fac de două ori pe an: în sâmbăta Lăsatului sec de
carne (Moșii de iarnă) și în sâmbăta Duminicii Cincizecimii (Moșii de vară).

Concluzii
Pomană pentru pomenirea morților s-a făcut și se va mai face, dar ele trebuie făcute
cu simțul măsurii, adică evitate exagerările, devierile de la rostul lor inițial și esențial. De
asemenea trebuie să avem grijă cu cine facem pomană, că adesea săracii nu sunt doar cei
care stau la ușa Bisericii, ci și bolnavii de prin spitale, vecinii noștri care trebuie cercetați,
toți cei aflați în diferite suferințe și neajunsuri. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea „să
7
Pr. Lector Dr. David PESTROIU, Spre viața veșnică – Rânduieli ortodoxe pentru înmormântări și parastase,
Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2013, pp. 23-25.
8
Pr. Lector Dr. David PESTROIU, Spre viața veșnică – Rânduieli ortodoxe pentru înmormântări și
parastase…, p. 25.
6
transpire bănuțul în mâna voastră până ce faceți milostenie”, în sensul că trebuie într-
adevăr să-l căutăm pe cel cu adevărat sărac.Pomana trebuie să aibă, în esență, un caracter de
rugăciune către Dumnezeu și de pioasă cinstire a memoriei decedaților, să nu fie prilej de
trufie pentru urmași9.

Bibliografie

COJOCARU, Pr. Prof. C., „Rugăciunile pentru cei adormiți”, în Mitropolia Moldovei
și Sucevei, nr.1/1987.
RADU, Pr. Prof. Simion, „Îndrumări misionare”, în Mitropolia Ardealului, nr. 3-
4/1983.
BUNEA, Pr. Ioan, „Teologie practică”, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-8/1970.
BRANIȘTE, Pr Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
DRĂGOI, Pr. Eugen, Înmormântarea și pomenirile pentru cei morți, Ediția a II-a,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1998.
PESTROIU, Pr. Lector Dr. David, Spre viața veșnică – Rânduieli ortodoxe pentru
înmormântări și parastase, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei,
București, 2013.
GRECEANU, Olga, Mărturie în cuvânt și chip – vocabular al credinței și vieții
spirituale, volumul III, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011.

9
Olga GRECEANU, Mărturie în cuvânt și chip – vocabular al credinței și vieții spirituale, volumul III, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 126
7