Kulcsár Tibor András-CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”
FACULTATEA DE ȘTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE, BRAȘOV

MASTER: COOPERARE INTERNAŢIONALĂ ÎN JUSTIŢIEMASTER ÎN ŞTIINŢE
JURIDICE
Disciplina: CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CARTA
DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE
RAPORT DE CERCETARE
CU TEMA:
CURTEA EUROPEANA DE JUSTITIE, CA INSTANŢĂ DE PROTECŢIE A
DREPTURILOR OMULUI
Conducător ştiinţific:
CONF. UNIV. DR. MĂGUREANU ALEXANDRU FLORIN
Masterand:
KULCSÁR TIBOR ANDRÁS
-BRASOV-
2015-2016
1
CUPRINS
Capitolul I. Introducere
1.1. Apariţia conceptului de Comunitate Europeană
1.2. Formarea Comunităţilor Europene
Capitolul II. Constituirea Curţii de justiţie a Uniunii Europene
2.1. Scurt istoric
2.2. Procesul de formare
Capitolul III. Organizarea şi funcţionarea
3.1. Organizarea
3.1.1. Judecătorii
3.1.2. Preşedintele
3.1.3. Avocaţii generali
3.1.4. Grefierul
3.1.5. Raportorii adjuncţi
3.1.6. Referenţii
3.2. Funcţionarea
3.2.1. Principiile fundamentale de funcţionare
3.2.2. Caracterele semnificative ale Curţii
3.2.3. Jurisdicţia
BIBLIOGRAFIE
2
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
1.1. Apariţia conceptului de Comunitate Europeană

Conceptul de unitate a Europei este considerat ca fiind foarte vechi, găsindu-şi originea încă în
perioada antichităţii, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe.
Se poate spune că primele doctrine ale unităţii europene s-au născut la sfârşitul Evului Mediu chiar
dacă, iniţial perioada a fost caracterizată printr-o divizare politică din cauza incapacităţii succesorilor lui
Carol cel Mare şi agravată de conflicte religioase, economice şi de altă natură. Au urmat şi alte încercări de
refacere a unitaţii europene chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate ci, dimpotrivă, la o
diversitate care se bazează însă pe acelaşi model e a gândi, simţi şi acţiona.1
Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar,
politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii
gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordata din
perspectiva gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent si prin
consecinta pentru o viata mai buna a populatiei. De altfel, securitatea si bunastarea sociala s-au pastrat de-a
lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forte motrice ale integrarii europene.
Platon a fost primul gânditor care a sustinut ideea pacii prin organizarea de confederatii. În acea vreme,
confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a
diferendelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor.2
În epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de
arbitraj, romanii neconcepând ideea solutionarii în alt mod decât prin razboi a diferendelor dintre ei si
popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” — aspiratia Romei — avea în vedere unificarea întregii
Europe, dar sub dominatia romana.
Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la
nivel spiritual – unitatea lumii crestine – bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai
crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana. Totusi, marea schisma din 1054 va
determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputând, cu unele
exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala îsi revendica aspiratii teocratice
.
Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se
va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea Imperiului Franc
astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Plesuv.3
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii.
Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt
laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni
întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere .
În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un
proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului
sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze
juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini.
Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o solutie
de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator
suprem, unei unice si legitime autoritati.
Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin sub
titlu „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata în
cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte crestin”.
1
Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006
2
Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul european, Ed.Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2010
3
3
Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare
în care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest
scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice.
William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al sau „Eseu pentru pacea actuala si
viitoare a Europei” (1963) o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi
reuniti într-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi – incontestabila atingere a
suveranitatilor – si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.4
La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul
„Proiectul pentru a face pacea permanenta în Europa” (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat
european care ar avea competente legislative si judiciare .
În al sau „Plan al unei paci universale si eterne”, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839,
Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a
presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa
ofere „avize” si sa emita „opinii” în probleme de interes comun… presupunându-se ca opinia publica
internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste „avize” în realitate.
Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele
Prusiei.
J. J. Rousseau vedea o „republica europeana” numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor
„lacoma si belicoasa” iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte .
Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem
politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele
continentului „un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite” prin
intermediul interesului comun „pentru a mentine ordinea si libertatea”.
În secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anuntata de Doamna de Staäel atunci când
scrie: „De acum, e necesar sa avem spiritul european”.
Contele de Saint-Simon a expus în „Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si
mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecaruia independenta
sa nationala” utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”.5
Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de
integrare europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la niste realizari efemere. În legatura cu
cele din urma se poate cita situatia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul sau maxim, Napoleon I era
împarat al Frantei, în granitele fostei Galii romane având alipite si Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile
Ilirice, parti din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al Confederatiei
Rhinului, al Marelui Ducat al Varsoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fratii sai, aceeasi
situatie fiind si în cazul Westfaliei, iar în Reagatul Neapolelui se afla pe tron unul din maresalii sai, caz
asemanator si cu Regatul Suediei.
Iata cum vedea Napoleon situatia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia:
„Pacea de la Moscova desavârsea si încheia expeditiile mele razboinice. Pentru marea cauza era sfârsitul
hazardului si începutul securitatii. Un orizont nou, lucrari noi, urmau sa se desfasoare, pentru bunastarea si
prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfacut în privinta
acestor mari probleme, linistit din toate partile, as fi avut si eu un congres si o sfânta alianta. Sunt idei care
mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre si
am fi avut o alta greutate în fata popoarelor.”. El ar fi pus în aplicare si urmatoarele la nivelul întregului
continent european: un cod european, o curte de casatie europeana care sa îndrepte greselile pentru toti,
aceeasi moneda sub înfatisari diferite, aceleasi greutati, aceleasi legi. Spunea el: „În acest fel, în curând
Europa ar fi format cu adevarat un singur popor si fiecare, oriunde ar fi calatorit, s-ar fi gasit tot timpul în
patria comuna”. 6
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, emite ideea unei
Societati a Natiunilor. Tot în aceasta perioada, revolutionarul italian Mazzini întrezareste o federatie
4
5
6
4
europeana printr-o prabusire a tronurilor, care ar putea determina aparitia „tinerei Europe”. De altfel acest
curent de opinie era promovat si de mari personalitati ale epocii respective din spatiul românesc, cum ar fi:
Nicolae Balcescu , Ion Ghica, Dumitru Bratianu , C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si altii.
În 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu „Despre Uniunea
Europeana”. Idei asemanatoare au fost profesate de o alta personalitate a timpului. Alexandre-Auguste
Ledru-Rollin, care scria „de un pamânt liber, singura republica a Europei”.7
Secolul XIX este, prin excelenta, secolul unor propuneri federaliste. La Congresului pacifist de la
Paris din 1849, Victor Hugo rosteste celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cadea din mâini si
bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul si cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi
când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta. . .Si
va veni ziua când vom vedea doua grupari uriase: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii
dându-si mâna prieteneasca peste ocean...”.
În 1878, juristul elvetian Johann Kaspar Bluntshchli avanseaza ideea unei confederatii a statelor
europene, condusa de un consiliu federal cuprinzând delegati ai tuturor statelor europene si un Senat,
însumând delegatii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederatiei.
Din aceeasi perioada se pot mentiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich
Passy si Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François
Crispy (sfârsitul secolului XIX), discutiile purtate în cadrul celor doua Conferinte de la Haga (1899, 1907)
s.a.
Alt „proiect pentru pace eterna” este cel al lui Kant din 1875, a carui influenta asupra
presedintelui Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizând stabilirea unei „Societati a Natiunilor” pe
baza unui „Stat de Drept” international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El
încearca, pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunând cerinta conformitatii
constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul.
Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a
lumii, începe sa fie limpede perceputa. În acest context apar doua conceptii privind constructia Europei:
- o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente;
- o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.
A doua conceptie, în mod deschis federalista, este sustinuta mai ales de autori care nu sunt decât simple
persoane private.
Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, în 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-
Ungariei si o mama japoneza, devenit cetatean al tinerei Republici Cehoslovace dupa Tratatul de la Saint-
Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa” în care arata: „Problema Europei se reduce la
doua cuvinte: unificare sau prabusire” . În 1926, el reuneste la Viena congresul constitutiv al Uniunii
Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane .8
Mai putin cunoscut, danezul Heerfordt publica în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis” care
contine deopotriva o critica acerba a Societatii Natiunilor a carei slabiciune indica deja ca aceasta nu
interzice realmente recursul la razboi, dar si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe
Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentara, un director al sefilor de
stat dispunând de drept de veto si un minister federal responsabil în fata Adunarii, Heerfordt, înzestrat cu o
anumita capacitate premonitorie, ajunge pâna la a prevedea un regim special pentru agricultura si o perioada
de tranzitie înainte de realizarea unei uniuni vamale.
În 1928, Gaston Riou preconiza o confederatie continentala în lucrarea sa „Europa patria mea” ca
singura conditie de a-i pastra rolul de hegemon în lume fata de prezenta în competenta planetara a Statelor
Unite ale Americii, Marii Britanii si Uniunii Sovietice.
În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenel a
publicat „Spre Statele Unite ale Europei”; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa”, în
care proiecta o uniune europeana în cadrul Societatii Natiunilor .
În 1926, diferiti economisti si oameni de afaceri au creat „Uniunea economica si vamala
europeana” pe care au declarat-o ca fiind începutul actiunii de unificare europeana.
Dar initiativa cea mai spectaculara a epocii a fost cea luata de Aristide Briand în cadrul Societati
7
8
5
Natiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunarii generale a Societatii Natiunilor sa creeze, între
statele europene, o legatura federala, dar fara sa se aduca atingere suveranitatii acestor state, propunere în
urma careia Aristide Briand a primit sarcina sa prezinte un memorandum asupra „organizarii unui regim de
uniune federala europeana”.
Raspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar in unele cazuri chiar
negative.9
Spre sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial parte ca pentru Europa se deschide epoca realizarilor
efective. În Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati
europene: în Franta, miscarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de actiune”. Proiectul de
declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure
generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenta
a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin crearea unei
Uniuni federale între popoarele europene”.
Într-o Anglie devenita pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist
europene. Astfel, Winston Churchill îi adreseaza lui Anthony Eden un memorandum asupra „Statelor
Unite ale Europei”. Odata recâstigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiasi teme cu prilejul
unei conferinte la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State
Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie sa cream ceva de genul Statelor Unite ale Europei.
Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la început nu toate statele Europei vor sa intre în
Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor.”
1.2. Formarea Comunităţilor Europene

Din anul 1950 construcţia Europeană se angajează pe o cale cu totul nouă. Meritul îi revine Lui
Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe la acea dată în Franţa, care propunea la Paris (9 mai 1950) să
angajeze un proces original depăşind cadrul tradiţional al cooperării interguvernamentale prin acceptarea
trecerii anumitor atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii comune. Această acţiune întreprinsă
trebuia să aibă în vedere în primul rând Franţa şi Germania căci reuniunea naţiunilor europene impunea ca
opaziţia seculară dintre Franţa şi Germania să dispară.
Declaraţia lui Robert Schuman cuprindea principiile unei concepţii revoluţionare în construcţia
europeană, principii a căror aplicare a dus la constituirea Comunităţii europene a Cărbunelui şi Oţelului.
La Paris, încep negocierile având la bază un proiect de tratat al Franţei pe data de 10 iunie 1950, iar
la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O). Acest tratat intră în vigoare la 25 iulie 1952 şi reunea şase state europene
(Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg ), Marea Britanie nu a acceptat principiul
renunţării la unele prerogative ale suveranităţii acceptănd doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Sub
această construcţie comunitară se ascundeau raţiuni politice ce se refereau la situaţia Franţei care se simţea
ameninţată permanent de Germania, pe de-o parte, precum şi de ameninţarea economică a ţărilor vest-
europene de cître S.U.A, sau de evidentul pericol al războiului rece, care începuse să să-şi facă simţită
prezenţa tot mai mult.10
Această organizaţie economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică, urmărea şi
promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe supuse unor
reguli şi practici restrictive.
Prin tratatul de la Paris s-au creat patru organe ale comunităţii:
Înalta Autoritate, având sarcina de a degaja şi de a face să prevaleze interesul comunitar.
Consiliul Special de Miniştri, fiind un organ cu caracter interguvernamental
Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct şi care avea sarcina controlului democratic
Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, având ca sarcină asigurarea normelor juridice.
Tratatul de la Paris este primul pas pe calea integrării europene, instituţiile CECA pregătind
instituţiile celorlalte două comunităţi ce vor apărea peste câţiva ani. De remarcat, este faptul că integrarea
reuşită prin crearea CECA nu a putut fi extinsă şi la competenţe pur politice, dovadă este eşecul în faţa
9
10
6
Parlamentului francez a proiectului de tratat semnat la Paris la 27 mai 1952, între cele şase state membre ale
CECA pentru instituirea unei Comunităţi Europene de Apărare. Acest tratat a fost ratificat în 1954 de
celălalte state, dar Parlamentul francez, la 30 august 1954, a refuzat să-l dezbată, refuz ce a dus la
abandonarea proiectului de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare.11
Prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului integrarea europeană apărea astfel cu
trăsături diferite faţă de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECA reunea state puţin numeroase,
supuse unor organe supranaţionale, cu competenţă limitată la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii
cu putere de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.
Odată cu anul 1955 s-a relansat şi construcţia europeană, fiind luate mai multe decizii,dintre unele,
cum ar fi crearea Comunităţile Europene de Apărare, eşuând din cauza neratificării celor şase state.
După o perioadă de doi ani, s-a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statele membre ale CECA
a două noi tratate:
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)
Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A)
Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.
După intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, cele şase ţări semnatare
înfiinţează cele trei comunităţi europene:
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA - EURATOM)
Crearea Comunităţii Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea condiţiilor
economice ale schimburilor şi prin urmare ale producţiei pe teritoriul comunităţii. Tratatul CEE are drept
obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.
Crearea Comunităţilor Europene a Energiei Atomice urmăreşte scopul de a contribui la ridicarea
nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări. Paralel, s-au remarcat şi opinii
de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice, substituită
integrării politice directe.
Toate cele trei Comunităţi au fost create pentru realizarea aceloraşi obiective fundamentale:
construirea unei “Europe organizate”,12 a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun;
asigurarea, printr-un effort comun, a progresului economic şi social al statelor membre, a condiţiilor de viaţă
a popoarelor acestora3
Tratatele CEE şi CEEA au fost completate cu protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957
relative la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de Justiţie a Comunităţii Economice şi a EURATOM. Odată cu
semnareaTratatelor de la Roma, a fost adoptată ot la Roma, la 25 martie 1957, o “Convenţie relativă la unele
instituţii comune Comunităţii Europene”
Crearea comunităţilor reprezintă astfel un moment decisiv, deoarece diferitele organizaţii create
anterior erau întemeiate pe principiul unei cooperări interstatale.
Erau şase ţări membre deoarece Marea Britanie nu a dorit să facă parte din cele trei comunităţi,
poziţie concretizată prin încercarea din 1958 de creere a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin
constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), în baza Convenţiei de la Stockolm din 1960.
În schimb în anul 1961 Anglia cere să adere la comunităţile europene dar datorită Franţei, prin preşedintele
De Gaulle, nu a fost acceptată. Aderarea Angliei intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la
sfârşitul anului 1997.
Următoarea cerere de aderare aparţine Greciei, care la 12 iunie 1975 acţionează în acestă direcţie,
între ea şi comunitîţi existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc pe data de 28 mai 1979
iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun canditatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12
iunie 1985 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.
Astfel s-a ajuns la existenţa a douăsprezece ţări membre ale Comunităţii Europene.
11
12
Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în dreptul european,
Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010
3
Roxana Munteanu – Dreptul European – Evoluţie – Instituţii Buc. 1996 op. cit: pag.32
7
Urmează un întreg val de cereri pentru aderare din partea a opt ţări după cum urmează: Turcia (14
aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991),
Finlanda (18 martie 1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
Prin Tratatul de Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se
constituie Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:13
Primul pilon, Comunităţile Europene, permite instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în
diverse domenii (Piaţa unică, transporturi, concurenţă, monedă unică, ocuparea forţei de muncă, educaţie,
cultură, sănătate, protecţia consumatorilor, cercetare, protecţia mediului, agricultură ş.a.), urmând obiectivul
de coeziune economică şi socială.
Al doilea pilon, Politica externă şi de securitate comună, reprezintă cadrul acţiunilor comune ale
statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.
Al treilea pilon, Cooperare poliţienească şi juridică în materie penală, este cadrul cooperării dintre
organele de poliţie şi de justiţie pentru consolidarea securităţii interne.
România şi-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană la data de 22 iunie 1995 odată cu alte
ţări. În iulie 1997 s-a acceptat participarea României la un proces de pre-aderare, fără a preciza data exactă
când se va declanşa procedura de începere a negocierilor privind aderarea.
Durata negocierilor variază foarte mult de la oţară la alta. În principiu, cu cât un stat candidat este
mai bine pregătit, cu atât mai repede se încheie negocierile. De exemplu: Austria, Finlanda şi Suedia au avut
nevoie de 16 luni pentru a negocia aderarea lor la UE, pe când Portugaliei i-au trebuit 8 de ani14.
CAPITOLUL II. CONSTITUIREA CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE
2.1. Scurt istoric

Curtea de justiție a Comunităților Europene, numită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție
(CEJ) își are sediul la Luxemburg și este organul juridic al Comunităților Europene. În sistemul politic al
13
14
8
UE CEJ are rolul puterii juridice;[1] denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curțile de Justiție ale
Comunităților Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanțe diferite.
Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție pentru Drepturile
Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituție a Consiliului Europei și nici cu Curtea Internațională de
Justiție, care este o instanță internațională, principalul organ jurisdicțional al Organizației Națiunilor Unite
cu sediul la Haga.
În anul anul 1951, la 18 Aprilie, cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda)
semnează la Paris Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.): ”Cea mai
importantă trăsătură a acestei forme organizate de cooperare între state, care o deosebeşte de toate celelalte
organisme internaţionale constituite până în acel moment, o constituie faptul că ea a reprezentat primul caz
în care statele au acceptat să renunţe la o parte din prerogativele lor de putere, încredinţându-le unui
organism supranaţional, care va decide în locul lor şi chiar mai mult îşi va impune deciziile asupra lor” 15.
Mai mult decât atât, ”au fost create premisele nu numai pentru realizarea aspiraţiilor de progres economic,
dar şi pentru evitarea pericolului reînarmării germane şi al declanşării de noi conflicte în zonă”16.
În anul următor, la 27 Mai, cei 6 (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează
la Paris Tratatul Comunităţii Europene a Apărării. La 23 Iulie, intră în vigoare Tratatul C.E.C.O. La 30 Iulie,
Luxembourg este ales ca sediu temporar al C.E.C.O., iar la 10 August, îşi începe mandatul Înalta Autoritate
C.E.C.O.
În anul 1953, la 1 Ianuarie, impozitul C.E.C.O., primul impozit european, intră în vigoare. La 10
Februarie, este creată Piaţa Comună pentru cărbune şi minereu de fier. Cei 6 înlătură accizele şi restricţiile
cantitative la aceste materii prime. La 9 Martie, Paul - Henri Spaak, preşedintele Adunării ad - hoc create pe
10 Septembrie 1952, înmânează lui G. Bidault, preşedintele Consiliului C.E.C.O. un proiect de tratat
instituind o Comunitate Europeană politică. Scopurile unei astfel de comunităţi erau de apărare a drepturilor
omului şi drepturilor fundamentale, de garantare a securităţii ţărilor membre împotriva unei eventuale
agresiuni, asigurarea unei coordonări a politicii externe a ţărilor membre şi o stabilire progresivă a Pieţei
Comune. În acest proiect de tratat sunt menţionate 5 instituţii: un Consiliu Executiv European, două camere
ale Parlamentului, un Consiliu al Miniştrilor Naţionali, o Curte de Justiţie şi un Comitet Economic şi Social.
O lună mai târziu, la 15 Martie, a fost instituită Piaţa Comună pentru fier vechi.
În anul următor, la 20 Octombrie, urmare a Conferinţei de la Londra, se semnează acorduri privind
modificarea Tratatului de la Bruxelles, şi ia fiinţă Uniunea Europei Occidentale.
În anul 1955, între 1 - 2 Iunie, la întâlnirea miniştrilor de externe ai Celor 6 de la Messina (Italia), se
cade de acord asupra stabilirii scopului integrării acestor ţări la nivel economic. La 8 Decembrie, Consiliul
de Miniştrii al Consiliului Europei adoptă ca emblemă a sa steagul albastru cu 12 stele de aur, rămas
simbolul Uniunii Europene până astăzi.
După trecerea unui interval de 5 ani de când a fost instituită prima Comunitate care şi-a dovedit
avantajele constituirii unei pieţe comune pentru cărbune şi oţel, statele comunitare au început să ia în
discuţie şi lărgirea integrării în alte domenii. Astfel, în anul 1956, la 6 Mai, Paul - Henri Spaak, ministrul
belgian al afacerilor externe, prezintă colegilor săi din C.E.C.O. un raport privind proiecte de tratate de
înfiinţare de Comunităţi care să ducă la crearea C.E.E. şi Euratom. La întâlnirea de la Veneţia, miniştrii de
externe decid să deschidă negocierile interguvernamentale pentru încheierea a două Tratate care să creeze o
Comunitate Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Energiei Atomice (Euratom). La 26 Iunie, se
deschid la Bruxelles negocierile pentru schiţarea tratatelor C.E.E. şi Euratom.
Finalizarea procesului de lărgire a integrării s-a realizat la data de 25 Martie 1957 când, sunt semnate
la Roma (Italia) de către Cei 6 (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) Tratatele instituind
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom),
tratate ce sunt cunoscute şi sub denumirea de ”Tratatele de la Roma”. În Tratatul C.E.E, la Art. 2, statele
fondatoare şi-au propus ca obiective principale, să creeze o piaţă comună şi apropierea progresivă a
politicilor lor economice.
În scurt timp însă, a devenit evident faptul că, existenţa în acelaşi timp a trei rânduri de instituţii
comunitare era de fapt o frână în calea dezvoltării şi deci se impunea unificarea lor. Astfel, tot la Roma, a
fost încheiată o Convenţie relativă la unele instituţii comune Comunităţilor europene, în urma căreia
15
Felician Cotea, ”Drept Comunitar Instituţional”, Ed. Aeternitas, Alba – Iulia, 2004, p. 11 - 12.
16
Corina Leicu, Ioan Leicu, ”Instituţii Comunitare”, Ed Lumina Lex, Buc., 1996, p. 14.
9
Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie au devenit instituţii unice pentru cele trei Comunităţi, restul
instituţiilor continuând să existe separat.
La 17 Aprilie 1957, sunt semnate la Bruxelles protocoalele privind privilegiile şi imunităţile acordate
Comunităţilor Europene şi Statutul Curţii Europene de Justiţie. Tratatele de la Roma au fost apoi supuse
ratificării de către Parlamentele naţionale ale statelor membre, intrând în vigoare la 1 Ianuarie 1958. Au fost
instituite trei Comunităţi care, încă de la înfiinţarea lor au funcţionat distinct, fiecare dintre ele având
propria-i personalitate juridică şi instituţii proprii.
Secţiunea 3: Viaţa Politică şi Economică a Construcţiei Europene
Sediul Comunităţilor noi create este stabilit la Bruxelles, dar Adunarea Parlamentară are sediul în
Luxembourg. După instituirea Comunităţilor, oamenii politici din statele membre au decis continuarea
integrării pe patru mari planuri de acţiune şi anume: unificarea instituţională, integrarea economică,
integrarea politică şi lărgirea spaţiului comunitar. Trebuie spus însă că, ”alături de unificarea instituţională şi
de integrarea economică, ideea unei integrări politice a fost vehiculată încă de la începuturile comunităţii,
dar de fiecare dată punerea ei în aplicare s-a lovit de lipsa de disponibilitate a guvernelor statelor membre de
a renunţa la unul din cele mai importante prerogative ale suveranităţii şi anume independenţa în domeniul
politicii interne”17.
În domeniul economic, la 10 Februarie 1958 ţările membre stabilesc un tarif armonizat pentru
cărbune şi oţel, dar sunt acordate derogări Franţei şi Italiei, cărora li se permite să ceară drepturi mai mari
timp de doi ani pentru anumite produse. În plan organizatoric, la 15 Aprilie prima directivă a Consiliului
stabileşte ca limbi oficiale a Comunităţilor germana, franceza, italiana şi olandeza. Apoi, la 20 Aprilie, este
publicat primul Jurnal Oficial al Comunităţilor Europene, iar două zile mai târziu Consiliul numeşte
membrii Comitetului Economic şi Social. La 13 Mai, deputaţii din Adunarea Parlamentară se grupează
pentru prima oară conform afinităţilor politice şi nu conform naţionalităţii.
Tot în acelaşi an, între 3 - 11 Iulie, la o conferinţă ţinută la Stressa (Italia) se pun bazele Politicii
Agricole Comune (P.A.C.). La 7 Octombrie, este stabilită în Luxembourg Curtea Europeană de Justiţie care
înlocuieşte Curtea de Justiţie C.E.C.O., iar la 4 Decembrie, guvernatorii din Consiliul B.E.I. adoptă prima
directivă privind politica de credit a băncii. La 29 Decembrie, intră în vigoare Acordul European Monetar.
În anul 1959, la 1 Ianuarie, se fac primii paşi în direcţia abolirii taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative în cadrul C.E.E. La 8 Iunie, Grecia cere asocierea la C.E.E., negocierile începând la 10
Septembrie. Şi Turcia cere asocierea la C.E.E. la 31 Iulie, negocierile începând la 27 Septembrie. Tot în
acelaşi an la 13 Octombrie, Pierre Wigny ministrul belgian pentru afaceri externe, lansează ideea unificării
într-o singură instituţie a Înaltei Autorităţi C.E.C.O. şi a Comisiilor C.E.E. şi Euratom.
În anul 1960 la 4 Ianuarie, este semnată la Stockholm Convenţia Asociaţiei Europene a Liberului
Comerţ (E.F.T.A.), care cuprinde Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea
Britanie, iar la 13 Decembrie, este semnată la Bruxelles Convenţia de creare a Organizaţiei Europene pentru
Siguranţa Navigaţiei Aeriene. O zi mai târziu, O.C.E.E. devine Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare
Economică (O.E.C.D.).
În anul următor la 27 Iunie, guvernul olandez ia iniţiativa de prezentare a unui proiect de revizuire a
Tratatelor de la Roma şi Paris prin adoptarea unei convenţii care să stabilească un singur Consiliu pentru
Comunităţi şi o Înaltă Comisie Europeană. Parlamentul European şi cele două Comisii sunt consultate cu
privire la această propunere, dar încă nu se face unirea propusă la nivel executiv din cauza divergenţelor ce
persistă între ţările membre în legătură cu scopul acestei reforme. La 18 Iulie, un summit european are loc la
Bonn (Germania), în care Cei 6 îşi arată dorinţa în ajungerea la o unire politică.
Progresul înregistrat de cele şase state iniţiatoare ale Comunităţilor nu a rămas fără ecou în lumea
occidentală, statele terţe din Vestul Europei percepând prosperitatea acestora. La 31 Iulie, Irlanda face o
cerere oficială de aderare la Comunităţi, fiind prima ţară care a cerut acest lucru. La 9 August şi Marea
Britanie cere în mod oficial aderarea la Comunităţi (cerere însoţită de un număr de puncte personale de
vedere asupra tratatelor comunitare), fiind apoi urmată de Danemarca la 10 August. În cazul primeia, aceasta
”a devenit conştientă de faptul că doar prin exerciţiul rolului său conducător în sistemul Commonwealth şi
activitatea în cadrul limitat oferit de A.E.L.S., risca să se izoleze pe plan European, iar firmele britanice să
întâmpine greutăţi în cadrul schimburilor cu o importanţă pe piaţă”18. În cazul celorlalte ţări candidate la
17
Felician Cotea, op. cit., p. 20.
18
Ibidem, p. 22.
10
aderare, ”Danemarca, care avea un surplus de produse alimentare considerat a fi de două ori mai mare decât
consumul intern şi Irlanda, pentru care exporturile de produse agricole reprezentau o treime din totalul
exporturilor, au văzut în Comunitate poarta deschisă către o imensă şi sigură piaţă de desfacere”19.
În anul 1962, la 14 Ianuarie, Consiliul adoptă primele norme privind Politica Agricolă comună
(P.A.C.), create pentru stabilirea unei pieţe unice a produselor agriculturii şi pentru solidaritatea financiară
prin Fondul European de Garantare şi Ghidare în domeniul Agriculturii (E.A.G.G.F.). La 30 Martie,
Adunarea Parlamentară decide să-şi schimbe numele în acela de Parlamentul European, aşa cum este
cunoscut şi astăzi. La 30 Aprilie, Norvegia cere oficial aderarea la Comunităţi. În plan economic, taxele
vamale asupra produselor industriale între ţările membre sunt reduse la 1 Iulie cu 50% faţă de nivelul din
1957. La 1 Noiembrie, intră în vigoare acordul de asociere dintre Grecia şi Comunitate.
În anul 1963 la 1 Iulie, ca urmare a deciziei de creştere a vitezei stabilirii unei uniuni vamale, sunt
efectuate a şasea reducere intra - comunitară a taxelor vamale şi a doua aliniere a tarifelor externe comune.
La 20 Iulie, Convenţia Yaoundé, un acord de asociere cu valabilitate de 5 ani, este semnată între comunitate
şi 17 ţări africane şi Madagascar la Yaoundé (Camerun). Între 23 - 24 Septembrie, Consiliul ajunge la un
acord de principiu asupra problematicii unirii executivelor.
Fondul European de Garantare şi Ghidare în domeniul Agriculturii (E.A.G.G.F.) este creat la 1 Iulie
1964. La 15 Iulie, se dă decizia Costa/E.N.E.L., în care Curtea de Justiţie decide că legislaţia comunitară are
prioritate faţă de cea naţională. Tot în acelaşi an la 18 Septembrie, Consiliul ajunge la un acord privind
stabilirea unei Comisii unice care să aibă 9 membrii. La 1 Decembrie, intră în vigoare tratatul de asociere
dintre C.E.E. şi Turcia.
A doua etapă de integrare instituţională a celor două Comunităţi s-a consumat la data de 8 Aprilie
1965, când este semnat la Bruxelles Tratatul prin care se unifică cele trei executive ale Comunităţilor şi care
a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1967. Tratatul instituia o Comisie unică şi un Consiliu unic, în locul Înaltei
Autorităţi, a celor trei Comisii şi a celor trei Consilii de Miniştrii, iar personalul de specialitate a fost reunit
într-un singur aparat de lucru. La 22 Iulie, Comisia prezintă Consiliului un memorandum privind finanţarea
P.A.C. precum şi asupra veniturilor independente ale Comunităţii. La 20 Septembrie, tot Comisia adresează
o recomandare ţărilor membre în care cere să se evite crearea unor noi obstacole în comerţul intra -
comunitar atunci când ţările comunitare adoptă norme sau proceduri de natură tehnică.
În anul 1966, la 1 Ianuarie, C.E.E. intră în cea de a treia şi ultima fază de tranziţie către Piaţa
Comună, implicând trecerea de la votul cu unanimitate la cel cu majoritate pentru majoritatea deciziilor luate
de Consiliu. Între 28 - 29 Ianuarie, se încheie Compromisul Luxembourg prin care Franţa, după cele 7 luni
de aplicare a politicii ”scaunului gol”, îşi reia locul în Consiliu în schimbul păstrării necesităţii votului în
unanimitate atunci când deciziile ce se iau prezintă un interes major. La 11 Mai, Consiliul adoptă deciziile şi
rezoluţiile ce guvernează orarul şi finanţarea P.A.C., precum şi prin care se determină interesele existente şi
în alte domenii de interes comun. La 28 Noiembrie, are loc o întâlnire comună a instituţiilor europene în care
discuţiile se concentrează mai ales asupra progreselor făcute de Comunitate în integrarea economică.
În anul 1967, la 9 Februarie, Consiliul de Miniştri al C.E.E. decide să armonizeze taxele indirecte în
Comunitate, să adopte principiul sistemului taxei pe valoarea adăugată, să aprobe primul program economic
pe termen mediu prin care se defineşte şi se fixează scopurile politicii economice a Comunităţii pentru anii
ce urmează. La 11 Mai, Marea Britanie cere din nou să adere la Comunitate şi este urmată de Irlanda şi
Danemarca şi, un pic mai târziu, de Norvegia, dar generalul de Gaulle nu acceptă în continuare aderarea
Marii Britanii. Între 29 - 30 Mai, şefii de stat şi de guvern se angajează să ajute intrarea în vigoare a
Tratatului instituind unirea executivelor de la 1 Iulie. La 3 Iulie, Consiliul Comunităţilor Europene îşi ţine
prima şedinţă având Germania la preşedinţie, iar la 6 Iulie începe mandatul noii Comisii care la 13
Septembrie înmânează opinia sa asupra aderării Marii Britanii, Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei.
În 1968 la 1 Ianuarie, Franţa preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată la 1 Iulie
de Italia. Intră în vigoare Uniunea Vamală prin care taxele vamale intra - comunitare rămase au fost astfel
abolite cu 18 luni mai devreme decât era prevăzut în Tratatul de la Roma, iar tarifele vamale comune sunt
introduse pentru relaţia cu ţările terţe. La 27 Noiembrie, Consiliul, Parlamentul şi Comisia fac un schimb de
opinii asupra viitorului Comunităţilor.
În anul următor la 1 Ianuarie, Luxembourg preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene,
urmată la 1 Iulie de Olanda. La 16 Iulie, Comisia înmânează Consiliului un memorandum cu privire la
19
Ibidem.
11
înlocuirea contribuţiilor financiare ale ţărilor membre prin resursele proprii ale Comunităţilor şi asupra
creşterii puterilor bugetare ale Parlamentului European. La 29 Iulie, este semnată a doua Convenţie Yaoundé
între statele africane şi Comunităţile europene. La 10 August, Comisia prezintă opiniile sale aduse la zi cu
privire la cererile de aderare depuse de Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia, iar la 1 Octombrie
ea prezintă o opinie suplimentară în privinţa aderării ţărilor candidate. Între 1 - 2 Decembrie, are loc un
summit la Haga (Olanda), unde şefii de stat şi de guvern confirmă voinţa lor de a menţine avansul gradual în
direcţia constituirii unei veritabile Uniuni Economice şi Monetare şi reafirmă acordul cu principiul lărgirii
Comunităţii. La 31 Decembrie, ia sfârşit perioada de 12 ani de tranziţie stabilită prin Tratatul C.E.E. în
legătură cu punerea în practică a Pieţei Comune.
În anul 1970, la 1 Ianuarie, Belgia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată la 1
Iulie de Germania. La 6 Martie, Consiliul încredinţează unui comitet de experţi condus de Pierre Werner,
studierea modului în care se poate ajunge la o uniune Economică şi Monetară. De asemenea, tot Consiliul
încredinţează unui alt comitet de experţi condus de Etienne Davignon, studierea problematicii cooperării
politice. La 22 Aprilie, se semnează Tratatul de la Luxembourg. Consiliul decide introducerea graduală a
unui sistem de resurse proprii, prin care Comunitatea va primi toate taxele vamale asupra produselor
importate din ţările nemembre, toate impunerile asupra importurilor din domeniul agriculturii precum şi
resursele care au ca bază taxa pe valoarea adăugată. Se decide şi extinderea puterilor bugetare ale
Parlamentului European. La 30 Iunie, se deschide la Luxembourg negocieri cu 4 ţări care doresc aderarea la
Comunităţi, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia. La 26 Octombrie, Consiliul ajunge la un acord
asupra principiilor şi procedurilor de implementare a acţiunilor comunitare în domeniul politicii regionale.
La 27 Octombrie, ţările membre aprobă raportul Davignon asupra colaborării politice, din care rezultă că
obiectivul este de a face ca Europa să vorbeacă pe o singură voce în toate problemele internaţionale majore.
La 26 Noiembrie, Consiliul decide să reformeze Fondul Social European pentru a furniza astfel Comunităţii
un instrument potrivit în vederea asigurării corelării politicii sociale cu alte politici comune.
În anul 1971, la 1 Ianuarie, Franţa preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene. Intră în
vigoare a doua Convenţie Yaoundé şi Acordurile Arusha. La 22 Martie, Consiliul adoptă planul Werner
privind întărirea coordonării politicilor economice. Ţările membre trebuie să ia măsuri pentru a armoniza
politicile lor bugetare şi pentru a reduce marginile fluctuaţiei dintre monedele lor. La 31 Martie, se judecă
cazul Acordului European privind Transportul Rutier, în care Curtea Europeană de Justiţie dezvoltă
princpiile care fac separaţia între competenţele Comunităţilor şi cele ale ţărilor membre. La 12 Mai,
Consiliul introduce un sistem de compensare monetară pentru comerţul cu produse alimentare între ţările
membre, pentru a se menţine unitatea pieţei comune agricole. La 3 Iunie, miniştrii de justiţie din ţările
membre se întâlnesc pentru prima dată la Luxembourg, unde semnează două protocoale care, după
ratificarea lor de către toate ţările membre, vor acorda noi puteri Curţii Europene de Justiţie. La 7 Iunie,
Parlamentul European adoptă o rezoluţie cu privire la regulile competiţiei şi cu privire la poziţia
întreprinderilor comunitare în Piaţa Comună şi în economia lumii. Rezoluţia cere Comisiei să prezinte un
raport special anual asupra dezvoltărilor din domeniul competiţional. La 1 Iulie, Italia preia preşedinţia
Consiliului Comunităţilor Europene. Între 21 - 28 Septembrie, are loc la Viena a-15-a conferinţă generală
asupra energiei atomice, în care Consiliul mandatează Comisia să negocieze un acord asupra garanţiilor cu
Asociaţia Internaţională a Energiei Atomice.
În anul 1972, la 1 Ianuarie, Luxembourg preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor, urmat de
Olanda la 1 Iulie. Consiliul adoptă o rezoluţie bazată pe un conspect general făcut de Comisie asupra
condiţiilor de ajungere la primul stadiu al Uniunii Economice şi Monetare. La 24 Aprilie, este creat sistemul
monetar tip ”şarpe”, iar Cei 6 cad de acord să limiteze marginile fluctuaţiei între monedele lor la 2,25%. La
1 Mai, devine operaţional Fondul Social European astfel cum a fost reformat prin hotărârea de Consiliu din
Februarie 1971. La 12 Septembrie, miniştrii de finanţe ai Celor 6 şi a celor 4 ţări candidate se întâlnesc la
Roma, unde se cade de acord asupra faptului că în prima fază a Uniunii Economice şi Monetare este necesar
să fie creat un Fond European Monetar de Cooperare. Parlamentul European votează o rezoluţie conţinând
sugestii şi cereri pentru abolirea controalelor la frontierele intra – comunitare. Între 19 - 21 Octombrie, are
loc un summit la Paris în care şefii de stat şi de guvern definesc noi domenii de acţiune comunitare, în ideea
perfecţionării şi extinderii integrării instituţionale; ei reafirmă anul 1980 ca dată limită până la care se va
ajunge la Uniunea Economică şi Monetară, invitânt totodată Comunităţile să prezinte un proiect de
constituire a unei Uniuni Europene.
12
În anul următor 1973, la 1 Ianuarie, Belgia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, iar
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie aderă la Comunităţi: ”După cum se poate observa, între datele intrării
în vigoare a celor trei Tratate (1952 respectiv 1958) şi prima etapă de aderare consumată în anul 1973, s-a
scurs un interval mare de timp, determinat de împrejurarea că încă de la început Marea Britanie s-a opus
procesului de integrare sub forma Comunităţilor, invocând în principal faptul că dorea instituirea unei zone
economice de liber – schimb în Vestul Europei şi eliminarea taxelor vamale, însă fără ca această măsură să
presupună renunţarea la vreunul din prerogativele suveranităţii naţionale. De asemenea ea mai era
nemulţumită şi de rolul conducător pe care Franţa începuse să îl exercite în cadrul celor trei structuri
comunitare”20.
Tot acum intră în vigoare acordul de liber schimb cu Austria, Elveţia, Portugalia şi Suedia. La 1
Aprilie, intră în vigoare Acordul industrial de comerţ liber cu Islanda, urmat la 1 Iunie de acordul de asociere
şi protocolul adiţional dintre Comunitate şi Cipru. La 1 Iulie, Danemarca preia preşedinţia Consiliului
Comunităţilor Europene. Acum intră în vigoare şi acordul industrial de comerţ liber cu Norvegia. Între 3 - 7
Iulie are loc, la Helsinki deschiderea sesiunii Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.). La 5 Octombrie, Finlanda semnează un Acord industrial de comerţ liber cu Comunităţile. Prin
încheierea acestor acorduri de liber – schimb şi cu restul statelor A.E.L.S., s-a creat cel mai mare spaţiu
european de liber schimb.
La 15 Octombrie, Consiliul adoptă un set de măsuri pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Parlamentul
European şi astfel se creşte consultarea cu Parlamentul în anumite proceduri legislative comunitare. La 20
Noiembrie, Consiliul discută în detaliu măsurile propuse de Comisie referitoare la reorganizarea Politicii
Agricole Comune (P.A.C.). Între 14 - 15 Decembrie, are loc un summit la Copenhaga în care criza energiei
forţează ţările membre să introducă o politică energetică comună şi este dată publicităţii o declaraţie cu
privire la identitatea europeană.
În anul 1974, la 1 Ianuarie, Germania preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată
de Franşa la 1 Iulie. Acum intră în vigoare şi acordurile dintre Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (C.E.C.O.) şi Austria, Portugalia, Elveţia şi Suedia, precum şi Acordul industrial de liber schimb
dintre Finlanda şi Comunităţi. Între 11 - 12 Februarie, Consiliul recunoaşte oficial dreptul Comitetului
Economic şi Social să trimită opinii din proprie iniţiativă. La 10 Iunie, tot Consiliul ia două decizii cu privire
la garantarea asistenţei provenite din Fondul Social European cu privire la măsurile specifice luate în
interesul persoanelor cu handicap şi a muncitorilor imigranţi, iar la 17 Septembrie aprobă în mod oficial
directivele pentru negocierea unor acorduri cuprinzătoare cu Spania, Israel, Algeria, Maroc şi Tunisia
precum şi pentru extinderea acordului existent cu Malta pentru a cuprinde şi cooperarea şi agricultura. La 26
Noiembrie, acelaşi Consiliu European decide să modifice prevederile Tratatului ce privesc Curtea Europeană
de Justiţie, în special pentru a îmbunătăţii procedura Curţii pentru ca aceasta să facă faţă programului din ce
în ce mai încărcat. La 30 Noiembrie, sunt ratificate de Comunitate şi ţările membre Acordurile dintre
C.E.C.O. şi Norvegia şi Finlanda, care vor intra în vigoare la 1 Ianuarie 1975. La 3 Decembrie, Consiliul
ajunge la un acord cu privire la conţinutul unui proiect de Tratat asupra puterilor bugetare ale Parlamentului
şi asupra creării unei Curţi de Conturi. Între 9 - 10 Decembrie, are loc un summit la Paris în care şefii
comunitari de stat sau de guvern decid să se întâlnească de trei ori pe an în Consiliul European, îşi dau
acordul asupra alegerii directe a Parlamentului European, îşi dau acordul asupra creării Fondului European
Regional de Dezvoltare şi hotărăsc să stabilească o Uniune Economică şi Monetară. Totodată ei au decis să
se întâlnească de trei ori pe an în cadrul unui Consiliu European, pentru a dezbate probleme politice de
interes comun şi probleme ce priveau procesul de integrare în cadrul Comunităţilor Europene.
Anul 1975 debutează la 1 Ianuarie cu Irlanda la preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene,
urmată la 1 Iulie de Italia. La 28 Februarie, Comunitatea şi 46 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (A.C.P.)
semnează la Lomé (Togo), o convenţie cunoscută sub numele de Lomé I, pentru a înlocui Convenţiile
Yaoundé. La 18 Martie, Consiliul creează un Fond European Regional de Dezvoltare şi un Comitet pentru
Politici Regionale şi se adoptă şi o unitate europeană de cont bazată pe un coş compozit al monedelor din
spaţiul comunitar, ce va fi utilizată iniţial pentru Convenţia Lomé şi pentru operaţiunile Băncii Europene de
Investiţii şi va fi mai târziu introdusă gradual şi în alte sectoare ale activităţilor comunitare. La 14 Aprilie, tot
Consiliul European adoptă un program preliminar pentru protecţia consumatorului şi politica informaţională.
La 28 Aprilie, se semnează la Bruxelles un Protocol Adiţional ce extinde aplicarea Acordului de Asociere
20
Ibidem, p. 21.
13
C.E.E. - Grecia şi la cele 3 noi ţări membre. La 12 Iunie, Grecia cere oficial aderarea la Comunităţi. La 22
Iulie, este semnat un Tratat care oferă Parlamentului European puteri mai întinse în domeniul bugetar şi prin
care se creează o Curte de Conturi, ce va intra în vigoare în Iulie 1977. La 1 August, este semnat de 35 de
ţări, la Helsinki, Actul Final al Conferinţei privind Securitatea şi Colaborarea în Europa. Între 1 - 2
Decembrie, Consiliul European se întâlneşte la Roma, unde se ia decizia asupra alegerii Parlamentului
European prin sufragiu universal.
În anul 1976, la 1 Ianuarie, Luxembourg preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene,
urmată la 1 Iulie de Olanda. La 4 Martie, se semnează două protocoale cu Malta, prin care acordul de
Asociere din 1970 este extins pentru a cuprinde şi cooperarea şi agricultura. La 27 Iunie se deschid în mod
oficial negocierile de aderare cu Grecia. La 13 Septembrie, Comunitatea semnează Convenţia Barcelona cu
privire la protejarea Mării Mediterane împotriva poluării. La 20 Septembrie, sunt semnate instrumentele ce
privesc alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct. La 3 Noiembrie, Consiliul decide că
ţările membre vor extinde, de la 1 Ianuarie 1977, limitele pescuitului la 200 de mile de coastele Mării
Nordului şi Atlanticului Nordic, această decizie marcând începutul politicii comune în domeniul pescuitului.
Între 29 - 30 Noiembrie are loc la Haga Consiliul European, care examinează situaţia economică şi reafirmă
interesul existent asupra problemei referitoare la dialogul Nord - Sud şi publică o declaraţie cu privire la
construcţia Uniunii Europene.
În anul 1977, la 1 Ianuarie, Marea Britanie preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene,
urmată de Belgia la 1 Iulie. La 28 Martie, Portugalia cere în mod oficial să adere la Comunităţile Europene,
urmată de Spania la 28 Iulie. În cazul Portugaliei însă, aceasta a depus cererea ”în speranţa că integrarea îi
va deschide accesul la subvenţiile comunitare de care avea nevoie pentru a-şi relansa economia” 21. La rândul
ei Spania, dorea ”ca prin integrarea în structurile comunitare să iasă din izolarea politică în care stătuse
câteva decenii şi să aibă acces la programele de dezvoltare regională, cu ajutorul cărora vroia să reducă din
diferenţele de dezvoltare ale provinciilor sale”22.
La 5 Aprilie, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au semnat o declaraţie comună privind
respectul drepturilor fundamentale. La 15 Iunie, Comisia propune crearea unei noi Comunităţi care să
împrumute instrumente pentru a finanţa investiţii structurale financiare. Se extinde Tariful Vamal Comun la
noile ţări membre: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie. La 25 Octombrie, Curtea de Conturi a
Comunităţilor Europene, care înlocuieşte Biroul de Audit (C.E.E. şi Euratom) şi Auditorul E.C.S.C., ţine
sesiunea inaugurală în Luxembourg.
La 1 Ianuarie 1978, Danemarca preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, care la 1 Iulie
va fi deţinută de Germania. La 13 Februarie, se deschid negocieri între Comunitate şi Iugoslavia pentru
semnarea unui acord de cooperare care să înlocuiască acordul de comerţ ce expira la 30 August. Câteva zile
mai târziu, la 16 Februarie, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în spiritul unificării comunitare, prin
care s-a stabilit o singură denumire pentru cele trei Comunităţi, ”Comunitatea Europeană”. În preambulul şi
în conţinutul rezoluţiei se spunea că ”în activitatea curentă toată lumea consideră cele trei Comunităţi ca un
întreg”23.
Între 7 - 8 Aprilie, are loc un Consiliu European la Copenhaga, unde se ajunge la un acord cu privire
la ţinerea primelor alegeri directe pentru Parlamentul European. Şefii de stat sau de guvern sprijină
declaraţia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei cu privire la respectarea drepturilor
fundamentale. La 6 Iunie, Consiliul se declară în favoarea cererii depuse de Portugalia privind aderarea şi
deschide negocieri cu aceasta. Între 6 - 7 Iulie, are loc un Consiliu European la Bremen în Germania, unde
se ajunge la un acord cu privire la o strategie comună pentru atingerea unei rate mai ridicate de creştere
economică pentru a se reduce somajul. Se plănuieşte crearea Sistemului Monetar European (S.M.E.). La 25
Iulie, Consiliul adoptă o decizie care stabileşte perioada 7 - 10 Iunie 1979 ca dată a alegerilor directe pentru
Parlamentul European. La 9 Octombrie, reprezentanţii guvernelor ţărilor membre au semnat Convenţia de
Aderare a Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii la Convenţia asupra Jurisdicţiei şi impunerea hotărârilor
judecătoreşti în probleme civile şi comerciale. La 1 Noiembrie, intră în vigoare acordurile de cooperare cu
ţările Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia) şi ţările Mashreq (Egipt, Siria, Iordan şi Liban) precum şi
protocolurile adiţionale financiare cu Israel, Portugalia şi Malta. La 29 Noiembrie, Comisia dă o opinie
21
Ibidem, p. 23.
22
Ibidem, p. 24.
23
Ibidem, p. 19.
14
favorabilă asupra cererii Spaniei de aderare, negocierile deschizându-se pe 5 Februarie 1979. Între 4 - 5
Decembrie, are loc un Consiliu European la Bruxelles. Este stabilit Sistemul Monetar European (S.M.E.)
care se bazează pe o unitate valutară europeană (E.C.U.).
În anul 1979, la 1 Ianuarie, Franţa preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, iar la 1 Iulie
va fi preluată de Irlanda. La 6 Februarie, Consiliul adoptă în mod oficial programul politicii regionale
comunitare precum şi amendamentele la Regulamentul din 1975 care instituia Fondul European Regional de
Dezvoltare. La 13 Martie intră în vigoare Sistemul Monetar European. La 4 Aprilie, Comisia adoptă un
memorandum asupra aderării Comunităţilor Europene la Convenţia Europeană a Protecţiei Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Între 7 - 10 Iunie, au loc primele alegeri prin sufragiu universal
direct pentru Parlamentul European. Între 21 - 22 Iunie, Consiliul European se întâlneşte la Strassbourg şi se
ajunge la un acord asupra punerii în practică a unei strategii comune privind energia, dar s-au analizat şi
problemele legate de convergenţa performanţelor economice ale ţărilor membre. Între 17 - 20 Iulie, se ţine la
Strassbourg prima sesiune a Parlamentului European ales prin vot direct. La 31 Iulie, Comisia transmite
Consiliului o Directivă cu privire la dreptul unui cetăţean al unui stat membru să locuiască în mod
permanent într-un alt stat membru. La 19 Septembrie, Comunitatea şi ţările membre semnează Convenţia
Consiliului Europei asupra Conservării Vieţii Sălbatice şi a Habitatelor Naturale. La 31 Octombrie, este
semnată a doua Convenţie (Lomé II) C.E.E. – A.C.P. (statele din Africa, Caraibe şi Pacific).
În anul 1980, la 1 Ianuarie, Italia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată de
Luxembourg la 1 Iulie. La 2 Aprilie, este semnat un Acord de Cooperare între Comunitate şi Iugoslavia. La 1
Octombrie, intră în vigoare Acordul de Cooperare între C.E.E. şi A.S.E.A.N.
În anul 1981, la 1 Ianuarie, Olanda preia presedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, iar Grecia
devine al-10-lea membru al Comunităţilor Europene. La 30 Martie, Consiliul decide să crească numărul
judecătorilor şi al avocaţilor generali de la Curtea Europeană de Justiţie şi vor exista astfel 11 judecători şi 5
avocaţi generali. La 1 Iulie, Marea Britanie preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene. La 7
Noiembrie, Franţa şi Germania prezintă Planul Genscher - Colombo, un proiect de ”Act European” de
îmbunătăţire a mecanismelor instituţionale.
În anul 1982, la 1 Ianuarie, Belgia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată de
Danemarca la 1 Iulie. La 23 Februarie, printr-un referendum consultativ Groelanda, care devenise membră a
Comunităţii Europene ca parte a Danemarcei, a optat pentru retragerea din Comunitate. Între 3 - 4
Decembrie are loc un Consiliu European la Copenhaga, unde se stabilesc anumite obiective prioritare în
domeniile economice şi sociale şi se confirmă angajamentul în direcţia lărgirii.
În anul 1983, la 1 Ianuarie, Germania preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene şi între
17 - 19 Iunie are loc un Consiliu la Stuttgart în care şefii de stat sau de guvern împreună cu miniştrii de
externe semnează o declaraţie solemnă cu privire la Uniunea Europeană. La 1 Iulie, Grecia preia preşedinţia
Consiliului Comunităţilor Europene şi sub preşedenţia acestei ţări, la 25 Iulie Consiliul adoptă o rezoluţie cu
privire la programele cadru în domeniul cercetării, şi dezvoltării la nivel comunitar. La 14 Septembrie,
deputatul european Altiero Spinelli prezintă Parlamentului European un proiect de Tratat pentru crearea
Uniunii Europene. La 19 Septembrie, Consiliul Miniştrilor Educaţiei adoptă o rezoluţie cu privire la
măsurile luate pentru introducerea în procesul educaţional a noilor tehnologii informatice. La 14 Decembrie,
Consiliul European ajunge la un acord general asupra politicii comune în domeniul pescuitului. La 17
Decembrie, se semnează la Cartagena (Columbia) un acord de cooperare între Comunitate şi Pactul Ţărilor
Andine.
În 1984 la 1 Ianuarie, Franţa preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată de Irlanda
la 1 Iulie. La 14 Februarie, proiectul Spinelli este aprobat de Parlamentul European cu o mare majoritate. La
28 Februarie, Consiliul adoptă o decizie cu privire la Programul Strategic European pentru Cercetare şi
Dezvoltare în Tehnologia Informaţiei (Esprit). La 12 Martie, acelaşi Consiliu semnează un acord cu privire
la relaţiile viitoare dintre Groelanda şi Comunitate, iar la 7 Iunie, împreună cu reprezentanţii guvernelor
ţărilor membre se adoptă o rezoluţie cu privire la reducerea controalelor asupra oamenilor la graniţă. La 13
Iulie, este semnat la Saarbrucken (Germania) acordul franco - german cu privire la abolirea graduală a
controlului la graniţă. La 14 Noiembrie, pentru prima oară Parlamentul refuză să dea descărcare Comisiei cu
privire la execuţia bugetului comunitar pentru anul 1982. Între 3 - 4 Decembrie, are loc un Consiliu
European la Dublin, unde se decide întărirea Sistemului Monetar European (S.M.E.) şi acordarea pentru ecu
15
a unui rol mult mai important. La 8 Decembrie, este semnată la Lomé o nouă Convenţie C.E.E. – A.C.P.,
între cele 10 ţări membre C.E.E. şi cele 65 de ţări partenere din Pacific, Africa şi Caraibe.
În anul 1985, la 1 Ianuarie, Italia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, iar la 1 Iulie
este preluată de Luxembourg. Este pus în circulaţie primul paşaport european în cele mai multe din ţările
membre. La 1 Februarie, Groelanda părăseşte Comunitatea, dar rămâne asociată ei sub forma unui ”teritoriu
de peste mări”. Între 29 - 30 Martie, are loc un Consiliu European la Bruxelles, unde se acceptă aderarea
Spaniei şi Portugaliei la Comunităţi şi se aprobă Programul Integrat Mediteranean în forma propusă de
Comisie. La 10 Iunie, Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale din statele membre adoptă măsurile
menite să întărească Sistemul Monetar European. Acordul de la Schengen (Luxembourg) asupra eliminării
controlului de la graniţă, a fost semnat la 14 Iunie de către guvernele statelor Uniunii Economice Benelux,
R.F.G. şi Franţa, cu toate că nu a făcut parte din sistemul de drept comunitar, ”referitor la suprimarea
graduală a controalelor vamale la graniţele commune, intrat în vigoare la data de 2 Martie 1993, a avut
importante implicaţii în cadrul spaţiului comunitar, el reprezentând o integrare care a devansat cu mult
proiectele pe care şi le propuneau tratatele comunitare, în sensul creării unei pieţe commune în interiorul
căreia persoanele, mărfurile, bunurile şi capitalurile puteau să circule liber” 24. Între 28 - 29 Iunie, are loc un
Consiliu European la Milano, unde şefii de stat sau de guvern aprobă Carta Albă a Comisiei cu privire la
piaţa internă şi decide constituirea unei Conferinţe interguvernamentale pentru a studia reformele
instituţionale. La 22 Iulie, Consiliul aprobă convocarea unei Conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre care să aducă modificări Tratatului Comunităţii Economice Europene şi pentru a propune un tratat
privind politica externă şi de securitate comună. Între 2 - 4 Decembrie are loc un Consiliu European la
Luxembourg şi se hotărăşte că Cei zece sunt de acord să amendeze Tratatul de la Roma, să revitalizeze
procesul integrării europene prin crearea unui Act European Unic.
În anul 1986, la 1 Ianuarie, Olanda preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, iar Spania
şi Portugalia aderă la Comunităţile Europene. La 17 şi 28 Februarie, este semnat la Luxembourg şi Haga
Actul Unic European care modifică Tratatul de la Roma. La 1 Mai, intră în vigoare a treia Convenţie C.E.E.
– A.C.P. semnată la Lomê (Togo) pe 8 Decembrie 1984. La 1 Iulie, Marea Britanie preia preşedinţia
Consiliului Comunităţilor Europene şi se desfăşoară un Consiliu European la Londra între 5 – 6 Decembrie,
care se ocupă în special de lupta împotriva terorismului, a imigraţiei clandestine şi a traficului cu droguri.
În anul următor 1987, la 1 Ianuarie, Belgia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, iar
la 14 Aprilie, guvernul turc trimite cererea oficială de aderare la Comunităţile Europene. La 1 Iulie,
Danemarca preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, tot acum intrând în vigoare Actul Unic
European. La 12 Septembrie, Miniştrii Afacerilor Economice şi Financiare adoptă anumite măsuri de întărire
a Sistemului Monetar European.
În 1988 la 1 Ianuarie, Germania preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene. Între 11 - 13
Februarie, are loc un Consiliu European la Bruxelles, unde se ajunge la un acord cu privire la dosarul:
”Actul Unic European: O nouă frontieră pentru Europa”. La 15 Iunie, este semnat un acord între Comunitate
şi membrii Consiliului de Cooperaţie a Statelor Arabe din Golf şi este publicată şi o declaraţie comună. Între
27 - 28 Iunie, are loc un Consiliu European la Hanovra (Germania), unde se subliniază importanţa aspectelor
sociale ale obiectivelor pentru 1992, se iau în considerare pericolele la adresa mediului şi se numeşte un
comitet pentru Uniunea Monetară. La 1 Iulie, Grecia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene şi
tot acum intră în vigoare Acordul interinstituţional asupra disciplinei bugetare şi îmbunătăţirea procedurii
bugetare, care fusese aprobat în Iunie. La 26 Septembrie, se semnează la Bruxelles un acord de cooperare
comercială şi economică între Comunitate şi Ungaria. La 7 Octombrie, Comunitatea ratifică Convenţia de la
Viena cu privire la Protecţia Stratului de Ozon. La 24 Octombrie, Consiliul European adoptă o decizie de
înfiinţare a Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene. Între 2 - 3 Decembrie, are loc un
Consiliu European la Rodos (Grecia), unde se subliniază importanţa protecţiei mediului şi importanţa
creşterii capacităţii audiovizuale a Europei.
În anul următor la 1 Ianuarie, Spania preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată
de Franţa la 1 Iulie. La 12 Aprilie, Comitetul Delors prezintă raportul cu privire la Uniunea Economică şi
Monetară şi tot acum Parlamentul European adoptă Declaraţia asupra Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale. Între 26 - 27 Iunie, are loc un Consiliu European la Madrid ce adoptă concluzii cu privire la
Uniunea Economică şi Monetară şi subliniază că mediul este o problemă prioritară. La 17 Iulie, Austria cere
24
Ibidem, p. 24.
16
oficial aderarea la Comunitatea Europeană, iar la 19 Septembrie este semnat la Varşovia un Acord de
Cooperare Economică şi Comercială între Comunitate şi Polonia. La 9 Noiembrie, cade Zidul Berlinului, iar
Republica Democrată Germania îşi deschide graniţele. Între 8 - 9 Decembrie are loc un Consiliu European la
Strassbourg, în care şefii de stat sau de guvern a 11 state membre adoptă Carta Drepturilor Sociale
Fundamentale ale Muncitorilor. La 15 Decembrie, este semnată la Lomé (Togo) o nouă convenţie între
C.E.E. şi cele 69 de ţări membre A.C.P. La 18 Decembrie, este semnat la Bruxelles un Acord de cooperare
economică şi comercială între Comunitate şi Uniunea Sovietică.
În 1990 la 1 Ianuarie, Irlanda preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene, urmată de Italia
la 1 Iulie. La 28 Aprilie, are loc un Consiliu European special la Dablin, unde se cade de acord asupra unei
poziţii comune cu privire la unificarea Germaniei şi cu privire la relaţiile Comunităţii cu ţările din Centrul şi
Estul Europei. La 7 Mai, Consiliul European adoptă cadrul legislativ prin care se creează Agenţia de Mediu
Europeană. La 22 Mai, Curtea Europeană de Justiţie arată că Parlamentul European poate să fie chemat în
faţa Curţii Europene de Justiţie de către celelalte instituţii, precum şi că celelalte instituţii pot fi chemate în
faţa Curţii Europene de Justiţie. La 29 Mai, este semnat la Paris Acordul de creare a Băncii Europene pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.), ce are ca scop acordarea de sprijin financiar ţărilor din Europa
Centrală şi de Est. La 19 Iunie, este semnat, de către Franţa, Germania şi ţările Benelux, Acordul Schengen
pentru eliminarea controlului la graniţă. La 20 Iunie, C.E.E. şi E.F.T.A. pornesc negocieri oficiale pentru
crearea Spaţiului Economic European. Tot acum intră în vigoare prima fază a Uniunii Economice şi
monetare, iar la patru state membre (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) le sunt acordate regimuri
excepţionale datorită progreselor insuficiente în direcţia integrării financiare. La 4 Iulie Cipru cere oficial
aderarea la Comunităţile Europene, urmată de Malta la 16 Iulie. La 3 Octombrie are loc unificarea
Germaniei, iar ca o consecinţă landurile din fosta Germanie de Est devin parte a Comunităţilor. Între 27 - 28
Octombrie are loc un Consiliu European Special la Roma, în cadrul căruia sunt finalizate pregătirile pentru
cele două Conferinţe interguvernamentale cu privire la Uniunea Monetară şi Uniunea Politică. La 27
Noiembrie, Italia semnează acordul Schengen.
În anul următor 1991, la 1 Ianuarie, Luxembourg preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor
Europene, iar la 1 Iulie este rândul Olandei. La 14 Aprilie, este inaugurată la Londra Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. La 4 Iunie, Consiliul de miniştrii ai sănătăţii adoptă planul intitulat
”Europa contra SIDA”. Suedia cere oficial aderarea la Comunităţile Europene. La 1 Septembrie, intră în
vigoare a patra Convenţie Lomé dintre Comunitate şi Statele din Africa, Pacific şi Caraibe (A.C.P.). La 21
Octombrie, Consiliul ajunge la un acord cu privire la crearea Spaţiului Economic European. La 6 Noiembrie,
Comisia decide crearea Biroului European pentru Ajutor Umanitar. La 7 Noiembrie, Consiliul este de acord
să reducă datoria ţărilor A.C.P. (Africa, Pacific, Caraibe). La 26 Noiembrie, Comunitatea aderă la
Organizaţia Agriculturii şi Alimentaţiei (F.A.O.), devenind prima organizaţie de integrare economică
membră cu drepturi şi obligaţii depline la o agenţie specializată a O.N.U. Între 9 - 10 Decembrie, are loc un
Consiliu European la Maastricht, unde se ajunge la un acord cu privire la proiectul de Tratat asupra Uniunii
Europene. La 16 Decembrie, sunt semnate “Acorduri Europa” cu Polonia, Ungaria si Cehoslovacia. La 17
Decembrie, este semnată Carta Europeană a Energiei.
În anul următor la 1 Ianuarie, Portugalia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene,
urmată de Marea Britanie la 1 Iulie. La 7 Februarie este semnat, de către miniştrii de externe şi de finanţe
din ţările membre, la Maastricht, Tratatul asupra Uniunii Europene. La 18 Martie, Finlanda cere oficial
aderarea la Comunităţi, urmată de Elveţia la 20 Mai. La 2 Mai, este semnat la Porto un acord cu privire la
Spaţiul Economic European. La 25 Noiembrie, Norvegia cere oficial aderarea la Comunităţile Europene.
Între 11 - 12 Decembrie, are loc un Consiliu European la Edinburgh (Marea Britanie), unde se susţine
Pachetul Delors II şi se cade de acord asupra începerii de la 1 Ianuarie 1993 a negocierilor de aderare cu
Austria, Suedia şi Finlanda.
În anul 1993, la 1 Ianuarie, Danemarca preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene şi tot
acum intră în vigoare Piaţa Unică Europeană. La 1 Februarie sunt deschise la Bruxelles negocieri de aderare
cu Austria, Finlanda şi Suedia şi este semnat un Acord European pe probleme de comerţ cu România, urmată
de Bulgaria la 8 Martie. La 5 Aprilie, sunt deschise la Luxembourg negocierile de aderare cu Norvegia. Între
21 - 22 Iunie, are loc un Consiliu European la Copenhaga, unde se confirmă că aderarea Austriei, Finlandei,
Suediei şi Norvegiei se va petrece în 1995 şi se dă asigurări ţărilor din Europa Centrală şi de Est că ele vor
deveni membre ale Comunităţilor atunci când vor satisface condiţiile politice şi economice. La 1 Iulie,
17
Belgia preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene. La 29 Octombrie are loc un Consiliu European
la Bruxelles, unde se adoptă o declaraţie pentru a marca intrarea în vigoare a Tratatului asupra Uniunii
Europene. Se confirmă că a doua fază a Uniunii Economice şi monetare va intra în vigoare de la 1 Ianuarie
1994 şi se identifică mai multe problematici privind acţiunea comună ce va avea loc în cadrul politicii
externe şi de securitate comune. Totodată, este luată o decizie şi cu privire la locaţia mai multor birouri şi
agenţii comunitare. La 1 Noiembrie intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. La 9 Decembrie, se
semnează o declaraţie de întărire a relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană, în special în
domeniul politic. La 13 Decembrie, Consiliul încheie un Acord de creare a Spaţiului Economic European.
În anul 1994, la 1 Ianuarie, Grecia preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi tot acum este
stabilit Institutul Monetar European. Astfel, începe faza a doua a Uniunii Economice şi Monetare şi intră în
vigoare Acordul de creare a Spaţiului Economic European. Între 9 - 10 Martie, are loc sesiunea inaugurală a
Comitetului Regiunilor creat prin Tratatul asupra Uniunii Europene. La 29 Martie, are loc la Ioannina
(Grecia) o întâlnire informală a miniştrilor de externe, unde este adoptată o decizie de compromis cu privire
la regulile privind procesul de luare a deciziilor prin majoritate calificată din perspectiva lărgirii. La 20
Martie, se încheie negocierile de aderare cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda, iar la 31 Martie, Ungaria
cere oficial aderarea la Uniunea Europeană, urmată de Polonia la 5 Aprilie. La 25 Mai, Biroul
Guvernatorilor Băncii de Investiţii Europene crează Fondul de Investiţii Europene. Între 26 - 27 Mai, are loc
la Paris Conferinţa de Inaugurare a Pactului de Stabilitate pentru Estul şi Centrul Europei. La 14 Iunie, este
semnat la Luxembourg un parteneriat între Uniunea Europeană şi Ucraina. Între 24 - 25 Iunie, are loc un
Consiliu European la Corfu (Grecia), unde sunt semnate actele de aderare ale Austriei, Suediei, Finlandei şi
Norvegiei şi este semnat un nou Acord de cooperare între Comunităţile Europene, statele membre şi Rusia.
La 1 Iulie, Germania preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi sub preşedenţia acestei ţări la 18
Iulie, sunt semnate la Bruxelles acorduri de liber - schimb cu Estonia, Lituania şi Letonia. La 15 Noiembrie,
se întâlneşte la Frankfurt (Germania) pentru prima oară Consiliul Institutului Monetar European. La 29
Noiembrie Parlamentul, Consiliul şi Comisia adoptă perspectiva financiară 1995 - 1999 ajustată astfel încât
să se ţină seama de lărgire. La 30 Noiembrie, Consiliul adoptă prima acţiune comună în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne. Între 9 - 10 Decembrie, are loc un Consiliu European la Essen (Germania), unde se
decide asupra strategiei generale de aducere a statelor asociate din Europa Centrală şi de Est mai aproape de
Comunitate şi se reiterează determinarea în stabilirea unui parteneriat Euro - Mediteranian. La 17
Decembrie, este semnat la Lisabona Tratatul asupra Cartei Europene a Energiei.
În anul 1995, la 1 Ianuarie, Franţa preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, iar Austria,
Finlanda şi Suedia devin membre ale Uniunii Europene. Între 20 - 21 Martie, este semnat şi adoptat la Paris
Pactul de Stabilitate pentru Europa Centrală şi de Est. La 26 Martie intră în vigoare acordul Schengen între
Belgia, Franţa, Germania, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Spania. La 28 Aprilie, Austria semnează
Acordul Schengen, iar la 1 Mai Liechtstein participă la Spaţiul Economic European. Între 3 - 10 Mai,
Comisia adoptă ”Cartea Albă” cu privire la pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru
integrare în Piaţa Internă a Uniunii Europene. La 31 Mai, Comisia adoptă o ”Green Paper” cu privire la
aranjamentele practice necesare pentru introducerea monedei unice. La 12 Iunie, sunt semnate Acorduri de
Asociere Europene cu Estonia, Letonia şi Lituania, iar la 22 Iunie România cere aderarea la Uniunea
Europeană, urmată de Slovacia la 27 Iunie. Între 26 - 27 Iunie are loc un Consiliu European la Cannes
(Franţa), unde este confirmată tranziţia de la 1 Ianuarie 1999 către o monedă unică. La 1 Iulie, Spania preia
preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, iar la 17 Iulie sunt semnate un acord interimar cu Rusia, un acord
Euro - Mediteranian cu Tunisia şi un acord de cooperare cu Vietnam. La 26 Iulie statele membre semnează
Convenţia Europol cu privire la cooperarea poliţiei, iar la 25 Septembrie aceleaşi state adoptă o listă cu ţările
nemembre ai căror cetăţeni trebuie să aibă viză pentru intrarea în U.E. La 27 Octombrie Letonia cere oficial
aderarea la Uniune, urmată de Estonia la 27 Noiembrie şi de Lituania la 12 Decembrie. La 7 Noiembrie este
semnat un acord între Euratom şi S.U.A. cu privire la utilizarea paşnică a energiei nucleare, iar la 13
Decembrie Comisia adoptă o ”Carte Albă” cu privire la politica energetică în U.E.
În 1996 la 1 Ianuarie, Italia preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi tot acum intră în
vigoare Uniunea Vamală dintre U.E. şi Turcia. La 17 Ianuarie, Republica Cehă cere oficial aderarea la
Uniunea Europeană, urmată de Slovenia la 10 Iunie. La 26 Februarie, este semnat un Acord de Asociere
Euro – Mediteranian. Între 14 - 15 Iunie, are loc la Roma o conferinţă tripartită cu privire la creşterea
economică şi Piaţa Muncii la care participă instituţiile comunitare, statele membre şi partenerii sociali. La 1
18
Iulie, Irlanda preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. La 27 Septembrie, statele membre semnează o
Convenţie şi un protocol cu privire la protejarea intereselor financiare ale U.E. La 20 Noiembrie, Comisia
adoptă trei ”Green Paper” cu privire la: relaţiile dintre U.E. şi ţările A.C.P. (Africa, Pacific, Caraibe), un
număr de politici pentru serviciile de telecomunicaţii şi o strategie comunitară pentru dezvoltarea energiilor
regenerabile. La 19 Decembrie, Danemarca, Finlanda şi Suedia semnează Acordul Schengen.
În anul 1997, la 1 Ianuarie, Olanda preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, urmată de
Luxembourg la 1 Iulie. La 6 Mai Comisia adoptă programul antifraudă 1997 – 1998. La 2 Iunie, Consiliul
adoptă un act prin care se creează Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei şi totodată
Consiliul adoptă o poziţie comună de definire a strategiei Uniunii cu privire la Albania. La 4 Iunie Comisia
adoptă un plan de acţiune pentru Piaţa Unică. Între 16 - 17 Iunie, Consiliul European se întâlneşte la
Amsterdam şi se ajunge la un consens cu privire la proiectul de Tratat. Se aprobă mai multe propuneri cu
privire la facilitarea trecerii la a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare şi se adoptă o rezoluţie cu
privire la creşterea economică şi piaţa muncii. La 16 Iulie, Comisia prezintă ”Agenda 2000 - pentru o mai
puternică şi mai vastă Uniune” şi îşi prezintă şi opiniile cu privire la cererile de aderare a celor 10 ţări central
- europene. La 22 Iulie, Consiliul Extraordinar al Uniunii Europene Occidentale adoptă o declaraţie, pentru a
fi anexată Actului final al Tratatului de la Amsterdam, cu privire la rolul şi relaţiile sale cu U.E. şi N.A.T.O.
La 2 Octombrie miniştrii pentru afaceri externe ai ţărilor membre U.E. semnează Tratatul de la Amsterdam.
Între 12 - 13 Decembrie, Consiliul European se întâlneşte la Luxembourg şi ia deciziile necesare lansării
procesului de lărgire, unde se adoptă şi o rezoluţie cu privire la coordonarea politicii economice.
În anul 1998, la 1 Ianuarie, Marea Britanie preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, urmată la
1 Iulie de Austria. La 25 Martie Comisia adoptă un raport de convergenţă şi recomandă ca 11 state membre
să adopte moneda euro de la 1 Ianuarie 1999. La 30 Martie, o întâlnire ministerială lansează procesul de
aderare cu 10 ţări din Europa Centrală şi de Est şi Cipru. La 3 Mai un Consiliu special decide că 11 state
membre satisfac condiţiile pentru adoptarea monedei unice de la 1 Ianuarie 1999. Totodată se adoptă două
acte cu privire la specificaţiile tehnice ale monedelor euro şi introducerea euro, iar Comisia şi Institutul
Monetar European stabilesc condiţiile de determinare a ratelor de conversie irevocabile pentru euro. La 26
Mai, guvernele statelor membre care adoptă moneda comună numesc prin acord comun preşedintele,
vicepreşedintele şi ceilalţi membrii ai Biroului Executiv al Băncii Centrale Europene care este înfiinţată la 1
Iunie. Între 15 - 16 Iunie, are loc un Consiliu European la Cardif, care stabileşte principalele elemente ale
strategiei U.E. pentru reforma economică în direcţia promovării creşterii economice, prosperităţii, numărului
de locuri de muncă şi inclusiei sociale. Se identifică căi concrete de aducere a Uniunii mai aproape de
cetăţenii săi, se stabileşte orarul negocierilor viitoare cu privire la Agenda 2000 şi se lansează o dezbatere pe
termen lung cu privire la dezvoltarea ulerioară a Uniunii. Între 11 - 12 Decembrie, Consiliul European de la
Viena adoptă ghidul în domeniul locurilor de muncă pentru 1999, decide să întărească procesul de
convergenţă al politicilor din domeniul locurilor de muncă, aprobă un plan de acţiune de creare a unui spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie şi se adoptă şi rate de conversie fixe şi irevocabile între monedele naţionale
din cele 11 state membre participante la spaţiul euro.
În 1999 la 1 Ianuarie, Germania preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi se lansează în mod
oficial moneda Euro. Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia şi Spania adoptă euro ca monedă oficială. Între 24 - 25 Martie se reuneşte la Berlin, Consiliul
European în sesiune extraordinară, unde se ajunge la un Acord global cu privire la Agenda 2000 şi se adoptă
declaraţii cu privire la extinderea Uniunii. La 26 Aprilie Consiliul adoptă o decizie care permite Tribunalului
de Primă Instanţă să statueze, în anumite circumstanţe, asupra anumitor afaceri care intră în competenţa sa,
în formula ”judecător unic”. La 28 Aprilie, Comisia adoptă Cartea Albă cu privire la modernizarea regulilor
aplicabile Articolelor 85 şi 86 din Tratatul instituind C.E. (politica concurenţială). La 1 Mai are loc intrarea
în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, iar la 18 Iunie are loc înfiinţarea Oficiului European de Luptă Anti
– Fraudă. La 1 Iulie Finlanda preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi la 30 Iulie Comitetul
Economic şi Social adoptă prima convenţie cu privire la rolul şi contribuţia societăţii civile în integrarea
europeană. Între 15 - 16 Octombrie, Consiliul European special se reuneşte la Tampere, în Finlanda şi îşi dă
acordul cu privire la un anumit număr de orientări şi priorităţi politice care vizează, în special, dreptul de
azil, imigrare, accesul la justiţie şi lupta împotriva criminalităţii; de asemenea, ia decizii cu privire la
modalităţile de elaborare a proiectului Cartei drepturilor fundamentale a U.E. La 19 Octombrie, Consiliul
European publică primul raport anual cu privire la drepturile omului, iar la 28 Octombrie, pentru prima dată,
19
Tribunalul de Primă Instanţă statuează în formula de ”judecător unic”. Între 10 - 11 Decembrie, Consiliul
European se desfăşoară la Helsinki, unde se decide deschiderea negocierilor de aderare cu România,
Slovacia, Lituania, Bulgaria şi Malta şi se recunoaşte Turciei statutul de stat candidat. Totodată, se hotărăşte
ca în Februarie să fie convocată o Conferinţă Interguvernamentală de revizuire a tratatelor.
În anul 2000, la 1 Ianuarie, Portugalia preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, urmată la 1
Iulie de Franţa. La 15 Ianuarie se desfăşoară, la Bruxelles şedinţa inaugurală a Conferinţelor ministeriale
interguvernamentale, care deschide negocierile de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania şi
Bulgaria. Ministrul portughez al afacerilor externe reaminteşte statelor candidate importanţa transpunerii şi
aplicării acquis - ului comunitar, buna funcţionare a pieţei interne şi politicile U.E., în special în domeniile
agriculturii, al justiţiei, al afacerilor interne şi al mediului. El confirmă faptul că fiecare stat candidat va fi
evaluat potrivit propriilor sale merite, iar statele candidate îşi prezintă obiectivele strategice, precum şi
aspiraţiile politice, culturale şi socio – economice. La 14 Februarie are loc deschiderea, la Bruxelles a
Conferinţei Interguvernamentale cu privire la reforma instituţională. Între 23 - 24 Martie are loc reuniunea
specială a Consiliului European la Lisabona, pentru a defini o nouă strategie a Uniunii cu privire la
relansarea reformei economice şi a coeziunii sociale într-o economie fondată pe cunoaştere. La 27 Martie,
Consiliul ”Justiţie şi Afaceri Interne” adoptă un program de acţiune cu privire la crima organizată. La 3 Mai
Comisia propune ca Republica Elenă să devină cea de a-12-a ţară membră a Zonei Euro. Între 19 - 20 Iunie
Consiliul European se reuneşte la Santa Maria de Feira (Portugalia), unde se aprobă marile orientări ale
politicii economice ale statelor membre şi ale Uniunii pentru anul 2000; se adoptă o strategie comună cu
privire la regiunea mediteraneană şi se aprobă intrarea Greciei în Zona Euro, precum şi un plan de acţiune
pentru dimensiunea nordică a politicilor externe şi transfrontiere ale U.E. pentru 2000 – 2003, precum şi
elaborarea unui acord cu privire la planul antidrog al Uniunii. La 23 Iunie are loc semnarea, la Cotounou,
Benin, a unei Convenţii între Comunitate şi statele din Africa, Caraibe şi Pacific (A.C.P.), în vederea
înlocuirii Convenţiilor Lomé. La 10 August, Curtea de Conturi publică raportul special cu privire la
gestionarea de către Comisie a aportului adus de către U.E. dezvoltării drepturilor omului şi democraţiei în
statele terţe. La 22 Septembrie, B.C.E., Rezerva Federală Americană şi Banca Japoniei decid intervenţia
pentru susţinerea Euro. La 8 Noiembrie, Comisia transmite Consiliului raportul de ansamblu cu privire la
extindere, constituit pe baza raporturilor privind situaţia de pregătire a ţărilor candidate, şi la propunerea de
”parteneriat pentru aderare”, care identifică problemele cheie pe care Turcia trebuie să le rezolve înainte de
începerea negocierilor. La 7 Decembrie la Consiliul European de la Nisa, preşedinţii Parlamentului
European, Consiliului European şi Comisiei Europene, proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene. Între 7 - 9 Decembrie are loc Consiliul European de la Nisa, unde Consiliul reafirmă
faptul că acea Cartă a drepturilor fundamentale a U.E. trebuie să beneficieze de o largă răspândire printre
cetăţenii Uniunii. Se evidenţiază, cu satisfacţie, accelerarea negocierilor de aderare cu statele candidate şi
sunt salutate eforturile realizate de către aceste state pentru a crea condiţiile de adoptare şi aplicare a acquis -
ului comunitar şi totodată constată cu satisfacţie progresele realizate în punerea în practică a strategiei de
preaderare pentru Turcia. Consiliul examinează şi politica europeană de securitate şi apărare, aprobă agenda
socială europeană, discută despre inovaţia şi cunoaşterea în Europa, despre coordonatele politicii economice,
sănătatea şi securitatea consumatorilor, securitatea maritimă, mediu, serviciile de interes general, securitatea
aprovizionării cu anumite produse, libertatea, securitatea şi justiţia, cultura, regiunile ultraperiferice şi
relaţiile externe. Conferinţa interguvernamentală se încheie printr-un acord politic cu privire la Tratatul de la
Nisa.
În 2001 la 1 Ianuarie, Suedia preia preşedinţia Consiliului U.E., urmată la 1 Iulie de Belgia. La 2
Ianuarie, Grecia devine al-12-lea membru al zonei euro. La 26 Februarie este semnat Tratatul de la Nisa.
Între 15 - 16 Iunie are loc un Consiliu European la Gotheborg, unde se ajunge la un acord cu privire la
cadrul completării cu succes a negocierilor de aderare. La 19 Octombrie, are loc la Ghenkt (Belgia) o
întâlnire informală a şefilor de stat sau de guvern din statele membre, unde este reafirmată totala solidaritate
cu S.U.A. şi se acordă întregul sprijin pentru acţiunea împotriva terorismului în cadrul definit de O.N.U. La
29 Octombrie, este semnat un Acord de Cooperare şi Stabilizare între U.E. şi Croaţia.
În anul 2002, la 1 Ianuarie, Spania preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, iar la 1 Iulie
aceasta este preluată de Danemarca. Monedele în Euro sunt puse în circulaţie în cele 12 state membre
participante la zona Euro: Austria, Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda,
Portugalia şi Spania. La 28 Februarie, ca urmare a expirării perioadei de dublă circulaţie a monedelor (euro
20
şi cele naţionale), euro devine unica monedă care are un curs legal în cele 12 state membre participante la
Zona Euro. La 26 Martie a fost lansat sistemul european de poziţionare şi de navigare prin satelit. La 23
Iulie expiră Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Tratat care a fost încheiat
pentru o perioadă de 50 de ani. La 9 Octombrie, Comisia Europeană recomandă ca negocierile de aderare să
fie încheiate cu următoarele state: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Slovaca şi Slovenia, pentru ca acestea să poată adera în 2004. Între 12 - 13 Decembrie
are loc Consiliul European de la Copenhaga, unde este luată decizia ca zece ţări: Republica Cehă, Cipru,
Estonia, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria să adere în 2004 la U.E.
În anul 2003, la 1 Ianuarie, Grecia preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, urmată de Italia la
1 Iulie. La 15 Ianuarie începe în Bosnia şi Herţegovina prima Misiune de Poliţie U.E. La 14 Martie este
semnat Pactul de Securitate la Atena de către U.E. şi N.A.T.O. La 9 Aprilie Parlamentul European aprobă
aderarea la Uniune a celor 10 ţări: Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria, iar Tratatul de aderare se semnează la 16 Aprilie la Atena. Între 20 - 21 Iunie
are loc Consiliul European de la Salonic, unde liderii ţărilor balcanice sunt incurajaţi în speranţele lor
privind o viitoare aderare la Uniune. La 4 Octombrie începe la Roma Conferinţa Interguvernamentală, unde
se schiţează şi se aprobă versiunea finală a Constituţiei U.E.
În anul 2004 la 1 Ianuarie, Irlanda preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, urmată de Olanda
la 1 Iulie. La 1 Mai intră în vigoare Tratatul de Aderare cu cei 10 noi membrii U.E. - Cipru, Republica Cehă,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Între 20 - 23 Iulie are loc prima
sesiune plenară al celui de-al şaselea Parlament European ales în mod direct. La 22 Iulie, Parlamentul
European aprobă numirea lui José Manuel Barroso drept preşedinte al Comisiei Europene. La 29 Octombrie
şefii de stat şi de guvern, precum şi miniştrii de externe ai ţărilor U.E., semnează la Roma Tratatul instituind
o Constituţie pentru Europa.
În anul următor, la 25 Aprilie are loc semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană între
Bulgaria, România şi cele 25 de state membre, o dată deosebit de importantă în istoria ţării noastre. O lună
mai târziu, la 29 Mai Franţa a respins prin referendum ratificarea Tratatului Constituţional. Mai mult, la 1
Iunie Olanda respinge şi ea prin referendum ratificarea aceluiaşi Tratat Constituţional.
În cadrul procesului de extindere, la 3 Octombrie Uniunea Europeană decide deschiderea
negocierilor de aderare cu Turcia şi Croaţia, în vreme ce la 21 Octombrie Comisia Europeană recomandă
deschiderea negocierilor asupra unui Acord de Stabilizare şi Asociere cu Bosnia – Herţegovina. Patru zile
mai târziu, la 25 Octombrie este semnat, la Atena, primul Tratat mutilateral din Sud - Estul Europei, Tratatul
privind Comunitatea Energiei.
La 1 Februarie 2007, Comisia Europeană lansează Cartea Albă ”Dezbatere despre Europa -
implicarea cetăţenilor”, ca fundament pentru o politică de comunicare a UE, iar la 1 Ianuarie 2007 România
şi Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene în vreme ce Slovenia aderă la Zona Euro.
Aşa cum se poate observa din expunerea, desigur succintă, a istoricului celor 50 de ani de integrare a
majorităţii europenilor într-un organism supranaţional care să organizeze toate aspectele vieţii lor, ”secretul
succesului soluţiei comunitare actuale a constat în faptul că Integrarea Europeană nu este rezultatul
războiului şi al unei politici de dominare naţională, ci este expresia unei atitudini benevole a statelor membre
de a renunţa la unele atribute ale suveranităţii lor naţionale în favoarea organismelor supranaţionale”25.
2.2. Procesul de formare

Curtea Europeană de Justiţie a fost înfiinţată în virtutea Art. 31 - 45 din Tratatul de la Paris. Ea
efectua în mod independent un control judiciar asupra actelor Înaltei Autorităţi şi asupra actelor statelor
comunitare. Ea era însărcinată şi cu supravegherea respectării Tratatului şi cu soluţionarea diferendelor
dintre ţările membre sau dintre particulari şi Înalta Autoritate.
Curtea era compusă din 7 judecători şi 2 avocaţi generali numiţi de comun acord de către guvernele
statelor membre pentru o perioadã de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.
25
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 12.
21
Odată cu Tratatele semnate în 1957 la Roma cele două noi Comunităţi au fost create cu o structură
asemănătoare cu cea a C.E.C.O., dar cele trei Curţi de Justiţie astfel rezultate s-au unificat într-o Curte de
Justiţie unică.
Faptul ca cele doua războaie mondiale nu au făcut altceva decât sa distrugă economia europeana, dar
si multe aşezări, lăsând milioane de oameni fără un loc de munca si fără un adăpost, i-a determinat pe
europeni sa se gândească, intr-un mod cat se poate de serios, la necesitatea realizării unei uniuni pe cale
paşnica. Ca urmare, guvernele democratice din Occident, pentru a nu mai repeta greşelile din trecut , au ales
pentru rezolvarea problemelor apărute după terminarea celui de-al doilea război mondial, soluţia integrării
lor in plan economic si politic.
Ca urmare , un prim pas spre Uniunea Europeana s-a realizat având la baza cooperarea europeana,
fara a se neglija insa institutionalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate pana atunci.
Astfel, Michael Dupré, a propus in decembrie 1949, un nou proiect de Pact pentru Uniunea Statelor
Europene, având la baza un sistem prezidential si federalist care sa cuprinda:
- un Senat format din ministrii statelor membre;
- o Adunare Europeana cuprinzand delegati nationali, alesi proportional cu numarul de locuitori;
- comisari stabiliti de un arbitru;
- o Curte de Justiţie26
Nu trebuie uitata, insa, nici Uniunea occidentala creata prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie
1948, tratat ce a fost incheiat , pe de o parte, intre Marea Britanie si Franţa si pe de alta parte, intre Belgia,
Olanda si Luxemburg. De fapt, Marea Britanie si Franţa semnasera deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la
Dunkerque, in vederea constituirii unei alianţe si asigurarii de asistenta reciproca pe plan politic, dar si pe
plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles reprezenta, pentru cele doua state amintite, o continuare a
sprijinului pe care hotarasera sa si-l acorde prin tratatul anterior.27
Totusi,din punct de vedere politic dar mai ales militar, aceasta uniune europeana, cuprinzand cele
cinci state amintite anterior, nu putea sa faca fata marilor probleme existente la acesta data ( finele celui de-
al doilea razboi mondial ) pe continent, dar si in lume.
Pe de alta parte , Statele Unite ale Americii erau singurele care puteau, prin forta pe care o detineau,
sa ofere garantii efective angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei incercau sa si le
acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se incheie la Washington, intre SUA si Franta, Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Luxemburg dar si alte state europene ca Danemarca, Islanda, Italia; Norvegia, Portugalia un
tratat prin care se creeaza Organizatia Atlanticului de Nord sau NATO. Printre membrii fondatori ce au
semnat la acesta data Tratatul se afla si Canada.28
Aproximativ in aceeasi perioada, mai exact in anul 1947, SUA va lansa si un plan de ajutorare, din
punct de vedere economic, a statelor europene aflate in evidente dificultati economice si sociale, determinate
de razboiul abia incheiat.
Planul intitulat Marchall , dupa numele generalului ce l-a initiat, a impus totusi tarilor europene unele
conditii, printre care cea mai importanta a fost aceea a aplicarii, de catre statele acceptante, a unor programe
de restructurare. 29
Acestei propuneri, lansata de SUA, au raspuns 16 tari europene, tari care au semnat, la 16 aprilie
1948, la Paris, un Tratat prin care s-a instituit Organizatia Europeana de Cooperare Economica ( OECE) ce a
avut meritul de a fi instrumentul unei cooperari interguvernamentale care a permis, ulterior, realizarea unei
liberalizari a schimburilor intre membrii sai, extrem de benefica. La aceasta organizatie, la care au mai
aderat, ulterior si Germania ( 1949 ) si Spania ( 1959 ), SUA si Canada au avut calitatea de asociati. De
mentionat este faptul ca din 1961 OECE a fost inlocuita prin Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare
Economica ( OCDE), la care au mai aderat si alte state ale lumii ca Japonia ( 1964 ), Finlanda ( 1969 ),
Australia ( 1971) Noua Zeelanda (1973).30
26
- Michel DUPRĖ - Project du Pacte pour une Union ď Etats europėenns, Paris, Negel, 1950, pag. 61
27
28
29,19
- R.MUNTEANU - op. cit., pag.20(subsol), 22
20
- Ovidiu MANOLACHE - Drept comunitar , pag. 1,3,4
3021
- R.MUNTEANU - op. cit., pag.20(subsol), 22
22
Revenind la Michel Dupré trebuie remarcat ca propunerile sale de unificare a Europei au fost
sustinute si de alti oameni politici ai vremii, ca Robert Schuman, ministru de externe al Frantei, sau Jean
Monnet, sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. Astfel, Schuman declara, in 1950, ca o
comuniune a Frantei si Germaniei in domeniul carbunelui si otelului, pentru inceput , ar putea pune bazele
unei dezvoltari economice
federaliste europene, determinand schimbarea situatiei economice a acestor tari, iar Jean Monnet
propunea ca productia de carbune si otel a celor doua tari sa fie administrata de un organism supranational.
Planul pentru constituirea Comunitatii Europene a carbunelui si otelului sau Planul Schuman, cum a
mai fost numit, a primit sprijin imediat si fara rezerve din partea Italiei si tarilor Beneluxului; astfel ca la 18
aprilie 1951 s-a semnat, la Paris, intre Franta, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda, un tratat ce a
ramas deschis aderarii si a altor state.
Ca finalizare a acestei idei de uniune, la 10 august 1952, i-a nastere CECA (Comunitatea Europeana
a Carbunelui si Otelului )si Adunarea sa parlamentara, Jean Monnet devenind primul presedinte al acestei
Comunitati. Mai concret, prin Tratatul de la Paris, CECA se va dota cu o structura extrem de originala si
anume:
Inalta Autoritate - organism supranational chemat sa vegheze si sa puna in valoare interesele propriei
sale organizatii;
Consiliul de Ministrii - organism interguvernamental avand ca scop apararea intereselor tarilor
membre;
Adunarea Comuna - ca reprezenatant al intereselor popoarelor statelor membre, pe de o parte, dar si
organism de control democratic al Inaltei Autoritati si Consiliului de Ministrii;
Curtea de Justitie - organism juridictional menit sa asigure respectarea normelor juridice ale
Comunitatii insasi.31
Intrarea in vigoare a Tratatului a avut loc la 25 iulie 1952 si a reprezentat un prim pas spre
materializarea ideii de construire a unitatii politice a Europei pornind tocmai de la constituirea unei uniuni
economice.
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
3.1. Organizarea
Este cel de-al patrulea organ al Uniunii Europene.
Constituirea, organizarea, functionarea sa sunt prevazute in fiecare dintre tratatele de instituire a
Comunitatilor precum si in fiecare Protocol privind Statutul Curtii de Justitie - anexa a tratatelor. Prin
acestea Curtea de Justitie devine institutie comuna pentru cele 3 Comunitati. Totodata exista un Regulament
de procedura din 3 martie 1959, elaborat de Curte si aprobat de Consiliul de Ministrii care explica si detalia
unele dispozitii din celelalte protocoale asupra Statutului Curtii de Justitie. Bineinteles ca acest Regulament
3122
– I.P. FILIPESCU / Augustin FUEREA – op. cit., pag. 13-17
23
a fost modificat de mai multe ori de-a lungul timpului, in functie de noile sarcini ce ii reveneau prin chiar
adoptarea noilor Tratate referitoare la Comunitatile Europene.32
Astfel aceasta institutie comuna celor 3 Comunitati distincte va fi cunoscuta, in timp, drept Curtea de
Justitie a Comunitatilor Europene, Curtea de Justitie de la Luxemburg sau mai nou, Curtea Europeana de
Justitie. Conceperea ca organism comun al CECA, CEE si CEEA a fost determinate atat de ratiuni de ordin
practic, cat si pentru facilitatea unitatii de aplicare si interpretare a tratatelor; mai concret in acest mod se
faciliteaza rezolvarea eventualelor conflicte de compententa pentru Comunitati, Curtea de Justitie ca
institutie jurisdictionala avand misiunea generala sa asigure chiar respectarea dreptului in interpretarea si
aplicarea tratatelor CE.
Deci Curtea de Justitie de la Luxemburg nu este o jurisdictie internationala, ci numai jurisdictia
interna a Comunitatii, dupa modelul jurisdictiilor statale, atat prin persoana justitiabililor, cat si prin
competenta, natura litigiilor ce ii sunt supuse si procedura dupa care se statueaza.
Dar Curtii Europene de Justitie, prin tratatele comunitare nu i s-a oferit doar o competenta de plin
drept, ci i s-a stabilit, asa cum aratam si anterior, chiar identitatea sa ca institutie.
Astfel, in ceea ce priveste organizarea, se arata ca, in general, Curtea numarand 16 judecatori si 9
avocati generali, lucreaza in sedinte plenare. Dar, pentru ca volumul de munca este mare, s-a prevazut
crearea unor Camere - in numar de 6 - alcatuite fiecare din 3 sau 5 judecatori, 33 obiectul activitatii acestora
fiind verificarea si judecarea anumitor categorii de cauza din care totusi, se excepteaza cele pentru care
sesizarea s-a facut de un stat sau o institutie, in conditiile legii.
Deci sedintele plenare ale Curtii au in vedere, in principal; rezolvarea acelor procese in care este
parte un stat membru sau o institutie a Comunitatii si care pot cere acest lucru, adica plenul Curtii.
In ceea ce priveste recursurile intentate de functionari sau de ceilalti agenti impotriva organismelor
comunitare pe langa care functioneaza revin spre solutionare Camerelor ce actioneaza, evident, ca organe de
jurisdictie.
Recursurile in interpretare vor fi judecate numai de Curte, in plen, aceasta neputand cere Camerelor
sale rezolvarea cauzelor ce au ca obiect astfel de recursuri. Deliberarile Curtii sunt valabile doar daca
numarul judecatorilor prezenti este impar. Atunci cand numarul acestora este par, judecatorul cu vechimea
cea mai mica se va abitine sa participe la deliberari.34
Totodata Camerele, in functie de importanta cauzelor, pot intotdeauna sa le trimita spre rezolvare
Curtii, care va delibera si de aceasta data, in sedinta plenara
Existenta unei Curti de Justitie chiar de la inceputul integrarii europene este un element esential si
benefic pentru acest proces, deoarece sistemul de repartizare a competentelor, pe care integrarea il comporta,
presupune garantia respectarii fiecarui stat membru atat de catre institutii cat si de catre celelalte state
membre alaturi de o mentinere a uniformitatii regulilor comune in ceea ce priveste aplicarea lor.
In prezent Curtea este alcatuita din 16 judecatori si 9 avocati generali ajutati in activitate de grefier,
raportorii adjuncti si referenti.35
3.1.1. Judecătorii
Cu toate ca tratatele de constituire a Comunitatilor Europene, respectiv a Uniunii Europene nu
prevad obligatia ca judecatorii sa aiba nationalitatea statelor membre totusi, in practica, s-a urmarit ca
intotdeauna, Curtea de Justitie sa cuprinda cel putin cate un judecator din fiecare stat membru. Este necesar
acest lucru deoarece, atunci cand delibereaza in plen, Curtea sa poata avea judecatori familiarizati cu
sistemul juridic al statelor membre.
Numarul judecatorilor poate fi marit de catre Consiliul de Ministri, dar numai la cererea Curtii de
Justitie, care trebuie sa urmareasca, in permanenta, o reprezentare corespunzatoare a tuturor sistemelor de
drept din tarile membre.
Numirea judecatorilor se face pe o perioada de 6 ani cu posibilitatea de a fi reinnoiti fara limite. In
general, ramanerea in functie este, in medie, timp de doua mandate, iar pentru a se asigura o anumita
continuitate si permanenta in structura Curtii, reinnoirile se fac odata la 3 ani si, de obicei, in proportie de
50%.
32
- V. Marcu - op. cit., pag. 69
33
- I.P. Filipescu / A.Fuerea - op. cit., pag. 133
34
35
.- I.P.Filipescu /A.Fuerea - op. cit., pag. 129-131
24
3.1.2. Preşedintele
Judecatorii Curtii de Justitie desemneaza din randul lor, prin vot secret, pe presedintele acestei
institutii. Mandatul acestuia este de 3 ani si poate fi reinnoit.36
Rolul presedintelui este acela de a conduce lucrarile Curtii, de a prezida audierile acesteia si
deliberarile in camera ale Consiliului. Exercita, de asemenea si competente jurisdictionale proprii, prin
ordonante, dar numarul lor este destul de limitat.37
3.1.3. Avocaţii generali

Conform art.167 din Tratatul C.E.E. avocatii generali sunt alesi, ca si judecatorii, din randul acelor
personalitati ce ofera toate garantiile de independenta si intrunesc conditiile cerute pentru exercitarea, in
tarile lor, a celor mai inalte functii jurisdictionale sau care sunt juristi de prestigiu, numirea lor facandu-se de
comun acord, de guvernele statelor membre ale Comunitatilor.
Numarul avocatilor generali este de 9, dintre care 4 apartin tarilor mari:
Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, iar ceilalti sunt alesi din randul celorlalte state membre.
La fel ca si in cazul judecatorilor, acest numar poate fi marit prin decizia Consiliului de Ministri, dar
numai cand Curtea cere acest lucru.
Mandatul avocatului general este de 6 luni, cu posibilitatea de realegere, iar 3 dintre avocati sunt
realesi dupa 3 ani.
Cel mai important criteriu de care se tine seama la desemnare, este competenta, avand in vedere rolul
pe care il detine, si anume acela de a asista Curtea de Justitie in vederea indeplinirii atributiilor sale. Mai
concret, avocatul general asista la audiente, pune intrebari consilierilor sau avocatilor partilor si prezinta
public, cu toata impartialitatea si in deplina independenta, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curtii
de Justitie. In fiecare cauza contencioasa, sunt ascultati, in general,avocatii generali afectati acelei Camere
careia ii apartine si judecatorul raportor.38
Concluziile avocatului general se publica in culegerea de jurisprudenta a Curtii de Justitie.39
3.1.4. Grefierul
Este numit de Curte, in urma consultarii avocatilor, iar mandatul este tot de 6 ani.Statutul sau este, de
asemenea, stabilit de Curte.
In momentul in care nu mai corespunde conditiilor cerute sau nu isi indeplineste obligatiile pe care le
are poate fi revocat din functie.
Grefierul este obligat, la fel ca judecatorii si avocatii generali, sa depuna un juramant in fata Curtii
prin care isi ia angajamentul sa exercite atributiile ce-i revin cu toata impartialitattea si sa nu divulge secretul
dezbaterilor.
Rolul sau este de a indeplini atributii de ordin procedural, dar si pe cele
administrative. Astfel sub controlul presedintelui Curtii, grefierul trebuie sa primeasca, sa transmita
si sa conserve toate documentele si totodata, sa realizeze eventualele notificari sau comunicari de acte,
conform prevederilor regulamentului de procedura.
Este prezent, doar in calitate de asistent, la sedintele de audiere ale Curtii si ale Camerelor acesteia ;
are in grija sa arhivele si se ocupa de publicatiile Curtii.
Este asistat, in activitatea sa, de un grefier adjunct ce-l poate inlocui la nevoie.
In ceea ce priveste atributiile administrative, grefierul se ocupa de gestiunea si contabilitatea Curtii,
fiind ajutat de un administrator.
Conform art. 11 din Protocolul C.E.E., grefierul are in subordinea sa, sub controlul direct si general
al presedintelui, functionarii si agentii Curtii, grupati in servicii, dintre care o mare importanta prezinta
36
37
38
- I.P.Filipescu /A.Fuerea - op. cit., pag. 129-131
39
-V.Marcu -op. cit., pag. 73-74, 75-76
25
serviciul lingvistic, al traducatorilor. Pe aceasta baza el are abilitatea sa propuna, atunci cand este cazul,
orice modificare de organizare a acestor servicii.
3.1.5. Raportorii adjuncţi

Sunt grupati intr-un organism ce deserveste Curtea in baza unor Protocoale aditionale si este
asemanator auditoriatului din Consiliul de stat belgian sau francez. Sarcina acestor raportori este sa ajute
presedintele in procedura de urgenta, iar pe judecatorii raportori in indeplinirea atributiilor pe care le detin.
Pot sa ia parte la deliberarile ce au loc in cauza pe care au avut-o in studiu dar fara sa aiba drept de vot. Este
de remarcat insa ca, pana in prezent, acest serviciu nu a fost folosit in practica.
3.1.6. Referenţii
Alcatuiesc un serviciu foarte important, avand un rol cheie in functionarea Curtii ; sunt juristi
calificati, de obicei doctori in drept, de aceeasi nationalitate cu judecatorul sau avocatul general caruia ii
acorda asisitenta si de care depind in totalitate. Numarul referentilor atasati membrilor Curtii este de 2
pentru fiecare judecator si avocat general, consituind astfel cabinetul acestuia, cabinet care, dupe cum
aratam si este de mare importanta mai ales pentru avocatii generali.
3.2. Funcţionarea
Curtea de Justitie are sediul permanent la Luxemburg, unde se desfasoara totalitatea activitatilor
40
sale. Activitatea judecatoreasca are la baza regulile generate de procedura judiciara, procedura care, in fata
Curtii comporta doua faze : una scrisa si alta orala.
a. Deliberarile Curtii si ale Camerelor41
In conformitate cu Tratatele de instituire ale acestei institutiii comunitare, Curtea lucra in sedinte
plenare, dar pentru ca, pe parcurs a intervenit un volum din ce in ce mai mare de cauze, s-a prevazut
posibilitatea degrevarii activitatii in plen prin crearea unor Camere in cadrul Curtii. Acestea sunt alcatuite
din 3-5 membri si au o componenta stabilita tot de Curte, odata cu alegerea presedintilor acestora. In acelasi
scop ameliorarea functionarii Curtii, Tratatul de la Maastricht a statuat ca intrunirea acesteia in Sedinta
plenara, nu se face decat atunci cand un stat membru sau o institutie a Comunitatii, care este parte in proces,
cere aceasta sau cand exista probleme extreme de complexe si importante. Deliberarile Curtii si ale
Camerelor sunt valabile numai daca numarul judecatorilor este impar 42, au loc sub forma asa numitei
“Camere de Consiliu” si se desfasoara in prezenta judecatorilor ce au participat si in faza procedurii orale.43
Nu sunt admisi la aceste deliberari avocatul general ce a pus concluziile in cauza respective si
grefierul.
Numarul minim obligatoriu de judecatori, in cazul sedintelor plenare, este de sapte, iar in Camere de
trei, iar Presedintele nu are vot dominant.
Daca, in cadrul deliberarilor lipseste consensul, deciziile se iau prin vot majoritar si se incepe cu
judecatorul cel mai tanar, avand vechimea cea mai mica. Deliberarile sunt strict secrete si nu se admite asa
numitul procedeu al "opiniei separate", concluzia fiind ca deciziile Curtii sunt colective, deci o angajeaza in
ansamblul ei. Hotararile sale sunt motivate si se pronunta in sedinta publica la care partile trebuie sa fie
prezente.
In situatiile in care deliberarile au ca obiect probleme de natura administrativ functionala ale Curtii,
la ele participa si avocatii generali avand vot deliberativ plus grefierul care doar asista.
Una din obligatiile judecatorilor, avocatilor generali si grefierului este aceea de a avea resedinta
acolo unde se afla sediul Curtii, sediu ce poate fi ales de catre aceasta in oricare din capitalele statelor
membre atunci cand este vorba de a tine una sau mai multe sedinte determinate.
Atat judecatorii cat si avocatii generali sunt asistati in munca lor de cate un referent care este un jurist
calificat numit pentru o perioada determinate si aflat sub autoritatea grefierului.
b. Perioada de functionare
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene este un organ ce functioneaza permanent astfel ca
vacantele judiciare pe care si le fixeaza chiar daca intrerup activitatea, nu suspenda termenele proceduale.
40
V.Marcu - op.cit., pag 73
41
42
- art. 15 din Protocolul CEE
43
cand nr. Judecatorilor este par, judecatorul cu vechime mai mica se va abtine sa participe la deliberari
26
In cazurile de urgenta Presedintele Curtii are dreptul sa convoace sedintele chiar in perioada
vacantei.44
c. Limba in care se desfaşoara lucrarile Curtii este franceza, deci in fapt aceasta constituie ceea ce se
cheama limba de lucru.
3.2.1. Principiile fundamentale de funcţionare

În adoptarea hotărârilor sale CJE se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de
bază.
 Principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamna că aplicarea și asigurarea
respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea instanțelor naționale,
în timp ce CJE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 și următoarele din Tratatul
CE, competențe care sunt individual determinate.
 Principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai
mult, Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul lor
național, cu scopul de a forma o ordine juridică nouă, originală.
 Principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare
eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative comunitare elaborate de cele mai
multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști.
 Principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele
de integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar la
modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la
Amsterdam.
 Principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu
respectarea principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din
tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.
 Principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale
specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de
drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept.
3.2.2. Caracterele semnificative ale Curţii

Cu titlu de caracteristici semnificative ale CJE sau ale actului jurisdicțional comunitar ar putea fi
amintite următoarele:
 CJE controlează atât legalitatea actelor normative comunitare cât și ale afacerilor
administrative ale instituțiilor comunitare, supraveghind astfel atât legislativul cât și executivul comunitar.
 CJE poate soluționa atât litigiile existente între organele comunitare, între organe și statele
membre, între statele membre, precum și litigiile existente între acestea și persoanele fizice sau juridice,
respectiv între persoane fizice sau între persoane juridice.
 Competența CJE este una obligatorie, părțile în litigiu nu au posibilitatea de a refuza
jurisdicția Curții, cu excepția câtorva cazuri limitativ prevăzute.
 Deciziile Curții sunt definitive și au forță executorie, în cadrul limitelor teritoriale comunitare
fiind dispersate chiar și de procedura exequaturului sau de orice altă aprobare din partea statului pe
teritoriul căruia urmează să fie puse în executare.
 CJE este abilitată să pronunțe inclusiv sancțiuni pecuniare împotriva oricărui justițiabil,
respectiv să modifice orice sancțiune pecuniară împotriva oricărui justițiabil, respectiv să modifice orice
sancțiune pecuniară stabilită în mod administrativ de celelalte organe comunitare, mai ales cele aplicate de
Comisie, dacă cuantumul acestora este contestat de cel amendat.
 În unele situații CJE intervine în procedura de ratificare a tratatelor de drept internațional
public încheiate de Comunitate, organele comunitare fiind obligate să se consulte cu aceasta înainte de
semnarea unor astfel de tratate.
 Ședințele de judecată, dezbaterile în fața CJE sunt publice, respectându-se astfel principiul
publicității specific dreptului procesual comun sau clasic.
44
- conform dispozitiilor din art. 28 al Regulamentului de procedura
27
 Jurisprudența Curții, în lumina propriei sale aprecieri, deși nu este considerată unanim și în
mod expres ca izvor de drept, este acceptată ca sursă subsidiară a dreptului comunitar, contribuind la
complinirea lacunelor acestuia, precum și la lămurirea formulărilor mai puțin clare ale actelor normative
comunitare. Mai mult, în materia acțiunilor în anulare, hotărârea Curții are autoritate absolută de lucru
judecat, nu numai inter partes.
 CJE judecă în primă și ultimă instanță, dar în același timp este și instanță de recurs, de cale de
atac.
 CJE este o instanță cu caracter permanent, cu sediul în Luxemburg.
 CJE în general dispune de o competență exclusivă, deoarece potrivit articolului 292 din
Tratatul CE statele membre sunt obligate în mod expres ca litigiile privind aplicarea și interpretarea
dreptului comunitar să nu reglementeze într-un mod diferit celui prevăzut în tratat.
 Instanțele supreme ale statelor membre în UE sau mai bine zis instanțele naționale de ultim
grad de jurisdicție sunt obligate în materia interpretării sau stabilirii valabilității normelor de drept comunitar
să ceară părerea CJE ori de câte ori apar neclarități în acest sens, iar Curtea fără a prejudeca fondul printr-o
prehotărâre, va tranșa problema pur teoretică, de drept, ridicată de instanța națională.
3.2.3. Jurisdicţia
Cu toate ca este organul jurisdictional comun pentru cele 3 Comunitati europene, Curtea de Justitie
are competente specifice si indeplineste atributii proprii fiecarei Comunitati, in baza tratatului sau de
instituire. De mentionat este faptul ca tratatele cuprind destul de multe reglementari apropiate si uneori chiar
identice, in acest domeniu, relevand ideea conform careia aceasta institutie este investita cu compententa
generala de a "asigura respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor".
Competenta astfel conferita Curtii nu este o competenta de drept comun, ci una de atribuire deoarece
este in mod expres prevazuta in tratate. De aceea litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase
competentei jurisdictiilor nationale, exceptand bineinteles pe cele atribuite Curtii prin tratate.
In ansamblu competenta Curtii de Justitie poate fi clasificata in45:
1. competenta "rationae materie" si
2. "rationae personae".
In primul caz acest organ de jurisdictie comunitar, conform art. 43 al Tratatului CECA, are atributii
precis determinate prin chiar textul tratatelor constitutive, prin actele comunitare cu valoare normative sau
prin legislatia unui stat membru in situatia acelor cazuri conexe cu obiectul tratatelor.
In ceea ce priveste competenta "rationae personae"46, Curtea de Justitie are abilitarea sa solutioneze
litigii intre:
- statele membre;
- acestea si organele comunitare - Comisia, Consiliul;
- organele comunitare intre ele, respectiv, Comisia, Consiliul si Parlamentul.
n acțiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului UE) sau de alte
organe comunitare și în acțiunile formulate de statele membre împotriva altor organe decât Comisia
Europeană, precum și pentru luarea deciziilor în acțiunile prejudiciale) rămâne competentă tot Curtea
Europeană de Justiție.
 Procedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeană are
dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să acționeze în judecată în fața CEJ statele membre
ale UE. Curtea de justiție verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligațiile ce-i revin prin Tratatul UE.
Pentru aceasta la CEJ trebuie înaintată o cerere de chemare în judecată, care se publică parțial în Monitorul
Oficial al UE și se remite pârâtului. După cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor și la
judecata în fond. În finalul acesteia avocatul general formulează cererile finale, în care sugerează sentința ce
va fi pronunțată, fără însă ca CEJ să fie obligată să țină cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din
Tratatul UE există și posibilitatea ca un stat membru să acționeze în judecată în fața CEJ un alt stat membru
(după procedura preliminară în care intervine și Comisia Europeană conf. art. 227 alin. 2-4 din Tratatul UE).
 Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanțele naționale pot (resp. trebuie,
atunci când este vorba de ultima instanță cum ar fi Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, etc.)
45
– I.P.Filipescu /A.Fuerea op. cit., pag. 121,123,135-136
46
.- Roxana Munteanu - op. cit., pag 252-253
28
cere CEJ lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus, aceste instanțe pot solicita CEJ să
verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure în primul rând
aplicarea unitară a dreptului comunitar de către instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan
național a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ judecata în fond derulată la instanța națională
trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluționarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor
comunitare. Instanța va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CEJ. Cererea solicitată
va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul Oficial al UE. Acest lucru oferă
părților, statelor membre și organelor UE posibilitatea de a lua poziție în problema respectivă. După care are
loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ținută de avocatul general și apoi se procedează la pronunțarea
sentinței. Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința pronunțată de CEJ.
O particularitate a CEJ este avocatul general. Acesta, după ce părțile au fost audiate la judecata în
fond, are rolul de a întocmi o propunere privind sentința ce urmează a fi pronunțată. Avocatul general nu
reprezintă însă interesele unei anumite părți, cererile sale trebuind să aibă un caracter independent și neutru.
CEJ nu este obligată să accepte propunerile făcute de avocatul general, dar de obicei instanța respectă în
proporție de ¾ cele solicitate de acesta.
BIBLIOGRAFIE:
I. LEGISLAŢIE:
- Constituţia României
- Convenţia europeană a drepturilor omului
- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
II. TRATATE, MANUALE, CURSURI, NOTE DE CURS, MONOGRAFII, REFERATE:
- Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Note de curs, Măgureanu Alexandru Florin, 2015;
- Mecanisme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Ramona - Gabriela Paraschiv, Editura Pro
Universitaria, 2014;
- Cartea Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ed. 2, Colectiv, Ed. Rosetti Internaţional, 2013;
- Marile hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Frederic Sudre, Jean- Pierre
Marguenaud, Joel Andrian, Adeline Gouttenoire, Michel Levinet, Editura Rosetti
Internaţional, Ianuarie, 2012;
29
- Aspecte privind protecţia drepturilor omului: Farcas Augustin Vasile, Lica Farcas, Editura Universul
Juridic, Mai, 2012;
- Protecţia europeană și internaţională a Drepturilor Omului: Titus Corlăţean, Editura Universul
Juridic, Mai, 2012;
- Conveţia drepturilor omului. Comentariu pe articole: Corneliu Bârsan, vol I, drepturi şi libertăţi, Editura
CH Beck, Bucureşti, 2010;
- Drept European şi Internaţional al drepturilor omului, Fredric Sudre, Traducere de Raluca Bercea şi
colectiv, Ed. Polirom, Iaşi, 2006;
- Drepturile omului - valenţe juridice și canonice, Grigoriana Manuela Preduca, Editura C.H. Beck,
Octombrie, 2011;
- Convenţia europeană a drepturilor omului. Ediţia a 6-a, Editura Hamangiu, Noiembrie, 2011;
- Interesul general și drepturile fundamentale ale omului. Ediţia a II-a: George Coca, Editura
Universul Juridic, Iulie, 2011;
- Filosofia drepturilor omului: Gheorghe Dănișor, Editura Universul Juridic, Mai, 2011;
- Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Bianca Selejan-Guţan, editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
- Groza A., Comunităţile europene şi Cooperarea politică europeană. Emergenţa unei identităţi
europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
- Dreptul internaţional al drepturilor omului, Liviu Popescu, editura C.H. Beck, 2005;
-Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
-Gh.Costache, M.Voicu, R.Stancu, D.Crumpănă, AM. Bejan, M.Viziteu, O.Surdescu- Introducere în
dreptul european, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2010;
-Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006;
-M. Voicu, M. Sabău – Drept comunitar general, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009;
-J.D.de la Rochere- Introduction au droit de l Union europeene, Ed.Hachette;
-W.Cairns Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed.Universal Dalsi- 2001;
-A.Fuerea- Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Universul juridic, Bucureşti-2002.
-S. Scăunaşu- Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
30

Kulcsár Tibor András-CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Kulcsár Tibor András-CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ȘTIINŢE JURIDICE, ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE, BRAȘOV

1.1. Apariţia conceptului de Comunitate Europeană

1.2. Formarea Comunităţilor Europene

CAPITOLUL II. CONSTITUIREA CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE

2.1. Scurt istoric

2.2. Procesul de formare

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

3.1.3. Avocaţii generali

3.1.5. Raportorii adjuncţi

3.2.1. Principiile fundamentale de funcţionare

3.2.2. Caracterele semnificative ale Curţii

II. TRATATE, MANUALE, CURSURI, NOTE DE CURS, MONOGRAFII, REFERATE:

S-ar putea să vă placă și