TEMA III

ÎNŢELEGERILE ŞI PRACTICILE ANTICONCURENŢIALE

prof.univ.dr.Ionel DIDEA

Înţelegerile monopoliste

Una dintre condiţiile de bază pentru existenţa unei economii de piaţă funcţionale, alături de
libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, o reprezintă un mediu concurenţial
nedistorsionat. Astfel, profesioniștii, fie la nivel naţional, fie la nivel european, trebuie să interacţioneze pe
cât posibil în mod liber, fără influenţe negative din partea întreprinderilor puternice sau aflaţi în situaţii
privilegiate, din partea asociaţiilor de întreprinderi sau a statului.
Într-o economie de piaţă funcţională, respectarea normelor privind concurenţa asigură
progresul economic, apărarea interesului consumatorilor şi competitivitatea produselor şi serviciilor în
cadrul economiei respective dar şi faţă de produsele de pe alte pieţe.
Mediul concurenţial poate fi afectat negativ de activităţile anticoncurenţiale care reprezintă
obiectul sau efectul înţelegerilor sau a practicilor concertate între întreprinderi, de abuzul de poziţie
dominantă a unor întreprinderi puternice; de asemenea, concurenţa poate fi distorsionată prin subvenţiile
acordate de stat unor întreprinderi, ceea ce le creează o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe
piaţa respectivă.

În ceea ce priveşte normele dreptului european în domeniul concurenţei, Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene prevede ca activitate esenţială a Uniunii Europene crearea unui sistem care
să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens art. 101 şi 102 din
Tratat interzic înţelegerile şi practicile concertate care au ca obiect sau efect restricţionarea sau denaturarea
concurenţei pe piaţa europeană, precum şi abuzurile de poziţie dominantă.
Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme europene este ca activităţile sau
inactivităţile respective să afecteze comerţul între statele membre. În cazul în care, spre exemplu, o
înţelegere care are ca efect restrângerea concurenţei într-un stat membru, dar nu aduce atingere comerţului
cu alte state membre, atunci situaţia respectivă va intra sub incidenţa reglementărilor naţionale în cauză,
fără a fi aplicabil art. 101 TFUE.
O caracteristică esenţială a dreptului european, astfel cum a decis Curtea de Justiție a Uniunii
Europene este supremaţia acestuia. Materia concurenţei reprezintă un domeniu în care Uniunea are
competenţă exclusivă. Prin urmare, în domeniul concurenţei, statele membre nu pot legifera decât în
măsura în care transpun sau aplică dreptul european sau în domeniile încă nereglementate la nivel european
(ex. concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub incidenţa art. 101-109 Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene). O dată ce Uniunea, prin instituţiile sale, a acţionat, reglementând anumite raporturi
juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului, pe de o parte, să se abţină de la orice acţiune de
natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte să aducă la îndeplinire
obligaţiile stabilite de acesta. În consecinţă, normele de drept naţional al statelor membre, în materia
concurenţei, şi modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor europene şi felului în care
acestea sunt interpretate.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene stabileşte pentru România, ca şi pentru statele
membre ale Uniunii Europene, obligaţia de a respecta normele privind libera concurenţă 1. În acest context,
legislaţia română transpune aproape integral prevederile acquis-ului european în materia concurenţei şi
ajutorului de stat, însă există obligaţia pentru autorităţile române să aplice în mod corect aceste prevederi,
în spiritul şi conform interpretării cristalizate la nivelul Uniunii Europene, obligaţie ce incumbă în mod
egal şi asupra instanţelor judecătoreşti.
În practică, aplicarea efectivă întâmpină dificultăţi determinate de nivelul reformelor
economice şi de gradul de dezvoltare insuficient al economiei funcţionale. Deşi acest principiu este
acceptat la nivel european, este esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea
conformă a excepţiilor.
Trebuie totodată subliniat că legislaţia majorităţii statelor membre, la fel ca prevederile legii
române, preia integral dispoziţiile art. 101 şi 102 TFUE. Armonizarea celor două tipuri de sisteme

1
S. Serban-Barbu, EU acquis regarding collusion and cartels, în European Union competition law and its
enforcement: issues, practices and compliances, problematic aspects, Vilnius, 2010, p.125
1
reprezintă, în principiu, un aspect pozitiv, simplificând sarcina autorităţilor europene şi naţionale
competente să aplice prevederile în cauză, precum şi situaţia întreprinderilor vizate de acestea.
Aşadar, politica în domeniul concurenţei trebuie să garanteze unitatea,omogenitatea şi
viabilitatea pieţei interne prin:
 combaterea monopolizării anumitor pieţe de către întreprinderi ce încheie între ele acorduri
protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;
 prevenirea exploatării puterii economice a unor întreprinderi în defavoarea altora – abuzul de
poziţie dominantă etc.
Regulile concurenţiale nu reprezintă un scop în sine, ci o premisă a funcţionării eficiente a
pieţei interne unice. Potrivit art. 101 alin. 1 al TFUE, în toate cele trei domenii menţionate de aplicare a
regulilor concurenţei interdicţiile vizează practicile ce au impact asupra comerţului între statele membre,
însă în condiţiile pieţei interne unice nu mai există, cu extrem de puţine excepţii, practici care să
influenţeze numai comerţul din interiorul unui singur stat.
Întrucât economia de piaţă – punctul de referinţă al politicii economice a Uniunii şi a statelor
membre – plasează concurenţa printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea prevederilor
acestui articol înseamnă atât cea mai bună modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea
mai bună cale de asigurare a competitivităţii întreprinderilor, produselor şi serviciilor europene pe piaţa
internaţională.
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De asemenea, statul este obligat
să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie.

3.1.1. Tipuri de înţelegeri monopoliste în funcţie de criteriile de clasificare a acestora

În legislația românească, care este armonizată cu reglementările europene în materia

concurenței, noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris, sau oral, între unul sau mai
multe întreprinderi, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit legii – nu este necesar ca expresia de voinţă
a părţilor să constituie un contract valabil sau obligatoriu potrivit dreptului naţional.
Art. 5 din Legea nr. 21/1996 enumeră, exemplificativ, cazuri în care se concentrează
înţelegerile monopoliste prohibite. Această enumerare, care era prezentă şi în Legea nr. 15/1990 (art. 36),
este mai completă. Sunt prohibite înţelegerile exprese sau tacite între întreprinderi, asociaţii de
întreprinderi, precum şi deciziile cu caracter monopolist adoptate de un organ de conducere al unei asociaţii
de întreprinderi, când obiectul înţelegerilor sau deciziilor ori efectul acestora poate conduce la restrângerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească.
După criteriul formei de manifestare a voinţei întreprinderilor, deosebim următoarele
tipuri de înţelegeri monopoliste:
 acorduri propriu – zise;
 decizii de asociere;
 practici concertate.

A. Acordurile pot fi publice sau secrete.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, cu privire la categoria acordurilor, că, deşi
dobândirea de către o întreprindere a unor acţiuni într-o întreprindere concurentă nu constituie prin ea
însăşi un comportament care restrânge concurenţa, această achiziţionare poate, totuşi, să constituie un
instrument de influenţare a comportamentului comercial al întreprinderilor în cauză astfel încât să restrângă
ori să distorsioneze concurenţa pe piaţa în care ele îşi realizează afacerile, şi, astfel, chestiunea trebuie
examinată prin prisma art. 102. Asemenea situaţie poate să survină atunci când, prin achiziţionarea unui
pachet de acţiuni ori prin clauze - subsidiare în acord, întreprinderea investitoare obţine controlul legal ori
de facto al comportamentului comercial al celorlalte întreprinderi sau când acordul prevede cooperarea
comercială între întreprinderi ori creează o structură susceptibilă de a fi folosită pentru această cooperare
sau când acordul dă posibilitatea întreprinderii investitoare de a-şi consolida poziţia sa într-o etapă
ulterioară şi de a dobândi controlul efectiv al celeilalte întreprinderi. Pentru a exista un acord în sensul art.
101 TFUE este suficient ca întreprinderile să-şi fi exprimat voinţa într-un mod determinat.
Noţiunea de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au neapărat o natură
contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte. Acordul poate să consiste şi într-
un simplu angajament (gentlemen’s agreement), lipsit de efect obligatoriu sau într-o simplă aderare, clar
2
exprimată, dar fără dorinţa de a se angaja juridic, la o strategie comercială.
Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea
preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita producţia,
pieţele, dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea pieţelor sau a surselor de
furnizare între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii discriminatorii întreprinderilor care nu
au încheiat înţelegerea respectivă, plasându-le într-o poziţie competiţională dezavantajoasă.
Comisia Europeană s-a preocupat de găsirea unor criterii de determinare a pragului de
sensibilitate peste care, odată depăşit, acordurile, deciziile sau practicile afectează concurenţa. Având în
vedere obiectivul asigurării unei concurenţe rezonabile şi criteriul afectării notabile a concurenţei, Comisia
a considerat că anumite acorduri ar trebui să fie considerate a priori ca nefiind în contradicţie cu
prevederile articolului 101 alin. 1. În acest sens, ea a dat publicităţii o serie de comunicări, care, deşi nu au
forţa obligatorie, conţin criteriile semnificative de care aceasta ţine seama în calificarea acordurilor,
deciziilor şi practicilor ca afectând sau nu concurenţa.
Acordurile de importanţă minoră, considerate ca neafectând concurenţa la nivelul pieţei
europene, dar care pot fi benefice cooperării între întreprinderile mici şi mijlocii, nu trebuie notificate şi nu
au nevoie de o decizie de conformitate cu TFUE. Iniţial, aceste acorduri erau definite cu ajutorul unor
plafoane referitoare la cotele de piaţă şi la cifra de afaceri anuală, însă în prezent singurul criteriu este
constituit de cota de piaţă.
Ca urmare, în general, regulile art. 101 nu se aplică: relaţiilor dintre întreprindere şi agenţii săi
comerciali sau dintre societatea comercială şi filialele acesteia, acordurilor de cooperare şi subcontractelor.
Aşadar, sunt interzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil asupra condiţiilor pieţei, prin care
se modifică apreciabil poziţia pe piaţă (adică vânzările şi posibilităţile de aprovizionare) a întreprinderilor
terţe şi a beneficiarilor.
Noţiunea cantitativă „apreciabil” nu este, totuşi, un criteriu absolut, deoarece, în fapt, în cazuri
individuale, chiar acordurile între întreprinderi care depăşesc aceste limite pot avea doar un efect neglijabil
asupra comerţului dintre state ori asupra comerţului ori asupra concurenţei şi, prin urmare, nu intră în sfera
interdicţiei.
Se întâmplă adesea ca, din cauza dimensiunilor mari ale unor lucrări, o întreprindere să
încredinţeze executarea unor operaţiuni intermediare sau părţi din lucrări altor întreprinderi. Este vorba de
o formă a diviziunii muncii care are aparenţa unei restrângeri a concurenţei. Această „asociere” la
efectuarea unor lucrări poate fi în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii, permiţând accesul la
contracte, tehnici şi know-how la care nu ar avea acces altfel.
Astfel, cererea pentru limitarea utilizării şi divulgării acestor cunoştinţe dobândite cu această
ocazie apare ca fiind legitimă pentru cel care le furnizează. Comunicarea Comisiei din 3 ianuarie 1979
consideră legitime următoarele clauze: acelea care interzic utilizarea cunoştinţelor sau a echipamentelor
furnizate în alte scopuri decât cele prevăzute prin contract, acelea care interzic divulgarea sau punerea lor la
dispoziţia terţilor.
Comisia poate impune întreprinderilor amenzi de până la 10% din cifra de afaceri sau penalităţi
de până la 20% din profitul zilnic până la încetarea încălcării, dar nu poate acorda despăgubiri
întreprinderilor afectate de încălcarea în cauză, acest aspect ţinând – în temeiul art. 101 – de competenţa
instanţelor judecătoreşti naţionale. De asemenea, în temeiul aceleiaşi dispoziţii, autorităţile naţionale pot
impune penalităţi pentru încălcarea regulilor concurenţei.
Există însă posibilitatea ca, în baza art. 101 alin. 3, să fie autorizate anumite acorduri interzise
prin art. 101 alin. 12. Pentru ca aceste acorduri să fie autorizate, alin. 3 impune îndeplinirea anumitor
condiţii. Astfel, acordul trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor sau la
promovarea progresului tehnic sau economic, trebuie să rezerve utilizatorilor o parte a profitului care
rezultă, iar restricţiile impuse întreprinderilor nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor. O ultimă condiţie este aceea conform căreia întreprinderile participante la acord să nu elimine
concurenţa pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză. Astfel, Comisia trebuie să efectueze practic
un bilanţ economic al acelui acord.
Obiectul acordurilor nu se confundă cu intenţia părţilor, ci trebuie să fie apreciat în mod
concret, ţinând cont de contextul juridic şi economic. Efectul acordurilor trebuie căutat în consecinţele care
rezultă din punerea lor în aplicare, printr-o evaluare globală a efectelor pozitive şi negative, evidenţiind în
final un sold, care fie accentuează, fie restrânge concurenţa.
Părţile care doresc exceptarea acordului lor trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Astfel,
2
S. Serban-Barbu, EU acquis regarding collusion and cartels, în European Union competition law and its
enforcement: issues, practices and compliances, problematic aspects, Vilnius, 2010, p.126
3
în majoritatea situaţiilor, ele vor trebui să completeze un formular special prin care să notifice Comisiei
existenţa acelui acord. Notificarea nu este condiţionată de vreun termen. Singura consecinţă este aceea că
exceptarea individuală a acordului nu va putea opera înainte de notificare.
Decizia pe care o ia Comisia este rezultatul unei proceduri care poate dura destul de mult.
Atunci când Comisia intenţionează să excepteze un anumit acord, ea publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene un rezumat al acordului şi intenţia sa de a-l excepta. Întreprinderile terţe interesate pot face
observaţii.
Regulamentul nr. 1217/2010/CE3 cu privire la aplicarea art. 101 alin. 3 al Tratatului asupra
anumitor categorii de acorduri de specializare exclude unele dintre acestea (cum ar fi specializarea
unilaterală sau reciprocă, ori producţia comună) de la aplicarea dispoziţiei arătate. Această exceptare se
acordă, cu condiția ca cota de piață cumulată a părților să nu depășească 20 % din orice piață relevantă, iar
Comisia poate retrage beneficiul acestui regulament.
Regulamentul nr. 1217/2010/CE privind aplicarea art. 101 alin. 3 din Tratat, categoriilor de
acorduri privind cercetarea şi dezvoltarea, abordează problematica exceptării acestor categorii de acorduri
de la aplicarea art. 101 alin. 1, menţionând categoriile de acorduri cărora li se aplică, precum şi condiţiile în
care operează beneficiul regulamentului. Comisia poate retrage beneficiul acestui regulament în situaţiile în
care ea consideră că există efecte incompatibile cu art. 101 alin. 1.
Astfel, în principiu, toate părţile trebuie să aibă acces la rezultatele cercetării şi dezvoltării
realizate în comun şi trebuie să fie libere să exploateze în mod independent rezultatele cercetării şi
dezvoltării în comun şi orice know-how preexistent necesar în scopul exploatării.
Se mai poate distinge între acorduri orizontale, situate în aceeaşi etapă a procesului economic
(acorduri între producători, de limitare a producţiei, sau între detailişti), fiind, întreprinderi care sunt
concurente în cadrul aceleeaşi pieţe, şi acorduri verticale, care au în vedere diverse etape ale acestui proces
(acorduri între producători şi vânzători en-gros, acorduri comerciale exclusive, menţinerea preţurilor de
revânzare, contractele de vânzare pe termen lung), fiind implicate întreprinderile situate pe pieţe diferite.
Un acord restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multe întreprinderi prin care părţile
se obligă să adopte un anumit tip de comportament care să ocolească regulile şi efectele unei concurenţe
libere pe piaţă. Aceste acorduri pot lua forma convenţiilor, exprese sau tacite, bilaterale sau multilaterale.
Nu contează dacă părţile la contract sunt sau nu întreprinderi concurente.

B.Deciziile de asociere
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi, sunt considerate a fi acte de voinţă ce emană de la
organul competent al unui grup profesional.
Este posibil ca prin constituirea unui grup profesional să nu se aducă atingere concurenţei, dar
decizia luată de organul de conducere al unei astfel de asociaţii, adunare generală sau consiliu de
administraţie, în măsura în care obligă pe membrii săi, să adopte un comportament colectiv
anticoncurenţial să aibă acest efect.
Decizia de asociere poate constitui fapta de natură monopolistă doar după: finalizarea asocierii,
prin consimţământul tuturor participanţilor la asociere, nu înainte ca asocierea să ia fiinţă. Prin deciziile
organului de conducere al unei asociaţii de întreprinderi, decizii obligatorii pentru toţi participanții la
asociere, pericolul anticoncurențial este la fel de grav ca şi în cazul înţelegerilor de tip monopolist.
Înţelegerile monopoliste sunt cele ce urmăresc:

- Stabilirea, direct sau indirect, a preţurilor de cumpărare ori de vânzare sau orice alte
condiţii de tranzacţionare; (art. 5, pct. 1, lit. a din Legea nr. 21/1996).
Terminologia în mod direct exprimă stabilirea nemijlocită a preţurilor, iar terminologia în mod
indirect face trimitere la impunerea unor anumite constrângeri sau fixarea unor anumite elemente (ex.:
rabaturi, marje etc.).
În această categorie pot fi incluse şi acordurile ce vizează schimburile de informaţii asupra
preţurilor. Astfel, pe piaţa europeană au existat astfel de acorduri între principalii producători europeni de
aluminiu, între principalii producători de oleină, între fabricanţii de lizină etc. Tot astfel este reprimată
fixarea preţurilor şi în cazul practicilor concertate.
Impunerea unor preţuri minime de comercializare este interzisă.

3
Regulamentul nr. 1217/2010 CE din 14 decembrie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene anumitor categorii de acorduri de specializare, publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene nr. L 335/43 din 18.12.2010
4
 - Limitarea sau controlul producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice sau
investiţiilor (art. 5, pct. 1, Iit. b din Legea nr. 21/1996).
Din text se disting patru forme de limitare şi exercitate a unui control asupra:
-producţiei. Acest lucru se realizează prin reducerea sau dirijarea voluntară a volumului fizic
de marfă într-o anumită perioadă de timp de către întreprinderile implicate într-o astfel de înţelegere;
-comercializării. Acest lucru se realizează prin reducerea ori orientarea repartiţiei volumului de
marfă către partenerii comerciali ai participanţilor la realizarea practicii anticoncurenţiale;
-dezvoltării tehnologice. Aceasta înseamnă dirijarea sau orientarea eforturilor umane şi
materiale destinate introducerii unor metode de producţie mai performante;
-investiţiilor. Această formă se referă la reducerea sau dirijarea modului de plasare a fondurilor,
în funcţie de interesele celor care participă la înţelegere.
Această formă de practică anticoncurenţială presupune o diminuare a concurenţei interne, cu
repercusiuni asupra concurenţilor externi şi a consumatorilor.
Consiliul Concurenţei, prin Decizia nr. 4 din 15 ianuarie 1999, a sancţionat o practică
anticoncurențială între S.C. Compania Națională de Transporturi Aeriene Române - Tarom S.A. şi S.C. Dac
Air S.A. care încheiaseră un act denumit Raportul de analiză a rutelor aeriene regionale, care însemnă de
fapt expresia voinţei comune a participanţilor de a limita/ controla zborurile pe anumite rute. Părţile
semnatare realizaseră de fapt limitarea şi controlul serviciilor oferite pe piaţa transporturilor aeriene de
călători.
Astfel de manifestări anticoncurenţiale au fost sancţionate în mai multe state europeane.
- Împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare (art. 5, pct. 1, lit. c din Legea
nr. 21/1996).
În cazul Deciziei nr. 4 din 15 ianuarie 1999 a Consiliului Concurenţei, mai înainte menţionată,
s-a reţinut săvârşirea de practici anticoncurenţiale de către cei doi parteneri, constând în împărţirea rutelor
aeriene în Europa Centrală şi în Europa de Vest.
Tot astfel, unele reţele de distribuţie încheie acorduri în care sunt stipulate anumite dispoziţii cu
privire la împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare sau cu privire la interzicerea importurilor
paralele. Această din urmă dispoziţie constă într-o interdicţie (impusă de producător celor care cumpără
spre a revinde) de a exporta produsele în afara teritoriului concesionat.
- Aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj concurențial (art. 5, pct. 1, lit. d din Legea nr.
21/1996).
Prin condiţii inegale înţelegem practicarea unor tratamente diferenţiate faţă de partenerii
comerciali.
Prin prestaţii echivalente înţelegem că, deşi partenerii obligaţi sunt diferiţi, obligaţiile asumate
de aceştia sunt de aceeaşi natură .
- Condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze
stipulând prestaţii suplimentare care nici prin natura lor și nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte (art. 5, pct.1,lit. e din Legea nr. 21/1996)
Sunt interzise acele contracte care presupun subordonarea unui partener faţă de celălalt.
- Participarea în mod concertat cu oferte trucate la licitaţii sau la alte forme de concurs de
oferte (art. 5, pct. 1, lit. f din Legea nr. 21/1996).
Oferta trucată presupune o ofertă nereală, ofertantul neavând intenţia de a se obliga în mod
serios, scopul său fiind de a favoriza participarea şi adjudecarea licitaţiei de un alt ofertant.
Prin Decizia nr. 66 din 28 iulie 1998, Consiliul Concurenţei a stabilit că două întreprinderi care
participaseră la o licitaţie organizată de Ministerul Apărării Naţionale nu erau concurente, ele având acţiuni
în comun şi concurau doar cu scopul ca una dintre ele sa câştige licitaţia, cealaltă având doar o ofertă de
acoperire.
- Eliminarea de pe piaţă a unor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă a
libertăţii concurenţei de către alte întreprinderi (art. 5, pct. 1, lit. g din Legea nr. 21/1996);
- Înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumite întreprinderi fără o
justificare rezonabilă (art. 5, pct. 1, lit. g din Legea nr. 21/1996), fapt echivalent cu boicotul economic.
Deciziile de exceptare au o durată limitată de valabilitate (în general 5-10 ani), pot fi reînnoite
sau revocate, după cum consideră necesar Comisia.
Întreprinderile au, de asemenea, posibilitatea de a obţine decizii de atestare negativă a faptului
că un anumit acord sau o practică nu încalcă dispoziţiile art. 101 alin. 1 TFUE.
În alte situații, Comisia poate emite scrisori administrative informale în locul deciziilor de
5
exceptare, prin care Comisia declară că nu există nici un motiv pentru a interveni în activitatea notificată, în
absenţa schimbării împrejurărilor ea neputând să-şi modifice poziţia şi să impună amenzi beneficiarului.
Deşi prezintă avantajul celerităţii, „fiabilitatea juridică” este redusă pentru că autorităţile sau jurisdicţiile
naţionale pot considera că nu sunt legate de aceste scrisori. În practică însă, astfel de scrisori sunt
importante.
Potrivit art. 101 alin. 2, acordurile şi deciziile interzise în virtutea primului alineat sunt nule de
drept. Deşi sunt menţionate numai acordurile, nu există nici un impediment pentru luarea în considerare şi
a practicilor concertate, având în vedere că prezintă caracteristici şi efecte asemănătoare celorlalte
categorii. Art. 101 alin. 2 nu precizează regimul nulităţii sau modalităţile de punere a sa în aplicare.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat, de aceea, caracterul absolut şi retroactiv al
nulităţii, arătând că un acord nul nu mai poate produce nici un efect nici între părţi, nici faţă de terţi
(hotărârea pronunţată la 25 noiembrie 1971 în cauza Béguelin Import). În ceea ce priveşte întinderea
acestei nulităţi, în practică s-a precizat că trebuie să fie limitate doar acele părţi ale acordului care constituie
o încălcare a dispoziţiilor Tratatului, în măsura în care ele pot fi separate de restul acordului (hotărârea
pronunţată la 13 iulie 1966 în cauza Consten-Grundig).
Având în vedere că foarte multe acorduri sunt similare (cum ar fi acordurile verticale din
sectorul distribuţiei), ar fi inutil şi greoi să se adopte atâtea decizii câte acorduri sunt. Art. 101 alin. 3 al
TFUE permite posibilitatea acordării de exceptări pe categorii, care iau forma unor decizii de grup.
Deciziile de grup simplifică sarcinile administrative ale Comisiei prin acordarea de excepţii
generale în baza art. 101 alin. 3 ce vin în întâmpinarea solicitărilor întreprinderilor. Condiţiile de fond
pentru acordarea acestor exceptări sunt aceleaşi ca în cazul exceptărilor individuale. Comisia nu are, în
acest domeniu, competenţe proprii, ea trebuind să fie autorizată formal de către Consiliu.

C. Practica concertată
Practicile concertate, aşa cum a precizat Comisia, înseamnă o formă de coordonare între
întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele
conducând la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă.
Noţiunea ca atare îşi are originea în dreptul american - US Sherman Antitrust Act 4 - care
include în formele de cooperare care nu se bazează pe convenţiile tradiţionale şi alte forme care pot să
afecteze concurenţa (conspiracy). Un termen, sub denumirea de arrangements cu o semnificaţie
asemănătoare, poate fi întâlnit şi în dreptul englez, în UK Restrictive Trade Practice Act5.
Noţiunea de practici concertate a fost concepută, ca instrument care să permită intervenţia
gardienilor concurenţei atunci când dificultăţile de dovedire a unor acorduri sunt insurmontabile. În acest
sens, ea oferă o veritabilă dispensă de probă, întrucât este suficient să se constate producerea efectelor pe
piaţă ale unei asemenea înţelegeri, pentru ca, în anumite condiţii, sancţiunile specifice să cadă implacabile.
Totodată, noţiunea îşi dovedeşte utilitatea şi pentru identificarea acelor antante complet neformalizate,
constând într-o aliniere conştientă şi voită a întreprinderilor la un anume comportament comercial.
Conţinutul noţiunii de practici concertate a început să fie definit în dreptul european cu ocazia
soluţionării cauzei numite a Materiilor colorante când Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a
precizat că acestea constau în forme de coordonare între întreprinderi, nefinalizate printr-o convenţie
propriu-zisă, dar care substituie riscurilor concurenţei o cooperare practică de natură să afecteze
mecanismele fireşti ale pieţei.
La scurt timp, cu ocazia unei alte cauze celebre — Industria europeană a zahărului -, Curtea a
exprimat pentru prima dată principiul central al concepţiei europene privind concurenţa: orice operator
economic trebuie să-şi determine într-o manieră autonomă politica pe care înţelege să o urmeze pe Piaţa
comună. Această exigenţă a autonomiei... se opune riguros oricărui contact direct sau indirect între concu-
renţi, având ca obiect sau ca efect fie influenţarea comportamentului pe piaţă al unui concurent actual sau
potenţial, fie dezvăluirea comportamentului decis, sau vizat a fi adoptat pe piaţă.
În acelaşi timp, Curtea a evidenţiat că, prin natura sa, o practică concertată nu are toate
elementele unui contract, dar poate inter alia să rezulte dintr-o coordonare care devine aparentă prin
comportamentul participanţilor, remarcând că un comportament paralel, deşi nu poate fi prin el însuşi
identificat cu o practică concertată poate fi socotit, totuşi, ca o dovadă serioasă a unei asemenea practici
dacă el conduce la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale ale pieţei, având în vedere
natura produselor, mărimea şi numărul întreprinderilor şi volumul acelei pieţe aşa cum se întâmplă dacă "...
din comportamentul paralel rezultă posibilitatea pentru cei în cauză de a încerca să stabilizeze preţurile la
4
US Sherman Antitrust Act a fost adoptat în anul 1890
5
UK Restrictive Trade Practice Act a fost adoptat în anul 1956 și abrogat în anul 2000.
6
un nivel diferit de cel la care ar fi condus concurenţa şi de a consolida poziţiile stabilite în detrimentul
libertăţii efective de circulaţie a produselor în piaţa comună şi al libertăţii consumatorilor de a-şi alege
furnizorii"6.
Aşadar, practicile concertate necesită convergenţa comportamentelor întreprinderilor prin
contacte directe care să ducă la înlocuirea riscurilor concurenţei prin apropierea poziţiilor lor pe piaţă în
privinţa beneficiarilor de produse ce fac obiectul cererilor şi ofertelor, volumului şi zonelor teritoriale ale
afacerilor. Nu sunt excluse nici simple contacte de informare reciprocă sau ocazionale, fără a se disimula
intenţiile, dar care în realitate ar echivala cu o concertare subînţeleasă.
Schimbul de informaţii între întreprinderi sau divulgarea de informaţii de către o întreprindere
către concurenţii săi, în realizarea unui cartel intrând în domeniul de aplicare a art. 101 par. 1, privind
livrările lor respective, care acoperă nu numai livrările deja efectuate, ci este destinat să faciliteze
supravegherea constantă a livrărilor curente în scopul de a garanta că acel cartel este suficient de eficace
constituie o practică concertată în sensul prevăzut de articolul menţionat7.
Dar chiar şi simple comportamente paralele pot constitui probe în identificarea unei practici
concertate, dacă ele duc la condiţii de concurenţă care nu corespund cadrului obişnuit al pieţei dependent
de natura mărfurilor, de mărimea şi numărul întreprinderilor şi de dimensiunile pieţei respective. Desigur,
mai trebuie furnizate şi alte argumente pentru a caracteriza practica respectivă ca fiind concertată.
Comportamentul paralel nu poate fi privit ca probă a concentării numai dacă această
concentrare constituie singura explicaţie plauzibilă a acestui comportament. Un contract de distribuţie
exclusivă care nu conţine nici o interdicţie de export nu poate să beneficieze de o exceptare de grup când
întreprinderile în cauză sunt angajate într-o practică concertată îndreptată spre restrângerea importurilor
paralele. Esenţial este să existe o cooperare între concurenţi, incompatibilă cu regulile de concurenţă
stabilite în Tratat, ea diminuând incertitudinea fiecărei întreprinderi în ce priveşte viitoarea atitudine a
concurenţilor.
Proba practicii concertate se poate face prin intermediul unor documente indicative, al
mărturiilor şi al prezumţiilor bazate pe anormalitatea comportamentului întreprinderilor în raport cu
caracteristicile pieţei; valoarea probei prin prezumţie nu e absolută, fiind suficient pentru întreprinderi să
demonstreze împrejurările ce permit să substituie o altă explicaţie a faptelor pentru cea reţinută contra lor.
Criteriul pierderii conştiente şi voite de autonomie a constituit temeiul sancţionării în dreptul
european chiar a acelor întreprinderi care, odată informate cu privire la conduita comercială viitoare a
concurenţilor lor, au decis să încalce disciplina convenită. Organele europene au considerat că şi în
asemenea situaţii, ca urmare a concentrării, eliminată fiind nesiguranţa concurenţială, nu mai există o
independenţă reală în ceea ce priveşte adoptarea propriei politici competiţionale.
Apar probleme de calificare deosebit de delicate, care se ridică în cazurile în care, neexistând
nici o dovadă privind eventuale contacte între întreprinderi, se constată totuşi pe piaţă un paralelism al
acţiunilor acestora.
Două interpretări sunt astfel deschise:
- fie acest paralelism constituie o aliniere coluzivă, de natură să atragă incidenţa sancţiunilor
prevăzute de lege pentru antante;
- fie este doar expresia unor reacţii conştiente, spontane şi rapide ale întreprinderilor la
provocările concurenţiale ale adversarilor lor, reacţii care ies însă din sfera ilicitului.
Răspunsul corect se poate da exclusiv pe baza unei analize atente şi in concreto a pieţei.
De pildă, o piaţă în oligopol strâns poate determina un marcat paralelism al comportamentelor,
datorită puternicei interdependenţe dintre întreprinderi. Doctrina caracterizează această situaţie ca fiind una
de imunitate oligopolică.
Alteori, pe piaţă activează o întreprindere, puternică şi dinamică, în calitate de barometric
price leader, care va indica celorlalte, în absenţa oricărei concertări, preţul de piaţă optim. Acelaşi efect de
paralelism al conduitelor îl produce şi o piaţă caracterizată prin transparenţă, când fiecare întreprindere
6
Com. Eu. nr 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd., p. 229 şi 237 - 238 şi ECR, 1972, 619, 67-82. S-a considerat că
este contrar regulilor concurenţei faptul producătorului de a coopera cu concurenţii săi, în orice mod, în scopul de a
determina o linie de acţiune coordonată privind o schimbare a preţurilor şi de a asigura succesul său prin eliminarea
prealabilă a oricărei incertitudini în privinţa conduitei altora legată de elementele şi locul acestei schimbări. M. Wathelet,
Pratiques concertees et comportements paralleles en oligopole. Le cas des matiere colorantes, în RTDE, Nr. 4, 1975, p.
662-695
7
Com Eu.-CPI 147/89, Societe Metallurgique de Normandie hot. din 6 aprilie 1995, în ECR, 1995, C-CPI 142/89,
Usine Gustave Boel, şi C. 148/89, Trefilunion S.A. c. Comisiei, hot. din 6 aprilie 1995, în ECR, 1995- 3/4 (II), 1197-
1198

7
cunoaşte elementele de strategie ale celorlalţi.
Aşadar, se va putea reţine existenţa unei practici concertate doar atunci când analiza factuală
întreprinsă va releva că nu există nici o altă explicaţie plauzibilă a similitudinii comportamentale vizibile pe
piaţă, fiind imposibil de determinat, în funcţie de context, o altă cauză decât concentrarea.
Sunt interzise aproape fără excepţie: acordurile orizontale şi verticale ce stabilesc preţuri în
mod direct sau indirect; acordurile asupra condiţiilor de vânzare; acordurile ce izolează segmente de piaţă
(precum cele referitoare la reducerea preţurilor sau cele ce încearcă să interzică, să restricţioneze sau,
dimpotrivă, să promoveze importurile şi exporturile); acordurile asupra cotelor de producţie sau distribuţie;
acordurile asupra investiţiilor; birourile comune de vânzări; acordurile de împărţire a pieţei; pieţele
colective exclusive; acordurile ce duc la discriminarea altor profesioniști; boicoturile colective; restricţiile
voluntare (acorduri de neangajare în anumite tipuri de comportamente concurenţiale).
Poate fi considerată ca fiind întreprindere, în cadrul politicii privind concurenţa şi o persoană
fizică (de exemplu, un inventator care acordă o licenţă de brevet, comercializând, astfel, invenţia sa).
Pentru calificarea unei întreprinderi ca fiind angajată într-un acord, decizie sau practică concertată, este
esenţial criteriul autonomiei de decizie a acesteia, astfel încât – pentru a stabili, de exemplu, dacă o filială a
luat sau este parte la aceste practici – trebuie analizat în concret dacă a avut această autonomie de decizie,
de cele mai multe ori societatea-mamă fiind însă socotită responsabilă, întrucât ea decide participarea la
asemenea practici.
Atunci când Comisia Europeană analizează încălcarea regulilor concurenţei pe piaţa internă a
Uniunii, ea ia în considerare drept criteriu o concurenţă rezonabilă, şi nu modelul concurenţei perfecte, care
este un model ideal.

Distincţia dintre acorduri, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate

Se pune problema dacă aceste trei noţiuni corespund unor categorii foarte bine definite, net
deosebite. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns stabilind că antanta trebuie calificată prin
raportare la una din cele trei categorii prevăzute de textul art. 101, dat fiind că obiectul probei nu este
acelaşi.
Dar, admiţând acest punct de vedere, trebuie totuşi să observăm că cele trei forme de exprimare
a unei antante nu se exclud, putând exista situaţii când unul şi acelaşi comportament anticoncurenţial este
susceptibil de mai multe calificări. De pildă, actul intern al unei asociaţii de întreprinderi reprezintă, în
raport de aceasta, o decizie a unei asociaţii de întreprinderi, în timp în ce în raporturile cu o întreprindere
terţă care aderă la asociaţie constituie un acord.
Uneori cooperarea dintre întreprinderi, decisă printr-un acord propriu-zis, poate fi extinsă şi cu
privire la alte elemente de strategie concurenţială pe calea practicilor concertate sau poate fi urmată de
practici concertate. În astfel de cazuri complexe şi de durată, când limitele dintre acord şi paralelismul
concertat se estompează, interesul reprimării conduitei anticompetiţionale rămâne acelaşi, organele de
supraveghere a concurenţei referindu-se simplu, doar la existenţa unor antante.

După criteriul nivelului circuitului economic la care întreprinderile participante la

înţelegere se situează, înţelegerile se clasifică în:
 înţelegeri orizontale;
 înţelegeri verticale.

Sunt înţelegeri „pe orizontală" acele acorduri ce se realizează între două sau mai multe
întreprinderi care operează la acelaşi nivel de piaţă, de exemplu, între doi producători sau între doi
distribuitori, aceştia fiind concurenţi. Atunci când se apreciază că două întreprinderi sunt concurente, se are
în vedere atât concurenţa reală, cea existentă în momentul analizei, precum şi concurenţa potenţială,
reprezentată de întreprinderi care au posibilitatea să pătrundă pe piaţă cu o investiţie minimă, devenind,
astfel, concurenţi reali. Intră în această categorie:
 acordurile de cercetare-dezvoltare;
 acordurile de specializare;
 acordurile de producţie;
 acordurile de comercializare;
 acordurile de mediu etc.
a. Cercetarea şi dezvoltarea reprezintă achiziţionarea de know-how necesar produselor sau
procedeelor şi efectuarea de analize teoretice, studii sistematice ori experimentale, inclusiv producţia

8
experimentală, testarea tehnică a produselor ori procedeelor, crearea amplasamentelor necesare şi obţinerea
drepturilor de proprietate intelectuală asupra rezultatelor.
b. Acordurile de specializare generează, în mod normal, avantaje economice sub forma
economiilor de scară şi de scop, a unor tehnologii de producţie îmbunătăţite, asigurând utilizatorului o
parte echitabilă a profitului rezultat, atunci când cota de piaţă deţinută de întreprinderile în cauză nu
depăşeşte 20%. Aceste acorduri de specializare se clasifică în:
Acordurile de specializare unilaterală - prin care una dintre părţi acceptă să înceteze sau să se
abţină de la a fabrica anumite produse şi se angajează să le cumpere de la o întreprindere concurentă,
aceasta din urmă angajându-se să fabrice şi să furnizeze aceste produse;
Acordurile de specializare reciprocă - prin care două sau mai multe părţi se angajează, pe bază
de reciprocitate, să înceteze sau să se abţină de la fabricarea anumitor produse, care nu sunt aceleaşi, şi să
le cumpere de la alte părţi, care se angajează să le furnizeze;
c. Acordurile de producţie în comun - prin care două sau mai multe întreprinderi acceptă să
fabrice anumite produse în comun.
Sunt înţelegeri „pe verticală" acele acorduri sau practici concertate convenite între două sau
mai multe întreprinderi, care-şi desfăşoară activitatea în scopul îndeplinirii acordului respectiv, la niveluri
diferite ale lanţului producţie-distribuţie, acordurile putând stabili condiţiile în care părţile pot cumpăra,
vinde sau revinde anumite produse sau servicii. Fac parte din această categorie de înţelegeri:
-acordurile de distribuţie exclusivă (exclusivitate teritorială, exclusivitate de marcă, alocare
exclusivă a consumatorilor);
-distribuţie selectivă - reprezintă acel tip de înţelegere care restricţionează, pe de o parte,
numărul distribuitorilor autorizaţi şi, pe de altă parte, posibilităţile de revânzare;
-cumpărare exclusivă;
-vânzare exclusivă - reprezintă acea restricţionare bazată pe obligaţia, directă sau indirectă,
impusă furnizorului, de a vinde unui singur cumpărător din cadrul unui teritoriu delimitat, în vederea
revânzării sau a unei utilizări specifice. Ea poate avea ca obiect fie produse finale, fie produse intermediare,
situaţie când se mai numeşte şi vânzare industrială.
-franciza - este un tip special de înţelegere, prin care o întreprindere (francizor) îi cedează altei
întreprinderi (beneficiar), în schimbul unei compensaţii financiare directe sau indirecte, dreptul de
exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, în scopul producţiei sau
comercializării anumitor tipuri de produse sau servicii.
Acordurile de franciză se referă la licenţierea drepturilor de proprietate intelectuală legate de
mărci de comerţ, însemne comerciale sau know-how, în scopul utilizării şi distribuţiei produselor sau
serviciilor. Pe lângă licenţierea drepturilor de proprietate intelectuală, francizorul oferă beneficiarului, pe
durata acordului, şi asistenţă comercială sau tehnică. Licenţierea şi asistenţa sunt componente ale derulării
afacerii francizate. Franciza permite francizorului să creeze, cu investiţii limitate, o reţea omogenă pentru
distribuirea produselor sale. Pe lângă oferirea metodei de lucru, acordurile de franciză uzuale conţin
combinaţii de diverse restricţionări verticale referitoare la produsele distribuite, în special distribuţia
selectivă şi/sau obligaţia de nonconcurenţă şi/sau distribuţia exclusivă ori forme mai simple ale acestora.
-vânzare condiţionată etc..
Este recunoscut că anumite înţelegeri verticale au efecte economice benefice asupra
întreprinderilor participante şi asupra consumatorilor finali pe pieţele la care se referă. În practică s-a
constatat că anumite înţelegeri verticale - între întreprinderi cu putere mare de piaţă sau aplicabile unor
pieţe cu caracteristici speciale - pot avea efecte anticoncurenţiale grave. În consecinţă, beneficiul exceptării
trebuie limitat numai la înţelegerile verticale pentru care se poate stabili cu certitudine că îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din Legea 21/1996.
În acordarea beneficiului exceptării se porneşte de la prezumţia că, atunci când furnizorul
deţine pe piaţa relevantă o cotă care nu depăşeşte 30%, înţelegerile verticale care nu conţin anumite
restricţii cu efecte anticoncurenţiale grave pot avea ca efect ameliorarea producţiei sau distribuţiei şi
conferirea, pentru consumatori, a unei părţi echitabile din profitul care rezultă. În cazul înţelegerilor
verticale care conţin obligaţii de vânzare exclusivă, va fi luată în considerare cota de piaţă a cumpărătorului
în scopul determinării efectului global al acestor înţelegeri asupra pieţei.
Din punct de vedere economic, înţelegerile verticale pot afecta nu numai piaţa unde se
întâlnesc furnizorul şi cumpărătorul, ci şi pieţele din avalul pieţei cumpărătorului. Abordarea simplificată
privind încadrarea în categoria exceptată, care ia în considerare doar piaţa pe care sunt active părţile la
acord, se justifică prin faptul că, sub pragul de 30%, efectele asupra pieţelor din aval sunt, în general,
limitate.
9
 3.1.2. Condiţii de existenţă a înţelegerilor monopoliste

Art. 5 din Legea nr. 21/1996 republicată în anul 2014 este conceput, la fel ca şi art. 101 din
TFUE, pe principiul prohibiţiei acordurilor restrictive de concurenţă. El declară în alin. (1) interzise orice
înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect
sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a
acesteia, pentru ca, în continuare, să enumere exemplificativ o serie de asemenea înţelegeri. Se indică
posibilitatea exceptării de la aplicarea interdicţiei, cu precizarea condiţiilor necesare a fi întrunite cumulativ
iar apoi, în alin. (3)-(6), este prevăzut, în coordonatele sale principale, regimul juridic al scutirilor
individuale şi al unor categorii de înţelegeri. Astfel, aceste condiții de aplicare a art. 5 alin. 1 din Legea nr.
21/1996 sunt:
Condiţia - premisă: o antantă trebuie să exprime un minimum de coordonare între două sau mai
multe întreprinderi, coordonare care poate să îmbrace cele mai diferite forme. Criteriul de identificare va fi
aşadar constatarea unei pierderi conştiente şi voite de autonomie a întreprinderilor participante.
Condiţia de fond: antanta nu este prohibită decât dacă este realizată în scopul unui anume efect
asupra concurenţei - restrângerea, împiedicarea sau denaturarea acesteia -, sau dacă produce un asemenea
efect, chiar dacă nu este urmărit în mod explicit. Deci, pentru aplicarea art.5 din Legea nr. 21/1996 trebuie
probată atingerea concurenţei, fie şi numai in potentia.

§1.Pierderea autonomiei participanţilor

Aptitudinea de a face parte dintr-o antantă. Dat fiind că potrivit art. 5 din Legea nr. 21/1996
antanta leagă două sau mai multe întreprinderi evident nu există antantă decât dacă partenerii sunt indepen-
denţi, în plus, definirea antantei ca înţelegere, ca acord sau ca practici concertate aduce în raza analizei
problema consimţământului părţilor.
Se poate avansa ideea că o antantă, pentru a fi caracterizată ca atare şi sancţionată, presupune
demonstrarea unui concurs de voinţe libere. Sintagma este familiară, întrucât descrie cunoscutul proces de
formare a contractului. În mod tradiţional, termenului de consimţământ i se atribuie două semnificaţii: el
desemnează în acelaşi timp manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre părţi, dar şi întâlnirea, împletirea
voinţelor participanţilor.
Aplicarea acestor reguli în materia antantelor ne va produce însă surpriza să constatăm
existenţa unor abateri de la principiile clasice ale dreptului.
Aceste particularităţi, care contribuie la configurarea originalităţii dreptului concurenţei, derivă
din vocaţia sa economică: dreptul concurenţei este chemat să organizeze procesul concurenţial, eliminând
disfuncţionalităţile lui. În consecinţă, pragmatic, va utiliza reperele juridice consacrate doar în măsura în
care îi servesc la atingerea scopului său declarat şi le va sacrifica ori de câte ori acestea ar reprezenta
piedici în acţiunea pe care o întreprinde.
Consimţământul părţilor unei antante. A consimţi înseamnă a voi, de aceea întreaga teorie a
contractului este construită pe principiul autonomiei de voinţă.
Pentru a fi aptă să lege partea, să o înlănţuie în ţesătura drepturilor şi obligaţiilor reciproce,
voinţa trebuie să nu fie viciată prin violenţă, dol sau eroare. Se naşte, în consecinţă, întrebarea - în raport de
definiţia antantei - dacă şi în ceea ce o priveşte pe aceasta, alterarea voinţei participanţilor printr-unul din
viciile de consimţământ produce efectele din materia contractelor. Chestiunea vizează, principial, toate
viciile de consimţământ, dar s-a pus în mod concret în cazul invocării violenţei economice, sub forma
ameninţărilor fie cu boicotul, fie ruperea relaţiilor contractuale.
Analiza jurisprudenţei relevă că, deşi autorităţile de supraveghere a concurenţei nu sunt
chemate să judece contractele, prin asigurarea protecţiei voinţei contractanţilor, ele nu sunt totuşi
complet insensibile la consecinţele juridice ale presiunilor economice exercitate asupra uneia din părţile
antantei.
Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins apărarea unor distribuitori, care au
susţinut lipsa autonomiei de decizie, decurgând din legăturile de dependenţă economică dintre ei şi capul
reţelei de distribuţie. Dar Curtea şi-a argumentat decizia în sensul că situaţia concretă a raporturilor dintre
părţi ar fi dat posibilitatea concesionarilor să reziste violenţei morale la care fuseseră supuşi. Prin urmare,
printr-o interpretare per a contrario, în cazul în care ar fi constatat irezistibilitatea ameninţărilor exercitate
de furnizor, instanţa ar fi recunoscut incidenţa viciului de consimţământ invocat.
Se admite deci că teoria viciilor de consimţământ îşi poate face loc, desigur purtând o amprentă
specifică, şi în regimul juridic al antantelor. Se naşte în continuare problema modalităţii sancţionării
viciului de voinţă, o dată ce acesta a fost identificat.
10
 Dacă s-ar transpune soluţia din teoria contractelor atunci, evident, ar trebui să se decidă că
acordul încheiat sub presiune este lovit de nulitate şi că, întrucât nu toate părţile au dispus de autonomie de
voinţă, antanta nici nu s-a constituit. Dar nu rigoarea juridică reprezintă cea mai importantă caracteristică a
dreptului concurenţei. Subordonându-se permanent unui principiu de eficacitate, el preferă să adopte o
soluţie de compromis, care să-i permită corectarea disfuncţionalităţilor pieţei: antanta este considerată ca
născută, dar întreprinderea victimă a violenţei economice nu este sancţionată sau este tratată cu indulgenţă.
Concursul voinţei părţilor unei antante. Pentru ca un contract să ia fiinţă este necesar ca
voinţele părţilor să se întâlnească, pentru a da naştere unei voinţe comune.
În mod similar, în doctrina de dreptul concurenţei se admite că nici antanta nu constituie doar o
juxtapunere de voinţe individuale paralele, fiind nevoie ca acestea să reprezinte o unică voinţă. Dificultăţile
de apreciere apar în situaţiile în care nu există un acord formal care să exprime intenţiile clar definite ale
părţilor.
Astfel, în cazul reţelelor de distribuţie, când fabricanţii transmit distribuitorilor anumite
condiţii generale de vânzare cu caracter anticoncurenţial, chiar dacă aceştia din urmă nu le acceptă explicit,
antanta ia totuşi naştere, ca efect al acordului lor implicit, rezultat din executarea clauzelor respective.
Simpla adeziune de facto conduce, ca şi în cazul contractelor de drept comun de altfel, la realizarea
concursului de voinţe.
Mult mai delicată este determinarea antantelor complet neformalizate, cunoscute sub
denumirea de practici concertate, dovedirea acestora ridicând adeseori piedici insurmontabile. De aceea,
autorităţile de supraveghere a concurenţei recurg la o serie de prezumţii greu de conciliat cu principiul
clasic al concursului de voinţe, dar care se înscriu perfect în logica internă a dreptului concurenţei,
asigurându-i eficacitatea.
De referinţă în acest domeniu este cauza aşa-numită a polipropilenei. Întreprinderile din acest
sector, confruntate cu o criză majoră, au decis să îngroape securea războiului. În consecinţă, au organizat o
serie de reuniuni, în cursul cărora şi-au comunicat informaţii, considerate în mod obişnuit ca fiind
confidenţiale, privind preţurile practicate de fiecare dintre ele şi volumul producţiei.
În pofida faptului că în cursul acestor întâlniri nu s-a discutat şi nu s-a decis nici o strategie
comună, toate participantele au fost condamnate. S-a apreciat că, deşi schimbul de informaţii nu constituie
în sine o antantă sub forma practicii concertate, intră în schimb sub incidenţa art. 85 din Tratatul de la
Roma (în prezent art. 101 TFUE) acţiunea ulterioară pe piaţă a întreprinderilor în cauză, acţiune care a fost
concepută de fiecare dintre ele în funcţie de informaţiile primite. Sancţiunile au lovit în mod egal şi
întreprinderile care s-au desolidarizat de grup, adoptând un comportament independent pe piaţă.
Analiza speţei prezentate relevă că între părţi nu se realizase nici un acord al voinţelor, acord
care presupune existenţa cel puţin a unui proiect comun, în jurul căruia să se fie exprimat consimţământul
părţilor, fie că acesta este expres sau tacit.
Acest model de evaluare a fost ulterior în mod constant aplicat în dreptul european. O antantă
trebuie, deci, să fie sancţionată, datorită potenţialului ei economic nociv, chiar şi dacă se prezintă într-o
formă larvară, identificabilă prin aplicarea unui singur criteriu: pierderea conştientă şi acceptată a
autonomiei de acţiune pe piaţă.
Incidenţa legii - cauză exoneratoare de răspundere. Autonomia de voinţă a părţilor unei
antante poate fi anihilată ca efect al incidenţei unei dispoziţii legale. Dreptul concurenţei recunoaşte în
acest impact o cauză exoneratoare de răspundere, consacrată legislativ în diverse sisteme naţionale de drept
sau, cel puţin, recunoscută jurisprudenţial.
Este vorba despre posibilitatea pe care o au întreprinderile de a invoca prevederile unui act
normativ ca justificare a practicilor anticoncurenţiale realizate, dacă actul normativ respectiv le impune
cooperarea ori anumite forme de conlucrare. Admisibilitatea acestei cauze exoneratoare de răspundere este
subordonată însă îndeplinirii unor condiţii:
Antanta trebuie să fie consecinţa voinţei legiuitorului şi nu doar permisă, încurajată, autorizată.
Astfel, Curtea de Justiţie a reţinut, în cunoscuta cauză a industriei europene a zahărului, că reglementările
italiene privind vânzarea şi cumpărarea de zahăr pentru populaţie au determinat centralizarea atât a
ofertei, cât şi a cererii, având o incidenţă decisivă asupra elementelor esenţiale ale comportamentului
incriminat al întreprinderilor respective. Instanţa a concluzionat că, în lipsa reglementării menţionate şi a
executării ei, cooperarea litigioasă ori n-ar fi avut loc ori ar fi avut loc sub o formă diferită.
Dispoziţia legală trebuie să excludă libertatea marginală a participanţilor la antantă. Pentru
ca răspunderea să fie înlăturată, este necesar, în plus, ca părţilor să nu le rămână la dispoziţie nici un spaţiu
concurenţial, altfel spus, dependenţa acordului lor faţă de dispoziţia legală sau regulamentară să fie
absolută şi integrală, sau, cel puţin, domeniul competiţional rezidual să fie atât de restrâns, încât diminuarea
11
concurenţei să nu poată fi imputată antantei.
Astfel, Tribunalul de Primă Instanţă (Tribunalul UE) a constatat într-o afacere privind importul
de vehicule japoneze că voinţa importatorilor nu a fost autonomă, acestora fiindu-le impuse de către
organele administraţiei publice anumite cote, pe care au fost nevoiţi să le concretizeze pe calea unui acord.
Legea română nu recunoaşte în mod explicit o asemenea cauză exoneratoare de răspundere dar
nimic nu se opune ca, în practica sa, Consiliul Concurenţei să admită drept cauză de impunitate pentru
întreprinderi incidenţa unor dispoziţii legale, atunci când acestea le-ar impune, fără rezerva vreunei libertăţi
marginale, o anume cooperare.

§2.Atingerea adusă concurenţei

Legea nr. 21/1996 interzice antantele numai dacă ele au ca obiect sau pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, între cei trei termeni care numesc modalităţile de
afectare a concurenţei nu există decât o diferenţă strict literală 8. Disocierea între cele trei căi de atingere a
concurenţei este lipsită de interes practic, ele neimplicând nici o deosebire de regim juridic.
Formularea legii indică faptul că sunt reprimabile numai antantele rele, apte să producă
distorsiuni ale concurenţei, fie că ele au un obiect anticoncurenţial, fie că produc un astfel de efect, această
condiţie având un caracter alternativ.
Obiectul anticoncurenţial. Articolul 5 din Legea nr. 21/1996 nu impune, în această variantă,
producerea efectivă a vreunei consecinţe pe piaţă, asupra concurenţei. Este absolut indiferent, pentru
aplicarea calificării legale, dacă înţelegerea dintre părţi nu a fost urmată de executarea obligaţiilor asumate,
sau executarea acestora a fost numai parţială, fiind suficient să se constate doar că obiectul antantei este
susceptibil să afecteze piaţa.
Efectul anticoncurenţial. Jocul concurenţei trebuie înţeles în cadrul real în care s-ar desfăşura
în lipsa acordului litigios.9. Aceasta este afirmaţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a lansat
modelul de evaluare a efectelor antantelor, urmat ulterior cu consecvenţă de jurisprudenţa europeană şi
asimilat şi de legea internă a concurenţei. El este marcat de două repere fundamentale:
- atingerea obiectivului de politică economică; realizarea unei concurenţe practicabile10;
- aprecierea antantelor in concreto.
Rezultă din această abordare o serie de consecinţe, care sunt analizate după cum urmează :
- atingerea adusă concurenţei poate fi nu numai actuală, ci şi virtuală;
- atingerea adusă concurenţei trebuie să fie semnificativă;
- atingerea concurenţei poate fi internă, dar şi externă;
- atingerea adusă concurenţei trebuie apreciată nu în raport de natura acordului sau practicii
incriminate, ci în contextul său real.
Atingerea adusă concurenţei poate fi actuală sau virtuală
Comportamentele reprimate de lege pot să afecteze concurenţa nu numai in actu11, ci şi in
potentia, căci ele pot fi numai susceptibile să aducă atingeri competiţiei economice12.

8
O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, Ed Lumina Lex, Buc 1994, p.70 și următoarele.
9
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Societe Technique Miniere c/ Muschinenbau Ulm GmbH, af. 56/1965,
jRec. 1966, p. 337-360.
10
Explicarea noţiunii o întâlnim în cauza Metro Saba /26/76, Rec. I, 1977, p. 1905-1906. Aceasta este replica europeană
a conceptului american workable competition, creat de J. M. Clark, în 1940. Economistul american, pornind de la premisa
că ipotezele concurenţei perfecte sunt ideale, nerealizabile, a propus ca ţel al unei politici concurenţiale realiste obţinerea
unei concurenţe practicabile, caracterizată, în esenţă, prin următoarele trăsături: bariere la intrare suficient de joase, care să
permită intrarea unor noi întreprinderi, atrase de obţinerea unor profituri asupra-normale de către întreprinderile deja active
pe piaţa în cauză; un număr de întreprinderi realizatoare ale produsului/serviciului suficient de mare, pentru a se putea
realiza atât economiile de scară, cât şi o conduită independentă a acestora în raporturile dintre ele; corecta şi completa
informare a consumatorilor şi a întreprinderilor cu privire la produsele aflate pe piaţă; cheltuieli promoţionale rezonabile şi o
publicitate onestă şi moderată; o evoluţie a profiturilor pe termen lung determinată de gradul de risc al industriei
respective.
11
Atingerea concurenţei a fost considerată actuală, de pildă, în cazul constituirii unei întreprinderi comune de cercetare şi
dezvoltare, între concurenţi actuali, căci ea îi împiedică pe parteneri să lupte pentru a obţine avantaje unul asupra
celuilalt (Com., Henkel-Colgate, JOCE, L. 14 din 18 ian. 1972).
12
CJCE, ACF Chemiefarma c/Com., af. C. 41, Rec. I 1970, p. 661-701: Curtea a considerat că obligaţia impusă unui grup
de întreprinderi de a nu fabrica un anume produs avea ca obiect restrângerea concurenţei, chiar dacă întreprinderile
respective nu erau în măsură, la momentul convenirii asupra acelei clauze, să realizeze produsul în cauză.
12
 Acest potenţial anticoncurenţial nemanifestat (încă) trebuie deosebit însă de eventualitatea
producerii unor prejudicii pentru concurenţă.
Altfel spus, încărcătura anticoncurenţială trebuie să existe în germene în acordul analizat, chiar
dacă acesta nu urmăreşte deschis un scop anticoncurenţial fiind aparent neutru - ori practica suspectată, ea
neputând fi doar ipotetică13.
Atingerea adusă concurenţei trebuie să fie semnificativă
Dreptul european nu sancţionează antantele decât dacă afectarea concurenţei provocate de
acestea atinge un anumit prag de sensibilitate.
Legea română cuprinde reglementări de minimis similare celor din dreptul european. Astfel,
prin art. 7 se dispune că prevederile art. 5 din lege nu se aplică întreprinderilor a căror cifră de afaceri nu
depăşeşte plafonul stabilit anual de Consiliul Concurenţei şi a căror cotă de piaţă totală nu depăşeşte 5% pe
nici una din pieţele relevante afectate, atunci când părţile implicate sunt concurente, sau 10%, când nu sunt
concurente.
Se regăsesc deci, ca argumente ale neintervenţiei gardianului pieţei, atât criteriul ponderii
reduse pe piaţă a unei întreprinderi, cât şi pe cel care exprimă politica de favoare faţă de întreprinderile
mici şi mijlocii. Specificul viziunii româneşti constă în faptul că cele două condiţii - a puterii de piaţă şi a
cifrei de afaceri - trebuie îndeplinite cumulativ.
Aceste praguri valorice sunt însă inoperante în cazul actelor anticoncurenţiale prohibite per se:
acordurile privind impunerea preţurilor sau tarifelor, înţelegerile de partajare a pieţelor şi trucarea
licitaţiilor.
Dincolo de spaţiul restricţiilor care, încadrându-se sub pragurile de minimis, sunt prezumate ca
fiind lipsite de impact anticoncurenţial major, există antantele care, prin atingerea limitei legale de
sensibilitate, trebuie cântărite fiecare în parte, pentru a se putea aprecia gradul în care afectează concurenţa.
Principiul urmat este, cum am precizat, evaluarea acestora în propriul lor context.
Altfel spus, fiecare acord sau practică trebuie privită în interconexarea sa cu conduitele
concurenţiale ale celorlalţi intervenienţi pe piaţă. Dacă, de pildă, contractul suspectat, având în sine doar o
importanţă minoră, se integrează ca o piesă de puzzle, mică dar indispensabilă, într-un ansamblu care
fortifică piaţa, făcând imposibilă sau dificilă pătrunderea unor noi întreprinderi, atunci trebuie privit ca
restrictiv de concurenţă şi tratat ca atare14.
Atingerea adusă concurenţei poate fi internă sau externă
Limitarea sau excluderea autonomiei competiţionale a părţilor unei antante, ca efect al
acordului sau practicii adoptate de acestea, reprezintă o atingere internă adusă concurenţei. Este ceea ce se
întâmplă în cazul antantelor orizontale, care se încheie între întreprinderi active la acelaşi nivel economic
pe piaţă, întâlnite mai cu seamă în cazul cartelurilor de producători. Aceleaşi antante sunt însă cu atât mai
periculoase, cu cât ele afectează, de regulă, şi terţii concurenţi, producând deci atingeri externe ale
concurenţei15. Se întâmplă ca antantele să nu aducă nici o restricţie de concurenţă întreprinderilor
participante, pentru simplul motiv că raporturile acestora unele cu altele nu sunt concurenţiale.
Atingerea adusă concurenţei trebuie apreciată în contextul său real

13
Comisia a considerat că atingerea concurenţei este doar ipotetică în cazul creării unei filiale comune de către Olivetti şi
Cannon, deoarece intrarea firmei Olivetti pe piaţa imprimantelor cu laser era puţin probabilă, datorită lipsei de
competenţă tehnică a acesteia, a neposedării tehnologiei necesare, a investiţiilor considerabile cerute de o eventuală
adaptare a tehnologiei şi a rapidităţii evoluţiei tehnologice în acest sector (Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, L. 52
din 26 febr. 1988).
14
Chestiunea s-a pus îndeosebi în ceea ce priveşte reţelele de distribuţie, în legătură cu care s-a dezvoltat teoria efectului
cumulativ, afirmată pentru prima dată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în decizia Brasseries de Haecht,
din 12 dec. 1967 (af. 23-67, Rec. I, p. 526).
15
Constituite în reţele orizontale, întreprinderile se pot înţelege cu privire la preţurile practicate, ori pot stabili quotas de
producţie, după cum pot viza partajarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare, precum şi alte elemente ale com-
portamentului concurenţial ca, de pildă, limitarea dezvoltării tehnologice şi a evoluţiei calitative a produselor. Adeseori
ele cad de acord asupra administrării unui mijloc esenţial, în scopul excluderii sau împiedicării accesului altor întreprinderi
la utilizarea respectivei facilităţi. Acesta este punctul în care teoria facilităţilor esenţiale, proprie abuzului de poziţie
dominantă, este incidenţă şi în cazul antantelor. În toate aceste ipoteze, pe lângă împiedicarea unei conduite
competiţionale în interiorul grupului coluziv, se produce şi o evidentă falsificare a concurenţei exterioare acestuia, prin
afectarea întreprinderilor terţe.
Este cazul acordurilor verticale, încheiate între întreprinderi plasate la nivele diferite ale procesului economic, tipice
fiind reţelele de distribuţie, structurate în stea: un fascicul de antante bilaterale care leagă capul reţelei (de regulă
fabricantul) de fiecare dintre distribuitorii săi. În asemenea situaţii, este posibil ca multitudinea reţelelor similare să
producă un efect de blocaj, determinând o adevărată scleroză a pieţei.
13
 Elementul de referinţă al oricărei evaluări a unei antante îl constituie concurenţa practicabilă:
concurenţa care trebuie să rezulte din structurile proprii ale fiecărei pieţe, cea care ar caracteriza piaţa în
absenţa acordului sau practicii în chestiune. Neavând ca finalitate modificarea structurilor pieţei - în
principiu ireversibile -, reglementările privind antantele au ca obiectiv doar impunerea, atunci când este
necesar, a reversibilităţii conduitelor competitive care nu sunt induse de structura pieţei şi, deci, sunt
anormale. În consecinţă, antantele vor fi analizate cazual, pentru a se putea constata in concreto, dacă
efectele lor sunt sau nu dăunătoare.
Consiliul Concurenţei român a aplicat riguros acest principiu în cauzele cu care a fost
confruntat, realizând uneori, în scopul conturării cât mai precise a practicilor anticoncurenţiale, o delimitare
extrem de restrânsă a pieţelor relevante. Reţine astfel atenţia o decizie pronunţată în materia organizării de
licitaţii16: în contextul acestui caz, fiecare concurs de oferte constituie o piaţă relevantă propriu-zisă, pe care
concurenţa (concurenţa practicabilă) trebuie să se manifeste din momentul lansării cererilor de a depune
oferte până la momentul adjudecării concursului, prin asigurarea accesului la concurs a unui număr cât mai
mare de ofertanţi. În cazul analizat, o altă întreprindere, potenţial concurentă, nu mai avea acces pe piaţa
respectivă, pentru a ameninţa poziţia deţinută de întreprinderile, participante la această piaţă17.
Rezultatele unei astfel de aprecieri sunt adeseori paradoxale, nu numai pentru că acorduri
aparent inocente se pot dovedi a fi anticoncurenţiale, ci şi pentru că, dimpotrivă, contracte sau practici
prezentând toate caracteristicile unor antante restrictive de concurenţă ar putea de fapt influenţa pozitiv
relaţiile competiţionale dintre întreprinderi.
Un exemplu în acest ultim sens, din practica organului român de supraveghere a concurenţei, îl
constituie decizia prin care S.C. Propast S.R.L. Iaşi a fost exonerată de răspundere cu privire la încheierea
unor acorduri de distribuţie exclusivă, a căror notificare fusese omisă. Consiliul Concurenţei a reţinut că
respectivele contracte avuseseră ca efect aprovizionarea coerentă a pieţei cu produsele fabricate de furnizor,
eliminarea verigilor intermediare, precum şi practicarea unor preţuri mai reduse pentru consumatori18.
3.1.3. Exceptarea înţelegerilor între întreprinderi
§1. Tipuri de exceptări
Atât sub imperiul Legii nr. 15/1990 cât şi în condiţiile legii actuale nr. 21/1996, o serie de
acorduri beneficiază de impunitate (fiind exceptate de la sancţiuni) dacă aduc o contribuţie semnificativă la
ameliorarea producţiei, distribuirii de bunuri, executării de lucrări sau prestării de servicii ori dacă au ca
rezultat promovarea progresului tehnic sau conduc la creşterea gradului de competitivitate a produselor,
lucrărilor sau serviciilor româneşti pe piaţa externă. Efectele pozitive decurgând din înţelegerea
monopolistă ce beneficiază de imunitate, trebuie sa prevaleze asupra celor negative, iar restrângerile ce se
aduc concurenţei să apară ca indispensabile pentru a se obţine rezultatele avute în vedere prin înţelegerea
anticoncurenţială.
Exceptarea pe categorii de acorduri reprezintă o astfel de excepţie, condiţiile de acordare şi
alte detalii necesare fiind reglementate până în anul 2010 de Consiliul Concurenţei prin legislaţia
secundară19. Ulterior, legiuitorul român a renunțat la reglementarea secundară care urmărea cu fidelitate
conținutul și forma documentelor unionale, iar prin O.U.G. 75/2010 a făcut trimitere la reglementarea
Uniunii Europene. Așadar, potrivit art. 5 alin (3) din Legea concurenței: „Categoriile de înţelegeri, decizii
şi practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2), precum şi condiţiile şi criteriile de
încadrare pe categorii sunt cele stabilite în regulamentele Consiliului Uniunii Europene sau ale Comisiei
16
Cauza MI-DENTAL PARTNER'S SRL, Decizia nr. 197 din 17 sept. 1999, Raportul Consiliului Concurenței pentru
anul 1999, p. 111.
17
Fără să-1 afirme explicit, Consiliul Concurenţei a aplicat principiul contestabilităţii pieţei (sau al substituibilităţii
ofertei), pentru a determina obstrucţia adusă concurenţei prin practica ilicită analizată.
18
Decizia nr. 10 din 13 febr. 1998, Raportul Consiliului Concurenței pentru anul 1998, p. 86-88.
19
Instrucţiuni privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare,
acordurilor de cooperare pe orizontală (M. Of. nr. 437/17.05.2004); Instrucţiuni privind aplicarea art. 5 din Legea concu-
renţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul înţelegerilor verticale (M. Of. nr. 437/17.05.2004);
Regulament privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul
autovehiculelor (M. Of. nr. 280/31.03.2004); Regulament privind exceptarea acordurilor de specializare de la interdicţia
prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 (M. Of. nr. 374/29.04.2004); Regulament privind aplicarea art. 5
alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în cazul înţelegerilor verticale (M. Of. nr. 374/29.04.2004); Regulament privind
exceptarea acordurilor de cercetare-dezvoltare de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu
modificările şi completările ulterioare (M. Of. nr. 430/13.05.2004); Regulament privind regimul exceptării, pe categorii de
înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de întreprinderi şi practici concertate privind consultările pentru tarifele de transport de
pasageri pentru serviciile aeriene regulate şi alocarea sloturilor în aeroporturi, de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din
Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare și republicată (M. Of. nr. 430/13.05.2004).
14
Europene cu privire la aplicarea prevederilor art. 101 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene anumitor categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi sau practici concertate,
denumite regulamente de exceptare pe categorii, care se aplică în mod corespunzător”.
Condiţiile exceptării pe categorii. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a putea beneficia de
încadrarea într-o categorie exceptată sunt detaliate în regulamentele cu privire la aplicarea art.101 alin
(3)TFUE20.
Regulamentul nr. 330/2010 definește „acordul vertical” ca fiind un acord sau practică
concertată convenite între două sau mai multe întreprinderi care acționează fiecare, în sensul acordului sau
al practicii concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție și de distribuție, și care se referă la
condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii.
Categoria de acorduri verticale care poate fi considerată, ca respectând, în mod normal,
condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) din TFUE, include acordurile verticale pentru cumpărarea
ori vânzarea de bunuri sau servicii, atunci când acele acorduri sunt încheiate între întreprinderi
neconcurente, între anumite întreprinderi concurente ori de către anumite asociații de comercianți cu
amănuntul. Aceasta include, de asemenea, acorduri verticale care conțin dispoziții auxiliare privind
transferul sau utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală. Termenul „acorduri verticale” include
practicile concertate corespunzătoare.
Pentru aplicarea articolului 101 alineatul (3) din TFUE prin regulament, nu este necesar să se
definească acordurile verticale care pot intra sub incidența articolului 101 alineatul (1) din tratat. La
evaluarea individuală a acordurilor în temeiul articolului 101 alineatul (1) trebuie să se țină seama de mai
mulți factori, în special de structura pieței, în ceea ce privește cererea și oferta.
Anumite tipuri de acorduri verticale pot îmbunătăți eficiența economică în cadrul unui proces
de producție sau de distribuție prin facilitarea unei mai bune coordonări între întreprinderile participante. În
special, acestea pot duce la o reducere a costurilor de tranzacție și de distribuție ale părților și la o
optimizare a nivelului vânzărilor și investițiilor acestora.
Probabilitatea ca asemenea efecte de creștere a eficienței să compenseze anumite efecte
anticoncurențiale cauzate de restricțiile incluse în acordurile verticale depinde de puterea de piață a părților
participante la acord și, prin urmare, de măsura în care aceste întreprinderi resimt concurența altor furnizori
de bunuri sau servicii, pe care clienții acestora le consideră ca fiind interschimbabile sau substituibile între
ele, în funcție de caracteristicile produselor, de prețurile acestora și de scopul în care urmează să fie
utilizate.
Se poate presupune că, atunci când cota pe care o deține fiecare întreprindere parte la acord pe
piața relevantă nu depășește 30%, acordurile verticale care nu conțin anumite tipuri de restrângeri grave ale
concurenței determină, în general, o îmbunătățire a producției sau a distribuției și asigură consumatorilor o
parte echitabilă din beneficiile obținute.
Peste pragul de 30% al cotei de piață, nu se poate presupune că acordurile verticale care intră
sub incidența articolului 101 alineatul (1) vor da naștere în general unor avantaje obiective de o asemenea
natură și dimensiune încât să compenseze prejudiciile pe care le creează concurenței. În același timp, nu
există nicio prezumție că aceste acorduri verticale intră sub incidența articolului 101 alineatul (1) sau nu
îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3).
Pentru a asigura accesul pe piața relevantă sau pentru a preveni coluziunea pe această piață,
exceptarea pe categorii trebuie să fie subordonată anumitor condiții. În acest sens, exceptarea obligațiilor
de neconcurență trebuie limitată la obligațiile care nu depășesc o durată determinată. Din aceleași motive,
orice obligație, directă sau indirectă, prin care se impune membrilor unui sistem de distribuție selectivă să
nu vândă mărcile anumitor furnizori concurenți, trebuie exclusă de la beneficiul Regulamentului nr.
330/2010.
Stabilirea unui prag de cotă de piață, excluderea anumitor acorduri verticale de la exceptarea
prevăzută de Regulamentul nr. 330/2010, precum și condițiile prevăzute de acesta pentru acordarea
exceptării asigură în general că acordurile cărora li se aplică exceptarea pe categorii nu vor permite
întreprinderilor participante să elimine concurența pentru o parte substanțială a produselor în cauză.
Comisia poate retrage beneficiul aplicării Regulamentului nr.330/2010, în conformitate cu articolul 29
alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în
aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 TCE (art. 101 și 102 TFUE) în cazul în
care constată într-un caz particular că un acord căruia i se aplică exceptarea prevăzută de prezentul
regulament, are totuși efecte care sunt incompatibile cu articolul 101 alineatul (3).

20
Regulamentul nr. 330/2010 din 20 aprilie 2010, publicat în J.O.U.E nr. L 102 din 23 aprilie 2010
15
 Autoritatea de concurență a unui stat membru poate retrage beneficiul Regulamentului
nr.330/2010 în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 pentru teritoriul
statului membru în cauză sau pentru o parte a acestuia, atunci când, într-un anumit caz, un acord căruia i se
aplică exceptarea prevăzută de acesta are totuși efecte care sunt incompatibile cu articolul 101 alineatul (3)
pe teritoriul statului membru, sau într-o parte a acestuia și numai dacă un asemenea teritoriu are toate
caracteristicile unei piețe geografice distincte.
În aprecierea necesității ca beneficiul regulamentului să fie retras, în conformitate cu articolul
29 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 sunt de o importanță deosebită efectele anticoncurențiale care ar
putea rezulta din existența rețelelor paralele de acorduri verticale având efecte similare care limitează
semnificativ accesul la o piață relevantă sau concurența pe piața respectivă. Astfel de efecte cumulative pot
apărea, de exemplu, în cazul distribuției selective sau al obligațiilor de neconcurență.
În conformitate cu articolul 101 alineatul (3) și sub rezerva dispozițiilor Regulamentului nr.
330/2010, articolul 101 alineatul (1) din TFUE nu se aplică acordurilor verticale.
Această exceptare se aplică în măsura în care asemenea acorduri conțin restricții verticale.
Această exceptare se aplică acordurilor verticale încheiate între o asociație de întreprinderi și
membrii ei sau între o astfel de asociație și furnizorii ei, doar dacă toți membrii asociației sunt comercianți
cu amănuntul de bunuri și dacă nici un membru individual al asociației, împreună cu întreprinderile
asociate, nu realizează o cifră de afaceri anuală totală care depășește 50 de milioane EUR. Acordurile
verticale încheiate între asemenea asociații intră sub incidența Regulamentului nr. 330/2010, fără a aduce
atingere aplicării articolului 101 acordurilor orizontale încheiate între membrii asociației și deciziilor
adoptate de asociație.
Exceptarea se aplică acordurilor verticale care conțin dispoziții care se referă la cesionarea
către cumpărător sau la utilizarea de către cumpărător a drepturilor de proprietate intelectuală, cu condiția
ca aceste dispoziții să nu constituie obiectul principal al acordurilor respective și să fie direct legate de
utilizarea, vânzarea sau revânzarea de bunuri sau servicii de către cumpărător sau clienții acestuia.
Exceptarea se aplică dispozițiilor respective, cu condiția ca, în ceea ce privește bunurile sau serviciile
contractuale, dispozițiile să nu conțină restricții ale concurenței având același obiect ca cel cuprins în
restricțiile verticale care nu sunt exceptate conform Regulamentului nr. 330/2010.
Exceptarea nu se aplică acordurilor verticale încheiate între întreprinderi concurente. Cu toate
acestea, exceptarea se aplică atunci când întreprinderile concurente încheie între ele un acord vertical
nereciproc și dacă:
(a) furnizorul este un producător și un distribuitor de bunuri, în timp ce cumpărătorul este un
distribuitor și nu o întreprindere concurentă care acționează în calitate de producător, ori
(b) furnizorul este un prestator de servicii la mai multe niveluri comerciale, în timp ce
cumpărătorul furnizează bunurile sau serviciile sale la nivelul comercializării cu amănuntul și nu reprezintă
o întreprindere concurentă la nivelul comercial la care își achiziționează serviciile contractuale.
Pragul cotei de piață. Exceptarea prevăzută la articolul 2 al Regulamentului nr. 330/2010 se
aplică în condițiile în care cota de piață deținută de furnizor nu depășește 30 % din piața relevantă pe care
acesta vinde bunurile sau serviciile contractuale, iar cota de piață deținută de cumpărător nu depășește 30 %
din piața relevantă pe care acesta cumpără bunurile sau serviciile contractuale.
În cazul în care într-un acord multipartid o întreprindere cumpără bunurile sau serviciile
contractuale de la o întreprindere parte la acord și vinde bunurile sau serviciile contractuale unei alte
întreprinderi parte la acord, cota de piață a primei întreprinderi trebuie să respecte pragul cotei de piață
prevăzut la alineatul respectiv, atât în calitate de cumpărător, cât și de furnizor în vederea aplicării
exceptării prevăzute la articolul 2.

Restricțiile care elimină beneficiul exceptării pe categorii – restricții grave

Exceptarea prevăzută la articolul 2 nu se aplică acordurilor verticale care, direct sau indirect,
separat sau în combinație cu alți factori aflați sub controlul părților, au ca obiect:
(a) restrângerea capacității cumpărătorului de a-și stabili prețul de vânzare, fără a aduce
atingere posibilității furnizorului de a impune un preț de vânzare maxim sau de a recomanda un preț de
vânzare, cu condiția ca acestea din urmă să nu echivaleze cu un preț de vânzare fix sau minim stabilit ca
rezultat al presiunii exercitate ori al stimulentelor oferite de oricare dintre părți;
(b) restrângerea teritoriului în care, ori a clienților cărora, un cumpărător parte la acord le poate
vinde bunurile ori serviciile contractuale fără a aduce atingere unei restricții asupra locului în care este
stabilit, cu excepția:

16
 - restrângerii vânzărilor active în teritoriul exclusiv sau către un grup de clienți rezervat
furnizorului sau alocat de furnizor altui cumpărător, atunci când o asemenea restricție nu limitează
vânzările efectuate de clienții cumpărătorului,
- restrângerii vânzărilor către utilizatorii finali de către un cumpărător care acționează pe piață
în calitate de comerciant cu ridicata,
- restrângerii vânzărilor de către membrii unui sistem de distribuție selectivă către distribuitori
neagreați pe teritoriul rezervat de către furnizor pentru aplicarea acestui sistem și
- restrângerii capacității cumpărătorului de a vinde componente, furnizate cu scopul de a fi
asamblate, către clienții care le-ar utiliza la producerea acelorași tipuri de bunuri ca și cele produse de
furnizor;
(c) restrângerea vânzărilor active sau pasive către utilizatorii finali de către membrii unui
sistem de distribuție selectivă care acționează pe piață în calitate de vânzători cu amănuntul, fără a aduce
atingere posibilității de a interzice unui membru al sistemului să își desfășoare activitățile dintr-un loc
neautorizat;
(d) restrângerea livrărilor încrucișate între distribuitori în interiorul unui sistem de distribuție
selectivă, inclusiv între distribuitorii care acționează la niveluri de comercializare diferite;
(e) restrângerea convenită între un furnizor de componente și un cumpărător care asamblează
aceste componente, care limitează posibilitatea furnizorului de a vinde aceste componente ca piese de
schimb utilizatorilor finali, unor prestatori de reparații sau altor prestatori de servicii cărora cumpărătorul
nu le-a încredințat repararea sau întreținerea bunurilor sale.
Restricții excluse
Exceptarea prevăzută la articolul 2 al Regulamentului nr. 330/2010 nu se aplică următoarelor
obligații conținute în acordurile verticale:
(a) orice obligație directă sau indirectă de neconcurență a cărei durată este nedeterminată sau
depășește cinci ani;
(b) orice obligație directă sau indirectă care interzice cumpărătorului, după încetarea acordului,
să producă, să cumpere, să vândă sau să revândă bunurile sau serviciile;
(c) orice obligație directă sau indirectă care impune membrilor unui sistem de distribuție
selectivă să nu vândă mărcile anumitor furnizori concurenți.
În sensul literei (a) o obligație de neconcurență care poate fi reînnoită tacit după o perioadă de
cinci ani este considerată ca fiind încheiată pe o durată nedeterminată.
Limitarea temporală de cinci ani nu se aplică atunci când bunurile sau serviciile contractuale
sunt vândute de cumpărător din spații sau terenuri aflate în proprietatea furnizorului sau închiriate de
furnizor de la terți care nu au legătură cu cumpărătorul, cu condiția ca durata obligației de neconcurență să
nu depășească perioada de ocupare a spațiilor sau a terenurilor de către cumpărător.
Exceptarea prevăzută la articolul 2 se aplică oricărei obligații directe sau indirecte care
interzice cumpărătorului, după încetarea acordului, să producă, să cumpere, să vândă sau să revândă
bunurile sau serviciile în cazul în care sunt respectate următoarele condiții:
(a) obligația privește bunuri sau servicii care concurează cu bunurile sau serviciile
contractuale;
(b) obligația este limitată la spațiile și terenurile de pe care a acționat cumpărătorul în cursul
perioadei contractuale;
(c) obligația este indispensabilă pentru protejarea know-how- ului transferat de furnizor
cumpărătorului;
(d) durata unei astfel de obligații este limitată la o perioadă de un an după expirarea acordului.
În temeiul articolului 1a din Regulamentul nr. 19/65/CEE, Comisia Europeană poate declara,
prin regulament că, atunci când rețelele paralele de restricții verticale similare acoperă peste 50 % dintr-o
piață relevantă, Regulamentul nr. 330/2010 nu se aplică acordurilor verticale care conțin restricții specifice
referitoare la piața respectivă.
Aplicarea pragului cotei de piață
În scopul aplicării pragurilor cotei de piață, sunt instituite următoarele reguli:
(a) cota de piață a furnizorului se calculează pe baza datelor privind valoarea vânzărilor pe
piață, iar cota de piață a cumpărătorului se calculează pe baza valorii achizițiilor pe piață. În cazul în care
nu sunt disponibile informații privind valorile vânzărilor pe piață sau ale achizițiilor pe piață, se pot utiliza
estimări bazate pe alte informații fiabile privind piața, inclusiv volumul vânzărilor și achizițiilor pe piață,
pentru a stabili cota de piață a întreprinderii în cauză;
(b) cotele de piață se calculează pe baza datelor aferente anului calendaristic precedent;
17
 (c) cota de piață a furnizorului include orice bunuri sau servicii furnizate distribuitorilor
integrați vertical pentru vânzare;
(d) în cazul în care cota de piață nu este inițial mai mare de 30%, dar crește ulterior peste acest
nivel, fără a depăși 35%, exceptarea prevăzută la articolul 2 continuă să se aplice pe o perioadă de doi ani
calendaristici consecutivi care urmează după anul în care a fost prima dată depășit pragul de 30% al cotei
de piață;
(e) în cazul în care o cotă de piață nu este inițial mai mare de 30%, dar crește ulterior peste
35%, exceptarea prevăzută la articolul 2 continuă să se aplice pe durata unui an calendaristic care urmează
după anul în care a fost prima oară depășit nivelul de 35%;
(f) beneficiul de la literele (d) și (e) nu poate fi combinat astfel încât să depășească o perioadă
de doi ani calendaristici;
Aplicarea pragului privind cifra de afaceri
Pentru a calcula cifra de afaceri anuală totală se însumează cifra de afaceri realizată în cursul
anului financiar precedent de partea vizată de acordul vertical și cifra de afaceri realizată de întreprinderile
asociate acesteia, în privința tuturor bunurilor și serviciilor, din care se scad toate taxele și alte contribuții.
În acest sens, nu se iau în considerare tranzacțiile dintre partea la acordul vertical și întreprinderile asociate
acesteia, nici cele dintre întreprinderile asociate.
Exceptarea prevăzută la articolul 2 al Regulamentului nr. 330/2010 rămâne aplicabilă în
cazurile în care, pentru orice perioadă de două exerciții financiare anuale consecutive, pragul cifrei de
afaceri anuale este depășit cu maxim 10%.

Exceptarea individuală
O modificare substanțială adusă de O.U.G. nr. 75/2010 Legii 21/1996 constă în eliminarea așa-
numitei proceduri de exceptare individuală. Această exceptare trebuia să fie solicitată Consiliului
Concurenței de către părțile la acord, atunci când condițiile exceptării automate/pe categorii nu erau
îndeplinite (de exemplu, era depășit pragul de 30% din cota de piață). Principala implicație a eliminării
acestei proceduri este că părțile sunt cele care vor trebui să evalueze în ce măsură acordurile care nu se
încadrează în exceptarea automată (pe categorii) produc totuși suficiente beneficii în raport cu restricțiile
concurențiale pe care le conțin, astfel încât să fie considerate legale. Bineînțeles că, dacă părțile hotărăsc să
implementeze un astfel de acord, vor putea fi puse în situația de a demonstra respectivele beneficii și
legalitatea acordurilor în eventualitatea unei investigații a Consiliului Concurenței.

§.2. Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de exceptare

Dreptul european adoptă modelul concurenţei-mijloc: concurenţa este, desigur, un mijloc
privilegiat, dar ea trebuie sacrificată când interesul comun o cere; altfel spus, când alte mijloace sunt mai
potrivite pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în interiorul Uniunii.
Regula raţiunii în viziunea europeană constă într-un bilanţ global derulat în doi timpi:
*într-un prim timp se evaluează impactul anticoncurenţial al antantei, potrivit art. 101 (1)
TFUE, stabilindu-se dacă aceasta este sau nu restrictivă de concurenţă (bilanţul concurenţial);
*în cel de-al doilea timp, antantele restrictive de concurenţă, dar care nu sunt prohibite ipso
facto, sunt supuse unui bilanţ economic, potrivit criteriilor stabilite în art. 101 (3) al Tratatului.
Iar, dacă în final avantajele economico-sociale de ansamblu depăşesc inconvenientele aduse
concurenţei, antanta este validată, fiind salvată de la interdicţie.
Dreptul român al concurenţei a adoptat aceeaşi metodă. Astfel, art. 5 alin. (2) din Legea nr.
21/1996 prevede că pot fi exceptate de la interdicţie antantele care îndeplinesc cumulativ condiţiile de la lit.
a)-c):
a) contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelaşi timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui
realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie ori practică concertată;
b) impun întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective;
c) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a
pieţei produselor în cauză.
Progresul social nu este inclus nici în conţinutul art. 101 (3) TFUE, nici în al art. 5 alin. (2) din
Legea 21/1996. Jurisprudenţa europeană consideră însă că el este vizat implicit prin referinţa la progresul
economic care, pe termen lung, implică şi progresul social. De aceea, menţinerea locurilor de muncă este

18
reţinută ca argument de impunitate 21, la fel ca şi oferta de recalificare a personalului prezentă în multe
dintre antantele de criză22.
Condiţiile alternative - pe care legea le numeşte fie condiţii, fie obiective - sunt stabilite astfel
încât, din realizarea înţelegerii, deciziei asociaţiei sau a practicii concertate să aibă de câştigat concurenţa
prin ameliorarea producţiei sau a distribuţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, promovarea
progresului tehnic, întărirea poziţiei pe piaţă a întreprinderilor de mai mici dimensiuni, practicarea cel puţin
pe termen mediu a unor preţuri competitive pentru consumatori. Aceste condiţii reprezintă tot atâtea
elemente absolut necesare pentru ca o piaţă să fie considerată puternic concurenţială.

3.2.Abuzul de poziţie dominantă

3.2.1. Aspecte generale

Principalul obiectiv al legislaţiilor naţionale privind concurenţa îl constituie alocarea eficientă a
resurselor din economie, cea mai bună alegere a calităţii, cel mai mic preţ şi servicii corespunzătoare pentru
consumatori. Numeroase legislaţii din domeniul concurenţei fac referire la alte obiective cum sunt:
- controlul asupra concentrărilor de forţă economică;
- promovarea competitivităţii industriilor locale;
- încurajarea inovării şi sprijinirea IMM-urilor;
- încurajarea integrării regionale.
Asemenea obiective suplimentare pot, uneori, să intre în conflict cu obiectivele legate de
eficiență. Majoritatea legislaţiilor din domeniul concurenţei reglementează comportamentul întreprinderilor
prin interzicerea practicilor anticoncurenţiale cum sunt:
- acordurile orizontale de restricţionare a concurenţei;
- achiziţiile şi abuzurile de poziţie dominantă;
- acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei.
Suplimentar, un număr de legi privind concurența abordează problematica privind modificările
structurale ale pieţelor prin controlul asupra fuzionărilor şi achiziţiilor, precum şi asupra joint-ventures, în
vederea evitării creării de întreprinderi dominante, monopoluri sau chiar oligopoluri.
Un număr mare de ţări sunt preocupate de revizuirea corectitudinii şi valabilităţii exceptărilor
practicate prin transgresiunea (interdisciplinară) a domeniilor definite de legislaţia naţională. Accentul cade
pe abordarea tuturor practicilor de afaceri în cadrul legii concurenţei. În aceste condiţii, sarcina analizării
practicilor revine autorităţilor de resort din domeniul concurenţei sau justiţiei.
Clasificarea practicilor restrictive în contrângeri orizontale şi verticale se bazează pe logica
economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia între acordurile dintre întreprinderi şi
abuzul de poziţie dominantă sau monopolizare. Cele din urmă se definesc ca practici ale întreprinderilor
dominante pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţie dominantă pe piaţă. Aceste practici includ:
- activități pe bază de exclusivitate;
- închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală;
- vânzări legate;
- controlul facilităţilor şi al input-urilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie;
- aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze;
- discriminarea preţului;
- aranjamente contractuale de exclusivitate;
- simpla impunere a unor preţuri mai înalte decât cele competitive sau impunerea unor alte
abuzuri legate de utilizarea produsului.
Art. 102 al TFUE nu defineşte abuzul de poziţie dominantă, ci îl exemplifică. Prin hotărârea
din 13 februarie 1979, pronunţată în cauza Hoffman-La Roche/Comisia, Curtea de Justiţie a arătat că
abuzul de poziţie dominantă este un concept obiectiv, constând în „recurgerea la metode diferite de acelea
care creează condiţiile unei concurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor
comerciali”, având ca efect scăderea nivelului de concurenţă pe o piaţă deja perturbată de prezenţa
întreprinderilor respective.
În dreptul european al concurenţei, nu este ilegală deţinerea unei poziţii dominante, deoarece
aceasta poate fi obţinută prin mijloace concurenţiale legitime, de exemplu, prin conceperea și vânzarea
21
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene , 25 oct. 1977, Metro-Saba 1, af. 26/76, Rec. I, 1977, p. 1905-1906.
22
Corn. Eu, 29 apr. 1994, Stichting Bakesteen, , L. nr. 131, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, 26 mai 1994.
19
unui produs superior. În schimb, regulile concurenţei nu permit tuturor întreprinderilor să abuzeze de
poziţia lor dominantă.
Abuzul de putere economică se poate manifesta fie ca un abuz de poziţie dominantă pe o piaţă
relevantă, fie ca o exploatare abuzivă a stării de dependenţă a unei întreprinderi determinante 23. În
reglementarea Legii nr. 15/1990 era avut în vedere doar primul dintre aspectele pe care le prezintă abuzul
de poziţie dominantă, art. 36 interzicând acordurile şi orice decizie de asociere ce aveau ca obiect
exploatarea de manieră abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţă24 sau pe o parte substanțială de piaţă.
În reglementarea art. 6 din Legea nr. 21/1996 comportamentul monopolist prin abuzul de
poziţie dominantă, constituie un comportament interzis şi constă în:
-impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau de cumpărare a tarifelor sau
a altor cauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari (art.6,lit.
a);
Fie că sunt prea ridicate, fie că sunt prea scăzute, preţurile sunt inechitabile atunci când sunt
impuse într-o manieră abuzivă şi ele explică tendinţa unei întreprinderi de a urmări exclusiv maximizarea
profiturilor sale.
Preţurile abuziv de joase, denumite şi preţuri de minare, sunt folosite de întreprinderile
deţinătoare de poziţie dominantă fie pentru a elimina concurenţa de pe piaţă, pentru ca ulterior să impună
preţuri de monopol, fie pentru a împiedica pătrunderea pe piaţă a unor potenţiali competitori. De regulă,
aceste preţuri de ruinare sunt stabilite sub costuri.
În ceea ce priveşte impunerea unor alte clauze contractuale inechitabile, Consiliul Concurenţei
a sancţionat practicile ilicite săvârşite de o întreprindere aflată în poziţie dominantă pe piaţa imprimării
de fotografii pentru permisele auto, pe piaţa comercializării aparaturii de videoimprimare şi pe piaţa
comercializării de consumabile aferente.
Textul art. 6, lit. a sancţionează şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari.
Consiliul Concurenţei a sancţionat abuzul, calificându-l ca un refuz nejustificabil de a furniza marfă, de a
cumpăra, de a acorda licenţe sau de a permite accesul la anumite facilități esențiale.
-limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor
sau consumatorilor (art. 6, lit. b);
Aceste modalităţi afectează exerciţiul general al concurenţei, limitând accesul pe piaţă şi
creând obstacole în calea eventualilor competitori (fie a celor existenţi, fie a celor care doresc să pătrundă
pe piaţă).
-aplicarea în privinţa partenerilor contractuali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj concurențial (art. 6, lit. c);
Prin Decizia nr. 247 din 29 octombrie 1999 în cauza „S.C. Registrul independent al
Acţionarilor Regisco S.A şi Registrul Român al Acţionarilor S.A., Consiliul Concurenţei a definit
următoarele:
*condiţii inegale = practicarea, fără o justificare obiectivă, de către agentul economic ce
deţine o poziţie dominantă a unor tratamente diferenţiate faţă de partenerii săi comerciali;
* prestaţii echivalente = existenţa unor obligaţii de aceeaşi natură din partea unor parteneri
obligaţi diferiţi, fapt ce duce la crearea unui dezavantaj în poziţia deţinută pe piaţă de unii dintre parteneri
faţă de poziţia deţinută de ceilalţi parteneri.
-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze
stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legatură cu obiectul acestor contracte (art. 6, lit. d);
Dispoziţiile art. 6 lit. d) din Legea nr. 21/1996 sunt adoptate în mod corespunzător
reglementării europene. Prin Decizia nr. 127 din 7 decembrie 1998, Consiliul Concurenţei a sancţionat o
întreprindere pentru condiţionarea încheierii unor contracte atât de achiziţionare a unor accesorii inutile, cât
şi de încheiere a unor alte contracte, distincte, pentru asigurarea service-ului în perioada de garanţie şi
postgaranţie, cuprinzând la rândul lor alte clauze abuzive.
- practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul
înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin
impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni (art. 6,lit. e);
Dispoziţiile art. 6 lit.e) din Legea nr. 21/1996 sunt în mare măsură identice cu cele stipulate la
lit. a) în ceea ce priveşte impunerea într-o manieră abuzivă a unor preţuri prea ridicate sau a unor preţuri
23
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei-Partea generală, ediţia a2-a, Ed Lumina Lex, Buc, 1998, p. 12.
24
I. Băcanu, Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 49.

20
exagerat de scăzute (aşa-zisele preţuri de ruinare). Însă în cea de-a doua parte a dispoziţiei art. 6 lit. e) sunt
sancţionate exporturile la preţ de dumping ale unei întreprinderi aflate în poziţie dominantă cu intenţia de a
acoperi minusurile provenite din preţurile externe din majorarea unor preţuri pe piaţa internă.
- exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte o altă întreprindere faţă de o asemenea
întreprindere sau întreprinderi şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi
ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii
comerciale nejustificate (art. 6. lit. f)
Comportament monopolist condamnabil constituie şi exploatarea stării de dependenţă
economică în care se găseşte un client sau un furnizor faţă de întreprinderea ce deţine o poziţie dominantă
pe piaţă.
Pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv din partea întreprinderii cu poziţie dominantă
pe piaţă, clientul sau furnizorul acestuia trebuie să se afle în situaţia de a nu dispune de o soluţie alternativă
în condiţii echivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiţii comerciale nejustificate,
întreprinderea abuzivă rupe relaţiile contractuale.
Dispoziţiile Legii Concurenţei nr. 21/1996, precum şi jurisprudenţa europeană ne permit a
defini abuzul de poziţie dominantă ca fiind conduita unei întreprinderi aflate în poziţie dominantă,
indiferent de atitudinea subiectivă a acesteia, de natură să prejudicieze interesele consumatorilor şi/sau să
obstrucţioneze competiţia normală pe piaţa relevantă, în condiţiile în care concurenţa este deja slăbită ca
urmare a prezenţei întreprinderii în cauză.
Poziţia dominantă reprezintă situaţia în care, puterea economică deţinută de o întreprindere, îi
permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză. Cu alte cuvinte, poziţia dominantă pe
piaţă permite unei întreprinderi să influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa.
Totodată noţiunea de poziţie dominantă reprezintă situaţia în care o întreprindere este capabilă, într-o
măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel
să afecteze mediul concurenţial pe piaţa relevantă. Principalul indicator al dominanței este nivelul ridicat al
cotei de piaţă, dar nu se pot neglija nici slaba putere economică a concurenţilor, absenţa concurenţei
latente, controlul resurselor şi tehnologiei sau existenţa unei reţele dezvoltate de vânzări.
În aceste condiţii, o întreprindere care are o poziţie dominantă poate fi tentată să abuzeze de
poziţia respectivă pentru a-şi crește veniturile și pentru a-și consolida poziţia pe piaţă, atât prin slăbirea sau
eliminarea concurenţilor cît și prin interzicerea accesului pe piaţă a unor întreprinderi noi. Aceasta ar putea
desfășura acţiuni care pot prejudicia alţi operatori ai pieţei, de exemplu, prin practicarea de tarife uriașe la
preţurile de vânzare sau de cumpărare, sau prin acordarea unor avantaje discriminatorii anumitor clienţi,
pentru a le controla acţiunile. Aceste practici perturbează concurenţa.
În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori care, luaţi separat,
nu sunt determinanţi. Astfel, în analizarea existenţei unei poziţii dominante, trebuie verificate elemente ca:
 uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate intra pe piaţa respectivă;
 relaţiile întreprinderilor aflate în poziţii de furnizor sau client;
 gradul de dependenţă al afacerilor acestora cu întreprinderea dominantă;
 absenţa unei soluţii echivalente din punct de vedere economic, piaţa relevantă25.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă, deoarece
poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă, circumscris de piaţa
produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului26 cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea trebuie să fie
suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În determinarea pieţei
relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca:
- preţurile;
- gradul de substituibilitate;
- elasticitatea cererii pentru produs;
- variabilitatea / disponibilitatea în timp, etc.
În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori, însă
Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.
25
Decizia Curţii Europene de Justiţie în cauza nr. 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană, (1979) ECR 461.
26
Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza nr. 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978)
ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în
considerare a tuturor acestor factori.
21
 Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizate întreprinderile implicate în
distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă sunt suficient de
omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de concurenţă diferite. Având în
vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la început, în practică, era necesar ca practica
anticoncurenţială să implice cel puţin două state membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să
fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 102 TFUE27.
Odată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia întreprinderii verificate,
demers în care se accentuează factorul putere economică a întreprinderii respective.
Fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea
întreprinderii, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea întreprinderii de a se comporta
independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. S-a subliniat în mai multe rânduri existenţa unor
cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei dominante, la fel dacă o
întreprindere are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor doi concurenţi.
Abuzul de poziţie dominantă este un concept obiectiv, constând în recurgerea la metode diferite
de acelea care creează condiţiile unei concurenţe normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor
întreprinderilor, având ca efect scăderea nivelului de concurenţă pe o piaţă deja perturbată de prezenţa
întreprinderilor respective. Pentru constatarea abuzului nu se cere existenţa vreunui element intenţional.
Efectele se pot produce atât pe piaţa unde s-a produs abuzul, cât şi pe o piaţă conexă cu prima.
După cum se observă, se constituie un instrument de control al exercitării puterii de monopol
pe o piaţă sau alta. El implică analizarea a două elemente:
 existenţa unei întreprinderi aflată în poziţie dominantă;
 comportamentul respectivei întreprinderi, care are drept efect afectarea concurenţei pe
piaţa respectivă.
Elementele caracteristice ale abuzului de poziţie dominantă sunt:
a) caracterul obiectiv al abuzului;
b) denaturarea concurenţei;
c) afectarea intereselor consumatorilor;
d) obligaţia specială a diligenţei în ceea ce priveşte structura concurenţei.
Pentru a ne afla în prezenţa unui abuz de poziţie dominantă trebuie îndeplinite două condiţii:

- conduita întreprinderii dominante să vizeze eliminarea unuia sau a unora dintre concurenţi
sau a întregii concurenţe;
- urmare a acestei conduite, întreprinderea profită de poziţia sa dominantă pentru a-şi procura
în detrimentul altor concurenţi sau al consumatorilor, un avantaj nefiresc, nerealizabil în condiţii normale.

3.2.2. Criterii pentru delimitarea poziţiei dominante

Studiul practicii probează că, nu există un criteriu absolut pentru determinarea poziţiei
dominante, după cum nu există nici măcar o listă exhaustivă cu asemenea criterii. Dominaţia este o stare de
fapt, a cărei apreciere se face contextual. Ea constituie indiciul slăbirii concurenţei în profitul unei
întreprinderi sau al unui grup restrâns de întreprinderi. De aici şi definiţia adoptată atât în jurisprudenţa
europeană, cât şi de legea română, pentru dominaţia economică.
Dintre criteriile determinării stării de dominaţie, mai simplu, şi, de cele mai multe ori, mai
pertinent, este criteriul statistic, al părţilor de piaţă. De pildă, Consiliul Concurenţei român, a determinat
poziţia dominantă a S.C. Registrul Independent al Acţionarilor Regisco S.A., prin utilizarea criteriului
statistic, al mărimii cotei de piaţă deţinute, respectiv 100% în 1997 şi 96,4% în anul 1998.
Este posibil însă ca acest criteriu să nu fie decisiv. O întreprindere poate să fie leader pe piaţă
fără să se evidențieze procentual. Se impune aşadar o analiză mai subtilă, care să releve rolul proeminent al
unei întreprinderi dincolo de cifrele de afaceri realizate.
Astfel, o întreprindere poate avea o poziţie dominantă chiar dacă deţine o cotă de 18 % din
piaţa relevantă, dar cu condiţia ca restul pieţei să fie ocupat de multe întreprinderi mai mici. De asemenea,
s-a considerat că o întreprindere nu trebuie să fie mare în termenii cifrei de afaceri, fiind posibil ca
întreprinderi destul de mici care îşi desfăşoară activitatea pe pieţe specializate să se afle într-o poziţie
dominantă şi ca întreprinderi distincte, care, luate individual, nu sunt dominante, să poată fi situate
27
Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza nr. 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v. Comisia
Europeană, (1983) ECR 3461.

22
împreună într-o atare poziţie. Totuşi, partea din piaţă a unei întreprinderi distincte nu este un criteriu decisiv
deoarece părţile din piaţă ale altor întreprinderi trebuie să fie luate în calcul şi partea din piaţă considerată
singular furnizează numai o indicaţie aproximativă a puterii de piaţă; tot astfel, este necesar să se
stabilească barierele la intrarea pe piaţă a concurenţilor.
În afara deţinerii unei mari părţi din piaţă, între factorii relevanţi ce pot dovedi o poziţie
dominantă pe piaţă se mai pot afla: relaţia dintre părţile deţinute pe piaţă ale întreprinderilor în cauză şi ale
concurenţilor lor, în special aceia dintre cei mai apropiaţi, avansul tehnologic al unor întreprinderi faţă de
concurenţii lor, existenţa unei reţele dezvoltate de vânzări şi absenţa concurenţei potenţiale, integrarea
verticală a unei întreprinderi, o reţea comercială perfecţionată, reputaţia unei mărci, absenţa concurenţei
potenţiale, apartenenţa la grupuri de întreprinderi ce operează în întreaga Europă cu avantaje asupra
concurenţilor constând în rolul preponderent al grupurilor în materie de investiţii şi cercetare şi speciala
întindere a volumului mărfurilor28.
Lipsa temporară de profit ori chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existenţa unei poziţii
dominante.
În acelaşi timp, nici mărimea, puterea financiară şi gradul de diversificare ale concurenţilor
întreprinderii la nivel mondial, nici echilibrul care survine din faptul că acei consumatori ai produsului în
discuţie sunt beneficiari comerciali experimentaţi nu au fost apreciate ca susceptibile de a lipsi
întreprinderea de poziţia privilegiată pe piaţa în cauză.
Poziţia dominantă nu este şi nu trebuie să fie permanentă, întrucât situaţia unei întreprinderi
poate să varieze de la o poziţie obişnuită la una dominantă şi invers, după cum sunt implicate schimbări în
piaţa relevantă sau în structura afacerilor (prin concentrări).
Atunci când sunt în discuţie mai multe întreprinderi, trebuie să se facă o distincţie între
situaţiile în care între aceste întreprinderi există obligaţii legale sau de fapt care fac obiectul unui
acord sau al unui comportament reciproc şi real armonizat şi alte situaţii care privesc comportamentul
paralel sau suplimentar al întreprinderilor plasate într-un oligopol (care presupune un mic număr de
întreprinderi pe piaţă şi existenţa unui comportament paralel şi ocult semnificativ).
În primul caz este aplicat art. 101 din TFUE, iar în cel de-al doilea, fiind vorba de o
poziţie dominantă colectivă pe piaţă, va fi aplicabil art. 102 (neexistând o coordonare între
întreprinderi şi acţiunile paralele sunt în mod individual abuzive). Într-o altă ipoteză, când
comportamentul a două întreprinderi, dintre care una deţine puterea de control asupra celeilalte şi o
exercită efectiv, este caracterizat prin unitatea evidentă de acţiune faţă de terţi, cele două societăţi
trebuie să fie considerate ca o unitate economică şi comportamentul incriminat le este imputabil.
Exclusivitatea - practică comercială normală pe o piaţă concurenţială -poate să devină un abuz
de poziţie dominantă în măsura în care întreprinderii aflate în poziţie dominantă pe piaţă îi incumbă o
responsabilitate deosebită, aceea de a nu aduce atingere unei concurenţe efective şi nedistorsionate în piaţa
comună şi, dacă existenţa unei poziţii dominante nu privează întreprinderea situată în această poziţie de
dreptul de a-şi apăra propriile sale interese comerciale, când acestea sunt ameninţate, şi dacă această
întreprindere are facultatea, într-o măsură rezonabilă, de a îndeplini actele pe care ea le socoteşte
corespunzătoare pentru protejarea intereselor sale, nu se poate totuşi să se admită din partea sa
comportamente care au ca obiect să se întărească această poziţie dominantă şi să se abuzeze de ea.
S-a considerat că nu constituie un abuz de poziţie dominantă fapta unei asociaţii cooperative de
vânzări care, deţinând o poziţie dominantă, şi-a modificat statutele sale în sensul interzicerii participării
membrilor ei la alte forme de cooperare organizate care sunt în concurenţă directă cu ea, în măsura în care
prevederea respectivă este limitată la ceea ce este necesar spre a se garanta funcţionarea corespunzătoare a
cooperativei şi menţinerea puterii ei contractuale în relaţie cu producătorii.
În alte împrejurări, conceptul de poziţie dominantă este dependent, de asemenea, de abuzul în
cauză, ca în situaţia în care acele întreprinderi exercită o influenţă comună asupra unei părţi substanţiale a
pieţei unor produse sau servicii. Nu mai puţin, atunci când unele întreprinderi procedează la o scădere
selectivă de preţuri având ca scop înlăturarea preţurilor exorbitante de pe piaţă, faptul îşi are temeiul într-o
suficientă putere financiară spre a continua această practică în raport cu concurenţii lor şi, astfel, să se
impună poziţia dominantă.
Pentru aprecierea existenţei unui abuz al poziţiei dominante trebuie să se afirme posibilitatea
afectării comerţului între statele membre ca urmare a unui comportament anticoncurenţial interzis prin

28
Com. Eu 27/76, United Brands, şi în Gr. Arr. (II), p. 187 - 192. C. 85/76, Hoffman La Roche, CPI - C. 68,77 şi
78/1989, SIV c. Comisiei, hot. din 10 martie 1992, apud. M.A. Hermitte, Chronique de jurisprudence, în JDI,
Nr. 2/1993, p. 460, şi ECR, 1992-3/11, 1403-1054 şi C. 22/81, Michelin.
23
Tratat. Acest element nu diferă esenţial de cel prevăzut la art. 101. Singura deosebire, fără efect, totuşi, în
aplicare, este acea privind folosirea sintagmei "în măsura în care poate să afecteze..."
Când deţinătorul unei poziţii dominante, stabilit în piaţa comună, tinde, prin exploatarea
abuzivă a acesteia, să elimine un concurent stabilit în aceeaşi piaţă, este indiferent de a se cunoaşte dacă
acest comportament priveşte activităţile de export ale sale sau activităţile în piaţa comună propriu-zisă, de
vreme ce este de observat că această eliminare va avea repercursiuni constante asupra structurii concurenţei
în piaţa comună. Aşadar, nu urmează să se facă distincţie privind consecinţele practicilor abuzive în funcţie
de faptul dacă o întreprindere afectată exportă, în principal, spre terţe ţări, când se demonstrează că abuzul
în cauză afectează structura concurenţei în interiorul pieţei comune.
S-a considerat că, spre exemplu, diferenţa între preţuri, care, prin intermediul rabaturilor de
fidelitate, este posibilă pentru diverşi clienţi ai întreprinderii să o plătească şi care variază după cum acei
clienţi sunt sau nu de acord să obţină de la aceasta tot ceea ce solicită, este de o asemenea natură încât îi
situează într-un dezavantaj concurenţial, cu semnificaţia ce rezultă din par. 2 lit. c) a art. 102, adică un
cumpărător este lipsit sau îi este restrânsă posibilitatea de alegere a surselor de aprovizionare şi altor
producători li se refuză accesul pe piaţă. În plus, sensul comportamentului în discuţie este acela al unei
întreprinderi ocupând o poziţie dominantă pe piaţă unde structura concurenţei a fost afectată şi, în
consecinţă, în cadrul domeniului de aplicare a art. 102, orice afectare suplimentară a structurii concurenţei
poate să constituie un abuz de poziţie dominantă29. Pe de altă parte, nu este necesar să se dovedească faptul
că o conduită abuzivă a afectat apreciabil, în concret, comerţul dintre statele membre, ci numai faptul că era
susceptibilă să aibă acest efect30 .
În sfârşit, s-a admis că dreptul european este aplicabil unei tranzacţii care influenţează
condiţiile de piaţă în cadrul Uniunii indiferent de faptul dacă întreprinderea în cauză este stabilită în cadrul
teritoriului unuia dintre statele membre.

3.2.3. Calificarea comportamentului unei întreprinderi drept abuziv

Pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv din partea întreprinderii cu poziţie dominantă
pe piaţă, clientul sau furnizorul acestuia trebuie să se afle în situaţia de a nu dispune d o soluţie alternativă
în condiţii echivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiţii comerciale nejustificate,
întreprinderea abuzivă rupe relaţiile contractuale.
Consecinţa comportamentului anticoncurenţial este aceea a denaturării concurenţei, lipsa unei
concurenţe, practicabile, eficiente, nepermisă potrivit art. 102, deoarece ar provoca prejudicii
concurenţilor-furnizori şi beneficiari, prejudiciind beneficiarii în mod direct.
Curtea de Justiţie a clarificat problema dacă, spre exemplu, posibilitatea eliminării concurenţei,
pentru o proporţie substanţială a unor produse, prin fuziune sau dobândirea unui interes majoritar intră în
sfera conceptului de abuz potrivit art. 102. Ea a statuat în sensul că, dobândirea de către o întreprindere a
unei participări într-o întreprindere concurentă poate să constituie un abuz de o poziţie dominantă,
numai când participarea are ca rezultat controlul efectiv al celeilalte întreprinderi sau cel puţin o anumită
influenţă asupra politicii sale comerciale 31. În cadrul diverselor situaţii de abuz s-a distins între două
categorii:
- abuzuri anticoncurenţiale, care îi pot afecta pe concurenţii actuali sau potenţiali, virtuali, şi
care constau în măsuri de blocare spre a îi îndepărta de pe piaţa întreprinderii dominante pe noii concurenţi,
precum şi în măsuri destinate să-i prejudicieze pe concurenţii actuali, cum ar fi preţuri scăzute incorect,
neeconomic, refuzul de a face comerţ cu un concurent;
- abuzuri exploatante, precum impunerea de preţuri excesive, vânzarea unei mărfuri (uneori la
preţ mai redus) cu condiţia cumpărării unor mărfuri mai puţin solicitate pe piaţă, impunerea de preţuri
diferite în zone geografice variate dacă diferenţele de preţuri nu pot fi justificate prin diferenţele cu privire
la costuri.
Legiuitorul a prevăzut formele pe care deciziile şi condiţiile impuse de întreprinderea
dominantă le pot îmbrăca în practică, acestea fiind modalităţi ale abuzului de poziţie dominantă:

29
Decizia Comisiei care a fost atacată declarase că întreprinderea La Roche are o poziţie dominantă pe piaţa
vitaminelor şi că abuzând de aceasta a încălcat art. 86 (art.102 TFUE) prin încheierea începând din anul 1964 de acorduri
cu 22 de cumpărători prevăzându-se pentru aceştia obligaţia de a cumpăra toate sau cea mai mare parte din vitaminele
necesare exclusiv sau de preferinţă de la această firmă în schimbul unei reduceri de fidelitate care le oferă un stimulent -
Com. Eu 85/76, Hoffman-La Roche, precum şi C. 13/77, NV GB - INNO BM.
30
Com. Eu. nr 322/81, Michelin, şi C. 241/91P şi 242/91P (conexate), RTE and
ITP,. R. Saint-Esteben, p. 174.
31
Comisia Europeană Decizia nr. 142 şi 156/84, British American Tobacco Ltd.
24
 Impunerea preţurilor, tarifelor sau a altor clauze inechitabile reprezintă cele mai obişnuite
practici de abuz de poziţie dominantă, preferate de întreprinderi deoarece aduc un câştig imediat şi
substanţial. Impunerea preţurilor sau tarifelor înseamnă practicarea lor nu ca urmare a unei negocieri, ci
prin forţarea clienţilor, consumatori intermediari sau finali de a plăti un preţ în care nu se reflectă raportul
preţ - calitate şi nici nu e rezultatul interacţiunii dintre cerere şi ofertă.
Impunerea clauzelor inechitabile este acea atitudine prin care întreprinderea obligă pe propriii
clienţi ori chiar pe concurenţii săi să accepte anumite obligaţii pe care aceştia nu le-ar accepta dacă s-ar afla
pe picior de egalitate, elementul important în această situaţie fiind aspectul împovărător al respectivei
obligaţii.
Consumatorul prejudiciat de aceste practici poate fi un consumator intermediar, o altă
întreprindere sau un consumator final, persoană fizică, care plăteşte preţul sau tariful format prin voinţa
unilaterală a întreprinderii dominante şi nu prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Dreptul
consumatorului de a alege produsul cel mai bun calitativ la un preţ competitiv este anulat prin atitudinea
întreprinderii care profită de lipsa alternativei pentru cel afectat.
În acelaşi timp, o întreprindere care are o poziţie dominantă, de pe care poate acţiona fără
teamă de concurenţă, poate refuza de a contracta cu anumite întreprinderi, care pot fi concurenţi sau clienţi,
ori chiar persoane fizice.
Dacă este vorba de concurenţi, pe care, prin atitudinea sa, intenţionează să-i elimine de pe
piaţă, fapta este deosebit de gravă, deoarece, astfel, îşi întăreşte şi mai mult poziţia de lider pe piaţă,
mărindu-i-se astfel şi puterile dicreţionare, în special în ceea ce priveşte preţurile produselor sau serviciilor
oferite, dar şi calitatea lor.

3.2.4. Tratamentul abuzului de poziţie dominantă

Regimul juridic al abuzului de poziţie dominantă adoptat de legea română cunoaşte două
deosebiri majore faţă de regimul juridic rezervat antantelor:
Prin art. 7 din lege, abuzul de poziţie dominantă este exclus de la beneficiul impunităţilor
legate de mărimea cifrei de afaceri şi a cotelor de piaţă deţinute de întreprinderile implicate. Noua
reglementare legală se înscrie astfel perfect în însăşi logica noţiunii de poziţie dominantă, întrucât nu este
de conceput o întreprindere în situaţie de preponderenţă economică, dacă cifra sa de afaceri şi cota de piaţă
nu ating un nivel minimal. La fel ca dreptul european şi spre deosebire de cel francez, legea română nu
recunoaşte posibilitatea răscumpărării abuzului de poziţie dominantă în mod similar cu răscumpărarea
antantelor, nefiind deci posibilă acordarea unor exceptări pe baza efectuării unui bilanţ economic. Cum
ilicitul este implicitat în noţiunea de abuz, soluţia legală este, strict juridic, corectă.

§1.Controlul a priori
Procedura controlului a priori nu este reglementată expres prin Legea nr. 21/1996, ci este
organizată prin Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996.
Acesta instituie o procedură de certificare prealabilă de către Consiliul Concurenţei că nu există temei
pentru intervenţie în baza art. 6 din lege, aidoma celei prevăzute în baza art. 5 alin. (1) din lege. Se
precizează că, înainte de a realiza o poziţie dominantă pe piaţă, întreprinderile implicate pot solicita
Consiliului Concurenţei o certificare prealabilă că nu există temei de intervenţie în baza art. 6 din lege cu
privire la comportamentul concurenţial preconizat. Cererile întreprinderilor în vederea certificării prealabile
trebuie formulate cu respectarea formei, conţinutului şi altor detalii referitoare la cererile şi notificările
prevăzute în Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996, iar
procedura urmată pentru analiza lor este aceeaşi ca şi pentru certificarea prealabilă că nu există temei de
intervenţie a Consiliului Concurenţei în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996.

§2.Controlul a posteriori
Acest tip de control este instituit prin art. 25, alin. 1, lit. a) din Legea nr. 21/1996.
Momentele procedurale ale investigaţiei sunt:
- solicitarea informaţiilor;
- inspecţiile la faţa locului;
- raportul;
- audierile.
La finele cercetărilor, Consiliul Concurenţei, prin plenul său, poate adopta una din următoarele
decizii:
- decizie de închidere a investigaţiei, întrucât aceasta nu a condus la descoperirea unor dovezi
25
suficiente privind încălcarea legii;
- decizie prin care:
- să ordone încetarea practicilor anticoncurenţiale constatate;
- să formuleze recomandări şi să impună părţilor condiţii speciale şi alte obligaţii, precum şi
să le aplice amenzi contravenţionale pentru încălcarea art. 6 din Legea nr. 21/1996.
Investigaţia dispusă pentru aplicarea art. 6 din Legea nr. 21/1996 poate conduce, ca şi în cazul
antantelor, la o eventuală confiscare a profiturilor sau a veniturilor suplimentare realizate de întreprinderi
prin activităţile lor anticoncurenţiale. Iar în cazul în care acestea nu respectă obligaţiile care le-au fost
impuse, pot fi obligate la plata unor amenzi cominatorii.

3.3. Concentrarea economică

3.3.1. Definiţia concentrării economice

Spre deosebire de înţelegere, care reprezintă un acord între întreprinderi independente din
punct de vedere juridic, în cazul unei concentrări, structura internă a acestora se modifică, iar raporturile de
proprietate se schimbă. Concentrările pot îmbrăca diferite forme, precum fuziuni, participări, întreprinderi
comune, etc., toate aceste forme implicând o modificare a raporturilor de proprietate.
Baza juridică privind controlul concentrărilor se află în articolele 101, 102, 103, 105 TFUE şi
în Regulamentul nr. 139/200432.
Principale evoluţii pot fi sintetizate astfel:
Comisia a stabilit treptat, dar foarte lent, competenţe în ceea ce priveşte concentrările de
dimensiuni europene. Iniţial, Comisia a considerat că aplicarea art. 82 TCE (art.102 TFUE) privind
problema concentrărilor va trebui judecată în funcţie de fiecare caz.
Astfel, Comisarul cu probleme privind concurenţa, Von der Groeben, declara în faţa
Parlamentului European, la 16 iunie 1965: „Cu cât o întreprindere ocupând o poziţie dominantă se apropie
mai mult de situaţia de monopol (prin înţelegerile realizate cu o altă întreprindere), punând în discuţie
libertatea de alegere şi de acţiune a furnizorilor, cumpărătorilor şi consumatorilor, cu atât mai mult există o
probabilitate mai ridicată ca aceasta să intre, datorită concentrării, în zona abuzurilor”.
În scurt timp însă, pe fondul fluxurilor masive de capital venite dinspre SUA, care profitau de
avantajele oferite de noul spaţiu economic, întreprinderile europene au conştientizat faptul că dimensiunile
lor sunt mult mai mici în raport cu cele americane, fapt care reducea puterea lor competitivă pe piaţă33.
La începutul anilor ‘70, s-a ridicat astfel o nouă problemă: necesitatea creşterii rapide, dar
controlate, a numărului de concentrări în spaţiul european. Între 1962 şi 1970, în Comunitatea celor şase,
numărul concentrărilor a trecut de la 173 pe an la 612 pe an (deci o creştere de peste 3,5 ori).
După 1973, data primei propuneri a Comisiei de obţinere a puterii de control, gradul de
concentrare a rămas mai mult sau mai puţin stabil, în special în sectoarele în care a atins un nivel înalt.
Mişcarea a cunoscut ulterior noi momente de creştere. În iulie 1973, Comisia a prezentat o primă
propunere de reglementare privind controlul concentrărilor. Propunerea originală viza două aspecte:
- sunt incompatibile cu Tratatul, operaţiunile de concentrare care permit apariţia de obstacole în
calea unei concurenţe efective în măsura în care comerţul între statele membre este susceptibil de a fi
afectat. Operaţiunile de mai mică amploare, care nu sunt susceptibile de a da o asemenea putere, sunt
excluse de la aplicarea acestei reguli, în măsura în care nu depăşesc criteriile cantitative predeterminate
(exprimate în cifra de afaceri şi ponderea pe piaţă a întreprinderilor participante);
- operaţiunile de concentrare superioare unui anumit nivel, definite în cifra de afaceri totală,
trebuie în prealabil notificate.
Pentru Comisie, notificarea şi interzicerea sunt două elemente distincte: o operaţiune de
concentrare, care nu a fost notificată în prealabil, ar putea fi interzisă, în vreme ce o operaţie de concentrare
supusă unei autorizări prealabile ar putea fi autorizată.
Iniţial, Consiliul nu a fost de acord cu această propunere, aceasta fiind modificată ulterior de
Comisie de mai multe ori, astfel încât, la începutul lui 1989, se propunea a şasea modificare. La finele lui
1981, Comisia transmite propunerea de a mai restrânge controlul european şi a asocia mai mult statele
membre în procesul de decizie. În 1987, Comisia face o nouă propunere subliniind că piaţa unică de la
finele anului 1992 nu va trebui să devină „un teren de joc rezervat câtorva oligopoluri”.

32
S. Serban-Barbu, EU acquis regarding collusion and cartels, în European Union competition law and its
enforcement: issues, practices and compliances, problematic aspects, Vilnius, 2010, p.127
33
J.F. Bellis, Le régime de concentrations, în Aspects récents du droit de la concurrence, Bruylant, Bruxelles, 2005, p.
59
26
 Noua propunere reia o idee mai veche, a controlului prealabil al operaţiunilor de concentrare de
importanţă europeană (a căror cifră de afaceri este de cel puţin 750 milioane dolari, respectiv 1 mld. ECU
sau operaţii susceptibile să ocupe o parte a pieţei europene mai mare de 20% într-un sector determinat).
O reglementare în domeniu a fost în cele din urmă adoptată de către Consiliu la 21 decembrie
1989 şi începând cu 21 septembrie 1990, Comisia a primit dreptul de a autoriza sau interzice orice
concentrare (sub formă de fuziuni sau achiziţii) de dimensiuni europene. Aceasta a fost ulterior modificată
prin Regulamentul nr. 1310/1997 și abrogată prin Regulamentul nr. 139/2004.
O operaţiune de concentrare include acele operațiuni care au ca rezultat modificări de durată
ale controlului întreprinderilor și a structurii pieței, cuprinzând operațiunile care conduc la crearea de
societăți în comun care îndeplinesc în mod durabil toate funcțiile unei entități economice autonome.

3.3.2. Forme de realizare a concentrărilor economice

Potrivit prevederilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 139/2004 și art. 9, alin (1) din Legea
concurenței, se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în urma:
a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părți ale unor
întreprinderi sau
b) dobândirii, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puțin o
întreprindere ori de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziționarea de valori mobiliare sau de
active, fie prin contract ori prin orice alte mijloace, a controlului direct sau indirect asupra uneia ori mai
multor întreprinderi sau părți ale acestora.
Suntem în prezența unei fuziuni sau a unei concentrări atunci când o societate obţine controlul
exclusiv asupra unei altei socoetăți sau asupra unei societăţi pe care o controlează împreună cu o altă
societate, sau atunci când câteva societăţi preiau controlul uneia existente ori creează o societate nouă.
Comisia Europeană va putea să examineze fuziunile înainte ca acestea să aibă loc, pentru a
hotarî dacă aceasta este compatibilă sau nu cu normele de concurenţă pe piaţa internă. Notificarea
prealabilă este de aceea obligatorie. Această procedură presupune definirea pieţei relevante pentru fuziunea
în cauză, definirea întinderii geografice a pieţei respective şi evaluarea compatibilităţii fuziunii cu piaţa
internă pe baza principiului poziţiei dominante. Investigaţiile Comisiei Europene se aplică societăţilor
comerciale din toate sectoarele economice atunci când acestea propun o concentrare prin fuziune, achiziţie
sau prin crearea unei societăţi comerciale mixte ca şi entitate economică independentă, concentrare ce are
dimensiune europeană (afectează piaţa europeană).
Dimensiunea europeană a unei societăţi poate fi determinată fie prin definirea unui prag la
nivel european, fie prin definirea unor praguri naţionale separate.
Prima ipoteză a fost acoperită de Regulamentul CEE nr. 4064/1989 34, care a introdus drept
criterii:
- o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional a societăţilor comerciale în cauză de cel
puţin 5 miliarde euro;
- cel puţin două din societăţile comerciale să aibă o cifră de afaceri la nivel european de minim
250 milioane euro;
- fiecare dintre aceste societăţi să genereze nu mai mult de două treimi din cifra de afaceri
combinată la nivel european într-un stat membru.
Cea de-a doua ipoteză a fost introdusă ulterior în acelaşi Regulament prin Regulamentul nr.
1310/1997 şi fixa drept criterii: o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de minim 2,5 miliarde
euro şi o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din cel puţin trei state membre, precum şi,
individual, pentru cel puţin două dintre societăţile comerciale respective o cifră de afaceri de minim 25
milioane euro în fiecare din cele trei state membre şi peste 100 milioane euro în întreaga Comunitate.
Regula celor două treimi se menţine şi pentru această variantă35.
Societăţile comerciale ce propun fuziuni încadrate în parametrii menţionaţi mai sus, trebuie să
informeze Comisia Europeană, care va hotărî în termen de o lună dacă propunerile creează sau
consolidează o poziţie dominantă pe piaţa relevantă pentru fuziunea în cauză. Dacă este cazul, Comisia
interzice fuziunea respectivă; dacă nu, ea va confirma compatibilitatea acesteia cu piaţa internă şi va
autoriza fuziunea, eventual în anumite condiţii.
Termenul de o lună, pentru luarea unei decizii, poate fi prelungit cu încă patru luni în cazul în

34
Regulamentul CEE nr. 4064/1989 a fost amendat ulterior prin Regulamentul nr. 1310/1997 și abrogat prin
Regulamentul nr. 139/2004
35
S. Serban-Barbu, EU acquis regarding collusion and cartels, în European Union competition law and its enforcement:
issues, practices and compliances, problematic aspects, Vilnius, 2010, p.128
27
care Comisia se hotărăşte să efectueze o investigaţie detaliată.
Deciziile de admitere sau respingere sunt definitive. Comisia poate, înainte de a lua o decizie
favorabilă, să ceară întreprinderilor în cauză, luarea unor angajamente care constau cel mai adesea în
vânzarea unor active. Negocierea cu întreprinderile în cauză reprezintă un aspect important al controlului
concentrărilor.
Dacă o concentrare nu i-a fost notificată, Comisia poate lua o decizie în vederea restabilirii
unei concurenţe efective, putând să ordone separarea activelor întreprinderilor care au efectuat operaţiunea
de concentrare, fie poate să ordone încetarea controlului.
Fuziunile pot avea loc prin :
• Contopire - atunci când două întreprinderi se reunesc într-o nouă întreprinderi şi încetează să
mai existe ca persoane juridice distincte;
• Absorbţie – atunci când o întreprindere este înglobată (înghiţită) de o întreprindere, aceasta
din urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce prima încetează să mai existe ca persoană juridică;
• Fuziune de facto - atunci când două sau mai multe întreprinderi independente, deşi îşi
păstrează personalitatea juridică, îşi combină activităţile, creând un grup care se manifestă concurenţial ca
o singură entitate economică, în absenţa unui act juridic legal36.
Fuziunile se sprijină pe diferite raţiuni, spre exemplu, creşterea eficienţei economice sau
dobândirea puterii de piaţă, diversificarea, extinderea pe diferite pieţe geografice, promovarea
mecanismelor financiare şi de cercetare - dezvoltare. Fuziunile sunt clasificate în trei categorii:
- fuziuni orizontale;
- fuziuni verticale;
- fuziuni conglomerate.
Fuziunea orizontală se referă la asocierea între întreprinderi concurente (care produc şi
comecializează aceleaşi produse pe piaţa relevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime, fuziunile
orizontale pot reduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor de concurenţă.
Concentrările orizontale sunt cele care au cele mai mari şanse de succes cât priveşte câştigurile
de eficacitate productivă, dar şi cele care induc cele mai mari pierderi de eficacitate alocativă.
Fuziunea verticală are loc între întreprinderi care operează la nivelul diferitelor stadii de
producţie, de la materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de distribuţie.
Efectul acestora se concretizează, de obicei, în creşterea eficienţei economice, deşi uneori pot
avea un impact anticoncurenţial. Ele presupun creşterea dimensiunii întreprinderii-nucleu prin
achiziţionarea sau crearea de întreprinderi în amonte, care-i furnizează de regulă materii prime, energie etc,
şi/sau în aval, care utilizează sau comercializează produsele sale.
Concentrările verticale sunt privite cu mai multă îngăduinţă de dreptul concurenţei, întrucât se
consideră că pot reprezenta un factor de progres economic.
Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de întreprinderi aflaţi în sectoare
neînrudite.
Între elementele care alcătuiesc un conglomerat există totuşi o legătură de conexitate. Aceasta
este dată de rentabilitatea sau profitul global, mai puţin afectat în cazul unei conjuncturi nefavorabile într-
un anume domeniu de producţie sau într-un anume spaţiu geografic, în condiţiile în care alte ramuri econo-
mice sau alte spaţii sunt rentabile.
Concentrările conglomerat37 pot fi împărţite în următoarele subtipuri:
 concentrări conglomerat prin extinderea gamei de produse, grupând societăţi care realizează
produse diferite, dar înrudite;
 concentrări conglomerat prin extinderea ariei geografice, între întreprinderi care realizează
acelaşi produs, dar în spaţii distincte;
 concentrări conglomerat pure, reunind întreprinderi care acţionează pe pieţe ale produsului şi
geografice complet deosebite.
O fuziune poate crea sau consolida puterea de piaţă sau poate înlesni exercitarea ei numai dacă
ea sporeşte semnificativ gradul de concentrare a pieţei şi dacă are ca efect o piaţă concentrată, definită şi
măsurată corect.

36
Acest tip de operaţiuni constituie obiectul unor reglementări procedurale simplificate în dreptul european şi în
cel intern, impactul lor asupra concurenţei fiind considerat minim.
37
Unul dintre cele mai prestigioase conglomerate este societatea multinaţională International Telegraph and Telephone
– ITT – care operează simultan în telecomunicaţii, informatică, aparate de radio şi televizoare, pompe industriale,
chimia celulozei, asigurări, sectorul hotelier etc.
28
 Deşi rezultatele obţinute prin aplicarea Regulamentului nr. 4064/89 pot fi considerate în
general pozitive, experienţa dobândită în ultimii doisprezece ani din aplicarea regulamentului şi dezbaterile
suscitate de publicarea Cărţii verzi 2001 demonstrează că acest sistem poate fi îmbunătăţit38.
Regulamentul din 1989 privind fuziunile se baza pe principiul ghişeului unic, care îi conferea
Comisiei control exclusiv asupra tuturor fuziunilor transfrontaliere importante. Cu toate acestea, noul
Regulament nr. 139/2004, în timp ce evită ca aceeaşi fuziune să fie notificată către mai multe autorităţi de
concurenţă din Uniunea Europeană, adoptă principiul subsidiarităţii, potrivit căruia o fuziune este
examinată de către autoritatea judiciară cel mai bine plasată pentru a proceda astfel.
Acest regulament se aplică tuturor concentrărilor care au o dimensiune europeană. O
concentrare se realizează în cazul în care modificarea de durată a controlului rezultă în urma:
 fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părţi ale unor
întreprinderi;
 preluării, de către una sau mai multe persoane (care controlează deja cel puţin o
întreprindere) sau de către una sau mai multe întreprinderi, a controlului direct sau indirect asupra uneia sau
mai multor alte întreprinderi.
Operaţiunile multiple care sunt subordonate printr-o legătură condiţională sau care sunt strâns
legate între ele sunt considerate ca fiind o singură concentrare.
O concentrare dobândeşte o dimensiune europeană în cazul în care:
 cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate depăşeşte 5
miliarde EUR; şi
 cifra totală de afaceri realizată în UE de către fiecare din cel puţin două întreprinderi
implicate depăşeşte 250 de milioane EUR, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile
implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivelul UE într-un singur stat
membru.
Dacă pragurile sus-menţionate nu sunt atinse, o concentrare are totuşi dimensiune europeană
dacă:
 cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate
depăşeşte 2,5 miliarde EUR;
 în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată de toate
întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR;
 în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată de către
fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 25 de milioane EUR;
 cifra totală de afaceri realizată în UE de către fiecare dintre cel puţin două dintre
întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre
întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivelul UE într-
unul şi acelaşi stat membru.

3.3.3. Procedura de notificare

Ca regulă generală, concentrările care au o dimensiune europeană trebuie notificate Comisiei
înainte de punerea în aplicare şi după încheierea acordului, după anunţarea ofertei publice sau după
preluarea pachetului de control. Cu toate acestea, Regulamentul vizează raţionalizarea termenelor de
notificare a planurilor de fuziune către Comisie, permiţând notificarea înainte de încheierea unui acord cu
caracter juridic obligatoriu şi eliminând obligaţia de a notifica operaţiunile în termen de o săptămână de la
încheierea acordului. Acest lucru nu numai că face sistemul mai flexibil, ci şi facilitează coordonarea
anchetelor în domeniul fuziunilor cu alte jurisdicţii.
În scopul coordonării activităţii cu autorităţile naţionale competente, acest regulament
introduce posibilitatea pentru întreprinderile sau pentru persoanele fizice în cauză să informeze Comisia,
prin intermediul unei cereri motivate, înainte de a notifica o concentrare. Această procedură, denumită
prenotificare, permite părţilor să demonstreze Comisiei că fuziunea propusă, deşi are ca rezultat o
concentrare de dimensiuni transfrontaliere, afectează concurenţa pe piaţa unui stat membru. Dacă statul
membru vizat în cererea motivată nu îşi exprimă, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea acesteia,
dezacordul privind solicitarea de trimitere a cazului, Comisia are la dispoziţie 25 de zile lucrătoare de la
primirea cererii pentru a trimite cazul, parţial sau integral, autorităţilor competente ale statului membru în
cauză în vederea aplicării legislaţiei naţionale privind concurenţa a statului respectiv.

38
J.F. Bellis, Le régime de concentrations, în Aspects récents du droit de la concurrence, Bruylant, Bruxelles, 2005, p.
60
29
 Aceeaşi procedură se aplică atunci când o persoană fizică sau o întreprindere doreşte să atragă
atenţia Comisiei asupra efectelor transfrontaliere pe care o fuziune care nu are o dimensiune europeană le-
ar putea avea la nivel european.
Iniţierea procedurii
După primirea unei notificări, Comisia dispune de mai multe competenţe de decizie: de a iniţia
proceduri, de a efectua anchete şi de a impune amenzi. În primul rând, Comisia hotărăşte prin decizie dacă:
 concentrarea notificată intră sub incidenţa Regulamentului nr. 139/2004 ;
 concentrarea este compatibilă cu piaţa comună;
 concentrarea ridică suspiciuni serioase în ceea ce priveşte compatibilitatea sa.
Concentrările care au o dimensiune europeană nu pot, în principiu, să fie realizate nici înainte
de notificare, nici într-o perioadă de trei săptămâni de la data notificării. Dacă, pe de altă parte, s-a realizat
deja o concentrare economică şi aceasta a fost declarată incompatibilă cu piaţa comună, Comisia poate
ordona întreprinderilor în cauză să dizolve concentrarea sau să adopte orice altă măsură adecvată pentru a
restabili situaţia anterioară realizării concentrării39.
Comisia poate, de asemenea, adopta măsuri provizorii atunci când constată că o concentrare
care a fost notificată, deşi intră sub incidenţa Regulamentului nr. 139/2004, nu ridică suspiciuni serioase în
ceea ce priveşte compatibilitatea cu piaţa comună sau o simplă modificare ar fi suficientă pentru a o face
compatibilă cu piaţa comună.
Pentru a asigura respectarea Regulamentului nr. 139/2004, Comisia poate impune următoarele
sancţiuni:
 amenzi: Comisia poate impune amenzi care nu depăşesc 1% din cifra totală de afaceri a
întreprinderii în cazul în care, în mod intenţionat sau din neglijenţă, aceasta furnizează informaţii incorecte
sau care induc în eroare sau nu furnizează informaţii în termenul impus. De asemenea, Comisia poate
impune amenzi în cazul în care sigiliile aplicate în cursul unei inspecţii sunt rupte. Comisia poate impune
amenzi de până la 10 % din cifra totală de afaceri a întreprinderilor în cauză în cazul în care, în mod
intenţionat sau din neglijenţă, aceasta nu notifică o concentrare înainte de punerea sa în aplicare, realizează
o concentrare prin încălcarea Regulamentului sau nu respectă o decizie a Comisiei.
 penalităţi cu titlu cominatoriu: Comisia poate impune penalităţi cu titlu cominatoriu care
nu depăşesc 5 % din media zilnică a cifrei totale de afaceri a întreprinderii pentru fiecare zi lucrătoare de
întârziere, calculată de la data stabilită de Comisie în decizia sa privind solicitarea de informaţii, dispunerea
unor inspecţii etc.
Un comitet consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor statelor membre ale UE trebuie
consultat de către Comisie înainte de adoptarea oricărei decizii privind compatibilitatea, incompatibilitatea
sau impunerea unor amenzi sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Curtea Europeană de Justiţie poate
elimina, reduce sau creşte orice amendă sau penalitate cu titlu cominatoriu.
Procedura de trimitere: Comisia Europeană şi autorităţile competente ale statelor membre
Pentru a garanta că autoritatea competentă este cel mai bine situată pentru a examina o
concentrare, procedura de trimitere către autorităţile competente ale statelor membre a fost simplificată.
Până acum, s-a asigurat identificarea cazurilor de concentrări cu efect transfrontalier prin
aplicarea criteriului cifrei de afaceri şi a criteriului „3+” (şi anume, competenţă europeană exclusivă atunci
când cel puţin trei state membre formulează o cerere de trimitere). Aceste două criterii, care permit să se
determine destul de rapid dacă o fuziune anume este de competenţa statelor membre sau a Comisiei, s-au
dovedit inadecvate. Regulamentul nr. 139/2004 introduce însă un nou criteriu de trimitere către autorităţile
competente ale statelor membre.
În conformitate cu această abordare, în 15 zile lucrătoare de la data primirii unei copii a
notificării, din proprie iniţiativă sau la invitaţia Comisiei, un stat membru poate declara că o concentrare
afectează în mod semnificativ concurenţa pe o piaţă din statul membru respectiv. Piaţa produsului sau
serviciului trebuie să prezinte toate caracteristicile unei pieţe distincte, fără să constituie o parte
semnificativă a pieţei comune. Comisia are la dispoziţie 65 de zile lucrătoare de la data notificării
concentrării pentru a decide dacă soluţionează ea însăşi cazul în conformitate cu Regulamentul nr.
139/2004 sau dacă trimite cazul, parţial sau integral, autorităţilor competente ale statului membru în cauză;
în cazul în care Comisia nu adoptă o decizie, cazul se consideră a fi fost trimis către statul membru în
cauză40.

39
J.F. Bellis, Le régime de concentrations, în Aspects récents du droit de la concurrence, Bruylant, Bruxelles, 2005, p.
59
40
J.F. Bellis, Le régime de concentrations, în Aspects récents du droit de la concurrence, Bruylant, Bruxelles, 2005, p.
58
30
 Pe de altă parte, un stat membru poate solicita Comisiei să cerceteze dacă o concentrare care,
deşi nu are dimensiune europeană, reprezintă un obstacol semnificativ în calea concurenţei între statele
membre şi ameninţă să afecteze serios concurenţa pe teritoriul statului membru sau al statelor membre care
formulează această solicitare. Comisia trebuie să informeze, la rândul ei, autorităţile competente ale statelor
membre şi întreprinderile implicate şi să stabilească un termen de 15 zile lucrătoare în care orice alt stat
membru are dreptul de a se alătura solicitării iniţiale. Dacă, în termen de zece zile lucrătoare, Comisia nu
adoptă o decizie de trimitere sau de refuz al trimiterii, se consideră că a adoptat o decizie conformă cu
solicitarea.

3.3.4. Controlul concentrărilor economice de către Consiliul Concurenţei

Practica de până acum sugerează că, în fapt, controlul concentrărilor realizate în cadrul
procesului de privatizare este mai tolerant cu structurile de pieţe mai concentrate; aceasta deoarece se
acordă mult mai mult credit argumentelor privind potenţialele creşteri de eficienţă datorate sporirii
dimensiunilor întreprinderilor, privatizării acestora şi aportului capitalului străin, mai ales în legatură cu
sporirea competivităţii internaţionale.
În principiu, Legea Concurenţei nu limitează dreptul unei întreprinderi de a realiza operaţiuni
de achiziţie de participaţii la capitalul social a unui alte întreprinderi, anterior independente. Totuşi, în
anumite cazuri, în care respectiva achiziţie reprezintă o concentrare economică în sensul art.9 lit. b al Legii
Concurenţei şi dacă această operaţiune depăşeşte un anumit prag al cifrei de afaceri, trebuie supusă
controlului şi autorizării prealabile a Consiliului Concurenţei, în vederea determinării unei posibile afectări
sau restrângeri a concurenţei pe piaţa pe care se desfășoară respectiva tranzacţie.
Pentru a fi o concentrare economică notificabilă la Consiliul Concurenţei, operaţiunea trebuie
să aibă ca efect schimbarea controlului şi praguri valorice peste nivelul pragurilor de minimis menţionate la
articolul 12 al Legii nr. 21/1996, republicată. Legislaţia secundară aplicabilă prevede că notificarea unei
concentrări se face în cel mult 30 de zile de la data semnării actului în baza căruia se dobândeşte controlul,
ceea ce înseamnă că, după scurgerea acestui termen, întreprinderile implicate sunt pasibile de sancţiunea
prevăzută de lege pentru omisiunea notificării.
Întreprinderile implicate, indiferent dacă operaţiunea se realizează prin fuziune sau prin
dobândirea controlului, pot desemna un reprezentant care să înainteze notificarea la autoritatea de
concurenţă.
Aşa cum s-a precizat anterior, scopul acestei notificări este de a-i permite Consiliului
Concurenţei să aprecieze efectele operaţiunii pe piaţă, care se produc ori se pot produce imediat după
realizarea ei şi în perspectivă, urmărindu-se prevenirea restrângerii concurenţei.
Notificarea unei concentrări economice autorităţii de concurenţă, în vederea autorizării,
presupune completarea unui formular de notificare care trebuie să conţină informaţii privind:
 părţile implicate;
 operaţiunea de concentrare economică;
 deţinerea proprietăţii şi a controlului;
 structura economică şi financiară a concentrării economice;
 legăturile personale şi financiare şi achiziţii precedente;
 informaţii despre pieţele relevante.
În anexa la formular, părţile notificatoare vor furniza informaţii cu privire la structura ofertei şi
cererii pe pieţele relevante, condiţiile de intrare pe piaţă, cercetare-dezvoltare, eventuale acorduri de
cooperare, precum şi informaţii privind integrarea verticală, eventuale restricţionări auxiliare şi contextul
internaţional în care se realizează operaţiunea.
În afara informaţiilor cerute în formularul de notificare, Consiliul Concurenţei poate solicita
informaţii suplimentare dacă complexitatea cazului o impune, astfel încât să fie în măsură să emită o
decizie corectă, această ipoteză reprezentând procedura standard de analiză a concentrărilor economice.
Ca şi în cazul practicilor anticoncurenţiale, Consiliul Concurenţei va putea publica o informare
privind notificarea primită, indicând numele părţilor, natura concentrării, sectoarele economice implicate şi
data primirii notificării, dacă constată că operaţiunea notificată prezintă un interes public major. Vor putea
fi publicate, în aceeaşi manieră, şi eventualele completări sau modificări ale informaţiilor care privesc
concentrarea respectivă. Autoritatea de concurenţă va ţine seama la publicare de interesul întreprinderilor
implicate privind păstrarea secretului de afaceri.
Sunt obligate la plata taxei de autorizare a concentrărilor economice, instituită potrivit
prevederilor art. 31 din Legea 21/1996, republicată, persoana, întreprinderea sau întreprinderile care a/au
înaintat Consiliului Concurenţei notificarea, potrivit prevederilor Regulamentului privind concentrările
31
economice, pus în aplicare prin Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 385/2010, şi care a/au
obţinut autorizarea.
În urma obţinerii autorizării, persoana, întreprinderea sau întreprinderile care a/au efectuat
procedura notificării devine/devin persoană/întreprindere/întreprinderi plătitoare a/ale taxei. Sumele
reprezentând taxa de autorizare se virează de către persoana, întreprinderea sau întreprinderile plătitoare în
contul deschis la Trezoreria Statului, în termenul prevăzut în decizia Consiliului Concurenţei
Pe lângă procedura standard, legea prevede şi posibilitatea unei analize excepţionale prin
stabilirea procedurii simplificate (art. 45 din Legea 21/1996, republicată). Prin această procedură se reduce
volumul informaţiilor ce trebuie furnizate de către întreprinderile implicate în operaţiune, cu condiţia ca
aceasta să nu prezinte îndoieli serioase în ceea ce priveşte compatibilitatea cu un mediu concurenţial.
Aplicarea procedurii simplificate se face numai la cererea întreprinderilor interesate şi cu îndeplinirea
condiţiilor prevăzute în legislaţia aplicabilă în materia concentrărilor economice. Prin această procedură se
urmăreşte analiza cu celeritate a operaţiunilor care nu ridică probleme deosebite din punct de vedere al
compatibilităţii cu mediul concurenţial normal.
Totuşi, Consiliul Concurenţei va putea refuza cererea părţilor de a aplica procedura
simplificată dacă informaţiile furnizate duc la concluzia că operaţiunea notificată necesită o analiză
aprofundată, datorită unor împrejurări care ridică îndoieli serioase cu privire la compatibilitatea ei.
În asemenea cazuri, Consiliul Concurenţei nu va aplica procedura simplificată de analiză a
concentrării economice şi va emite, în termenele legale, una dintre deciziile prevăzute de lege.
Analiza împrejurărilor care permit aplicarea procedurii simplificate se face pentru fiecare caz
în parte, cunoscând faptul că, în practică, nu există niciodată două cazuri identice, datorită particularităţilor
lor.
Apreciind importanţa informaţiilor ce trebuie furnizate Consiliului Concurenţei în analiza
cazurilor de concentrare economică, trebuie precizat că părţile care au obligaţia de notificare sunt sfătuite
să furnizeze informaţii asupra tuturor posibilelor definiri ale pieţei relevante, deoarece definirea pieţei este
un element cheie al verificării compatibilităţii operaţiunii.
Astfel, părţile vor descrie toate posibilele pieţe relevante, cu cele două componente - piaţa
produsului şi piaţa geografică - şi vor furniza date şi informaţii în legătură cu definirea acestor pieţe, asupra
cărora concentrarea economică notificată ar putea produce efecte.
În cadrul analizei, autoritatea de concurenţă îşi rezervă dreptul de a stabili piaţa relevantă. Dacă
este dificilă definirea pieţei relevante sau determinarea cotei de piaţă a părţilor, Consiliul Concurenţei nu va
aplica procedura simplificată de analiză.
Cu privire la punerea în aplicare a concentrării economice, legea stabileşte, ca regulă,
interdicţia punerii în practică a operaţiunii până la emiterea unei decizii, care poate fi de neobiecţiune, de
autorizare sau de autorizare condiţionată.
Această regulă reprezintă, în fapt, suspendarea realizării operaţiunii până la obţinerea
permisiunii Consiliului Concurenţei în acest sens. Interdicţia de a pune în practică concentrarea este o
protecţie nu numai pentru concurenţă, pentru piaţă în general, ci şi pentru întreprinderile implicate,
deoarece există şi posibilitatea emiterii unei decizii de refuz a autorizării concentrării, ceea ce ar avea ca
efect, în cazul în care operaţiunea a fost deja pusă în practică, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu
toate consecinţele ce decurg din aceasta, care sunt în special negative pentru întreprinderi. În plus,
Consiliul Concurenţei poate aplica o amendă atât pentru omisiunea notificării, dacă punerea în practică s-a
făcut anterior notificării, cât şi pentru încălcarea Legii nr. 21/1996, care interzice punerea în aplicare a unei
operaţiuni care conduce sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a
concurenţei pe piaţa relevantă, ca o consecinţă a creării sau consolidării poziţiei dominante în urma
realizării concentrării.
Luarea oricăreia dintre măsurile interzise care au acelaşi efect, înainte de autorizarea
concentrării economice în cauză, este considerată punere în aplicare a operaţiunii în absenţa unei decizii a
Consiliului Concurenţei, faptă care reprezintă contravenţie.
Excepţia de la regula suspendării operaţiunii de concentrare o reprezintă permisiunea dată de
Consiliul Concurenţei, la cererea motivată a părţilor implicate, de a pune în aplicare operaţiunea, dacă
orice întârziere în acest sens ar provoca pierderi pentru concentrare, având în vedere scopul urmărit prin
aceasta. Consiliul Concurenţei apreciază, în analiza cererii de derogare, efectele care se pot produce prin
suspendarea concentrării nu numai asupra părţilor implicate, ci şi asupra concurenţilor lor sau asupra
întreprinderilor care au o legătură cu cei implicaţi precum şi asupra concurenţei, în general.

32
 Derogarea pe care autoritatea de concurenţă o acordă poate fi o derogare simplă sau o
derogare condiţionată, dacă aceasta ajunge la concluzia că evitarea producerii unor efecte negative necesită
impunerea unor obligaţii pentru părţi.
Derogarea poate fi acordată atât înainte de notificarea concentrării economice, cât şi după
acest moment. Dacă derogarea se solicită anterior notificării, părţile implicate sunt obligate să depună
orice informaţie este necesară pentru a convinge Consiliul Concurenţei că o întârziere în punerea în
aplicare a operaţiunii ar produce efecte grave asupra lor şi asupra concurenţei. În aprecierea sa asupra
cererii de derogare, autoritatea de concurenţă ţine seama şi de importanţa concentrării economice pentru
dezvoltarea pieţei, implicit pentru dezvoltarea concurenţei.
Acordarea derogării nu obligă Consiliul Concurenţei la emiterea, ulterior, a unei de decizii de
autorizare, dacă, în urma analizei aprofundate a cazului, constată că operaţiunea nu este compatibilă cu un
mediu concurenţial normal, având la bază, în principal, informaţii pe care nu le-a cunoscut la momentul
acordării derogării, indiferent dacă această situaţie le este sau nu imputabilă părţilor implicate. În aceeaşi
măsură, legalitatea unei concentrări economice puse în aplicare în absenţa unei decizii de autorizare sau a
derogării depinde de decizia finală a Consiliului Concurenţei.
În practică, părţile implicate au preferat, de cele mai multe ori, să pună în practică şi apoi să
notifice Consiliului Concurenţei operaţiunea de concentrare economică, motivând că, în fapt, nu au pus în
aplicare operaţiunea respectivă, deşi una din primele măsuri luate după dobândirea controlului a fost
schimbarea consiliului de administraţie (măsură ireversibilă).
Derogarea fiind o noţiune nou introdusă în lege, au fost doar câteva cazuri în care părţile
implicate au solicitat acordarea acestui beneficiu, fără a oferi o motivaţie suficientă pentru formarea
convingerii că ea este şi necesară, motiv pentru care Consiliul Concurenţei nu a acordat încă nici o
derogare de la regula suspendării concentrării economice.
Sancţiuni
Omisiunea notificării unei concentrări economice care depăşeste pragurile valorice prevăzute
de art. 12 din Legea Concurenţei, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda de până la 1% din
cifra de afaceri totală din anul financiar anterior emiterii deciziei de sancţionare. Cu aceeaşi amendă se
sancţionează şi furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete prin notificarea concentrării economice.
De asemenea, se sancţionează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în
anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte:
- încălcarea prevederilor art. 11 din Legea Concurenţei (“Sunt interzise concentrările
economice care ar ridica obstacole semnificative în calea concurenţei efective pe piaţa românească sau pe o
parte substanţială a acesteia, în special ca urmare a creării sau consolidării unei poziţii dominante”);
- punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică până la emiterea de către
Consiliul Concurenţei a unei decizii de autorizare sau cu încălcarea condiţiilor în care a fost acordată o
derogare în acest sens;
- începerea unei acţiuni de concentrare economică declarată incompatibilă cu prevederile legii,
printr-o decizie a Consiliului Concurenţei;
- neîndeplinirea unei obligaţii sau a unei condiţii impuse printr-o decizie a Consiliului
Concurenţei cu privire la respectiva tranzacţie.

3.5. Prevenirea şi sancţionarea înţelegerilor şi practicilor anticoncurenţiale

33
 3.5.1. Prevenirea înţelegerilor şi practicilor anticoncurenţiale prin activitatea Consiliului
Concurenței

Spre deosebire de reglementarea anterioară a Legii nr.15/1990, normele cuprinse în Legea nr.
21/1996 îşi propun instituirea atât a unor măsuri preventive cât şi a unor sancţiuni corespunzătoare,
nemulţumindu-se cu o reprimare doar sub forma unor amenzi contravenţionale. Mai mult, pentru
prevenirea şi reprimarea cu eficacitate a monopolismului, Legea nr. 21/1996 a creat cadrul instituţional
pentru exercitarea supravegherii întreprinderilor şi a asigura un mediu concurenţial normal. Au fost create
două organe centrale specializate: Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei, ultimul fiind ulterior
desfiinţat.
Principiile de organizare şi funcţionare a Consiliului Concurenţei sunt:
 Principiul autonomiei;
 Principiul independenţei;
 Principiul colegialităţii.

§1. Principiul autonomiei

Acest principiu este cel care guvernează organizarea şi activitatea Consiliului Concurenţei.
Consiliul Concurenţei nu este subordonat ierarhic faţă de nici un alt organ al puterii de stat, iar membrii săi,
cu toate că sunt numiţi de puterea executivă, nu reprezintă autoritatea care i-a numit.
Tot astfel, Consiliul Concurenţei este abilitat să-şi elaboreze şi adopte actul normativ de
organizare şi funcţionare, regulamentele etc, are competenţa de a asigura aplicarea efectivă a propriilor
decizii, să recomande Guvernului şi organelor administraţiei publice locale adoptarea unor măsuri care să
faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei, să intervină pe piaţă în privinţa practicilor restrictive de
concurenţă sau în materie de concentrări economice şi ajutoare de stat.
Guvernul este obligat să obţină avizul Consiliului Concurenţei pentru intervenţiile în materie
de preţuri, iar organele administraţiei publice centrale şi locale ca şi celelalte instituţii şi autorităţi publice
sunt obligate să permită inspectorilor de concurenţă accesul la documente, date şi informaţii, atunci când
acestea sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii legale a Consiliului Concurenţei, neputându-se invoca
caracterul de secret de stat sau de serviciu al respectivelor documente, date şi informaţii.

§2. Principiul independenţei

Acest principiu al independenţei membrilor Consiliului Concurenţei este menţionat în art. 15
alin. (3) din Legea nr. 21/1996, republicată, astfel: Preşedintele, vicepreşedintele şi consilierii de
concurenţă trebuie să aibă o independenţă reală, iar în art. 15 alin. (7) se menţionează: membrii
Consiliului Concurenţei sunt independenţi în luarea deciziilor.
Preşedintele, vicepreşedintele şi consilierii de concurenţă trebuie să se bucure de înaltă
reputaţie profesională şi probitate civică.
Mandatul de membru al plenului încetează:
- la expirarea duratei;
- prin demisie;
- prin deces;
- prin imposibilitatea definitivă de exercitare, constând într-o indisponibilizare mai mare de 60
de zile;
- în caz de incompatibilitate;
- prin revocare (aceasta nu poate opera decât în caz de încălcare gravă a legii ori pentru
condamnare penală, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin săvârşirea unei infracţiuni).
În art. 15 alin. (6) din Legea nr. 21/1996 sunt prevăzute următoarele incompatibilităţi pentru
membrii Consiliului Concurenţei:
- exercitarea, oricărei alte funcţii sau demnităţi publice, cu excepţia activităţilor didactice din
învăţământul superior;
- exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participare directă sau
prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi publice sau private.
Totodată, membrii Consiliului Concurenţei sunt supuşi următoarelor interdicţii:
- interdicţia de a face parte din partide sau alte formaţiuni politice;
- interdicţia de a fi desemnaţi experţi sau arbitri de către părţi, instanţe judecătoreşti sau
alte instituţii.
34
 §3. Principiul colegialităţii
Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial care deliberează şi decide valabil, în
cvorum de cinci membri, dintre care unul trebuie să fie preşedintele sau reprezentantul său, desemnat din
rândul vicepreşedinţilor.
Totodată, comisiile nu pot lucra decât în prezenţa tuturor membrilor, iar hotărârile se iau cu
majoritatea voturilor exprimate.
Principalele atribuţii ale Consiliului Concurenţei sunt41:
Consiliul Concurenţei are următoarele atribuţii:
a)efectuează investigaţiile privind aplicarea prevederilor art. 5, 6, 8, 13 şi art. 45 alin. (3) din
Legea nr. 21/1996, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene;
b)ia deciziile prevăzute de lege pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor art. 5, 6, 8 şi 13 din
Legea nr. 21/1996, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, constatate în urma investigaţiilor efectuate de către inspectorii de concurenţă;
c)acceptă angajamente şi impune măsuri interimare, în condiţiile prevăzute de lege;
d)ia deciziile prevăzute de lege pentru cazurile de concentrări economice;
e)retrage, prin decizie, beneficiul exceptării pentru înţelegerile, deciziile asociaţiilor de
întreprinderi sau practicile concertate cărora li se aplică prevederile unuia dintre regulamentele europene de
exceptare pe categorii, potrivit prevederilor art. 29 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003;
f)asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii, inclusiv monitorizarea măsurilor dispuse şi a
efectelor concentrărilor economice autorizate condiţionat prin decizii;
g)efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii privind un anumit sector economic sau un
anumit tip de acord în diferite sectoare, atunci când rigiditatea preţurilor sau alte împrejurări sugerează
posibilitatea restrângerii sau denaturării concurenţei pe piaţă. Consiliul Concurenţei poate publica un raport
cu privire la rezultatele investigaţiei privind anumite sectoare ale economiei sau anumite acorduri în
diferite sectoare şi invită părţile interesate să formuleze observaţii;
h)sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri, asemenea
celor prevăzute la art. 4 alin. (2) şi (3), şi propune acestuia adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea
disfuncţionalităţilor constatate;
i)sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente, potrivit
Legii nr. 21/1996;
j)urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de
reglementare al Legii nr. 21/1996;
k)sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale şi
locale în aplicarea Legii nr. 21/1996;
l)emite avize pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurenţial,
autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale şi locale fiind obligate să solicite acest aviz, şi poate
recomanda modificarea actelor normative care au un asemenea efect;
m)face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei publice locale pentru adoptarea de
măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;
n)propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea de măsuri disciplinare
împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii
ale Consiliului Concurenţei;
o)realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează
Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate informaţii privind această activitate;
p)reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu
organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil; ca autoritate naţională de concurenţă, Consiliul
Concurenţei este responsabil de relaţia cu instituţiile Uniunii Europene, potrivit prevederilor relevante din
legislaţia europeană, şi cooperează cu alte autorităţi de concurenţă;
r)stabileşte şi aprobă misiunea, strategia generală şi programele de activitate ale autorităţii de
concurenţă;
s)ia orice alte decizii în îndeplinirea atribuţiilor ce decurg din Legea nr. 21/1996;
ş)asigură aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind
procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

41
Art. 25 din Legea nr. 21/1996, republicată
35
137/2007, precum şi aplicarea prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu
modificările şi completările ulterioare.
Consiliul Concurenţei, în calitate de autoritate naţională de concurenţă, are toate drepturile şi
obligaţiile prevăzute de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003, precum şi cele prevăzute de
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 22 ianuarie 2004 privind controlul
concentrărilor economice între întreprinderi. Instanţele naţionale au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute
de Regulamentul Consiliului (CE) nr.1/2003.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează
avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor Legii nr. 21/1996.
Consiliul Concurenţei poate face recomandări de bună practică în diverse sectoare economice
şi îndrumări privind diverse aspecte generale ale aplicării legislaţiei în domeniul concurenţei, cu luarea în
considerare a practicii instanţelor naţionale şi a celor de la nivelul Uniunii Europene, precum şi a practicii
Comisiei Europene.
De asemenea, Consiliul Concurenţei emite ordine prin care pune în aplicare, suspendă sau
abrogă reglementările adoptate în plen, dispune efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii, ia măsuri
privind gestiunea internă şi personalul din subordine, precum şi orice alte măsuri necesare îndeplinirii
strategiei şi misiunii autorităţii de concurenţă.
Deciziile Consiliului Concurenţei sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual
prin care se constată încălcarea şi se aplică sancţiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare
restabilirii mediului concurenţial, se acordă accesul la informaţii confidenţiale, se soluţionează plângerile
formulate în baza dispoziţiilor prezentei legi, precum şi cererile şi notificările privind concentrările
economice.

3.5.2. Sancţionarea înţelegerilor şi practicilor anticoncurenţiale

Conform articolului 50 din Legea 21/1996, republicată sunt nule de drept orice înţelegeri sau
decizii interzise prin art. 5 şi 6, precum şi prin art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene42, respectiv orice angajamente, convenţii ori clauze contractuale raportându-se la o practică
anticoncurenţială, precum şi orice acte care încalcă prevederile art. 8.
Fără a anula dreptul suveran al instanţei de judecată de a constata nulitatea unor acte, acest
articol permite Consiliului Concurenţei de a constata el însuşi că anumite acorduri şi clauze contractuale
sunt lovite de nulitate absolută, dacă sunt strâns legate de practici anticoncurenţiale interzise de lege.
Aceasta presupune ca mai întai să fie stabilit că anumite fapte sunt practici anticoncurenţiale, ceea ce nu se
poate face decât în cadrul procedurii de investigaţie. Condiţia premisă fiind îndeplinită, autoritatea de
concurenţă poate constata nulitatea de drept a unor acorduri sau clauze care au stat la baza săvârşirii
practicilor interzise, după încadrarea juridică a faptei şi aplicarea sancţiunilor legale, prin aceeaşi decizie.
Prin controlul de legalitate exercitat de instanţă asupra actelor administrative emise de
autoritatea de concurenţă, este verificată inclusiv legalitatea stabilirii nulităţii respectivelor acorduri sau
clauze. Dacă ar exista o altă interpretare cu privire la dreptul Consiliului Concurenţei de a constata nulitatea
acestora, ar însemna că, după ce emite o decizie prin care stabileşte că a fost încalcată legea şi aplică
sancţiunea, trebuie să solicite instanţei de judecată, printr-o acţiune în constatarea nulităţii, să constate
nulitatea acordurilor sau clauzelor care au servit drept temei pentru actele şi faptele pe care tocmai le-a
sancţionat. O astfel de interpretate ar lăsa fără eficienţă practică acest articol şi nu reprezintă voinţa
legiuitorului.

§1. Sancţiunile civile

Problematica sancţiunilor aduce încă o punte de legătură, alături de de cea a consimţământului
părţilor, între dreptul concurenţei şi dreptul civil. Două sunt, cât priveşte sancţiunile antantelor ilicite,
răsfrângerile principiilor dreptului civil.
a) Se întâlneşte, în primul rând, un reflex al dreptului contractelor. Astfel, în consonanţă nu
numai cu dreptul european, dar şi cu reglementarea românească a instituţiei nulităţii, orice antantă care se
raportează la una din practicile anticoncurenţiale prohibite prin art. 5 alin. (1) din lege este nulă de drept
(art. 50 din lege). Îndepărtarea faţă de dreptul civil este totuşi semnificativă, căci nulitatea intervine nu
numai pentru sancţionarea unei înţelegeri - exprese sau tacite, publice sau oculte - datorită ilicităţii
obiectului sau cauzei sale, ci şi datorită efectelor unei atare înţelegeri asupra mediului concurenţial normal,

42
S. Serban-Barbu, EU acquis regarding collusion and cartels, în European Union competition law and its
enforcement: issues, practices and compliances, problematic aspects, Vilnius, 2010, p.129
36
chiar dacă producerea acestor efecte nu este urmărită de părţi şi chiar dacă acestea nu anticipează sau nici
măcar nu conştientizează consecinţele nocive ale acordului sau practicii în care s-au angajat.
b) Al doilea reflex vine din spaţiul răspunderii civile delictuale sau cvasidelictuale, întrucât
potrivit art. 64 din lege persoanele fizice şi/sau juridice, cărora le-a fost cauzat un prejudiciu printr-o
practică anticon-curenţială prohibită de lege, au dreptul să obţină, pe calea unei acţiuni de drept comun,
repararea integrală a pagubei suferite.

§2. Sancţiunile administrative

Legea nr. 21/1996 organizează un sistem de sancţiuni administrative inspirat din dreptul
european, dar adaptat la specificul juridic românesc. Identificăm în această categorie:
Amenzile contravenţionale pentru încălcări de fond ale legii, calificate contravenţii [art. 53
alin. (1) din lege]: încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, deci pentru angajarea într-o practică
anticoncurenţială ilicită (competenţa constatării contravenţiei şi aplicării sancţiunii revine plenului
Consiliului Concurenţei) şi neîndeplinirea unei obligaţii sau condiţii impuse de Consiliul Concurenţei
(competenţa constatării contravenţiei şi aplicării sancţiunii revine inspectorilor de concurenţă).
Articolul 53 din lege precizează criteriile de stabilire a cuantumului amenzilor, gravitatea şi
durata faptelor şi a consecinţelor asupra concurenţei. Prin Instrucţiunile privind individualizarea
sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 53 din Legea concurenţei nr. 21/1996, Consiliul
Concurenţei a elaborat o strictă metodologie pentru determinarea cuantumului amenzii, bazată pe un nivel
de bază şi pe fascicule de circumstanţe agravante şi atenuante, de natură să conducă la majorarea, respectiv
la reducerea nivelului de bază:
1. Gravitatea faptei este unul din criteriile de individualizare a amenzilor prevăzute de
dispoziţiile legii, care, în funcţie de efectele asupra concurenţei poate fi: mică, medie sau mare.
2. Durata faptei reprezintă al doilea criteriu de individualizare şi este apreciată în funcţie de
tipul de încălcare a legii.
3. În sfârşit, consecinţele faptei asupra concurenţei este al treilea criteriu de individualizare a
sancţiunii cu amendă, consecinţele deosebit de grave putând fi sancţionate cu o amendă către maxim ori
chiar cu amendă maximă.
Etapele generale ale individualizării amenzii încep, aşa cum s-a precizat, cu stabilirea unui
nivel de bază, de la care se merge în sus, către maxim, dacă în cauză există circumstanţe agravante, sau în
jos, dacă au fost reţinute circumstanţe atenuante.
Transparenţa criteriilor de individualizare şi aplicarea lor concretă reprezintă pentru
întreprinderi o garanţie a aprecierii obiective a practicilor interzise la care au participat, apreciere pe care
chiar ei ar putea-o face înainte de aplicarea amenzii. Ar fi benefic ca aprecierea efectelor faptelor lor să fie
făcută anterior începerii săvârşirii, ceea ce, cu siguranţă, i-ar pune la adăpost de o sancţiune pecuniară
substanţială.
Nivelul de bază se stabileşte prin intermediul a doi parametri:
- gravitatea (în funcţie de natura faptei, impactul concret asupra pieţei şi mărimea pieţei
geografice);
- durata încălcărilor.
Circumstanţele agravante care determină mărirea cuantumului amenzii în raport de nivelul de
bază sunt:
- perseverenţa întreprinderii în cauză în săvârşirea aceluiaşi tip de acte ilicite;
- refuzul de a coopera cu Consiliul Concurenţei în cursul investigaţiilor;
- rolul de iniţiator sau de conducător al practicilor anticoncurenţiale;
- presiunile exercitate asupra altor întreprinderi pentru a le determina să participe la activităţile
ilicite etc.
Circumstanţele atenuante enumerate de instrucţiuni sunt:
- netranspunerea în practică a înţelegerilor anticoncurenţiale;
- rolul exclusiv pasiv sau imitativ al întreprinderii în activitatea antantei;
- desistarea întreprinderii de la săvârşirea acţiunilor ilicite;
- existenţa unei îndoieli rezonabile din partea întreprinderii cu privire la caracterul ilicit al
conduitei sale;
-colaborarea cu Consiliul Concurenţei în cadrul procedurii de investigare etc.
Principiul proporţionalităţii, ce stă la baza aplicării celor trei criterii de individualizare,
presupune ca amenda aplicată să fie în raport cu beneficiile pe care întreprinderea sau întreprinderile
contraveniente le-au avut ca urmare a încălcărilor săvârşite. Totodată, amenda trebuie să asigure o
37
respectare în continuare a legii, aplicarea sa având nu numai un rol punitiv, ci şi preventiv, astfel încât
întreprinderile sancţionate să fie suficient determinate să nu repete încălcarea legii.
Consiliul Concurenţei a elaborat, având ca model tot legislaţia europeană, o extrem de bine
articulată politică de clemenţă care vizează, paradoxal, cele mai nocive atingeri ale concurenţei induse de
antantele orizontale, cunoscute şi sub denumirea de carteluri:
- fixarea preţurilor;
- a nivelului producţiei;
- a cotelor de vânzare;
- împărţirea pieţelor sau a clienţilor;
- licitaţiile trucate;
- restricţionarea importurilor sau a exporturilor, toate acestea având grave repercusiuni asupra
intereselor consumatorilor.
Autoritatea naţională a concurenţei a apreciat că trebuie acordată prioritate descoperirii şi
sancţionării cartelurilor în raport cu aplicarea de amenzi anumitor întreprinderi participante la astfel de
practici anticoncurenţiale.
De aceea, prin Instrucţiunile privind condiţiile şi criteriile de aplicare a unei politici de
43
clemenţă potrivit prevederilor art. 53 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, Consiliul
Concurenţei a stabilit un tratament favorabil pentru întreprinderi - părţi ale unui asemenea de acord -, care,
prin cooperarea lor cu autoritatea de concurenţă, permit descoperirea şi sancţionarea acestor practici
anticoncurenţiale.
Instrucţiunile consacră, în primul rând, posibilitatea exonerării de la aplicarea amenzii pentru
contravenţiile prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. a) din lege, numită imunitate la amendă:
a) întreprinderea în cauză este prima care furnizează elemente probatorii care permit declan-
şarea procedurii de investigaţie sau
b) este prima care furnizează elemente probatorii care permit dovedirea încălcării legii. Şi într-
un caz, şi în celălalt, întreprinderea trebuie să mai îndeplinească alte trei conditii cumulative:
- să coopereze total, continuu şi prompt cu Consiliul Concurenţei, pe durata întregii proceduri;
- să fi încetat participarea la activitatea ilicită cel mai târziu la data furnizării probelor;
- să nu fi întreprins măsuri pentru a constrânge alte întreprinderi să participe la antanta ilegală.
În al doilea rând, instrucţiunile consacră posibilitatea reducerii cuantumului amenzii, pe tranşe,
până la 50%, pentru întreprinderile care nu îndeplinesc condiţiile imunităţii la amendă, dar întrunesc
cumulativ următoarele două condiţii:
a) furnizează Consiliului Concurenţei elemente probatorii referitoare la încălcarea legii, care
aduc o contribuţie suplimentară semnificativă în raport cu cele aflate deja în posesia acestuia;
b) încetează participarea la activitatea ilegală cel mai târziu la data la care furnizează
respectivele dovezi.
Amenzile contravenţionale pentru încălcarea normelor de procedură, prin care se urmăreşte
asigurarea unui cadru juridic eficient pentru desfăşurarea cercetărilor [art. 51 lit. b), c), d) şi e) din lege]:
- furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete prin cererea de acordare a scutirii
individuale şi furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete ori de documente incomplete sau
nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate de organul de control al concurenţei;
- furnizarea de informaţii inexacte sau care induc în eroare, ca răspuns la o solicitare efectuată
potrivit prevederilor art. 34 alin. (2);
- furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă incompletă în timpul
inspecţiilor;
- refuzul de a se supune unei inspecţii desfăşurate potrivit prevederilor art. 36.
Competenţa constatării şi aplicării sancţiunilor pentru aceste contravenţii revine inspectorilor
de concurenţă.
Şi pentru această grupă de contravenţii, Consiliul Concurenţei a elaborat un set de reguli care
să asigure individualizarea sancţiunilor, anume Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru
contravenţiile prevăzute la art. 5144 din Legea concurenţei nr. 21/1996.
Metodologia de determinare a cuantumului amenzii se întemeiază pe fixarea unui nivel de bază
(în funcţie de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei) şi a unor fascicule de

43
Instrucţiunile privind condiţiile şi criteriile de aplicare a unei politici de clemenţă, publicate în M.Of. nr. 810 din
7.09.2009
44
Publicate în M. of. nr. 638 din 10 septembrie 2010
38
circumstanţe agravante şi atenuante care pot conduce la majorarea sau micşorarea nivelului de bază, între
anumite limite.
În noua sa redactare, Legea concurenţei conţine dispoziţii speciale privind prescripţia dreptului
Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale, de natură să contribuie la creşterea
eficienţei activităţii autorităţii de competenţă.
Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea
prevederilor Legii nr. 21/1996 se prescrie după cum urmează:
a)în termen de 3 ani, în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 51 şi 52;
b)în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte contravenţii prevăzute de lege.
Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data săvârşirii
încălcării. În cazul încălcărilor ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să
curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.
Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare
sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul
termenelor de prescripţie prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data
comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin o întreprindere sau o
asociaţie de întreprinderi care a participat la săvârşirea încălcării legii.
Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului
de prescripţie includ, în principal, următoarele:
a)solicitări de informaţii, în scris;
b)ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;
c)începerea procedurilor legale.
Întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toate întreprinderile sau
asociaţiile de întreprinderi care au participat la săvârşirea încălcării legii.
În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să
curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate anterior.
Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul
termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul
Concurenţei nu a impus niciuna dintre sancţiunile prevăzute de Legea nr. 21/1996.
Amenzile cominatorii (art. 57 din Legea nr. 21/1996), preluate tot din dreptul european, dar
asemănătoare daunelor cominatorii din dreptul civil, întrucât îndeplinesc aceeaşi funcţie de mijloc de
constrângere în scopul îndeplinirii unei obligaţii de a face/de a nu face. Ele sunt impuse întreprinderilor
într-un cuantum fix pentru fiecare zi de întârziere (până la 5 % din cifra de afaceri zilnică medie din anul
financiar anterior sancţionării), în scopul de a le determina să se supună anumitor injoncţiuni dispuse de
Consiliul Concurenţei:
- să furnizeze în mod complet şi corect informaţiile care le-au fost solicitate;
- să se supună controlului prevăzut de lege;
- să respecte dispoziţii art. 5 alin. (1) din lege;
- să aplice măsurile stabilite printr-o decizie finală.
Competenţa aplicării amenzilor cominatorii revine comisiilor Consiliului Concurenţei. Astfel,
pe lângă amenzile fixe pe care Consiliul Concurenţei le poate aplica în cazurile de încălcare a legislaţiei în
domeniul concurenţei, poate aplica şi amenzi cominatorii ce pot ajunge până la 5% din cifra de afaceri
zilnică medie din anul financiar anterior emiterii deciziei de sancţionare.
Nivelul amenzilor cominatorii a fost preluat din legislaţia europeană. Această amendă
reprezintă un instrument suplimentar pe care îl poate folosi autoritatea de concurenţă în scopul determinării
unei întreprinderi să respecte prevederile imperative ale legii, să respecte deciziile emise ce conţin măsuri
sau condiţii, să furnizeze în mod complet şi corect informaţiile solicitate şi să permită efectuarea unei
inspecţii dispuse în conformitate cu legea.
Obligaţia de a respecta prevederile art. 5 alin. (1), art. 6 şi art. 13 revine oricărei întreprinderi
ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, precum şi întreprinderilor care activează pe pieţe situate
în afara ţării, în măsura în care efectele practicilor interzise de lege se produc pe piaţă naţională. Această
obligaţie fiind imperativă, nu este necesară emiterea unei decizii în acest sens, cu atât mai puţin emiterea
unei decizii prin care să se impună amenzi cominatorii pentru ca obligaţia generală să fie respectată.
În cazurile în care, însă, Consiliul Concurenţei a constatat că au fost încălcate prevederile
menţionate, poate impune amenzi cominatorii dacă întreprinderile contraveniente, în ciuda sancţiunii cu
amendă aplicată, continuă săvârşirea practicilor interzise de lege. În această ipoteză, amenzile cominatorii

39
trebuie să fie de natură a obliga întreprinderile să înceteze să mai încalce legea şi după ce a fost emisă o
decizie privind constatarea şi sancţionarea faptelor săvârşite.
În deciziile pe care autoritatea de concurenţă le emite, poate stabili şi măsuri şi condiţii ce
urmăresc fie eliminarea efectelor nocive pe care piaţa şi concurenţa le-au suportat ca urmare a săvârşirii
practicilor anticoncurenţiale, fie compatibilizarea anumitor operaţiuni de concentrare economică cu mediul
concurenţial normal.
Aplicarea amenzilor cominatorii în acest caz urmăreşte constrângerea întreprinderilor să
respecte măsurile şi condiţiile stabilite, dacă n-o fac de bunăvoie, astfel încât scopul legii să fie atins. Şi
respectarea măsurilor interimare stabilite de autoritatea de concurenţă poate fi impusă prin aplicarea
amenzilor cominatorii atunci când întreprinderile nu respectă o decizie emisă în acest sens.
Furnizarea informaţiilor solicitate de autoritatea de concurenţă în vederea îndeplinirii misiunii
încredinţate de lege ori furnizarea lor în mod complet şi corect poate fi determinată prin amenzi
cominatorii, acestea curgând până când întreprinderile implicate vor înţelege că orice zi îi costă sume
considerabile, stabilite în funcţie de atitudinea acestora şi importanţa informaţiilor şi documentelor
respective pentru soluţionarea cazului care a determinat solicitarea lor.
În sfârşit, amenzile cominatorii sunt considerate de legiuitor ca fiind un instrument puternic şi
în cazul în care autoritatea de concurenţă, prin inspectorii de concurenţă abilitaţi, se loveşte de refuzul
întreprinderilor de a accepta efectuarea inspecţiilor prevăzute de lege, în vederea soluţionării cazurilor
pentru care au fost dispuse.
Ca şi amenzile fixe, amenzile cominatorii au atât un rol sancţionator, punitiv, cât şi unul
educativ şi preventiv, întreprinderile având obligaţia, dar şi interesul de a cunoaşte riscurile la care se expun
prin nerespectarea prevederilor legii, indiferent dacă este vorba de intenţie sau culpă.

§3. Sancţiunile penale

Dreptul intern al concurenţei consacră o infracţiune specială prin art. 63 din Legea nr. 21/1996,
care incriminează fapta oricărei persoane care exercită funcţia de administrator, reprezentant legal ori care
exercită în orice alt mod funcţii de conducere într-o întreprindere de a concepe sau organiza, cu intenţie,
vreuna dintre practicile interzise potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) şi care nu sunt exceptate potrivit
prevederilor art. 5 alin. (2) constituie infracţiune. Pedeapsa instituită este închisoare de la 6 luni la 5 ani ori
amendă şi interzicerea unor drepturi, acţiunea penală punându-se în mişcare la sesizarea Consiliului
Concurenţei. Această infracţiune face parte din familia mare a infracţiunilor cu caracter economic, al căror
obiect juridic generic este constituit din ansamblul relaţiilor sociale a căror existenţă şi dezvoltare este
realizată prin protecţia ordinii publice economice, obiectul său juridic special reprezentându-l acele valori
legate de jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta), a căror apărare asigură eficacitatea concurenţei, în
vederea promovării intereselor consumatorilor.
Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană, dar este de presupus că mai ales persoanele
care îndeplinesc anumite funcţii, fie în cadrul conducerilor întreprinderilor, fie în diferite organe ale admi-
nistraţiei publice centrale sau locale, au posibilitatea să realizeze acţiunile care alcătuiesc latura obiectivă a
infracţiunii. Având în vedere că antantele leagă într-un concert anticoncurenţial minimum două entităţi, se
apreciază că participaţia este de natura acestor infracţiuni.
Latura obiectivă relevă caracterul comisiv ale infracţiunilor, întrucât conţin ca element material
una din acţiunile enumerate de text: conceperea, sau organizarea unei practici interzise.
Cât priveşte urmarea imediată, observăm că infracţiunile analizate presupun crearea unei stări
de pericol pentru echilibrul concurenţial, nefiind necesar ca, pentru reţinerea lor, afectarea raporturilor
competiţionale de pe piaţa relevantă să fie directă şi imediată.
Evident, trebuie îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între acţiunile întreprinse de autori
şi virtualele efecte nocive.
Legea prevede că infracţiunea pe care o reglementează trebuie să fie săvârşită cu intenţie.
Altfel spus, infracţiunea nu poate fi comisă decât cu intenţie directă şi, în plus, cu rea-credinţă, în scopul
prejudicierii celorlalţi competitori şi a relaţiilor concurenţiale, dar şi al dobândirii unor avantaje pentru
făptuitor.

3.5.3. Decizii adoptate de Consiliul Concurenţei

40
 După audierile dispuse şi, dacă este cazul, admise şi după examinarea observaţiilor părţilor
asupra raportului de investigaţie, Consiliul Concurenţei poate decide, după cum urmează:
a) în cazul unei investigaţii, dispusă din oficiu sau la sesizare, privind încălcarea prevederilor
art. 5 alin. (1) sau ale art. 6, după caz, să ordone încetarea practicilor anticoncurenţiale constatate, să
formuleze recomandări, să impună părţilor condiţii speciale şi alte obligaţii, să aplice întreprinderilor
amenzi în condiţiile prevăzute la cap. VI din Legea 21/1996;
b) în cazul unei cereri, conform prevederilor art. 5 alin. (3), să emită o decizie motivată de
acordare sau de refuz de exceptare individuală prin dispensă pentru înţelegerea, decizia luată de asociaţiile
de întreprinderi ori practica concertată în cauză.
Finalizarea procedurii de investigaţie se face prin emiterea deciziilor prevăzute de lege. Dacă
autoritatea de concurenţă constată că în cauză au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii referitoare la
practicile anticoncurenţiale, prin decizia pe care o adoptă, pe lângă încadrarea juridică a faptei şi stabilirea
sancţiunilor, poate dispune şi încetarea practicilor, în măsura în care întreprinderea sau asociaţiile de
întreprinderi nu au renunţat la comportamentul contravenţional în cursul investigaţiei.
De asemenea, dacă se impune, Consiliul Concurenţei poate face recomandări în vederea
eliminării efectelor nocive ale practicilor interzise asupra pieţei, săvârşite de întreprinderi sau asociaţii de
întreprinderi.
Dacă apreciază că este necesar pentru revenirea la o concurenţă normală pe piaţa afectată,
poate impune orice alte condiţii şi obligaţii ce trebuie respectate de întreprinderi sau asociaţiile de
întreprinderi care au încălcat legea, sub sancţiunea amenzii.
Nu toate deciziile privesc încălcarea legii. Astfel, în cazul unei cereri de exceptare individuală,
autoritatea de concurenţă poate emite o decizie de acordare a exceptării sau de neacordare a exceptării
pentru înţelegerea, decizia luată de asociaţia de întreprinderi sau practica concertată la care se referă, dacă
întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi în cauză nu poate dovedi îndeplinirea cerinţelor legale stabilite
în acest sens.
Emiterea unei decizii de neacordare a exceptării individuale nu exclude posibilitatea reînnoirii
cererii în acest sens, cu condiţia ca întreprinderea interesată să dovedească îndeplinirea cerinţelor pe care
nu le îndeplineau anterior, ceea ce a avut drept consecinţă refuzul exceptării.

Deciziile Consiliului Concurentei sunt de mai multe tipuri:

1. Deciziile de respingere a unei cereri sau plângeri prin care se solicită pornirea unei
investigaţii, dacă se apreciază că motivele invocate sunt insuficiente pentru un asemenea demers. Această
decizie se emite de preşedintele Consiliului Concurenţei, la propunerea vicepreşedintelui şi a consilierilor
de concurenţă.
2. Deciziile privind măsuri procedurale, care asigură instrumentele necesare soluţionării
judicioase a fiecărui caz, pot marca întreaga desfăşurare a investigaţiilor, odată declanşate. Se enumeră în
seria acestor decizii:
-decizia preşedintelui Consiliului Concurenţei prin care se autorizează consultarea acelor
documente din dosarul cazului, care prezintă caracter confidenţial sau constituie secrete de stat;
-decizia comisiilor Consiliului Concurenţei, prin care întreprinderile sunt obligate să furnizeze
complet şi corect informaţiile care le-au fost solicitate, sub sancţiunea unor amenzi cominatorii pe fiecare
zi de întârziere;
-decizia aceloraşi organe de obligare a întreprinderilor să se supună inspecţiei, de asemenea
sub sancţiunea unor amenzi cominatorii.
3. Deciziile privind măsuri interimare pot fi luate pe întreaga durată a activităţii de evaluare.
Prin intermediul lor, Consiliul Concurenţei impune întreprinderilor angajate într-o antantă obligaţiile şi
sarcinile pe care le consideră necesare restabilirii caracterului concurenţial al pieţei şi repunerii părţilor în
situaţia anterioară.
4. Deciziile finale sunt cele care concretizează rezultatele aprecierilor şi investigaţiilor, fiind
specifice fiecărui tip de procedură. Acestea sunt următoarele:
a) în cadrul procedurii de certificare prealabilă a neintervenţiei: decizie de admitere a cererii
şi, deci, de certificare a neintervenţiei, în cazul în care se constată că antanta nu intră sub incidenţa regulii
prohibitive înscrise în art. 5 alin. (1) din lege, sau, dacă antanta se încadrează în sfera de aplicabilitate a
interdicţiei legale, decizie de declanşare a unei investigaţii. Aceste decizii se emit de preşedintele
Consiliului Concurenţei.
b) în cadrul procedurii de exceptare individuală prin acordarea dispensei: decizie de acordare
a exceptării individuale prin dispensă pentru înţelegerea, decizia asociaţiei de întreprinderi ori practica
41
concertată ce face obiectul solicitării, sau decizie de refuz de dispensă, ambele emise de plenul Consiliului
Concurenţei.
Decizia de acordare a dispensei trebuie să precizeze data de la care se aplică, durata acordării
dispensei, precum şi eventualele condiţii şi obligaţii care trebuie respectate de întreprinderile implicate. Ea
poate avea caracter retroactiv dar retroactivitatea nu poate urca dincolo de momentul notificării.
Trebuie precizat că există posibilitatea ca între Consiliul Concurenţei, pe de o parte, şi
întreprinderile participante la o antantă, pe de altă parte, să se poarte negocieri informale, în scopul găsirii
soluţiei optime atât pentru menţinerea concurenţei între anumiţi parametri de eficacitate, cât şi pentru
interesele întreprinderilor. Dispensa poate fi reînnoită la cererea părţilor dacă subzistă în continuare
condiţiile legale.
Dacă circumstanţele avute în vedere la momentul acordării dispensei s-au modificat, Consiliul
Concurenţei poate emite decizie de retragere a beneficiului exceptării înainte de expirarea duratei pentru
care fusese acordat. Între aceste circumstanţe se numără şi nerespectarea angajamentelor sau condiţiilor, în
perspectiva îndeplinirii cărora a fost acordată dispensa.
În ipoteza în care dispensa a fost încuviinţată din eroare, în temeiul unor informaţii false,
inexacte sau incomplete, decizia este lovită de nulitate.
În cadrul procedurii de sancţionare pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (l)
din lege, Consiliul Concurenţei în plenul său poate pronunţa decizii prin care:
- să închidă investigaţia, întrucât aceasta nu a condus la descoperirea unor dovezi suficiente
privind încălcarea legii;
- să ordone încetarea practicilor anticoncurenţiale constatate şi, prin aceeaşi decizie,
- să formuleze recomandări şi să impună părţilor condiţii speciale şi alte obligaţii, precum şi
să le aplice amenzi contravenţionale pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei. O
asemenea decizie trebuie să precizeze termenul în care părţile sunt obligate să se conformeze hotărârii şi
măsurilor dispuse.
În ipoteza în care întreprinderile implicate într-o antantă ilicită nu se conformează sarcinilor ce
le-au fost impuse, ele pot fi obligate, printr-o decizie emisă de o comisie din cadrul Consiliului
Concurenţei, la plata unor amenzi cominatorii în sumă de până la 5 % din cifra de afaceri medie zilnică din
anul financiar anterior sancţionării, pentru fiecare zi de întârziere.
Hotărârile trebuie să fie guvernate de imperativul proporţionalităţii. În plus, măsurile dispuse
trebuie să fie adecvate gravităţii faptului ilicit constatat, atât sub aspectul obiectului lor, cât şi al duratei
pentru care sunt stabilite.
Potrivit dispoziţiilor legale, toate deciziile trebuie motivate, în respectul, pe de o parte, al
dreptului la apărare al părţilor, dar şi pentru a se da posibilitatea instanţei, în cazul atacării deciziilor în
justiţie, să verifice temeinicia şi legalitatea acestor hotărâri.
După adoptare, decizia este comunicată părţilor şi poate fi publicată în Monitorul Oficial al
României, pe cheltuiala părţii interesate sau a contravenientului, cu protecţia cuvenită secretelor
profesionale ale întreprinderilor implicate.
În termen de 30 de zile de la comunicare, deciziile pot fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti,
Secţia contencios administrativ. Declanşarea căii de atac nu atrage după sine suspendarea executării
deciziei, care poate fi însă dispusă, la cerere, de preşedintele instanţei.
Notificarea efectivă declanşează următorul moment procedural: o primă etapă a activităţii de
evaluare a operaţiunii de concentrare economică de către organul de control al concurenţei, la finele căreia
acesta poate adopta una dintre următoarele hotărâri:
* decizie de neintervenţie, în situaţia în care operaţiunea de concentrare a fost notificată, deşi
nu erau îndeplinite criteriile legale care să impună controlul ei45;
* decizie de neobiecţiune, în cazul în care operaţiunea de concentrare economică notificată
cade sub incidenţa legii, depăşind pragul de sensibilitate, dar nu există îndoieli serioase privind
compatibilitatea cu un mediu concurenţial normal 46. Este ipoteza acelor concentrări care se vădesc a fi
neutre din punct de vedere concurenţial sau chiar benefice, în măsura în care, determinând creşterea puterii
de competitivitate a unora dintre actorii pieţei, îmbunătăţesc structura acesteia. În consecinţă, autorizarea se

45
Multe întreprinderi recurg la procedura notificării, chiar dacă pragul de minimis nu e atins, pentru a-şi asigura
acoperirea deplină a acţiunilor pe care le întreprind.
46
O concentrare de mare anvergură din economia românească, admisă pritr-o decizie de acest tip, este cea prin care
Oterom Ltd. a preluat controlul asupra Romtelecom S..., Decizia Nr. 132 din 18.12.1998, Monitorul Oficial nr. 67din
18.02.1999.
42
face fără condiţii47;
* decide deschiderea unei investigaţii, atunci când se constată că operaţiunea preconizată intră
sub incidenţa legii şi prezintă grave îndoieli privind compatibilitatea sa cu un mediu concurenţial normal.
O asemenea hotărâre marchează începutul celei de-a doua etape procedurale de evaluare în
activitatea Consiliului Concurenţei, constând în cercetarea prospectivă riguroasă a pieţelor relevante
afectate de modificările structurale, vizate în planul de concentrare, care se finalizează printr-una din
următoarele decizii:
*decizie de refuz48, dacă prin operaţiunea de concentrare economică analizată se creează sau se
consolidează o poziţie dominantă care conduce sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau
denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească ori pe o parte a acesteia;
*decizie de autorizare49, dacă operaţiunea nu determină crearea sau consolidarea unei poziţii
dominante apte să restrângă, să înlăture sau să denatureze semnificativ concurenţa pe piaţa românească sau
pe o parte a acesteia;
* decizie de autorizare condiţionată, prin care se stabilesc anumite
obligaţii/condiţii care trebuie îndeplinite prin autorizarea concentrării economice.
În ambele modalităţi de autorizare, decizia vizează şi restricţiile auxiliare, direct şi necesar
legate de realizarea concentrării. Înainte de emiterea oricăreia dintre deciziile de mai sus, Consiliul Concu-
renţei poate impune întreprinderilor implicate, printr-o decizie privind măsuri interimare, orice sarcină sau
obligaţie pe care o consideră necesară în scopul restabilirii unui mediu concurenţial normal.
În ipoteza în care părţile implicate într-o operaţiune de concentrare autorizată condiţionat nu îşi
îndeplinesc obligaţiile de remediere a planului iniţial, Consiliul Concurenţei poate emite o decizie de
revocare a autorizării iar, ca efect, concentrarea economică se suspendă automat.
Aşadar, prin mecanismul autorizărilor condiţionate, în principiu, Consiliul îşi poate menţine un
control continuu asupra întreprinderilor în cauză, având vocaţia de a constitui o veritabilă poliţie a pieţei.
Deciziile se comunică părţilor şi se publică pe pagina web a Consiliului Concurenţei ori, pe
cheltuiala solicitantului, în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 60 din Legea nr. 21/1996,
republicată). În ambele situaţii, se iau măsurile necesare în vederea protejării secretului de afaceri.
Concentrările economice admise între întreprinderi ce depăşesc sumele prevăzute în lege
sunt cele ce urmează să contribuie la:
 creşterea eficienţei economice;
 la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic ori la creşterea competitivităţii la
export;
 efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii
concurenţei;
 avantajele rezultate în urma concentrării profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorilor, în
special datorită preţurilor reale mai reduse la care sunt oferite produsele sau serviciile.

3.6. Cauze recente privind înțelegerile și practicile anti-concurențiale soluționate de

Comisia Europeană și de Consiliul Concurenței 50

Primul cartel sancționat de Comisia Europeană care a privit și piața românească

Comisia Europeană a anunțat pe 29 ianuarie 2014, o nouă amendă pentru un cartel care
reprezintă o premieră în ceea ce privește România – primul cartel sancționat de către Comisia Europeană –

47
Consiliul Concurenţei, Decizia Nr. 27 din 11.03.1999, Societe Generale SA/Banca Română pt Dezvoltare, Monitorul
Oficial nr. 120 din 23.03.1999:”Operaţiunea de concentrare economică analizată are ca efect creşterea operativităţii şi
îmbunătăţirea serviciilor prestate pentru actualii şi potenţialii clienţi, iar structura pieţei serviciilor bancare nu se
modifică în mod semnificativ.”
48
Consiliul Concurenţei, Decizia nr.340 din 21.06.2000, Tubman Ltd/SC Petrotub SA Roman,Rap. 2000, p.106-
113:Consiliul a apreciat că obţinerea, ca efect al concentrării, a unei cote de piaţă de 75% menţinută pentru o perioadă
lungă de timp, este suficientă pt a considera că ne aflăm în faţa unei poziţii dominante;că întreprinderea ce deţine
această poziţie nu îi mai percepe pe concurenţii mai slabi ca reprezentând o ameninţare pt activitatea sa, consumatorii
fiind astfel privaţi de beneficiile unei concurenţe reale.
49
Consiliul Concurenţei, Decizia Nr. 203 din 28 sept 1999 Renault/Sc Automobile Dacia SA.
50
A se vedea, Raportul anual 2013 elaborat de Consiliul Concurenței și Raportul privind politica în domeniul
concurenței 2013 publicat de Comisia Europeană în data de 6.05.2014
43
nu de către Consiliul Concurenței din România – care a privit și piața românească. Astfel, Comisia a aplicat
amenzi totalizând 114.077.000 Euro unui număr de 4 societăți – Carpenter, Recticel (Belgia), Greiner
Holding AG (Romania) și Eurfoam (o firmă mixtă creată de Recticel și Greiner Holding AG) pentru
operarea, în perioada octombrie 2005-iulie 2010 a unui cartel privind fixarea prețului de vânzare a spumei
poliuretanice (utilizată în producția de saltele și scaune pentru autoturisme). Înțelegerea anticoncurențială a
vizat 10 state membre ale Uniunii Europene - Austria, Belgia, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Olanda,
Polonia, Romania și Marea Britanie. Eurofoam, liderul european în domeniu, este prezentă cu centre de
producție și vânzare în România. Cartelul a fost descoperit prin auto-denunțul unui alt participant – firma
Vita (Marea Britanie) – care nu a fost sancționată având în vedere politica de clemență aplicabilă în
domeniul concurenței, prin care participanții la un cartel pot să primească o reducere de 100% a amenzii
dacă denunță existența acestuia autorităților de concurență înainte ca acestea să afle de existența sa. Ceilalți
participanți au primit reduceri de 50% în baza aceleiași politici de clemență, pentru cooperarea foarte bună
cu Comisia Europeană. Este vorba de un cartel tipic, caracterizat prin întâlniri frecvente ale
managementului participanților la cartel și urmărirea reciprocă a respectării prețurilor convenite. Este de
notat, de altfel, și faptul că toate societățile implicate au recunoscut existența cartelului, ceea ce le-a adus o
reducere de 10% a amenzii. Cartelul a fost investigat și sancționat de către Comisia Europeană și nu de
către Consiliul Concurenței sau de către o altă autoritate de concurență națională deoarece privea mai multe
state membre ale Uniunii Europene. Competența cu privire la sancționarea cartelurilor este împărțită, din
2007, data aderării României la Uniunea Europeană, între Comisia Europeană și Consiliul Concurenței,
potrivit unor criterii care privesc în principal amploarea faptei anticoncurențiale

Carteluri pe piața auto sancționate de Comisia Europeană

În iulie 2013, Comisia a sancționat cinci furnizori de piese auto, Sumitomo, Yazaki, Furukawa,
S-Y Systems Technologies (SYS) și Leoni, aplicându-le amenzi cu o valoare totală de 141 791 000 EUR
pentru participarea acestora în cadrul unuia sau a mai multora dintre cele cinci carteluri care aprovizionau
Toyota, Honda, Nissan, și Renault cu fascicule de cabluri electrice. Cartelurile acționau în întreg Spațiul
Economic European (SEE). Fasciculele de cabluri electrice reprezintă un ansamblu de cabluri care transmit
semnale sau curent electric care conectează calculatoarele la diferite componente integrate în construcția
mașinii și care sunt deseori descrise ca fiind „sistemul nervos central” al acesteia.

7 încălcări bilaterale distincte în sectorul instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii

în yeni japonezi (YIRD) sancționate de Comisia Europeană
În sectorul instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii în yeni japonezi (YIRD),
Comisia a descoperit, în perioada 2007-2010, 7 încălcări bilaterale distincte, cu o durată cuprinsă între 1 și
10 luni. Comportamentul coluziv a inclus și discuții între diferiți traderi care reprezentau băncile
participante cu privire la anumite propuneri privind LIBOR în yeni. Au existat, de asemenea, schimburi de
informații sensibile din punct de vedere comercial între traderii implicați, referitoare fie la poziții de
tranzacționare, fie la viitoarele cotații LIBOR în yeni (inclusiv, într-o situație, cu privire la anumite
propuneri de cotații viitoare pentru rata dobânzii interbancare pe piața din Tokyo pentru cursul euro-yen
(TIBOR). Băncile implicate în una sau mai multe dintre aceste încălcări sunt UBS, RBS, Deutsche Bank,
Citigroup și JPMorgan. Societatea de brokeraj RP Martin a facilitat una dintre încălcări făcând apel la
contactele sale cu o serie de bănci din grupul LIBOR în yeni care nu au participat la încălcare, cu scopul de
a influența propunerile de cotații LIBOR ale acestora. În contextul aceleiași investigații, Comisia a inițiat
de asemenea, o serie de proceduri împotriva grupului de intermediere a tranzacțiilor în numerar ICAP.
Investigația respectivă continuă în cadrul procedurii standard în materie de carteluri.

Carteluri în domeniul serviciilor

O altă tendință remarcată în ultimii ani a fost descoperirea unor carteluri în sectoarele
serviciilor. Comisia examinează în prezent mai multe cazuri din domeniul serviciilor financiare. La 4
decembrie 2013, Comisia a amendat 8 bănci cu o sumă totală de 1 712 468 000 EUR pentru implicarea
acestora în carteluri pe piețele instrumentelor financiare derivate în Spațiul Economic European. Patru
dintre aceste bănci au participat la un cartel privind instrumentele financiare derivate pe rata dobânzii în
euro. Șase dintre acestea au participat la unul sau mai multe carteluri bilaterale privind instrumente derivate
pe rata dobânzii în yeni japonezi. Aceste coluziuni sunt interzise prin articolul 101 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene. Ambele decizii au fost adoptate în cadrul procedurii de tranzacție, iar
amenzile aplicate părților implicate au fost reduse cu 10 %, având în vedere disponibilitatea lor de a se
angaja în discuții privind tranzacția.
44
 Sunt, de asemenea, în curs o serie de cazuri în sectorul alimentar, o zonă de interes direct
pentru consumatori. În noiembrie, Comisia a amendat patru societăți europene care comercializează creveți
din Marea Nordului - Heiploeg, Klaas Puul, Kok Seafood (stabilite în Țările de Jos) și Stührk (stabilită în
Germania) - cu o sumă totală de 28 716 000 euro pentru participarea la o înțelegere de tip cartel. Din iunie
2000 până în ianuarie 2009 Heiploeg și Klaas Puul au convenit să fixeze prețurile și să își aloce o cotă-
parte din volumul de vânzări de creveți din Marea Nordului în Belgia, Franța, Germania și Țările de Jos.

Investigația Comisiei Europene privind piața CDS

În 2011, Comisia a demarat o investigație privind piața CDS, în urma căreia a emis, la 1 iulie
2013, o comunicare privind obiecțiunile. Comunicarea privind obiecțiunile a fost adresată Bank of America
Merrill Lynch, Barclays, Bear Stearns, BNP Paribas, Citigroup, Credit Suisse, Deutsche Bank, Goldman
Sachs, HSBC, JP Morgan, Morgan Stanley, Royal Bank of Scotland, UBS, precum și International Swaps
and Derivatives Association (ISDA) și furnizorului de servicii de date Markit. În urma investigației,
concluzia preliminară a Comisiei a fost că aceste societăți și asociații este posibil să-și fi coordonat
comportamentul pentru a bloca intrarea societăților bursiere pe piața CDS în perioada 2006-2009,
încălcând astfel normele UE în materie de antitrust, care interzic acordurile anticoncurențiale, practicile
concertate și deciziile asociaților de întreprinderi.
În paralel, în luna decembrie, Comisia a încheiat investigarea cazurilor antitrust legate de ratele
de referință Libor, Euribor și Tibor cu privire la părțile la procedura de tranzacție. Investigațiile au început
în 2011 și au reprezentat o prioritate absolută pentru Comisie.
Aceste cazuri de încălcare a normelor antitrust au evidențiat atât importanța, cât și
vulnerabilitatea ratelor de referință. Ratele de referință afectează valoarea a numeroase instrumente
financiare, cum ar fi swapurile pe rata dobânzii și contractele forward pe rata dobânzii, precum și valoarea
contractelor comerciale și necomerciale, cum ar fi contractele de furnizare, împrumuturile și ipotecile. De
asemenea, ratele de referință joacă un rol important în ceea ce privește gestionarea riscurilor. În luna
septembrie 2013, Comisia a propus un proiect de regulament menit să restabilească încrederea în aceste
rate de referință.
Obiectivul primordial al propunerii este acela de a asigura integritatea ratelor de referință prin
garantarea faptului că acestea nu fac obiectul unor conflicte de interese, ci că reflectă realitatea economică
pe care sunt menite să o măsoare și că acestea sunt utilizate în mod corespunzător.

Asigurarea respectării normelor antitrust pe o piață digitală în evoluție rapidă: cazul

Google
Comisia și-a exprimat preocuparea privind posibilitatea ca Google să abuzeze de poziția sa
dominantă pe piețele căutării pe internet, ale publicității prin motoare de căutare și ale intermedierii
publicității prin motoare de căutare în cadrul SEE. Comisia și-a exprimat opinia că astfel de practici ar
putea aduce prejudicii consumatorilor, prin reducerea ofertei și sufocarea potențialului de inovare în
domeniul serviciilor specializate de căutare și al publicității prin motoare de căutare. Pentru a răspunde
preocupărilor exprimate de Comisie în ceea ce privește concurența, Google a prezentat un prim set de
angajamente în aprilie 2013 și un set revizuit în luna octombrie 2013. Comisia a solicitat reacții din partea
părților interesate cu privire la angajamentele revizuite asumate de Google, prin intermediul cererilor
formale de informații. În lumina observațiilor primite, Comisia a ajuns la concluzia că angajamentele
revizuite nu au răspuns în mod adecvat preocupărilor în materie de concurență exprimate de Comisie în
evaluarea sa preliminară. Comisia a informat Google că, în cazul în care dorește să prezinte un nou set
revizuit de angajamente ca răspuns la preocupările Comisiei, aceasta are la dispoziție doar o perioadă
extrem de scurtă de timp în acest sens, urmând ca, în cazul în care Google nu comunică angajamente
revizuite, Comisia să reia procedura prevăzută la articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003.

Încălcări ale normelor de concurență în domeniul financiar-bancar

În 2012, Comisia a continuat să investigheze un număr de cazuri de încălcare a normelor
antitrust legate de ratele de referință Libor, Euribor și Tibor. O serie de bănci și de brokeri fac obiectul
investigației. Importanța produselor financiare derivate legate de aceste rate de referință nu poate fi
reliefată îndeajuns. În opinia Băncii Reglementelor Internaționale (BIS), în iunie 2012 valoarea de piață
brută a instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii emise în toate monedele era de 19 000 miliarde
USD. Produsele respective joacă un rol esențial în gestionarea riscurilor în cadrul pieței unice.
Investigațiile Comisiei privind încălcarea normelor în materie de antitrust au fost lansate înainte de
scandalul Libor, provocat de dezvăluirile privind manipularea Libor/Tibor și, ulterior, privind ratele de
45
referință Euribor, care au determinat, de asemenea, inițierea de anchete penale și de investigații desfășurate
în temeiul Regulamentului financiar în multe jurisdicții. În iulie 2012, Comisia a modificat o propunere
legislativă anterioară astfel încât să fie acoperit genul de manipulare revelat de scandalul Libor, în sensul
incriminării acestuia.
Comisia a continuat, de asemenea, două investigații antitrust deschise în 2011 pe piața
swapurilor pe riscul de credit (CDS). Comisia a continuat să analizeze, în mod deosebit, cooperarea între o
serie de bănci de investiții importante și un furnizor de servicii de informare. Scopul investigației este de a
stabili dacă operatorii respectivi au acționat pentru a-și păstra poziția puternică pe piața extrabursieră
profitabilă a CDS împiedicând dezvoltarea CDS tranzacționate la bursă într-un mod care este posibil să fi
încălcat legislația UE în domeniul concurenței.
Eforturile concertate ale Comisiei și ale legiuitorului UE de a spori transparența pe piețele
financiare prin intermediul legislației privind piața unică pot fi destabilizate de practicile de coluziune și de
abuzurile cu caracter anticoncurențial. Politica UE în domeniul concurenței poate fi și este aplicată în
contextul unui ansamblu mai larg de măsuri corective.
Comisia și-a utilizat instrumentele de control al concentrărilor economice pentru a asigura
prețuri competitive pentru societățile care își gestionează riscurile prin efectuarea de investiții în
instrumente financiare derivate în UE. La 1 februarie 2012, Comisia a interzis concentrarea economică
propusă între Deutsche Börse și New York Stock Exchange Euronext.
Comisia a ajuns la concluzia că operațiunea de concentrare ar elimina concurența și conduce la
un cvasimonopol pe unele piețele ale instrumentelor derivate, în special pe piețele mondiale ale
instrumentelor derivate europene pe acțiuni individuale și pe indici pe acțiuni, precum și ale instrumentelor
derivate europene pe rata dobânzii. În domeniile respective, cele două burse erau de facto singurii actori de
talie mondială. Comisia a considerat că operațiunea de concentrare economică ar fi condus probabil la o
creștere a prețurilor și la un grad mai scăzut de inovare pentru clienții instrumentelor derivate și că măsurile
corective propuse de părți nu erau suficiente pentru a răspunde acestor preocupări.

Încălcări ale normelor de concurență în domeniul serviciilor de telefonie

În 2012, instanțele Uniunii au confirmat o decizie a Comisiei din 2007 prin care societatea
Telefónica era amendată pentru abuz de poziție dominantă pe piața spaniolă de bandă largă.
Prețurile pe care Telefónica le percepea clienților săi angro - care erau, în același timp,
concurenți la nivelul comerțului cu amănuntul - îi forțau pe aceștia din urmă să înregistreze pierderi în
situația în care doreau să continue să funcționeze pe piață.
Comisia a desfășurat o procedură antitrust referitoare la potențialul comportament
anticoncurențial al societății Slovak Telekom pe mai multe piețe angro de bandă largă din Slovacia și a
căutat să determine dacă societatea-mamă a acesteia, Deutsche Telekom, ar putea fi considerată
responsabilă pentru comportamentul societății Slovak Telekom.
De asemenea, Comisia a desfășurat o procedură antitrust împotriva Telefónica și Portugal
Telecom cu privire la acordul acestora de a nu se concura reciproc pe piețele de telecomunicații iberice.
Acesta este primul caz antitrust din sectorul telecomunicațiilor care se referă la un acord transfrontalier de
împărțire a pieței. Este deosebit de importantă investigarea acestui aspect de către Comisie, pentru a evita
ca piața unică să fie compartimentată în mod artificial în funcție de frontierele naționale.
De asemenea, Comisia a examinat maniera în care cinci mari operatori de telecomunicații
(grupul „E5”: Deutsche Telecom, France Télécom, Telefónica, Vodafone și Telecom Italia), precum și
asociația întreprinderilor din sectorul serviciilor mobile, GSMA, au elaborat standarde pentru viitoarele
servicii de comunicații mobile. Scopul acțiunii Comisiei a fost acela de a garanta că procesul de
standardizare nu era utilizat pentru a bloca accesul concurenților.
În temeiul Regulamentului UE privind concentrările economice, Comisia Europeană a aprobat
în mod necondiționat crearea unei asociații în participațiune între Vodafone, Telefónica și Everything
Everywhere în domeniul comerțului mobil în Regatul Unit. Comerțul mobil sau „portofelele mobile”
reprezintă un sector nou, cu evoluție rapidă. Preocuparea centrală a Comisiei a fost aceea de a se asigura că
tipurile de piețe respective rămân deschise, astfel încât să poată apărea mai multe soluții concurente fără
obstacole nejustificate. Investigația a arătat că existau deja o serie de alternative și că era foarte probabil ca
în viitorul apropiat să apară mult mai multe pentru a garanta o presiune concurențială adecvată asupra
platformei de plată prin portofel mobil a asociației în participațiune din Regatul Unit.
În decembrie 2012, Comisia a aprobat, de asemenea, achiziționarea de către Hutchison 3G
Austria a concurentului său Orange, numărul de operatori reducându-se astfel de la patru la trei.
Autorizarea fost condiționată de o serie de cerințe. Hutchison s-a angajat să pună la dispoziție o serie de
46
frecvențe radio, condiție necesară pentru intrarea pe piață a unor noi operatori de rețele de telefonie mobilă.
De asemenea, Hutchison s-a angajat să asigure accesul angro pentru maximum 16 operatori virtuali care nu
dispun de o rețea proprie completă.
Înainte de punerea în aplicare a concentrării economice, părțile au fost obligate să încheie un
acord cu noul operator.

Controlul concentrărilor economice pentru a asigura concurența continuă pe piețele

serviciilor de coletărie transfrontaliere
Evoluțiile din sectorul poștal au fost, de asemenea, supuse controlului privind concentrările
economice. Operațiunea de concentrare propusă, care implica preluarea TNT de către UPS, ar fi redus
numărul de societăți care controlează rețelele paneuropene de coletărie rapidă de la patru la trei. La 20 iulie
2012, Comisia a deschis o investigație aprofundată în legătură cu operațiunea de concentrare planificată și,
în cele din urmă, a interzis achiziția propusă la 30 ianuarie 2013. Tranzacția ar fi restrâns concurența în
cincisprezece state membre pe piața livrării rapide a coletelor mici în alte țări europene. În statele membre
respective, achiziția ar fi redus numărul actorilor importanți la numai trei sau doi, în unele cazuri singura
alternativă pentru UPS rămânând DHL. Prin urmare, concentrarea ar fi afectat probabil clienții prin
determinarea creșterii prețurilor și prin eliminarea constrângerilor concurențiale exercitate de TNT.
Comisia a efectuat o evaluare aprofundată a propunerii de măsuri corective, inclusiv un test de piață în
cadrul căruia au fost consultați clienții și alte părți interesate. Cu toate acestea, măsurile corective în cauză
s-au dovedit inadecvate pentru eliminarea problemelor de concurență identificate.

Cartel pe piaţa carburanților: Retragere coordonată a benzinei Eco Premium

După ce s-a constatat că fiecare mare furnizor de carburanți din România, OMV Petrom, OMV
Petrom Marketing, Lukoil, Rompetrol, MOL, şi ENI au retras benzina Eco Premium din oferta de produse
în cursul anului 2008, Consiliul Concurenței a deschis o investigaţie ex officio.
Benzina Eco Premium răspundea unei cereri specifice, fiind folosită ca un înlocuitor pentru
benzina cu plumb, care a fost interzisă din 2005. Era folosită în special de autoturisme ne-echipate cu un
convertor catalitic. În 2005, toţi furnizorii au introdus benzina Eco Premium promovând-o în rândul
consumatorilor ca înlocuitor pentru benzina cu plumb anterioară. Ponderea benzinei Eco Premium a atins
între 18%-28% din vânzările totale de benzină până în 2007-2008.
Consiliul Concurenței a descoperit că părţile au discutat piaţa benzinei Eco Premium pentru a
elimina împreună produsul de pe piaţă. În timpul discuţiilor cu privire la acest subiect, părțile au întocmit
un acord preliminar pentru a înceta vânzarea de Eco Premium.
Textul proiectului de acord asigura chiar și anumite măsuri coercitive (penalităţi, amenzi) care
sancţionează abaterile potenţiale ale furnizorilor care nu se conformau.
Chiar dacă Consiliul Concurenței nu a găsit dovezi ale unui acord final scris, părţile au
implementat planul lor comun şi, începând cu 1 aprilie 2008, au eliminat treptat benzina Eco Premium din
gama de produse oferite clienţilor.
Consiliul Concurenței a stabilit că au existat dovezi suficiente că părţile au decis împreună să
oprească vânzarea benzinei Eco Premium. În afara documentarului şi a probelor aduse, a constatat că
fiecare furnizor individual nu ar fi eliminat Eco Premium din gama sa de produse dacă ar fi existat riscul ca
ceilalţi furnizori să continue să ofere Eco Premium.
Acordul lor a eliminat astfel de riscuri şi a făcut posibilă o retragere comună a produsului.
Consiliul Concurenței a respins argumentul părţilor conform căruia se aflau sub o obligaţie
legală de a elimina Eco Premium. De fapt, a existat o obligaţie de a reduce conţinutul de sulf din toate
tipurile de benzină vândute în România din ianuarie 2009. Dar obligaţia a afectat în mod egal toate tipurile
de combustibil şi nu a putut explica de ce părţile au decis eliminarea unui singur tip de combustibil.
Consiliul Concurenței a aplicat o amendă totală de 892 milioane RON (aproximativ 200
milioane EUR) celor 6 companii.

Acorduri interzise între concurenţi şi acţiuni anticoncurenţiale ale administraţiei publice:

Piaţa gestionării deşeurilor de echipamente electrice şi electronice
Prin decizia nr. 52/2013, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea legislaţiei naţionale şi
comunitare de concurenţă de către 14 întreprinderi membre ROREC şi ECOTIC, aplicând sancţiuni totale
de 56.487.840 lei (aproximativ 12,7 milioane euro). De asemenea, a fost constatată şi încălcarea legislaţiei
de concurenţă naţională de către Comisia de evaluare şi autorizare a organizaţiilor colective.

47
 Investigaţia a rezultat prin conexarea, în anul 2010, a două investigaţii iniţiate de Consiliul
Concurenţei în urma unor plângeri şi a vizat trei fapte anticoncurenţiale ce au afectat piaţa serviciilor de
gestionare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice: două înţelegeri de tip cartel şi anumite
acţiuni ale administraţiei publice.
Întreprinderile implicate sunt membre ale asociaţiilor ROREC şi ECOTIC. Asociaţia ROREC
este o organizație colectivă, entitate non-profit, ce grupează principalii producători şi importatori de
electrocasnice din România, care deţin peste 70% din totalul pieţei. Asociaţia ECOTIC este, de asemenea, o
organizaţie colectivă, entitate non-profit, constituită în vederea preluării responsabilităţii producătorilor
privind realizarea obiectivelor de colectare, reutilizare, reciclare şi valorificare a deşeurilor de echipamente
electrice şi electronice, grupând principali producători şi importatori de produse electronice şi IT din
România.
Opt companii membre ROREC au fost amendate cu 47.881.380 lei (10,8 milioane euro) pentru
fixarea în comun a discount-urilor (15% în cazul electrocasnicelor mari şi de 20% în cazul
electrocasnicelor mici) şi controlul vânzărilor produselor lor în campaniile de buy-back din perioada 2008-
2009 prin alocarea bugetului aferent proporţional cu cotele de piaţă preexistente ale companiilor membre
ale asociaţiei. În acest fel, nu s-a urmărit maximizarea numărului de deşeuri colectate, ci s-au menţinut
cotele de piaţă ale companiilor prin subvenţionarea discount-urilor. Şase companii membre ale asociaţiei
ECOTIC au fost sancţionate cu 8.606.461 lei (1,9 milioane euro) pentru stabilirea unei înţelegeri
anticoncurenţiale prin crearea unui mecanism similar cu cel al asociaţiei ROREC în cadrul campaniilor de
tip buy-back iniţiate în februarie 2009.
Cea de a treia faptă anticoncurenţială a fost săvârşită de Comisia de evaluare şi autorizare a
organizaţiilor colective, care, la momentul emiterii licenţei de operare, a interzis doar asociaţiei ECOTIC să
utilizeze anumite fonduri pentru susţinerea vânzării de echipamente electrice şi electronice noi (prin
aplicarea de discount-uri) şi pentru susţinerea campaniilor de marketing ale producătorilor de echipamente
electrice şi electronice. Astfel, asociaţia ROREC a continuat să finanţeze aceste campanii de buy-back, în
timp ce asociaţiei ECOTIC i s-a interzis acest lucru, fapt ce a denaturat concurenţa pe piaţa serviciilor de
gestionare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice.

Acorduri verticale anticoncurenţiale: piaţa jocurilor de noroc

Prin decizia nr. 53/2013, Consiliul Concurenţei a constat încălcarea legislaţiei naţionale şi
europene de concurenţă de către patru întreprinderi, aplicând amenzi în valoare totală de 16,85 milioane lei
(aproximativ 3,76 milioane euro), astfel: Compania Naţională Loteria Română SA - 9.018.141 lei
(reprezentând 0,9% din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior sancţionării), Intralot SA Integrated
Lottery Systems and Services - 5.541.874 lei, Intracom SA Holdings - 1.779.528 lei şi Lotrom SA -
512.469 lei (fiecare sancţiune reprezentând 6,3% din cifra de afaceri înregistrată în anul anterior
sancţionării).
Investigaţia a fost disjunsă în anul 2013 din cadrul unei investigaţii deschise din iniţiativa
Consiliului Concurenței în anul 2012 şi a vizat încheierea unei înţelegeri anticoncurențiale verticale
încheiată între Compania Naţională Loteria Română SA şi alte trei întreprinderi.
Autoritatea de concurenţă a constatat că cele patru companii au realizat o înţelegere privind
implementarea programului video-loterie în România, prin stabilirea unei obligaţii de neconcurenţă în
cadrul Contractului de credit – furnizor. Obligaţia de neconcurenţă prevedea ca pe perioada derulării
contractului, 2003-2013, Loteria Română nu avea voie să desfăşoare un alt program de video-loterie sau
unul similar în cooperare cu alte companii.
Deşi au existat oferte primite din partea altor companii privind implementarea unui alt program
de video-loterie, clauza de neconcurenţă cuprinsă în contractul încheiat între cele patru companii a condus
la restrângerea concurenţei atât pe piaţa exploatării maşinilor electronice cu câştiguri din România, cât şi pe
pieţele aferente producţiei/comercializării de echipamente.

Încălcarea regulilor privind autorizarea concentrărilor economice: piaţa construcţiilor

civile
Prin Decizia nr. 51/2013 a Consiliul Concurenţei, domnul George Becali a fost sancţionat cu o
amendă în valoare de 183.526 lei (aproximativ 41 mii euro), reprezentând 0,9 % din cifra de afaceri totală
înregistrată în anul anterior sancţionării.
În anul 2012, Consiliul Concurenţei a declanşat din oficiu o investigaţie privind posibila
încălcare a Legii concurenţei de către domnul George Becali, prin punerea în aplicare a unei concentrări
economice înaintea notificării şi emiterii unei decizii de către Consiliul Concurenţei.
48
 Prin mai multe tranzacţii succesive, în anul 2008, domnul George Becali a achiziţionat
pachetul majoritar de acţiuni din capitalul social al ARCOM SA Bucureşti (71,53%), dobândind astfel
controlul unic direct asupra întreprinderii şi indirect asupra întreprinderilor controlate de aceasta.
Operaţiunea a reprezentat o concentrare economică, în sensul Legii concurenţei, fapt pentru
care achizitorul avea obligaţia de a o notifica Consiliului Concurenţei înainte de punerea sa în aplicare (prin
măsuri, precum: exercitarea dreptului de vot pentru a influenţa activitatea întreprinderii, încheierea unor
contracte, vinderea activelor, restructurarea întreprinderii etc.).
În urma investigaţiei, Consiliul Concurenţei a constatat că, fără a notifica concentrarea
economică şi fără a obţine o decizie a autorităţii de concurenţă privind compatibilitatea operaţiunii cu un
mediu concurenţial normal, domnul George Becali şi-a exercitat drepturile de vot aferente participaţiei
achiziţionate în cadrul Adunărilor Generale Extraordinare/Ordinare ale Acţionarilor Întreprinderii, în acest
fel încălcând regulile privind controlul concentrărilor economice.
Având în vedere faptul că operaţiunea nu a fost notificată anterior declanşării investigaţiei şi
nici pe parcursul acesteia, analiza compatibilităţii sale cu un mediu concurenţial normal a fost realizată în
cadrul procedurii de investigaţie, rezultând că operaţiunea nu ridică obstacole semnificative în calea
concurenţei efective pe piaţa relevantă, în special ca urmare a creării sau consolidării unei poziţii
dominante.

Investigaţia sectorială pe piaţa distribuţiei de filme către cinematografe din România

Principala îngrijorare a autorităţii române de concurenţă care a determinat declanşarea
investigaţiei, în anul 2012, a constat în faptul că, potrivit unor sesizări primite pe parcursul anului 2011, o
parte din distribuitorii de film refuză colaborarea cu anumite cinematografe prin faptul că nu distribuie
acestora copii ale filmelor în primul interval de rulare de la lansarea naţională în cinematografe. Este vorba
despre filmele lansate exclusiv în cinematografe.
Pentru a obţine date şi informaţii privind funcţionarea pieţei, în cadrul investigaţiei au fost
transmise chestionare principalilor distribuitori de film şi exploatanţi de cinematograf. În calitatea sa de
instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale în domeniul cinematografiei, în cadrul
investigaţiei a fost consultat şi Centrul Naţional al Cinematografiei.
Principalele concluzii rezultate în urma investigaţiei au fost :
• Piaţa distribuţiei de film către cinematografe este o piaţă puternic concentrată. Deşi s-a
diminuat în anul 2011 comparativ cu anul anterior, gradul de concentrare al pieţei distribuţiei de film în
cinematografe rămâne unul ridicat. Rata de concentrare este, de asemenea, mare, cinci mari distribuitori
deţinând 98,5% din încasările înregistrate în anii 2010 şi 2011.
• Distribuitorul local de film stabileşte toate elementele legate de lansarea şi promovarea
unui film pe teritoriul naţional de comun acord cu licenţiatorul. Deşi există o consultare permanentă
între cele două părţi, licenţiatorul este cel care are ultimul cuvânt. În plus, pe toată perioada de
licenţiere, acesta are posibilitatea de a verifica distribuitorul prin rapoarte periodice obligatorii. Astfel de
condiţii contractuale sunt întâlnite la nivel internaţional, fiind ceva obişnuit în industria filmului.
• În relaţia cu exploatantul de cinematograf, pe baza potenţialului estimat al filmului şi
caracteristicilor tehnice ale fiecărui cinematograf, condiţionat de recuperarea cheltuielilor, distribuitorul
stabileşte numărul de copii de comun acord cu exploatantul. Termenii în care filmele distribuitorului
urmează a fi difuzate de către operatorul sălii de cinema se stabilesc în urma negocierii, prin contract.
Filmele nu sunt încredinţate spre exploatare în regim de exclusivitate.
• Selecţia operatorilor de cinema care urmează să primească un anume titlu de film spre
difuzare în cinematografele lor se face în funcţie de îndeplinirea anumitor criterii legate de dotare tehnică,
localizare, istoric al colaborării. Un rol determinant îl are, însă, analiza de rentabilitate.
• În urma analizei efectuate în cadrul investigaţiei nu au rezultat îngrijorări privind excese ale
companiilor integrate pe verticală în relaţia cu partenerii lor comerciali.
Există trei mari distribuitori (aflaţi în top cinci) care sunt integraţi pe verticală (desfăşoară
activităţi de producţie şi/sau distribuţie şi de exploatare cinematografe).
• Distribuţia filmelor româneşti şi europene este mai greu acceptată în cinematografele
multiecran.
În urma acestei investigaţii sectoriale, Consiliul Concurenţei analizează posibila încălcare a
legislaţiei de concurenţă prin practici anticoncurenţiale orizontale pe piaţa distribuţiei de film către
cinematografe şi printr-o posibilă înţelegere anticoncurenţială verticală pe piaţa exploatării filmelor în
cinematografe.

49
 Investigația sectorială pe piaţa construcţiilor de drumuri şi autostrăzi
Investigaţia a fost iniţiată în anul 2010 şi a avut ca obiect identificarea mecanismelor de
funcţionare a pieţei, cu scopul de a descoperi şi corecta eventualele disfuncţionalităţi de natură
concurenţială.
În cadrul investigaţiei au fost solicitate informaţii atât întreprinderilor din sector, cât și
administratorilor reţelei de drumuri publice. Au fost incluse în analiză și pieţe ale materialelor utilizate
pentru realizarea lucrărilor de construcţii de drumuri, piaţa serviciilor de proiectare şi consultanţă tehnică în
construcţii.
Principalele concluzii ale investigaţiei au fost:
• Privită la nivel național, piaţa lucrărilor de construcţii de drumuri este o piaţă slab
concentrată, în perioada 2007 – 2011 fiind active circa 640 de întreprinderi.
• În anumite zone ale României, însă, au fost identificate condiţii specifice de concurenţă:
există o rigiditate şi chiar o reducere a ofertei, intrări puține de actori noi pe piață, tendinţă de creştere a
gradului de concentrare a pieței, cote de piaţă mari ale primilor 5 jucători.
• Asocierile între întreprinderi în vederea participării la licitaţii şi executarea lucrărilor sunt
frecvente şi reprezintă o caracteristică a acestei pieţe; deşi legale conform legislaţiei privind achiziţiile
publice, din prisma concurenţei, pot conduce la disfuncţionalităţi ale pieţei, întrucât favorizează
schimbul de informaţii sensibile între participanţi şi limitează posibilitatea părţilor de a concura una cu
cealaltă sau cu terţi în calitate de întreprinderi independente.
• Deşi legale, încheierea de acte adiţionale la contractul iniţial în urma cărora câştigătorul
licitaţiei realizează lucrarea la o valoare care o depășește pe cea a ofertelor depuse de unii dintre concurenţi
săi poate constitui o disfuncţionalitate a pieţei; în aceste cazuri, câştigătorul licitaţiei negociază direct cu
autoritatea contractantă noua valoare a lucrării, aceasta nemaifiind rezultatul unui concurs de oferte
manifestat în cadrul unei proceduri de licitaţie.
• Termenele de execuție a lucrărilor din România au fost depășite la majoritatea tronsoanelor
de autostradă, cu mai mult de 365 de zile.
• Derularea mai multor contracte de lucrări de construcţii de drumuri, în acelaşi timp, fără a
dispune în mod real de resursele necesare, poate conduce la disfuncţionalităţi ale pieţei, prin întârzieri în
executarea lucrărilor şi implicit, creşterea costurilor acestora.
• Anumite pieţe situate în amonte faţă de cea a lucrărilor de construcţii de drumuri şi autostrăzi
(de exemplu, producerea şi comercializarea agregatelor minerale, bitumului rutier, oţelului beton) au fost
identificate ca fiind caracterizate de o serie de factori economici care favorizează apariţia înţelegerilor
anticoncurenţiale (cererea stabilă, omogenitatea produsului, costurile simetrice, barierele la intrarea pe
piaţă, puterea economică a cumpărătorului / vânzătorului, etc.).
Pe parcursul derulării investigaţiei sectoriale, Consiliul Concurenţei a iniţiat 4 investigaţii
privind posibile înţelegeri anticoncurenţiale.

Licitaţii trucate pentru atribuirea unor contracte în domeniul armamentului

Prin Decizia nr. 44/2013, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea prevederilor legislaţiei
naţionale şi comunitare şi a decis sancţionarea a patru întreprinderi pentru practica concertată de participare
cu oferte trucate în cadrul procedurilor de achiziţie publică având ca obiect achiziţionarea produselor
„armament de infanterie” şi „aparatură optică”. Valoarea totală a amenzilor aplicate de Consiliul
Concurenței a fost de 2,8 milioane de euro.
Investigaţia a fost iniţiată în anul 2009 ca urmare a informațiilor transmise de către Direcţia de
Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi a vizat
posibila încălcare a legislaţiei naţionale şi comunitare de concurenţă de către S.C.
Transcarpat Sportours International S.R.L. din România, J.P. Sauer & Sohn GmbH din
Germania, San Swiss Arms AG din Elveţia şi Brugger & Thomet AG din Elveţia.
Practica întreprinderilor a constat în participarea cu oferte trucate în cadrul licitaţiilor
organizate în anii 2005, 2006 şi 2007 de Departamentul pentru Armamente al unei unităţi militare din
cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Licitaţiile au avut ca obiect achiziţionarea produselor „armament de
infanterie” şi „aparatură optică”.
Probele administrate fac parte din categoria probelor circumstanţiale care prezintă
modul/împrejurările în care ofertele a trei dintre întreprinderi au fost întocmite de o a patra, S.C.
Transcarpat Sportours International S.R.L., aceasta substituindu-se părţilor, care au acceptat,
chiar şi în mod tacit sau din neglijenţă, ca propriile oferte, cuprinzând informaţiile confidenţiale/sensibile

50
referitoare la produsele şi preţurile licitate, să fie redactate de S.C. Transcarpat Sportours International
S.R.L..

Participarea cu oferte trucate la procedura de achiziţie publică organizată de Transgaz

Prin Decizia nr. 71/14.11.2012, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea Legii concurenţei,
precum şi a Tratatului privind funcţionare a Uniunii Europene de către SC Condmag SA şi SC Inspet
SA11 , prin încheierea unei înţelegeri anticoncurenţiale constând în participarea cu oferte trucate la
procedura de achiziţie publică organizată de Transgaz, în anul 2009, pentru atribuirea contractului „Racord
gaze naturale Butimanu-Brazi pentru alimentarea cu gaze a centralei de cogenerare Brazi”.
Trucarea ofertelor s-a realizat prin schimbul de informaţii comerciale sensibile, cu caracter
confidenţial, precum costurile financiare ale ofertelor, nivelul cotelor de cheltuieli indirecte şi de profit,
organizare de şantier, tariful orar mediu al manoperei, precum şi toţi ceilalţi factori de evaluare: garanţia
acordată lucrărilor, timpul de intervenţie în activitatea de service şi termenul de plată, care să permită
Inspet câştigarea procedurii de achiziţie publică.
La baza deciziei Consiliului Concurenţei de constatare şi sancţionare a înţelegerii
anticoncurenţiale a stat un ansamblu probator complex, în centrul căruia s-au regăsit mai multe documente,
între care un document de lucru şi doua e-mailuri, care probau schimbul de informaţii sensibile.
Valoare probatorie a acestor documente a fost contestată de către Condmag şi Inspet în faţa
Curţii de Apel Bucureşti, instanța menţinând Decizia nr. 71/2012.
Condmag a formulat acţiune în anularea Deciziei nr. 71/2012 solicitând, în principal, anularea
deciziei din perspectiva aspectelor care o priveau în mod direct şi, în subsidiar, anularea amenzii aplicate
sau reducerea acesteia.
Ca motiv principal de anulare a deciziei autorităţii de concurenţă, Condmag a invocat lipsa
probării înţelegerii anticoncurenţiale, apărarea fiind centrată pe faptul că nu s-a demonstrat corelarea
ofertelor între aceasta şi Inspet, respectiv realizarea schimbului de informaţii sensibile, cu caracter
confidenţial, care ar fi permis Inspet câştigarea procedurii de achiziţie publică. În esenţă, potrivit opiniei
Condmag, documentele pe care se întemeiau în mod decisiv, constatările din decizie nu îndeplineau
standardul de probă necesar pentru a demonstra că înţelegerea a avut loc şi a fost capabilă să restrângă
concurenţa.
Documentul de lucru contestat de Condmag a fost găsit în posesia Inspet. Acest document
conţinea menţiuni olografe şi prezenta, spre exemplu, preţurile concurentului Condmag pentru fiecare tip
de echipament aferent obiectivului „Staţie de măsurare gaze naturale Brazi”. În concret, documentul de
lucru contestat proba faptul că Inspet s-a aflat în posesia unor informaţii asupra ofertei concurente, în
contextul procedurii de achiziţie publică investigată, informaţii care nu ar fi trebuit, în mod normal, să-i fie
accesibile.
Constatând caracterul său de document de lucru, aceasta a reţinut că sunt nerelevante aspecte
precum faptul că nu s-a identificat autorul documentului sau că documentul nu este datat.
Instanţa de fond a confirmat că un astfel de document avea valoare de probă în contextul
întregului ansamblu probator care a fundamentat decizia autorităţii de concurenţă, reţinând că relevanţa
acestuia era dată de conţinutul său intrinsec, care îl lega indubitabil de procedura de achiziţie publică
investigată.
În contextul evaluării documentului de lucru, a cărui valoare probatorie a fost contestată de
Condmag, instanţa de fond, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE, a confirmat că autoritatea de
concurenţă are dreptul la libera apreciere a probelor, singurul criteriu relevant fiind credibilitatea acestora.
În măsura în care documentul conţinea informaţii care se coroborau cu cele cuprinse în celelalte documente
probatorii, dar şi cu ofertele depuse de cei doi concurenţi, documentul se bucură de credibilitate.
Credibilitatea documentului nu a fost afectată de faptul că nivelul preţurilor elementelor şi al
cheltuielilor de construcţii montaj nu coincideau întrutotul cu cele din ofertele propriu-zise.
Singurii concurenţi selectaţi erau cele două întreprinderi şi, prin urmare, nu a existat nici un
impediment ca valorile ofertelor să crească (ceea ce s-a şi întâmplat), în condiţiile în care nu a existat nicio
altă presiune concurenţială reală care să fi fost exercitată de un concurent cu o conduită autonomă.
În ceea ce priveşte alte două documente contestate din materialul probator, instanţa a reţinut că,
în perioada în care licitaţia era în desfăşurare, Condmag a transmis către concurentul său două e-mailuri
cuprinzând informaţii confidenţiale din oferta preliminară depusă, furnizând acestuia diverse variante de
ofertare în care s-ar putea reduce cota de transport, aprovizionare sau s-ar putea negocia nivelul unor factori
de evaluare.

51
 Conţinutul celor două comunicaţii electronice, precum şi coroborarea cu celelalte probe directe
ale înţelegerii, a îndreptăţit instanţa să constatate că susţinerea Condmag, potrivit căreia cele două e-mailuri
au fost transmise din eroare, nu este credibilă. Totodată, instanţa a reţinut că nedovedirea recepţionării
acestei corespondenţe electronice de către Inspet nu constituie un fundament decisiv în stabilirea valorii
probatorii a celor două documente electronice.
În finalul analizei documentelor probatorii contestate, Curtea de Apel București a reţinut, de
principiu, că probele trebuie analizate în contextul global al înţelegerii investigate, iar nu în individualitatea
lor.
Instanţa de fond, prin prisma aspectelor relevante prezentate, a decis menţinerea Deciziei nr.
71/2012, concluzionând că ansamblul materialului probatoriu îndeplineşte standardul de probă specific
materiei, fiind aduse probe suficiente, clare şi consistente cu privire la încălcarea regulilor de concurenţă de
către Condmag.
În prezent, dosarul se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Condmag formulând
recurs împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, prezentată mai sus.

52
 Cazul insulina – situația distribuitorului Mediplus Exim SRL

Prin Decizia nr. 15/2008, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea Legii concurenței, de
către producătorul Eli Lilly Export SA şi distribuitorii acestuia, SC A&A Medical SRL, SC Relad Pharma
SRL şi SC Mediplus Exim SRL .
Autoritatea de concurenţă a constatat că, între producătorul Eli Lilly, pe de o parte, şi
distribuitorii A&A, Relad şi Mediplus, pe de altă parte, s-a încheiat o înţelegere anticoncurenţială, care a
avut ca obiect împărţirea portofoliului de produse pentru diabet al Eli Lilly, în cadrul licitaţiei naţionale
organizată (în anul 2003) de către Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
pentru achiziţia de insuline umane necesare realizării Programului Naţional pentru Diabet, precum şi în
cadrul licitaţiilor electronice organizate de spitale pentru achiziţia de insuline umane în afara
Programului Naţional de Diabet (în perioada 2003-2005).
Înțelegerea de împărțire a portofoliului de produse pentru diabet a avut ca urmare eliminarea
concurenței între cei trei distribuitori cu privire la insulinele umane și analogii de insulină umană
aparținând producătorului Eli Lilly.
În dovedirea înțelegerii, autoritatea de concurență a pornit de la un document intern al Eli
Lilly, intitulat „Overview”, care cuprindea o descriere a situaţiei de pe piaţa insulinei înainte de licitaţia
naţională din mai 2003, o prezentare a termenilor Programului Naţional pentru Diabet, scenarii privind
modul de participare a distribuitorilor Eli Lilly la licitaţia naţională din anul 2003 şi scenariul preferat
dintre acestea. Valoarea probatorie a documentului „Overview”, care, alături de alte probe, a fundamentat
decizia autorităţii de concurenţă, a fost contestată de către părțile implicate în înțelegere, între care și
Mediplus.
În ceea ce privește dosarele care au avut ca obiect soluționarea acțiunilor în anulare,
formulate de producătorul Eli Lilly și distribuitorii A&A și Relad, atât Curtea de Apel București, cât și
Înalta Curte de Casație și Justiție au menținut pe fond decizia autorității de concurență, considerând că a
fost suficient probată existența înțelegerii constatată și sancționată contravențional.
La rândul său, distribuitorul Mediplus a formulat acțiune în anulare în fața Curții de Apel
București, admisă de instanța de fond. Ulterior, ca urmare a recursului formulat de Consiliul Concurenței,
sentința Curții de Apel București a fost modificată în sensul menținerii pe fond a Deciziei nr. 15/2008,
inclusiv în ceea ce îl privește pe distribuitorul Mediplus.
La fel ca și în dosarele în care s-au judecat acțiunile în anulare formulate de ceilalți doi
distribuitori, Înalta Curte de Casație şi Justiţie a considerat că se impunea și în cazul lui Mediplus
reținerea unor circumstanțe atenuante, precum favorizarea înțelegerii de conduita Ministerului Sănătății
Publice și faptul că nu a avut calitate de inițiator al înțelegerii, circumstanțe care au determinat instanța
de recurs să diminueze amenda aplicată.
Admițând acțiunea și anulând Decizia Consiliului Concurenței nr. 15/2008 în ceea ce privește
distribuitorul Mediplus, Curtea de Apel București a constatat, în esență, că situația de fapt reținută de
autoritatea de concurență nu era susținută de probele administrate.
Concluzia instanței de fond a fost apreciată ca fiind greșită de către Înalta Curte de Casație și
Justiție. Aceasta a apreciat că participarea celor trei distribuitori, inclusiv a Mediplus, nu a fost rezultatul
unor decizii independente, ci a fost rezultatul unor acțiuni coordonate care au avut ca scop sau ca rezultat
eliminarea concurenței intra-marcă. Investigația Consiliului Concurenței a condus la dovedirea existenței
unei înțelegeri între producătorul Eli Lilly și cei trei distribuitori ai săi, prin care a fost instituit un sistem
de exclusivități pe produse care a funcționat și a avut ca efect diminuarea concurenței intra-marcă.
Prin intermediul acestei înțelegeri, producătorul Eli Lilly a alocat distribuitorului A&A gama
de insuline umane Humulin, distribuitorului Relad gama de analogi de insulina umana Humalog, iar
distribuitorului Mediplus antidiabeticul oral Actos.
Contrar opiniei instanței de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu poate fi
contestată valoarea probatorie a documentului „Overview”. Acest document a furnizat informații
relevante referitoare la faptul că, dintre scenariile posibile privind modalitatea în care Eli Lilly putea
participa, prin distribuitorii săi, la licitația organizată de Ministerul Sănătății Publice, scenariul preferat,
pe baza căruia de altfel s-a şi acționat, presupunea împărțirea produselor între cei trei distribuitori.

53
 Potrivit Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a reținut fără temei că Mediplus s-
ar fi aflat într-o situație specială, în condiţiile în care Mediplus nu a demonstrat acest aspect.
Totodată, s-a reținut că, în cazul Mediplus, nu pot fi aplicabile concluziile cauzei Bayer-
Adalat, Consiliul Concurenței demonstrând că distribuitorii aveau un interes direct în împărțirea
portofoliului de produse al Eli Lilly.

54