IDENTIFICAREA ȘI SĂ DESCRIEREA OBIECTIVELOR DREPTULUI

EUROPEAN AL CONCURENȚEI

Politica de concurenţă se bazează pe doi piloni — juridic şi economic. Juridic, dat fiind
că ea este constituită printr-o totalitate de reguli ce determină practicile licite şi ilicite a
actorilor economici. Economic, pentru că scopul final nu este respectarea regulilor propriu zise,
ci protecţia consumatorului şi eficacitatea economică.
Politica de concurența a UE se concentreaza pe lupta impotriva ințelegerilor
anticoncurențiale intre intreprinderile care activeaza pe piața interna a UE, prevenirea abuzului
de putere de piața de catre intreprinderile dominante in orice sector sau stat membru, controlul
ajutoarelor de stat acordate in favoarea sectoarelor și intreprinderilor care risca sa denatureze
concurența, analiza concentrarilor economice propuse etc. In acest context, am analizat evoluția
politicii Uniunii Europene in domeniul concurenței, instituțiile implicate in elaborarea și
aplicarea acestor politici: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii
Europene, Comisia Europeana, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrala
Europeana, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social, autoritațile naționale din
domeniul concurenței, instanțele naționale și Rețeaua Europeana de Concurența.
Crearea unui spațiu comun de cooperare între statele membre a reprezentat principalul
obiectiv al comunității europene încă de la Tratatul de la Roma (Tratatul prin care a fost
instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC), semnat de Franța, Germania de Vest,
Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957).
Efortul s-a îndreptat permanent înspre a crea, în locul mozaicului de piețe naționale,
o ,,piață comună”. Se propunea încă de pe atunci instituirea unui „sistem care să împiedice
denaturarea competiției”, întrucât crearea unei piețe comune și a unui mediu concurențial
încurajează dezvoltarea inițiativelor de afaceri și creșterea eficienței, permite consumatorilor să
beneficieze de o ofertă mai largă și contribuie la reducerea prețurilor și la îmbunătățirea
calității.
În acest scop s-a creat un set de reguli care să asigure unitatea pieței și, totodată,
existența unui mediu concurențial care să încurajeze progresul economic și să apere interesul
consumatorilor. Aceste reguli sunt cuprinse în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene
(denumit în continuare TFUE) și sunt implementate în fiecare sistem de drept al statelor
membre, constituind o ramură distinctă a dreptului, cea a dreptului concurenței comerciale.
Cel mai important aspect este acela că, în virtutea principiului efectului direct al
dreptului Uniunii Europene, consacrat şi definit prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, prevederile din dreptul european al concurenței pot fi invocate în mod direct în
raporturile dintre particulari în faţa instanţelor naţionale fără a fi necesară transpunerea lor în
legislația națională (efectul direct orizontal). Prin urmare, încălcările normelor de concurență
care produc consecințe prejudiciabile în patrimoniul unor persoane conferă dreptul acestora de
a solicita daune-interese – aceasta numai în condițiile Directivei 2014/104/UE transpusă în
legislația fiecărui stat membru.
Obiectivul principal al constituirii reţelei europene îl reprezintă aplicarea unitară a
dreptului concurenţei, pentru a crea un mediu concurenţial şi o piaţă internă competitivă, în
conformitate cu prevederile Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene. Normele de
drept național ale statelor membre în materia concurenței şi modul de aplicare nu trebuie să
contravină celor europene.
În acest context, legislația română transpune aproape integral prevederile europene în
materia concurenței. În România, corespondentul la nivel național al articolelor 101 și 102
TFUE se regăsește în prevederile Legii concurenţei nr. 21/1996 republicată. După cum este
menționat în articolul 1, Legea are ca obiectiv principal protecția consumatorilor. Legea
reglementează înţelegerile şi practicile concertate (articolul 5) precum si abuzul de poziţie
dominantă (articolul 6) aproape identic cu legiuitorul European.
Pe scurt, sunt interzise orice înţelegeri între agenţii economici şi practici concertate care
au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe
piaţa României sau pe o parte a acesteia.
Deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească nu este interzisă. Agenţii
economici intră sub incidenţa legii în măsura în care abuzează de poziţia lor dominantă prin
recurgerea la fapte anticoncurenţiale care afectează comerţul sau prejudiciază consumatorii.
Trebuie subliniat că legislațiile majorității statelor membre preiau integral dispozițiile art. 101
şi 102 TFUE asigurând astfel realizarea unei piețe comune și a unui mediu concurențial
nedistorsionat.
In cadrul sistemelor economice mixte se obișnuiește ca statele sa joace un rol pe piața.
Rațiunea acestei intervenții și forma juridica in care se manifesta pot varia in funcție de diverse
cauze (de exemplu, in trecut existau situații in care utilitațile publice erau naționalizate sau
aveau un statut de monopol sau cvasimonopol privilegiat).
Tendințele actuale tind sa acorde un rol mai limitat statului, aspect care se manifesta in
tendințele de privatizare a industriilor naționalizate și in diminuarea volumului de acte
normative elaborate in diverse sectoare economice. Contrar acestor schimbari, continua sa
existe intreprinderi care fie raman in cadrul proprietații publice, fie poseda un anumit statut
privilegiat pe piața.
Asadar, politica europeană de concurenţă, în egală măsură ca şi totalitatea politicilor
naţionale şi regionale de concurenţă, este destinată menţinerii unei concurenţe sănătoase şi
loiale pe piaţă. Ea vizează încurajarea eficacităţii economice, alocarea optimă a resurselor,
progresul tehnic şi bunăstarea consumatorilor.
În acest sens, Comisia în permanenţă a combătut acordurile „nejustificate“, abuzurile
poziţiei dominante şi fuziunile anti-concurenţiale. Ea, în egală măsură, a condamnat drepturile
exclusive şi ajutoarele din partea statului prin care nu se asigură viabilitatea pe termen lung a
întreprinderilor, dar se axează pe susţinerea lor artificială.
Rolul politicii de concurenţă europeană este bazată pe obligarea agenţilor economici să fie
concurenţi. Protecţia concurenţilor este unul din obiectivele acestei politici, un alt domeniu ce o
preocupă este funcţionarea macroeconomică a pieţei şi, în special căutarea eficienţelor
economice.
Comisia Europeană şi autorităţile naţionale din domeniul concurenţei din toate statele
membre ale Uniunii Europene cooperează prin intermediul Reţelei europene din domeniul
concurenţei (ECN), în cadrul căreia: se informează reciproc cu privire la noi cazuri şi decizii,
îşi coordonează investigaţiile, acolo unde este necesar, se sprijină reciproc în cadrul
investigaţiilor şi fac schimb de probe. În felul acesta se stabileşte un mecanism eficace pentru
sancţionarea companiilor care se implică în practici transfrontaliere ce limitează concurenţa.
Principalul obiectiv al ECN este să asigure aplicarea unitară a legislaţiei Uniunii
Europene privind concurenţa, pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Prin intermediul ECN,
autorităţile din domeniul concurenţei se informează reciproc în legătură cu deciziile propuse şi
ţin cont de comentariile venite de la alte autorităţi din domeniu. În situaţia în care este necesar
să se asigure aplicarea consecventă şi eficace a legislaţiei, Comisia Europeană poate decide să
se ocupe chiar ea de un anumit caz.
Odată cu extinderea procesului de globalizare, tot mai multe companii, fuziuni şi
carteluri au un caracter internaţional. Ca rezultat, activităţile unor companii situate în afara
Uniunii Europene pot afecta concurenţa din interiorul Uniunii Europene. În aceste condiţii,
cooperarea internaţională în materie de politică a concurenţei a devenit esenţială.
Conceptul promovat de instituţiile Uniunii Europene se axează pe necesitatea unificării
politicilor europene, inclusiv în domeniul concurenţei. Prin intermediul directivelor şi
regulamentelor europene este realizat acest proces de uniformizare a politicii concurenţiale în
statele membre ale Uniunii Europene.
 BIBLIOGRAFIE

1. P. Devolvé, Droit public de l’économie, Dalloz, Paris, 1998, nr. 28.

2. G. Farjat, Droit économique, Editura Themis, Paris, 1982, p. 143 şi urm. şi p. 561 şi
urm.

3. St. D. Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.105 şi
urm.

4. Y. Eminescu, op. cit., p. 15.

5. http://r0.unctad.org/en/subsites/cpolicy/docs/CPSet/rbpc10rev20fr.pdf