CAPITOLUL I

ORIGINI SI OBIECTIVE SPECIFICE

POLITICII DE CONCURENŢĂ EUROPENE

Origini şi influenţe ale politicii de concurenţă europene

Motivele pentru introducerea regulilor privind concurenţa au variat, atât între

jurisdicţii, cât şi de-a lungul timpului. Deşi este posibil de întocmit un arbore
genealogic pentru legislaţia de concurenţă plecând de la legea romană, primul set de
reguli privind concurenţa, care este înrudit cu cel european, este conţinut în Sherman
Act (1890). Acesta a fost adoptat ca rezultat al preocupării la nivel înalt care a apărut în
Statele Unite cu privire la „trusturile” 1 din domeniul căilor ferate, benzinei şi finanţelor,
concentrări economice de putere care au ameninţat sistemul economic american, chiar
şi cel politic. Ne asumăm riscul de a afirma că politica antitrust americană este modelul
ce stă la baza tuturor politicilor ulterioare. Este important de amintit că politica privind
concurenţa este modelată atât de consideraţii interne, precum tradiţiile istorice care şi-
au pus amprenta asupra rolului statului şi atitudinea culturală faţă de anumite
industrii, cât şi de „împrumuturi” din politicile altor ţări. Compararea modelului
american cu diferite modele europene demonstrează aserţiunea de mai sus.
Tradiţia pro-concurenţă a fost mai slabă în Europa decât în SUA, unde exista
aproape jumătate de secol de experienţă în aplicarea legislaţiei antitrust şi, ca urmare,
economiştii şi avocaţii americani au criticat practicile anticoncurenţiale europene. Ca
parte din încercările de după război de remodelare a regulilor naţionale, regionale şi
multilaterale, oficialii americani au insistat în faţa guvernelor europene să accepte
concurenţa ca un principiu fundamental al acţiunii pieţei şi politica de concurenţă ca şi
garantul său.
Statele membre fondatoare ale Comunităţii Europene, atunci când au creat
Tratatul de la Roma, au stabilit un cadru legal puternic în care se regăsesc prevederile
referitoare la concurenţă, adică într-un document de rang cvasi-constituţional pentru
Comunitate. Regulile concurenţei regăsite în Tratat nu numai că interzic acordurile şi
practicile anticoncurenţiale ale firmelor, dar obligă însăşi statele membre să respecte
regulile privind monopolurile de stat, serviciile de interes economic general şi
subvenţiile. În ansamblu, statele membre au luat un angajament ferm în favoarea
disciplinei concurenţiale referitoare la întreprinderi, dar chiar şi la state. Aceasta este o
realizare esenţială şi unică a ordinii legale comunitare.
Politica europeană a concurenţei a fost şi este încă bazată pe Art. 3 al Tratatului
CE, care urmăreşte ca existenţa „concurenţei în cadrul Pieţei Comune să nu fie
distorsionată”. O modalitate de implementare a acestui principiu constă în aplicarea
„regulilor concurenţei”, care se regăsesc în partea a 7-a, capitolul 1 al Tratatului privind
Funcţionarea Uniunii Europene TFUE (intrat în vigoare din decembrie 2009), în
articolele 101 - 109, (fostele articole 81-89 din Tratatul CE) şi care prevăd controlul de
către Comisie a acordurilor restrictive (sau a cartelurilor); reglementarea
comportamentului anticoncurenţial de monopol şi a întreprinderilor din sectorul public,
precum şi supravegherea subvenţiilor de stat acordate de către autorităţile naţionale.
Aceste componente ale iniţialei politici a concurenţei din CEE constituie şi la începutul
noului mileniu pilonii centrali, fiind detaliate după cum urmează:
1
Trustul este un termen juridic care se aplică diverselor aranjamente definite şi reglementate legal prin care
activele care aparţin unui individ sau unui grup sunt date în custodia unor administratori care le pot
gestiona în beneficiul proprietarilor. La sfârşitul sec. XIX, trustul a fost utilizat în SUA ca mijloc de stabilire
a monopolului în anumite industrii, astfel încât termenul de „trust” a căpătat o semnificaţie de ceva
dăunător, fiind asociat cu practici monopoliste (legile „antitrust” din SUA).

1
  politica privind combaterea practicilor restrictive, guvernată de art. 101
TFUE (fost 81 TCE), care interzice acordurile sau practicile concertate ale firmelor care
pot (sau sunt susceptibile) de a împiedica, distorsiona sau restricţiona comerţul în
cadrul Comunităţii. Acesta este un sistem care vizează efectele, adică un acord va fi
interzis dacă poate afecta comerţul interstatal. Dacă este improbabil ca un acord să
aibă un asemenea efect, firmele pot solicita o „atestare negativă” 2. Art. 101 menţionează
şi excepţiile de la această regulă generală.
 Politica antitrust este guvernată de art. 102 TFUE (fost 82 TCE). Această
prevedere reglementează monopolurile în cazurile în care comportamentul lor poate
afecta (sau este susceptibil de a afecta) comerţul dintre statele membre, interzicând
„abuzul de poziţie dominantă” pe o piaţă. Investigaţiile Comisiei pun accentul pe
noţiunea de „abuz”, adică pe comportamentul firmei.
 Art. 106 TFUE (fost 86 TCE) se referă la cazul special al firmelor din sectorul
public cărora statele membre le-au acordat drepturi speciale. Astfel, Tratatul
recunoaşte faptul că acestor firme li se pot încredinţa sarcini deosebite care să justifice
anumite restricţii ale concurenţei, deşi natura controversată a acestui articol a
împiedicat aplicarea sa până la începutul anilor ’90. De atunci, Comisia a încercat să
aplice integral regulile concurenţei.
 Politica privind ajutoarele de stat este guvernată de art. 102-104 TFUE (foste
87-89 TCE). Acest element al politicii europene a concurenţei este foarte diferit de
controlul exercitat în mod direct asupra firmelor. Prevederile interzic subvenţiile
acordate de autorităţile naţionale sau locale, dacă acestea sunt susceptibile de a
distorsiona concurenţa dintre statele membre. Excepţiile de la regulă sunt esenţiale,
deoarece ele implică o dimensiune pozitivă a politicii (socială, regională sau favorabilă
concurenţei), care în practică s-a dovedit extrem de controversată.
Controlul fuziunilor a devenit un obiectiv prioritar al politicii de concurenţă
către sfârşitul anilor ’80. Două au fost principalele motive ale acestui nou imbold de
creare a unei politici eficiente în domeniul fuziunilor: pe de o parte, din punct de vedere
politic şi economic, piaţa unică a oferit un motiv solid de introducere a controlului la
nivel european. Creşterea numărului fuziunilor transfrontaliere a readus în prim plan
problema barierelor legale şi administrative în calea a ceea ce era considerat un
elementul esenţial al programului privind crearea pieţei comune. Dezbaterile de pe
parcursul elaborării a ceea ce avea să devină Regulamentul privind Controlul Fuziunilor
(adoptat în 1989) au fost extrem de aprinse, dar este important de remarcat faptul că
disputele au vizat modalitatea de control şi nu necesitatea directivei. De loc
surprinzător, rezultatul a reprezentat un compromis politic. Cu toate acestea, acordul
semnat la sfârşitul anului 1989 a fost considerat drept un succes răsunător de către
susţinătorii unei politici europene a concurenţei puternice.

Obiectivele specifice politicii de concurenţă europene

Protejarea intereselor consumatorilor

In ţările cu economie de piaţă protecţia consumatorului este tot mai mult în

atenţia legiuitorului, manifestându-se un interes din ce în ce mai larg în vederea
instituirii unei discipline concurenţiale care să includă probleme ale efectelor ce se
răsfrâng asupra consumatorilor. Aceştia pot fi nedreptăţiţi ca urmare a actelor de
natură comercială prin intermediul cărora se încalcă concurenţa efectivă. Necesitatea
protecţiei consumatorilor a apărut, în general, din cauza multiplicării practicilor
abuzive în domeniul concurenţei şi a procedeelor moderne de „marketing” care nu sunt
2
Atestare negativă (engl. „negative clearance”) – Comisia, când constată, pe baza faptelor care i-au fost
prezentate, că nu este cazul de a interveni, în aplicarea articolului 101 (1) sau a articolului 102, în privinţa
unui acord, a unei decizii sau a unei practici, eliberează o „atestare negativa”, fie sub forma unei decizii
formale, fie într-o manieră informală, printr-o scrisoare administrativă de compatibilitate (definiţie
disponibilă pe http://www.consiliulconcurentei.ro/pdf/GlosarUE.pdf)

2
întotdeauna loiale faţă de concurenţi şi au ca efect o presiune exercitată asupra
consumatorului.
Concurenţa este în favoarea consumatorilor pentru simplul motiv că ea obligă
producătorii să ofere condiţii mai bune – preţuri mai mici, calitate superioară, produse
noi şi mai multe opţiuni. După cum a observat Adam Smith, nu datorită bunăvoinţei
măcelarului, berarului sau brutarului putem lua cina, ci datorită grijii acestora faţă de
propriul interes. Când o piaţă este concurenţială, iar această concurenţă presupune
furnizarea a ceea ce doreşte consumatorul şi nu înşelarea lui, atunci interesul fiecărui
producător este acela de a servi clienţii mai bine decât rivalii săi. Această rivalitate este
în avantajul consumatorilor atât în mod direct, prin oferirea de condiţii mai bune, cât şi
pe termen mai lung, pe măsură ce producătorii se străduiesc să sporească eficienţa, să
vină cu modalităţi noi şi superioare de a-şi desfăşura activitatea.
Politica privind concurenţa are scopul de a proteja concurenţii împotriva a două
riscuri principale. Primul constă în aceea că firmele reuşesc să nu concureze acerb,
dacă nu chiar deloc (membrii unui cartel pur şi simplu consimt să nu concureze),
deoarece înţelegerile sunt, în general, mai profitabile decât concurenţa, astfel că dacă
producătorii nu ar fi penalizaţi pentru asemenea practici, ei ar avea suficiente
stimulente de natură comercială pentru a fi de acord să nu concureze. Din această
cauză, acordurile anticoncurenţiale sunt o primă ţintă a politicii de concurenţă. Ea
trebuie să fie suficient de puternică, atât din punct de vedere al atribuţiilor de
anchetare, cât şi în ceea ce priveşte nivelul amenzilor, pentru a asigura ca stimulentele
comerciale (şi interesele personale ale unor potenţiali infractori) să nu conducă la
înţelegeri care să defavorizeze consumatorii. Şi unele fuziuni pot submina concurenţa,
prin eliminarea concurenţei dintre firmele care fuzionează şi reducerea generală a
rivalităţii la nivel de industrie. Pe de altă parte, entitatea nou creata poate fi un
concurent mai eficient decât suma componentelor sale. Atenţia politicii de concurenţă
trebuie orientată asupra fuziunilor care pot diminua substanţial concurenţa şi să
asigure remedii unde acestea sunt necesare, pentru menţinerea condiţiilor unei
concurenţe efective.
Acordurile secrete şi fuziunile nu sunt singurele modalităţi prin care concurenţa
poate fi diminuată. Uneori circumstanţele pot fi de asemenea natură, prin concepţie sau
nu, încât firmele obţin mai mult sau mai puţin rezultate de natura celor amintite fără
ca ele să coopereze în mod explicit. În acest caz, sarcina politicii este aceea de a
submina acele circumstanţe care facilitează asemenea situaţii şi să promoveze condiţii
care să determine rivalitatea pe piaţă.
Al doilea principal risc pentru concurenţă constă în aceea că rivalii firmelor deja
existente pe piaţă sunt obstrucţionaţi în eforturile lor de a asigura clienţilor oferte de
calitate. Stânjenirea rivalilor în acest mod afectează negativ concurenţa şi consumatorii.
Ca urmare, o sarcină cheie a politicii de concurenţă este de a face distincţie între
situaţiile în care procesul concurenţial este frânat, şi situaţia de zi cu zi, în care unii
concurenţi au fost pur şi simplu depăşiţi de rivali ca urmare a eficienţelor obţinute.
Principalele practici suspectate că lezează protecţia consumatorilor sunt:
 Practici referitoare la preţuri:
- preţurile impuse – care se referă la actele şi faptele cu caracter ilegal prin
care se urmăreşte fixarea, limitarea sau controlul preţurilor;
- preţurile discriminatorii – sunt interzise, nefiind justificate de diferenţe
corespunzătoare ale costului, în aceleaşi condiţii de vânzare.
 Practici referitoare la formele de vânzare, care urmăresc fie realizarea unor
discriminări, fie captarea abuzivă a clientelei, fie influenţarea libertăţii de
alegere a consumatorului:
- procedee selective – care cuprind refuzurile abuzive de a vinde produsele sau
a furniza servicii;
- procedee de captare – care urmăresc atragerea clientelei;

3
 - vânzări promoţionale – care pot fi vânzări cu primă, 3 însoţite de cadouri sau
vânzări pe credit.
Comisia cunoaşte foarte bine faptul că este dificil, în general, pentru
consumatori să înţeleagă incidenţa pe care politica de concurenţă o are asupra vieţii
cotidiene, datorită complexităţii acestui domeniu şi a faptului că de multe ori activitatea
Comisiei atinge interesele lor doar în mod indirect. Dacă, de exemplu, o înţelegere
privind bunurile de consum sau interzicerea facturării preţurilor care depăşesc un
anumit plafon, de către un operator de telecomunicaţii aflat în poziţie dominantă, se pot
solda cu o scădere a preţurilor care se va repercuta asupra bugetului fiecărei familii, un
sistem eficient de control al concentrărilor poate să nu fie perceput neapărat ca fiind
benefic de către consumatorii care profită de el. De fapt, controlul concentrărilor în
Uniunea Europeană permite eliminarea imediată a efectelor negative pe care anumite
concentrări ar produce-o asupra bunăstării consumatorilor în cazul în care Comisia nu
ar interveni.
Pentru protejarea consumatorilor, deosebit de importantă este şi transparenţa
pieţei, transparenţă care constă în asigurarea condiţiilor de informare a consumatorilor
cu privire la preţuri şi la condiţiile de vânzare a produselor.
Nimic nu dovedeşte mai bine beneficiile aduse consumatorului de aplicarea
efectivă a politicii de concurenţă decât rezultatele de succes înregistrate în cazuri
precum cel care urmează. In urma unor investigaţii de doi ani şi jumătate, Comisia
Europeană a amendat compania Hoffman–La Roche şi alte şapte companii farmaceutice
internaţionale, cu 855 milioane euro, pentru participarea la carteluri de fixare a
preţurilor şi împărţire a pieţei în domeniul vitaminelor, între 1989 şi 1999. În acest
sens, Comisarul European Monti spunea: „Aceasta este cea mai dăunătoare serie de
carteluri pe care Comisia a investigat-o vreodată, din cauza gamei largi de vitamine, care
se regăsesc într-o multitudine de produse, de la cereale, biscuiţi şi băuturi, până la furaje,
medicamente şi cosmetice. Comportamentul anticoncurenţial al acestor companii le-a
permis să fixeze preţuri mai mari decât în cazul unei concurenţe normale, prejudiciind
consumatorii şi permiţând acestor firme să încaseze profituri ilicite”.4 Un indiciu al
dimensiunii profiturilor ilicite şi prejudiciului adus consumatorilor este estimarea
conform căreia, după desfiinţarea cartelului pentru vitamina C, veniturile anuale ale
firmelor, care au făcut parte din cartel la nivel european, au scăzut la mai puţin de
jumătate, de la 250 milioane la 120 milioane euro.
Avantajele aduse consumatorilor de succesele politicii privind concurenţa nu
sunt întotdeauna atât de vizibile precum rezultatele obţinute în cazul medicamentelor.
În primul rând, multe carteluri şi alte comportamente anticoncurenţiale se regăsesc pe
piaţa care nu intră în legătură directă cu consumatorii. Majoritatea oamenilor, dacă ar
afla despre desfiinţarea cartelului lizinei, nu ar spune „asta este bine, pentru că mă va
ajuta să reduc cheltuielile familiei cu alimentele”, dar şi-ar pune întrebarea „ce este
lizina?”. (Răspuns: lizina este un amino-acid esenţial utilizat la producerea hranei
pentru animale.) Dar prima reacţie este corectă, mai ales dacă se au în vedere
milioanele de lire sterline pe care membrii acestor carteluri şi le-au însuşit în mod ilegal
de la consumatori. Un câştig invizibil este totuşi un câştig, după cum o crimă
nedescoperită este totuşi o crimă.
În al doilea rând, multe pieţe aflate în legătură directă cu consumatorii sunt
necunoscute majorităţii generale a publicului larg. Un exemplu elocvent îl reprezintă
casele de licitaţii pentru obiecte de artă, cu procesul penal intentat indivizilor implicaţi
în fixarea concertată a comisioanelor de către Christie’s şi Sotheby’s, eveniment relatat
în mass-media. Procesul s-a derulat bineînţeles în S.U.A. şi au urmat procese civile în
urma cărora victimele cartelului au obţinut despăgubiri substanţiale.

3
Prima falsifică raportul preţ-calitate şi măreşte preţul produsului principal, a cărui valoare se repercutează
în mod necesar asupra cheltuielilor celui care oferă prima, ceea ce face iluzorie gratuitatea.
4
J. Vickers, director general al Office of Fair Trading, Competition is for consumers, articol susţinut la
conferinţa „Social Market Foundation”, din 21 februarie, 2002

4
 În al treilea rând, chiar pe pieţe binecunoscute de majoritatea consumatorilor,
beneficiile generate de intervenţia politicii concurenţei pot fi intangibile ceea ce însă nu
le face mai puţin importante. Cu siguranţă consumatorii au obţinut preţuri mai bune
din partea industriei berii atunci când firma Interbrew a fost obligată să vândă Carling,
care reprezenta o nouă firmă puternică pe piaţă, mai degrabă decât dacă i s-ar fi permis
să achiziţioneze necondiţionat Bass Brewers.
Iată de ce avantajele controlului concentrărilor nu sunt evidente, adesea, decât
pe termen lung. Controlul ajutoarelor de stat joacă, de asemenea, un rol important în
repartizarea eficientă a resurselor în cadrul economiei europene, contribuind astfel la
instaurarea unui climat economic sănătos, atât pentru întreprinderi, cât şi pentru
consumatori. În deciziile sale privind ajutoarele de stat, Comisia ia în considerare
aspecte legate de buna funcţionare a serviciilor de interes general.
Comisia utilizează diferite căi pentru a afla părerea consumatorilor, considerată
drept esenţială şi pentru a-i ajuta să înţeleagă mai bine munca pe care o desfăşoară în
domeniul concurenţei. De două ori pe an, în ţara care deţine conducerea Uniunii
Europene este organizată o Zi europeană a concurenţei, cu participarea activă a
Comisiei şi a Parlamentului Uniunii Europene. Prin această manifestare, problemele
legate de concurenţă devin mai accesibile consumatorilor şi reprezentanţilor lor.

Integrarea pieţei europene

Integrarea continuă a economiilor statelor membre într-un cadru concurenţial

coerent s-a reflectat în eforturile de susţinere depuse de Comisie în scopul promovării
pe plan internaţional a principiilor comune în materie de concurenţă. Într-o economie
tot mai globalizată, asigurarea unor condiţii egale pe scena mondială a devenit un
obiectiv esenţial al politicii în domeniul concurenţei. Acest aspect a determinat Comisia
ca, începând din anii 1990, „să aibă în vedere încurajarea aplicării unor politici similare
de către principalii parteneri comerciali ai Comunităţii, prin intermediul acordurilor
bilaterale sau al negocierilor multilaterale”. 5 În consecinţă, Comisia a urmat o dublă
strategie: a dezvoltat şi consolidat relaţiile bilaterale directe cu principalii parteneri
comerciali şi a realizat investiţii importante în organisme multilaterale precum OCDE
sau Reţeaua internaţională a concurenţei (RIC).
Poate cea mai originală trăsătură a politicii europene a concurenţei este rolul
său explicit în procesul integrării europene. În condiţiile în care pieţele naţionale
deveneau rapid europene şi chiar globale, controlul activităţii economice la nivel
naţional era, în mod clar, inadecvat în cazul practicilor restrictive ale companiilor
transnaţionale, capabile să eludeze reglementările de la acest nivel. Regimurile
concurenţiale funcţionale la nivel naţional ar fi permis, în mod evident, adoptarea unui
comportament anticoncurenţial, în situaţiile în care pieţele depăşeau frontierele
naţionale. Efectul ar fi constat în subminarea pieţei unice interne (PUI) şi periclitarea
acordurilor comerciale internaţionale obţinute cu atât efort.
Înainte chiar de Tratatul de la Roma, politica de concurenţă a fost privită ca un
element esenţial al procesului de integrare europeană. În acest sens, în Raportul Spaak,
se specifica: „Tratatul trebuie să furnizeze mijloacele necesare pentru a evita situaţiile în
care practicile monopoliste împiedică obiectivele fundamentale ale pieţei comune. În
această privinţă, este potrivit de a preveni: împărţirea pieţei ca urmare a înţelegerilor între
firme; înţelegerile prin care se limitează producţia sau se restricţionează progresul tehnic
şi absorbţia sau dominaţia pieţei unui anumit produs de către o singură firmă.”6

Schimbări importante în aplicarea politicii de concurenţă au avut loc o dată cu

5
Raport privind politica în domeniul concurenței 1992, p. 15
6
citat din Raportul Spaak, care a fost aprobat pe 29 mai 1956, prin care ministrii de externe decid sã
deschidã negocierile interguvernamentale pentru încheierea celor douã Tratate care urmau sã creeze
Comunitatea Economicã Europeanã (CEE) şi Comunitatea Energiei Atomice (EURATOM)

5
lărgirea Uniunii Europene şi cu adâncirea integrării economice, care au fost însoţite de
introducerea monedei unice. Aceste schimbări au fost caracterizate de o creştere
accentuată a efectelor economice, ca urmare a diferitelor tipuri de comportament în
afaceri şi acceptarea generală a punctului de vedere conform căruia mâna invizibilă –
deciziile independente luate de firme care caută să-şi maximizeze profitul – va conduce,
pe termen lung, la cea mai bună alocare a resurselor care se poate atinge în lumea
reală.
Pentru a înţelege importanţa acordată pieţei interne, este necesară plasarea
politicii europene a concurenţei în contextul argumentelor economice, care justifică
procesul de integrare regională. Influenţa teoriei economice este importantă din
perspectiva integrării pieţelor, întrucât accentuează caracterul supranaţional specific
acestei politici.
Una din ipotezele ce stau la baza proiectului privind crearea Uniunii Europene,
aceea a beneficiilor integrării economice, derivă din câştigurile nete potenţiale de
eficienţă care se pot obţine în urma creării uniunii vamale (adică a unei zone de comerţ
liber, simultan cu aplicarea unui tarif vamal comun) de către state mici, anterior
protecţioniste. Se susţine ideea că beneficiile sunt multiple, de la economii de scară, la
creşterea concurenţei pentru importuri şi a exporturilor, ceea ce determină creşterea
eficienţei de alocare. Concurenţa şi integrarea par să conlucreze pentru atingerea
aceloraşi obiective. Beneficiile uniunii vamale sporesc atunci când uniunea reuşeşte să
devină o piaţă comună, în care barierele comerciale netarifare dintre statele membre
sunt înlăturate. Crearea uniunii vamale s-a realizat în iulie 1968 de către cele şase
state membre iniţiale ale Comunităţii.
A doua etapă a procesului de integrare economică a constituit-o crearea unei
pieţe comune (sau unice) care a presupus înlăturarea barierelor netarifare dintre statele
membre. Politica concurenţială este o trăsătură esenţială a oricărei pieţe comune,
pentru ca aceasta să poată oferi condiţii egale pentru toţi agenţii economici. În ce
priveşte apropierea obiectivelor de creare a unei uniuni vamale şi a unei pieţe unice,
politica privind concurenţa are capacitatea de a juca un rol activ în procesul integrării
economice, deoarece practicile restrictive, monopolurile, fuziunile şi subvenţiile de stat
pot acţiona ca bariere private în calea comerţului interstatal. Într-adevăr, există
temerea că, după înlăturarea barierelor publice, acestea vor fi înlocuite rapid de bariere
private, în absenţa unor reglementări care să împiedice acest lucru. Aceasta, pentru că
înfiinţarea unei adevărate pieţe comune presupune ca liberalizarea comerţului să
semnifice faptul că firmele se vor adapta unui mediu dinamic, nu prin implicarea în
practici restrictive, ci prin adaptarea la condiţii de concurenţă mai intensă şi prin
creşterea eficienţei. Politica concurenţială există tocmai pentru a preveni asemenea
comportamente. Ea nu poate forţa firmele să devină mai eficiente, dar le poate
împiedica să recurgă la practici anticoncurenţiale.

Promovarea competitivităţii firmelor europene

Pe măsură ce Uniunea Europeană a progresat, s-a intensificat necesitatea de a

garanta întreprinderilor un cadru favorabil competitivităţii lor. A vorbi de
competitivitate înseamnă, în primul rând, a vorbi de concurenţă. Drept efect,
concurenţa trebuie să fie principalul motor al transformărilor în curs, menţinerea sa
fiind, de asemenea, prima cerinţă pentru succesul procesului de ajustare. 7
Competitivitatea măsoară capacitatea firmelor de a crea eficient produse şi
servicii utile, într-un mediu mondializat, într-o manieră care să amelioreze nivelul de
viaţă şi de angajare. O concurenţă viguroasă în condiţii favorabile întreprinderilor
reprezintă un motor cheie al creşterii productivităţii şi competitivităţii. Concurenţa nu
este ca urmare un scop în sine, ci un proces de piaţă vital, care recompensează
întreprinderile cu preţurile cele mai atrăgătoare, cu cea mai bună calitate, sau cele care

7
Ion Ignat, Uniunea economică şi monetară europeană, Ed. Synposion, Iaşi, 1994, pg. 130-133

6
aduc pe piaţă produse noi şi o posibilitate de alegere vastă. Prin competitivitate, aşa
cum declara Neelie Kroes,8 se înţelege, printr-o exprimare mai simplă, situaţia în care
companiile furnizează, la preţuri rezonabile, bunuri şi servicii către indivizi, alte
companii şi alte naţiuni care doresc să le cumpere. Testul pentru competitivitate este
desigur piaţa care în lumea de astăzi înseamnă piaţa europeană sau globală.
Mărimea unei firme este foarte importantă, acest lucru fiind recunoscut încă din
anii `50, când se considera că o premisă importantă a integrării economice europene o
reprezenta încrederea că unificarea economiilor europene determină apariţia unor firme
mari şi eficiente pe piaţă, ceea ce le-ar permite să reducă preţurile, să crească calitatea
şi să câştige competitivitate pe pieţele externe.
Numai o piaţă internă dinamică determină companiile Europei să reuşească în
străinătate. Concurenţa nu garantează competitivitatea, dar pieţele deschise cu
siguranţă determină firmele să inoveze, să îmbunătăţească calitatea şi să păstreze
preţurile scăzute. O politică concurenţială puternică este vitală pentru a asigura ca
firmele Europene să rămână printre cele mai competitive din lume – o ţintă pe care
Europa şi-a propus-o în martie 2000, la întâlnirea Comisiei Europene de la Lisabona,
unde guvernele au semnat un program de reforme economice, prin care Europa urma
să devină „cea mai dinamică şi competitivă economie din lume” până în 2010. 9
Întâlnirea de la Lisabona a subliniat o altă provocare pentru politica concurenţială: pur
şi simplu Europa nu poate concura pe pieţele mondiale dacă se bazează pe un preţ
scăzut şi o producţie a cărei calitate nu este tocmai ridicată.
Competitivitatea firmelor europene depinde de mai mulţi factori, unii dintre
aceştia fiind sub controlul lor, alţii nu. Factorii externi care nu se află sub controlul
firmelor sunt:
- rata internă a inflaţiei şi relaţia sa cu ratele de inflaţie din alte ţări – cu cât
acesta este mai mare cu atât bunurile vor fi mai puţin competitive;
- rata de schimb reală – cu cât va fi mai ridicată valoarea euro în relaţie cu alte
valute, cu atât mai scumpe vor fi exporturile, făcându-le mai greu de vândut, în
timp ce importurile vor fi ieftine, încurajând cumpărarea pe piaţa internă;
- rata de creştere economică a ţărilor în care firmele sunt rezidente;
- politicile economice urmărite pentru a asigura un mediu economic stabil;
- puterea sindicatelor şi abilitatea lor de a asigura salarii mari, bonusuri, o
săptămână mai scurtă de muncă;
- măsura în care Uniunea Europeană, guvernele naţionale şi alte organizaţii
publice furnizează asistenţă şi suport pentru afaceri;
- măsura în care guvernele naţionale pot atrage investiţii străine directe;
- calitatea şi extinderea măsurilor educaţionale, în special educaţia superioară.
Factorii interni care influenţează competitivitatea unei afaceri includ:
- stadiul activităţii de cercetare-dezvoltare;
- costurile de producţie şi preţul final cerut;
- metodele de producţie şi practicile manageriale – de exemplu firma caută să
producă mai eficient cu pierderi minime sau pieţele sale de desfacere sunt
suficient de mari pentru a asigura economii de scară?
- nivelul productivităţii;
- investiţiile în echipament nou;
- calitatea bunurilor produse şi reputaţia lor;
- caracteristicile privind design-ul;
- punctualitatea datelor de livrare;
- calitatea şi extinderea serviciilor post-vânzare;
- structura bunurilor produse în Europa.

8
Neelie Kroes, membru al Comisiei europene însărcinată cu politica de concurenţă, conferinţa „Building a
Competitive Europe – Competition Policy and the Relaunch of the lisbon Strategy”, Milano, 7 februarie 2005
9
E. Bannerman, The future of EU competition policy, Working paper no. 13, Centr for European Reform,
Londra, 2002, pg. 5, disponibil pe internet la http://www.cer.org.uk/pdf/cerwp_13fcp.pdf

7
 O concurenţă puternică, pe care politica comunitară o încurajează şi protejează
în acelaşi timp, este considerată un instrument care permite atingerea obiectivului
competitivităţii Uniunii Europene şi a strategiei de la Lisabona. Concurenţa realizează o
presiune asupra întreprinderilor pentru ca ele să inoveze şi să-şi reorganizeze
activităţile într-o manieră care să determine îmbunătăţirea constantă a structurii de
costuri şi obţinerea unor câştiguri de eficienţă. În timp, concurenţa permite apariţia
produselor şi a proceselor îmbunătăţite, eliminând întreprinderile ineficiente. Acest
proces de adaptare structurală continuă este benefic pentru o prosperitate pe termen
lung, cu condiţia ca el să fie fondat pe mecanisme specifice promovării adaptabilităţii
muncitorilor şi a întreprinderilor.
Liderii Uniunii Europene au accentuat cu ocazia conferinţelor la nivel înalt din
ultimii ani, faptul că în viitor prosperitatea va depinde de capacitatea Europei de a face
un salt către o economie bazată pe informaţie, prin dezvoltarea şi distribuirea
tehnologiilor noi. Dacă proprietatea intelectuală rezultată este protejată, companiile vor
investi în cercetare şi dezvoltare. O asemenea protecţie este în mod deliberat
anticoncurenţială, aşa că noua economie reprezintă o dilemă pentru politica
concurenţială. Abilitatea firmelor europene de a concura eficient în cadrul economiei
globale este crucială pentru creşterea economică pe termen lung a economiilor
europene.
Apariţia noilor concurenţi pe piaţă ameninţă câştigurile monopolistice temporare
ale inovării şi încurajează întreprinderile prezente pe piaţă să scurteze ciclul inovării.
Într-un mediu concurenţial există mai mult de un singur inovator potenţial în „cursa”
realizării de produse noi sau descoperirii de procese superioare. Sistemul de drepturi de
proprietate intelectuală asigură o concurenţă puternică în materie de inovare, acordând
inovatorilor care reuşesc o putere de piaţă temporară asupra invenţiilor. Dacă această
protecţie expiră, o concurenţă intensă va permite adoptarea rapidă a inovaţiilor de către
concurenţi.
Mai mult, în numeroase sectoare economice din Uniunea Europeană,
concurenţa produce efecte pozitive, care pot amplifica eficacitatea unei industrii în
întregime şi în special a activităţilor conexe şi auxiliare în regiunea apropiată. Existenţa
unui grup de rivali locali care concurează tinde să genereze o bază de furnizori locali şi
de servicii auxiliare specializate.
Avantajele concurenţei ilustrează în egală măsură şi riscul că oferă argumentele
în favoarea creării de „campioni naţionali”. Nu există nici un inconvenient în ceea ce
priveşte faptul că întreprinderile ating o talie suficientă pentru a susţine concurenţa pe
plan mondial, dar acest lucru trebuie să aibă loc într-un mediu concurenţial şi cu
respectarea regulilor. Concurenţa la nivel naţional ameliorează capacitatea unei
întreprinderi de a fi competitivă în exterior.
Un studiu asupra evoluţiei a mai mult de o sută de industrii din zece ţări arată
că în toate etapele dezvoltării, s-a regăsit o corelaţie puternică între concurenţa acerbă
din cadrul fiecărei industrii şi crearea şi menţinerea avantajului competitiv pe piaţa
internă dar şi externă; crearea unui „campion naţional” cu poziţie dominantă pe piaţă
rareori a condus la deţinerea unui avantaj competitiv la nivel internaţional, deoarece
firmele care nu trebuiau să concureze pe piaţa internă aveau de puţine ori succes pe
cea externă10. Aceeaşi situaţie s-a regăsit chiar şi în industriile care înregistrau
importante economii de scară, din ţări cu pieţe interne de mici dimensiuni, deoarece
acest fapt forţa firmele locale să iasă pe pieţele externe. Concurenţa între firmele din
aceeaşi ţară a părut, deseori, a avea efecte mai benefice decât concurenţa
internaţională, deoarece firmele îşi cunoşteau concurenţii şi datorită necesităţii de a
inova pentru a avea rezultate mai bune decât celelalte firme care lucrau în condiţii
similare. Cu toate acestea, o piaţă internă deschisă, împreună cu adoptarea unor
strategii globale, pot substitui parţial lipsa concurenţilor interni într-o ţară de
dimensiuni mici.

10
M. Porter, operă citată

8
 Plecând de la premisa că, cu cât se iau în calcul mai mulţi factori, cu atât
acurateţea evaluărilor creşte, Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea
Managementului din Lausanne alcătuieşte şi dă publicităţii "Raportul anual al
competitivităţii în lume", cuprinzând un top mondial al naţiunilor, alcătuit pe baza a
330 de criterii cu ajutorul cărora poate fi definită competitivitatea. Clasificarea cuprinde
peste 20 de naţiuni, datele fiind combinate cu percepţii ale conducătorilor de firme
privind competitivitatea ţărilor lor, rezultate din anchete anuale.
Autorii Raportului definesc competitivitatea ca fiind o combinaţie între activele
unei ţări, fie moştenite (de exemplu, resursele naturale), fie create (de exemplu,
infrastructura) şi procesele prin care sunt transformate în rezultate economice ce pot fi
valorificate pe piaţa mondială. Sunt identificate 8 criterii principale pe baza cărora este
definită competitivitatea: (1) puterea economică internă; (2) gradul de deschidere a
economiei spre exterior; (3) gradul în care guvernul promovează competitivitatea); (4)
calitatea şi performanţele pieţei financiare; (5) infrastructura; (6) măsura în care firmele
sunt conduse în mod inovativ, profitabil şi responsabil; (7) ştiinţa şi tehnologia; (8)
disponibilitatea şi calificarea resurselor umane.
Începând cu anul 1980, Japonia a ocupat permanent primul loc în ierarhia
mondială a competitivităţii. În 1991 ea s-a clasat prima la 6 din cele 8 criterii.
Principalele ei atuuri au fost calitatea producţiei şi tehnologia avansată. Japonia s-a
aflat mereu în fruntea automatizării industriei mondiale (inclusiv prin introducerea
roboţilor). Toate acestea, la care s-ar mai putea adăuga o forţă de muncă receptivă la
inovare, au asigurat Japoniei o productivitate superioară în raport cu alte ţări.
Totodată, japonezii au dovedit o excelentă capacitate de valorificare a rezultatelor
cercetării fundamentale, transformând inovarea în produse de succes, într-un ritm
nemaiîntâlnit nicăieri altundeva; nici chiar în Statele Unite care au depăşit Japonia în
ce priveşte cheltuielile destinate cercetării şi dezvoltării. Pentru anul 2010, cele mai
competitive ţări au fost Elveţia, Suedia, Singapore, SUA. România a ocupat locul 67. 11

11
World Economic Forum, 2010, “The Global Competitiveness Report 2010-2011” , disponibil la
http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2010-11.pdf

9
 CAPITOLUL II

POLITICA PRIVIND ÎNŢELEGERILE ÎNTRE FIRME

În tipologia restricţiilor de concurenţă, înţelegerile între întreprinderi care

îmbracă forma acordurilor secrete constituie forma cea mai nocivă. Aceste practici
concertate grupează deseori un număr important de operatori economici, din cadrul
unui sector de activitate dat şi au, ca urmare, o incidenţă foarte puternică asupra
pieţelor în cauză. În plus, ele au ca scop aproape întotdeauna stabilirea preţurilor de
vânzare conducând la împiedicarea desfăşurării jocului de concurenţă.
Cartelurile sunt recunoscute ca fiind tipul cel mai dăunător de comportament
anticoncurenţial. Mai mult, ele nu oferă nici un beneficiu economic sau social care să
justifice pierderile pe care le generează, din acest motiv fiind condamnate în toate
legislaţiile de concurenţă.
Comisia europeană consideră că trebuie să manifeste faţă de carteluri o
severitate foarte mare, în special după introducerea monedei unice, pentru ca efectele
pozitive ale uniunii economice şi monetare - creşterea în sânul Uniunii a transparenţei
preţurilor şi, în consecinţă, intensificarea concurenţei în beneficiul utilizatorilor, să nu
fie înlăturate de înţelegerile între întreprinderi. Ele vor fi tentate să evite confruntarea
pe piaţă, stabilind într-un mod artificial nivelul preţului de vânzare sau alte condiţii
comerciale, ceea ce poate conduce pe termen lung la subminarea uniunii economice şi
monetare. Neelie Kroes a subliniat în acest sens că „un comportament de tipul cartelului
este ilegal, nejustificat şi nedrept – indiferent de mărimea acestuia, de natura sau scopul
afacerii afectate”.12

Analiza înţelegerilor sub formă de cartel

Cartelul reprezintă un acord prin care un grup de firme, producătoare sau

distribuitoare ale aceluiaşi produs, fixează anumite preţuri de vânzare sau împart piaţa.
Obiectivul cartelului constă în ridicarea preţurilor, prin înlăturarea sau reducerea
concurenţei. In cazul cartelului, producătorii individuali se pun de acord în cadrul unei
organizaţii centralizate unice care ia deciziile pentru toţi membrii cu privire la volumul
producţiei şi la politica preţurilor şi care le aduce, în acest fel, câştiguri monetare. Este
vorba de o cooperare pentru obţinerea unor profituri mai mari şi pentru scăderea
gradului de risc al afacerilor. Câştigurile pot fi uriaşe aşa cum am văzut în anii `70,
când Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC) a restrâns producţia, ridicând
preţul petrolului, ceea ce a dus la crearea unei bogăţii enorme în ţările exportatoare de
petrol.
In funcţie de obiective şi de piaţa pe care acţionează, sunt definite patru forme
de cartel:
Cartelul naţional - se formează atunci când doi sau mai mulţi producători sau
distribuitori se unesc printr-o înţelegere, în scopul controlării lanţului de producţie sau
de distribuţie şi a reţelei de servicii de după vânzare, la nivelul pieţei unei ţări.
Cartelul internaţional - se formează atunci când întreprinderi din ţări diferite se
unesc pentru a fixa preţuri şi a-şi împărţi piaţa sau pentru a prelua, pe rând, comenzile
la proiectele ce le-au fost adjudecate. Ca urmare, concurenţa este limitată, preţurile
sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul privat al
unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin carteluri naţionale, iar
punerea în aplicare a legii concurenţei trebuie să caute asigurarea unei soluţii pentru

12
Neelie Kroes, membră a Comisiei Europene, însărcinată cu politica de concurenţă, The First Hundred Days,
comunicarae susţinută cu ocazia „Forumului Internaţional privind legislaţia europeană de concurenţă”,
Bruxelles, 7 aprilie 2005

10
combaterea cartelurilor internaţionale.
Cartelurile pentru import - funcţionează adesea ca o organizaţie unică care
cumpără în mod centralizat o materie primă pentru a o furniza, apoi, unei anumite
ramuri a industriei. Pot fi înfiinţate pentru contrabalansarea puterii de piaţă a
cartelurilor de export din alte ţări. Formarea de carteluri de către importatori sau
cumpărători şi mecanismele similare (cum ar fi boicotarea sau refuzul colectiv de a
negocia cu concurenţii străini) sunt evident îngrijorătoare din punct de vedere al
accesului pe piaţă. Acest fenomen înglobează comportamente aparente, cum ar fi
excluderea concurenţilor străini din asociaţiile profesionale sau acceptarea lor în
anumite condiţii discriminatorii. Formele mai dure ale acestui tip de cartel sunt: fixarea
preţurilor, controlul asupra producţiei, împărţirea pieţelor şi alocarea consumatorilor,
aspecte care sunt interzise prin legislaţia de concurenţă şi, de asemenea, adesea
ambiguu formulate. În unele jurisdicţii cartelurile pentru import pot fi permise dacă
importatorii se confruntă cu poziţia dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa pe
pieţele interne nu este supusă unor constrângeri substanţiale.
Cartelurile de export - se pot distinge două categorii: de carteluri de export
„pure” care vizează numai pieţele externe şi cartelurile de export „mixte” care restrâng
concurenţa atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele externe. Marea majoritate a ţărilor
consideră că acele carteluri de export pure nu intră în sfera dreptului de concurenţă din
două motive: fie consideră că nu ţin de legislaţia naţională, fie le exclud în mod expres
de la aplicarea legislaţiei concurenţei. Cartelurile de export mixte sunt în general
supuse aceloraşi prescripţii sau interdicţii ca şi cartelurile care afectează numai piaţa
internă, dar anumite ţări acordă excepţii particulare, atunci când efectul de restrângere
a concurenţei pe piaţa internă este unul secundar, în raport cu restrângerea activităţii
de export.
Datorită cuplului cantităţi reduse/preţuri excesive cu care operează, cartelurile
reprezintă cel mai mare pericol, ele fiind considerate că lezează direct cumpărătorii. Au
şi un efect distructiv indirect, în sensul că, reducând concurenţa eficienţa
participanţilor scade, ceea ce devine premisă a creşterii preţurilor peste nivelul
concurenţei reale. Prevenirea şi înlăturarea cartelurilor este responsabilitatea
fundamentală a celor care impun legile împotriva înţelegerilor şi a poziţiilor dominante.
În 2008, serviciile Comisiei au evaluat pagubele generale cauzate economiei de
către carteluri, având în vedere cele 18 carteluri care au făcut obiectul deciziilor
Comisiei în perioada 2005-2007, dimensiunea piețelor implicate, durata cartelurilor și
ipotezele foarte prudente în privința supraprețurilor estimate. Presupunând că
supraprețul s-a situat între 5 și 15%, pagubele provocate de cele 18 carteluri sunt
cuprinse între aproximativ 4 și 11 miliarde euro. Dacă se ia în considerare media
acestui interval – 10% – rezultă, într-o estimare prudentă, o pagubă de 7,6 miliarde
euro pentru consumatori, provocată de aceste carteluri. Chiar și această cifră este
probabil prea mică. Într-adevăr, literatura economică de specialitate sugerează că
supraprețurile se pot situa chiar și între 20 și 25%.
Cartelul grupează toate întreprinderile unui sector, fiind în acest mod singura
ofertantă a bunului pe piaţă. Ca urmare, se află în situaţie de monopol pe piaţă şi, din
această cauză, raţionamentul analizei economice va fi asemănător celui de monopol:
pentru maximizarea profitului, cartelul va egaliza costul marginal cu încasarea
marginală:

11
 Preţ, costuri, încasări

Cmg cartel

IM
Img
q* producţie

Echilibrul cartelului

Cartelul se găseşte în echilibru la intersecţia curbelor costului marginal şi

încasării marginale. Preţul optim şi cantitatea optimă sunt evidenţiate acum uşor: p şi
q*. Regula împărţirii cantităţii totale de producţie între întreprinderi este simplă:
cantitatea totală va fi împărţită în aşa fel încât costurile marginale ale întreprinderilor
să fie egale. Astfel, costul marginal al cartelului, asociat cantităţii totale, este egal cu
costul marginal obţinut de fiecare membru, pentru cantitatea pe care o produce acesta,
iar curba costului marginal a cartelului se obţine prin adunarea pe orizontală a
curbelor costului marginal:

Preţ, costuri, încasări

Cmg cartel

IM

Img

qA qB q* producţie
Stabilirea cotelor de producţie

Conform figurii, întreprinderea A va produce o cantitate qA,, iar întreprinderea B

va produce cantitatea qB. Remarcăm din construcţie cum cantitatea totală produsă de
membrii cartelului este egală cu cantitatea produsă de cartel, deci cantitatea q*.
Atât teoria, cât şi practica arată că un cartel este o formă instabilă de cooperare.
Dacă acest cartel este profitabil pe termen lung pentru toţi membrii săi, atunci aceştia
fuzionează într-o mare firmă. Cartelul dispare, astfel, în această fuziune. Însă, dacă
pentru unul sau mai mulţi membrii acţiunea comună nu se arată prea profitabilă, o
acţiune independentă va distruge, de cele mai multe ori, cartelul. Este posibil ca una
din firmele care formează cartelul, datorită independenţei de care totuşi dispune, să
dorească să primească o cotă de producţie mai mare. La această cerere se vor împotrivi
celelalte firme. In acest sens, profesorul L. Benham spunea: Ӕntreprinderile care au
produs în trecut o parte relativ importantă din cantitatea de producţie, vor cere aceeaşi
parte şi în viitor. Întreprinderile în expansiune (datorită unei gestiuni mai eficace, de

12
exemplu) vor cere o parte mai mare decât cea pe care au obţinut-o în trecut”.13
George Stigler sugera că, deşi oligopoliştii doresc prin unirea lor maximizarea
profiturilor comune, informaţia asimetrică creează oportunitatea de a trăda înţelegerea.
In cazul în care cartelul aduce profituri de monopol neobişnuite, întreprinderile şi
producătorii din afara ramurii vor intra în acest domeniu de producţie, pentru a
beneficia de aceste profituri. Iar, dacă un concurent important apare şi înfruntă
cartelul, acesta poată să dispară. Nu trebuie uitat şi faptul că formarea unui cartel este
interzisă în cele mai multe ţări prin legislaţie.

Teoria economică a politicii privind înţelegerile între firme

Politica împotriva înţelegerilor constă în prevenirea acordurilor dintre firme altfel

independente prin care se restricţionează, distorsionează sau elimină concurenţa. În
conturarea teoriei economice a politicii privind înţelegerile, atenţia este focalizată pe
efectele asupra bunăstării economice, de exemplu, schimbări în surplusul
consumatorului şi al producătorului. In teoria microeconomică, dacă înţelegerea dintre
firme este perfectă şi cuprinde toţi furnizorii (cazul coluziunii perfecte), nu există
diferenţe faţă de situaţia de monopol. Să considerăm figura:14
Preţ

P2

P1 A

P0 B C

Img IM (curba cererii)

0 Q1 Q0 producţie
Înţelegere perfectă sau monopol

În concurenţa atomistă (numeroşi vânzători), P 0 egalează costul marginal şi

costul mediu (presupunând că nu există economii de scară). Piaţa este în situaţie de
echilibru în punctul C (P0, Q0). Dacă înţelegerea este perfectă şi puţin costisitoare, va
apărea pe piaţă un monopol de facto.
Toate firmele individuale se confruntă cu un preţ dat, cu alte cuvinte, cu o
cerere perfect elastică. Dar industria în ansamblu – în acest caz, cartelul – se confruntă
cu o curbă a cererii descrescătoare. Dacă o firmă va creşte preţul peste P 0, va pierde toţi
consumatorii. Pentru ca acest cartel să poată obţine un preţ mai mare, va trebui să
micşoreze cantitatea furnizată. Dacă curba cererii este cunoscută şi, ca urmare, cea a
încasării marginale, oferta va fi micşorată la Q 1, nivel la care costul marginal egalează
încasarea marginală, iar preţul care rezultă va fi P 1. Urmarea va fi o reducere a
surplusului consumatorului cu aria P1ACP0, din care P1ABP0 este însuşită de către
cartel.

13
L. Benham, Economics, Ed. Pitman Publishing Co, New York, 1941, pg. 232
14
grafic preluat din J. Pelkmans, European Integration. Metohods and Economic Analysis, Ed. Pearson
Education Limited, Edinburgh Gate, Anglia, 2001, pg. 228

13
 Pierderea necompensată pentru societate este triunghiul ABC, care reprezintă
pierderea de bunăstare pentru acei cumpărători care doresc să cumpere la un preţ mai
mare de P0 şi mai scăzut de P1. De notat faptul că, acei consumatori care cumpără la
preţul P1 sunt satisfăcuţi, ca urmare a lipsei de produse pe piaţă şi a ofertei
neîndestulătoare. Chiar dacă aria P1ABP0 poate reprezenta obiectul politicii de
concurenţă, ca fiind reflectarea unei puteri de piaţă nedorite, în economie, această arie
reprezintă doar un transfer de la consumatori la producători, fără un efect net asupra
„bunăstării”.
Există multe complicaţii în lumea reală în legătură cu acest grafic, astfel, în
realitate, înţelegerea nu poate fi necostisitoare, nu poate fi perfectă şi rareori întruneşte
toţi furnizorii. Dacă intrarea pe piaţă este liberă, cartelul va fi disciplinat la preţul P 0 şi
nu ar mai avea sens înţelegerea. Dacă noii veniţi (sau firmele din cadrul cartelului) vor
concura prin intermediul diferenţierii produsului, preţurile vor fi mai puţin scăzute, dar
profiturile de „cartel” vor dispare. Din acest motiv, cartelurile pe pieţele cu mulţi
vânzători sunt foarte nestabile.
Costurile coordonării şi monitorizării sunt mult mai scăzute în cazul
oligopolurilor, în special atunci când scara este combinată cu inexistenţa unor
posibilităţi de diferenţiere a produsului (de exemplu, în cazul cimentului, produselor
chimice, geamuri). Dacă barierele la intrarea pe piaţă servesc ca şi bariere la ieşire – cu
alte cuvinte, investiţiile şi alte cheltuieli pentru a intra pe piaţă sunt „nerecuperabile” la
ieşirea de pe piaţă, atunci piaţa este caracterizată printr-o concurenţă scăzută.
Cartelurile pot avea şi alte efecte economice negative pe lângă alocarea
necorespunzătoare a resurselor (efecte asupra eficienţei economice): un cartel îi apără
pe membrii săi de expunerea la forţele pieţei, având ca rezultat reducerea presiunii
asupra controlului costurilor şi asupra inovării. Aceste efecte asupra eficienţei
productive şi dinamice sunt mai dificil de măsurat, iar, ca urmare, autorităţile de
concurenţă trebuie să se concentreze pe câştigurile ilegale pe care le obţin operatorii
cartelului, fiind mai uşor de calculat. Există şi un alt motiv la fel de important pentru
concentrarea analizei asupra câştigurilor cartelului, care se referă la sancţiuni. Scopul
acestora, în contextul cartelurilor, este de împiedicare a apariţiei lor pe piaţă. O
sancţiune optimă ar trebuie să asigure faptul că operatorii unui posibil cartel nu se pot
aştepta să câştige de pe urma acestuia, deoarece ar pierde profiturile pe care le-ar fi
câştigat de pe urma comportamentului ilegal, ca urmare a aplicării de sancţiuni.
Însă şi calcularea câştigului unui cartel este dificilă, iar forma cea mai simplă de
calcul poate fi aproximată prin multiplicarea creşterii preţului care rezultă din
înţelegerea sub formă de cartel cu cantitatea vânzărilor (în unităţi) supusă acordului
(adică comerţul afectat). Este dificil de determinat preţul concurenţial, sau, altfel spus,
preţul de referinţă pentru calcularea creşterii ilegale de preţ. Se poate utiliza un preţ
„etalon”, determinat prin examinarea mai multor pieţe pe care nu există coluziune.
Impactul cartelurilor este foarte larg, dar dificil de cuantificat. Datele culese în
urma unui studiu al OCDE, cu privire la magnitudinea daunelor produse de carteluri la
nivel mondial, au permis tragerea următoarei concluzii: „daunele produse de carteluri
sunt mult mai ridicate decât s-a crezut iniţial, depăşind echivalentul miliardelor de dolari
pe an”.15 Deşi este foarte dificilă calcularea efectelor unui cartel, există numeroase
motive pentru care aceasta trebuie să fie realizată, între care necesitatea informării
consumatorilor şi a autorităţilor de concurenţă cu privire la importanţa implementării
unui program agresiv împotriva acestei practici, necesitatea redresării consumatorilor
care au suferit de pe urma acestor efecte şi aplicării de către guverne a sancţiunilor
necesare.

Politica comunitară cu privire la înţelegerile dintre firme – art. 101al TFUE

15
OCDE, Report on the nature and Impact of Hard Core cartels and Sanctions against Cartels under national
Competition Law, 2002, pg. 5, disponibil pe internet la:
http://www.oecd.org/dataoecd/16/20/2081831.pdf

14
 Comisia Europeană, urmărind realizarea tuturor eforturile sale pentru ca
moneda euro să se nască într-un mediu economic, sănătos şi dinamic, a susţinut şi
consolidat funcţionarea pieţei unice, acţionând asupra structurii pieţelor şi urmărind
sever practicile anticoncurenţiale.
Practicile anticoncurenţiale de afaceri, cunoscute sub denumirea de "practici de
restricţionare a afacerilor", au fost enunţate pentru prima dată cu 60 de ani în urmă,
prin Carta de la Havana (1947). Ele nu reprezintă un lucru nou pentru Uniunea
Europeană, deoarece, începând cu 1958 regulile comunitare de concurenţă au
constituit o unealtă indispensabilă pentru realizarea pieţei unice europene şi pentru
garantarea că aceasta devine şi rămâne o realitate. In absenţa unui control al
operaţiunilor de concentrare, accesul pe pieţele naţionale ar deveni foarte dificil pentru
noii veniţi din interiorul sau din exteriorul Comunităţii. Totuşi, atunci când asemenea
practici sunt utilizate, ele sunt mult mai dificil de combătut.
În cadrul statelor membre, se aplică atât legislaţia naţională, cât şi cea
comunitară cu privire la carteluri. În ceea ce priveşte legislaţia europeană, dispoziţia
relevantă este articolul 101 al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, iar
Regulamentul Consiliului nr. 1/2003 conţine regulile de implementare privind
procedurile de aplicare, care înlocuieşte Regulamentul Consiliului 17/1962. Articolul
101 se poate aplica şi înţelegerilor încheiate de către firme care sunt localizate în afara
Uniunii Europene, dar a căror acţiune afectează piaţa comună.
Baza juridică

Art. 101:
(1) Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice acorduri între
întreprinderi, orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate care
pot afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea,
restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune, şi mai ales cele
care constau în:
a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a
altor condiţii de tranzacţie,
b limitarea sau controlul producţiei, a desfacerii, a dezvoltării tehnice sau a
investiţiilor,
c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare,
d) aplicarea unor condiţii inegale la preţuri echivalente faţă de partenerii
comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial,
e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptare de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici
o legătură cu obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în virtutea prezentului articol sunt nule de
drept.
(3) Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 pot fi declarate inaplicabile:
- oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprinderi ;
- oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi;
- oricărei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie
la ameliorarea producţiei sau distribuirii produselor, la promovarea progresului tehnic sau
economic, rezervând în acelaşi timp utilizatorilor o parte echitabilă din profitul realizat şi
fără:
a) să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt indispensabile
pentru atingerea acestui obiectiv,
b) să dea întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa pentru o parte
substanţială a produselor în cauză.

Acordurile orizontale

15
 Cooperarea între firme se numeşte orizontală dacă se realizează între firme care
operează la acelaşi nivel al lanţului de producţie – între producători, angrosişti sau
detailişti. Unele cooperări orizontale încalcă regulile politicii de concurenţă europene:
înţelegerile explicite de creştere a preţului, rezervarea unor arii particulare pentru
anumite firme (în special atunci când pieţele sunt împărţite în interiorul frontierelor
naţionale) sau instalarea unor bariere la intrare pentru firmele din afara înţelegerii.
Înainte de Tratatul de la Roma, multe state membre deţineau un control asupra
cartelurilor şi coluziunilor, care nu erau considerate ilegale. Cartelurile erau obligate să
fie înregistrate la guvern şi puteau fi subiectul unei acţiuni legale dacă se descoperea că
acestea se comportă într-un mod contrar interesului public. Datorită contrastului
dintre aceste politici de neglijare şi interdicţia clară a articolului 101, nu este
surprinzător că multe din cele mai flagrante exemple de înţelegeri din istoria legislaţiei
de concurenţă europene, au apărut în primii ani ai Comunităţii, înainte ca afacerile să
fie îndeajuns de bine ajustate la noul climat legal.
Un exemplu în acest sens, este înţelegerea franco-japoneză privind fabricarea de rulmenţi. 16
Reprezentanţi ai asociaţiilor de comerţ din Japonia şi Franţa şi producătorii de rulmenţi s-au întâlnit
la Paris în 1972 şi au căzut de acord ca firmele din Japonia să crească preţul lor pe piaţa europeană
de la un nivel de 15% la nu mai mult de 10% sub preţul firmelor europene. Reprezentanţii Franţei
au întocmit procese verbale asupra discuţiilor purtate care au ajuns, în cursul investigaţiilor, în
mâinile Comisiei europene. Rezultatul a fost o decizie luată de Comisie, prin care se stabilea
încălcarea articolului 101 de către această înţelegere.
Directorii, care manifestau un interes sporit pentru evitarea rivalităţii viguroase
dintre ei, au învăţat repede să nu lase la îndemână asemenea dovezi cu privire la
coluziune, ceea ce a creat o mare dificultate pentru politica de concurenţă, deoarece,
atunci când numărul de firme ofertante pe piaţă este relativ mic, aceştia pot teoretic să
obţină rezultate coluzive (restrângerea producţiei, creşterea preţurilor), fără să se
angajeze într-un comportament ilegal. Autorităţile de concurenţă pot observa efecte ale
pieţei care reflectă cu siguranţă o înţelegere, dar pentru a avea succes o acţiune legală
trebuie să deţină dovezi cu privire la acţiunea comună care să fie acceptate de justiţie.
Asemenea dovezi sunt de cele mai multe ori greu de obţinut.
Decizia Curţii europene de justiţie, cu privire la cazul Wood Pulp, ilustrează aceste
probleme.17 In perioada acoperită de investigare, comunitatea europeană era aprovizionată cu
materie primă necesară producţiei de hârtie, de către firme localizate în America de Nord şi Europa
de Nord. Comisia europeană s-a bazat pe anumiţi factori pentru a justifica concluziile ei, adică
firmele implicate în acest caz au încălcat articolul 101 (1) al Tratatului CE, fiind implicate în practici
concertate. Unii dintre producătorii din SUA erau membrii ai unui cartel de export. 18 Un anumit
număr de firme erau membre a unei asociaţii de comerţ, cu sediul în Elveţia, care reprezenta
forumul pentru întâlniri regulate la care acestea schimbau informaţii cu privire la preţuri şi
formulau politicile de preţ. Comisia s-a bazat pe faptul că preţurile stabilite de diferite firme urmau,
în acelaşi timp, o evoluţie în creştere sau descreştere, în ciuda faptului că ele aveau sediul în ţări
diferite.
„Faptul că adresarea acestei decizii a coordonat comportamentul lor pe piaţă contrar cu
articolul 101 (1) din Tratatul CEE, este dovedit de … comportamentul lor paralel între anii 1975 şi
1981, care, în lumina condiţiilor obţinute pe piaţă … nu poate fi explicat ca fiind independent, alegând
o conduită paralelă, într-o situaţie precisă de oligopol.” 19
CEJ nu a acceptat această concluzie. În timp ce schimbarea paralelă de preţuri poate fi
rezultatul unei înţelegeri, aceasta poate să apară şi ca urmare a combinării unui grad ridicat de
transparenţă – preţurile cunoscute în toată lumea şi noutatea schimbării lor care circulă rapid, cu
structura de oligopol a pieţei. Pentru Curte, dovada preţurilor paralele, în combinaţie cu alţi factori,
poate justifica o descoperire a concentrării, dar în acest caz celelalte dovezi adunate de către Comisie
nu au fost suficiente.

16
Jurnal Oficial 343, 21.12.74: 19-26
17
Cazul A. Ahlstrom OY versus Comisia Europeană OJL 85/1, 26.3.85, 1-52
18
Coluziunile care au ca ţintă piaţa SUA sunt ilegale prin Sherman Antitrust Act, dar ca urmare a Webb-
Pomerene Act din 1918 este legal ca firmele să se înţeleagă cu privire la pieţele de export. Tratatul CE nu
acoperă cartelurile de export care nu afectează schimbul între statele membre. Totuşi, Comisia europeană a
fost sceptică cu privire la posibilitatea ca firmele care sunt angajate într-un cartel de export nu au ca
rezultat un efect asupra pieţei interne.
19
Cazul A. Ahlstrom OY versus Comisia Europeană, OJL 85/1, 26.3.85: 16

16
 Acesta este un exemplu al problemei generale privind oligopolul cu care se
confruntă autorităţile de concurenţă: în situaţia în care o piaţă este caracterizată de o
structură de oligopol, firmele pot obţine rezultate coluzive (producţie limitată, preţuri
ridicate) fără să se angajeze într-un comportament care este ilegal.
Problema oligopolului ridică cel puţin două dificultăţi pentru politica de
concurenţă. Prima este cea a dovezii: chiar dacă firmele de pe o piaţă oligopolistă se
înţeleg în sens legal, poate fi dificil să se obţină dovezi suficiente ale înţelegerii. Cea de-a
doua problemă este una de remediu. Dacă firmele se înţeleg, li se poate ordona să nu
mai continue şi acestea pot fi subiectul unor amenzi destul de mari astfel încât ele vor
decide că este spre binele lor să procedeze în acest fel. Dar firmele din industriile
caracterizate de oligopol vor fi capabile să restrângă concurenţa dintre ele fără să se
înţeleagă; echilibrul pieţei de oligopol în care firmele nu se înţeleg poate fi apropiat de
cel al monopolului. Dacă acesta este rezultatul în urma deciziilor independente ale
firmelor, probabil că autorităţile de concurenţă nu pot lua măsuri.
Structura de piaţă este determinată, la rândul ei, de forţele de piaţă şi există
unele industrii pentru care echilibrul de piaţă se obţine într-o structură de oligopol.
Această observaţie sugerează o implicaţie clară a problemei oligopolului pentru politica
de concurentă. Deoarece există dificultăţi practice în influenţarea conduitei afacerilor pe
pieţele oligopoliste, autorităţile de concurenţă trebuie să fie prudente în ceea ce priveşte
structura pieţei.

Tipuri de acorduri de cooperare orizontală

Acordurile de cercetare-dezvoltare - pot prevedea executarea anumitor activităţi

de cercetare şi de dezvoltare, de îmbunătăţire în comun a tehnicilor existente sau o
cooperare în materie de cercetare, de dezvoltare şi de comercializare de produse cu totul
noi. Din punctul de vedere al concurenţei, cooperarea în materie de cercetare şi
dezvoltare reduce costurile iniţiale, permite un schimb mutual de idei şi favorizează
dezvoltarea mai rapidă a produselor şi a tehnicilor. În anumite cazuri, aceste acorduri
pot antrena efecte restrictive asupra concurenţei la nivelul preţurilor, al producţiei,
inovaţiei, diversităţii sau calităţii produselor.
Acordurile de producţie - se pot distinge trei categorii:
 Acordurile de producţie în comun, în virtutea cărora părţile acceptă să fabrice
anumite produse în comun.
 Acorduri de specializare (unilaterală sau reciprocă), în virtutea cărora părţile
acceptă, pe o bază unilaterală sau reciprocă, de a ceda fabricarea unui produs
dat şi de a-l cumpăra de la altă firmă.
 Acordurile de subproducţie, în virtutea cărora o parte (numită ordonator) cere
unei alte părţi (numită subproducător) fabricarea unui anumit produs.
Acordurile de achiziţionare în comun – grupează produsele care pot fi realizate
prin mijlocirea unei societăţi controlate în comun sau a unei societăţi în care mai multe
întreprinderi deţin o mică participare, pe baza unui acord contractual sau unei forme
de cooperare mai suple. Din punctul de vedere al concurenţei, aceste acorduri sunt
deseori încheiate de întreprinderi mici şi mijlocii, cu scopul de a le permite cumpărarea
unor cantităţi de produse şi obţinerea de rabaturi similare cu cele obţinute de
concurenţii lor mai mari. Ele sunt în general favorabile concurenţei.
Acordurile de comercializare – sunt îndreptate spre o cooperare între concurenţi
în ceea ce priveşte vânzarea, distribuţia sau promovarea produselor. Aceste acorduri
pot avea obiective foarte diferite în funcţie de elementele de comercializare asupra
cărora se îndreaptă cooperarea. Printre acordurile de comercializare se numără
acordurile de vânzare grupată care implică o determinare în comun a tuturor aspectelor
comerciale legate de vânzarea respectivului produs, adică preţul de vânzare, care are
efecte restrictive asupra concurenţei. Se numără şi acordurile îndreptate numai asupra
unui aspect particular al comercializării, cum ar fi serviciile post-vânzare sau

17
publicitatea. Acordurile de distribuţie sunt tot acorduri de comercializare, dar au
caracter vertical.
Acordurile de normalizare – au ca obiectiv principal definirea exigenţelor tehnice
sau de calitate pe care produsele, procesele sau metodele de producţie trebuie să le
îndeplinească. Din punctul de vedere al concurenţei, este necesar să se verifice că acest
gen de acord nu este utilizat pentru alte scopuri care au ca rezultat restrângerea
concurenţei pe piaţă.
Acordurile cu privire la mediul înconjurător – sunt acorduri în virtutea cărora
părţile se angajează să reducă poluarea, conform legislaţiei privind mediul înconjurător
sau cu obiectivele fixate în materie de mediu. În termeni generali, Comisia este
favorabilă în ceea ce priveşte acest gen de acorduri, însă atunci când acordurile ascund
practici anticoncurenţiale, trebuie să se aplice regulile de concurenţă.

Linii directoare privind acordurile de cooperare orizontală

Liniile directoare ajută întreprinderile să evalueze de la caz la caz

compatibilitatea acordurilor de cooperare încheiate faţă de regulile de concurenţă,
furnizând un cadru analitic pentru tipurile cele mai frecvente de cooperare care
generează în mod potenţial câştiguri de eficienţă, cum ar fi acordurile de cercetare
dezvoltare, de producţie, de achiziţionare, de comercializare, de normalizare sau de
protecţie a mediului înconjurător. Alte tipuri de acorduri orizontale între întreprinderi
concurente îndreptate, spre exemplu, asupra schimburilor de informaţii sau asupra
participării minoritare, nu sunt tratate.
Art. 101 (1) se aplică acordurilor de cooperare orizontală care au ca scop sau ca
efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurenţei. Numeroase
acorduri de cooperare orizontală nu au ca obiect restrângerea concurenţei. Pentru
acestea, este, deci, necesar de a se analiza efectele lor pe piaţă. În cadrul acestei
analize, nu este suficient doar ca acordul să limiteze concurenţa între părţi, dar trebuie,
de asemenea, să fie susceptibil să afecteze concurenţa pe piaţă într-o astfel de măsură,
încât să poată avea efecte negative asupra preţurilor, producţiei, inovaţiei, varietăţii sau
calităţii produselor. Capacitatea acordului de cooperare de a cauza efecte negative,
depinde de contextul economic şi, ca urmare, trebuie să se ţină cont de natura
acordului, de puterea de piaţă cumulată de către părţi şi de alţi factori structurali.
Natura acordului de cooperare este definită prin intermediul unor elemente cum
ar fi: domeniul şi obiectivul cooperării, raporturile de concurenţă între părţi şi
întinderea activităţii lor combinate. Aceste elemente constituie indicii privind
probabilitatea unei coordonări pe piaţă a comportamentului părţilor. Anumite tipuri de
acorduri, printre care marea majoritate a acordurilor de cercetare dezvoltare sau a
cooperărilor în materie de normalizare sau ameliorare a condiţiilor de protejare a
mediului înconjurător, riscă să conţină restricţii cu privire la preţuri sau la producţie.
Eventualele efecte negative care le pot avea aceste tipuri de acorduri sunt îndreptate în
special asupra inovării sau diversificării produselor. Ele pot crea şi probleme de
închidere a pieţelor.
Pe de altă parte, alte tipuri de cooperare, cum ar fi acordurile asupra producţiei
sau achiziţionării, conţin o anumită împărţire a costurilor totale. Atunci când costurile
sunt importante, iar părţile combină într-o mare măsură activităţile lor în domeniul
vizat de cooperare, este foarte uşor pentru ele să coordoneze preţurile şi producţia şi să
încalce regulile de concurenţă.
Fiecare acord de cooperare trebuie să fie analizat de la caz la caz. Trebuie să se
identifice acordurile de cooperare care:
Nu contravin regulilor de concurenţă – este vorba despre cooperările care nu
implică nici o coordonare a comportamentului concurenţial al părţilor pe piaţă, cum ar
fi cazul:
 cooperării între întreprinderi care nu sunt concurente;
 cooperări între întreprinderi care nu pot conduce independent proiectul sau

18
 activitatea vizată prin cooperare;
 cooperarea îndreptată asupra unei activităţi care nu influenţează parametrii
concurenţei.
Contravin regulilor de concurenţă – este vorba de acordurile de cooperare care
au ca obiect restrângerea concurenţei prin fixarea preţurilor, limitarea producţiei sau
repartizarea pieţelor sau a calităţii.
Sunt susceptibile de a contraveni regulilor de concurenţă – este vorba de
acordurile care nu intră în categoriile prezentate anterior şi trebuie să facă obiectul unei
analize cu privire la puterea de piaţă şi la structura acesteia.
În ceea ce priveşte analiza puterii de piaţă şi a structurii pieţelor, punctul de
plecare este poziţia părţilor pe pieţele afectate de către cooperare, pentru a determina
dacă acestea sunt susceptibile de a menţine, de a dobândi sau de a întări puterea de
piaţă graţie cooperării, adică dacă au capacitatea de a produce efecte negative pe piaţă
în ceea ce priveşte preţul, producţia, inovaţia, varietatea sau calitatea bunurilor şi a
serviciilor.
Pentru a analiza poziţia părţilor, trebuie să se definească piaţa sau pieţele
relevante şi să se calculeze partea de piaţă cumulată de către fiecare. Dacă aceasta este
scăzută, este puţin probabil ca înţelegerea să producă efecte restrictive pe piaţă. Dată
fiind diversitatea formelor de cooperare şi efectele pe care ele pot să le producă în
funcţie de condiţiile care le guvernează, este imposibil de definit un prag de piaţă
general de la care să se plece pentru a presupune existenţa unei puteri de piaţă
suficiente să cauzeze efecte restrictive.
Pe de altă parte, trebuie să se ia în considerare, ca un element suplimentar
pentru aprecierea efectelor cooperării asupra concurenţei, concentrarea pieţei, adică
poziţia şi numărul de concurenţei. Alţi factori de analizat sunt: stabilitatea cotelor de
piaţă, barierele la intrare, puterea compensatoare a cumpărătorilor/furnizorilor şi
natura produselor (omogenitatea, maturitatea).
Acordurile de cooperare pot beneficia de o exceptare (prin art. 101 (3)) atunci
când sunt întrunite condiţiile următoare:
 Avantaje economice – cum ar fi ameliorarea producţiei sau distribuţiei
produselor, sau promovarea progresului tehnic sau economic, care pot
contrabalansa efectele restrictive asupra concurenţei. Părţile trebuie să facă
dovada că înţelegerea este susceptibilă de a genera câştiguri de eficienţă care nu
pot fi obţinute prin mijloace mai puţin restrictive.
 Parte echitabilă rezervată utilizatorilor –nu numai părţile implicate trebuie să
profite de avantajele economice generate prin acest gen de acord.
 Caracter indispensabil – dacă există mijloace mai puţin restrictive pentru
obţinerea unor avantaje comparabile, avantajele economice prezentate nu pot
servi pentru justificarea restricţiilor de concurenţă.
 Absenţa eliminării concurenţei – în caz de poziţie dominantă, un acord orizontal
care produce efecte anticoncurenţiale nu poate fi exceptat.
 Regulamente de exceptare pe categorie în materie de cercetare şi dezvoltare şi în
materie de specializare20 – în cazul acestor tipuri de acorduri, combinarea
competenţelor poate genera câştiguri de eficienţă importante, fiind exceptate
până la un anumit prag de piaţă deţinut.
 Acordurile de cercetare-dezvoltare încurajează cooperarea între întreprinderi în
materie, menţinând o concurenţă efectivă în interiorul pieţei comune. Noul
regulament de exceptare pe categorie, Regulamentul 2659/2000, 21 se abate de la
abordarea tradiţională a regulamentelor de exceptare bazate pe o listă de clauze

20
Regulamentul (CEE) nr. 2821/71 al Consiliului, din 20 decembrie 1971, privind aplicarea art. 81 (3) al
tratatului asupra unor categorii de acorduri, de decizii şi de practici concertate (Jurnal oficial L 285 din
29.12.1971)
21
Regulamentul (CE) nr. 2659/2000 al Comisiei, din 29 noiembrie 2000, privind aplicarea art. 81 (3), al
tratatului anumitor categorii de acorduri de cercetare şi de dezvoltare (Jurnal oficial L 304 din 05.12.2000)

19
 exceptate în mod expres, în beneficiul unei abordări fondate pe o exceptare
generală a tuturor condiţiilor în care întreprinderile încheie acorduri de
cercetare-dezvoltare, abordarecare se înscrie în procesul de simplificare şi de
clarificare legislativă, început de Comisie în anul 1997. Luând în considerare
faptul că acţiunea de cooperare, în materie de cercetare şi de dezvoltare
contribuie în general la promovarea schimbului de know-how şi de tehnologie, la
facilitarea progresului tehnic şi economic, la raţionalizarea fabricării şi utilizării
de produse, în special în beneficiul consumatorilor, prezentul regulament nu
exceptează numai acordurile care au ca obiectiv principal cercetarea şi
dezvoltarea, dar toate acordurile legate în mod direct şi necesare pentru punerea
în aplicare a unei cooperări în domeniul cercetării-dezvoltării, cu condiţia ca
partea de piaţă cumulată de părţile contractante să nu depăşească 25% din
piaţa relevantă, care este calculată fie asupra volumului de vânzări realizate pe
piaţă, fie pe baza unei estimări a acesteia în raport cu anul precedent. Dacă
pragul de piaţă depăşeşte după un timp pragul de 25%, dar rămâne inferior lui
30%, exceptarea continuă să se aplice încă 2 ani. Din contra, dacă pragul de
30% este depăşit, exceptarea se aplică numai un an.
La 14 decembrie 2010, Comisia a adoptat noi reguli şi orientări pentru
evaluarea acordurilor de cooperare orizontală. Acest nou regim cuprinde două
regulamente aplicabile de exceptare pe categorii privind, pe de o parte, acordurile de
cercetare şi dezvoltare, iar pe de altă parte acordurile de specializare şi producţie în
comun,22 precum şi orientările orizontale care le însoţesc. Două dintre aspectele
esențiale ale reformei includ introducerea unui nou capitol privind schimburile de
informații și o revizuire substanțială a capitolului referitor la acordurile privind
standardizarea. Cel de-al doilea aspect clarifică, în special, condițiile esențiale de
asigurare a proceselor competitive de stabilire a standardelor și contribuie la realizarea
obiectivului privind crearea unui sistem de standarde mai eficient pentru Europa, astfel
cum se arată în inițiativa emblematică „O politică industrială integrată pentru era
globalizării” din strategia Europa 2020.
Prezentul regulament nu trebuie să se aplice acordurilor care nu sunt
indispensabile pentru obţinerea efectelor pozitive menţionate mai sus. Anumite restricţii
grave asupra concurenţei (cum ar fi fixarea preţului de vânzare, limitarea producţiei şi
altele) continuă să fie interzise. Acordurile neacoperite de exceptare sunt cele care au ca
obiect:
 restrângerea libertăţii întreprinderilor participante de a urmări o cercetare şi o
dezvoltare, odată ce activitatea prevăzută în acord a fost realizată;
 interzicerea de a contesta validitatea drepturilor de proprietate intelectuală
deţinute de către părţi, atunci când acestea sunt exploatate în scopurile
cercetării-dezvoltării sau când decurg din rezultatele de cercetare-dezvoltare;
 limitarea producţiei sau a vânzărilor;
 fixarea preţului de vânzare;
 restrângerea livrării produsului către o clientelă la încetarea perioadei de 7 ani
plecând de la prima punere în vânzare;
 interzicerea de a practica o vânzare pasivă pe teritoriul destinat altor părţi;
 interzicerea de a comercializa produse pe teritoriul destinat altor părţi la
încheierea unei perioade de 7 ani, începând cu punerea în aplicare a vânzărilor;
 obligaţia de a nu ceda terţilor licenţele de fabricare a produselor atunci când
exploatarea rezultatelor de cercetare-dezvoltare nu este examinată sau
efectuată;

22
Regulamentul (UE) nr. 1217/2010 al Comisiei din 14 decembrie 2010 privind aplicarea articolului 101
alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene anumitor categorii de acorduri de cercetare și
dezvoltare (JO L 335, 18.12.2010, p. 36) și Regulamentul (UE) nr. 1218/2010 al Comisiei din 14 decembrie
2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) din Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene
anumitor categorii de acorduri de specializare (JO L 335, 18.12.2010, p. 43).

20
 obligaţia de a nu satisface cererile clientelei sau a pieţei comune;
obligaţia de a restrânge distribuţia, de exemplu, cu o utilizare improprie a
proprietăţii intelectuale.
Retragerea exceptării se poate face de către Comisie atunci când acordul
limitează sensibil posibilitatea terţilor de a derula aceeaşi activitate sau de a pătrunde
pe piaţă, când rezultatele acordului nu sunt exploatate de către părţi, când produsele
provenite nu sunt supuse jocului de concurenţă pe ansamblul pieţei sau pe o parte
substanţială a sa sau atunci când acordul elimină existenţa unei concurenţe efective în
cercetare-dezvoltare pe o anumită piaţă.

Acordurile verticale

Cooperarea este verticală dacă are loc între firme care operează la nivele diferite
ale lanţului de producţie – de exemplu între fabricanţi şi angrosişti sau între angrosişti
şi detailişti. Fabricanţii şi distribuitorii deseori se înţeleg să încheie contracte care
cuprind restricţii verticale privitoare la: teritorii exclusive (caz în care un fabricant
autorizează numai un distribuitor pentru o anumită zonă), achiziţionări exclusive (când
distribuitorul este de acord să cumpere toată cantitatea dintr-un anumit bun de la un
fabricant specificat) sau menţinerea preţului de vânzare (când distribuitorul este de
acord să vândă la preţul desemnat de către fabricant sau la unul mai mare). 23 Un
fabricant poate, de asemenea, să administreze un sistem de distribuţie selectivă,
specificând standardele minime ale anumitor caracteristici care trebuie satisfăcute de
către un distribuitor şi aprovizionând toţi sau o parte din distribuitorii calificaţi. Chiar
şi aranjamentele de franchising implică unele restricţii verticale.
Aceste cazuri reliefează natura efectelor negative care pot apare din restricţiile
verticale: creşterea barierelor la intrarea pe piaţă, îndepărtarea rivalilor de la canalele
de distribuţie, facilitarea coluziunii şi împiedicarea integrării efective a pieţei. Efectele
posibile de eficienţă includ controlul calităţii şi promovarea eforturilor de vânzare a
distribuitorilor, într-un mod care creşte concurenţa între mărci.
Acordurile verticale au două efecte asupra bunăstării economice: impactul
asupra concurenţei intra-marcă şi asupra concurenţei inter-marcă. Acordurile verticale
restrictive, cum ar fi aranjamentele de distribuţie exclusivă sau menţinerea preţului de
revânzare, previn, restricţionează sau distorsionează concurenţa intra-marcă. Deşi
există motive legate de calitate în spatele unor astfel de înţelegeri, aranjamentele pot fi
de fapt pro-concurenţiale între diferite mărci.
Să presupunem, de exemplu, că un produs de marcă din Franţa doreşte să intre pe piaţa
Greciei, care este dominată de câteva firme mari, a căror mărci sunt foarte cunoscute. Strategia
noului concurent francez poate fi aceea de a selecta un singur distribuitor din Grecia care, în
schimb, poate alege un număr limitat de detailişti şi poate să le acorde acestora o protecţie
teritorială (un monopol pentru acea marcă în aria de vânzare şi o interzicere pentru alţi detailişti de
a vinde). În schimb, aceşti agenţi vor crea şi vor menţine o imagine de calitate superioară, garanţii şi
servicii post-vânzare superioare. Investiţiile în standarde, certificări şi prezentări, precum şi costurile
post vânzare nu vor fi realizate cu uşurinţă de către proprietarii de magazine, cunoscând pretenţiile
care există în rândul consumatorilor privind mărcile mari de pe piaţă. Dacă fabricantul din Franţa
doreşte să investească în continuare, ar dori să fie asigurat că randamentele acestor investiţii nu vor
fi erodate de vânzătorii „free-riding,” care exploatează reputaţia fără să ofere de fapt calitate şi
servicii corespunzătoare (dar cu siguranţă din aceste motive pot să ofere la preţuri mai scăzute).
Acest exemplu arată că restrângerea concurenţei intra-marcă poate fi o strategie pentru creşterea
concurenţei inter-marcă. Dacă se întâmplă acest lucru, poate ajuta la întărirea integrării europene.
Restricţiile verticale limitează concurenţa dintre comercianţii unei singure mărci.
Un fabricant consideră că este profitabil să restrângă concurenţa dintre comercianţii
23
Decizia privind cazul FEG/TU este un exemplu de combinare de asociaţii de comerţ şi restricţii verticale.
FEG, asociaţia germană a angrosiştilor de echipament electrotehnic, menţinea un sistem exclusiv de afaceri
cu o asociaţie de importatori de asemenea bunuri şi cu furnizorii locali, toţi cei care distribuiau produsele
prin membrii FEG. Angrosiştii care nu făceau parte din asociaţie erau subiectul unor restricţii artificiale
asupra abilităţii lor de a obţine produse; angrosiştii care erau localizaţi în afara Olandei nu puteau să
aducă produsele lor aici, utilizând importatori care erau limitaţi de înţelegerea exclusivă încheiată. Comisia
a ordonat încetarea înţelegerii exclusive şi a acordat amenzi în valoare de 200.000 euro.

21
mărcii sale, deoarece consideră că restricţiile îi vor determina pe aceştia să se comporte
într-un mod care să promoveze concurenţa dintre marca sa şi alte mărci. In asemenea
cazuri, restricţiile verticale au atât efecte anticoncurenţiale, cât şi efecte
proconcurenţiale, iar impactul net pe care îl au asupra pieţei este ambiguu.
Astăzi, există un consens asupra faptului că restricţiile verticale sunt mai puţin
periculoase pentru concurenţă decât cele orizontale. Motivul este acela că fiind
„verticale” necesită bunuri complementare şi nu substituibile. Exercitarea puterii de
piaţă de către un producător de bunuri substituibile va fi benefică întotdeauna pentru
ceilalţi producători de asemenea bunuri. Dacă bunurile sunt complementare cererea
pentru acestea va fi redusă în situaţia în care creşte preţul bunului produs de către
compania care deţine putere de piaţă. Acest lucru conduce la o focalizare mai precisă a
Comisiei europene asupra restricţiilor verticale, care poate fi reflectată sumar după cum
urmează:
(i) sunt bunurile implicate într-adevăr complementare? În acest caz, înţelegerile
verticale trebuie să fie presupuse a fi compatibile cu regulile de concurenţă europene;
(ii) trebuie să se verifice dacă concurenţa inter-marcă este slabă sau nu – dacă
este slabă se pune întrebarea dacă părţile care sunt integrate vertical se vor bucura de
o putere de piaţă substanţială? dacă da atunci:
(iii) trebuie implicat testul SANE (Adverse Net External Effect): există un efect
extern net advers asupra părţilor terţe – cum ar fi asupra consumatorilor, concurenţilor
existenţi sau potenţiali? Dacă nu, aranjamentul vertical este legal.
Practica din Uniunea Europeană în anii `60 era următoarea - Comisia
asumându-şi o abordare birocratică, cerând notificarea oricărui aranjament vertical (ca
urmare a scopului său restrictiv) a fost inundată de atât de multe notificări încât a fost
nevoită să elaboreze exceptările în bloc, clarificând diferite categorii de înţelegeri sub
condiţii specifice. Înseamnă că fundamentarea politicii Comisiei pe art. 101 a fost prea
restrictivă. Să ne amintim că art. 101 vorbeşte de „scop sau efect” al înţelegerilor dintre
firme. Noua perspectivă cu privire la înţelegerile verticale are clar la bază „efectul” şi
sugerează o politică liberală de ne-notificare, datorită răspunsurilor la întrebările (i) şi
(ii), chiar dacă scopul înţelegerii este restrictiv.

Tipuri de restricţii verticale

Impunerea unei mărci unice - atunci când o clauză contractuală obligă sau
incită cumpărătorul să acopere practic toate nevoile sale aprovizionându-se de la un
singur furnizor, vorbim de impunerea unei mărci unice. Aceasta nu semnifică faptul că
acel cumpărător este obligat de a se aproviziona direct de la acel furnizor, dar el nu va
cumpăra, nu va vinde şi nu va integra în produsele sale bunuri sau servicii aparţinând
concurenţilor. Clauzele acestui tip de acord riscă să închidă accesul la piaţă al
furnizorilor concurenţi sau potenţiali, facilitează coluziunea dintre furnizori în caz de
utilizare cumulativă şi, atunci când cumpărătorul este un detailist care vinde
consumatorilor finali, se slăbeşte concurenţa inter-marcă în interiorul punctului de
vânzare.
Distribuţia exclusivă – în cadrul unui acord de distribuţie exclusivă furnizorul
acceptă să nu vândă producţia sa decât unui singur distribuitor în vederea revânzării
pe un teritoriu determinat. În acelaşi timp, distribuitorul este de cele mai multe ori
limitat în activităţile sale de vânzarea pe un teritoriu exclusiv. Din punctul de vedere al
concurenţei, acest sistem riscă să slăbească mai ales concurenţa intra-marcă şi să
închidă piaţa în aşa fel încât poate rezulta o discriminare prin preţ. Pentru că cea mai
mare parte sau totalitatea furnizorilor aplică distribuţia exclusivă, aceasta poate facilita
coluziunile, atât la nivelul lor, cât şi la cel al distribuitorilor. Comisia consideră că
situaţia trebuie să fie combătută, nu numai pentru a restabili o concurenţă eficace între
operatorii economici, dar şi pentru a susţine integrarea pieţelor.
Exclusivitatea clientelei – în cadrul unui acord de exclusivitate al clientelei
furnizorul acceptă de a nu mai vinde produsele sale decât unui singur distribuitor, în

22
scopul de revânzare la o categorie de clienţi determinaţi. În acelaşi timp, distribuitorul
este limitat în vânzările sale la acea clientelă acordată. Având în vedere concurenţa,
acest sistem riscă în special să slăbească concurenţa intra-marcă şi să închidă piaţa în
aşa fel încât poate rezulta o discriminare prin preţ. Deoarece cea mai mare parte sau
totalitatea furnizorilor aplică exclusivitatea clientelei, aceasta poate facilita coluziunile
atât la nivelul lor, cât şi la nivelul distribuitorilor.
Distribuţia selectivă – acordurile de distribuţie selectivă restrâng, pe de o parte,
numărul distribuitorilor agreaţi şi, pe de altă parte, posibilitatea acestora de a revinde
produsele. Contrar la ceea ce se întâmplă pentru distribuţia exclusivă, limitarea
numărului de revânzători agreaţi nu depinde de numărul de teritorii, ci de criterii de
selecţie legate de natura produsului. O altă diferenţă constă în faptul că restricţia în
materie de revânzare nu priveşte vânzările active efectuate în exteriorul teritoriului, ci
toate vânzările realizate cu distribuitorii neagreaţi, revânzătorii agreaţi şi consumatorii
finali, aceştia fiind astfel singurii cumpărători potenţiali. Distribuţia selectivă este
utilizată pentru a distribui produse de marcă. În ceea ce priveşte concurenţa, acest tip
de distribuţie riscă să slăbească concurenţa intra-marcă, în special atunci când are
efect cumulativ, de izgonire a unuia sau mai multor distribuitori şi de facilitare a
coluziunilor între furnizori sau cumpărători.
Franchiza – acordurile de franchiză conţin o licenţă de drepturi de proprietate
intelectuală faţă de mărci, de semne distinctive sau de cunoştinţe, pentru utilizarea şi
distribuirea bunurilor şi serviciilor. În afara licenţei drepturilor de proprietate
intelectuală franchizorul furnizează, pe timpul aplicării acordului, o asistenţă
comercială sau tehnică. Licenţa şi această asistenţă fac parte integrată din metoda
comercială. Franchizorul aplică o redevenţă pentru utilizarea metodei comerciale.
Franchiza poate permite franchizorului de a pune în aplicare o reţea uniformă pentru
distribuţia produselor sale. În ceea ce priveşte concurenţa, concesiunea metodei
comerciale şi acordurile de franchiză conţin, în general, o combinare de restricţii
verticale asupra produselor distribuite, în particular distribuţia selectivă, exclusivitatea
mărcii, distribuţia exclusivă sau forme îndulcite ale acestor restricţii.
Furnizarea exclusivă – implică situaţia în care furnizorul nu poate vinde în
interiorul comunităţii un produs final decât unui singur cumpărător. Pentru bunurile
sau serviciile intermediare, furnizarea exclusivă semnifică că nu există în interiorul
comunităţii decât un singur cumpărător pentru un uz determinat. În ceea ce priveşte
concurenţa, furnizarea exclusivă riscă să conducă la eliminarea altor cumpărători.
Vânzările legate – există o vânzare legată atunci când un furnizor subordonează
vânzarea unui produs de cumpărarea unui alt produs distinct, de la furnizor sau de la
o persoană desemnată de el. Primul produs este denumit bun sau serviciu „liant,” iar
cel de-al doilea „legat”. Atunci când vânzările legate nu sunt justificate în mod obiectiv
de natura produsului sau de folosirea lui comercială, ele pot constitui un abuz de
putere dominantă. În ceea ce priveşte concurenţa, acest gen de acord vizează
subordonarea vânzării unui produs de cumpărarea altuia, încălcând regulile de
concurenţă.
Preţuri de vânzare recomandate sau maxime - în ceea ce priveşte concurenţa,
preţurile maxime sau recomandate riscă să funcţioneze ca un punct de convergenţă
pentru revânzători şi să fie urmate de majoritatea sau chiar totalitatea dintre ei, riscând
să faciliteze coluziunea. Practica constă în recomandarea către un revânzător a unui
preţ de vânzare sau impunerea unui preţ de vânzare maxim.

Linii directoare privind restricţiile verticale

Efectele negative pe care restricţiile verticale sunt susceptibile să le aibă pe piaţă

şi pe care regulile de concurenţă comunitare vizează să le împiedice sunt următoarele:
excluderea altor furnizori sau a altor cumpărători prin punerea în aplicare a barierelor
la intrare; reducerea concurenţei inter-marcă între întreprinderile prezente pe o piaţă;
reducerea concurenţei intra-marcă între distribuitori sau atingerea libertăţii

23
consumatorilor de a cumpăra un anumit bun sau serviciu dintr-un alt stat membru.
Totuşi, restricţiile verticale au deseori efecte pozitive, în particular încurajând
concurenţa din alte punct de vedere decât preţul şi incitând la ameliorarea calităţii
serviciilor. În consecinţă, aplicarea anumitor restricţii verticale este justificabilă pentru
o durată limitată atunci când:
 un distribuitor poate deturna în profitul său eforturile promoţionale ale altui
distribuitor;
 un fabricant care doreşte să intre pe o piaţă nouă, de exemplu exportând pentru
prima oară produsele către alte ţări, suportă anumite „investiţii de plecare”
pentru distribuitor cu scopul de a instala marca pe acea piaţă;
 anumiţi detailişti dobândesc reputaţia de a nu comercializa decât produse de
calitate;
 anumite investiţii specifice către un client determinat sunt realizate fie de către
furnizor, fie de către cumpărător, cum ar fi cazul echipamentelor speciale sau
formării specifice;
 furnizorul de competenţă profesională nu doreşte ca aceasta să fie utilizată în
beneficiul concurenţilor sau de către aceştia, deoarece odată transmisă ea nu
poate fi redobândită;
 fabricantul, folosind economiile sale pentru reducerea preţului de vânzare cu
amănuntul la produsul său, poate dori încredinţarea revânzării lui la un număr
limitat de distribuitori;
 băncile sau pieţele de capital furnizează în condiţii sub-optimale capitaluri
pentru că ele dispun de informaţii imperfecte cu privire la solvabilitatea celui
care solicită împrumutul sau pentru că împrumutul nu este garantat într-o
manieră adecvată;
 un fabricant măreşte vânzările sale, impunând o anumită uniformitate şi norme
de calitate distribuitorilor săi, ceea ce îi permite obţinerea unei imagini de marcă
superioare şi creşterea interesului consumatorului (ex. distribuţia selectivă şi
franchiza).
Aprecierea unei restricţii verticale cuprinde, în general, următoarele patru etape:
Intreprinderile implicate trebuie să definească piaţa relevantă în scopul stabilirii
cotei de piaţă a furnizorului sau cumpărătorului, în funcţie de acord. Cota de piaţă se
calculează luând în considerare piaţa produsului în cauză (care cuprinde toate
produsele sau serviciile pe care consumatorul la consideră ca fiind echivalente) şi piaţa
geografică relevantă (care cuprinde teritoriul pe care întreprinderile implicate sunt
angajate în oferta şi cererea de bunurile şi serviciile în cauză).
Dacă cota de piaţă relevantă nu depăşeşte pragul de 30%, acordul vertical
beneficiază de exceptare pe categorie, cu rezerva de a satisface condiţiile fixate prin
Regulamentul nr. 2790/1999. La 20 aprilie 2010, Comisia a adoptat un regulamentul
de exceptare pe categorii revizuit 24 şi orientări25 privind acordurile verticale, adică
acordurile între furnizori şi cumpărători care operează la diferite niveluri ale lanţului de
producţie şi de distribuţie pentru furnizarea şi distribuirea de produse şi servicii.
Principiul de bază al regulilor revizuite rămâne acela că întreprinderile cu putere
limitată pe piaţă sunt libere să decidă asupra modului în care îşi distribuie produsele,
cu condiţia să nu încheie acorduri care să conţină restricţii privind stabilirea preţurilor
sau alte restricţii grave. Regulile au fost însă revizuite pentru a ţine seama de puterea
pe care o pot avea pe piață atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii, astfel încât toate părţile
acordului să deţină fiecare o cotă de piaţă sub 30%, pentru ca exceptarea pe categorii
să poată fi aplicată.
Dacă cota de piaţă relevantă depăşeşte pragul de 30%, trebuie verificat dacă
24
Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul
(3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale șI practici concertate
(JO L 102, 23. 4.2010, pp. 1-7).
25
Comunicarea Comisiei – Orientări privind restricțiile verticale (JO C 130, 19.5.2010, pp. 1-46).

24
acordul vertical denaturează sau nu concurenţa. În acest caz, factorii care trebuie luaţi
în considerare sunt: poziţia furnizorului, concurenţii, poziţia cumpărătorului pe piaţă,
barierele la intrare, natura produsului, etc.
Dacă acordul vertical îndeplineşte condiţiile de exceptare, el trebuie să
contribuie la îmbunătăţirea producţiei, a distribuţiei produselor, la promovarea
progresului tehnic sau economic şi la rezervarea unei părţi echitabile din profitul care a
rezultat utilizatorilor.
Condiţiile de exceptare pentru anumite acorduri verticale au fost prezentate,
pentru prima dată, în Regulamentul nr. 19/65,26 care abilitează Comisia să excepteze
anumite categorii de acorduri exclusive între două întreprinderi care au ca scop
revânzarea produselor. Aplicarea acestui regulament nu priveşte şi acordurile încheiate
între mai mult de două întreprinderi, nici acordurile de distribuţie exclusivă, de livrare
sau cumpărare de servicii sau de produse destinate a fi transformate.
În cursul anilor, sfera de cuprindere avută în vedere de prezentul regulament s-
a dovedit a fi prea rigidă în raport cu contextul economic şi cu tehnicile de distribuţie
actuale. Astfel, Regulamentul nr. 1215/1999 şi-a extins câmpul de aplicare pentru
includerea acordurilor verticale. Comisia poate excepta, pe calea Regulamentului,
anumite categorii de acorduri sau practici concertate:
 acordurile între două sau mai multe întreprinderi cu privire la condiţiile de
cumpărare, de vânzare şi de revânzare de bunuri sau servicii;
 acordurile între două întreprinderi care implică limitări în procesul de
cumpărare sau utilizare a drepturilor de proprietate intelectuală şi a know-how-
ului.
Regulamentele de exceptare definite de Comisie pot fi aplicabile pentru o durată
limitată de timp, pot fi modificate sau abrogate şi au un efect retroactiv cu scopul de a
extinde aplicarea lor asupra acordurilor care, în momentul intrării în vigoare a
regulamentului, îndeplineau condiţiile de exceptare.
Prezentul Regulament se aplică asupra acordurilor între două sau mai multe
întreprinderi care operează la un nivel diferit al lanţului de producţie sau de distribuţie,
urmărind să nu fie depăşit pragul de piaţă de 30%. Condiţii suplimentare trebuie
îndeplinite atunci când:
 un acord este încheiat între o asociaţie de întreprinderi şi membrii săi sau între
o asociaţie şi furnizorii săi, caz în care cifra de afaceri anuală totală a fiecărui
membru individual al asociaţiei nu poate să depăşească pragul de 50 milioane
euro;
 un acord conţine dispoziţii privind drepturile de proprietate intelectuală, acesta
nu trebuie să facă obiectul principal şi trebuie să fie indispensabil pentru
utilizarea, vânzarea sau revânzarea bunurilor;
 un acord este încheiat între întreprinderi concurente, iar furnizorul este un
producător/distribuitor de bunuri şi servicii, chiar dacă cumpărătorul este un
distribuitor care nu fabrică bunurile concurente, cifra de afaceri anuală totală a
cumpărătorului nu trebuie să depăşească 100 milioane euro.
Exceptarea nu se aplică acordurilor verticale atunci când producătorul impune:
 preţurile de revânzare a produselor proprii;
 restricţii privind teritoriul sau clientela;
 restricţii privind vânzările în cadrul unei distribuţii selective.

Implementarea reglementărilor în practică. Puterile Comisiei

Principala agenţie de implementare a politicii privind cartelurile rămâne Comisia

europeană, prin intermediul Directoratului IV, însă articolul 101 poate fi aplicat şi de
către curţile naţionale de justiţie.
26
Regulamentul (CEE) nr. 19/65 al Consiliului din 2 martie 1965, privind aplicarea articolului 81, paragraful
3, privind tratarea categoriilor de acorduri şi de practici concertate (Jurnal Oficial L 36 din 6.03.1965)

25
 Prin Legea nr. 21/1996, republicată, modificată prin OUG nr. 75/2010 şi prin
legislaţia secundară emisă în aplicarea acesteia a fost asigurat un grad înalt de
compatibilitate referitor la modul de tratare şi reglementare a înţelegerilor şi practicilor
concertate. Prevederile art. 101 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene se
regăsesc în art. 5 alin (1) din Legea concurenţei, care interzice înţelegerile, deciziile şi
practicile concertate care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori
denaturarea concurenţei pe piaţa romanească sau pe o parte a acesteia.
Legislaţia europeană sancţionează numai firmele, în timp ce curţile naţionale
pot sancţiona şi indivizii, atunci când ei participă la încălcarea articolului 101 al
tratatului CE. Companiile care suferă prejudicii, ca urmare a comportamentului de tip
cartel, pot cere despăgubiri în faţa curţilor naţionale de justiţie. Comisia este cea care
investighează cazurile de cartel, iar decizia finală se ia de către un Colegiu al
comisionarilor. Timpul care se scurge de la începerea investigaţiei şi până la decizia
finală este de câţiva ani. La deciziile luate de către Comisie se poate face recurs la
Curtea de Primă Instanţă din Luxemburg, care are puterea de a revedea legalitatea şi
motivaţiile care stau la baza luării deciziei finale şi care poate reevalua suma amenzilor.
Atunci când evoluţia schimburilor dintre statele membre, rigiditatea preţurilor,
sau alte circumstanţe determină presupunerea că este restrânsă sau deformată
concurenţa în interiorul pieţei comune, Comisia poate începe o anchetă asupra unui
sector economic sau asupra unui tip particular de acorduri din diferite sectoare. În
cadrul acestei anchete, Comisia poate cere întreprinderilor:
 informaţii: poate cere informaţiile necesare de la guverne, autorităţi de
concurenţă a statelor membre, întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi, pentru
îndeplinirea obligaţiilor stabilite de Regulament. Toate persoanele fizice sau
juridice susceptibile că dispun de informaţii utile sunt obligate să le furnizeze;
 strângerea declaraţiilor: poate interoga toate persoanele fizice sau juridice care
acceptă să fie interogate;
 realizarea unei inspecţii: poate realiza toate inspecţiile necesare asupra
întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi, la care acestea trebuie să se
supună. Agenţii Comisiei sunt investiţi cu următoarele puteri: accesul la
locurile, terenurile, mijloacele de transport ale întreprinderilor; controlul
registrelor şi a tuturor documentelor profesionale; copierea sau extragerea
documentelor controlate; aplicarea de sigilii asupra tuturor locurilor sau
documentelor profesionale pe timpul duratei inspecţiei; cererea de informaţii de
la toţi reprezentanţii sau membrii de personal ai întreprinderilor şi înregistrarea
răspunsurilor.
Agenţii mandataţi de către Comisie exercită puterile lor ca urmare a unui
mandat scris, care indică obiectul şi scopul inspecţiei, precum şi sancţiunile posibile.
Comisia informează, în timp util, autoritatea de concurenţă a statului membru cu
privire la teritoriul în care va avea loc inspecţia. Autoritatea de concurenţă poate să
realizeze asupra teritoriului său o anchetă în aplicarea dreptului naţional, în numele şi
pentru autoritatea de concurenţă a unui alt stat membru sau pentru Comisie, cu
scopul de a stabili o infracţiune asupra art. 101 sau 102.
Comisia poate aplica următoarele sancţiuni întreprinderilor:

Amenzi: Liniile directoare pentru calculul amenzilor 27 ilustrează criteriile
utilizate de către Comisie în scopul definirii sumei amenzilor la care sunt supuse
firmele care încalcă regulile de concurenţă. Transparenţa joacă aici un rol important:
este vorba de a informa firmele cu privire la implicaţiile financiare ale infracţiunilor
grave asupra concurenţei. Trebuie de amintit că a fost pus pe rol, de către Comisie, un
sistem de clemenţă, prevăzând o imunitate totală sau o reducere a sumei amenzilor, în
favoarea firmelor care furnizează dovezile privind existenţa unei înţelegeri. 28
Metoda utilizată de către Comisie pentru stabilirea sumei amenzilor conţine
27
Jurnal Oficial C din 14.01.1998
28
Comunicarea Comisiei Europene din 19.02.2002

26
definirea unei sume fixe de bază în funcţie de gravitatea şi de durata infracţiunii. Suma
astfel obţinută poate să fie supusă unei majorări sau unei diminuări de la caz la caz.
Suma de bază este stabilită în funcţie de gravitatea şi de durata infracţiunii, iar în acest
sens, Comisia recunoaşte:
 Infracţiuni mai puţin grave - de exemplu restricţiile verticale care vizează să
limiteze schimburile, dar care nu au un impact pe piaţa rămasă limitată la o
parte relativ mică din piaţa comunitară. Sume între 1000 şi 1 milion euro.
 Infracţiuni grave - este vorba de restricţiile orizontale sau verticale de aceeaşi
natura ca şi în cazul precedent, dar al căror impact pe piaţă este mai mare.
Poate fi vorba de comportamente abuzive ca urmare a deţinerii de poziţii
dominante. Sume între 1 milion şi 20 milioane euro.
 Infracţiuni foarte grave – de exemplu restricţii orizontale cum ar fi fixarea
preţurilor şi a cotelor de repartizare a pieţelor sau de alte practici care cauzează
atingerea bunei funcţionări a pieţei interne sau închiderea pieţelor naţionale.
Poate fi vorba şi de abuz de poziţie dominantă a unei firme aflate în poziţie de
cvasi-monopol. Sume peste 20 milioane euro.29
Comisia propune luarea în considerare şi a altor obiective date cum ar fi
capacitatea economică efectivă a autorilor infracţiunii, avantajul economic sau financiar
eventual obţinut. Deşi suma amenzilor trebuie să joace un rol de descurajare pentru
firme, ea nu trebuie să depăşească 10% din cifra de afaceri la nivel mondial a firmelor
implicate. În cazul unui acord care implică participarea mai multor firme (de tip cartel)
sumele amenzilor trebuie să fie ponderate în funcţie de partea deţinută de fiecare firmă
în interiorul acordului.
Comisia distinge trei nivele de durată a infracţiunii:
- infracţiuni de durată scurtă (în general mai mică de 1 an): fără o sumă
adiţională;
- infracţiuni de durată medie (în general de la 1 la 5 ani): suma amenzilor
poate creşte până la 50% din suma reţinută pentru gravitatea infracţiunii;
- infracţiuni de durată lungă (mai mare de 5 ani): suma poate creşte pentru
fiecare an până la 10% din suma reţinută pentru gravitatea infracţiunii.
Suma de bază poate fi mărită în caz de circumstanţe agravante:
- recidivă a firmei cu aceeaşi infracţiune;
- refuzul total de colaborare;
- rolul jucat de firmă în interiorul acordului;
- măsuri de retorsiune asupra altor firme.
Suma de bază poate fi redusă în caz de circumstanţe atenuante:
- rolul pasiv al firmei în cauză;
- neaplicarea efectivă a acordului;
- suspendarea infracţiunilor odată cu demararea anchetei;
- infracţiuni comise din neglijenţă;
- cooperarea efectivă a firmei.
 Penalităţi: Comisia poate impune penalităţi de până la 5% din cifra de afaceri
medie zilnică realizată în cursul exerciţiului financiar precedent, pe zi de întârziere faţă
de data fixată în decizia sa, pentru a constrânge întreprinderile:
- să pună capăt unei infracţiuni;
- să respecte o decizie care ordonă măsuri provizorii;
- să respecte un angajament obligatoriu;
- să furnizeze într-o manieră completă şi exactă informaţia care le-a fost
cerută;
- să se supună unei inspecţii care a fost ordonată.
Uniunea Europeană a introdus în anul 1996 Programul de clemenţă în urma
căruia firmele, care cooperează pe deplin cu Comisia, aducând dovezi decisive cu privire

29
În cazul Sticlă auto din anul 2008, Comisia a impus cea mai mare amendă pentru un cartel până în
prezent, aceasta ridicându-se la 1.383 de milioane EUR.

27
la existenţa unui cartel, vor primi o „reducere foarte substanţială” a amenzii, de 75-
100%. Dacă firmele aduc dovezile după începerea investigaţiilor reducerea va fi de 50-
75%, iar dacă firmele furnizează dovezi mai puţin substanţiale reducerea va fi de 10-
50%.
La data de 14.02.2002, a intrat în vigoare noua „Notă a Comisiei Europene
privind imunitatea şi reducerea amenzilor în cazurile de cartel”, care o înlocuieşte pe cea
din 1996. Fostul comisar european pentru concurenţă, Mario Monti, a declarat că:
„politica de clemenţă din 1996 a jucat un rol important în descoperirea şi sancţionarea
cartelurilor secrete din ultimii cinci ani. Noua politică în acest domeniu va stimula şi mai
mult denunţarea acestor practici prin care companiile realizează profituri ilicite pe seama
consumatorilor.”30
Începând cu anul 2009, politica de clemenţă se aplică şi înţelegerilor verticale
foarte grave, cum sunt cele referitoare la:
 fixarea preţurilor;
 împărţirea pieţelor care conduce la protecţie teritorială absolută.
Comisia consideră că o contribuţie decisivă la deschiderea unei investigaţii sau
la descoperirea unei încălcări poate justifica acordarea imunităţii în ceea ce priveşte
aplicarea unei amenzi, sub condiţia îndeplinirii anumitor cerinţe suplimentare. De
asemenea, cooperarea unuia sau mai multor agenţi economici poate justifica o
reducere, dar aceasta trebuie să reflecte contribuţia agentului economic respectiv în
ceea ce priveşte calitatea informaţiei furnizate şi momentul furnizării ei. De remarcat
este faptul că, potrivit acestei noi reglementări, vor beneficia de reduceri ale amenzilor
acei agenţi economici care furnizează Comisiei dovezi care au o valoare semnificativă în
raport cu cele aflate deja în posesia sa.
În ceea ce priveşte imunitatea de la aplicarea unei amenzi, ea va fi acordată unui
agent economic atunci când:
- acesta este primul care transmite dovezi prin care Comisia poate adopta o
decizie de declanşare a unei investigaţii, în sensul art. 14(3) din
Regulamentul Consiliului nr. 17/1962, în legătură cu un eventual cartel ce
afectează Comunitatea. Imunitatea va fi acordată numai sub condiţia ca, la
momentul transmiterii dovezilor, Comisia să nu aibă în posesie suficiente
probe pentru a adopta o decizie de declanşare a unei investigaţii;
- acesta este primul care transmite dovezi prin care Comisiei poate descoperi o
încălcare a art. 81 din Tratatul CE, în legătură cu un eventual cartel ce
afectează Comunitatea. Imunitatea va fi acordată numai dacă Comisia nu
deţine suficiente probe pentru a descoperi o încălcare a art. 81 şi dacă nici
unui agent economic nu i s-a acordat imunitate conform primului paragraf.
În plus faţă de condiţiile menţionate, pentru ca un agent economic să se bucure
de imunitate, a va trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să coopereze în mod total, continuu şi expeditiv pe parcursul desfăşurării
procedurii administrative a Comisiei şi să îi furnizeze acesteia toate probele
care intră în posesia sa, sau care îi sunt disponibile;
- să pună capăt implicării sale în practica suspectă a constitui o încălcare, dar
nu mai târziu de momentul transmiterii probelor;
- să nu fi făcut paşi pentru a fi obligat alţi agenţi să participe la săvârşirea
practicii ilegale.
Privind reducerea unei amenzi, agenţii economici care nu îndeplinesc condiţiile
pentru a beneficia de imunitate pot beneficia de reducerea amenzii prevăzute pentru
săvârşirea practicii anticoncurenţiale în cauză. În acest sens, un agent economic
trebuie să furnizeze Comisiei dovezile încălcării suspectate care trebuie să aibă o
„valoare suplimentară”31 semnificativă în raport cu dovezile aflate deja în posesia sa.
Mai mult, agentul economic respectiv trebuie să pună capăt implicării sale în practica

30
Consiliul Concurenţei, Studiu de caz: cartelurile din domeniul vitaminelor, apărut în revista „Profil
concurenţa”, nr. 1, 2003, pg. 38

28
suspectată nu mai târziu de momentul informării Comisiei cu privire la practica
respectivă.
În decizia finală, Comisia va preciza dacă dovezile furnizate de un agent
economic prezintă valoare suplimentară semnificativă faţă de cele aflate deja în posesie
şi nivelul reducerii amenzii de care va beneficia acesta.
Pentru a determina nivelul reducerii, Comisia va lua în considerare momentul la
care au fost transmise probele care întrunesc condiţiile stabilite şi măsura în care
acestea prezintă o valoare suplimentară semnificativă. Comisia poate ţine cont şi de
durata şi continuitatea cooperării agentului economic respectiv.
Comisia Europeană a amendat 11 transportatori aerieni cu 799.445.000 € pentru formarea
unui cartel la nivel mondial care a afectat serviciile de transport marfă în Spaţiul Economic
European (SEE). Timp de peste şase ani, din decembrie 1999 - 14 februarie 2006, membrii cartelului
s-au înţeles în privinţa preţurilor la combustibili şi cheltuielilor referitoare la asigurarea securităţii
zborurilor. Printre cele 11 companii amendate se află Air Canada, Air France-KLM, British Airways,
Cathay Pacific, Cargolux, Japan Airlines, LAN Chile, Martinair, SAS, Singapore Airlines şi Qantas.
Lufthansa (şi subsidiara sa din Elveţia) a primit imunitate deplină la amendă în cadrul programului
de clemenţă al Comisiei, fiind prima care a furnizat informatii despre cartel.

CAPITOLUL III

POLITICA ANTIMONOPOL

Teoria economică a abuzului de poziţie dominantă

Ineficienţa monopolului

Scopul acestui subcapitol este de a revedea literatura academică tradiţională cu

privire la costul social al monopolului pentru a estima pierderea de bunăstare pe care o
resimt consumatorii atunci când există putere de monopol într-o economie.
Alocarea necorespunzătoare a resurselor asociată puterii de monopol este
motivul principal al politicii antitrust la care mulţi economişti au aderat. Acest
dezavantaj reiese uşor prin compararea, în aceeaşi figură, a echilibrului monopolului cu
cel al concurenţei perfecte, care reprezintă de fapt metodologia de bază utilizată în
analizele precedente:

Preţ, costuri, încasări

Cmg

Pm A
Pierdere fără acoperire
Pc B C
C = ÎM

Îmg

31
Conceptul de „valoare suplimentară” se referă la măsura în care dovezile furnizate de agentul economic
întăresc caapcitatea Comisiei de a dovedi faptele în cauză. În efectuarea acestei analize, Comisia va lua în
considerare, în general, dovezi scrise originare din perioada de timp în care s-au săvârşit faptele, dovezi
care au o valoare mai mare decât dovezile stabilite subsecvent. În mod similar,probele direct relevante
pentru dovedirea faptelor vor fi considerate ca având o valoare mai mare decât cele care au o relevanţă
indirectă.

29
 Qm Qc producţie

Ineficienţa monopolului

După cum se observă din figură, nivelul preţului practicat de monopol este cu
mult superior celui din concurenţa perfectă, iar cantitatea oferită este inferioară celei
asigurate în condiţii de concurenţă. Dacă monopolul s-ar comporta ca o firmă
concurenţială, atunci ar produce la acel nivel la care costul marginal egalează preţul.
Dar monopolul produce la un nivel la care costul marginal este mai mic decât preţul.
Ca urmare:
- surplusul consumatorului în concurenţa perfectă este mai mare decât în cazul
monopolului deoarece preţul este mai mic;
- surplusul producătorului este mai mare în cazul monopolului, preţul fiind mai
ridicat;
- iar surplusul total al consumatorului şi al producătorului este mai mare în
condiţiile concurenţei perfecte, diferenţă care este cunoscută în literatura
economică sub denumirea de „pierdere fără acoperire” (eng. dead-weight
loss) - triunghiul ABC, care reprezintă numărul de unităţi adiţionale care ar
fi putut fi cumpărate în absenţa monopolului. Magnitudinea acestei pierderi
fără acoperire depinde de cât de mult monopolistul poate ridica preţul peste
nivelul concurenţial şi cât de repede răspunde cererea la această creştere de
preţ.
Pentru măsurarea costului social al monopolului au fost fundamentate mai
multe studii de-a lungul timpului. Unul dintre cei mai mari susţinători ai concurenţei,
Adam Smith spunea că: „preţul de monopol este în orice moment cel mai ridicat preţ ce se
poate obţine”.32
Studiul clasic a fost realizat în anul 1954 de economistul american A.
Harberger33 care a demonstrat că monopolul are un cost social real destul de modest,
însumând doar 0,1-1% din valoarea totală a producţiei SUA. Studiul a fost urmat de un
număr ridicat de lucrări, însă, până în anii `80 a existat un consens general cu privire
la faptul că puterea de monopol aduce societăţii costuri relativ mici.
Studiile mai recente întreprinse de F.M. Scherer şi D. Ross au încercat să
corecteze erorile şi inconsistenţele metodologiei originale a lui Harberger, sugerând că
„pierderea de bunăstare atribuită monopolului (pierderea fără acoperire) se situează între
0,5 – 2% din PNB” pierdere rezultată ca urmare a alocării necorespunzătoare a
resurselor pe pieţele de monopol din SUA. 34 Acesta reprezintă studiul cel mai
cuprinzător şi mai corect.
În afară de efectele directe asupra preţului asociate puterii de monopol,
literatura economică explorează o varietate de ineficienţe indirecte care pot fi asociate
puterii de piaţă. Economiştii mai sceptici afirmă faptul că monopolurile încurajează
viaţa fără griji, calitatea slabă şi serviciile necorespunzătoare.
H. Leibenstein, economist american, arată că puterea de monopol determină
managerii şi muncitorii să lucreze la nivele de productivitate mai scăzute decât s-ar
obţine într-un mediu concurenţial. Numeşte această slăbiciune eficienţa x (eng. x-
efficiency) care descrie situaţia în care costurile totale ale unei firme nu pot fi
minimizate deoarece producţia reală obţinută cu input-urile date este mai mică decât
nivelul maxim realizabil. O asemenea situaţie mai poartă denumirea de ineficienţă
tehnică. Autorul sugerează că, dacă aceasta s-ar include în celelalte pierderi datorate
monopolului, procentul ar fi mai mare decât cel estimat de Harberger.

32
A. Smith, operă citată, pg. 65
33
A. Harberger, Monopoly and resource allocation, apărut în „American Economic Review”, nr. 44, 1954, pg.
77-87
34
F. M. Scherer şi D. Ross, operă citată, pg. 661-685

30
 Un alt dezavantaj asociat monopolului este inegalitatea distribuirii veniturilor.35
Bineînţeles, monopolistul urmăreşte să-şi atragă sub forma profitului de monopol
beneficii care ar ajunge la consumatori în condiţiile concurenţei perfecte. Privind
efectele indirecte asupra pieţei de muncă, Scherer şi Ross concluzionează că: ”există
dovezi că aproape două treimi din câştigurile asociate puterii de monopol sunt realizate
sub forma salariilor mai ridicate”.36
Calcularea costurilor sociale asociate puterii de monopol trebuie să ia în
considerare şi cheltuielile realizate de monopolişti în scopul apărării şi întăririi poziţiei de
monopol. În acest sens, analiza întreprinsă de K. Cowling şi de D. Mueller sugerează că
firmele cheltuiesc sume ridicate din profitul de monopol pentru a-şi asigura obţinerea
acestuia din nou şi, apoi, utilizează reclama pentru a proteja profitul (cheltuieli
considerate a fi pierderi pentru societate).
Există şi o literatură extinsă cu privire la structura pieţei, concurenţă şi
inovaţie, care au, în general, un impact redus asupra pierderii de bunăstare. În această
direcţie se evidenţiază Joseph Schumpeter, care consideră că monopolul contribuie la
promovarea cercetării şi la dezvoltarea unor metode mai eficiente de producţie. În cartea
sa „Capitalism, socialism şi democraţie”, o parte relevantă este dedicată tratării
problemei neoclasice a concurenţei şi monopolului. Trebuie ca succesul să fie
penalizat? se întrebă Schumpeter. El argumentează că: „profiturile de monopol sunt ca
premiile, mai puţin importante pentru ceea ce conferă câştigătorilor, decât faptul că ele
sunt un impuls pentru încurajarea multora să caute succesul”.37 Schumpeter susţine că
monopolurile sunt mult mai stabile decât firmele din concurenţa perfectă. Aduce ca
argument faptul că marile firme au banii şi suportul necesare cercetării în tehnologia
înaltă, precum şi stimulării inovaţiei. Dar în acelaşi timp, inovaţia poate sparge un
monopol prin furnizarea de produse substituibile noi. Inovaţia este cauza creaţiei, dar şi
a „distrugerii creatoare.”
În graficul analizat anterior, care reflectă ineficienţa monopolului, o firmă
dominantă va obţine profituri de monopol şi făcând acest lucru, cauzează o alocare
suboptimală a resurselor. Totuşi, se ridică întrebarea: de ce alte firme nu intră pe piaţă
şi nu împart aceste profituri?
Cu alte cuvinte, în teoria economică dominaţia poate persista numai atunci când
există bariere la intrare şi numai dacă natura acestor bariere este de a preveni sau
împiedica intrarea pe piaţă pentru o perioadă lungă de timp. Barierele pot rezulta fie ca
urmare a structurii pieţei, fie ca urmare a comportamentului pe piaţă. În practica
actuală, nu este întotdeauna uşor distingerea pe deplin a celor două categorii. Barierele
la intrare trebuie judecate, de asemenea, ţinându-se cont de posibilităţile de recuperare
a investiţiilor realizate la începutul activităţii. Astfel, dacă un concurent potenţial
doreşte să intre pe piaţa care este dominată de o anumită companie, intrarea este o
strategie foarte riscantă, mai ales dacă compania stabilită poate purta un război al
preţurilor sau poate utiliza alte tactici de împiedicare a intrării pe piaţă (politica de
concurenţă poate să nu le descopere, sau dacă le descoperă, nu poate dovedi că ele
sunt ilegale).

Reglementarea abuzului de poziţie dominantă în legislaţia europeană – art.

102 al TFUE

Baza juridică

35
Susţinătorii monopolului găsesc însă argumente: efectele negative ale redistribuirii veniturilor pot fi
compensate, în anumite condiţii, de efecte pozitive, cum ar fi practicarea de preţuri discriminatorii (care
oferă, de exemplu, accesul unor copii săraci la o şcolarizare privată de elită). Nu trebuie uitată însă
destinaţia acestor venituri.
36
F. M. Scherer şi D. Ross, operă citată, pg. 666
37
J. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, Ed. Harper, New York,1942, pg. 74

31
 Temelia legislaţiei europene privind abuzul de poziţie dominantă este articolul
102 al TFUE al cărui text este prezentat mai jos. De asemenea, la baza reglementării
abuzului de poziţie dominantă stau şi art. 101 al TFUE şi art. 65 al Tratatului CECO.
Art. 102 - Exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o
parte substanţială a acesteia, exercitată de una sau mai multe întreprinderi, este
incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura în care comerţul dintre statele
membre poate fi afectat.
Aceste practici abuzive pot consta mai ales în :
a) impunerea, direct sau indirect, a unor preţuri de cumpărare sau de vânzare sau
a unor condiţii de tranzacţie inechitabile ;
b) limitarea producţiei, a pieţelor de desfacere sau a dezvoltării tehnice, în dauna
consumatorilor ;
c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente faţă de partenerii
comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale,
nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte.
Aşa cum rezultă din text, art. 102 al TFUE declară incompatibile şi interzise pe
piaţa comună acţiunile prin care una sau mai multe întreprinderi exploatează, într-un
mod abuziv, o poziţie dominantă în cadrul pieţei comune sau pe o parte substanţială a
sa, în măsura în care comerţul între statele membre este susceptibil de a fi afectat.
Articolul 102 interzice abuzul de poziţie dominantă, adică comportamentul
anticoncurenţial al întreprinderilor care, din motive diverse, dar mai ales din cauza
mărimii lor, ocupă o asemenea poziţie pe piaţă încât devin imune în faţa forţelor
concurenţiale care le-ar fi împiedicat în mod normal să aibă un astfel de comportament.
Conform legislaţiei europene nu este interzisă „poziţia dominantă”, ci „abuzul”.
Art. 102 stabileşte numai o interdicţie, neexistând nici o reglementare privind
acordarea de excepţii de la aceasta (cum este cazul art. 101). Pentru a aplica art. 102,
trebuie să existe anumite condiţii:
- să fie o „poziţie dominantă”;
- să se „abuzeze” de această poziţie;
- abuzul trebuie să afecteze piaţa comună sau o parte substanţială a sa;
- abuzul trebuie să fie capabil să „afecteze” comerţul între ţările membre.
Interdicţia se adresează întreprinderilor, în acelaşi sens care a fost utilizat şi în
contextul art. 101. Conceptul de întreprindere nu este limitat numai la cele stabilite
sub legile statelor membre, dar şi la cele stabilite în afara comunităţii care operează pe
o bază legală străină. Mai mult, conceptul de întreprindere este destul de larg ca să
includă o societate care „stabileşte drepturi” pentru a controla autorii, compozitorii şi
editori de muzică. Acest subcapitol va defini mai întâi conceptul de „poziţie dominantă”
şi apoi cel de „piaţă relevantă”, înainte de a explora conceptul de „abuz”.

Poziţia dominantă

O poziţie dominantă este „o poziţie de forţă economică în care se află o

întreprindere care îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe piaţa
relevantă, dându-i puterea de a se comporta, până la un anumit punct (într-o măsură
apreciabilă), independent faţă de concurenţi, faţă de clienţi şi faţă de consumatorii săi. O
astfel de poziţie nu exclude concurenţa, ceea ce s-ar întâmpla dacă ar exista un monopol
sau un cvasi-monopol, dar oferă întreprinderii posibilitatea de a avea o influenţă
apreciabilă asupra condiţiilor sub care acea concurenţă se va dezvolta şi, în orice caz, de
a acţiona neţinând cont de ea, atâta timp cât acest comportament nu este în detrimentul
său.”38

38
Cazul 85/76: Hoffmann-La Roche&Co AG versus Comisie (1979), ECR461, (1979) 3 CMLR 211, p. 38-39

32
 Se desprinde de aici concluzia că, o întreprindere care se află în poziţie
dominantă nu trebuie să fie întotdeauna criticată; însă întreprinderea este datoare să
nu permită comportamentului său să afecteze competiţia pe piaţă. Există un pericol
exprimat de Ronald Coase: „dacă un economist găseşte o practică de afaceri de un
anumit gen pe care nu o înţelege, caută o explicaţie legată de monopol. Şi cum în acest
domeniu suntem foarte ignoranţi, numărul practicilor neînţelese tinde să fie destul de
mare, iar cazurile care au la bază explicaţii legate de monopol, foarte frecvente.”39
Exemplul extrem de poziţie dominantă este monopolul, aşa cum declara Comisia
Europeană cu ocazia primei aplicări a articolului 102: „GEMA ocupă o poziţie dominantă
în Republica Federală Germania, care reprezintă o parte substanţială a pieţei comune. De
fapt nu există nici un concurent aici…”40 GEMA, o societate care controla drepturile
autorilor cu privire la lucrările muzicale, a fost acuzată că a limitat libertatea economică
a autorilor, compozitorilor şi editorilor de muzică ca urmare a controlului absolut rigid
exercitat asupra drepturilor generale de executare, de transmisie şi de difuzare.
Prima încercare de a defini juridic conceptul de „poziţie dominantă” a avut loc ca
urmare a cazului Sirena în 1971, deşi sugestii au fost făcute mai devreme de către
guvernul italian. In cazul Sirena, tribunalul a decis că o întreprindere nu exercită în
mod necesar o poziţie dominantă pentru simplul fapt că este capabilă să împiedice: „trei
firme să vândă pe teritoriul unui stat membru produse care au aceeaşi marcă de comerţ;
mai mult, din moment ce articolul 102 cere ca această poziţie să acopere cel puţin o parte
substanţială din piaţa comună, este necesar ca aceasta să aibă puterea să prevină
concurenţa efectivă în cadrul unei părţi importante de piaţă, luând, de asemenea, în
consideraţie posibila existenţă şi poziţia producătorilor sau distribuitorilor de produse
similare sau substituibile…” 41
Criteriile utilizate pentru a demonstra existenţa unei poziţii dominante sunt:
 Criteriul structural. Cota de piaţă ridicată reprezintă un factor important în
stabilirea unei poziţii dominante. De exemplu, în cazul Hoffman-La Roche, CEJ a
declarat că: „existenţa unei poziţii dominante poate deriva din mai mulţi factori, care,
luaţi separat, nu sunt în mod necesar concludenţi, dar între aceşti factori unul foarte
important este existenţa unei cote de piaţă foarte ridicate”.42 În acest caz, cota de piaţă a
firmei de-a lungul unei perioade de trei ani a fost de 75-87%.
Un alt criteriu structural utilizat pentru a analiza dominaţia este existenţa
barierelor care fac dificilă intrarea de noi concurenţi pe piaţă. Acestea pot fi măsuri
reglementare, caracteristici ale pieţei (complexitatea pieţei sau fidelitatea
consumatorilor faţă de o anumită marcă), comportamentul firmelor care operează pe
piaţă sau investiţiile ridicate.
Gradul de integrare verticală al firmei sau al firmelor care au o poziţie puternică
pe piaţă, le poate crea o poziţie dominantă prin controlul exercitat asupra producţiei şi
a lanţului de distribuţie.
 Criteriul comportamental. Într-un memorandum datat din 1 decembrie 1965,
Comisia a indicat faptul că dominaţia nu poate fi definită numai pe baza cotelor de
piaţă sau a altor elemente cantitative structurale, ci aceasta poate apare ca urmare a
influenţei substanţiale a unei firme asupra pieţei. În practică, Comisia şi CEJ utilizează
elementele de comportament ca o analiză suplimentară a dominaţiei.
 Dependenţa economică. Dacă companiile nu au nici o altă alternativă pentru
a obţine bunuri sau servicii în afara unei singure firme, aceasta poate fi considerată că
deţine o poziţie dominantă. În Cazul Aeroports de Paris, Comisia a indicat în analiza
întreprinsă faptul că furnizorii de servicii de manipulare erau dependenţi de autoritatea
39
R. Coase, Industrial organization: a proposal for research, apărut în V.R. Fuchs „Policy Issues and Research
Opportunities in Industrial Organization”, Ed. National Bureau of Economic Research, Cambridge, 1972,
pg. 116
40
Decizia Comisiei în cazul 71/224: Gema (1971), CMLR D35
41
Cazul Sirena SRL versus Eda SRL (1971) ECR 69, CMLR 260, pg. 143
42
Cazul Hoffmann La Roche versus Comisia (1979) ECR 461, CMLR 211, pg. 461

33
responsabilă cu exploatarea aeroporturilor (Aeroports de Paris), care trebuia să le
acorde o licenţă pentru a-şi putea desfăşura activitatea. Hoffmann-La Roche, o
companie multinaţională din Elveţia, care a fost acuzată că se situează într-o poziţie
dominantă care era exercitată prin: „încheierea de înţelegeri care conţin o obligare
privind cumpărătorii sau acordarea unor reduceri de fidelitate, care oferă acestora un
stimulent pentru a cumpăra toate sau majoritatea nevoilor lor în exclusivitate sau de
preferinţă de la acesta”.43 Extinderea activităţii sale s-a realizat prin înţelegeri cu 22 de
firme angajate în producerea sau vânzarea de vitamine pe piaţa comună, pentru
folosirea lor fie în industria farmaceutică (25%), fie în industria alimentară (15%), sau
ca aditiv în alimentaţia animalelor (60%).
In cele mai multe cazuri, o poziţie dominantă este deţinută de o singură firmă.
Pornind de la faptul că articolul 102 se referă la „orice abuz al uneia sau mai multor
întreprinderi care deţin o poziţie dominantă”, s-a sugerat că un număr redus de
întreprinderi pot ocupa împreună o poziţie dominantă - o dominaţie comună (eng.
joint dominance). O dominaţie comună are loc când două sau mai multe întreprinderi
independente sunt legate prin adoptarea pe piaţă a unei politici comune. CEJ a
confirmat principiul dominaţiei comune în Cazul Flat Glass: „Nimic nu poate preveni, în
principiu, ca două sau mai multe companii să fie unite prin legături economice, pe o piaţă
specifică, care, în virtutea acestui fapt, deţin împreună o poziţie dominantă, vis-a-vis de
alţi operatori de pe aceeaşi piaţă”.44
Două sau mai multe întreprinderi pot deţine împreună o poziţie dominantă
atunci când sunt legate din punct de vedere economic, cum ar fi posesia comună a
unui avans tehnologic, care le permite să acţioneze independent de concurenţi, clienţi şi
consumatori. În decizia Irish Sugar, Comisia a declarat că „atunci când două entităţi
economice independente sunt unite pe o piaţă specifică, prin legături economice şi, în
virtutea acestui fapt, deţin împreună o poziţie dominantă faţă de alţi operatori de pe
piaţă, atunci există o poziţie de dominaţie economică comună.”45
In lumina celor de mai sus, existenţa unei poziţii dominante este un fapt
determinat de factorii pieţei relevante. Modalitatea în care o firmă poate să obţină o
poziţie dominantă prin intermediul drepturilor de proprietate intelectuală, a acţiunii
statului sau prin propria acţiune, este irelevantă. Cu excepţia unor circumstanţe
deosebite, cota de piaţă deţinută de o anumită firmă este, de obicei, un indicator de
încredere pentru a stabili dacă o firmă deţine sau nu o poziţie dominantă: cotele de
piaţă de peste 40% sunt de obicei suficiente pentru a indica existenţa unei poziţii
dominante, dar poate fi necesar să se aibă în vedere stabilitatea acestui segment,
segmentele de piaţă deţinute de concurenţi sau alţi factori ai concurenţei. Abilitatea
unei firme de a ignora forţele competitive poate să fie, de asemenea, un indicator al
existenţei unei poziţii dominante.
In toate cazurile, existenţa unei poziţii dominante poate fi stabilită doar după ce
a fost definită piaţa relevantă. Potrivit avocatului general Warner, o poziţie poate fi
„dominantă” în sensul articolului 102 numai dacă este dominantă pe o piaţă
relevantă.46 Aceasta presupune luarea în considerare a produsului şi a teritoriului.
Localizarea geografică sau teritorială a pieţei relevante este importantă în două privinţe.
Mai întâi, conform articolului 102, trebuie să existe un abuz de poziţie dominantă „în
interiorul pieţei comune sau pe o parte substanţială a sa.” În al doilea rând, definirea
geografică a pieţei determină câţi alţi concurenţi trebuie să fie luaţi în considerare, iar
acest lucru afectează evaluarea care trebuie făcută asupra puterii economice deţinute
de întreprinderea în cauză. In general, cu cât este mai extinsă piaţa, cu atât este mai
diluată puterea economică a întreprinderii şi cu atât mai puţin probabil întreprinderea
43
Cazul Hoffmann La Roche versus Comisia (1979) ECR 461, CMLR 211, pg. 625
44
Cazul Societa Italiano Vetro Spa versus Comisie, (1992), II ECR 1403, 5 CMLR 302
45
D. Waelbroeck şi W.V. Van Themaat, Developing European law on the abuse of dominant positions, apărut în
revista „European Counsel – Competition Supplement”, 1998, pg. 22
46
Cazul Comercial Solvents Corpn versus Comisie (1974), ECR 223, 1974 CMLR 309

34
va fi găsită ca deţinând o poziţie dominantă. In principiu, piaţa geografică sau
teritorială este acea arie în care condiţiile obiective ale concurenţei aplicabile
produsului(lor) în cauză sunt aceleaşi pentru toţi. Condiţiile obiective ale concurenţei
pot să fie diferite de la o regiune la alta din diferite motive: acţiunea statului,
preferinţele consumatorilor, costurile de transport sau caracteristicile produsului. De
exemplu, un produs perisabil poate fi transportat numai la o distanţă limitată sau pe o
perioadă scurtă de timp. Aceasta determină piaţa geografică relevantă pentru acel
produs. Totuşi, abuzul de poziţie dominantă trebuie să aibă efect pe piaţa comună sau
pe o parte substanţială a sa.

Abuzul de poziţie dominantă

Există un abuz de poziţie dominantă atunci când comportamentul întreprinderii

în cauză este de natură a influenţa structura sau gradul de concurenţă al pieţei, chiar
dacă un astfel de comportament este favorizat de o dispoziţie naţională legislativă.
Poziţia dominantă se apreciază pe ansamblul pieţei comunitare sau pe o parte
substanţială a sa. Întinderea pieţei care se ia în considerare, într-un anumit caz, va
depinde de caracteristicile produsului, de produsele substituibile şi, de asemenea, de
percepţia consumatorilor.
Diferitele forme de abuz de poziţie dominantă sunt împărţite în trei categorii:
- abuzuri de exploatare, care înseamnă un comportament prin care firma
dominantă şi însuşeşte beneficiile care nu le-ar fi putut obţine în cazul unei
concurenţe efective şi normale pe piaţă (preţuri şi condiţii de schimb neloiale);
aceste forme de abuz sunt, de obicei, practicate de o firmă dominantă împotriva
partenerilor de comerţ şi sunt, de aceea, privite în relaţie comercială „verticală”
(adică, în relaţia dintre firma dominantă şi firmele care operează la un nivel
diferit pe piaţă);
- abuzuri anticoncurenţiale sau de excludere, care presupun un comportament
prin care firma dominantă păgubeşte un concurent direct (refuzul de a furniza,
preţurile de ruinare); sunt deseori întâlnite în relaţii comerciale „orizontale”,
având un efect de „izbire” (eng. knock-on) asupra poziţiei concurenţilor firmei
dominante;
- abuzuri structurale, care înseamnă un comportament care afectează structura
pieţei cum ar fi o fuziune, o preluare sau o achiziţionare. Abuzurile structurale
formează o categorie distinctă şi, ca urmare, sunt subiect al regulilor speciale
stabilite prin Regulamentul privind Concentrările .
Conceptul de „abuz” este definit ca „un concept obiectiv, referitor la
comportamentul unei întreprinderi situată într-o poziţie dominantă, care influenţează
structura pieţei, rezultatul prezenţei acesteia pe piaţă fiind slăbirea gradului de
concurenţă şi care, prin recurgerea la metode diferite de cele care determină o concurenţă
normală a bunurilor şi serviciilor, are ca efect împiedicarea menţinerii gradului de
concurenţă care există pe piaţă, sau a creşterii acestei concurenţe.”47
În deciziile instituţiilor comunitare, există câteva exemple de cazuri când firmele
au fost acuzate de abuz de poziţie dominantă chiar dacă impactul comportamentului lor
abuziv a fost foarte mic. Astfel, Hoffmann La Roche acordând reduceri de loialitate
pentru unii consumatori, deşi numai 2% din piaţă a fost afectată ca urmare a acestor
reduceri, CEJ a decis că „deoarece comportamentul analizat este al unei firme care
ocupă o poziţie dominantă pe piaţă, în care structura concurenţei a fost deja slăbită, orice
alte slăbiri ale acesteia pot constitui un abuz de poziţie dominantă”.48
Până acum, poziţia Comisiei şi a Curţii de Justiţie a fost clară, poziţie prin care
„se interzice ca o firmă dominantă să-şi întărească poziţia sa pe piaţă recurgând la alt fel

47
definiţie dată în Cazul Hoffmann La Roche versus Comisie(1979), ECR 461, CMLR 211, paragraful 91
48
Cazul Hoffmann La Roche versus Comisie (1979) ECR 461, CMLR 211, paragraful 123

35
de mijloace, decât cele specifice concurenţei bazate pe merite”.49 În decizia luată în cazul
AKZO, Comisia a declarat că: „alinierea preţurilor oferite clienţilor existenţi la ofertele
concurenţilor, nu reprezintă un abuz pentru un furnizor aflat în poziţie dominantă.”50
Bineînţeles, nu este legală orice concurenţă prin preţ în care se implică o firmă
dominantă. Astfel, preţurile de ruinare care au ca scop eliminarea concurenţilor de pe o
anumită piaţă, sunt privite ca un abuz important de poziţie dominantă.
In multe privinţe, elementul cheie al conceptului de „abuz” este recurgerea la
metode de afaceri care nu sunt tipice comportamentului în cazul condiţiilor
nedistorsionate de concurenţă, sau pe care firma dominantă nu ar fi putut să le
impună dacă aceasta era subiectul unei concurenţe puternice. O întreprindere
dominantă poate concura pe piaţă oferind un produs de o calitate superioară sau un
preţ mai bun, neîncercând să-şi consolideze poziţia, utilizând drepturile de proprietate
intelectuală, pentru a încătuşa activităţile concurenţilor. Există situaţii când recurgerea
la comportamentul comercial „tipic” poate reprezenta un abuz şi este ilegal, deşi nu este
ilegal când este adoptat de o firmă care nu deţine o poziţie dominantă pe piaţă.
Problema fundamentală – cum să se facă distincţia între comportamentul ilegal
de excludere şi cel legal al „concurenţei pe merit”– nu are un răspuns clar. Într-adevăr,
E. Elhauge, susţinând că: „doctrina privind monopolizarea utilizează în mod frecvent
standarde vagi şi concluzii care nu oferă o ghidare în ceea ce priveşte determinarea unui
comportament ca fiind sau nu de excludere.” 51
Cazurile aduse în faţa legii sugerează standarde care fac distincţia între
comportamentul de excludere şi cel concurenţial, dar principiile nu sunt întotdeauna
uşor de desluşit. Ca urmare, dezvoltarea unor astfel de principii este foarte importantă,
deoarece există pericolul ca legislaţia de concurenţă cu privire la abuzul de poziţie
dominantă să devină un set de reguli ad hoc şi imprevizibile.
În următoare secţiune a lucrării sunt prezentate principalele tipuri de abuz de
poziţie dominantă, cu trimitere la cazurile de referinţă din comunitatea europeană.

Principalele forme de abuz de poziţie dominantă

Impunerea direct sau indirect a unor preţuri de cumpărare sau de

vânzare sau a unor condiţii de tranzacţie inechitabile - art. 102 (a)

Intre preţurile impuse în mod abuziv de către firme aflate în poziţie dominantă
pe piaţă se numără preţurile de ruinare, preţurile excesive şi reducerile selective de
preţ.
Preţul de ruinare există atunci când o întreprindere aflată în poziţie dominantă
pe piaţă stabileşte în cadrul unei perioade lungi de timp preţul la un nivel atât de
coborât încât unul sau mai mulţi concurenţi sunt nevoiţi să părăsească piaţa, sau
potenţialii noi intraţi sunt nevoiţi să-şi abandoneze proiectul de intrare. Preţul de
ruinare este considerat unul nerezonabil de scăzut. Funcţionarea lui vizează nu numai
aceste efecte, ci şi reacţiile următoare ale întreprinderilor iniţiatoare după producerea
acestor efecte, manifestate prin ridicarea preţurilor în mod semnificativ, în scopul
recuperării profiturilor care ar fi fost realizate sau a pierderilor obţinute în cursul
perioadei de practicare a nivelului foarte coborât al preţului.
Privind preţurile de ruinare, legislaţia de concurenţă europeană este preocupată
numai de acele firme care deţin o poziţie dominantă pe piaţă. Pentru acestea, abordarea
standard este de a examina preţul prin comparaţie cu nivelul costului de producţie.
Intenţia care stă la baza stabilirii preţurilor de ruinare este aceea de a forţa un rival să
părăsească piaţa şi, ulterior, de a creşte preţurile la un nivel mai ridicat decât cel
49
D. Waelbroeck, operă citată, pg. 23
50
Cazul ECS/AKZO, OJ L 252/13, 29 iulie 1983
51
E. Elhauge, Defining better monopolization standards, apărut în revista „Stanford Law Review”, noiembrie,
2003, pg. 14-17

36
practicat anterior. În cazul AKZO, CEJ a precizat că nu întotdeauna concurenţa bazată
pe preţ este legitimă, astfel că preţurile mai mici decât costul variabil mediu trebuie
privite ca fiind abuzive. Cu privire la cazul Tetra Pak II, CEJ a confirmat abordarea din
cazul AKZO, stipulând că: „În primul rând, preţul situat sub costul mediu trebuie
considerat întotdeauna ca abuziv. Într-un asemenea de caz, nu există un alt scop decât
cel de eliminare a concurenţilor, deoarece fiecare bun realizat şi vândut presupune o
pierdere pentru firmă. În al doilea rând, preţurile aflate sub costurile totale medii, dar
peste costurile variabile medii, pot fi considerate abuzive numai atunci când poate fi
demonstrată intenţia de a elimina un concurent”.52
CEJ consideră un preţ ca fiind excesiv atunci când nivelul acestuia nu are nici o
legătură rezonabilă cu valoarea economică a produsului sau serviciului furnizat. Preţul
considerat a fi excesiv poate fi comparat cu cele existente pe pieţele învecinate, cu cele
aplicate până în acel moment pe piaţa respectivă sau, cel mai adesea, cu costul de
producţie. Comisia a declarat că nu doreşte să devină o agenţie de control a preţurilor
şi, ca urmare, doar câteva cazuri de preţuri excesive au fost examinate de către aceasta,
în special în domeniul telecomunicaţiilor.
Privind reducerile selective de preţ, firma Compagnie Maritime Belge SA, care
deţinea o poziţie de monopol pe anumite rute de transport maritim, a scăzut în mod
selectiv preţurile sub nivelul costului total mediu pentru a le potrivi cu cele ale
concurenţilor.53 CEJ a decis că există un abuz (deşi nu sub forma preţului de ruinare),
deoarece reducerile de preţ selective aveau ca scop eliminarea concurenţei, permiţând
în acelaşi timp existenţa unor preţuri ridicate pentru serviciile care nu erau concurate
pe piaţă.

Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în

dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor – art. 102 (b)

Pentru a fi interzisă, limitarea producţiei, distribuţiei şi dezvoltării tehnologice de

către o firmă dominantă trebuie să fie în detrimentul consumatorilor. În Cazul Sugar,
întreprinderea dominantă s-a plasat într-o poziţie abuzivă, interzicând distribuitorilor
săi să exporte către ţările membre UE şi făcând presiuni asupra lor pentru a canaliza
exporturile către anumiţi distribuitori. Prin ameninţarea de a nu mai furniza produsul,
cu scopul de a obliga dealerul să-l revândă doar către anumiţi clienţi şi pentru anumite
utilizări precise, firma dominantă a fost acuzată că a „limitat piaţa”.
Decizia luată în cazul United Brands ilustrează principiile de bază ale politicii de
concurenţă faţă de abuzul de poziţie dominantă. La începutul anilor 1970, United
Brands Company era producătorul - lider mondial pe piaţa bananelor şi în special pe
piaţa europeană, cu o cotă de piaţă de aproximativ 40%. 54 Operaţiunile sale erau
integrate pe verticală, începând de la plantaţiile de banană, la transportul pe ocean şi la
pieţele de desfacere. Pe aceste pieţe, firma a angajat reţele de culegători şi distribuitori
de banane care au devenit subiecţi ai restricţiilor pe verticală. Aceste restricţii verticale
au avut ca efect împărţirea pieţei unice în sub-pieţe naţionale. Firma a întrerupt cel
puţin o dată furnizarea către un distribuitor care a oferit banane dincolo de teritoriul
său naţional, limitând distribuţia produsului.
Refuzul de a furniza poate fi interpretat ca fiind o limitare a pieţei, deoarece CEJ
a găsit un comportament contradictoriu cu articolul 3 (f) şi cu articolul 102 (b,c) ale
Tratatului CE: „refuzul de a vinde ar limita pieţele în prejudiciul consumatorilor şi ar
creşte discriminarea care poate, în final, să elimine o societate comercială de pe piaţa
relevantă.”55 In cazul Commercial Solvents, corporaţia înregistrată în statul Maryland
52
Cazul C-333/94P Tetra Pak International versus Comisie, ECR I-5951, 1996, paragraful 41
53
Cazul C-395/96P, Compagnie Maritime Belge SA versus Comisie, ECR I-1365, 2000
54
Cazul United Brands Company and United Brands Continental BV versus Comisia Europeană (1978), ECR
207
55
Cazul Commercial Solvents Corpn versus Comisie (1974), ECR 223, CMLR 309

37
deţinea un monopol aproape global asupra fabricării unui anumit element folosit în
producerea medicamentelor împotriva tuberculozei. Aceasta a achiziţionat o companie
italiană care acţiona ca distribuitor în Italia şi prin acest intermediar a refuzat, ulterior,
furnizarea produsului către Zoja, o altă companie italiană şi un client al companiei
achiziţionate, care s-a văzut nevoită să iasă din afacere nereuşind să procure produsul
din altă parte. În mod clar, firma Zoja era total dependentă de furnizarea produsului
respectiv şi nu putea găsi un alt substitut. Comisia a susţinut plângerea companiei
Zoja şi a ordonat o aprovizionare limitată a acesteia cu produsul în cauză. CEJ,
considerând că în spatele refuzului de a furniza produsul exista o schemă pentru
eliminarea concurenţei, a înlăturat argumentul susţinut de Commercial Solvents,
conform căruia decizia Comisiei mergea dincolo de teritoriul comunitar şi, ca urmare, a
responsabilizat compania americană pentru activitatea filialelor sale din Italia.
O formă similară de abuz este refuzul de a acorda acces la o facilitate esenţială.
Doctrina „facilităţii esenţiale” a fost importată de către Comisia europeană din SUA,
fiind invocată în numeroase cazuri europene de concurenţă, deşi termenul de „facilitate
esenţială” nu a fost utilizat încă de către CEJ. Refuzul de a acorda acces la o facilitate
esenţială este considerat abuziv dacă are ca rezultat eliminarea de pe piaţă a celui care
solicită acel acces, dacă accesul este indispensabil pentru a intra pe piaţa respectivă şi
dacă accesul la acea facilitate este interzis fără a se aduce justificări obiective.
Refuzul firmei IBM de a furniza informaţii cu privire la interfaţa utilizată de către
firmă, informaţii necesare concurenţilor pentru a fabrica echipamente compatibile cu
IBM, a fost considerat de către Comisie o restricţie a dezvoltării tehnologice.

Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţiii echivalente faţă de partenerii

comerciali, creându-le un dezavantaj concurenţial - art. 102 (c)

Preţurile diferite pot fi considerate a nu fi discriminatorii dacă la baza stabilirii

lor există o justificare obiectivă cum ar fi: reduceri acordate la achiziţionarea unui
volum ridicat de marfă, negocierea preţurilor în circumstanţe diferite de piaţă sau la
cererea expresă a unui anumit client. Au existat puţine cazuri în practica europeană
când discriminarea de preţ a fost privită ca abuzivă. Mai mult, discriminarea de preţ
este considerată dăunătoare atunci când urmăreşte eliminarea concurenţilor de pe
piaţă sau segmentarea pieţei în cadrul Uniunii Europene. Interzicerea discriminărilor de
preţ nu presupune ca firmele să stabilească preţuri identice în spaţiul european, însă
aceste preţuri sunt considerate a fi abuzive atunci când depăşesc un anumit prag şi
când devin disproporţionate şi nejustificabile.
In cazul United Brands, discriminarea de preţ a condus la concluzia conform
căreia clienţii nu sunt trataţi în mod egal, iar acest fapt, fără îndoială, afectează poziţia
lor competitivă. Firma dominantă a stabilit preţurile pentru bananele care se aflau pe
mare, ca răspuns la ofertele primite de la distribuitori şi culegători. În acel stadiu, a fost
fixată oferta pentru săptămâna următoare, ofertă care depindea în mod prioritar de
cerere. CEJ a dezaprobat această practică susţinând că: „interacţiunea dintre cerere şi
ofertă trebuie să fie aplicată la fiecare stagiu în care aceasta se manifestă de fapt.
Mecanismul pieţei este afectat în mod contrar dacă preţul este calculat părăsind o etapă
a pieţei şi dacă se ia în calcul legea cererii şi a ofertei între vânzător şi ultimul consumator
şi nu între vânzător şi cumpărător (distribuitor)… Această discriminare de preţ, care
variază conform condiţiilor din ţările membre, a reprezentat un obstacol în calea libertăţii
de mişcare a bunurilor şi a fost intensificată de clauza care interzicea revânzarea
bananelor verzi şi reducerea livrărilor cantităţilor comandate”.56 Dovezile cu privire la
acest caz au arătat că în statele membre preţurile erau în mod substanţial diferite.
Pentru Comisie, abuzul s-a bazat pe faptul că firma a aplicat condiţii diferite pentru
tranzacţii echivalente cu alte părţi contractante, plasându-i pe aceştia într-un

56
Cazul United Brands Company and United Brands Continental BV versus Comisia Europeană (1978), ECR
207, paragraful 235

38
dezavantaj competitiv. Victimele imediate ale abuzului au fost distribuitorii din ţările în
care firma a stabilit preţuri ridicate de vânzare. Aceştia au devenit mai puţin capabili să
concureze cu alte tipuri de fructe decât distribuitorii din ţările în care United Brands a
stabilit preţuri mai mici. Pentru a susţine aceste diferenţe de preţ, United Brands a fost
obligată să impună restricţii la vânzarea bananelor verzi de către distribuitori dincolo de
graniţele naţionale, în caz contrar, distribuitorii din ţările cu preţuri scăzute ar fi
exportat pe celelalte pieţe.

Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a

unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanţelor
comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte–art. 102 (d)

In cazul Hoffmann–LaRoche, acordurile de fidelitate au fost condamnate de către

Comisie şi de către CEJ. Firma care se afla în poziţie dominantă pe piaţă a obligat
distribuitorii să cumpere toate sau aproape toate bunurile de la aceasta sau le furniza
produsele cu condiţia realizării unor reduceri periodice de preţ pentru clienţi, reducere
bazată pe volumul de produse achiziţionate de către cei din urmă. Contractele aveau o
clauză numită „clauza englezească”, în care Hoffmann-LaRoche s-a angajat să
micşoreze preţurile la produsele furnizate la orice reducere de preţ realizată de către
fabricanţii concurenţi sau să permită clienţilor să cumpere de la propriile fabrici fără să
piardă reducerile de fidelitate. Comisia a decis că a existat un abuz de poziţie
dominantă pentru că furnizarea de produse Hoffmann-LaRoche a fost stabilită pe baze
exclusive şi preferenţiale; avantajul oferit prin reduceri nu avea legătură cu costurile de
fabricare ale produselor, ci rezulta ca urmare a cantităţii de produse cumpărate de
clienţi, iar clauza englezească stipula că preţurile alternative trebuiau să provină de la
producători „de renume”. CEJ a sprijinit hotărârea Comisiei şi a decis că aranjamentele
de furnizare exclusivă care îl obligă pe cumpărător să obţină toată cantitatea de bunuri
sau o mare parte din ea numai de la acel furnizor erau abuzive, indiferent dacă aveau
sau nu legătură cu reducerile. Reducerile de fidelitate, condiţionate de obţinerea de
către client a întregii cantităţi de bunuri de la firma aflată în poziţie dominantă, au fost
considerate abuzive deoarece ele împiedicau clientul să mai cumpere din altă parte. Mai
mult decât atât, erau discriminatorii din moment ce fac deosebire între „clienţi loiali” şi
„neloiali”. Clauza englezească a fost incapabilă de a atenua abuzul, pentru că
Hoffmann-LaRoche a avut libertatea să permită sau nu clientului să recurgă la ea.
Similar, compania Microsoft a fost acuzată că a încercat să profite de poziţia sa de lider pe piaţa
sistemelor de operare (Windows se află pe 95% din computerele lumii), atunci când a încercat să
vândă şi aplicaţii suplimentare, eliminând de pe piaţă produsele rivale - RealPlayer de la Real
Networks şi QuickTime de la Apple. Acţiunea europeană a vizat în special aplicaţia software pentru
muzică şi filme Windows Media Player. Oficialii de la Bruxelles au cerut firmei Microsoft să modifice
în termen de 90 de zile pachetul Windows, prin eliminarea aplicaţiei Media Player. În plus, Microsoft
trebuia să acorde acces rivalilor săi la codul sursă al Windows pentru ca aplicaţiile software
concurente să aibă un grad de compatibilitate comparabil cu Media Player.

Stabilirea sancţiunilor privind abuzul de poziţie dominantă

Regulamentul 1/2003 cere autorităţilor naţionale de concurenţă desemnate şi

curţilor statelor membre să aplice articolul 102. În practică, articolul 102 are un impact
semnificativ asupra industriilor reglementate (sectorul de telecomunicaţii, electricitate,
gaz, servicii poştale, transport), unde a devenit regula de bază pentru controlul
comportamentului firmelor naţionale. Deoarece în ultimii ani Comisia s-a concentrat
mai mult pe analiza cazurilor de cartel cu nucleu dur, cazurile care au căzut în sfera de
aplicare a articolului 102 au rămas puţine, iar cele câteva urmărite s-au caracterizat
prin investigaţii complexe, însoţite de dezbateri publice (cazul Microsoft).
Articolul 102, în contrast cu articolul 101, nu furnizează ceea ce este necesar
nici pentru nulitatea practicilor interzise, nici pentru excepţii. Oricum, există un
anumit grad de intersectare al celor două, deoarece înţelegerile care cad sub incidenţa

39
art. 102 încalcă deseori şi art. 101. Potrivit legislaţiei, practicile abuzive sunt interzise,
indiferent de avantajele care sunt obţinute de pe urma lor, cu alte cuvinte nu există o
posibilă apărare bazată pe eficienţa economică. CEJ a susţinut cu numeroase ocazii
posibilitatea ca firmele care se află în poziţie dominantă să poată să se apere atunci
când le sunt atacate interesele comerciale, dar numai în situaţia în care
comportamentul de care sunt acuzate nu determină întărirea poziţiei lor pe piaţă. 57
Modernizarea regimului antitrust european care a avut loc la 1 mai 2004 a
reprezentat un succes până în prezent. Crearea unei reţele între autorităţile naţionale
de concurenţă care au puterea de a aplica regulile de concurenţă europene alături de
curţile naţionale, reprezintă o realizare importantă a noului regim. In intervalul 1 mai
2004 - 1 martie 2005, din cele nouă decizii care privesc încălcarea articolului 102, opt
au fost luate de curţile naţionale şi doar una singură de către Comisie. Aceasta tratează
încălcările art. 102 la fel ca şi încălcările art. 101, iar dacă sunt dovedite, ele formează
obiectul ordinelor de „a înceta” sau a hotărârilor judecătoreşti, întărite de amenzi şi
penalităţi periodice.
Atunci când se stabileşte existenţa unui abuz de poziţie dominantă, Comisia
poate aplica amenzi a căror nivel nu poate depăşi 10% din cifra de afaceri a firmei
realizată la nivel mondial, calculată în anul financiar precedent. Orientările publicate de
către Comisie în 1998 recomandă aplicarea unor amenzi între 1 - 20 milioane euro
pentru cazurile de refuz de furnizare, discriminare şi reducere de loialitate şi amenzi de
peste 20 milioane pentru abuzurile de poziţie dominantă a acelor firme care deţin o
poziţie de monopol pe piaţă.
În ianuarie 1998, Comisia europeană a impus firmei Volkswagen o amendă record, la acea dată,
de 65 milioane lire (102 milioane ecu), pentru că a impus în mod sistematic distribuitorilor autorizaţi
din Italia să refuze vânzarea maşinilor către alte state membre, în special către Germania şi Austria.
Comisia a încercat, în acest fel, să forţeze fabricanţii de maşini să permită consumatorilor cea mai
bună afacere, îndeplinindu-se cerinţele necesare pentru o piaţă unică europeană a maşinilor.
Fabricanţii au argumentat că această diferenţiere de preţuri care exista în diferitele ţări europene
pentru aceeaşi maşină se datora câtorva factori, printre care taxele locale diferite şi fluctuaţiile
existente în ratele de schimb valutar.
Un alt exemplu celebru este cel al firmei Microsoft, care a primit cea mai mare amendă din
istorie: 497 milioane de euro pentru faptul că a abuzat de poziţia sa dominantă pe piaţa sistemelor
de operare în două moduri: refuzul de a furniza informaţii necesare pentru concurenţi în vederea
realizării de produse compatibile deplin cu sistemul de operare Windows şi obligarea achiziţionării
sistemelor de operare Windows PC împreună cu un produs separat – Windows Media Player,
împiedicând în acest mod rivalii să concureze pe baza calităţilor propriilor produse. In urma unei
comunicări a obiecţiunilor din martie 2007, Comisia a adoptat o decizie prin care concluziona că
Microsoft nu şi-a respectat obligaţia de a furniza informaţii complete şi exacte privind
interoperabilitatea în condiţii rezonabile şi nediscriminatorii. Societăţii Microsoft i s-a impus o
penalitate definitivă de 899 milioane euro.
Nu trebuie uitat şi faptul că art. 102 nu furnizează nici o bază legală pentru a
pune capăt monopolului. CEJ sau Comisia pot condamna abuzul şi-l pot penaliza, dar
nu pot nici reglementa, nici întrerupe dominatorul.
Care este situaţia în România? De mai mult de 20 de ani România se află în
tranziţia către economia de piaţă (sintagma larg acceptată dar mult mai puţin înţeleasă
de populaţie şi chiar de către mediul de afaceri). De tot atâta timp dărâmăm foste
monopoluri de stat, anulăm privilegiile fostelor unităţi de stat asupra unor resurse sau
activităţi economice. Evoluţia, începută cu Legea 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice socialiste în regii autonome şi societăţi comerciale, este lentă,
marcată de ezitări, de rezistenţa celor favorizaţi de structurile monolitice de stat şi chiar
de tendinţe de crearea a unor alte monopoluri.
Formal, monopolurile din România sunt doar cele menţionate în Legea 31/1996
privind regimul monopolurilor de stat, menţionate anterior. Ceea ce constituie specificul
mediului economic românesc este că cele mai multe monopoluri sunt urmaşi ai fostelor
structuri ale economiei centralizate de stat, supuse după 1990 unui proces de
transformare şi, mai ales, presiunilor concurenţiale ale pieţei. Este greu de evaluat în
57
De exemplu, atunci când se aprovizionează doi clienţi diferiţi, o discriminare de preţ poate fi justificată de
diferenţele existente în costurile de producţie

40
acest context dacă păstrarea poziţiilor unor astfel de operatori economici este rezultatul
unei eficienţe economice maxime. O astfel de concluzie este, oricum, foarte improbabilă
în cazul majorităţii (unii ar spune – totalităţii) multor operatori economici încă
monopolişti sau cvasi-monopolişti rezultaţi din reorganizarea fostelor unităţi socialiste.
Dincolo de aspectul de formă, monopolurile care nu îşi câştigă şi nu îşi menţin
poziţia pe considerente de eficienţa economică creează distorsiuni semnificative (mai
ales prin preţuri mai mari şi producţie care nu acoperă necesarul) pentru sectoarele
economice în care activează, cu efecte care se răsfrâng în alte sectoare economice şi la
consumatori.

CAPITOLUL IV

POLITICA PRIVIND
CONCENTRĂRILE ECONOMICE

Conceptul de concentrare economică

Concentrarea economică este o operaţiune prin care se realizează fie transferul

proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii sau a unei părţi a bunurilor, a drepturilor
şi a obligaţiilor unui agent economic, fie exercitarea directă sau indirectă (de către unul
sau mai mulţi agenţi economici) a unei influenţe determinate asupra unuia sau mai
multor agenţi economici. Esenţial este că operaţiunea realizează o grupare de firme, în
urma căreia una sau mai multe dintre acestea sunt plasate sub un control exterior,
exercitat fie de o singură firmă, fie în comun cu alte firme. 58
Spre deosebire de o înţelegere, care reprezintă un acord între întreprinderi
independente din punct de vedere juridic, în cazul unei concentrări structura internă a
acestora se modifică, iar raporturile de proprietate se schimbă.
O concentrare economică are diverse forme plecând de la fuziune, forma extremă
de concentrare (cu dispariţia cel puţin a unei persoane juridice), la achiziţie de
participaţii minoritare sau majoritare şi la societatea mixtă concentrativă care îşi
desfăşoară activitatea în mod independent (eng. full-function joint venture). 59
Crearea unei fuziuni are loc atunci când o companie care este dizolvată (fără a fi
însă lichidată) îşi transferă toate activele sale altei companii, în schimbul emiterii de
către aceasta din urmă, de acţiuni în limita capitalului achiziţionat către acţionarii
companiei dizolvate, în schimbul unei plăţi (dacă este posibil) care să nu depăşească
10% din valoarea nominală a acţiunilor. Dacă aceasta nu poate fi determinată se ia în
calcul valoarea nominală contabilă a acelor acţiuni. 60 O fuziune apare şi atunci când
două companii se unesc de bună voie pentru a forma o nouă afacere. In acest caz ele
caută câştiguri rezultate din sinergie, care pot apare atunci când acestea împart
obiective comune.
O fuziune poate avea loc prin contopire, prin absorbţie şi de facto: 61
 Contopirea are loc atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici
independenţi se reunesc într-un nou agent economic şi încetează să mai existe ca

58
D. Miron, Economia integrării europene, Ed. ASE Bucureşti, 2001, pag .484
59
Directoratul General pentru Concurenţă (DGIV), Departamentul de Comerţ şi Industrie, The EC Merger
Regulation - Guidance Notes, noiembrie, 1998
60
Council Directive of 23 July 1990 on the Common System of Taxation Applicable to Mergers, Divisions,
Transfer of Assets and Exchanges of Shares Concerning Companies of Different Member States (OJ L 225,
20.08.1990, p.1)
61
Consiliul Concurenţei, Regulament privind autorizarea concentrărilor economice, art.41-46, disponibil pe
internet la http://www.competition.ro/page.php?page=101

41
persoane juridice distincte.
 Absorbţia are loc atunci când un agent economic este înglobat de un alt
agent economic, acesta din urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce
primul încetează să mai existe ca persoana juridică.
 Fuziunea de facto este combinarea activităţilor a doi sau mai multor agenţi
economici independenţi care, deşi îşi păstrează personalitatea juridică, în absenţa unui
act juridic legal, creează un grup care se manifestă concurenţial ca o singură entitate
economică. Premise de realizare a unei fuziuni de facto pot fi: existenţa unei conduceri
unice, permanente, a agenţilor economici respectivi; compensarea internă a profiturilor
şi pierderilor între agenţii economici respectivi; răspunderea comună a agenţilor
economici respectivi faţă de terţi; sau deţinerea încrucişată de acţiuni între agenţii
economici respectivi.
Achiziţiile de participaţii minoritare sau majoritare au loc atunci când firmele
achiziţionează ,,părţi“ din cadrul altor firme. Noţiunea de ,,părţi“ trebuie înţeleasă în
sensul de filiale, departamente sau alte bunuri care constituie o afacere pentru firma
care achiziţionează, şi pentru care este posibil calculul cifrei de afaceri. 62 Achiziţia are
loc atunci când o firmă (prădătorul) obţine controlul unei alte firme (victima), câştigând
majoritatea voturilor, adică 51%. Face acest lucru oferind acţionarilor companiei
victimă un preţ atractiv pentru acţiunile lor, sau face schimb cu acestea. Ca urmare,
firma prădătoare va avea puterea să asigure implementarea strategiilor în noua
companie. Firma victimă poate fi de acord cu preluarea atunci când se confruntă cu
dificultăţi şi priveşte pierderea controlului ca cea mai bună modalitate de a păstra
locurile de muncă sau numele mărcii (achiziţie prietenoasă - engl. friendly takeover).
Societăţile mixte (eng. joint ventures) sunt companiile în care controlul este
exercitat de două sau mai multe firme. În sfera politicii europene de concurenţă cad
numai acele socieţăţi mixte care-şi desfăşoară activitatea în mod independent,
denumite societăţi mixte concentrative (engl. full-function joint venture) care
îndeplinesc toate funcţiile unei entităţi economice autonome. Desfăşurarea activităţii lor
are efecte de durată în modificarea structurală a activităţii firmelor care o formează, sau
asupra cărora îşi exercită controlul. O societate mixtă nu este un full-joint venture în
cazul în care deţine controlul asupra unei părţi dintr-o firmă care îndeplineşte numai o
funcţie în cadrul companiei mamă, de exemplu, numai funcţia de producţie sau numai
funcţiile de producţie şi distribuţie (societate mixtă cooperatistă).

Analiza efectelor fuziunilor asupra concurenţei

Efectul fuziunilor asupra preţurilor de vânzare

Pentru a determina dacă o fuziune poate conduce la efecte anticoncurenţiale (de

exemplu la creşteri de preţ), care sunt în detrimentul consumatorilor, practica uzuală
este aceea de concentrare asupra posibilităţii ca fuziunea respectivă să creeze sau să
consolideze o structură de piaţă concentrată. Această „abordare structurală” este de
natură statică şi acceptă, implicit, importanţa legăturilor cauzale dintre structură,
comportament şi performanţă. O analiză statică se referă la efectele imediate cum ar fi
schimbările produse la nivelul preţurilor care sunt pe cale să rezulte în urma fuziunii,
dacă se menţin neschimbate caracteristicile firmelor (cele care nu au legătură cu preţul
– produsele vândute, stocul de capital, etc).
Teoria economică a accentuat efectele de feedback care există între structură,
comportament şi performanţă. Gradual, cele mai multe sisteme de control ale fuziunilor
au confirmat, uneori explicit, nevoia de a conduce o analiză mai dinamică a efectelor

62
Comisia Europeană, Commission Notice on the Concept of Undertakings Concerned Under the Council
Regulation ( EEC ) No.4064/89 on the Control of Concentrations Between Undertakings, p.5 ( OJ C 66 of
02.03.1998 )

42
fuziunilor. Analizele dinamice se referă la un studiu al schimbărilor care apar la nivelul
preţurilor şi a caracteristicilor firmei după fuziune, luând în considerare faptul că
aceasta va schimba deciziile cu privire la intrarea pe piaţă, la investiţii şi la ieşirea de pe
piaţă.
Ca urmare, fuziunile pot avea efecte pro-concurenţiale sau anticoncurenţiale
rezultând din impactul efectelor statice şi dinamice asupra bunăstării consumatorilor.
Economiştii tind să evalueze şi să măsoare aceste efecte referindu-se la conceptul de
eficientă economică. Efectele asupra preţului sunt importante din cel puţin două
motive. În primul rând, stabilirea efectelor asupra preţului este esenţială pentru
evaluarea schimbărilor produse în bunăstarea consumatorului, care este obiectivul
principal al controlului fuziunilor. În al doilea rând, este esenţială pentru a evalua
schimbările în poziţia concurenţială a firmelor care au fuzionat. Într-adevăr, dacă o
fuziune conduce la o reducere a preţului, firmele care fuzionează realizează o creştere a
cotei de piaţă. În contrast, dacă o fuziune conduce la o creştere a preţului, firmele
probabil se vor caracteriza printr-o micşorare a cotei de piaţă. Atunci când profiturile
firmelor care au fuzionat vor creşte, aceasta se datorează întăririi puterii de piaţă şi nu
creşterii competitivităţii lor.
Efectul unei fuziuni asupra preţului poate fi descompus în două componente
separate:
- poate exista o creştere a preţului, care rezultă din întărirea puterii de piaţă,
menţinând constante costurile firmelor care au fuzionat (cele mai multe teorii
privind oligopolul prezic o creştere a preţului);
- poate exista o posibilă reducere de preţ, bazată pe economiile de cost realizate ca
urmare a fuziunii (aceste economii pot fi transferate consumatorilor dacă s-au
redus costurile marginale).
În cazul concurenţei perfecte, elasticitatea prin preţ a cererii şi forma curbei
costului marginal sunt principalii determinanţi. Cu cât consumatorii devin mai
inelastici la preţ şi cu cât curba ofertei devine mai elastică (constrângeri mici de
capacitate), va fi mai complet transferul de economii totale al industriei. Dacă oferta
este perfect elastică (nu există constrângeri de capacitate), sub concurenţa perfectă
transferul de economii de cost al întregii industrii este complet.
În cazul monopolului sau oligopolului, transferul de economii de costuri al
întregii industrii poate fi incomplet, chiar dacă oferta este perfect elastică. Motivul este
acela că firmele deţin putere de piaţă şi cer suprapreţuri, care depind de elasticitatea
faţă de preţ a cererii consumatorilor. În cazul tipic, consumatorii devin mai sensibili la
preţ pe măsură ce acesta creşte. Dacă se întâmplă aşa, transferul va fi incomplet. Acest
lucru este adevărat în cazul monopolului. Pe măsură ce numărul firmelor creşte,
transferul de economii de costuri devine mai complet.
Trebuie făcută distincţia dintre transferul la nivelul industriei şi cel la nivel de
firmă. În contextul fuziunilor, este necesară o înţelegere a transferului specific firmei.
Deseori, atât cei care stabilesc politicile de concurenţă, cât şi firmele care fuzionează
confundă transferul specific firmei cu cel specific industriei. De exemplu, când firmele
sunt identice, transferul firmei este egal cu cel al industriei împărţit la numărul de
firme care există în acea industrie. Cu cât numărul este mai mare, cu atât mai mic este
gradul de transfer specific firmei. Când firmele nu sunt identice, nu există nici un
rezultat general privind transferul specific firmei. Totuşi, este clar că este foarte
importantă cota de piaţă deţinută de firmă. Pe de o parte, o cotă de piaţă ridicată a
firmei care reduce costul determină economia de cost mai apropiată de cea a industriei
şi, de aceea, determină un transfer mai complet. Pe de altă parte, o cotă de piaţă
ridicată înseamnă şi o putere de piaţă mai mare care poate determina o înclinaţie spre
transfer incomplet. Rezultatul acestor forţe este faptul că transferul într-o industrie este
mai mare pentru firmele cu cotă de piaţă intermediară, nu a firmelor foarte mici, dar
nici a celor dominante.
Pentru analiza fuziunilor este importantă concentrarea mai degrabă asupra
transferului specific firmei. Mărimea acestui transfer depinde de câţiva factori,

43
incluzând prezenţa constrângerilor de capacitate, elasticitatea cererii faţă de preţ,
gradul de putere de piaţă şi cota de piaţă a firmelor care fuzionează. 63

Dovezi empirice ale eficienţei fuziunilor

În condiţii normale, se aşteaptă ca o fuziune să crească bunăstarea

consumatorilor dacă preţurile scad şi producţia industriei se extinde. Potrivit literaturii
empirice, se pare că fuziunile profitabile au numai o frecvenţă moderată. Studiile
empirice au identificat câteva caracteristici comune privind impactul fuziunilor asupra
profitabilităţii sau bunăstării. Astfel, fuziunile:
 reduc marja de profit a firmei care achiziţionează;
 nu au un efect pozitiv asupra volumului de vânzări sau a cotelor de piaţă;
 tind să reducă nivelul investiţiilor în cercetare-dezvoltare;
 preluările care implică întreprinderile mici inovative au deseori mai degrabă
un impact puternic negativ asupra performanţei acestor firme – sugerând că
aceste fuziuni au legătură cu puterea de piaţă.
O analiză detaliată asupra succeselor sau eşecurilor fuziunilor a fost întreprinsă
de G. Tichy care a identificat trei factori care sunt corelaţi în mod pozitiv cu
performanţa divergentă a fuziunilor:64
- legătura dintre afacerile firmelor care fuzionează;
- mijloacele de finanţare;
- diferenţele existente în cultura companiilor sau în stilul de management.
Fuziunile tind să arate o performanţă mai bună atunci când firmele care
fuzionează produc bunuri similare şi/sau sunt active pe pieţe similare (fuziunile
orizontale), atunci când cash-ul este utilizat ca mijloc de plată (în locul capitalului) şi
când stilurile de conducere sunt mai apropiate. Aceste criterii, deşi robuste din punct
de vedere empiric, par a fi insuficiente ca mecanism de proiectare a fuziunilor
anticoncurenţiale.
Majoritatea fuziunilor transfrontaliere sunt de extindere a pieţelor, în timp ce
fuziunile naţionale urmăresc reducerea costurilor. Ambele efecte pot fi în favoarea
concurenţei. K. Guler şi col.65 nu au găsit, în analiza întreprinsă asupra efectelor
fuziunilor la nivel internaţional, nici o diferenţă privind performanţa dintre cele două
forme, în timp ce R.L. Conn şi F. Conell 66 au ajuns la concluzia că fuziunile naţionale
evoluează mai bine.
În practică, fuziunile obţin numai o reducere minimă de costuri, dacă această
reducere există, pentru că nu raţionalizează producţia suficient, eşuând în exploatarea
potenţialelor economii de scară, sau cunosc chiar dezeconomii de scară, datorită lipsei
de control, sau lipsei de cunoştinţe a managerilor privind noua afacere. Mai mult, deşi
poate fi aşteptată o creştere a profitabilităţii în urma unei fuziuni sau achiziţii, în
realitate nu se întâmplă aşa. Ceea ce se întâmplă de fapt este că valoarea de piaţă a
acţiunilor noii companii creşte în comparaţie cu acţiunile companiilor dinainte de
fuziune şi, astfel, se măreşte beneficiul deţinătorilor de acţiuni.
O cercetare realizată de London Business School a ajuns la concluzia că 75% din
achiziţiile şi fuziunile britanice au eşuat în atingerea obiectivelor financiare stabilite, în

63
Dovezile empirice sunt consistente şi în acest sens s-a ajuns la concluzia că transferul de economii de
costuri al industriei este mai complet. Totuşi, măsura de transfer specifică firmei variază substanţial de la
caz la caz, susţinând ideea că economiile de cost şi efectele lor trebuie evaluate pe baza studiului fiecărui
caz în parte.
64
G. Tichy, What Do we Know About the Success and Failure of Mergers, apărut în „Journal of Industry,
Competition and Trade”, 1(4), 2001, pg. 347-394
65
K. Guler, D.C. Mueller, B.B. Yurtoglu şi C. Zulehner, The Effects of Mergers: An International Comparison,
apărut în „International Journal of Industrial Organization”, 2002
66
R.L. Conn şi F. Conell, International mergers: Returns to US and British firms, apărut în „Journal of
Bussiness Finance and Accounting”, 17(5), 1990, pg. 689-711

44
timp ce 50% nu au acoperit niciodată taxa pe care au trebuit să o plătească peste preţul
pieţei acţiunilor, pentru a efectua achiziţia sau fuziunea. Această cercetare a
argumentat că productivitatea mai scăzută a firmei rezultată după fuziune, cuplată cu o
pierdere a încrederii investitorului şi a cumpărătorilor, de fapt scade preţul acţiunii
companiei rezultate. Cu alte cuvinte, cele mai multe fuziuni nu merită efortul.
D. Hirshleifer prezintă o sinteză a dovezilor empirice privind preluările de firme,
având la bază analiza firmelor americane. 67 Conform studiului întreprins, acţionarii
firmei care este preluată câştigă, în general, beneficii pozitive foarte mari în timpul
perioadei de tranzacţie, de obicei în jurul a 20-30%. Acţionarii firmei cumpărătoare –
firmele care realizează preluarea unei alte firme – câştigă beneficii mult mai mici. Dovezi
ale unor pierderi nu sunt statistic convingătoare, dar nu există cu siguranţă beneficii
pozitive mari ale pieţei bursiere sau câştiguri de eficienţă disponibile ofertanţilor.
Similar, câştigurile totale a unei fuziuni sau achiziţii – adică suma totală a beneficiilor
economice nete create – pot fi uşor negative sau uşor pozitive, dar, în medie, nu sunt cu
siguranţă mari şi pozitive. Interesant, o posibilă excepţie la această generalizare este
aceea că preluările ostile par să determină o îmbunătăţire a valorii (preţului).
O altă analiză a ajuns la concluzia că acţionarii firmelor care sunt preluate
primesc prime mari în comparaţie cu preţul de piaţă al firmei înainte de preluarea ei. 68
Prima tipică variază de-a lungul perioadelor de timp, dar este în mod constant pozitivă.
Beneficiile ofertanţilor, însă, sunt în mod tipic negative, dar beneficiile totale – cele ale
vânzătorilor împreună cu cele ale cumpărătorilor - sunt pozitive. În aceeaşi direcţie, o
altă analiză a ajuns la concluzia că beneficiile negative anormale ale ofertanţilor
continuă 2 ani după achiziţie.69
În ceea ce priveşte impactul fuziunilor asupra eficienţei, dovada empirică
rămâne mixtă şi neconcludentă. În încercarea de a face distincţia între câştigurile de
eficienţă şi efectele puterii de piaţă, K. Guler şi col. examinează efectele fuziunilor în
principal comparând performanţa firmelor care fuzionează cu un grup de firme care nu
au fuzionat. În continuare au împărţit fuziunile în două categorii: cele care au avut ca
rezultat creşterea profiturilor şi cele care au avut ca rezultat reducerea nivelului
acestora. Examinând mai departe schimbările care au avut loc în volumul vânzărilor
după realizarea fuziunii, autorii susţin că au dedus efectele fuziunilor asupra eficienţei
şi puterii de piaţă. Rezultatele lor sugerează faptul că jumătate dintre fuziuni sunt
profitabile şi numai jumătate din acestea sunt de natură expansionistă. Anderson
Consulting confirmă acest rezultat, argumentând că fuziunile au numai 50% şansă de
succes.70
Rămâne dificil de interpretat un asemenea rezultat – jumătate din numărul total
de fuziuni nu sunt profitabile. O explicaţie des întâlnită a acestui rezultat este faptul că
managerii pot să nu maximizeze în mod strict profitul, susţinând interesele lor proprii,
în direcţia cheltuirii veniturilor acţionarului. În special în companiile mari, în care
conducerea este împărţită între mii de acţionari, managerii pot avea o putere destul de
mare pentru a urmări propriile lor obiective, cum ar fi maximizarea vânzărilor,
reducerea riscurilor legate de fluxurile de numerar, sau, pur şi simplu, construirea
unui imperiu pentru a creşte reputaţia lor personală. În aceste circumstanţe, managerii
pot urmări realizarea unei fuziuni nu pentru a maximiza valoarea companiei, ci propria
lor utilitate. Eşecul fuziunilor poate rezulta fie pentru că părţile care fuzionează au
67
D. Hirshleifer, Takeovers, apărut în P. Newman, M. Milgate şi J. Eatwell „The New Palgrave Dictionary of
Money and Finance”, Ed. Stockton Press, New York, 1992, pg. 638-645
68
M. Bradley, D. Anand şi E. Han Kim, Synergistic gains from corporate acquisitions and their division
between the stockholders of target and acquiring firms, apărut în „Journal of Financial Economics”, 21(1),
mai, 1988, pg. 3-40
69
J. R. Franks, R. S. Harris şi C. Mayer, Means of payment in takeovers: results for the United Kingdom and
the United States, apărută în A.J. Auerbach „Corporate Takeovers: Causes and Consequences”, Ed.
University of Chicago Press, Chicago, 1988, pg. 221-258
70
Fuziunea dintre SmithKline Beecham şi Glaxo Wellcome a eşuat ca urmare a unei ciocniri de personalitate
între directorii generali.

45
supraevaluat cererea, fie pentru că au subestimat constrângerile de concurenţă (sau
costurile integrării lor).
Frecvenţa ridicată a eşecului fuziunilor justifică o analiză mai detaliată din
partea autorităţilor de concurenţă asupra câştigurilor de eficienţă estimate şi pretinse
de către părţile care doresc să fuzioneze. Comisia trebuie să fie atentă la tendinţa
managerilor de a supraevalua câştigurile de pe urma fuziunii, deoarece aceştia, uneori,
deţin cunoştinţe imperfecte despre obiectivele companiilor. Mai mult, câştigurile de
eficienţă nu trebuie să fie analizate izolat de evoluţia industriei pe termen lung şi de
dezvoltările macroeconomice. Într-adevăr, într-un anumit sens, toate fuziunile sunt
endogene, fiind conduse de presiunile pieţei.
Cel puţin trei factori sunt larg recunoscuţi ca influenţând deciziile firmelor
europene care fuzionează: integrarea pieţei în UE, procesul de globalizare şi progresul
tehnologic. Managerii şi acţionarii afirmă importanţa reducerii costurilor şi obţinerii de
sinergii, cu scopul de a deveni şi rămâne competitivi pe o piaţă unică europeană
integrată şi concurenţială. În ţările mari, economiile de gamă şi de scară pot fi obţinute,
în timp, prin intermediul proceselor normale de piaţă. Dar acest lucru nu se aplică
întotdeauna în micile economii. Fuziunile pot permite unei firme naţionale să obţină
masa critică necesară pentru a opera la nivel european şi pentru a restructura
operaţiunile sale, în scopul servirii unei pieţe mai largi şi mai competitive. Aceste
fuziuni sunt considerate pro-concurenţiale, dar pot determina apariţia de îndoieli legate
de concurenţă pe piaţa internă a fiecărei părţi participante la fuziune. Aceeaşi logică se
poate aplica în ceea ce priveşte presiunea exercitată de globalizare.
În industriile puternic dinamice şi inovative, ritmul inovării poate fi domolit sau
înfrânat, dacă o concentrare este interzisă sau restricţionată, sau dacă firmele renunţă
să încerce a fuziona de frica opoziţiei regulatorii. De fapt, pe aceste pieţe, fuziunile pot
avea efecte benefice,71 dar, în acelaşi timp, pot da naştere unor situaţii în care o singură
firmă sau un grup restrâns de firme se bucură de o putere de piaţă semnificativă. Pe de
altă parte, există necesitatea ca industriile europene să fie competitive pe piaţa globală.
Trebuie, de aceea, încurajată cooperarea, în timp ce trebuie descurajată coluziunea
dintre firme. Există o nevoie acută de euro-campioni, adică de firme care să poată
concura global cu cei mai mari producători din SUA şi Japonia. Luând în considerare
contextul economic larg, Comisia va judeca dacă asemenea poziţii avantajoase sunt
temporare sau par a se perpetua.

Măsurarea concentrării pieţei

Autorităţile de concurenţă au posibilitatea să măsoare nivelul de concentrare al

unei pieţe utilizând numărul celor mai importanţi concurenţi de pe piaţă. Această
modalitate de calcul este folositoare în special atunci când există o diferenţă privind
cotele de piată deţinute de către cei mai mari concurenţi şi cei mai mici rivali, sau
atunci când este dificil de măsurat veniturile realizate pe piaţa relevantă.
Autorităţile de concurenţă pot apela la calcularea cotei combinate de piaţă
deţinută de firmele care fuzionează. În aceste scopuri, se utilizează indicele Herfindahl-
Hirschman.
În literatura economică, se disting trei indicatori care ne arată abilitatea unei
firme (grupări de firme) de a ridica sau de a menţine preţurile peste nivelul concurenţial
şi de a obţine alte efecte anticoncurenţiale: îndicele Lerner; cotele de piată şi indicele
Herfindahl-Hirschman. La un anumit moment în timp şi pentru o structură de piaţă
dată, „indicele Lerner” furnizează o apreciere exactă a puterii de piaţă, bazată pe
conceptul de elasticitate a cererii:
71
De exemplu, firmele pot pune în comun cunoştinţele mai eficient şi la un preţ mai mic decât prin
intermediul unei înţelegeri contractuale. Fuziunile permit, de asemenea, companiilor de a elimina
duplicarea eforturilor, mărind cantitatea de resurse disponibile de a conduce cercetarea sau de a aduce pe
piaţă un nou produs. În plus, sinergiile dintre îndemânările unice şi tehnologii, deseori pot conduce la
dezvoltarea unui produs mai bun, decât fiecare companie ar putea produce în mod individual.

46
 p – c/p = 1/ε

în care p corespunde preţului, c costului marginal şi ε elasticităţii cererii fată de

preţ. Indicele Lerner este un mijloc de măsurare a puterii de piaţă deoarece el reflectă
măsura în care firma este capabilă să ridice preţul peste nivelul costului marginal. În
condiţii de concurenţă perfectă, preţul este egal cu costul marginal astfel încât indicele
ia valoarea zero. Când preţul depăşeşte costul, indicele Lerner devine pozitiv şi are
valoarea cuprinsă între zero şi unu. Cu cât indicele este mai apropiat de unu, cu atât
este mai mare gradul puterii de monopol pe care o are firma.
Utilizarea îndicelui Lerner ca o măsură a concentrării pieţei este dificilă datorită
existenţei unor probleme de natură teoretică şi practică deopotrivă. Dificultatea
teoretică principală este aceea că indicele Lerner nu oferă detalii privind gradul de
concurenţă de pe o piaţă cu excepţia pieţei perfect concurenţiale, când valoarea
indicelui devine 0 (Elzinga 1989).
În practică, apar o serie de probleme atunci când utilizăm diferenţa dintre
nivelul preţului şi al costului marginal, ca modalitate de măsurare a intensităţii
concurenţei pe piaţă. Mai întâi, costurile marginale sunt dificil (dacă nu imposibil) de
măsurat, deoarece există tot mai multe produse şi inputuri comune care nu pot fi
identificate clar ca fiind marginale sau fixe. În al doilea rând, schimbările structurale
de-a lungul timpului în procesul de producţie conduc la modificări de structură în
cadrul diferenţei dintre preţ şi cost, care sunt independente de intensitatea concurenţei
pe piaţă. În al treilea rând, nivelul acestei diferenţe depinde de rata inflaţiei şi de nivelul
cererii.
Ca urmare, în încercarea de a determina gradul de concentrare al unei pieţe
rămân cei doi indicatori: cotele de piaţă deţinute de firmele existente şi calcularea
indicelui Herfindahl-Hirschman.

Cota de piaţă

Cota de piaţă reprezintă acel procent din piaţa relevantă care este controlat de
către o firmă specifică. În general, vânzările sunt punctul de referinţă pentru calculul
cotelor de piaţă, dar există şi alte repere care, în funcţie de caracteristicile produselor
specifice sau de sectorul economic în cauză, pot oferi informaţii utile, cum ar fi
capacitatea, numărul actorilor pe pieţele de licitaţii, unităţile de flote în domeniul
aerospaţial sau rezervele deţinute în cazul anumitor sectoare, precum cel minier.
Ca urmare, calcularea cotelor de piaţă va permite autorităţilor de concurenţă şi
curţilor de justiţie să determine care va fi volumul vânzărilor pe care o firmă îl va pierde
dacă acesta va creşte preţurile (Hay, 1992). Cu cât cota de piaţa deţinută va fi mai
mare, cu atât mai puţin probabil alte firme vor fi capabile să mărească producţia cu
scopul de a stopa creşterea unilaterală a preţului.
Însă, analiza concentrării pieţei cu ajutorul cotelor de piaţă a atras şi ea
propriile critici. În acest sens, o parte dintre aceste critici s-au îndreptat înspre
necesitatea definirii pieţelor relevante geografice şi ale produsului, indispensabile
calculării cotelor de piaţă, demers care s-a dovedit a fi deosebit de complex.
Alte critici au ajuns la concluzia că analiza pe baza cotelor de piaţă nu oferă
evaluări precise cu privire la puterea de piaţă. Dacă piaţa produsului şi cea geografică
sunt definite prea larg, atunci cotele de piaţă vor subestima abilitatea firmelor de a
creşte sau menţine preţurile pe piaţa relevantă peste nivelul concurenţial. Deoarece
cotele de piaţă se bazează pe date trecute/existente, unii critici consideră că acestea
sunt mai puţin folositoare în analiza efectelor anticoncurenţiale potenţiale pe pieţele
volatile sau dinamice. Alţi critici consideră că informaţiile existente privind pieţele nu
reflectă abilitatea concurenţilor existenţi sau potenţiali de a modifica producţia pe piaţa
relevantă prin expansiune sau intrare (Hovenkamp, 1994).
Cotele de piaţă trebuie să se bazeze pe indicatorul care să reflecte cel mai bine
pe viitor importanţa concurenţială a firmei pe piaţa relevantă. Aceasta poate să depindă

47
de tipul de efect concurenţial luat în consideraţie şi de disponibilitatea datelor necesare.
Atunci când se calculează cotele de piaţă pe pieţele cu produse diferenţiate, ar
trebui utilizate veniturile firmelor, deoarece acestea reflectă cel mai bine importanţa
concurenţială a firmei. Caracteristicile diferite şi atractivitatea globală către
consumatorii de produse diferenţiate nu pot fi evidenţiate în unităţi vândute sau
capacităti de producţie. Însă, există o singură excepţie: dacă o unitate a unui produs
caracterizat de un preţ scăzut poate substitui o unitate a unui produs scump, cotele de
piată bazate pe unităţi vândute pot reflecat mai bine poziţia pe piaţă. De exemplu, un
produs nou, mai ieftin, poate avea o importanţa mare concurenţială dacă erodează în
mod semnificativ veniturile încasate de către produse mai vechi şi mai scumpe, chiar
dacă noul produs câştigă venituri mici relativ.
Pe o piaţă cu produse omogene, importanţa concurenţială a unei firme are la
bază mai degrabă abilitatea de a extinde rapid producţia ca răspuns la o creştere a
preţului. Pe acest tip de piată, o cotă de piaţă bazată pe capacitate de producţie va
captura în general mult mai bine importanţa concurenţială a firmei.
În cazul extrem, o firmă care este participantă la piaţă în virtutea substituţiei
din parea ofertei nu ar avea nici un venit de pe piaţa relevantă pe care s-ar baza
calcularea pieţei relevante, însă firma ar putea avea importanţă concurenţială
considerabilă pe piaţa relevantă. Cotele de piaţă bazate pe capacitatea de producţie a
firmei va reflecta importanţa concurenţială a fiecărei firme în parte.

Indicele Herfindahl-Hirschman (HHI)

Acest indice a fost propus şi folosit pentru prima dată în domeniul economiei de
către Herfindahl (1950) şi Hirschman (1964), independent unul de celălalt.
În anul 1982, Departamentul de Justiţie al Statelor Unite a înlocuit pentru
prima dată indicatorul utilizat până atunci - rata de concentrare calculat pentru
primele 4 firme din industrie (C4), cu noul indice Herfindahl-Hirschman (HHI). De
atunci, acesta a fost utilizat în analiza concentrărilor, atunci când părţile combină
capacităţile proprii de producţie pe piaţa relevantă pentru a acţiona ca o singură firmă.
În timp ce rata de concentrare C4 însuma cotele de piaţă deţinute de primele 4 firme
pentur a calcula concentrarea industriei, HHI este mult mai complet şi mai elaborat
deoarece utilizează , aşa cum vom vedea, o medie ponderată a cotelor de piaţă deţinute
de către toate firmele (Anbarci and Katzman, 2005).
Rata de concentrare are câteva deficienţe majore ca şi unealtă de apreciere a
eficienţei concurenţei într-o industrie. În primul rând, nu ţine cont de mărimea relativă
a companiilor care sunt în poziţie de lideri pe piaţă. De exemplu, dacă pe o piaţă există
patru firme, fiecare cu o cotă de piaţă de 20%, această va avea aceeaşi rată a
concentrării C4 ca şi o piaţă în care primele patru firme ar avea cotele de piată de 55%,
20%, 3% şi 2%. Însă cele dopuă pieţe pot fi caracterizate prin competitivitate diferită.
Astfel, în cel de-al doilea exemplu, există în mod clar un “lider” pe care celelalte firme îl
urmează, în timp ce în primul caz ar putea exista o competiţie aprigă între firme pentru
a deveni cea mai mare firmă (în special atunci când există economii de scară în
producţie). Cea de-a doua problemă rezultă din faptul că indicele C4 nu ia în calcul
toate firmele şi nici cotele de piaţă ale fimelor mai mici.
Spre deosebire de indicele C4, indicele HHI are anumite avantaje:
- reflectă gradul inegal al cotelor de piaţă deţinute de toate firmele participante.
Influenţa firmelor mai mici este mai slabă în calcularea acestui indicator. În schimb,
influenţa firmelor mai mari este accentuată.
- ca urmare, valori mari pe care le poate lua indicele HHI reflectă influenţele
combinate ale mărimii inegale ale firmelor şi gradul de concentrare a activităţii firmelor
mari.
Indicele HHI constă din suma pătratelor cotelor de piaţă deţinute de firmele
active.
HHI = Σ(S)i2

48
 HHI poate lua valori în intervalul (0 , 10.000) . Cu cât o piaţă este mai aproape
de starea de monopol cu atât este mai mare concentrarea pieţei iar competiţia este mai
mică. Dacă ar exista o singură societate activă pe piaţă (situaţie de monopol), HHI = 100
x 100 = 10.000.
Deşi cel mai bine ar fi includerea tutuor firmelor în estimarea concentrării unei
pieţe, lipsa informaţiilor în unele cazuri privind firmele foarte mici nu este foarte
importantă, deoarece acestea afectează nesemnificativ incicele HHI.
În timp ce nivelul absolut al acestui indice poate oferii informaţii iniţiale
preţioase privind presiunea exercitată de concurenţă pe piaţa rezultată după fuziune,
modificarea indicelui HHI, (cunoscută sub denumirea de “delta”) reprezintă un mijloc
important de exprimare directă a modificării concentrării determinată de către fuziunea
firmelor.
Un exemplu de calcul al acestui indice HHI este următorul: cotele de piaţă
deţinute de către 7 firme participante pe piaţa relevantă sunt: 25, 20, 15, 15, 10, 10 şi
5. Indicele HHI se poate calcula după formula de mai sus astfel:
HHI = Σ(S) i2
HHI = 252 + 202 + 152 + 152 + 102 + 102 + 52 = 1.700
Valoarea acestuia este 1.700.
Putem arăta în continuare că modificarea indicelui HHI după fuziune (delta)
pentru oricare două firme participante va egala întotdeauna dublul sumei cotelor de
piaţă deţinute de către cele două firme. Pentru oricare două firme A şi B, având cotele
de piaţă a şi respectiv b, contribuţia celor două firme înainte de fuziune la calcularea
indicelui HHI ar fi a2 + b2. Dacă are loc o fuziune între ele, contribuţia lor după fuziune
la indicele HHI ar fi (a + b) 2. Algebra de bază ne arată că (a + b) 2 = a2 + 2ab + b2.
Diferenţa între indicele HHI înainte şi după fuziune ar fi: (a + b) 2–(a2+ b2) = 2ab.
În exemplul de mai sus, dacă firmele aflate în poziţia a doua şi a treia de pe
piaţa relevantă ar fuziona, atunci indicele HHI ar creşte cu 2x20x15 = 600, astfel încât
fuziunea ar determina creşterea indicelui HHI de la 1.700 la 2.300.
Valorile ridicate ale indicelui HHI după fuziune, asociate cu modificări (delta)
mari ale HHI sunt de obicei asociate cu fuziunile anticoncurenţiale. Însă, nu toate
fuziunile având aceste caracteristici creează sau întăresc puterea de piaţă. Pe pieţele
caracterizate de produse puternic diferenţiate fuziunile pot permite creşteri unilaterale
la nivelul preţurilor de vânzare indiferent de cotele de piaţă deţinute de firme sau de
calculele indicelui HHI.

Reglementările Uniunii Europene privind evaluarea fuziunilor

Un fapt surprinzător în dispoziţiile Tratatului CEE din 1957 este lipsa

controlului fuziunilor.72 Există explicaţii diferite pentru această omisiune. Ele variază de
la cele care au la bază motivaţii politice în favoarea întăririi companiilor europene, până
la frica ţărilor membre la acea vreme că acest control al fuziunilor ar implica, în
practică, controlul european asupra fuziunilor naţionale (deoarece fuziunile
transfrontaliere erau rare la acea vreme). 73 Omisiunea reflectă şi faptul că nici o ţară
fondatoare nu deţinea un control al fuziunilor la nivel naţional. Deoarece fuziunea
poate, în anumite situaţii legate de piaţă, să stabilească sau să întărească un grad
ridicat de concentrare, procesul concurenţei poate fi împiedicat în lipsa unui control al
fuziunilor. Firmele pot fi tentate să caute parteneri de achiziţii sau fuziuni, ca o
alternativă la opţiunile de înţelegere sau comportament anticoncurenţial, care sunt
interzise şi strict supravegheate. Aceasta ar submina credibilitatea politicii de
concurenţă europene şi, dacă s-ar utiliza la scară extinsă, ar presupune costuri ridicate
pentru comunitate privind bunăstarea.

72
de notat că, în contrast, Tratatul CECO din 1952 (care a expirat) a furnizat un sistem de control al
fuziunilor
73
C.J. Cook şi C.S. Kerse, EC Merger Control, Ed. Sweet & Maxwell, Londra, 2000

49
 Controlul fuziunilor a apărut relativ târziu în meniul politicii de concurenţă a
Uniunii Europene: controlul înţelegerilor dintre firme şi a firmelor care deţin o putere
dominantă datează din 1957, iar controlul fuziunilor numai din 1989. Părinţii fondatori
a ceea ce a devenit Uniunea Europeană erau preocupaţi în mod explicit cu prevenirea
înţelegerilor şi a discriminării preţurilor de-a lungul hotarelor naţionale, dar nu cu
reglementarea structurii de piaţă. Într-adevăr, ei aveau o anume simpatie pentru ideea
promovării campionilor europeni pe piaţa mondială.
Iniţial, Comisia a considerat că aplicarea art. 102 la problema concentrărilor va
trebui judecată în funcţie de fiecare caz. Comisarul cu probleme privind concurenţa,
Von der Groeben, declara în faţa Parlamentului European la 16 iunie 1965: ”Cu cât o
firmă ocupând o poziţie dominantă se apropie mai mult de situaţia de monopol (prin
înţelegerile realizate cu o altă firmă), punând în discuţie libertatea de alegere şi de
acţiune a furnizorilor, cumpărătorilor şi consumatorilor, cu atât mai mult există o
probabilitate mai ridicată ca aceasta să intre, datorită concentrării, în zona abuzurilor”.74
Datorită fluxurilor masive de capital venite dinspre SUA, care profitau de avantajele
oferite de noul spaţiu economic european, firmele europene au conştientizat faptul că
dimensiunile lor sunt mult mai mici în raport cu cele americane, fapt care reducea
puterea lor competitivă pe piaţă (în anii `60, o firmă europeană de dimensiuni mari era
echivalentul unei firme de dimensiuni medii din SUA). Ca urmare, a apărut necesitatea
creşterii rapide, dar controlate, a numărului de concentrări în spaţiul comunitar.
Primele încercări de reglementare comunitară a fuziunilor datează din anul
1973, an în care Comisia a aplicat articolul 102 în cazul Continental Can, 75 când a avut
loc achiziţionarea unui concurent de către firma care se bucura de poziţie dominantă.
Curtea de Justiţie a confirmat această abordare în judecarea din 1973: „Un abuz poate
să apară dacă o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă îşi întăreşte o astfel de
poziţie în aşa fel încât gradul de dominaţie obţinut împiedică substanţial concurenţa”.76
Decizia a deschis calea către controlul ex post, oferind susţinere procesului de control
al concentrărilor prin intermediul deciziilor CEJ.
În iulie 1973, Comisia a prezentat o primă propunere de reglementare privind
controlul concentrărilor care viza două aspecte: erau declarate incompatibile cu
Tratatul operaţiile de concentrare care duceau la apariţia de obstacole în calea unei
concurenţe efective, în măsura în care comerţul între statele membre era susceptibil de
a fi afectat şi operaţiunile de concentrare care depăşeau un anumit nivel (definit în cifra
de afaceri totală) trebuiau notificate. Iniţial, Consiliul nu a fost de acord cu această
propunere, care a fost modificată, ulterior, de către Comisie.
Înfăptuirea Pieţei Unice a modificat substanţial natura concurenţei
intercomunitare. Firmele se confruntau cu tot mai multe provocări pe pieţele care le
erau rezervate până acum, întrucât graniţele deveneau tot mai deschise, aproape
imperceptibile din punct de vedere economic şi comercial, iar barierele netarifare au fost
înlăturate în majoritatea lor. O reacţie naturală de ajustare la o piaţă incomparabil mai
amplă a fost creşterea dimensiunii medii a companiilor, în vederea maximizării
avantajelor economice de scară în materie de producţie şi cercetare - dezvoltare.
Această tendinţă a fost amplificată de dorinţa de a proteja piaţa internă de presiunile
concurenţiale provenind din celelalte ţări ale Uniunii Europene. In alte cazuri, sporirea
dimensiunilor firmelor a fost o strategie ofensivă, pentru a obţine avantajele oferite de o
piaţă mult mai mare. În timp ce unele firme au putut să-şi mărească dimensiunile prin
propriile resurse, altele au ales calea achiziţiei altor companii cu activităţi
complementare sau chiar concurente.
Consolidându-şi poziţiile pe piaţa internă, o serie de mari companii au lansat

74
„Politica în domeniul concurenţei”, elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02, disponibilă pe
internet la http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20concurenta.pdf, pg. 19
75
Cazul 6/72: Europemballage Corpn şi Continental Can Inc versus Comisie (1973), ECR 215 (1973), CMLR
199
76
Cazul Europemballage Corp şi Continental Can versus Comisie, Ca 6/72 – ECR, 1973, pg. 215

50
procesul de fuziuni şi achiziţii tranfrontaliere. Valoarea operaţiunilor de achiziţii şi
fuziuni a sporit substanţial după lansarea procesului de fundamentare a Pieţei Unice,
atingând în 1989 un nivel record de 44 milioane ECU, adică de 3,5 ori mai mult decât
în 1986. Valul de fuziuni s-a extins continuu şi a cuprins treptat noi ţări membre. 77
În anii `80 s-au simţit limitele articolului 102 şi, ca urmare, a fost adoptat la 21
decembrie 1989, la propunerea Comisiei, Regulamentul Consiliului nr. 4064/1989
(Merger Regulation), care a intrat în vigoare la 21 septembrie 1990. Regulamentul
stabilea că „operaţiunile de concentrare de dimensiune comunitară, care creează sau
întăresc o poziţie dominantă, având ca efect o împiedicare într-un mod semnificativ a
concurenţei efective pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a sa, sunt declarate
incompatibile cu piaţa comună.” 78
Sub acest Regulament, atunci când se crea sau întărea o poziţie dominantă
Comisia nu a luat niciodată în considerare eficienţele economice ca reprezentând o bază
reală pentru acceptarea unei tranzacţii de concentrare. Cu alte cuvinte, eficienţele
anticipate puteau numai să confirme şi nu să înlocuiască concluziile bazate pe analiza
structurii şi performanţei pieţei. Articolul 2.2(b) a Regulamentului specifică explicit că
”progresul tehnic şi economic” poate fi luat în consideraţie dacă este în „avantajul
consumatorilor”. De aceea, numai bunăstarea consumatorilor şi nu cea a
producătorilor este de relevanţă pentru Comisie. Amintindu-ne că eficienţele dinamice
au probabil un efect mult mai important asupra bunăstării decât eficienţele statice, cel
puţin pe termen lung, este logic ca acestea să fie luate în consideraţie. De notat că nu
toate tipurile de eficienţă dinamică sunt acceptate chiar dacă de ele pot beneficia
consumatorii, ci, conform articolului 2.1(b) a Regulamentului, numai acelea care „nu
formează un obstacol în calea concurenţei”.
Comisia nu a dat nici o declaraţie cu privire la relevanţa câştigurilor potenţiale
de eficienţă sub Regulamentul 4064/89. Un obstacol pentru această clarificare şi
codificare a politicii Comisiei cu privire la eficienţele acceptate în controlul fuziunilor,
poate fi dezbaterea mai sus menţionată, iar un alt motiv pare a fi unul pragmatic, nu
legal şi anume dificultatea de a dovedi eficienţele care pot rezulta în urma unei fuziuni.
Operaţiunile care au ca obiect sau ca efect numai coordonarea
comportamentului competitiv al unei firme independente nu constituie o concentrare. 79
Unul dintre amendamentele aduse Regulamentului din 1989, a fost acela de a supune
şi “societăţile mixte concentrative” prevederilor Regulamentului referitor la fuziuni,
deoarece s-a considerat că acest lucru are ca efect reducerea costurilor companiilor
implicate, precum şi a perioadei de timp în care acestea primeau avizul din partea
Comisiei de a-şi desfăşura activitatea. In cazul societăţilor mixte, trebuie făcută
distincţia între „societăţi mixte concentrative” care îndeplinesc permanent toate funcţiile
unei entităţi economice autonome şi care nu dau naştere unei coordonări al
comportamentului competiţional al părţilor unei societăţi mixte şi „societăţi mixte
cooperative” cărora le lipsesc aceste caracteristici (cum sunt alianţele strategice) şi
trebuie să fie caracterizate ca intrând sub incidenţa articolului 81 al Tratatului CE.
Dacă Regulamentul privind concentrările adoptat în 1989 a fost axat pe
principiul „ghişeului unic”, permiţând Comisiei un control exclusiv asupra fuziunilor
transfrontaliere importante, prezentul Regulament, evitând ca aceeaşi concentrare să fie
notificată către mai multe autorităţi de concurenţă în cadrul UE, are la bază „principiul
subsidiarităţii”, conform căruia este competentă autoritatea jurisdicţională cea mai bine
plasată pentru a examina o anumită concentrare.
Poate cel mai important aspect al acestui nou Regulament este reprezentat de

77
Dacă în 1986, jumătate din fuziuni erau esenţialmente defensive, fiind justificate din considerente sinergice
sau de raţionalitate economică şi tehnologică, în 1991 numai 16% au avut aceste motivaţii, raţiunea
principală devenind întărirea poziţiilor de piaţă şi expansiunea viitoare
78
Regulamentul 4064/89, 2.1 (a), care a fost amendat de Regulamentul Consiliului nr. 1310/1997, intrat în
vigoare la 1 martie 1998
79
Regulamentul 4064/89, art. 3 (2)

51
modificarea standardului prin care sunt analizate tranzacţiile dintre firme. Dacă până
la adoptarea acestuia, revizuirea concentrărilor avea la bază determinarea dacă
concentrarea poate „crea sau întări o poziţie dominantă”, acum trebuie să se determine
dacă o tranzacţie notificată „va împiedica semnificativ concurenţa efectivă..... în
particular ca rezultat al creării sau întăririi unei poziţii dominante”. 80
Cotele de piaţă şi valorile indicelui HHI furnizează primele informaţii preţioase
privind structura pieţei şi importanţa concurenţială a părţilor care urmează să
fuzioneze şi a concurenţilor acestora.
O concentrare dobândeşte, conform primului test stabilit prin articolul 1(2)
ECMR, o dimensiune comunitară:
- atunci când cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial pe ansamblul
întreprinderilor implicate reprezintă o sumă superioară de 5 miliarde de euro;
- atunci când cifra de afaceri realizată individual în comunitate, de către cel
puţin două întreprinderi implicate, depăşeşte 250 milioane euro;
- bineînţeles, dacă fiecare parte la concentrare realizează mai mult de 2/3 din
cifra sa de afaceri totală din Comunitate în interiorul unui singur stat membru,
concentrarea economică este plasată sub incidenţa reglementărilor naţionale.
Dacă pragurile mai sus citate nu sunt atinse, se aplică cel de-al doilea test
introdus în 1998, stabilit prin articolul 1(3) ECMR, pentru a cuprinde tranzacţiile mai
mici:
- cifra de afaceri totală realizată pe plan mondial de către ansamblul
întreprinderilor implicate reprezintă o sumă mai mare de 2,5 miliarde euro;
- în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra de afaceri totală realizată de
toate întreprinderilor implicate este mai mare de 100 milioane euro;
- în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra de afaceri totală realizată
individual de cel puţin două întreprinderi implicate este mai mare de 25 milioane euro;
- cifra de afaceri totală realizată individual în Comunitate de cel puţin două
întreprinderi implicate, reprezintă o sumă mai mare de 100 milioane euro.
- Bineînţeles că, prevederile de mai sus sunt valabile în afară de cazul când
fiecare din întreprinderi realizează mai mult de 2/3 din cifra sa de afaceri totală din
Comunitate în interiorul unui singur stat membru.
Deşi cel mai comod, sistemul cifrei de afaceri nu este singurul criteriu pentru
identificarea concentrărilor de dimensiune comunitară. Un alt criteriu, numit criteriu
de „tip 3+”, prevede o competenţă comunitară exclusivă atunci când toate statele
membre sau cel puţin trei dintre ele formulează o cerere de notificare. Aceste două
criterii însoţesc noul criteriu de notificare (remitere) către autorităţile competente ale
statelor membre. Atunci când o concentrare răspunde la definiţia „concentrării de
dimensiune europeană”, Comisia procedează la analiza acesteia, al cărui obiectiv este
cel de verificare a compatibilităţii unei concentrări de dimensiune comunitară cu piaţa
comună.
În mod normal, Comisia utilizează cotele de piaţă actuale în analiza gradului de
concurenţă existent pe piaţă.Comisia Europeană a devenit îngrijorată de-a lungul
timpului cu privire la puterea de piaţă a întreprinderilor atunci când cota de piaţă a
depăşit 40%. Autorităţile naţionale de concurenţă din Regatul Unit au privit însă cota
de 25% ca o cifră prag care arată o putere semnificativă pe piaţă.
Cu toate acestea, cotele de piaţă actuale pot fi ajustate pentru a reflecta
modificările rezonabile viitoare, de exemplu, în lumina ieşirii, intrării sau extinderii pe
piaţă (Cazul COMP/M.1806 - Astra Zeneca / Novartis, punctele 150 şi 415). Cotele de
piaţă existente post-fuziune sunt calculate pe baza ipotezei în care cota de piaţă post-
fuziune combinată a părţilor la concentrare reprezintă suma cotelor lor de piaţă înainte
de fuziune.
Datelor istorice pot fi utilizate în cazul în care cotele de piaţă au fost volatile, de
exemplu, în cazul în care piaţa este caracterizată prin cerere mare în unele perioade şi

80
Regulamentul Consiliului nr. 139/2004, articolul 2, paragraful 2 şi 3

52
mică în altele. Modificările cotelor de piaţă înregistrate de-a lungul timpului pot furniza
informaţii utile despre procesul concurenţial şi importanţa viitoare probabilă a
diferiţilor concurenţi, de exemplu, prin indicarea faptului dacă firmele au câştigat sau
au pierdut cota de piaţă. În orice caz, Comisia interpretează cotele de piaţă în funcţie de
condiţiile de piaţă potrivite, de exemplu, în cazul în care piaţa este foarte dinamică şi în
cazul în care structura de piaţă este instabilă datorită inovaţiilor sau creşterii acesteia
(Cazul COMP/M.2256 - Philips / Agilent Health Care Technologies, punctele 31-32, şi
Hotărârea COMP/M.2609 - HP / Compaq, punctul 39).
Nivelul global de concentrare pe o piaţă poate furniza, de asemenea, informaţii
utile despre situaţia concurenţială. În vederea măsurării nivelului de concentrare,
Comisia aplică frecvent Indicele Herfindahl-Hirschman (HHI) ("Orientări privind
evaluarea concentrărilor orizontale în temeiul Regulamentului Consiliului privind
controlul concentrărilor economice între întreprinderi", 2004).
Potrivit regelmentărilor, trebuie să se realizeze estimarea cotei de piaţă
exprimată în valoare (şi, în unele situaţii în volum) a tuturor concurenţilor (inclusiv
importatori) care au cel puţin 5% din piaţa geografică luată în considerare. Pe această
bază, se va furniza o estimare a indicelui HHI pre-şi post-fuziune şi calcularea diferenţei
dintre cele două (delta). După aceasta, trebuie să se specifice proporţia cotelor de piaţă
utilizate ca bază de calcul al HHI şi sursele utilizate precum şi furnizarea lor atunci
când sunt disponibile.
Orientările privind evaluarea concentrărilor orizontale, indică, în secţiunea III,
acele niveluri ale cotei de piaţă şi ale concentrării pentru care Comisia este susceptibilă
de a se confrunta cu probleme de concurenţă. Astfel, cotele de piaţă foarte mari - 50%
sau mai mult - pot fi în sine o dovadă a existenţei unei poziţii dominante pe piaţă, aşa
cum au dovedit numeroasele cazuri ajunse în faţa justiţiei Cu toate acestea, concurenţii
mai mici pot avea o suficientă influenţă de constrângere în cazul în care, de exemplu,
au capacitatea şi motivaţia de a creşte oferta lor pe piaţă.
O fuziune care implică o firmă a cărei cotă de piaţă va rămâne sub 50% după
fuziune poate ridica probleme de concurenţă, având în vedere alţi factori, cum ar fi
puterea şi numărul concurenţilor, prezenţa unor constrângeri de capacitate sau măsura
în care produsele părţilor la fuziune sunt substituibile. Astfel, în mai multe cazuri,
Comisia a considerat că unele fuziuni pot determina crearea sau consolidarea unei
poziţii dominante, chiar dacă cotele de piaţă rezultate după fuziune ale firmelor
implicate s-au situat între 40% şi 50% (Hotărârea Nestlé / Ralston, punctele 48-50) şi,
în unele cazuri, sub 40% (Hotărârea Rewe / Meinl, 1999).
Anumite fuziuni, datorită cotei limitate de piaţă a firmelor implicate, nu sunt
susceptibile de a împiedica în mod semnificativ concurenţa efectivă. O indicaţie în acest
sens există, în special, în cazul în care cota de piaţă combinată a întreprinderilor care
fuzionează nu depăşeşte 25%. Această indicaţie derivă de la considerentul 32 din
Regulamentul CE privind concentrările economice. Cu toate acestea, ea nu se aplică în
cazurile în care fuziunea propusă este de natură să dea naştere la efecte coordonate pe
piaţă.
Pentru a completa cele de mai sus, Orientările aplică, de asemenea, Indicele
Herfindahl-Hirschman (HHI), precum şi schimbarea la nivelul acestui indice de la pre-
fuziune la post-fuziune ("delta"), ca prime indicii de schimbare a presiunii concurenţiale
pe piaţă ca urmare a fuziunii.
Liniile directoare indică faptul că Comisia este puţin probabil să identifice
problemele de concurenţă pe o piaţă cu un HHI post-fuziune mai mic de 1.000, şi că
astfel de cazuri, în mod normal, nu necesită analiză aprofundată.
Comisia este, de asemenea, puţin probabil să identifice problemele de
concurenţă într-o fuziune:
- când valoarea HHI post-fuziune este între 1.000 şi 2.000 şi delta sub 250;
- când valoarea HHI post-fuziune depăşeşte 2.000 şi o delta sub 150;
cu excepţia cazului în care anumite circumstanţe speciale sunt prezente, care
invalidează cumva HHI ca şi instrument util pentru analiza schimbării în condiţii de

53
concurenţă. Acest lucru se poate referi, cu titlu de exemplu, pentru următoarele
situaţii:
(a) o concentrare implică un potenţial concurent, sau un concurent recent intrat
pe piaţă cu o cotă de piaţă mică;
(b) una sau mai multe părţi la concentrare sunt inovatori importanţi, în moduri
care nu se reflectă în cotele de piaţă;
(c) există deţineri încrucişate de acţiuni între firmele care participă pe piaţă;
(d) una dintre firmele care fuzionează este o firma rebel, cu o probabilitate
ridicată de a perturba conduita coordonată;
(e) existenţa unor coordonări în trecut sau a unora în curs de desfăşurare, sau
sunt prezente facilitări ale acestei practici;
(f) una dintre părţile la concentrare are o cotă înainte de fuziune de piaţă de
50% sau mai mult (V. Verouden, 2004).
Fuziunile ne-orizontale nu reprezintă o ameninţare pentru concurenţa efectivă
cu excepţia cazului în care entitatea care rezultă după fuziune are un grad semnificativ
de putere de piaţă (care nu neapărat înseamnă poziţie dominantă), în cel puţin una
dintre pieţele în cauză. Comisia va examina această problemă înainte de a proceda
pentru a evalua impactul fuziunii asupra concurenţei.
Cotele de piaţă şi nivelurile de concentrare oferă primele indicaţii utile cu privire
la puterea de piaţă şi importanţa concurenţială atât a părţilor la concentrare cât şi a
concurenţiilor acestora.
Comisia este puţin probabil să găsească îngrijorare în fuziunile ne-orizontale, fie
ea de natură coordonată sau nu, în cazul în care cota de piaţă post-fuziune a noii
entităţi în fiecare dintre pieţele în cauză este mai mică de 30%, iar indicele HHI post
-fuziune este sub 2.000.

Angajarea procedurii de către Comisie

Ca urmare a receptării notificării, Comisia dispune de mai multe puteri de

decizie necesare pentru angajarea procedurii, conducerea anchetelor şi impunerea
sancţiunilor. Mai întâi, ea constată pe calea deciziei dacă:
- concentrarea notificată ţine de prezentul Regulament;
- concentrarea este compatibilă cu piaţa comună;
- concentrarea ridică întrebări serioase cu privire la compatibilitatea sa.
O concentrare de dimensiune comunitară nu poate fi realizată în principiu nici
înainte de a fi notificată, nici în termen de trei săptămâni după notificarea sa. Dacă, din
contra, o concentrare a fost deja realizată şi este declarată incompatibilă cu piaţa
comună, Comisia poate ordona întreprinderilor implicate să restabilească situaţia
anterioară realizării concentrării.
În decurs de 35 de zile de la data notificării, Comisia trebuie să emită o decizie. 81
În această primă fază, se aprobă cele mai multe concentrări, astfel că în perioada
ianuarie 1989 - august 2004, Comisia a blocat numai 18 tranzacţii dintr-un total de
2535 de notificări.82 Dacă se constată că o concentrare împiedică semnificativ
concurenţa, urmează o a doua fază de investigaţie, care poate să dureze până la 105 de
zile şi în care sunt cerute informaţii suplimentare şi sunt audiate părţile implicate. 83
Comisia poate, prin simplă cerere sau pe calea deciziei, să solicite părţilor implicate
furnizarea de informaţii suplimentare, cu specificarea că toate informaţiile cerute sunt
acoperite de secret profesional. Comisia poate, de asemenea, decide să efectueze
inspecţii. Pe baza unui mandat scris, agenţii şi alte persoane mandatate de Comisie pot:
să aibă acces la toate locurile, terenurile şi mijloacele de transport; să controleze şi să
81
Regulamentul Consiliului 139/2004, articolul 10(1)
82
D. Nave şi J. Enser, Efficiencies and remedies in EU merger control, Ed. Weil Gotshal&Manges, Londra,
2004
83
Regulamentul Consiliului 139/2004, articolul 10(3)

54
facă copii ale registrelor şi altor documente în raport cu activitatea; să pună sigilii pe
toate locurile, registrele sau alte documente în raport cu activitatea sau să ceară
tuturor reprezentanţilor întreprinderii explicaţii cu privire la faptele şi documentele, în
raport cu activitatea.
Atunci când o întreprindere se opune unei inspecţii, agenţii mandataţi pot să se
adreseze autorităţilor statului membru implicat, pentru a primi asistenţa adecvată, iar
la nevoie chiar utilizarea forţei publice, acţionând cu respectarea legislaţiei naţionale.
Pentru luarea unei decizii, Comisia va analiza criteriile legate de stadiul
concurenţei de pe piaţa relevantă şi va lua în considerare eficienţele economice care au
un efect direct asupra consumatorilor, sunt specifice fuziunii şi sunt substanţiale şi
verificabile (a se vedea anexa nr. 4). 84 Totuşi, atât autorităţile naţionale, care pot să-şi
exprime opiniile cu privire la o anumită concentrare, cât şi politica industrială, pot avea
o influenţă în luarea deciziei finale, în special în cea de-a doua fază de investigaţie, fază
în care este implicat întregul colegiu de comisionari.
La încheierea analizei concentrării, Comisia are trei opţiuni: să accepte
necondiţionat tranzacţia; să o accepte condiţionat de asumarea unor angajamente de
către părţi sau să o interzică.
Când a fost identificată o anumită problemă legată de tranzacţia supusă
notificării, părţile pot oferi angajamente pentru rezolvarea acestora, care trebuie să
ducă la eliminarea definitivă a problemei respective. Angajamentele pot fi structurale,
cum ar fi restructurarea tranzacţiei, renunţarea la anumite active sau unităţi de
producţie sau comportamentale, precum furnizarea accesului concurenţilor la facilităţile
esenţiale sau derularea afacerilor după anumite reguli convenite. Remediile structurale
sunt cele preferate de autorităţile de concurenţă, deoarece nu necesită monitorizarea
continuă.85
Condiţia de bază pentru aplicarea unui remediu este ca acesta să fie capabil să
restaureze concurenţa efectivă pe piaţă. Pentru asigurarea respectării prezentului
Regulament, Comisia are puterea de a impune următoarele sancţiuni:
- amenzi – Comisia poate impune amenzi privind concurenţa de 1% din cifra
de afaceri totală realizată de întreprindere, atunci când, în mod deliberat sau prin
neglijenţă, o întreprindere furnizează o informaţie inexactă, denaturată, incompletă sau
dincolo de termenul prescris. Comisia poate impune în mod egal amenzi atunci când
sigiliile aplicate în timpul unei inspecţii au fost rupte. Comisia are posibilitatea de a
impune amenzi privind concurenţa de 10% din cifra de afaceri totală realizată de
întreprindere atunci când, în mod deliberat sau prin neglijenţă, o întreprindere omite să
notifice o concentrare, înainte de realizarea sa, sau dacă realizează o concentrare care
încalcă dispoziţiile prezentului Regulament sau contravine unei decizii a Comisiei;
- penalităţi: Comisia poate aplica penalităţi privind concurenţa de 4% din cifra
de afaceri totală medie zilnică realizată de întreprindere (suma maximă nu poate depăşi
100.000 de euro pe zi lucrătoare) pe zi lucrătoare de întârziere în raport de data fixată
de Comisie în decizia sa de informare sau de inspecţie.

84
Eficienţele nu vor fi luate în consideraţie atunci când o concentrare va determina apariţia pe piaţă a unui
monopol
85
Politica comunitară privind remediile în cazul concentrărilor este cuprinsă în „Commission Notice on
remedies acceptable under Council Reg (EEC) No 4064/89 and under Commission Reg (EC) No 447/98”,
2001, OJ C 68/03 şi în „Best Practice Guidelines for Divestiture Commitments”, mai 2003

55