Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana

Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Capitolul 7. Politica privind concurenţa a Uniunii europene

Noțiuni cheie
 Piaţa unică
 Concurenţă liberă
 Concurenţă monopolistică
 Înţelegeri restrictive
 Acorduri orizontale şi verticale
 Fuziuni şi achiziţii
 Abuz de poziţie dominantă
 Subvenţii
 Ajutoare de stat

Cu siguranţă piaţa unică nu poate fi limitată doar la o zonă de liber

schimb, sau o uniune vamală, care să presupună eliminarea tuturor barierelor
în calea schimburilor interne şi, eventual, un protecţionism comun în raport
cu terţii.
O serie de măsuri, de politici, trebuie să însoţească piaţa unică, fără a
altera, desigur, principiile unui liberalism necesar. Acestea reprezintă
instrumente de organizare a pieţelor şi, bine aplicate, pot adânci integrarea.
Unul din principiile care au stat la baza unificării europene a fost
acela conform căruia accesul pe o piaţă de mari dimensiuni va determina
creşterea eficienţei firmelor europene în sensul obţinerii unor preţuri mai
scăzute, creşterii calităţii şi a competitivităţii pe pieţele externe.
Evoluţia structurilor integrative în cadrul Uniunii Europene arată că
integrarea europeană s-a realizat, din această perspectivă în două planuri şi
utilizând două seturi de instrumente.
Primul este cel instituţional, în care structurile competitive ale
pieţei unice se formează ca rezultat al cooperării interguvernamentale, prin
transferul de putere de decizie dinspre instituţiile naţionale spre cele
supranaţionale. Instrumentele utilizate în acest sens sunt politicile comune,
iar în acestă situaţie politica concurenţială ţinteşte spre unirea firmelor
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

autohtone în cadrul unor firme europene de mari dimensiuni, care să poată

concura firmele americane sau asiatice pe piaţa internaţională.
Accentul se pune pe concurenţa şi competitivitatea externă şi nu pe
rivalitatea internă. Prin acest demers, naţionalismul economic al statelor
membre, generator de tensiuni in interiorul Uniunii se transformă în
“naţionalismul economic european” (al firmelor
europene), opus naţionalismului economic american sau asiatic.
Marea Britanie, Germania şi Franţa au fost adeptele acestei viziuni,
plecând de la premisa că jocul liber al pieţei nu garantează în mod
obligatoriu cea mai bună distribuţie a resurselor şi a veniturilor, în schimb
poate genera tensiuni sociale cu efecte chiar asupra distribuţiei resurselor şi
veniturilor şi de aceea e nevoie de intervenţia guvernelor şi implicit de
cooperare guvernamentală la nivel comunitar.
Cel de-al doilea plan este cel al concurenţei, în care pe baza
principiului “laissez–faire”-ului se creează, prin jocul pieţei, mediul
concurenţial propriu pieţei europene. La baza acestuia se află progresul
tehnic, inovaţia şi cercetarea generatoare de noi produse, firme şi industrii.
Firmele sunt lăsate să concureze liber pe piaţă, mecanismul pieţei fiind cel
care realizează selecţia între firmele eficiente, care rămân pe piaţă şi cele
ineficiente, eliminate din joc. Rezultatul aşteptat îl reprezintă creşterea
gradului de fragmentare a pieţei şi implicit creşterea concurenţei între
firmele din statele membre, cu efecte benefice asupra eficienţei în utilizarea
resurselor şi în distribuirea veniturilor.
Dezideratele combinate ale creării pieţei interne unice şi promovarea
concurenţei fac ca legislaţia privind concurenţa la nivel comunitar să nu se
plieze în mod absolut nici unui curent teoretic, aşa cum se întâmplă cu
legislaţia în domeniu a Statelor Unite care se sprijină pe concepţia Şcolii de
la Chicago.
Regimul concurenţei este unul esenţial pentru piaţa unică. Exploatarea
intensă a economiilor de scară are ca efect concentrarea industrială, succesul
marilor întreprinderi, şi deci formarea unei structuri de piaţă de tip
oligopolistic, şi deci cu un număr de producători limitat care implică apariţia
unei inter-influenţe semnificative între actorii economici (deciziile unui
agent prezintă influenţă asupra deciziilor luate de alt actor). Politica privind
conurenţa a UE îşi propune să permită formarea unor societăţi puternice,
competitive, îngrădind concomitent constituirea unor monopoluri
periculoase.
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Din punctul de vedere al structurilor competitive, piaţa Uniunii

Europene îmbracă forma pieţei cu concurenţă monopolistică, iar politica
privind concurenţa se pliază pe caracteristicile acesteia.
Trăsăturile distinctive ale politicii privind concurenţa în Uniunea Europeană
sunt1 :
- baza solidă conferită prin Tratate ( Paris şi Roma).
- faptul că nu a înlocuit politicile privind concurenţa din Statele
Membre, însă există o tendinţă a acestora de a-şi alinia sau modela
politicile naţionale cu politica privind concurenţa în Uniunea
Europeană.
- joacă un rol central în programul de construcţie a Pieţei Unice, în
sensul că trasează regulile competiţiei şi urmăreşte aplicarea lor,
fiind prin aceasta motorul mecanismului Uniunii Europene; -
creşterea fără precedent a firmelor mixte, restructurarea industriilor,
apariţia unor noi industrii şi impactul globalizării au creat un număr
mare de situaţii noi care au generat modificarea componentelor şi
reglementărilor specifice acestei politici.
- Comisia Europeană este instituţia cu autonomie considerabilă în
acest domeniu: creează reglementări, conduce investigaţii, decide,
aplică şi, atunci cînd este necesar, sancţioneză. În anul 2000,
Comisia a rezolvat peste 1200 de cazuri noi legate de concurenţă,
dintre care 297 reprezentau formarea de monopoluri, 345 erau legate
de fuziuni şi achiziţii şi 564 legate de ajutoare de stat. 2 Mai recent,
preocupările au vizat şi sectoare precum comerţul electronic – spre
exemplu, în mai 2015 Comisia europeană a lansat o anchetă antitrust
privid sectorul e-commerce al UE.
Primele prevederi legate de formarea structurilor concurenţiale au
apărut în Tratatul de la Paris, de înfiinţare a Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului, în care se stabileau principiile concurenţei în sectorul
exploatării şi prelucrării minereurilor de cărbune şi oţel.
Prevederile Tratatului de la Roma legate de concurenţă consideră crearea
şi menţinerea unui mediu concurenţial corect ca fiind cauză şi efect a pieţei
comune. Prin articolul 3f, Tratatul cere impunerea unui sistem care să
asigure lipsa de distorsiuni în concurenţă generate de ajutoarele
guvernamentale, crearea unei politici comune privind concurenţa,
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Robert, Jones, The Politics and Economics of the European Union, Second edition, Eduard
Elgar Publishing Limited, 2001, pag. 315.
2
Idem, pag. 316.
armonizarea legislaţiilor naţionale cu privire la operarea pieţei comune şi
armonizarea sistemelor de impunere naţionale
Tratatul a investit Comisia Europeană cu autoritate în problemele de
concurenţă, însă practica a dovedit că aceasta nu avea suficientă putere
pentru a duce la bun sfârşit investigaţiile legate de înţelegerile
anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi ajutoarele de stat
prevăzute in Tratat.
Ca atare, în 1962 a fost elaborat un Regulament privind proceduri ferme de
implementare a articolelor 85 şi 86 din Tratatul de la Roma şi un altul, în
1989, numit “Regulamentul privind controlul concentrărilor“. Tratatul
rămâne însă instrumentul de bază în structurarea mediului concurenţial la
nivel comunitar.
Politica privind concurenţa este îndreptată spre trei direcţii importante:

- lupta împotriva înţelegerilor restrictive, a abuzului de poziţie

dominantă şi controlul achiziţiilor şi fuziunilor;
- subvenţiile şi alte ajutoare de stat, inclusiv sistemul de impozite şi
taxe;
- alte surse de distorsiuni cum ar fi: standardele de producţie naţionale
care favorizează deciziile legate de achiziţiile unor produse.

A. Lupta împotriva înţelegerilor restrictive

Articolul 81 din Tratat interzice înţelegerile între firme care pot să
prevină, restricţioneze sau distorsioneze concurenţa. Din această
categorie fac parte:
1. Acordurile orizontale, formate din: stabilirea directă sau indirectă a
preţului între producătorii de bunuri similare; acorduri privind
schimbul de informaţii cu privire la vânzări; drepturile de proprietate
industrială; alianţe în domeniile de vârf
2. Acordurile verticale, formate din acorduri de distribuţie exclusivă
între grupuri de furnizori; acorduri de cumpărare exclusivă şi
franchising-ul.
3. Fuziunile şi achiziţiile
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

1. Acordurile orizontale
Înţelegerile restrictive se pot realiza pe baza acordurilor orizontale
încheiate între firme actual sau potenţial concurente. Prin articolul 85 ,
paragraful 1, Tratatul de la Roma interzice înţelegerile, deciziile şi
practicile concertate care au ca efect împiedicarea, restrîngerea sau
distorsionarea concurenţei în cadrul pieţei interne unice şi care afectează
comerţul între statele membre. Acordurile orizontale se bazează pe:

a) Stabilirea în secret a preţului între producătorii de bunuri

similare

Interdicţiile se referă la fixarea preţurilor, împărţirea pieţelor,

restricţii la furnizare, sau condiţionarea vânzărilor.
Excepţiile apar cu privire la situaţiile în care contractul sau practica
restrictivă respectivă :
- contribuie la îmbunătăţirea producerii sau distribuţiei de bunuri
sau la promovarea progresului tehnic sau economic;
- situaţiile în care consumatorul beneficiază de pe urma
profiturilor realizate ca urmare a practicilor restrictive; - atunci
când se urmăreşte atingerea unui obiectiv strategic;
- situaţiile în care companiile respective nu elimină concurenţa pe
o parte importantă a pieţei produsului respectiv.
Comisia Europeană verifică sesizările depuse de firme sau se poate
autosesiza dacă performanţele unei activităţi sau ramuri conduc la
suspectarea unor practici ilegale.
Firmele care doresc să-şi continue activităţile fără a fi amendate (amenda
reprezintă fie 10% din cifra de afaceri a companiei respective, fie o sumă de
până la 1 milion de euro) pot cere obţinerea unei “clarificări negative “ adică
o declaraţie din partea Comisiei prin care contractul lor este recunoscut ca
necontravenind art. 85 (1) deci este valid, sau pot solicita Comisiei
exceptarea conf. Art. 85(3).
Comisia sancţionează ferm companiile care stabilesc preţuri, resticţii
cantitative sau împărţirea pieţei între carteluri naţionale sau internaţionale.
Spre exemplu, în 1994 Comisia a impus o amendă de 248 mil ECU pentru
23 de producători de ciment, 8 asociaţii naţionale şi Asociaţia Europeană de
Ciment, care căzuseră de acord prin intermediul asociaţiilor naţionale să nu
vândă pe pieţele naţionale ale celorlate state membre ale cartelului.
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Un alt exemplu este cel în care, în septembrie 1999 Comisia a aprobat un

acord între 16 operatori poştali europeni privind compensarea costurilor
legate de distribuirea peste frontiere a corespondenţei, pe motivul că acest
demers ajuta la restructurarea şi liberalizarea acestui sector.

b) Acorduri privind schimbul de informaţii cu privire la vânzări Un

astfel de acord s-a încheiat în 1987 între trei producători de acizi graşi
(Unilever, Henkel şi Oleofina) care controlau 60% din piaţa europeană.
Comisia a sancţionat această înţelegere.
c) drepturile de proprietate industrială (mărci, brevete de invenţie,
drepturi de autor) pot servi pentru separarea pieţelor şi pot permite
firmelor practici anticoncurenţiale. În 1994 firma Microsoft a exploatat
poziţia de leader în comerţul cu PC prin încheierea unor acorduri care
restricţionau importurile paralele de produse software de la alte firme.
d) alianţe strategice în domenii de vârf. Spre exemplu, între British
Telecom şi M.C.I din Statele Unite s-au încheiat acorduri de constituire
de firme mixte în domeniul cercetării–dezvoltării. Un alt exemplu este
cel în care s-a încheiat un acord între Fujitsu şi Advanced Micro Devices
pentru dezvoltarea în comun de microcipuri destinaţe următoarei
generaţii de calculatoare, sau între Lufthansa şi SAS pentru realizarea
unui sistem de transport integrat la nivel operaţional şi comercial . Toate
acestea au condus la restrîngerea concurenţei în special pe liniile care
legau Germania de zona scandinavă, însă au permis reducerea costurilor
şi implicit a preţurilor biletelor, de care au beneficiat călătorii.
2. Acordurile verticale
Acest tip de înţelegeri restrictive cuprinde un număr mare de cazuri,
deoarece politica privind concurenţa permite şi chiar încurajează
relaţiile verticale între companii sub forma înţelegerilor de distribuţie şi
cumpărare exclusivă, distribuţie selectivă, franchizing şi discounting.
Există însă şi o serie de restricţii, cum ar fi acordurile verticale
colective între un grup de furnizori şi distribuitori, acordurile verticale
care pot conduce la închiderea pieţei şi restricţiile la importurile
paralele în cadrul înţelegerilor verticale. Acordurile verticale pot
îmbrăca una din următoarele forme:
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

a) Acorduri de distribuţie exclusivă între grupuri de furnizori

(importatori şi distribuitori) aplicate în colectiv, care segmentează
piaţa comună şi părţile sale constituente naţionale, restrângând
comerţul între statele membre şi contravenind scopurilor pieţei
unice. Primul caz s-a identificat în 1964 când firma germană
Grundig a acordat firmei franceze Casten distribuţie exclusivă a
produselor sale în Franţa. Ca rezultat, preţul produselor pe piaţa
franceză a devenit cu 20-50% mai mare decât pe piaţa germană.
b) Acorduri de cumpărare exclusivă, care îngreunează accesul pe
piaţă al producătorilor concurenţi, restrângând concurenţa inter
mărci. Contractele de cumpărare exclusivă sunt reglementate prin
Regulamentul 1984/1983, care plasează o limită asupra duratei
maxime a unui asemenea contract.
c) Francising-ul considerat o formă extremă de distribuţie selectivă în
care o companie impune unui distribuitor metode de conducere a
afacerii ca mijloc de exploatare a dreptului intangibil de proprietate
în know how sau mărci de comerţ. Această metodă contribuie la
integrarea peţei europene prin facilitarea dezvoltării reţelelor de
distribuţie multinaţionale. Datorită acestui fapt şi dimensiunii relativ
reduse ale firmelor distribuitoare Comisia a anunţat introducerea
unei exceptări în bloc a francizelor din domeniile distribuţiei şi
serviciilor. Cu toate acestea, Comisia se opune înţelegerilor verticale
colective între un grup de furnizori şi distribuitori ai aceluiaşi
produs.
d) Abuzul de poziţie dominantă
Un alt tip de discriminări sunt rezultatul unor acorduri între firme
private care operează în interiorul unui stat membru (de tipul cartelurilor sau
al exclusivităţii unei firme în distribuţia unui produs). Art. 81 şi 82 din
Tratat amendează practicile restrictive şi abuzul de poziţie dominantă.
Politica comunitară a monopolului e reglementată prin art. 86 al
Tratatului care prevede că orice abuz de poziţie dominantă al uneia sau mai
multor firme pe piaţa comună sau pe un segment substanţial al acesteia e
interzis în măsura în care afectează comerţul cu statele membre. Cu alte
cuvinte, Tratatul nu interzice existenţa situaţiei de poziţie dominantă ci
abuzarea de această poziţie şi se aplică numai atunci când abuzul de poziţie
dominantă capătă o dominantă transfrontalieră. Din acest considerent,
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

cazurile care intră sub incidenţa art. 81 şi 82 din Tratat au fost relativ puţine
spre exemplu situaţia în care Firma Michelin din Olanda a fost amendată în
1983 ca urmare a deciziei Comisiei deoarece a aplicat o schemă de
discounturi retroactive sau de bonusuri anuale acordate distribuitorilor
pentru creşterea vânzărilor peste o anumită limită în anul precedent, aceasta
conducând la practicarea unor preţuri diferite de către dealeri. Concluzia
Comisiei a fost ca acea schemă restrângea libertatea de alegere a
distribuitorilor şi îi ţinea legaţi de Michelin în detrimentul altor producători
care ar fi dorit să intre pe piaţă dar că, de vreme ce nu conducea la vânzări
sub costuri , nu trebuie sancţionată.
În anul 1999 Comisia a adoptat patru decizii în limitele art. 82: trei
implicau operatori aerieni care au oferit reduceri la preţul biletelor şi al
patrulea Comitetul de organizare al Cupei Mondiale la fotbal în 1998,
pentru vânzări discriminatorii de bilete de intrare.
Un alt caz celebru este cel al Microsoft, care a fost condamnată în 2004
de către Comisie pentru un dublu abuz de poziţie dominantă, în cadrul pieţei
serverelor de întreprindere şi vânzarea legată a sistemului de operare
Windows de programul RealPlayer1.

3. Fuziuni şi achiziţii

Tratatul de la Roma nu conţine prevederi specifice legate de fuziuni.

Articolele 81 şi 82 (ulterior 85 şi 86) s-au dovedit a fi insuficiente pentru a
stopa fuziunile în cazul în care se dovedea că acestea conduc spre situaţia de
poziţie dominantă.
Până în 1989 lipsa puterii de control a fuziunilor a fost o problemă
majoră a politicii privind concurenţa la nivel comunitar.
Creşterea numerică a fuziunilor de la sfârşitul anilor 80 a condus, în
septembrie 1990, la introducerea Regulamentului de control a fuziunilor, act
legislativ care îi conferă Comisiei posibilitatea de a bloca fuziunile şi
achiziţiile transfrontaliere de mari dimensiuni dacă acestea au o cifră de
afaceri globală mai mare de 5 miliarde de Euro sau dacă cifra de afaceri a
cel puţin două firme depăşeşte 250 milioane Euro. Datorită acestor limite
înalte, multe dintre fuziuni şi achiziţii au scăpat controlului, fapt pentru care
în 1997, Regulamentul Consiliului nr. 1310 a introdus prevederea de a

1
Barthe, Marie-Annick, Economie de l’Union européenne, Ed. Economica, Paris, 2006.
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

controla fuziunile între trei sau mai multe state membre, coborând limita
cifrei de afaceri luată în calcul pentru intervenţie. Din peste 2000 de
propuneri de fuziuni înaintate către Comisie în perioada 1990-2000, Comisia
a respins numai 13. Companiile nemulţumite de deciziile Comisiei se pot
adresa Curţii Europene de Justiţie.
Fuziunile şi achiziţiile se realizează de regulă între companiile unei reţele
deja existente, bine plasată şi cu o reputaţie cunoscută în rândul clienţilor.
La nivelul Uniunii Europene, fuziunile şi achiziţiile prezintă o serie de
caracteristici, dintre care cele mai importante sunt: creşterea volumului
tranzacţiilor şi faptul că preluările se realizează pe cale amiabilă.
La nivelul anului 1996 au avut loc aproximativ 10.000 de fuziuni şi
achiziţii, totalizând 660 miliarde ECU. Spre deosebire de anii 60, cand au
dominat conglomeratele eterogene însumând afaceri din ramuri diferite şi de
anii 80 în care preluările s-au efectuat în mod ostil, anii 90 şi 2000 s-au
caracterizat prin alianţe strategice în scopul concentrării asupra activităţii de
bază a companiei nou create. Dar cel mai important aspect al fuziunilor şi
achiziţiilor realizate în ultimul deceniu îl constituie mutarea acestora spre
sectorul serviciilor, în special cel al serviciilor bancare, de asigurări,
telecomunicaţii, iar în sfera productivă spre produse farmaceutice şi
automobile.
Deşi e acceptat faptul că noul val de fuziuni şi achiziţii e destinat sporirii
competitivităţii economiei europene, un număr mare de operaţiuni de acest
gen sunt naţionale şi nu fac obiectul legislaţiei comunitare privind
concurenţa.
O fuziune are o dimensiune comunitară atunci când: cifra de afaceri
globală cumulată a tuturor firmelor implicate depăşeşte 5 milarde Euro sau
atunci când cifra de afaceri cumulată a cel puţin doi întreprinzători implicaţi
depăşeşte 250 mil. Euro.

B. Subvenţiile şi ajutoarele de stat

Ajutoarele de stat reprezintă subvenţii guvernamentale oferite firmelor

sub forma plăţilor directe, a împrumuturilor cu dobândă preferenţială, a
ştergerii datoriilor sau garantării împrumuturilor contractate.
Structura ajutoarelor de acest tip acordate diferă de la un stat membru la
altul, însă direcţiile sunt comune: industriile prelucrătoare, agricultură,
pescuit, sectorul minier, transporturi şi servicii financiare.
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Pe ţări, ajutoarele acordate se situează între 0,7% din valoarea adăugată

în Marea Britanie şi 4,9% în Grecia sau 4,4% in Italia.
Articolul 87 din Tratat prevede interzicerea subvenţiilor acordate de
stat producătorilor autohtoni, subvenţii care, prin avantajele acordate pot
conferi firmelor avantaje pe care nu le-ar fi obţinut în condiţii normale,
distorsionând structura exporturilor. Se consideră că printre cele mai
puternice instrumente de distorsionare a concurenţei se numără acordarea de
subvenţii, asistenţă sau achiziţii guvernamentale preferenţiale acordate
producătorilor autohtoni. Efectele acestei forme de intervenţie
guvernamentală se regăsesc pe de o parte în preţurile scăzute, în mod
artificial, ale bunurilor exportabile dar şi în menţinerea în funcţiune a unor
firme care în mod normal sunt necompetitive şi deci utilizează ineficient
resursele limitate.
Acelaşi art. 87 conţine o serie de excepţii, cum ar fi :
- situaţia în care ajutorul are un caracter social;
- ajutoarele acordate în caz de dezastru natural sau alte situaţii de
excepţie;
- ajutoare acordate zonelor cu un nivel de dezvoltare mult sub media
pe economie sau în care rata şomajului este deosebit de ridicată;
- ajutoare acordate pentru a promova proiecte comune de importanţă
comunitară;
- ajutoare acordate pentru a dezvolta anumite sectoare de activitate
sau domenii; - ajutoare care permit conservarea moştenirii culturale
şi istorice. Legislaţia privind ajutoarele de stat se aplică atât firmelor
private cât şi celor publice.
Comisia a formulat trei principii trebuiesc respectate în acordatea
ajutoarelor:
- ajutorul respectiv trebuie să facă parte dintr-un pachet de acţini de
restructurare;
- poate fi utilizat pentru a acorda “o gură de oxigen” industriilor cu
probleme sociale majore;
- nu trebuie să conducă la o expansiune a capacităţilor (de producţie şi
de distribuţie).
Comisia europeană, cu spijinul Consiliului, a încercat să
modernizeze controlul ajutoarelor de stat, prin implementarea unui
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

regulament procedural de aplicare a Art. 88 prin care se acordă Comisiei

puteri sporite legate de recuperarea ajutoarelor ilegal acordate.
Curentul reformist din cadrul politicii privind concurenţa merge spre
descentralizare, în sensul acordării de puteri sporite autorităţilor naţionale
pentru rezolvarea cazurile de importanţă redusă, în timp ce intervenţia
Comisiei se face doar la nivelul cazurilor speciale la nivel comunitar, cum
ar fi cele ale fuziunilor dintre mari firme europene şi americane. De
asemenea, se doreşte ca politica privind concurenţa să fie inclusă în
următoarele runde de negocieri ale OMC.
Mai recent, politica Uniunii europene în materie de concurenţă a vizat
prioritar şi domenii precum cel energetic, crearea unei uniuni în materie de
energie reprezentând un deziderat foarte important. Este cunoscut faptul că
politica UE privind energia se bazează pe trei piloni – sustenabilitate,
competitivitate şi securitatea aprovizionării. În acest context, întărirea
politicilor anti-trust joacă un rol de prim rang, iar distorsiunile create pe
piaţă de către actorii dominanţi trebuie tratate cu seriozitate. Un exemplu
important în acest context îl reprezintă investigaţiile derulate în ceea ce
priveşte politica dusă de Gazprom în Europa centrală şi de est (2015). Pe
baza investigaţiei realizate, Comisia europeană a concluzionat că Gazprom
încalcă regulile antitrust, menţinând o strategie globală de divizare a pieţelor
central şi est europene ale gazului, reducând capacitatea clienţilor săi de a
revinde gazul peste graniţe. De asemenea, Gazprom a făcut abuz de poziţie
dominantă condiţionând furnizarea gazului de obţinerea unor angajamente
vizând infrastructura de transport a gazelor naturale.
Tot în ultima perioadă, politica privind concurenţa a UE s-a orientat şi către
problematica taxării (după 2014) şi a transparenţei acesteia. Spre exemplu,
investigaţiile derulate au scos în evidenţă faptul că state precum Luxemburg
ori Olanda au oferit avantaje în materie de taxare, ilegale, unor entităţi
precum Fiat Finance and Trade şi Starbucks, dar şi McDonald’s, Apple ori
Amazon. De asemenea, au fost identificate numeroase carteluri, spre
exemplu în industria ambalajelor (Huhtamaki din Finlanda, Nespak şi
Vitembal din Franţa, Silver Plastics din Germania, Magic Pack din Italia,
etc.).
Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Deşi este evident faptul că politica privind concurenţa la nivel european

este funcţională şi dă rezultate bune, mai multe studii recente 2 scot în
evidenţă faptul că, în domenii de vârf precum cel IT sau al produselor
farmaceutice, aplicarea politicii poate duce la scăderea apetitului
companiilor pentru cercetare şi dezvoltare, pentru inovare – The
Commission’s tough line against market abuse by dominant firms is
undoubtedly the right one to take in established, slow-growing industries
characterised by a number of firms producing similar but competing
products. But it is less clear that it is the right approach to take to
companies in high-tech sectors. For example, high-tech firms often create
whole new markets for products, which they inevitably dominate, at least
until a rival company comes along and challenges them.

Sumar

2
Tilford, Simon, Is EU competition policy an obstacle to innovation and growth?,
Centre for European Reform, 2010.
 Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Obiectivul de bază al acestui capitol l-a constituit realizarea unei incursiuni în

istoricul şi mai ales funcţionarea politicii europene privind concurenţa, una dintre

politicile care acompaniază piaţa unică la nivelul UE.

Unul din principiile care au stat la baza unificării europene a fost

acela conform căruia accesul pe o piaţă de mari dimensiuni va determina

creşterea eficienţei firmelor europene în sensul obţinerii unor preţuri mai

scăzute, creşterii calităţii şi a competitivităţii pe pieţele externe. Deşi competiţia

este un fenomen în general pozitiv, uneori firmele încearcă să limiteze
concurenţa. În acest context, Comisia europeană ţine sub atentă
urmărire
:

Înţelegerile între companii care limitează concurenţa;

Abuzul de poziţie dominantă;

Fuziunile şi achiziţiile, sau alte aranjamente cu efecte în privinţa

concentrării;

Eforturile de liberalizare, de deschidere a pieţelor către libera concurenţă –

transport, energie, telecomunicaţii, etc.;

Ajutoarele de stat îndreptate către companii;

Cooperarea cu autorităţile în materie de concurenţă din statele membre.

Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

Propuneri de teme pentru eseuri, analize și proiecte științifice

Economie europeană – note de curs (Sorin Câlea, Liviu Deceanu, Mihaela Luţaş, Ioana
Mihuţ) – FSEGA, Universitatea « Babeş-Bolyai » Cluj-Napoca

1. Studii de caz – diferite speţe în materie de politică privind concurenţa la

nivelul UE. 2. Istoricul politici UE privind concurenţa.
3. Impactul politicii privind concurenţa în funcţie de domeniul considerat.
4. Coabitarea între politica UE privind concurenţa şi politicile naţionale ale
statelor în materie de concurenţă.
5. Pro şi contra – poate deveni politica UE privind concurenţa o piedică
pentru inovare?