Universitatea de stat ULIM

Facaultatea de drept

Referat
Politica Uniunii Europene în domeniul concurenței. Rațiune și Necesitate.

Realizat

Gribineț Dumitrița

Anul II , GRUPA -2114 , Frecvență redusă.

Conceptul de concurenţă

În prezent, concurenţa este considerată ca fiind un factor de primă importanţă, prin care firmele sunt
constrânse să devină eficiente, să ofere o gamă cât mai largă de produse şi servicii, la preţuri mai mici,
facilitând astfel bunăstarea consumatorilor şi alocarea optimă a resurselor în societate.

Economia de piaţă modernă se bazează pe conservarea principiului libertaţii de concurenţă între cei care
exercită aceeaşi activitate, urmaresc acelaşi scop sau un scop asemanator. Concurenţa este privita ca o
condiţie şi o garanţie a progresului. Dar, libertatea concurenţei işi are limitele în practicile comerciale
cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depaşirea acestor limite transmite
concurenţei caracterul neloialităţii şi angajează raspunderea celui care savarseşte acte de o asemenea
calificare.

Apariţia tot mai frecventa a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în lupta pentru puterea
economică, pentru dominaţia pieţei a facut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale să facă
obiectul reglementarilor legale şi procedurilor de urmarire şi sancţionare, de reprimare a abuzurilor de la
regulile normalităţii concurenţei.

Necesitatea unei politici în domeniul concurenţei

Independent de imperfecţiunile pieţei există motive pentru ca firmele din anumite sectoare să coopereze
sau să se asocieze, sau ca o anumită firmă să dorească să obţină o poziţie dominantă pe un segment de
piaţă. Dorinţa câştigării sau menţinerii unor profituri ridicate, o stabilitate productivă pe piaţă,
independenţa coordonării unor anumite acţiuni sau luării unor decizii, beneficiile cauzate de o poziţie
singulară, iată câteva dintre motivaţiile care pot conduce la stabilirea preţului, partajarea pieţelor sau alte
forme de comportament anticoncurenţial.

Se conturează astfel necesitatea existenţei şi funcţionării unei politici în domeniul concurenţei, importanţa
sa ca mecanism de corectare a imperfecţiunilor pieţei şi totodată crearea unui nivel general rezonabil de
eficienţă economică.

Rezultă, implicit, că lipsa unei politici articulate şi coerente, sau mai rău - existenţa uneia nefuncţionale, va
crea premisă pentru o concurenţă neloială, generând astfel ineficienţă în producţie şi alocarea factorilor de
producţie.

Obiectivul nominal al unei politici în domeniul concurenţei este promovarea şi apărarea unui mediu
concurenţial în cadrul economiei naţionale. Concurenţa între agenţii economici nu poate însă reprezenta în
sine dezideratul final al unei politici publice ci constituie logic doar o staţie de tranzit către fnalităţi mai
generale care sunt expresia împărtăşirii unor valori politice sau care vizează atingerea unor deziderate
sociale. În acest sens, o politică în domeniul concurenţei nu poate reprezenta decât un instrument către
atingerea unor obiective fundamentale de natură politică şi socială.

Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:

1. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei

interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul

intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei. (înţelegerile şi practicile

concertate);

2. Politica în domeniul concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau mai
multe întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor

economică în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);

3. De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor

membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în favoarea

întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul

privat (ajutoarele de stat)

Din această perspectivă politica în domeniul concurenţei poate fi percepută ca o politică socială această
finalitate fiind transpusă în legislaţie prin sintagmele interesele consumatorilor şi în bunăstarea
consumatorilor.

Prin urmare, principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în calitatea sa:

 de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu scăderea

corespunzătoare a preţului de vânzare);
 de participant la piaţa forţei de muncă (concurenţa liberă obligă la inovaţie continuă, atât a
produselor, cât şi a procesului de producţie);
 de acţionar (concurenţa liberă conduce la eficienţa crescută, şi deci la valoare de piaţă ridicată) şi
 de plătitor de impozite (concurenţa trebuie să asigure o aplicare uniformă şi echitabilă a sistemului
de taxare).

Aşadar, raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei este determinată de faptul că piaţa nu
poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie
corespunzătoare.

Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor,
în realizarea unor repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea
eficenţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei. Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu
implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune
menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect. Acest
lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea
integrării la nivelul pieţelor.

Aspecte generale privind politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei.

Politica de concurenţă în Uniunea Europeană, la fel ca şi în celelalte mari puteri economice mondiale, se
bazează pe concepţia că pieţele unei concurenţe pure şi perfecte sunt cele mai potrivite şi capabile să
asigure bunăstarea populaţiei.

În consecinţă, politica de concurenţă vizează limitarea, controlarea, chiar interzicerea comportamentelor

întreprinderilor care aduc atingere concurenţei perfecte. Monopolurile sau întreprinderile având
comportamente de monopol sunt primele vizate prin politica de concurenţă.

Uniunea Europeana numară în prezent 27 state membre şi 496 milioane locuitori. În UE nu există o
majoritate, ci numai minoritaţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a
stat voinţa de a lucra împreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în
unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel naţional. Aşa s-a ajuns
la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate
pe întreg teritoriul Uniunii.

De multe ori, asfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela
al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că
demonstrează acceptarea cedării unei parti a suveranităţii statelor membre catre instituţiile europene.

Politica concurenţei este una dintre primele politici comune adoptate de Comunitatea Economica
Europeana, cu un rol extrem de important în crearea şi consolidarea pieţei comune. Politica concurenţei a
evoluat şi s-a diversificat continuu în UE, atat la nivel comunitar, cât şi la nivel national, însotind procesul de
adâncire a integrării.

La baza dezvoltării şi aplicarii politicii concurenţei pot fi identificate două tipuri de motivaţii:

a) motivaţii generale, care ţin de sistemul economiei de piaţă; motivţia generală fundamentală a fost oferită
de dezavantajele constatate în funcţionarea mecanismelor pieţei în lipsa unor condiţii care să asigure
alocarea adecvată a resurselor, menţinerea posibilităţilor de alegere ale consumatorilor, promovarea
inovaţiei tehnologice şi autonomia intreprinderilor industriale, condiţii care sunt indispensabile
pentruprogresul economic pe termen lung;

b) motivaţii specifice, care ţin de rolul şi importanţa acestei politici în cadrul sistemului constituţional
economic al Comunitaţii Europene şi care sunt evidentiaţe de prevederile tratatelor succesive ale
Comunitaţii Europene, de la Roma, Maastricht şi Amsterdam.

Reacţia firmelor la noile condiţii create de piaţa comună a fost, în multe cazuri, pozitivă, aceea de a-şi
imbunatăţi competitivitatea şi de a castiga noi segmente de piaţă, dar în unele cazuri reacţia a fost negativă,
prin adoptarea unui comportament anticoncurenţial, introducerea artificială a anumitor bariere şi
descurajarea intrării noilor concurenţi pe piaţă.

Obiectivele şi instrumentele de aplicare ale politicii concurenţei

Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea următoarelor obiective:

 Creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea performanţelor economice;

 Protecţia consumatorilor(apărarea acestora de tendinţele marilor companii de a acapara pieţele şi
de a stabili preţuri de monopol
 Ridicarea calităţii produselor şi serviciilor oferite consumatorilor;
 Stabilirea nivelurilor reale ale preţurilor
 Stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi cartelurilor;
 Protejarea firmelor mici şi mijlocii;
 Eliminarea intreprinderilor care nu au capacitatea de a se adapta la cerinţele mediului
 Integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă unică a comunităţi europene.

În vederea realizării acesor obiective, instrumentele utilizate de politica Uniunii Europene în domeniul
concurenţei sunt legislative, administrative, juridice şi instituţionale.

Instrumentele legislative sunt reprezentate de:

 legislaţia primară , cu caracter obligatoriu – prevederile Tratatului CE

 legislaţia secundară – regulamente, directive – care este iniţiată de Comisia Europeană şi este
adoptată de Consiliul de miniştri şi Parlamentul European;
  legislaţia adoptată de Comisie – comunicări, notificări, opinii, decizii, Cărti Albe, Cărti Verzi.

Instrumentele administrative sunt constituite de procedurile sau investigaţiile realizate de Comisie,

declanşate în urma unor notificări, reclamaţii sau sesizări ale unor persoane juridice sau fizice, precum şi
prin autosesizarea Comisiei.

Instrumentele juridice sunt utilizate, de regulă, de Curtea Europeană de Justiţie, care ia decizii în privinţa
cazurilor investigate, stabileşte principii călauzitoare şi creează jurisprudenţa.

Instrumentele instituţionale în cadrul Comisiei, un rol important are Directoratul General Concurenţa (DG
Competition), care colaborează cu alte directorate generale responsabile cu politicile sectoriale.

Autorităţile comunitare implicate în elaborarea şi aplicarea politicii concurenţei sunt:

 Comisia Europeană (rol executiv –de iniţiativă legislativă şi implementare/monitorizare a aplicării

legislaţiei şi a politicii concurenţei)
 Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European (rol legislativ),
 Curtea Europeană de Justiţie (soluţionarea litigiilor şi crearea jurisprudenţei în domeniu)
 Tribunalul Primei Instanţe (soluţionarea acţiunilor intentate de persoane juridice împotriva
instituţiilor europene).

Cadrul legislativ al politicii de concurenţă

Politica în domeniul concurenţei permite dezvoltarea unui cadru regulamentar în care guvernele pot
menţine şi stimula concurenţa mărind performanţele economice.

O politică în domeniul concurenţei devine absolut necesară pentru că agenţii economici privaţi şi autorităţile
publice pot avea comportamente care să deterioreze mediul concurenţial din mai multe motive utilizând
variate mecanisme şi măsuri. Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi acţiuni întreprinse şi impuse
de guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea practicilor
comerciale restrictive practicate de anumiţi participanţi pe piaţă: carteluri, monopoluri, bariere non-tarifare
etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei.

Regulile de concurenţă sunt aplicate universal în spaţiul Uniunii Europene, deopotrivă intreprinderilor
publice şi private, iar autoritatea de control are capacitatea de a impune penalităţi constând în amenzi ce
descurajează încălcarea legilor privind concurenţa .

La baza reglementării regimului concurenţei din UE au fost prevederile articolelor 85-89 din Tratatul de la
Roma, care se referă, în termeni generali, atât la regulile comune aplicabile intreprinderilor, cât şi la
ajutoarele acordate de stat. Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 cuprinde
actualele reguli comune în domeniul concurenţei, care sunt stipulate în articolele renumerotate 101-109.

Legislatia UE privind concurenţa include patru domenii, care constituie şi cele patru direcţii de acţiune ale
politicii concurenţei la nivel comunitar:

 Reglementările antitrust (articolele 101 şi 102 ale Tratatului CE), care interzic acordurile
anticoncurenţiale, practicile concertate şi abuzul de poziţie dominantă;
  Regulamentul fuziunilor 4064/89 modificat prin regulamentul 139/2004, care se referă la controlul
operaţiunilor de concentrare economică în scopul de a preveni crearea sau întarirea poziţiilor
dominante;
 Reglementările privind liberalizarea unor sectoare economice în care unele întreprinderi beneficiază
de drepturi exclusive şi speciale acordate de stat, prin care este exclusă sau limitată concurenţa
(articolul 106 al Tratatului CE şi legislaţia secundară);
 Reglementările referitoare la controlul ajutoarelor de stat (articolele 107- 109 ale Tratatului CE).

În al doilea rând, referiri se gasesc în legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de Comisia Europeana,
sub forma Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în această categorie se includ:10

1. Regulamentul Consiliului 17/1962;

2. Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, modificat cu regulamentul
139/2004
3. Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc
situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia
autovehiculelor, etc.

În al treilea rând, un număr în creştere de instrucţiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă
informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce mod va acţiona
Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al
actiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curtii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de
Prima Instanţa. Nu în ultimul rând, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se fac referiri
exprese la situaţii specifice privind concurenţa.

Aceasta abordare complexă presupune examinarea riguroasă şi analiza economică a fiecărei situaţii, pe baza
caracteristicilor specifice fiecărui caz,tinând cont de faptul că dinamica procesului concurenţial generează
atât câstigatori, cât şi perdanţi.

Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uninuea Europeană

Istoria politicii în domeniul concurenţei reprezintă o „poveste fascinantă”, care implică apariţia şi
consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe raporturi interinstituţionale strânse; actuala
formă a PDC reprezintă rezultatul sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor
factori exogeni diverşi, de natură politică, economică sau instituţională.

La momentul lansării politicii în domeniul concurenţei, cu excepţia Germaniei, statele membre aveau
reglementări în acest domeniu mult mai puţin riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel,
Belgia şi Luxemburg nu aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind
concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine restricţii. În Italia,
monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia
specifică era detaliată dar extrem de laxă în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare
Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul concurenţei.
Ca urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli
procedurale prin care să poată fi puse în aplicare prevederile din Tratatul CEE

În cele din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli procedurale, astfel
încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind cunoscut sub denumirea de Regulamentul
17/62 (textul acestuia a fost în cea mai mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi
exceptare, şi presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor naţionale).

A devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea manieră încât controlul
acestei politici să rămână la nivel supranaţional, respectiv la nivelul Comisiei. Astfel, PDC a devenit „prima
politică sectorială autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în direcţia
realizării unei politici comune, nu doar coordonate în comun.

Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii politicii concurenţiale într-o
asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea sectoarelor economice în declin. Politica concurenţială
a comisiei s-a axat pe doua coordinate: controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor membre
şi folosirea contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de concurenţă străină.

Centrul de greutate al activităţii Comisiei l-a reprezentat monitorizarea fuziunilor şi a altor forme de
concentrare economică. În consecinţă, caracteristica principală a politicii concurenţiale intre ani 1973-1981
a fost atitudinea ofensivă(proactivă) pe fondul creşterii rigurozităţii în aplicarea principiilor politicii
concurenţiale.

În centrul preocupărilor politicii concurenţiale s-a aflat în această perioadă problema fuziunilor şi a
ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către Comisie a fost adoptat ,,Regulamentul privind
controlul fuziunilor’’. În ceea ce priveşte ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări
ci punerea în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în domeniul ajutoarelor de
stat.

Comisia a reuşit să facă faţă presiunilor care susţineau măsurile protecţioniste şi care plasa competitivitatea
deasupra concurenţei în ierarhia obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurenţă
internă este cheia competitivităţii externe.

Concluzii

Politica concurentei reflecta pe deplin etosul liberalismului individual care sta la baza Tratatului de la Roma,
reglementand nu numai sectorul privat ci si pe cel public. Astfel, acesta din urma este obligat sa se supuna in
totalitate ideologiei pietei libere a Comunitatii, lucru care poate fi nefericit avand in vedere ca de cele mai
multe ori interventia publica in economie are loc tocmai pentru ca mecanismul liberei concurente n-a reusit
sa satisfaca cerintele anumitor sectoare ale economiei sau anumitor regiuni. Este adevarat ca articolele 87
(92) si 88 (93) TCE referitoare la ajutoarele de stat fac ca acordarea unor asemenea ajutoare sa depinda de
considerente sociale. Oricum, acestea sunt exceptii de la regulile generale ale liberei concurente prevazute
in articolele 81 (85) si 82 (86) TCE, iar Curtea de Justitie, conform principiilor sale de interpretare, va cere ca
astfel de exceptii sa fie interpretate strict. Astfel, o serie de scheme de ajutoare de stat care nu au putut
salva locuri de munca au fost sacrificate pe altarul concurentei libere si loiale.

Dupa opinia mea cea mai delicata problema in privinta ajutoarelor de stat este autorizarea ajutoarelor de
stat verticale care reclama o analiza economica, juridica si sociala si respectiv studii de impact pentru a
concluziona in privinta efectelor asupra pietei si a mediului de afaceri din zona afectata. Rolul politicii de
concurenţă europeană este bazată pe obligarea agenţilor economici să fie concurenţi. Protecţia
concurenţilor este unul din obiectivele acestei politici, un alt domeniu ce o preocupă este funcţionarea
macroeconomică a pieţei şi, în special căutarea eficienţelor economice. Odată cu extinderea procesului de
globalizare, tot mai multe companii, fuziuni şi carteluri au un caracter internaţional. Ca rezultat, activităţile
unor companii situate în afara Uniunii Europene pot afecta concurenţa din interiorul Uniunii Europene. În
aceste condiţii, cooperarea internaţională în materie de politică a concurenţei a devenit esenţială.

Conceptul promovat de instituţiile Uniunii Europene se axează pe necesitatea unificării politicilor europene,
inclusiv în domeniul concurenţei. Prin intermediul directivelor şi regulamentelor europene este realizat
acest proces de uniformizare a politicii concurenţiale în statele membre ale Uniunii Europene.

Bibliografie

Conspecte.com

Dumitru MIRON (coordonator) - Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafarul, Bucuresti,2004,p.321.

Politica de concurenta in Europa si cetateanul", Comisia Europeana , 2002

htttp://europa.eu.int/comm/competition/state_aid/scoreboard.

https://www.europa.eu.int/comm/energy/en/state-aid1.html