6.

POLITICA CONCURENȚIALĂ A
UNIUNII EUROPENE
 Dezvoltarea economică a fiecărei ţări comunitare, a
Uniunii Europene în ansamblul său este de neconceput fără
menţinerea unui mediu concurenţial funcţional, cerinţă
fundamentală în condiţiile economiei de piaţă.
De altfel, concurenţa este considerată ca fiind cea mai
importantă cauză a progresului economic şi tehnico-
ştiinţific.
 Concurenţa desemnează relaţiile dintre toţi cei care
acţionează pe aceeaşi piaţă pentru realizarea propriilor
interese în condiţiile de libertate economică; ea este o
realitate, o luptă dusă cu mijloace economice (cantitate,
calitate, preţ) şi extraeconomice (spionaj industrial, acţiuni
de sabotaj, politici de dumping), o confruntare între agenţii
economici în vederea realizării unor condiţii mai bune de
producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau
a altor activităţi economice, pentru obţinerea de cât mai
multe avantaje.
 Teoria economică a concurenţei identifică următoarele
tipuri de concurenţă:
a) perfectă şi imperfectă (monopolul, oligopolul,
concurenţa monopolistică);
b) - directă, atunci când actorii pieţei aflaţi în
competiţie se adresează aceleiaşi nevoi, cu produse similare
sau identice,
-indirectă atunci când se oferă bunuri diferite pentru
satisfacerea aceloraşi nevoi,
c) - loială (corectă), când sunt utilizate corect
instrumentele luptei de concurenţă,
- neloială, atunci când sunt utilizate mijloace
incorecte pentru acapararea pieţei.
 Cu timpul, concurenţa a căpătat statutul de cel mai
important principiu organizaţional al economiei de piaţă.
Acest rol îl poate îndeplini doar concurenţa perfectă,
care se defineşte ca fiind acel mediu în care mai multe firme
mai mici se concurează oferind un singur produs şi nici o
firmă nu poate influenţa preţurile şi condiţiile de
comercializare.
Concurenţa imperfectă (monopolul, oligopolul) apare,
în această concepţie, ca o barieră în calea accesului pe piaţă.
Concurenţa perfectă ordonează folosirea optimă a
resurselor, pe când monopolul este generatorul ineficientei.
 Politicile în domeniul concurenţei permit dezvoltarea
unui cadru regulamentar în care guvernele pot menţine şi
stimula concurenţa mărind performanţele economice.

O politică în domeniul concurenţei devine absolut

necesară pentru că agenţii economici privaţi şi autorităţile
publice pot avea comportamente care să deterioreze mediul
concurenţial, din mai multe motive, utilizând variate
mecanisme şi măsuri.
 Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi
acţiuni întreprinse şi impuse de guverne sau de către
comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau
descurajarea practicilor comerciale restrictive practicate de
anumiţi participanţi pe piaţă (carteluri, monopoluri, bariere
non-tarifare etc.), care ar avea ca efect prevenirea,
restrângerea sau distorsionarea concurenţei.
 Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică a
unui sistem ce permite o concurenţă fără distorsiuni în
interiorul unui spaţiu economic.
În cadrul teoriei economice liberale, politica de
concurenţă urmăreşte să realizeze pieţe cu o concurenţă
perfectă şi să prevină formarea monopolurilor şi
oligopolurilor care îşi impun preţurile în detrimentul
consumatorilor.
 Mijloacele cu care operează politica în domeniul
concurenţei pot avea, la prima vedere, un rol negativ
deoarece sunt concepute să îngrădească şi să stopeze
anumite acţiuni, să limiteze folosirea unor practici care ar
avea consecinţe negative asupra consumului.
 Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului
necesar manifestării unei concurenţe loiale, adică a unei
concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către
agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate
corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în
vigoare din fiecare stat şi la nivel comunitar.
Când concurenţa este neloială (utilizează mijloace şi
practici interzise de reglementările în vigoare) se ajunge la o
distorsionare şi o abatere a acesteia de la scopul său prin
favorizarea unor agenţi economici în defavoarea altora.
 Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea
următoarelor obiective:
a) creşterea bunăstării consumatorilor prin
îmbunătăţirea performanţelor economice;
b) protecţia consumatorilor, adică apărarea acestora de
tendinţele marilor companii de a acapara pieţele şi a stabili
preţuri de monopol;
c) stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea
monopolurilor şi cartelurilor:
d) protejarea firmelor mici şi mijlocii;
e) integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă
unică a comunităţii europene.
 Procesul de integrare economică europeană a fost
însoţit în permanenţă de promovarea unei politici comune în
domeniul concurenţei. După șase decenii de funcţionare a
Uniunii Europene această politică se constituie într-o
condiţie necesară pentru existența pieţei interne unice care
asigură libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor
şi forţei de muncă.

De altfel, se apreciază că în cadrul Uniunii Europene,

principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe
este cetăţeanul în calitatea sa de: consumator, participant pe
piaţa muncii şi de acţionar (agent economic).
 Politica de concurenţă promovată de Uniunea
Europeană porneşte de la concepţia că piaţa cu concurenţă
perfectă şi pură este cea mai în măsură să asigure
bunăstarea generală.
De aceea, politica de concurenţa vizează limitarea,
controlarea chiar interzicerea comportamentelor
întreprinderilor care aduc atingere concurenţei perfecte.
 Proiectul de integrare economică şi politica în
domeniul concurenţei au devenit procese interdependente în
complicatul proces de integrare europeană.
Politica în domeniul concurenţei este un însoţitor
esenţial al pieţei interne unice care se bazează pe
mecanisme noi impuse de necesitatea armonizării politicilor
economice ale ţărilor comunitare şi de înlăturare a
barierelor impuse de practicile restrictive, monopoluri,
achiziţii şi fuziuni, ajutoare de stat în calea liberalizării
fluxurilor economice.
 De aceea, politica în domeniul concurenţei interzice
practici cum ar fi:
a) acordarea de ajutoare publice care creează
distorsiuni în relaţiile de concurenţă între agenţii economici;
b) stabilirea preţurilor prin înţelegeri prealabile între
producători şi furnizori;
c) crearea de carteluri care să-şi împartă piaţa;
d) abuzul de poziţie dominantă pe piaţă;
e) realizarea de fuziuni care distorsionează libera
concurenţă.
 Când a fost concepută politica concurenţială a
Comunităţii Europene situaţia în acest domeniu era
următoarea în cele şase ţări comunitare:
- Germania era singura ţară membră cu o legislaţie
articulată în domeniul concurenţei;
- Belgia şi Luxemburg nu aveau legislaţii în acest
domeniu;
- Olanda se ghida după prevederile cuprinse în
Competition Act;
- în Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau
reglementate de Codul Civil;
- Franţa dispunea de o legislaţie care reglementează
diferit practicile restrictive ale companiilor.
 Instituţiile Uniunii Europene care reglementează şi
gestionează politica de
concurenţă

Administrarea curentă a politicii concurenţiale şi

evoluţia acesteia la nivelul Uniunii Europene este realizată
de Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie.
Intervenţia Parlamentului şi a Consiliul de Miniștrii în
anumite faze ale evoluţiei procesului concurenţial a avut
menirea de a influenţa şi direcţiona anumite măsuri luate de
Comisie.
 a. Rolul Parlamentului şi al Consiliului de Miniștrii
în politica concurenţială. Multă vreme, cele două instituţii
au avut un rol marginal în ceea ce priveşte politica de
concurenţă şi aceasta deoarece instrumentele de decizie în
aplicarea politicii erau gestionate de Comisie. Modalitatea
concretă de intervenţie în politica concurenţială o reprezenta
influenţarea acţiunilor Comisiei printr-un raportor special pe
problematica concurenţei.
 Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea
Comisiei pe două căi:
- anual, Comisia trebuie să prezinte un raport pe
probleme de concurenţă care trebuie validat de Parlament;
comisarul pentru concurenţă este obligat să susţină acest
raport în faţa Parlamentului;
- Parlamentul adresează întrebări şi solicită
răspunsuri cu privire la problematica concurenţei, cu
deosebire la diferitele efecte pe care politica concurenţială
le are asupra grupurilor de interese sau de agenţi economici.
 În problematica concurenţei rolul Consiliului de
Miniștrii s-a rezumat la anumite reglementări ocazionale şi
la acordarea de excepţii cadru. Se apreciază că implicarea
mai slabă a Consiliului poate fi justificată prin faptul că în
stadiile iniţiale, procesul de centralizare a deciziilor nu era
statuat.
Procesul de lărgire şi adâncire a integrării a pus noi
sarcini în faţa politicii concurenţiale, sporind atribuţiile
Consiliului în domeniul concurenţei.
Mai mult, chiar Comisia a solicitat Parlamentului şi
Consiliului să se implice mai mult, mai ales sub aspect
legislativ, pentru a conferi politicii concurenţiale mai mare
transparenţă.
 b. Rolul Comisiei. Puterea de a preveni eventualele
abuzuri în planul concurenţei o are Comisia, care poate
acţiona independent de Consiliul de Miniştri, chiar dacă
anumite decizii pot fi atacate la Curtea de Justiţie.
Comisia acţionează fie din propria iniţiativă, fie
dând curs reclamaţiilor statelor membre, ale companiilor
sau ale cetăţenilor.
Tratatele de la Roma şi Maastricht conferă Comisiei
Europene sarcina controlului concurenţei, aceasta având o
serie de puteri ce derivă din regulile înscrise în tratate.
 Comisia este organismul care stabileşte principalele
reguli, efectuează investigaţiile şi dă soluţia ce trebuie
adoptată (dă aprobări, stabileşte întreruperea
comportamentului anticoncurenţial, aplică penalizări).
 Se apreciază că în prezent procesul decizional în cadrul
Comisiei este prea mult politizat, confruntându-se interese
diferite de natură naţională, ideologică, funcţională şi
sectorială cu privire la resursele instituţionale, soluţiile
fezabile, substanţa politică şi decizie.
Majoritatea deciziilor sunt adoptate de comisarul pentru
concurenţă în baza mandatului acordat, însă cele mai
importante sau controversate sunt aduse în faţa Comisiei.
Practica adoptării deciziilor demonstrează că şansa de
reuşită depinde de abilitatea comisarului de a aduce
argumente şi de a crea condiţii care să sprijine iniţiativa.
 Comisia are largi atribuţii de investigare. Personalul
său poate vizita companiile fără să solicite în prealabil
accesul la documente. Ea poate analiza personalul firmelor
implicate pentru a discuta cazul respectiv înainte de a da
verdictul.
Firmele dovedite vinovate pot face apel la Curtea de
Justiţie atât împotriva sentinţei, cât şi a mărimii amenzii.
Trebuie apreciat faptul că legislaţia privind concurenţa
în UE primează în faţa celei naţionale şi este direct
aplicabilă în statele membre.
 Acordurile încheiate între firme care pot veni în
conflict cu clauzele Tratatului de la Roma şi Tratatului de la
Maastricht trebuie anunţate dinainte Comisiei.
Companiile pot depune cereri de „derogare negativă”,
ceea ce înseamnă că libera concurenţă nu este ameninţată,
sau de „scutire”, care scuteşte un acord restrictiv de
interzicere totală dacă se poate demonstra că acesta aduce
beneficii publice.
Comisia are împuterniciri să declare ilegal şi să ceară
încetarea unui acord în orice moment, precum şi a
altor practici inacceptabile.
 Comisia poate interzice următoarele tipuri de acorduri:
a. acordurile de împărţire a pieţei;
b. acordurile de control al preţurilor;
c. acordurile privind drepturile de proprietate,
industrială şi comercială;
d. acordurile de distribuţie exclusivă sau selectivă.

Comisia nu se ocupă, însă, de toate practicile

anticoncurenţiale, ci preferă să analizeze şi să soluţioneze
doar cazurile care au relevanţă şi importanţă pentru întreaga
comunitate.
 Comisia lucrează cu un sistem de notificări în cadrul
căruia firmele care realizează achiziţii, preluări sau alte
aranjamente trebuie să prezinte detalii despre afacere.
Comisia examinează detaliat acordul sau înţelegerea şi
concluzionează dacă este sau nu o încălcare a prevederilor
Tratatului şi normelor liberei concurenţe.
 Întreprinderile găsite vinovate de către Comisie de
practici concurenţiale ilegale pot fi amendate cu până la
10% din cifra de afaceri din anul anterior. Dacă se
descoperă înţelegeri între firme, suspectate de încălcarea
liberei concurenţe, comisia are următoarele posibilităţi de
acţiune:
a) să o declare legală printr-o decizie formală, dacă în
urma investigaţiilor rezultă că înţelegerea nu distorsionează
libera concurenţă;
b) să dea o "scrisoare de confort" care să permită
operarea pe piaţa concurenţială deoarece sunt operaţii fără
un impact semnificativ;
c) să accepte operaţiunea numai cu îndeplinirea
anumitor condiţii suplimentare;
d) să o declare ilegală.
 c. Rolul Curţii Europene de Justiţie şi Curţii de Primă
Instanţă. Aceste instituţii sunt responsabile pentru
supervizarea legală a regulilor în domeniul concurenţei şi
aplicarea reglementărilor concurenţei.
Cele două instituţii creează mediul în care se
conturează reglementările Comisiei, întrucât deciziile
acestora sunt obligatorii pentru toate statele membre, pe
fondul prevalentei dreptului comunitar asupra celui
naţional.
Acţiunile directe ale companiilor nemulţumite de
tratamentul Comisiei implică apelul la cele două instituţii.
În procesul de analiză al diferitelor cazuri supuse atenţiei
sale, CEJ elaborează decizii ce cu greu pot fi invalidate.
 Deoarece integrarea economică europeană presupune,
între altele, şi integrarea pieţelor naţionale şi realizarea
Pieţei Interne Unice, CEJ a identificat politica în domeniul
concurenţei cu politica de realizare a pieţei interne,
acordând prin aceasta responsabilităţi sporite Comisiei.
Deoarece CEJ a fost uneori depăşită de numărul mare
de apeluri ce trebuiau soluţionate a fost creată Curtea de
Primă Instanţă (CPI) al cărei scop este să analizeze, în
primă instanţă, anumite tipuri de acţiuni procedurale a căror
soluţionare ar ocupa mult timp la nivelul CEJ.