Prezumția de nevinovăție în dreptul concurenței

Prezumția de nevinovăție în
dreptul concurenței
dr. Valentin MIRCEA
avocat

Magdalena POPESCU
avocat

ABSTRACT

This paper highlights a frequent error in the analysis, by the public authorities and
by the courts, of the infringements of the competition rules provided by Romanian
Competition Law 21/1996 and by the Treaty on the Functioning of the European
Union. The error comes from the fact that, when assessing potential anticompetitive
behaviours, especially since the ECHR decision in Menarini Diagnostics case (2011),
the presumption of innocence and the rights and obligations which are attached
to it, is fully applicable. The presumption of innocence prevails on the legal
presumption which operates in the by object infringements and on the presumption
of legality of an administrative act, to the extent that the later would confine the
review made by a court only to the formal aspects of the sanctioning decision.

Keywords: administrative fine, anticompetitive agreement, by object infringement

(per se), concerted practices, presumption of innocence, presumption of legality

REZUMAT

Articolul atrage atenția asupra unei erori frecvente în analiza, de către autoritățile
publice competente și instanțele de judecată, a încălcărilor normelor de concurență
prevăzute de Legea concurenței nr. 21/1996 și de Tratatul privind Funcționarea
Uniunii Europene. Este vorba de faptul că, în această materie, mai ales ulterior
deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Menarini Diagnostics (2011),
este pe deplin aplicabilă prezumția de nevinovăție și ansamblul de drepturi și
obligații care o însoțește. Prezumția de nevinovăție primează în fața prezumției
legale care operează în cazul încălcărilor prin obiect a interdicției acordurilor
și practicilor anticoncurențiale și în fața prezumției de legalitate a actului
administrativ, în măsura în care, aceasta din urmă, ar limita revizuirea de către
instanța de judecată doar la aspectele formale ale deciziei de sancționare.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 145

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

Cuvinte-cheie: acord anticoncurențial, încălcare prin obiect (per se), practică

concertată, prezumție de nevinovăție, prezumție de legalitate, sancțiune
contravențională

Legislație relevantă: Legea nr. 21/1996, art. 5; Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene,
art. 101

Dreptul concurenței este cunoscut pentru nivelul foarte ridicat al sancțiunilor, care pot ajunge
până la 10% din cifra de afaceri a contravenientului. Nivelul sancțiunilor este justificat de
importanța respectării regulilor de concurență și de impactul considerabil asupra consumatorilor,
în cazul încălcării acestora.

Întrebarea care se pune – și la care dorim să formulăm câteva posibile răspunsuri în acest
material – este dacă nivelul ridicat al sancțiunilor este însoțit și de consecințe directe în ceea
ce privește probarea respectivelor fapte. Este vorba despre trei prezumții și de interacțiunea
dintre acestea: a) prezumția de încălcare prin obiect a interdicției acordurilor și practicilor
anticoncurențiale – prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată,
cu modificările și completările ulterioare („Legea concurenței”) și de art. 101 alin. (1) din Tratatul
de Funcționare al Uniunii Europene („TFUE”), b) prezumția de legalitate a actului administrativ,
și c) prezumția de nevinovăție.

Pentru a ilustra mai bine analiza noastră prezentăm în cele ce urmează câteva extrase din decizii
recente ale autorităților publice care au atribuții de aplicare a regulilor de concurență în România
(Consiliul Concurenței) și în Uniunea Europeană (Comisia Europeană).

„În concluzie, [Consiliul Concurenței] reține că cele 6 întreprinderi (...), au încheiat o înțelegere
anticoncurențială având ca obiect controlul comercializării produselor lor. (...) Fiind în prezența
unei înțelegeri pe orizontală, care are ca obiect restricționarea gravă a concurenței, respectiv
DOCTRINĂ

controlul comercializării produselor (...), aceasta intră sub incidența art. 5 alin. (1) din lege,
indiferent de cotele de piață deținute de către întreprinderile implicate, iar, în acord cu
jurisprudența comunitară, demonstrarea efectelor pe care această înțelegere le-a produs în piață
nu este necesară, fiind restrictivă prin natura ei.”[1]

„Consiliul Concurenţei a sancţionat cu amenzi în valoare totală de (...) lei 33 de companii şi
4 asociaţii pentru fixarea preţului minim, respectiv facilitarea fixării preţului minim pe piaţa
serviciilor de pază.

În cadrul întâlnirilor, membrii asociaţiilor s-au înţeles să stabilească un preţ minim pentru servicii
de pază pe tariful orar. Companiile au pretins că înţelegerea a avut loc din cauză că unii operatori
de pe această piaţă practicau un preţ mai mic chiar decât preţul rezultat având în vedere doar
cheltuielile minime legale obligatorii.

La aplicarea sancţiunilor, Consiliul Concurenţei a ţinut cont de caracteristicile pieţei pe care a

avut loc înţelegerea, piaţă caracterizată de o puternică tendinţă spre evaziune fiscală şi muncă la

[1]
Decizia Consiliului Concurenței nr. 8/2014, paragrafele 283-284, disponibilă la http://www.consiliulconcurentei.ro/
uploads/docs/items/bucket9/id9239/decizie_ecotic_scanat_site.pdf

146 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Prezumția de nevinovăție în dreptul concurenței

negru, precum şi de faptul că s-au efectuat demersuri pentru a semnala autorităţilor cu atribuţii
în acest domeniu comportamentele posibil ilicite ale unor companii concurente.

Prin înţelegerea de a aplica un anume preţ minim pentru serviciile lor, companiile implicate nu
îşi mai determină, în mod independent, politica comercială proprie pe piaţă, ceea ce conduce la
eliminarea concurenței.”[2]

„Din cele de mai sus rezultă că măsurile au un obiect anticoncurențial, care constă în împiedicarea
concurenței actuală și potențială a noilor operatori ce ar vrea să intre pe piață. (...) Comisia are
în vedere că măsurile de tarifare notificate de către Groupement de Cartes Bancaires care sunt
legate de emiterea de carduri [...] sunt contrare articolului 81 din Tratatul Comunităților Europene.
În consecință, Comisia dispune Groupement să retragă aceste măsuri și să se abțină de la a
încheia orice acorduri sau practici concertate sau de la luarea oricăror decizii ale asociației care
ar avea un obiect sau efect similar.”[3]

I. Încălcările anti-concurențiale per se (prin obiect)

Autoritățile de concurență au aplicat în cele trei cauze citate cele două prevederi „gemene” –
art. 5 din Legea concurenței și art. 101 din TFUE, care interzic acordurile, practicile concertate
și deciziile asociațiilor de întreprinderi „care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea,
restrângerea ori denaturarea concurenţei (...)”. În această definiție intră atât acordurile și practicile
anticoncurențiale în plan orizontal (cartelurile), cât și anumite înțelegeri în plan vertical, așa cum
este fixarea prețului de revânzare, care sunt cele mai grave prin prisma efectelor concrete sau
potențiale.

Încălcarea prin obiect a interdicției din art. 5 al Legii concurenței/art. 101 TFUE – cunoscută în
doctrina de specialitate și ca încălcare „per se” a respectivei interdicții – este, în fapt, o prezumție
legală de existență a încălcării, dacă se constată existența unor fapte considerate îndeobște ca
având obiect anticoncurențial, atât din categoria celor enunțate, exemplificativ, în chiar norma
legală, cât și dintre cele calificate ca atare în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
(„CJUE”). Rațiunea existenței acestei prezumții este aceea de a facilita probarea existenței
încălcării interdicției acordurilor anticoncurențiale, ceea ce este adesea un demers dificil, mai
ales în situația faptelor secrete, așa cum sunt cartelurile. Este în interesul general protejat de
Legea concurenței și TFUE ca astfel de fapte să poată să fie sancționate într-un mod eficient[4].

Având în vedere existența prezumției de încălcare prin obiect, în practica autorităților de

concurență se manifestă adesea tentația de a nu mai efectua niciun fel de analiză și de a
fundamenta deciziile emise exclusiv pe practica anterioară și pe aparența pe care autoritatea
de concurență o constată. Această tentație poate rezulta în erori de tipul fals pozitiv, iar din
punct de vedere practic astfel de abordări ignoră faptul că prezumția de încălcare a interdicției
nu exonerează autoritatea publică de realizarea unei analize complete și obiective. Dimpotrivă,

[2]
Comunicat de presă al Consiliului Concurenței referitor la Decizia nr. 80/2017 – http://www.consiliulconcurentei.ro/
uploads/docs/items/bucket13/id13091/amenzi_paza_ian_2018.pdf
[3]
Decizia Comisiei Europene nr. C(2007) 5060, paragrafele 251 și 505, disponibilă la http://ec.europa.eu/competition/
antitrust/cases/dec_docs/38606/38606_612_1.pdf
[4]
V. Mircea, Legislația concurenței. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, 2013, pp. 33-34.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 147

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

este necesară identificarea cu certitudine a faptului vecin și conex de natură a face aplicabilă
prezumția.

În cazul unei încălcări prin obiect, chiar dacă nu este necesară probarea efectelor produse, poziția
CJUE este că este necesar să se demonstreze cel puțin ce efecte potențiale de distorsionare,
împiedicare sau denaturare a concurenței s-ar fi putut produce.

Astfel, există mai multe grade de profunzime ale analizei unei înțelegeri anticoncurențiale, cu
obiect diferit al probei, a cărei sarcină incumbă autorității de concurență, după cum vom arăta
în continuare:

– dacă e vorba de o încălcare prin efecte, trebuie demonstrate întotdeauna efectele produse,
în mod concret;

– dacă e vorba de o încălcare prin obiect, atunci trebuie dovedită totuși aptitudinea înțelegerii
respective de a produce efecte, în economia reală; lipsa obligației autorității de concurență de
a dovedi efectele anticoncurențiale ale unei înțelegeri prin obiect nu elimină, deci, obligația
de a demonstra că cel puțin asemenea efecte anticoncurențiale ar fi fost posibile în condițiile
reale de funcționare a pieței (demonstrând, așadar, în sensul jurisprudenței recente a CJUE,
gradul de nocivitate a înțelegerii prin obiect);

– dacă o așa-zisă înțelegere nu poate, nu are aptitudinea de a produce niciun fel de efect
anticoncurențial, potențial, în economia reală, atunci aceasta nu va fi considerată o faptă
anticoncurențială. Altfel spus, nu orice interacțiune între concurenți va fi considerată o
încălcare a interdicției acordurilor anticoncurențiale.

Obligația dovedirii faptului conex și vecin de la care poate opera prezumția de încălcare prin
obiect – sub expresia de „grad de nocivitate” – rezultă din jurisprudența recentă a CJUE[5].

Astfel:
DOCTRINĂ

– Conform jurisprudenței CJUE încălcarea prin obiect există doar dacă se manifestă un grad
suficient de nocivitate, adică afectarea concurenței este serioasă și este reală. Caracterul
nociv, afirmă CJUE în cauza Groupement de Cartes Bancaires[6], nu poate fi doar bănuit sau
declarat – acesta trebuie să fie dovedit.

„53. Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau
o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă un grad suficient de nocivitate pentru
a putea fi considerate o restrângere a concurenței «prin obiect» în sensul articolului 81
alin. (1) CE, trebuie analizate cuprinsul dispozițiilor acestora, obiectivele pe care urmăresc
să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acestea se înscriu. În cadrul
aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se țină seama de natura bunurilor
sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței
sau a piețelor relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea Allianz Hungária Biztosító și alții,
EU:C:2013:160, punctul 36, precum și jurisprudența citată).”

[5]
Paragraful 53 din Decizia dată de CJUE în 11 septembrie 2014 în cauza C-67/13 P – Groupement de Cartes Bancaires vs.
Comisia Europeană, care infirmă Decizia Comisiei Europene nr. C(2007) 5060.
[6]
Decizia dată în 11 septembrie 2014 în cauza C-67/13 P – Groupement de Cartes Bancaires vs. Comisia Europeană.

148 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Prezumția de nevinovăție în dreptul concurenței

– Similar a decis CJUE și în Cauza Maxima Latvija (C-345/14) – „18. În ceea ce privește noțiunea
de restrângere a concurenței «prin obiect», Curtea a statuat că aceasta trebuie interpretată în
mod restrictiv și că nu poate fi aplicată decât anumitor tipuri de coordonare între întreprinderi
care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că
examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea CB/Comisia,
C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 58).”

De asemenea, în jurisprudența românească, Curtea de Apel București, în sentința civilă

nr. 1489/2015, având ca obiect cererea de anulare a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 8/2014,
citată și la începutul acestui articol, a folosit, în acord cu practica europeană, același tip de
argument: „este necesară dovedirea, dincolo de orice dubiu, atât a intenției ilicite a întreprinderilor
investigate, cât și a potențialului efect anticoncurențial. (...)” Această sentință a fost ulterior
infirmată în ansamblul său de instanța de control judiciar, dar reținerea principiului rămâne o
referință jurisprudențială care merită menționată.

II. Prezumția de legalitate a deciziei de sancționare

contravențională în dreptul concurenței
Din practica instanțelor judecătorești din România învestite cu cereri privind anularea deciziilor
emise de Consiliul Concurenței în aplicarea art. 5 din Legea concurenței, art. 101 TFUE, rezultă
că acestea pleacă în analiza deciziilor de sancționare contravențională de la prezumția uzuală în
dreptul administrativ, de legalitate a acestor acte administrativ jurisdicționale, mai ales atunci
când este vorba de o încălcare prin obiect a normei de concurență.

Prezumția de legalitate a actului administrativ se referă însă la „[...] o sumă a tuturor condițiilor
de validitate a unui act administrativ. (...) legalitatea actului administrativ poate fi definită
ca reprezentând conformitatea actului respectiv cu legea fundamentală, legile elaborate de
Parlament, cu Ordonanțele de Guvern și cu toate celelalte acte normative care au o forță juridică
superioară.”[7]

În consecință, atât timp cât actul administrativ nu a fost atacat sau, atacat fiind, nu a fost anulat,
beneficiază de o prezumție relativă de legalitate, adică se prezumă că acesta a fost emis cu
respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, inclusiv a prezumției de
nevinovăție și a probatoriului standard cerut în materia încălcărilor interdicțiilor prevăzute de
Legea concurenței și TFUE.

Raportul dintre prezumția de legalitate a deciziilor Consiliului Concurenței de sancționare

contravențională a unor întreprinderi și prezumția de nevinovăție ar trebui să fie interpretat
fie în sensul în care prezumția de legalitate include și respectarea prezumției de nevinovăție, ca
element de respectare a legalității, fie în sensul în care, chiar și în fața îndeplinirii de către decizia
de sancționare a condițiilor formale de validitate, instanța de control este obligată să procedeze
la o analiză temeinică a acesteia, astfel încât vinovăția contravenientului să fie dovedită dincolo
de orice dubiu, astfel cum vom arăta la punctul III.

[7]
V. Vedinaş, Drept administrativ. Ediţia a 10-a revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic, 2017, pp. 97-98.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 149

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

III. Prezumția de nevinovăție în dreptul concurenței

Dreptul concurenței este o materie a dreptului public, iar sancțiunile aplicabile în cazul încălcărilor
normelor imperative prevăzute de Legea concurenței și de Tratatul de Funcționare a Uniunii
Europene sunt sancțiuni contravenționale.

Pe de altă parte însă sancțiunilor contravenționale li se aplică standardul prevăzut de art. 23

alin. (11) din Constituția României – prezumția de nevinovăție, fapt confirmat și de jurisprudență.

Faptul că dreptul contravențional, în ansamblu, este echivalat cu dreptul penal rezultă și din
art. 15 alin. (2) din Constituția României, conform căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”

La rândul său, Înalta Curte de Casație și Justiție, în completul competent să judece recursuri
în interesul legii, a reținut, într-o decizie foarte recentă, nr. 3 din 19 februarie 2018[8]: „20. (...)
necesitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie în procedura contravenţională, dubiul profită
celui acuzat de săvârşirea contravenţiei.”

În situația specifică a dreptului concurenței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat

că sancțiunile din dreptul concurenței se încadrează, datorită nivelului foarte ridicat al acestora,
în sfera sancțiunilor penale – decizia din cauza Menarini Diagnostics (43509/08) din data de
27 noiembrie 2011. Decizia CEDO din cauza Menarini stabilește o piatră de hotar în ceea ce
privește sancțiunile contravenționale din dreptul concurenței și este obligatorie pentru CJUE și
pentru instanțele naționale care analizează valabilitatea deciziilor emise de către autoritățile de
concurență.

Încadrarea sancțiunilor din dreptul concurenței în sfera dreptului penal nu atrage doar aplicarea
prezumției de nevinovăție, ci aceasta vine cu un set complet de obligații și exigențe în etapa
investigării, luării deciziei și controlului judecătoresc asupra acestor decizii.
DOCTRINĂ

Contrar a ceea ce rezultă frecvent din practica instanțelor judecătorești din România, valabilitatea
deciziilor de sancționare emise de către Consiliul Concurenței nu se face nici prin luarea în
considerare, necondiționat, a existenței unei prezumții de încălcare prin obiect a interdicțiilor
din Legea concurenței și TFUE și nici prin prisma prezumției de legalitate a actului administrativ,
ci ținând cont de supremația prezumției de nevinovăție asupra acestora.

Principala consecință a aplicării prezumției de nevinovăție în dreptul concurenței este că are loc
o răsturnare a sarcinii probei, astfel că, în cadrul faptelor contravenționale, cel care trebuie să
facă dovadă existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia este organul
constatator, iar acest lucru trebuie să se întâmple dincolo de orice dubiu rezonabil.

Trebuie ținut cont și de faptul că, prin decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003, publicată în M. Of.
nr. 705 din 8 octombrie 2003, Curtea Constituţională a României a decis că „simpla desemnare
a unei persoane că fiind contravenient nu înseamnă și stabilirea vinovăției sale. Utilizarea de către
legiuitor a noțiunii de «contravenient» în dreptul administrativ sau de «infractor» în dreptul
penal nu are semnificația unei înfrângeri a prezumției de nevinovăție consacrate de art. 23 alin.
(11) din Constituția României.”
[8]
http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=142113

150 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Prezumția de nevinovăție în dreptul concurenței

Aceeași interpretare rezultă și din practica Curții Europene de Justiție în materia concurenței.
Furnizăm în continuare câteva exemple în acest sens, precum și considerentele instanței de
contencios comunitar:

– Cauza T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG și alții vs. Comisia

„(60) Orice dubiu în analiza Curții trebuie să fie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi
este adresată decizia ce stabilește încălcarea. Curtea nu poate deci decide că Comisia a stabilit
existența încălcării la standardul cerut dacă încă identifică dubii, în particular cu ocazia procedurii
pentru anularea deciziei de sancționare.”

– Cauza T-110/07, Siemens AG

„45. Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de
nevinovăție, astfel cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie
1950 (denumită în continuare „CEDO”), care se numără printre drepturile fundamentale care,
potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată, de altfel, la articolul 6 alin. (2) UE, constituie principii
generale ale dreptului comunitar. În considerarea naturii încălcărilor în cauză, precum și a
naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de
nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență
aplicabile întreprinderilor, care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu
cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C-199/92
P, Rec., p. I-4287, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C-235/92 P, Rec., p. I-4539,
punctele 175 și 176).”

– Cauza T-133/07, Mitsubishi

„73. În acest context, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea
întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța
nu poate concluziona că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie la un standard
juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cazul unei
acțiuni în anulare a unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia,
punctul 72 de mai sus, punctul 60).”

– Cauza T-141/08, E.ON Energie AG

„52. Astfel, în această ultimă situație, se impune să se țină seama de principiul prezumției de
nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alin. (2) al CEDO, care face parte dintre
drepturile fundamentale care, la rândul lor, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată pe de altă
parte în preambulul Actului Unic European și la articolul 6 alin. (2) UE, precum și la articolul 47
din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa
(JO C 364, p. 1), sunt protejate în ordinea juridică comunitară. (…).

53. Reclamanta se întemeiază pe jurisprudența privitoare la practicile concertate interzise prin

articolul 81 CE, potrivit căreia comportamente paralele nu pot fi considerate a face dovada
unei acțiuni concertate, contrară dispoziției amintite, decât dacă acțiunea concertată constituie
singura explicație plauzibilă a acestora (Hotărârea CRAM și Rheinzink/Comisia, punctul 48

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 151

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

de mai sus, punctul 16). În ce privește practicile concertate, revine astfel Comisiei, în lumina
argumentației formulate de întreprinderile în cauză în cursul procedurii administrative, să
examineze toate explicațiile posibile ale comportamentului în cauză și să nu rețină existența
caracterului ilicit decât în cazul în care aceasta constituie singura explicație plauzibilă.

54. În consecință, în cazul în care Comisia constată o încălcare a normelor de concurență

întemeindu-se pe comportamentul întreprinderilor în cauză, instanța Uniunii va trebui să anuleze
decizia menționată atunci când întreprinderile amintite invocă o argumentație care pune într-o
lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permite astfel înlocuirea explicației reținute
de Comisie în vederea stabilirii unei încălcări cu o altă explicație plauzibilă a faptelor (Hotărârea
CRAM și Rheinzink/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 16, și Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö
și alții/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctele 126 și 127).”

– Cauza C-74/14, Eturas

„38. În măsura în care instanța de trimitere are îndoieli cu privire la posibilitatea de a constata că
agențiile de turism aveau sau trebuiau în mod necesar să aibă cunoștință de mesajul în discuție
în litigiul principal în raport cu prezumția de nevinovăție, trebuie amintit că aceasta constituie
un principiu general al dreptului Uniunii, care este în prezent prevăzut la articolul 48 alin. (1) din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea E.ON
Energie/Comisia, C-89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 72), pe care statele membre sunt obligate să
îl respecte atunci când aplică dreptul concurenței al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea
VEBIC, C-439/08, EU:C:2010:739, punctul 63, și Hotărârea N., C-604/12, EU:C:2014:302,
punctul 41).”

Prin prisma argumentelor de mai sus, rezultă că în dreptul concurenței existența prezumției de
încălcare prin obiect, atașată anumitor fapte și comportamente considerate anticoncurențiale,
și prezumția de legalitate a actului administrativ prin care acestea sunt sancționate nu înlătură
supremația prezumției de nevinovăție, prevăzută în dreptul intern, inclusiv la nivel de normă
DOCTRINĂ

constituțională și în jurisprudența CEDO și a CJUE.

Este, astfel, de dorit ca autoritatea de concurență să fie ghidată în efectuarea investigațiilor

privind posibile fapte anticoncurențiale de principiul prezumției de nevinovăție. Mai departe,
instanțele judecătorești care sunt chemate să se pronunțe cu privire la legalitatea condițiilor
de emitere a deciziilor Consiliului Concurenței de sancționare contravențională trebuie să nu se
limiteze la o analiză formală, ci să procedeze, în măsura maximă posibilă, la o analiză cât mai
aprofundată a acestora.

152 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Abuzul de poziţie dominantă

Abuzul de poziţie dominantă

prof. univ. dr. Gabriel MIHAI
Facultatea de Drept și Științe administrative, Universitatea “Ovidius” din Constanța
avocat, Baroul Constanța

ABSTRACT

Ownership by a company of a dominant position on the relevant market is not

prohibited, as a result of the efficiency of the business carried out. A dominant
position is sanctioned if it has been illicitly acquired or exploited abusively.
Abuse of a dominant position is manifested when, by its behavior, a trading
company influences the structure or degree of competition on that market by
using manifestations, anti-competitive practices, understandings, decisions and
concerted actions. International law contains express provisions prohibiting abuse
of a dominant position. Sanctions that may be established to prevent or incriminate
abuses of a dominant position may take the form of provisional measures,
administrative fines or, as the case may be, civil damages.

Keywords: relevant market, dominant position, abuse, sanction

REZUMAT

Deținerea de către o societate comercială a unei poziții dominante pe piața

relevantă nu este interzisă, aceasta fiind rezultatul eficienței activității desfășurate.
Poziţia dominantă este sancționată în cazul în care a fost dobândită în mod ilicit
sau este exploatată abuziv.

Abuzul de poziţie dominantă este manifestat atunci când, prin comportamentul

său, o societate comercială influenţează structura sau gradul de concurenţă de
pe piaţa respectivă, folosind ca forme de manifestare, practici anticoncurenţiale,
înţelegeri, decizii şi acțiuni concertate. Legislația internațională conţine prevederi
exprese prin care se interzice abuzul de poziţie dominantă.

Sancţiunile care se pot institui în vederea prevenirii, respectiv incriminării abuzurilor

de poziţie dominantă pot îmbrăca forma măsurilor provizorii, a amenzilor
administrative sau, după caz, a daunelor de natură civilă.

Cuvinte-cheie: piaţă relevantă, poziţie dominantă, abuz, sancţiune

Legislație relevantă: Legea nr. 21/1996, art. 5 art. 6, art. 38, art. 57; Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene, art. 102

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 153

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

Una dintre condiţiile sine qua non pentru existenţa unei economii de piaţă funcţionale, alături
de libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, o reprezintă un mediu
concurenţial nedistorsionat.

Concurenţa comercială constituie un fenomen dinamic și spontan care presupune desfăşurarea

în mod liber a unor activităţi economice de acelaşi tip, de către persoane ce deţin competenţe
similare, pe o anumită piaţă, pe baza legii cererii şi ofertei[1], în scopul unic de a dobândi un profit.

Mediul concurenţial poate fi afectat negativ de activităţile anticoncurenţiale care reprezintă

obiectul sau efectul înţelegerilor sau al practicilor concertate între agenţii economici, de
abuzul de poziţie dominantă al unor agenţi economici puternici sau aflaţi în situaţii privilegiate;
concurenţa poate fi distorsionată prin subvenţiile acordate de stat unor agenţi economici, ceea
ce le creează o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă.

1. Piața relevantă
Simpla existenţă a unei societăți comerciale mari nu relevă implicit anvergura sa economică, în
schimb o poziţie dominantă este deţinută de o companie doar atunci când se raportează la o
anumită piaţă relevantă[2], prin prisma componentelor sale, piaţa produsului (serviciului), piaţa
geografică şi piaţa temporală.

Piaţa produsului include totalitatea produselor şi/sau serviciilor care sunt considerate de către
consumatori interschimbabile sau substituibile[3], datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării
date, raportată la toţi agenţii economici care comercializează aceste produse ori servicii.

În determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente precum:

nivelul preţurilor, gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea,
disponibilitatea în timp, etc.
DOCTRINĂ

Piaţa geografică cuprinde aria teritorială, în care agenţii economici din cadrul pieţei relevante a
produsului şi/sau serviciului sunt implicaţi în comercializare în condiţii similare de concurenţă
(diferite de parametrii concurenţiali din zone geografice învecinate).

Piaţa temporală se referă la schimbările structurale suferite în timp de o anumită piaţă, respectiv,
volatilitatea anumitor pieţe, ca urmare, fie a factorilor de mediu, fie a modificărilor survenite în
preferinţele consumatorilor.

Odată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic, fiind
luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea acestuia, întrucât o poziţie dominantă
rezidă în capacitatea agentului de a se comporta independent de concurenţii săi şi faţă de clienţi.

[1]
Marius Bulancea, Cristina Butacu, Adina Claici, Ghid pentru practicieni în dreptul concurenței, Ed. C.H. Beck, București,
2014, p.7.
[2]
Art.6 din Legea concurenței nr. 21/1996 privind practicile anticoncurențiale incriminează manifestările abuzive ale
societăților comerciale care deţin o poziţie dominantă pe “piaţa românească” sau pe o “parte substanţială a pieţei”.
[3]
Produsele substituibile sunt cele către care se îndreaptă preferinţele consumatorilor atunci când preţul sau calitatea
produsului de bază au fost modificate, deoarece răspund aceloraşi nevoi sau unor nevoi similare.

154 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Abuzul de poziţie dominantă

2. Poziţia dominantă
Poziţia dominantă poate să fie apreciată în funcţie de piaţa relevantă, de exemplu, piaţa Uniunii
Europene, piaţa unor state membre, piaţa unei ţări sau să fie circumscrisă unei anumite zone
dintr-un stat membru. Poziţia dominantă se defineşte în raport de capacitatea companiei de a
afecta concurenţa pe o piaţă relevantă şi de a acţiona independent de reacţia concurenţilor de
pe piaţă şi a consumatorilor.

Deținerea unei poziții dominante pe piață nu este interzisă, fiind chiar rezultatul eficienței
activității desfășurate de o societate comercială. O întreprindere are o poziție dominantă, când
puterea sa economică îi permite să se comporte independent pe piață, să opereze fără să țină
cont de reacția concurenților, a furnizorilor și clienților săi, astfel încât să afecteze relevant
mediul concurențial[4].

Poziţia dominantă în sine nu este prohibită pe piaţa europeană şi nici pe piaţa românească, iar
agenţii economici care au această poziţie intră sub incidenţa legii doar în cazul în care săvârşesc
fapte anticoncurenţiale. Poziţia dominantă este sancționată în cazul în care a fost dobândită în
mod ilicit şi în cazul în care este exploatată abuziv[5].

Forța economică deținută de o companie îi conferă capacitatea de a împiedica menținerea

unei concurențe libere și efective pe piața în cauză, asigurându-i posibilitatea unei conduite
independente, față de concurenții și de clienții săi.

Dominația poate fi exclusivă atunci când un agent economic este în situație de monopol, de fapt
sau legal, ambele tipuri de monopoluri fiind supuse prohibiției abuzului de poziție dominantă.
Dominația colectivă este cea care emană fie de la un grup de agenți economici supuși unui
control comun, fie de la mai multe întreprinderi aflate într-o antantă, fie de la un oligopol.

Spre deosebire de situaţia existenței monopolui sau a cvasi-monopolui, această poziţie nu

împiedică o anumită concurenţă, ci permite întreprinderii care profită de ea, să determine sau, cel
puţin, să aibă o influenţă apreciabilă asupra condiţiilor ce caracterizează manifestarea mediului
concurenţial.

Pentru a se stabili dacă o societate comercială are cu adevărat o poziţie dominantă pe piaţă,
trebuie evaluaţi o serie de factori:

– dimensiunea barierelor la intrare pe piață (mărimea costurilor la intrare şi a costurilor

nerecuperabile la ieşire);

– anvergura expansiunii;

– schimbarea naturii produsului (costurile la schimbare, reputaţia calităţii înalte, integrarea

puternică pe verticală, avansul tehnologic);

– potențialele reacţii concurenţiale ale companiilor rivale; evoluţia pieţei.

[4]
Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a III-a, Coord. Luciana-Alexandra Ghica. Ed. Meronia, Bucureşti 2007.
Florin Sandu, Anca Elena Bălășoiu, Dreptul European al Concurenței, Note de curs. Practică judiciară, Ed. Universul
[5]

Juridic, București, 2017, p.84.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 155

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

În evaluările sale, Comisia Uniunii Europene are în vedere două elemente: mai întâi, piaţa
relevantă, stabilindu-se parametrii (sau contextul) în care Comisia poate emite o judecată privind
poziţia companiei respective. Apoi, se stabileşte forţa pe piaţă, cota de piață deținută, în termeni
atât cantitativi, cât şi calitativi, pentru a se decide dacă are sau nu o poziţie dominantă pe piaţă[6].

Jurisprudenţa Curţii de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, în analizarea existenţei unei
poziţii dominante, trebuie verificate și elemente precum: uşurinţa cu care un nou producător sau
vânzător poate intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client,
gradul de dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente
din punct de vedere economic, piaţa relevantă[7].

Piaţa relevantă este esenţială pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă, deoarece poziţia
dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă, după care se verifică
modalitatea de exercitare a activității comerciale de pe această poziție, licită sau abuzivă.

3. Abuzul de poziție dominantă

Identificarea abuzului de poziţie dominantă presupune determinarea unei relaţii între deţinerea unei
poziţii dominante şi folosirea abuzivă a acestei poziţii. Deţinerea unei poziţii dominante nu este prin
ea însăşi anticoncurenţială, ci doar folosirea, în mod abuziv a acesteia, ceea ce constituie o formă
de manifestare a practicilor anticoncurenţiale alături de înţelegeri, decizii şi acțiunii concertate[8].

Legislația privind concurenţa conține prevederi referitoare la abuzul de poziţie dominantă și

la interzicerea acestuia; deși nu întotdeauna există o definiţie a ceea ce înseamnă abuzul de
poziţie dominantă, totuși, în reglementarile de profil și în jurisprudență, sunt relevate exemple
de comportamente care pot fi considerate ilegale.

Pe plan național, dispozițiile referitoare la abuzul de poziție dominantă, cuprinse ȋn Legea

DOCTRINĂ

nr. 21/1996 privind concurența și Regulamentul Consiliului Concurenței pentru aplicarea art. 5

și art. 6 din Legea Concurenței nr. 21/1996, sunt de dublă inspirație, comunitară și franceză.

Legea nr. 21/1996 nu definește, în mod sistematizat și complet, noțiunea de folosire abuzivă a
unei poziții dominante, limitându-se să se arate în art. 6 că este interzisă folosirea în mod abuziv
a poziției dominante deținute de unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau
pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care pot avea ca
efect afectarea comerțului ori prejudicierea consumatorilor[9].

Comisia Uniunii Europene apreciază că o poziţie dominantă poate fi acceptată atunci când o companie deţine un
[6]

segment de piaţă de 40-45%

[7]
Curtea de Justiţie a U.E. a statuat în deciziile sale că existenţa unor cote de piaţă ridicate sunt, prin ele însele, probe
ale poziţiei dominante, chiar dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor
doi concurenţi. S-a considerat că deţinerea unei părţi a pieţii într-o proporţie mai mare de 60% apare ca o suficientă
dovadă a unei poziţii dominante, în afara împrejurărilor excepţionale. În legislaţia americană, valoarea segmentului
de piaţă care situează o companie în poziţie dominantă poate începe de la 80%, mergând, în anumite cazuri, la limita
monopolului. În legislaţia românească, nu este prevăzută o anumită valoare a segmentului de piaţă, care odată atinsă,
plasează societatea respectivă într-o posibilă poziţie dominantă.
[8]
F. Sandu, A. E. Bălășoiu, op.cit, p. 77-80.
De ex: împiedicarea sau descurajarea noilor intraţi pe piaţă prin refuzul de a vinde un produs unui potențial concurent
[9]

reprezintă un abuz de poziţie dominantă.

156 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Abuzul de poziţie dominantă

Ideea de bază a incriminării practicilor concertate pornește de la faptul că agenții economici

trebuie să-și stabilească politicile economice și strategiile de piață ȋn mod independent. În cazul
ȋn care ȋncalcă acest principiu și ȋși coordonează acțiunile ȋn mod voit, reuşesc să influenţeze
structura pieţei respective, aducând atingere concurenței, comportamentul lor este sancționat
ȋn conformitate cu art. 5 din Legea concurenței.

Art. 6 din lege interzice folosirea abuzivă a unei poziții dominante, deținută de unul sau mai mulți
agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea
la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului ori
prejudicierea consumatorilor: impunerea de prețuri, stabilirea de condiții inegale la prestații
echivalente, utilizarea de prețuri de ruinare [10].

Abuzul de poziție dominantă, realizat de unul sau mai mulți agenți economici, este posibil atunci
când acesta ori aceștia dețin o anumită putere de piață. Prin „putere de piață” se înțelege puterea
economică a companiei de a crește prețurile pe care le practică, fără ca prin aceasta să sufere o
reducere drastică a cantităților pe care le vând[11].

Spre deosebire de practicile interzise de art. 5 din Legea nr. 21/1996 care presupun participarea
directă a doi sau mai mulţi agenţi economici, abuzul de poziţie dominantă este, de regulă, o
practică unilaterală. În mod excepţional, se pot întâlni situaţii de abuz de poziţie dominantă
colectivă.[12].

În înțelesul dispozițiilor legale naționale sunt considerate practici de manifestare ale abuzului
de poziție dominantă:

– Impunerea, ȋn mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau
a altor clauze contractuale inechitabile [art. 6, lit. a)][13]. Practica prețurilor inechitabile - fie
prea ridicate, fie exagerat de scăzute - impuse ȋntr-o manieră abuzivă, dezvăluie strategia
unei ȋntreprinderi de a urmări exclusiv maximizarea profiturilor sale, chiar încălcând brutal
regulile concurenței.

– Limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice ȋn dezavantajul consumatorilor

[art. 6, lit.b)]. Acțiunile de limitare artificială a activității ȋntreprinderilor concurente se
realizează prin refuzul de a furniza produse indispensabile concurenților, prin cumpărarea
și neutralizarea unei tehnologii concurente celei exploatate de ȋntreprinderea dominantă,
prin clauze de exclusivitate sau de fidelitate excesivă, ori prin acordarea de diverse avantaje
comerciale[14].

[10]
F. Sandu, A. E. Bălășoiu, op.cit, p. 83.
[11]
Ibidem, p.84.
[12]
Pot constitui abuzuri de poziție dominantă: practicarea preţurilor excesive, mult deasupra nivelului concurenţial;
reducerea producţiei pentru a crea o criză artificială în scopul creşterii preţurilor; utilizarea preţului de ruinare; extinderea
producţiei; discriminarea prin preţuri; vânzările legate; refuzul de a trata sau de a negocia.
Utilizarea termenului „a trata” poate genera în practică echivocuri, sensul său fiind adeseori confundat cu cel al
[13]

sintagmei „a duce tratative”. Legiuitorul nu l-a considerat sinonim cu „a negocia” şi nu a înţeles să instituie în sarcina
întreprinderilor o obligaţie generală de a desfăşura tratative, negocieri, cu partenerii de afaceri.
Legea vizează așa-numitele „acțiuni de secare a pieței”, de limitare artificială a activității întreprinderilor concurente,
[14]

prin diverse modalități, precum impunerea de quotas sau de clauze de exclusivitate ori de fidelizare excesivă.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 157

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

– Aplicarea ȋn privința partenerilor comerciali a unor condiții inegale la prestații echivalente,

provocând ȋn acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj concurențial. [art.6, lit.c)]

Discriminarea abuzivă se poate realiza prin diferite modalități, mai brutale sau mai voalate,
aparent justificate, precum acordarea de avantaje numai clienților vechi sau numai acelora care
acceptă anumite constrângeri speciale.

– Condiționarea ȋncheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând
prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte. [art. 6, lit. d)]. Vânzările legate efectuate prin “contracte
cuplate” pot fi benefice pentru consumatori, ȋn anumite condiții, dar sunt prohibite dacă,
practicate de un operator posesor de poziție dominantă, se dovedește, fără echivoc, că produc
un efect nociv asupra liberei concurențe.

Utilizarea de o manieră abuzivă, de către una sau mai multe companii, a poziţiei dominante pe
care o deţin pe piaţă este incompatibilă cu regulile Pieţei Unice Europene întrucât afectează
libertatea comerţului între state, drept pentru care este interzisă.

În legislaţia europeană, articolul 102 (fost 82) al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE) prevede: „Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta
comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a
unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia”. În principiu,
în accepțiunea reglementărilor europene, un astfel de abuz poate să se refere la:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare ori a unor
condiţii comerciale inechitabile;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

DOCTRINĂ

creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii

suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură
cu obiectul acestor contracte.

Abuzul de poziţie dominantă este un concept extrem de suplu, care poate fi de două tipuri,
exploatator (exploatarea clienţilor de pe piaţa relevantă) şi excluzionist (împiedicarea sau
distorsionarea concurenţei pe piaţă). Din punct de vedere legal, nu este necesar a dovedi că
abuzul respectiv afectează structura pieţei sau concurenţa sau că prin aceasta se creează un
avantaj financiar sau concurenţial pentru firma în cauză, ci este suficient a demonstra că au fost
afectate interesele consumatorilor. [15]

La nivelul Uniunii Europene, aplicarea art. 102 din TFUE presupune îndeplinirea următoarelor
condiţii: deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care
este susceptibilă să producă efecte în cadrul Uniunii Europene; exploatarea abuzivă a poziţiei
dominante; posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre.

[15]
F. Sandu, A. E. Bălășoiu, op.cit, p. 97.

158 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Abuzul de poziţie dominantă

4. Practici şi instrumente ale abuzului de poziţie dominantă

Abuzul de poziţie dominantă se poate realiza printr-o paletă extrem de largă de acţiuni,
enumerarea exhaustivă fiind imposibilă. Sintetizând, acestea s-ar putea grupa în practici de
excluziune şi practici de redistribuire.

Delimitarea riguroasă a practicilor de excluziune de cele de redistribuire este dificilă, întrucât

fiecare categorie conţine elemente din cealaltă; totuși pot fi incluse într-o categorie sau alta în
funcţie de preponderenţa obiectivului urmărit.

Practicile de excluziune au rolul de a împiedica sau distorsiona relaţiile de concurenţă, inclusiv

eliminarea din piaţă a concurenţilor şi/sau împiedicarea accesului altora. Alteori se urmăreşte
limitarea concurenţei la elemente formale, cu parteneri fără capacitate sau voinţă de a promova
acţiuni şi comportamente proconcurenţiale[16].

Exploatarea stării de dependență în care se găseşte un agent economic faţă de alt agent sau
agenţi economici cu poziție dominantă exercitată abuziv se manifestă dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:

a) să existe o dependență economică; b) agentul economic victimă a acestei forme de abuz să

nu aibă o alternativă în condiţii echivalente; c) să se manifeste o exploatare abuzivă a situaţiei
de dependenţă, fie prin impunerea unor preţuri diferite şi nejustificate, fie prin refuzul de a vinde,
fie prin ruperea nejustificată a relaţiilor comerciale; d) să se producă un efect anticoncurenţial
sau să fie prejudiciaţi consumatorii.

Art.102 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene acoperă atât practici care constituie abuzuri
de comportament, cât şi pe cele ce pot fi considerate abuzuri de structură. [17]

Abuzurile de comportament includ conduite de afaceri care pot să-i prejudicieze pe clienţii
întreprinderii dominante în mod direct. Specific întreprinderilor cu o putere de piaţă considerabilă,
acestea se manifestă prin practicarea unor preţuri excesive, reducerea cantităţilor livrate, oferirea
unor produse de o calitate mai slabă; discriminarea între clienţi, vânzarea aceloraşi bunuri la preţuri
diferite sau impunerea unor preţuri excesiv de mari faţă de valoarea economică a prestaţiei.

Abuzurile de structură sau practicile de excludere reprezintă o categorie a comportamentelor

anticoncurenţiale concepute pentru a produce un impact negativ asupra rivalilor. Aceste practici
de afaceri au ca scop protejarea poziţiei dominante a întreprinderilor şi exploatarea poziției.

Strategiile de afaceri care pot constitui abuz de poziţie dominantă, îmbracă diverse forme:

a) Prețurile excesive stabilite în corelaţie cu mărimea costurilor de producţie sunt considerate

o formă de manifestare a abuzului de comportament. Practica aplicării unor preţuri excesive
determină “exploatarea” consumatorilor prin scăderea puterii de cumpărare a acestora, având
un efect indirect asupra nivelului consumului.

[16]
Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 256.
[17]
F. Sandu, A. E.Bălășoiu, op.cit., p. 82.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 159

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

b) Discriminarea prin politica de prețuri. Întreprinderea domi­nantă pretinde preţuri diferite de la

consumatori diferiţi pentru aceeaşi prestaţie, în vederea maximizării profitului.[18]

c) Dumping-ul sau preţurile de ruinare. În cazul dumping-ului întreprinderea dominantă îşi

stabileşte preţurile la un nivel suficient de jos, pentru o perioadă de timp suficientă pentru
a intra pe o piaţă nouă prin atragerea clientelei, pentru a-i determina pe concurenţi să
părăsească piaţa sau, după caz, să nu intre pe piaţă.

d) Rabaturile. Reducerile de preţ acordate în anumite condiţii ajung să reprezinte una dintre
principalele instrumente moderne de marketing. Se poate recurge la folosirea unor acorduri
de exclusivitate ori a unor scheme de rabaturi atractive[19].

5. Controlul comportamentului abuziv pe o piaţă

Legislația română prevede două tipuri de control:

a) controlul a priori nu este reglementat expres prin Legea nr. 21/1996, fiind prevăzut prin
art. 3 din Regulamentul pentru aplicarea prevederilor art. 5 și 6 din Legea concurenței
nr. 21/1996[20];

b) controlul a posteriori este reglementat de art. 38 lit. a) și d) din Legea nr. 21/1996 și de art. 5
alin. (2), art. 6 alin. (1), (2) și (3) din regulament. Investigațiile sunt desfășurate de Consiliul
Concurenței din oficiu, fie la sesizarea unei persoane fizice sau juridice interesate.

6. Sancţionarea abuzului de poziţie dominantă

Sancţiunile care se pot institui în vederea prevenirii, respectiv sancţionării abuzurilor de poziţie
dominantă pot îmbraca forma măsurilor provizorii, a amenzilor administrative sau, după caz, a
DOCTRINĂ

sancţiunilor de natură civilă.

În reglementarea națională, individualizarea sancțiunii se face, potrivit art. 57 din Legea

concurenței, ȋn funcție de gravitatea faptei și a consecințelor sale asupra concurenței, cu luarea
ȋn considerație a cifrei de afaceri și a cotei de piață a intervenientului. Potrivit art. 57 din Legea
nr. 21/1996, Consiliul Concurenței este ținut că „individualizarea sancțiunilor se face ținând
seama de gravitatea și durata faptei. Prin instrucțiuni adoptate de către Consiliul Concurenței

Discriminarea pe criterii geografice se manifestă în situaţia în care întreprinderea stabileşte niveluri diferite de preţ
[18]

pentru pieţele locale distincte şi apoi le izolează una de cealaltă pentru a evita revânzările între ele. Comportamentul
discriminatoriu poate lua forma reducerilor ori rabaturilor care au ca obiectiv conectarea clienţilor de producător,
pentru a îngreuna pătrunderea altor concurenţi pe piaţă; returnarea unor sume pentru fidelitate ce împiedică clienții
să obțină produse de la furnizorii concurenți; refuzarea acordării de licențe. Discriminarea poate să apară ca preţ de
ruinare (predatory pricing), atunci când societatea dominantă urmăreşte să îşi scadă preţurile sub un anumit nivel
pentru a descuraja un nou venit pe piaţă, ca ulterior să le crească din nou, odată cu înlăturarea noului concurent. www.
competition.ro; www.euractiv.ro.
[19]
Ioan Lazăr, Laura Lazăr, Abuzul de poziție dominantă în dreptul european al concurenței, Revista Universul Juridic
nr. 12/2015, Universul Juridic, București, 2015, p.104.
[20]
Textul instituie o procedură de certificare prealabilă de către Consiliul Concurenței: “Înainte de a realiza o poziție
dominantă pe piață”, agenții economici implicați pot solicita Consiliului Concurenței o certificare că nu există temei
de intervenție În baza art. 5 din lege cu privire la comportamentul concurențial preconizat.

160 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței

 Abuzul de poziţie dominantă

se stabilesc și celelalte elemente în funcție de care se face individualizarea sancțiunilor, precum

și gradarea pe tranșe a acestora”.

Dreptul european al concurenţei conferă Comisiei Europene multiple prero­gative în ceea ce

priveşte evaluarea şi sancţionarea abuzului de poziţie dominantă. Această misiune nu include
numai atribuția de investigare şi de sancţionare a încălcărilor individuale, ci şi datoria de a promova
o politică generală menită să aplice, în materie de concurenţă, principiile consacrate de tratat şi să
ghideze în acest sens comportamentul întreprinderilor.

Puterea Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi care, în mod
intenţionat sau din neglijenţă, încalcă dispoziţiile art. 102 TFUE reprezintă unul dintre mijloacele
puse la dispoziţia sa pentru a-i permite îndeplinirea misiunii de supraveghere a respectării
legislaţiei unionale încredinţată de dreptul primar. În acest sens, Comisia deţine competenţe
specifice, în sensul că investighează, emite decizii, cooperează şi schimbă informaţii cu autorităţile
de concurenţă ale statelor membre sau instanţele naţionale şi aplică, după caz, sancţiuni.

Comisia poate să acţioneze din propria iniţiativă sau la sesizarea unor terţe persoane prin
intermediul unei plângeri. Soluţionarea plângerilor este guvernată de prevederile Regulamentului
(CE) nr. 1/2003. Conform acestui act normativ, Comisia poate aplica întreprinderilor şi asociaţiilor
de întreprinderi sancţiuni constând în amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu, care nu pot depăși
nivelul maxim de 10% din cifra de afaceri totală a exerciţiului financiar precedent.

Valoarea amenzii este apreciată în funcţie de gravitatea şi durata încălcării. Evaluarea gravităţii
încălcării se face de la caz la caz pentru fiecare tip de încălcare, ţinându-se seama de toate
circumstanţele relevante ale cauzei.

Deciziile luate de Comisie în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 sunt susceptibile de a
face obiectul controlului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în conformitate cu art. 229 TFUE.
Regulamentul instituie în favoarea Curţii de Justiţie plenitudine de competenţă faţă de acţiunile
introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabileşte o amendă sau o penalitate cu titlu
cominatoriu. Curtea va putea elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea aplicată. În egală
măsură, Curtea se poate pronunţa şi cu privire la deciziile Comisiei, având ca obiect solicitările
de informaţii şi inspecţiile.

Înalta instanță europeană a statuat că, în materia abuzului de poziţie dominantă, Comisia U.E.
nu are obligaţia de a divide cuantumul amenzii între diferitele aspecte ale abuzului, cu scopul
de a da întreprinderii în cauză posibilitatea de a aprecia dacă amenda impusă pentru abuz are
o dimensiune justă.[21] Totodată, Comisia nu are competenţa de a acorda despăgubiri pentru
pierderile suferite ca urmare a nerespectării articolelor 101 şi 102 TCE, jurisdicţiile naţionale
având competenţe exclusive în materie.

[21]
Cauza C 52/07 Kanal 5 vs. TV4, Cauza C 95 /04 British Airways vs. Comisia Europeană, Cauza C 202.07 France
Telekom vs. Comisia Europeană, în Diana Ungureanu, Dreptul Uniunii Europene - Jurisprudența Curții de la Luxemburg,
Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 332.

dreptul concurenței | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | 161

 Valentin MIRCEA, Magdalena POPESCU

7. Concluzii
Afacerile eficiente se desfășoară cu scopul de a cuceri pieţele, până în punctul în care se pot
stabili poziţii cu adevărat puternice. Dacă însă întreprinderea își foloseste puterea pentru a
înăbuși concurenţa, aceasta este o practică anticoncurenţială, calificată ca abuzivă şi prin urmare
trebuie condamnată. Practicile anticoncurenţiale sau monopoliste îi afectează în principal pe
consumatori, întrucât consecința este creşterea preţurilor şi scăderea calităţii produselor şi/sau
a serviciilor.

În condiţiile libertăţii concurenţiale, monopolismul poate fi eliminat atât prin măsuri preventive,
cât şi prin măsuri represive. Măsurile preventive au menirea de a preîntâmpina constituirea de
structuri de tip monopolist (controlul şi autorizarea concentrărilor economice), iar cele represive,
cum ar fi amenzile, confiscările de profituri ori de venituri, diverse interdicţii vizează sancţionarea
comportamentului anticompetitiv.

Potrivit legislaţiei europene este necesar să se evite ca întreprinderile europene să se bucure de

o poziţie dominantă în sectorul lor de activitate, întrucât abuzând de această poziţie, creează
posibilitatea unor distorsiuni ale concurenţei care afectează schimburile intercomunitare.

Cadrul legal privind abuzul de poziţie dominantă rămâne pe agenda de reforme a U.E. În prezent
sunt conturate două direcţii generale în care această schimbare ar putea fi realizată: punerea
accentului pe partea formală sau preponderenţa în analiză a efectelelor economice ale unui
comportament etalat de o companie dominantă pe piaţă.
DOCTRINĂ

162 | REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR NR. 2/2018 | dreptul concurenței