Capitolul I.

Dreptul concurenţei

138. Concurenţa funcţională. Concurenţa liberă şi nedistorsionată între

întreprinderile private sau publice din statele membre este strâns legată de buna funcţionare a
pieţei interne. Din acest motiv, dreptul concurenţei reprezintă o componentă majoră a
dreptului material al Uniunii Europene. Uniunea deţine competenţa exclusivă de a stabili
normele privind concurenţa, necesare funcţionării pieţei interne (art. 3 TUE). Dacă în privinţa
libertăţilor fundamentale ale pieţei, Curtea de Justiţie a jucat un rol extrem de important,
dezvoltând şi precizând aceste instrumente juridice primordiale ale integrării, în materia
dreptului concurenţei, Comisia Europeană este competentă, potrivit Tratatelor, să acţioneze
predilect. Jurisprudenţa a continuat să-şi aducă aportul la dezvoltarea instituţiilor de drept,
însă actele legislative, cât şi cele fără caracter legislativ ale Comisiei orientează întreprinderile
şi statele membre într-un sector ce necesită analize economice complexe, iar echilibrul între
interesele incidente nu este uşor de găsit1.
Curtea de Justiţie a înţeles să definească concurenţa reglementată de dreptul
comunitar, ca reprezentând "(…) doza de concurenţă necesară pentru ca cerinţele
fundamentale şi obiectivele Tratatului să fie respectate, respectiv atinse, şi, mai ales, formarea
unei pieţe unice care să întrunească condiţii analoage cu cele ale unei pieţe interne. Această
exigenţă permite ca natura şi intensitatea concurenţei să poată varia în funcţie de produsele
sau serviciile în cauză şi de structura economică a pieţelor sectoriale vizate" 2. Dreptul
concurenţei trebuie să garanteze că orice operator economic poate să îşi determine autonom
politica pe care doreşte să o urmeze pe piaţă3.
139. Sediul materiei. Concurenţa este legiferată, în principal, prin norme de drept
primar şi acte de drept derivat. La nivel de Tratat, sediul materiei îl reprezintă articolele 101-
106, 107 TFUE (ex.-art. 81 – 86 CE) în privinţa întreprinderilor şi articolele 107-109 TFUE
(ex.-art. 87 – 89 CE), relevante pentru ajutoarele de stat. Dat fiind că vom face trimitere la
hotărâri pe care Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene le-a pronunţat anterior
renumerotării articolelor din tratate, operată de Tratatul semnat la Amsterdam, precizăm că
articolele 81, 82 CE aveau echivalent anterior anului 1999, articolele 85, 86 CE; articolul 86
CE avea echivalent articolul 90 CE; iar articolele 87-89 CE se regăseau în cadrul articolelor
92, 93 CE.
În cursul timpului, în temeiul fostului articol 83 CE (art. 103 TFUE), au fost adoptate
mai multe regulamente, directive şi decizii cu scopul de a aplica dispoziţiile dreptului primar,
unele abrogate în prezent4. În prezent, îşi produc efecte Regulamentul 1/2003 din 16
decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele
81 şi 82 din Tratat 5; Regulamentul 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între
1
De exemplu, acordurile între întreprinderi, un capitol major al dreptului concurenţei, ridică dificultăţi
suplimentare atunci când sunt în acelaşi timp contrare unei concurenţe libere şi loiale, dar urmăresc şi obiective
pozivite (implementarea unor noi tehnologii, pătrunderea unui nou operator economic pe piaţă, etc.).
2
Metrou /Saba, cauza 26/76, hotărârea din 25 octombrie 1977.
3
Suiker Unie, cauzele conexate de la 40 la 48, 50, de la 54 la 56, 111, 113 şi 114/73; hotărârea din 16 decembrie
1975.
4
Regulamentul nr. 17 din 6.02.1962 (J.O. 124, 28.11.1962, p. 2751/62), Regulamentul nr. 4064 din 21.12.1989
(JO L 395 din 30.12.1989, p. 1-21), etc.
5
J.O. L. 1, 4.01.2003, p. 1-29.

1
întreprinderi6; Regulamentul Comisiei 802/2004 de punere în aplicare a Regulamentului nr.
139/20047, modificat prin Regulamentul 1269/20138. Procedura de adoptare a normelor de
drept derivat se remarcă prin rolul preponderent atribuit Consiliului, constituind o derogare de
la regula procedurii legislative obişnuite, reprezentate de codecizie. Consiliul este instituţia
decizională, Comisia formulează propunerile de acte, iar Parlamentul European este consultat.
Tratatul realizează un echilibru între prerogativele Consiliului şi cele ale Comisiei, în acord cu
competenţele lor generale în sistemul instituţional al Uniunii şi cu cele specifice privind
politica concurenţei. Nu putem, însă, să nu remarcăm rolul modest care îi revine
Parlamentului European, chiar după intrarea în vigoare a Tratatelor semnate la Lisabona.
Dreptul concurenţei oferă un exemplu unic de întrepătrundere a dreptului Uniunii şi a
dreptului naţional9. Ca regulă, dreptul Uniunii se aplică doar dacă este afectat comerţul între
statele membre. În activitatea economică, se pot întâlni situaţii în care acorduri, practici sau
abuzuri interzise de regulile unei concurenţe loiale afectează nu doar comerţul între statele
membre, ci şi un stat membru privit individual. În acest caz, atât dreptul Uniunii, cât şi dreptul
naţional se aplică, cu respectarea atât a principiilor generale privind aplicarea dreptului
european, cât şi a unor reguli specifice ce ţin de materia concurenţei 10. Excepţia o reprezintă
concentrările de dimensiuni comunitare, cărora li se aplică dreptul european. Chiar şi în acest
caz, statele pot adopta măsurile necesare şi adecvate pentru a ocroti interese generale, diferite
de cele legate de concurenţă, cu condiţia să fie compatibile cu principiile generale şi cu alte
dispoziţii din dreptul comunitar11. În al doilea rând, aplicabilitatea sa este mai vastă decât a
altor ramuri de drept material, fiind strâns legată de funcţionarea pieţei interne. Astfel,
întreprinderile care nu au naţionalitatea vreunui stat membru şi nici sediul în interiorul
Uniunii sunt obligate să respecte normele de concurenţă, în măsura în care operează pe
această piaţă. Competenţa Comisiei de a aplica regulile de concurenţă în privinţa unor
întreprinderi situate în afara Uniunii, dar care interferează cu piaţa internă şi împiedică,
restrâng sau denaturează concurenţa pe această piaţă se întemeiază pe principiul teritorialităţii,
recunoscut de dreptul internaţional public12.
140. Noţiunea de "întreprindere". Nucleul reglementărilor europene privind
concurenţa între întreprinderile private sunt articolele 101, 102 TFUE şi Regulamentul
139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi. Art. 101 TFUE
sancţionează acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile
concertate care, prin obiectul sau efectul lor împiedică, restrâng sau denaturează concurenţa în
cadrul pieţei interne. Art. 102 TFUE sancţionează folosirea abuzivă de către întreprinderi a
poziţiei dominante pe care o pot deţine, la un moment dat, pe o piaţă relevantă sau pe o parte
semnificativă a acesteia, în măsura în care comerţul dintre statele membre este afectat.
Concentrările efectuate de întreprinderi au fost sancţionate, în măsura în care produceau
efecte anticoncurenţiale şi în absenţa unei prevederi specifice în Tratat, de regulă în temeiul
art. 86, iar după Amsterdam, 82 CE. În prezent, condiţiile de fond şi de procedură în care
6
J.O. L. 24, 29.01.2004, p. 1–22.
7
JO. L. 133/1, 30.04.2004, p. 3-39.
8
J.O. L 136/1, 14.12.2013, p. 1-36.
9
A se vedea şi A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Edit. Universul Juridic, 2006, p. 193 şi urm.
10
Acestea sunt prevăzute îndeosebi de Regulamentul 1/2003. Însă şi anterior intrării sale în vigoare, Curtea de
Justiţie a precizat că autorităţile naţionale puteau interveni împotriva unei înţelegeri, aplicând dreptul intern al
concurenţei, chiar dacă examinarea acesteia din perspectiva dreptului comunitar era pendite în faţa Comisiei, cu
rezerva de a nu se aduce atingere aplicării depline şi uniforme a dreptului comunitar (Walt Wilhelm, cauza 14/68,
hotărârea din 13 februarie 1969; Guerlain, cauzele conexate 253/78 şi de la 1 la 3/79, hotărârea din 10 iulie
1980).
11
Posibilitatea este garantată de Regulamentul 139/2004, potrivit căruia siguranţa publică, pluralitatea
mijloacelor de informare, normele prudenţiale, etc. sunt considerate interese legitime.
12
Ahlström Osakeyhtiö, cauzele conexate 89, 104, 114, 116, 117 - 125 la 129/85, hotărârea din 27 septembrie
1988.

2
concentrările de dimensiuni comunitare se pot realiza în mod compatibil cu piaţa internă sunt
cuprinse în Regulamentul 139/2004. Cele trei forme de manifestare a unor posibile
comportamente anticoncurenţiale "nu se exclud reciproc; o concentrare poate astfel să creeze
sau să consolideze o poziţie dominantă" 13. De asemenea, o poziţie dominantă folosită abuziv
poate rezulta dintr-un acord.
Deşi au ca subiect de drept întreprinderile şi obiect de reglementare conduita acestora,
normele de drept de mai sus nu definesc noţiunea de "întreprindere". În mod firesc şi absolut
necesar pentru aplicarea omogenă a dreptului Uniunii, noţiunea a fost definită autonom de
către Curtea de Justiţie, în baza unei viziuni extensive. Întreprinderea este orice entitate care
desfăşoară o activitate economică, respectiv produce şi/sau comercializează bunuri sau
servicii, urmărind un avantaj economic 14. Nu prezintă relevanţă dacă entitatea în cauză are
personalitate juridică în temeiul ordinii de drept a unui stat membru sau terţ, forma juridică pe
care o îmbracă, statutul său de drept public sau de drept privat, modalitatea în care este
finanţată, etc.15. Împrejurarea că o întreprindere, filială a unei societăţi, are personalitate
juridică, nu face ca societatea-mamă să fie exonerată de răspunderea juridică pentru acţiunile
anticoncurenţiale ale acesteia, dacă exercită un control asupra filialei, astfel încât aceasta nu
poate să-şi determine autonom comportamentul pe piaţă 16. O entitate poate urmări, prin
întreaga sa activitate, mai multe obiective şi se poate încadra definiţiei europene a
"întreprinderii" în considerarea unora dintre acestea, în timp ce alte obiective o plasează în
exteriorul noţiunii de "întreprindere". Aprecierea se va face, de fiecare dată, în considerarea
activităţii şi obiectivului specific urmărit într-o anumită împrejurare, iar nu în mod general.
De exemplu, o unitate încadrată administraţiei publice dintr-un stat membru poate acţiona
întocmai unei întreprinderi, cu privire la o anumită activitate, ceea ce va determina aplicarea
regulilor comunitare de concurenţă, dacă schimburile între statele membre sunt afectate.
Singurele organisme ce rămân exterioare acestei definiţii sunt instituţiile cu caracter
social17, cele care desfăşoară activităţi cu titlu gratuit sau care ţin de exerciţiul autorităţii
publice18. Anumite distincţii trebuie, totuşi, făcute. Instituţiile care gestionează programe de
13
J. Pertek, Droit matériel, p. 201.
14
Höfner şi Elser, cauza C-41/90, hotărârea din 23 aprilie 1991; Fédération française des sociétés d'assurance,
Société Paternelle-Vie, Union des assurances de Paris-Vie şi Caisse d'assurance et de prévoyance mutuelle des
agriculteurs/Ministerului Agriculturii şi Pescuitului, cauza C-244/94, hotărârea din 16 noiembrie 1995; Albany,
cauza C-67/96, hotărârea din 21 septembrie 1999.
15
Un oficiu public pentru ocuparea forţei de muncă care îndeplineşte activităţi de plasare a forţei de muncă poate
fi calificat ca întreprindere în scopul aplicării regulilor comunitare de concurenţă, dat fiind că, în contextul
dreptului concurenţei, această calificare se aplică independent de statutul juridic şi modul de finanţare, oricărei
entităţi care exercită o activitate economică. Plasarea forţei de muncă reprezintă o activitate economică, care
poate fi desfăşurată atât de întreprinderi publice, cât şi de întreprinderi private (Höfner şi Elser, cauza C-41/90,
hotărârea din 23 aprilie 1991, pct. 21, 22).
16
ThyssenKrupp, cauzele conexate C-65/02 P et C-73/02 P, hotărârea din 14 iulie 2005. A se vedea şi A.I.
Duşcă, op. cit., p. 142 şi urm.
17
"Casele de asigurări de sănătate sau organismele care concură la gestiunea unui serviciu public de securitate
socială îndeplinesc o funcţiune cu caracter exclusiv social. Această activitate este, într-adevăr, fundamentată pe
principiul solidarităţii naţionale şi lipsită de orice scop lucrativ. Prestaţiile vărsate sunt prestaţii legale,
independente de cuantumul cotizaţiilor. Rezultă că aceasta nu este o activitate economică şi că, prin urmare,
organismele care sunt însărcinate cu realizarea sa nu constituie întreprinderi, în sensul articolelor 85, 86 ale
Tratatului" (Poucet, cauza C-159/91, hotărârea din 17 februarie 1993, pct. 18, 19). În hotărârile ulterioare, Curtea
a subliniat că decizia Poucet a avut la bază şi faptul că regimurile de asigurări sociale erau administrate de un
organism unic şi aveau un caracter obligatoriu (Fédération française des sociétés d'assurance, cit. supra, pct.
14).
18
În cauza Eurocontrol, Curtea de Justiţie a fost chemată să se pronunţe cu privire la natura unei organizaţii
internaţionale care exercita, printre altele, prerogative ale puterii publice delegate de state, raportat la fostele
articole 85, 86 CE. Eurocontrol era o organizaţie internaţională regională, creată cu scopul de a consolida
cooperarea între statele membre în domeniul navigaţiei aeriene, dezvoltarea de activităţi comune în acest
domeniu şi a unui nivel de securitate adecvat. Organizaţia desfăşura în principal activităţi de cercetare şi de

3
asigurări sociale la care afilierea este facultativă, funcţionează conform principiului
capitalizării şi oferă prestaţii care depind de cotizaţiile vărsate, precum şi de rezultatele
financiare ale investiţiilor efectuate sunt întreprinderi, în sensul Tratatului, chiar dacă nu
urmăresc un scop lucrativ. "Trebuie, deci, să se răspundă instanţei naţionale că un organism
cu scop nelucrativ, care gestionează un regim de asigurare pentru limită de vârstă menit să
completeze un regim de bază obligatoriu, instituit de către lege cu titlu facultativ şi care
funcţionează (…) în ceea ce priveşte condiţiile de adeziune, cotizaţiile şi prestaţiile conform
principiului capitalizării, este o întreprindere în sensul articolelor 85 şi următoarele din
Tratat"19. Într-o hotărâre ulterioară, Curtea a folosit aceleaşi criterii pentru a aplica regulile de
concurenţă unui fond de pensii, însărcinat să gestioneze un regim de pensii complementare,
instituit de o convenţie colectivă încheiată între organizaţiile reprezentative ale angajatorilor şi
lucrătorilor dintr-un anumit sector, în privinţa căruia afilierea devenise obligatorie ca urmare a
deciziei autorităţilor publice şi care acţiona pe piaţa relevantă în concurenţă cu alte societăţi
de asigurare20. Hotărârea Albany prezintă o importanţă deosebită pentru politica socială şi
dreptul concurenţei. Este unul dintre exemplele elocvente de interpretare sistemică şi
teleologică, de inteligenţă a judecătorului în a găsi echilibrul între valorile pe care trebuie să le
ierarhizeze, dar şi să le protejeze. Deşi a decis că fondul de pensii din litigiul de fond
constituia o întreprindere în sensul Tratatului şi producea efecte restrictive în privinţa
concurenţei, instanţa a apreciat că acordurilor încheiate între organizaţiile reprezentative ale
muncitorilor şi angajatorilor cu scopul atingerii unor obiective de politică socială, precum
îmbunătăţirea condiţiilor de angajare şi muncă, nu li se aplică interdicţia prevăzută de art. 101
alin. 1 TFUE21.
"Întreprinderea", în dreptul Uniunii, poate fi o persoană juridică sau o persoană fizică;
un grup de persoane fizice şi/sau care nu au constituit un subiect unic de drept, dar prezintă o
unitate economică22, o asociaţie profesională, un organism de reprezentare al unei profesii,
etc. Curtea a hotărât că avocaţii, din moment ce oferă, în schimbul unei remuneraţii, servicii
de asistenţă juridică, exercită o activitate economică şi constituie întreprinderi, în sensul
Tratatului23. Organismul care reprezintă, la nivel naţional, această profesie, constituie o
întreprindere, deoarece exerciţiul prerogativelor sale implică activităţi economice 24. Filialele
sunt privite de Curte ca parte a unei unităţi economice pe care o formează cu societatea mamă,
chiar dacă sunt distincte din punct de vedere juridic, dar se află sub direcţiunea societăţii
mamă. Importanţa practică este aceea că acordurile încheiate între societatea mamă şi filialele
sale vor fi analizate din perspectiva unei poziţii dominante, dacă este cazul, iar nu din punctul
de vedere al acordurilor între întreprinderi, deoarece, în esenţă, suntem în prezenţa unei
singure întreprinderi25.
coordonare a politicilor naţionale, formare profesională, însă stabilea totodată şi percepea redevenţe utilizatorilor
spaţiului aerian. Curtea de Justiţie a constatat că aceste redevenţe erau, în realitate, stabilite în funcţie de criterii
fixate de statele membre; statele finanţau activităţile Eurocontrol, iar controlul se exercita de către organizaţie la
solicitarea statelor. Într-adevăr, această competenţă era o manifestare tipică a puterii publice. "Analizate în
ansamblu, activităţile Eurocontrol, prin natura lor, prin obiectul lor şi prin regulile la care sunt supuse, ţin de
exerciţiul unor prerogative privind controlul şi poliţia spaţiului aerian, care sunt tipic prerogative ale puterii
publice. Ele nu prezintă un caracter economic care să justifice aplicarea regulilor de concurenţă din Tratat"
(cauza C-364/92, hotărârea din 19 ianuarie 1994, pct. 30).
19
Fédération française des sociétés d'assurance, Société Paternelle-Vie, Union des assurances de Paris-Vie şi
Caisse d'assurance et de prévoyance mutuelle des agriculteurs/Ministerului Agriculturii şi Pescuitului, cit. supra.,
pct. 22.
20
Albany, cit. supra.
21
A se vedea şi Brentjens' Handelsonderneming, cauzele conexate de la C-115/97 la C-117/97, hotărârea din 21
septembrie 1999.
22
Hydrotherm, cauza 170/83, hotărârea din 12 iulie 1984.
23
Wouters, cauza C-309/99, hotărârea din 19 februarie 2002, pct. 48, 49.
24
Wouters, cit. supra.
25
Viho Europe, cauza C-73/95 P, hotărârea din 24 octombrie 1996.

4
 Astfel cum am menţionat mai sus, întreprinderile care îşi au sediul în afara Uniunii
Europene, dar care prin acţiunilor lor pot sau chiar afectează piaţa internă, trebuie să respecte
dreptul concurenţei. Necesitatea de a garanta efectul util al normelor de concurenţă a condus
la o aplicare extensivă a lor, în privinţa unor întreprinderi care pot să nu facă parte din ordinile
juridice ale statelor membre. Continental Can26, o cauză relevantă din multe puncte de vedere
pentru dreptul european al concurenţei, este în acelaşi timp un exemplu a aplicării
extrateritoriale a acestuia. Cu acest prilej, Curtea a decis că dreptul comunitar era aplicabil
unei operaţiuni care afecta condiţiile de funcţionare ale pieţei interne, indiferent de faptul că
operatorul economic era sau nu stabilit pe teritoriul unui stat membru al Comunităţii. Comisia
şi-a însuşit această jurisprudenţă27. Deşi este utilă pentru apărarea acelei concurenţe
funcţionale de care piaţa internă are nevoie, prerogativele de constrângere ale Comisiei nu se
pot exercita în acelaşi mod în privinţa întreprinderilor situate pe teritoriul Uniunii şi al celor
cu sediul în afara Uniunii. În schimb, întreprinderile din afara spaţiului comunitar tind să
accepte aplicarea extrateritorială a dreptului concurenţei28.
141. Piaţa relevantă. O altă noţiune cu care dreptul concurenţei operează în mod
frecvent, fie că se analizează înţelegerile între întreprinderi sau abuzul de poziţie dominantă,
este "piaţa relevantă" în cadrul căreia astfel de comportamente sunt preconizate şi/sau produc
efecte. Comisia29 şi Curtea de Justiţie au definit autonom noţiunea. Determinarea pieţei
relevante presupune stabilirea produselor, a zonei geografice şi a intervalului de timp. Sub
aspectul produselor, piaţa relevantă cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care
consumatorii şi alţi utilizatori le consideră interschimbabile, datorită caracteristicilor, preţului
şi destinaţiei lor; produse sau servicii care, în funcţie de aceste caracteristici, sunt apte să
satisfacă nevoi constante. Stabilirea pieţei relevante nu se limitează la caracteristicile
obiective ale produselor, ci presupune luarea în calcul a condiţiilor de concurenţă şi a
structurii ofertei şi a cererii, astfel încât o concurenţă efectivă să poată exista între produsele
considerate interschimbabile30. În consecinţă, chiar determinarea pieţei relevante, etapă
preliminară aplicării dreptului concurenţei, poate antrena analize economice complexe. Piaţa
relevantă cuprinde teritoriul în cadrul căruia întreprinderile care oferă bunurile sau serviciile
în cauză, trebuie să respecte condiţii de concurenţă suficient de omogene şi distincte de cele
specifice zonelor învecinate, condiţii care permit individualizarea teritoriului respectiv.
Geografic, piaţa relevantă se poate limita la un stat membru 31 sau poate cuprinde mai multe
state membre.
142. Statul şi concurenţa. Dreptul european al concurenţei şi regimul ajutoarelor de
stat se aplică întreprinderilor private şi celor publice, însă şi statelor membre. Includerea
statelor în rândul celor ce trebuie să respecte concurenţa este expresia diversificării formelor
de acţiune ale statelor şi de implicare în creştere pe piaţă. Pe de altă parte, este posibil ca
interese private să se inoculeze în spatele puterii publice, cu scopul de a obţine imunitate faţă
de regulile concurenţei. "În prezent, este comun, de exemplu, ca statul să intervină pe piaţă nu
prin mecanismele tradiţionale de reglementare sau de proprietate publică, ci printr-o formă
26
Continental Can, cauza 6/72, hotărârea din 21 februarie 1973.
27
Deciziile Comisiei din 17 decembrie 2002 (cauza 37. 667), J.O. L 180, 04.07.2006; din 30 octombrie 2002
(cauza 37.784), J.O. L 200, 30.07.2005; din 16 iulie 2003 (cauza 37.975), nepublicată în J.O., etc.
28
R. Dinu, op. cit., p. 166.
29
Comunicarea Comisiei privind definirea pieţei relevante în sensul dreptului comunitar al concurenţei din 9
decembrie 1997 (JOCE C 372/3, 9 decembrie 1997).
30
"Trebuie, totuşi, să observăm că determinarea pieţei relevante permite să se stabilească dacă întreprinderea
vizată are posibilitatea de a împiedica menţinerea unei concurenţe efective şi de a se comporta, într-o măsură
apreciabilă, în mod independent faţă de concurenţii, clienţii şi consumatorii săi. În acest scop, nu am putea deci
să ne limităm numai la examinarea caracteristicilor obiective ale produselor în cauză, ci trebuie să luăm în
considerare şi condiţiile de concurenţă şi structura cererii şi ofertei de pe piaţă" (Michelin, cauza 322/81,
hotărârea din 9 noiembrie 1983, pct. 37); France Télécom, cauza T-340/03, hotărârea din 30 ianuarie 2007.
31
Fiatagri, cauza T-34/92, hotărârea din 27 octombrie 1994.

5
juridică privată, în calitate de alt participant pe piaţă. În anumite situaţii, statul este cel care
acordă operatorilor privaţi protecţia unei forme juridice publice. Există şi situaţii în care statul
impune entităţilor private exercitarea de activităţi pe care el însuşi nu este autorizat din punct
de vedere legal să le întreprindă. În toate aceste situaţii, devine din ce în ce mai dificil să se
distigă între participanţi privaţi şi publici în cadrul pieţei şi între urmărirea de obiective
publice, în sens tradiţional, şi urmărirea de interese private, a căror protecţie statul o consideră
de interes general. (...) În această situaţie, teama predominantă este că măsuri de stat care nu
fac obiectul acelor reguli în materia concurenţei pot pur şi simplu înlocui în fapt conduita
anticoncurenţială a anumitor întreprinderi. Nu autoritatea publică este cea care îşi asumă o
forţă privată, ci, mai curând, interese private sunt cele care pot fi ascunse sub masca autorităţii
de stat"32. În concluzie, doar acele acţiuni ale statului care urmăresc în mod real un interes
public, general ar trebui să rămână exterioare aplicării dreptului Uniunii privind concurenţa.
Articolul 345 TFUE (ex.-art. 295 CE), conform căruia "tratatele nu aduc atingere
regimului proprietăţii în statele membre", nu poate justifica acordarea, de către stat, a unui
statut specific unei întreprinderi privatizate, care să îi permită acestuia exercitarea în
continuare a influenţei şi care să genereze obstacole în calea libertăţilor fundamentale ale
pieţei interne33. Deşi dreptul concurenţei se aplică predilect întreprinderilor, dispoziţiile sale,
corelate cu obligaţia de cooperare loială, impune statelor membre să nu menţină în vigoare şi
să nu adopte măsuri legislative sau reglementare, susceptibile să elimine efectul util al
regulilor concurenţei, aplicabile întreprinderilor. În prezent, obligaţia de cooperare loială este
prevăzută de art. 4 alin. 3 TUE. În temeiul său, "Uniunea şi statele membre se respectă şi se
ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice
măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate
sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de
către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol
realizarea obiectivelor Uniunii". Un stat ar încălca art. 101 TFUE şi art. 4 alin. 3 TUE, dacă
impune sau favorizează încheierea unor înţelegeri contrare concurenţei libere şi loiale pe piaţa
internă sau deleagă operatorilor privaţi, sarcina de a adopta decizii economice, care ţin, în
mod obişnuit de puterea statală34. Pentru ca un stat să consolideze efectele unei înţelegeri
anticoncurenţiale, este suficient ca acesta să reia integral sau parţial, în contul său, elementele
înţelegerii şi să-i incite pe operatorii economici să respecte această înţelegere 35. Cele două
articole sunt cu atât mai mult încălcate în cazul în care comportamente anticoncurenţiale sunt
desfăşurate în baza unor legi. Autorităţile naţionale de cooncurenţă sunt obligate să lase
neaplicate asemenea legi sau reglementări, însă întreprinderile nu pot fi sancţionate pentru
conduita pe care au adoptat-o în temeiul lor36.
143. Plan. Dreptul Uniunii privind concurenţa sancţionează înţelegerile între
întreprinderi (secţiunea 1), abuzul de poziţie dominantă (secţiunea 2) şi concentrările
(secţiunea 3) care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei în cadrul pieţei interne. Statele sunt obligate să respecte regulile concurenţei,
îndeosebi să nu intervină prin ajutoare incompatibile cu exigenţele pieţei interne (secţiunea 4).
Unul dintre principiile dreptului european al concurenţei este egalitatea de tratament între
întreprinderile publice şi cele private. Acest principiu impune o analiză separată în privinţa
întreprinderilor titulare de drepturi exclusive sau speciale şi a celor care gestionează servicii
de interes economic general (secţiunea 5).

32
M. Poiares Maduro, Statul cameleon. Dreptul UE şi estomparea distincţiei public/privat în cadrul pieţei,
Revista Română de Drept European, nr. 6/2010, p. 72 şi 77.
33
Comisia/Portugalia, cauza C-367/98, hotărârea din 4 iunie 2002, pct. 47, 48.
34
Van Eycke, cauza 267/86, hotărârea din 21 septembrie 1988, pct. 18.
35
Comisia/Italia, cauza C-35/96, hotărârea din 18 iunie 1998.
36
Consorzio Industrie Fiammiferi (CIF), cauza C-198/01, hotărârea din 9 septembrie 2003.

6
 Secţiunea 1. Acorduri între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi
şi practici concertate incompatibile cu piaţa internă

144. Acorduri, decizii, practici concertate. Potrivit art. 101 alin. 1 TFUE, "sunt
incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale
asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele
membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei
în cadrul pieţei interne". Formularea articolului 101 TFUE este vastă, iar enumerarea celor
trei tipuri de comportamente anticoncurenţiale are scopul de a acoperi acţiuni neoficiale ale
întreprinderilor, care fac dificilă probaţiunea şi care sunt cele mai frecvente. Potrivit
Regulamentului 1/2003, considerentul (8) din preambul, noţiunile de acorduri, decizii şi
practici concertate sunt noţiuni autonome ale dreptului comunitar al concurenţei, care
reglementează coordonarea conduitei întreprinderilor pe piaţă, astfel cum au fost interpretate
de instanţele comunitare. Elementul comun al definiţiei tuturor acestor înţelegeri este intenţia
întreprinderilor, mai mult sau mai puţin formalizată, de a se comporta într-un mod determinat,
anticoncurenţial, pe piaţă. Articolul 101 TFUE exclude acţiunile unilaterale, specifice
abuzului de poziţie dominantă, sancţionând comportamentul colectiv ale întreprinderilor.
Interdicţia privind acordurile se aplică în cazul existenţei unor voinţe concordante din
partea a două sau mai multe întreprinderi, de a se comporta pe piaţa relevantă într-un anumit
mod, pentru a atinge diferite obiective (în materie de preţuri, volum de vânzări, etc.) 37. În
măsura în care sunt încheiate între întreprinderi aflate la acelaşi nivel al procesului economic,
acordurile sunt orizontale (de ex., acorduri încheiate între întreprinderi care produc lactate),
iar dacă întreprinderile sunt situate la nivele diferite ale procesului economic de producţie şi
distribuţie, acordurile sunt verticale (de ex., acorduri încheiate între un producător de lactate şi
un comerciant sau comercianţi de astfel de produse) 38. Acest articol se aplică indiferent dacă
acordurile sau deciziile sunt scrise sau verbale39; sunt valabile din punct de vedere al ordinii
juridice naţionale40; sunt obligatorii juridic pentru părţi sau constituie doar un gentlemen’s
agreement41; prevăd sau nu sancţiuni în caz de nerespectare. Articolul 101 TFUE continuă să
se aplice şi după ce acordurile între întreprinderi au încetat formal, însă continuă să-şi producă
efectele.
Curtea de Justiţie a decis că acceptarea tacită şi constantă a propunerilor, regulilor,
conduitei unei întreprinderi de către o altă întreprindere reprezintă un acord, ce poate fi
interzis dacă împiedică, restrânge sau denaturează concurenţa în cadrul pieţei interne.
"Constituie un acord interzis de articolul 85, paragraful 1 din Tratat, iar nu un comportament
unilateral, trimiterea sistematică de către un furnizor, clienţilor săi, de facturi care poartă
menţiunea «exportul interzis», dacă aceasta face parte din ansamblul relaţiilor comerciale
continue reglementate de un acord general preexistent", conduita adoptată de furnizor în
această privinţă fiind acceptată tacit de către clienţii săi, astfel cum rezultă din trimiterea unor
noi comenzi, fără contestarea acestei menţiuni42. Cumpărarea de părţi sociale de către o

37
Bayerische Hypo- und Vereinsbank, cauza T-56/02, hotărârea din 14 octombrie 2004.
38
A se vedea F. Aubert, J.-B. Avel, N. Charbit, C. H. Dechelette, P. Kirch, Droit européen des affaires, Edit.
Dunod, 2006, p. 109 şi urm.; A. I. Duşcă, op. cit., p. 155 şi urm.
39
"Convenţiile verbale care obligă reciproc întreprinderile constituie acorduri, în sensul articolului 85 paragraful
1 (...)" (Tepea, cauza 28/77, hotărârea din 20 iunie 1978, pct. 41).
40
Sandoz, cauza C-277/87, hotărârea din 11 ianuarie 1990.
41
Un gentlemen’s agreement constituie un act susceptibil de a atrage interdicţia articolului 101 TFUE, paragraful
1, dacă prevede clauze care restrâng concurenţa pe piaţa internă în sensul acestui articol şi dacă aceste clauze
constituie expresia fidelă a voinţei comune a părţilor (Chemiefarma, cauza 41/69, hotărârea din 15 iulie 1979).
42
Sandoz, cauza C-277/87, hotărârea din 11 ianuarie 1990.

7
întreprindere în cadrul unei alte întreprinderi, concurente cu aceasta, poate să constituie un
comportament anticoncurenţial, dacă, în esenţă, se doreşte a fi un mod de a influenţa
comportamentul comercial al celor două întreprinderi, cu scopul de a denatura concurenţa pe
piaţa relevantă. Această influenţă rezultă din controlul de drept sau de fapt pe care investitorul
îl dobândeşte în prezent sau în viitor; dintr-un acord între întreprinderi sau din cooperarea
lor43.
Deciziile asocierilor de întreprinderi cuprind orice manifestare de voinţă care le
angajează pe acestea, inclusiv recomandări, dacă au un caracter obligatoriu şi sunt expresia
voinţei membrilor de a se comporta într-un anumit mod pe piaţă 44. Aplicarea articolului 101
TFUE nu este condiţionată de statutul juridic al asocierii şi nici de faptul ca aceasta să
desfăşoare o activitate economică proprie. Singura condiţie este ca asocierea sau
întreprinderile care o formează (ce pot fi inclusiv organisme de drept public), prin conduita
lor, să genereze efecte anticoncurenţiale asupra pieţei interne. De exemplu, hotărârea unor
medici specialişti independenţi, reuniţi în cadrul unei asociaţii naţionale de a contribui la un
fond de pensii, constituie o decizie a unei asocieri de întreprinderi. Medicii, din litigiul de
fond, furnizau servicii medicale specializate pe piaţă, primeau, în schimbul acestor servicii, o
remuneraţie de la pacienţi şi suportau riscurile financiare aferente acestei activităţi. Pe baza
acestor criterii, Curtea de Justiţie a considerat că exercitau o activitate economică şi i-a
calificat drept întreprinderi45. Aceeaşi constatare s-a făcut cu privire la arhitecţi 46. Federaţia
Internaţională de Fotbal a fost considerată tot o asociere de întreprinderi 47. O simplă
recomandare a unei asocieri de întreprinderi poate atrage aplicarea art. 101 TFUE, dacă
constituie, independent de regimul său juridic, expresia fidelă a voinţei membrilor săi de a-şi
coordona comportamentul pe piaţă48. "Din moment ce o întreprindere sau o asociere de
întreprinderi a participat, chiar fără să joace un rol activ, la una sau mai multe reuniuni în
cursul cărora un concurs de voinţe s-a manifestat sau reafirmat asupra unor comportamente
anticoncurenţiale, iar aceasta, prin prezenţa sa, a subscris sau, cel puţin, a dat de înţeles
celorlalţi participanţi că subscrie conţinutului acordului anticoncurenţial încheiat apoi
confirmat în cursul respectivelor reuniuni, ea trebuie, cu excepţia cazului în care s-a distanţat
în mod deschis de concertarea ilicită sau i-a informat pe ceilalţi participanţi că înţelege să
participe la respectivele întâlniri dintr-o perspectivă diferită de a lor, să fie considerată ca
participând la respectivul acord. În absenţa probei unei astfel de distanţări, faptul că
întreprinderea sau asociaţia de întreprinderi nu se conformează rezultatelor acestor reuniuni
nu este de natură să înlăture deplina sa răspundere din cauza participării la înţelegere"49.
Cu atât mai puţin se analizează condiţii de formă în privinţa practicilor concertate.
Relevant este doar comportamentul concret şi obiectiv al întreprinderilor pe piaţă. Practicile
concertate nu întrunesc toate elementele unui acord, deşi, sub aspectul voinţei părţilor
participante, au o natură comună. Diferenţa între cele două tipuri de înţelegeri este dată de
"intensitatea şi formele diferite în care se manifestă"50. Practicile concertate au la bază
coordonarea acţiunilor întreprinderilor şi se exteriorizează în comportamentul pe piaţă al
acestora, existând o legătură de cauzalitate între cele două elemente. Curtea de Justiţie a
43
British-American Tobacco, cauzele conexate 142 şi 156/84, hotărârea din 17 noiembrie 1987, pct. 37, 38, 39.
44
Heintz van Landewyck SARL, cauzele conexate de la 209 la 215 şi 218/78, hotărârea din 29 octombrie 1980.
45
Pavlov, cauzele conexate de la C-180/98 la C-184/98, hotărârea din 12 septembrie 2000.
46
Decizia Comisiei din 24 iunie 2004, Ordinul arhitecţilor belgieni, J. O. L 4, 06. 01. 2005.
47
Piau, cauza T-193/02, hotărârea din 26 ianuarie 2005.
48
Der Sachversicherer, cauza 45/85, hotărârea din 27 ianuarie 1987.
49
TPI, cauzele conexate T-25/95, T-26/95, T-30/95, T-31/95, T-32/95, T-34/95, T-35/95, T-36/95, T-37/95, T-
38/95, T-39/95, T-42/95, T-43/95, T-44/95, T-45/95, T-46/95, T-48/95, T-50/95, T-51/95, T-52/95, T-53/95, T-
54/95, T-55/95, T-56/95, T-57/95, T-58/95, T-59/95, T-60/95, T-61/95, T-62/95, T-63/95, T-64/95, T-65/95, T-
68/95, T-69/95, T-70/95, T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95 et T-104/95, hotărârea din 15 martie 2000, pct.
1353, 1389, 3199.
50
Anic, cauza C-49/92 P, hotărârea din 8 iulie 1999, pct. 131.

8
definit practicile concertate ca reprezentând forme de coordonare între întreprinderi, rezultate
din contacte, schimburi de informaţii, etc., care, fără a fi suficient de avansate pentru a realiza
o convenţie şi nici măcar un veritabil "plan", substituie în mod conştient o cooperare practică,
riscurilor ce decurg din concurenţă. "Articolul 85 CE distinge noţiunea de «practică
concertată» de cea de «acorduri între întreprinderi» sau de «decizii ale asociaţiilor de
întreprinderi», cu scopul de a cuprinde în sfera interdicţiilor din acest articol o formă de
coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la etapa încheierii unui acord propriu-zis,
substituie în mod conştient o cooperare practică între acestea în privinţa riscurilor
concurenţei"51. Practicile concertate sunt sancţionate dacă determină condiţii de concurenţă
care nu corespund celor rezultate în mod normal din funcţionarea pieţei. Dovedirea practicilor
concertate nu se reduce la identificarea unor comportamente identice sau similare; aceste
comportamente trebuie analizate în lumina caracteristicilor concrete ale pieţei (natura
produselor, numărul şi importanţa întreprinderilor, volumul şi caracterul pieţei relevante, etc.)
52
. "Rezultă, pe de o parte, în ceea ce priveşte noţiunea de practică concertată, că (...) aceasta
implică, în afară de concertarea între întreprinderi, un comportament pe piaţă subsecvent
acestei concertări şi o legătură cauză-efect între aceste două elemente"53.
Dat fiind că orice operator economic trebuie să îşi poată determina autonom
comportamentul pe piaţa internă, articolul 101 TFUE se opune contactelor directe sau
indirecte între întreprinderi, prin care acestea urmăresc sau acceptă ca efect influenţarea
comportamentului pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial. Un comportament paralel al
mai multor bănci în perceperea de taxe la transferul sumelor dintr-un stat membru în altul,
poate constitui o practică concertată, dacă este rezultatul coordonării şi cooperării între
acestea şi dacă este de natură să afecteze condiţiilor de concurenţă de pe piaţa transferurilor
bancare54. Un comportament paralel al întreprinderilor nu poate constitui în sine dovada unei
practici concertate, însă este un indiciu serios în acest sens, în funcţie şi de trăsăturile concrete
ale pieţei relevante. Un astfel de comportament constituie o practică concertată dacă permite
participanţilor să practice preţuri diferite de cele care ar rezulta în mod normal din condiţiile
pieţei; să determine o acţiune coordonată privind evoluţia preţurilor, eliminând orice
incertitudine referitoare la comportamentul concurenţilor în acest sens55. Participarea la
reuniuni care au ca finalitate fixarea unor obiective legate de preţuri sau vânzări, în cursul
cărora se schimbă informaţii între concurenţi privind preţurile pe care intenţionează să le
practice, pragul de rentabilitate, limitări ale volumului vânzărilor sau cifra de vânzări sunt
practici concertate, dacă aceste informaţii sunt luate în calcul de întreprinderile participante
pentru a-şi determina propriul comportament pe piaţă 56. Faptul că o întreprindere nu se
conformează rezultatelor unor întâlniri având un caracter manifest anticoncurenţial, la care a
participat şi, chiar mai mult, nu le pune în aplicare, nu înlătură răspunderea sa juridică, ce
decurge din art. 101 TFUE, decât dacă s-a distanţat public de conţinutul reuniunilor57.
Sancţionarea acordurilor, deciziilor sau practicilor de mai sus nu necesită ca fiecare
întreprindere participantă să fi adoptat un comportament similar sau identic, aspect care nu ar
fi nici posibil, în concret. Participarea la încheierea şi/sau concretizarea înţelegerilor poate
îmbrăca forme diferite, în funcţie de piaţa relevantă şi poziţia pe această piaţă a
întreprinderilor, de scopurile urmărite şi modalităţile de realizare preconizate. Fiecare
întreprindere rămâne responsabilă juridic pentru înţelege în ansamblul său, inclusiv pentru
comportamentul altor participanţi, cu care a convenit obiectul sau efectele anticoncurenţiale.
51
Imperial Chemical Industries (ICI), cauza 48/69, hotărârea din 14 iulie 1972, pct. 64.
52
Suiker Unie, cit. supra. .
53
Hüls, cauza C-199/92 P, hotărârea din 8 iulie 1999, pct. 161.
54
Züchner, cauza 172/80, hotărârea din 14 iulie 1981, pct. 22.
55
Chemical Industries, cauza 48/69, hotărârea din 14 iulie 1972.
56
Petrofina, cauza T-2/89, hotărârea din 24 octombrie 1991.
57
Moritz, cauza T-317/94, hotărârea din 14 mai 1998.

9
"Acesta este cazul dacă s-a stabilit că întreprinderea în cauză cunoştea comportamentele
infracţionale ale celorlalţi participanţi sau că putea, în mod rezonabil, să le prevadă şi că
accepta riscurile rezultate. O astfel de concluzie nu contrazice principiul potrivit căruia
răspunderea pentru astfel de infracţiuni are un caracter personal şi nu înlătură analiza
individuală a probelor reţinute (...) sau încălcarea dreptului la apărare al întreprinderilor
implicate"58.
Pe lângă dificultăţile legate de diferenţierea între "acord" şi "practică concertată", cele
trei tipuri de comportament anticoncurenţial se pot suprapune sau succeda într-un interval de
timp. În acest caz, în jurisprudenţă, s-a stabilit că suntem în prezenţa unui "acord şi practică
concertată", constituind o singură încălcare a Tratatului, fără să fie necesar ca instituţiile
abilitate să demonstreze că elementele de fapt întrunesc în acelaşi timp trăsături ale
acordurilor sau practicilor concertate59. O serie de acţiuni/inacţiuni ale mai multor
întreprinderi pot constitui expresia unei "infracţiuni unice şi complexe" 60, ce include acorduri
şi practici concertate. Se prezumă relativ că întreprinderile care participă la o concertare ţin
cont de informaţiile pe care le-au schimbat reciproc, pentru a-şi stabili comportamentul pe
piaţă, cu atât mai mult cu cât concertarea a fost de lungă durată şi regulată 61. Existenţa unei
practici sau a unui acord anticoncurenţial şi durata acestora pot rezulta dintr-o evaluare
globală a unor indicii sau coincidenţe, care nu pot fi explicate coerent într-un alt mod. Dovada
unei încălcări continue a art. 101, 102 TFUE nu trebuie făcută pentru fiecare perioadă din
intervalul de timp în privinţa căruia se presupune că s-a derulat conduita anticoncurenţială 62.
Aşadar, nu fiecare act izolat de încălcare a art. 101, 102 TFUE constituie în sine o infracţiune
distinctă, ci, în măsura în care aceste acte urmăresc un obiectiv identic, ne aflăm în prezenţa
unei infracţiuni continue.
145. Incidenţa asupra comerţului între statele membre. O condiţie esenţială pentru
ca acordurile, deciziile sau practicile concertate definite mai sus să facă obiectul dreptului
Uniunii este ca acestea să producă sau să poată produce un efect asupra comerţului dintre
statele membre. Condiţia a fost interpretată extensiv de Curtea de Justiţie, cu atât mai mult cu
cât însăşi Tratatul pare să îmbrăţişeze aceeaşi viziune. Pentru a fi susceptibilă să afecteze
comerţul dintre statele membre, o înţelegere între întreprinderi trebuie să permită, pe baza
unor elemente obiective de drept sau de fapt, să se preconizeze cu o probabilitate suficientă,
că ea poate influenţa direct sau indirect, actual sau potenţial, schimburile între state, astfel
încât să împiedice realizarea unei pieţe unice63. Este posibil ca un acord între întreprinderi să
afecteze comerţul între statele membre, chiar dacă nu priveşte importul sau exportul de bunuri
între acestea64.
Un element obligatoriu al analizei este dacă acordul poate închide pieţele relevante
pentru anumite produse între statele membre. Alt indiciu vizează posibilitatea actuală sau
potenţială, ca acordul să repună în discuţie, în fapt, direct sau indirect, libera circulaţie a
mărfurilor, chiar dacă favorizează, în acelaşi timp, volumul comerţului între anumite state 65.
Înţelegerile pot afecta comerţul intracomunitar, deşi sunt încheiate între întreprinderi cu sediul
în acelaşi stat membru66 sau cu sediul în state terţe, dacă, prin obiectul sau efectele lor,
58
Anic, cit. supra, pct. 83, 84.
59
Petrofina, cit. supra.
60
Anic, cit. supra, pct. 114.
61
Anic, cit. supra.
62
Technische Unie, cauza C-113/04 P, hotărârea din 21 septembrie 2006.
63
L.T.M., cauza 56/65, hotărârea din 30 iunie 1966.
64
Brauerei A. Bilger Söhne, cauza 43/69, hotărârea din 18 martie 1970.
65
Consten., cauzele conexate 56 şi 58/64, hotărârea din 13 iulie 1966.
66
De exemplu, stabilirea, printr-o decizie a unei asocieri de întreprinderi, a unui preţ minim de vânzare în
privinţa unui produs, pe teritoriul naţional, împiedică un agent economic dintr-un alt stat membru să-l cumpere la
un preţ inferior de la producător (Bureau national interprofessionnel du cognac, cauza 123/83, hotărârea din 30
ianuarie 1985).

10
limitează exerciţiul libertăţilor fundamentale ale pieţei interne. "Posibilitatea de a se concentra
asupra efectelor potenţiale sau indirecte asupra comerţului, înseamnă că foarte rar
Comunitatea nu va avea competenţă"67.
Înţelegerile între întreprinderi trebuie să afecteze într-o măsură semnificativă comerţul
între statele membre. "Trebuie, în plus, ca această influenţă să nu fie nesemnificativă. Astfel,
chiar un acord care conţine o clauză de protecţie teritorială absolută scapă de sub interdicţia
articolului 85 din Tratat, dacă afectează piaţa doar într-un mod nesemnificativ, dată fiind
poziţia slabă pe care participanţii o ocupă pe piaţa produselor în cauză"68.
146. Împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei. Înţelegerile dintre
întreprinderi intră sub interdicţia art. 101 alin. 1 TFUE, dacă pot afecta comerţul dintre statele
membre şi au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în
cadrul pieţei interne. Se observă conţinutul alternativ al textului din Tratat, sub aspectul
denaturării concurenţei: sunt sancţionate înţelegerile care fie prin obiectul lor, indiferent de
impactul concret asupra pieţei, sunt anticoncurenţiale; fie, fără a se urmări aceste efecte, ele se
produc totuşi. Comisia Europeană a considerat, în mod general, că restrângerea concurenţei
este, în fapt, o limitare a libertăţii economice a întreprinderilor pe piaţă 69. Sub aspect strict
juridic, potrivit unei jurisprudenţe constante, această condiţie presupune analizarea, într-o
primă etapă, a obiectului unei înţelegeri între întreprinderi, raportat la contextul economic în
care urmează să se aplice. Înţelegerile între întreprinderi sunt interzise, dacă se stabileşte că au
un obiect anticoncurenţial, fără a fi necesar ca acestea să fi produs efecte pe piaţă 70. Dacă din
această analiză nu rezultă "un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă" 71, într-o a doua
etapă, sunt examinate efectele acordului asupra pieţei relevante, în comparaţie cu concurenţa
care ar fi existat în absenţa acordului. Analiza este una circumstanţiată, care are în vedere atât
caracteristicile pieţei, cât şi specificul contractelor comerciale. În Pronuptia, în contextul unui
contract de franciză, Curtea a admis că prevederi potrivit cărora francizorul acorda
francizatului dreptul exclusiv de a folosi marca respectivă pentru o anumită zonă; cele
indispensabile pentru prevenirea riscului ca metoda dezvoltată de francizor să ajungă la
cunoştinţa unor terţi; interdicţia francizatului de a deschide, pe durata contractului sau în
cursul unei perioade rezonabile ulterioare, un magazin cu un obiect de activitate identic sau
similar, într-o zonă în care ar putea intra în concurenţă cu un alt francizat nu restrângeau
concurenţa72.
Nu se impune ca acordul să fie cauza unică a alterării concurenţei, ci doar să fi
contribuit semnificativ la realizarea sa. Curtea s-a pronunţat în acest sens în cauza Delimitis,
constatând că piaţa naţională a distribuţiei de bere era dificil accesibilă noilor întreprinderi,
din cauza mai multor contracte de furnizare. "Faptul că acordul litigios face parte, pe această
piaţă, dintr-un ansamblu de contracte similare care produc un efect cumulativ asupra jocului
concurenţei nu constituie decât un factor printre alţii pentru a aprecia că o astfel de piaţă
prezintă efectiv un acces dificil. Trebuie, în al doilea rând, ca acordul litigios să contribuie în
mod semnificativ la efectul de blocaj produs de ansamblul acestor contracte, în contextul lor
67
P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 1216.
68
Parker Pen, cauza T-77/92, hotărârea din 14 iulie 1994, pct. 39.
69
Pentru mai multe detalii, a se vedea P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 1230, 1231.
70
"Caracterul necumulativ, ci alternativ al acestei condiţii, indicat prin folosirea conjuncţiei «sau» conduce mai
întâi la necesitatea de a examina obiectul acordului, ţinând seama de contextul economic în care acesta trebuia să
se aplice. Denaturarea concurenţei vizată la articolul 85 alineatul (1) trebuie să rezulte, în tot sau în parte, din
clauzele acordului însuşi. Totuşi, în cazul în care analiza clauzelor respective nu descoperă un efect suficient de
negativ asupra concurenţei, atunci trebuie examinate efectele acordului şi, pentru ca acesta să fie lovit de
interdicţie, să se solicite prezentarea elementelor care demonstrează că concurenţa a fost, în fapt, fie împiedicată,
fie restrânsă sau denaturată într-o măsură apreciabilă. Concurenţa în cauză trebuie înţeleasă în contextul real în
care s-ar produce, în absenţa acordului în litigiu" (Société Technique Minière (L.T.M.), cit. supra).
71
Société Technique Minière (L.T.M.), cauza 56/65, hotărârea din 30 iunie 1966.
72
Cauza 161/84, hotărârea din 28 ianuarie 1986.

11
economic şi juridic. Importanţa contribuţiei contractului individual depinde de poziţia părţilor
contractante pe piaţa relevantă şi de durata contractului"73.
Adesea, contractele de exclusivitate afectează comerţul între statele membre, deoarece
împiedică pătrunderea pe piaţa relevantă a unui stat membru a întreprinderilor situate în alte
state membre şi denaturează condiţiile normale de concurenţă74. Pentru a decide dacă un acord
care conţine clauze de exclusivitate este contrar regulilor comune privind concurenţa, se
impune analizarea naturii sale, a cantităţii produselor care fac obiectul contractului,
importanţa părţilor contractante pe piaţa relevantă, caracterul izolat al acordului sau integrarea
sa într-un sistem de acorduri similare, rigoarea sau flexibilitatea clauzelor, respectiv
posibilitatea lăsată altor operatori economici de a pătrunde pe piaţa relevantă 75. În toate
situaţiile însă, înţelegerile care urmăresc să garanteze o protecţie teritorială absolută, care
coincide total sau parţial cu teritoriul unui stat membru, nu sunt tolerate de dreptul Uniunii.
Intră în această categorie contractele de distribuţie exclusivă, conform cărora producătorul
aprovizionează doar anumiţi distribuitori într-o zonă determinată, interzicându-se totodată
distribuitorilor să exporte în afara zonei respective. Un alt exemplu este cel al contractelor de
aprovizionare exclusivă, în baza cărora o parte cumpără produsul doar de la un anumit
furnizor. Teoretic, în privinţa acestor contracte se pot obţine exceptări în temeiul art. 101 alin.
3 TFUE.
Instituţiile Uniunii s-au arătat mai tolerante în privinţa contractelor de distribuţie
selectivă, în principal din cauza faptului că acestea prezintă un risc mai scăzut de partajare a
pieţei interne. În temeiul unui astfel de contract, producătorul alege să-şi distribuie mărfurile
doar prin anumiţi distribuitori, în funcţie de elemente obiective (de regulă, standarde de
calitate pe care aceştia le oferă). "Sistemele de distribuţie selectivă constituie, printre altele,
un element de concurenţă conform cu articolul 85 alineatul (1) CE, cu condiţia ca alegerea
revânzătorilor să fie făcută în funcţie de criterii obiective de natură calitativă, legate de
calificarea profesională a revânzătorului, de personalul acestuia şi de instalaţiile sale, ca
aceste condiţii să fie fixate în mod uniform în privinţa tuturor eventualilor revânzători şi să fie
aplicate nediscriminatoriu"76. O problemă apare, însă, dacă contextul juridic cunoaşte mai
multe contracte de distribuţie selectivă privind acelaşi produs, situaţie în care riscul pentru
restrângerea concurenţei este foarte mare.
Atingerile aduse concurenţei trebuie să prezintă o anumită gravitate. Înţelegerile care
afectează într-un mod nesemnificativ concurenţa pe piaţa internă, din diferite motive (de ex.,
puterea economică redusă a participanţilor), nu determină aplicarea Tratatului 77. Comisia a
precizat că principalele elemente avute în vedere pentru a aprecia intensitatea denaturării
concurenţei sunt cifra de afaceri cumulată a întreprinderilor participante la înţelegere şi partea
de piaţă afectată de acord. Acordurile între concurenţi (orizontale) nu restrâng semnificativ
concurenţa dacă partea de piaţă cumulată a întreprinderilor participante nu depăşeşte 10% pe
niciuna din pieţele afectate de acord; în timp ce acordurile între întreprinderi neconcurente
(verticale) nu trebuie să depăşească un prag de 15% 78. Dacă este dificil să se determine natura
orizontală sau verticală a acordului, pragul aplicabil este de 10%; iar dacă concurenţa este
deja restrânsă pe piaţa relevantă din cauza existenţei mai multor acorduri, cotele menţionate
anterior sunt coborâte la 5%, indiferent de natura acordului. Aceste reguli nu se aplică dacă
73
Delimitis, cauza C-234/89, hotărârea din 28 februarie 1991, pct. 27.
74
A se vedea şi F. Aubert, J.-B. Avel, N. Charbit, C. H. Dechelette, P. Kirch, op. cit.,p. 111 şi urm.; A. Fuerea,
op. cit., p. 265 şi urm.
75
Consten., cit. supra; Société Technique Minière (L.T.M.), cit. supra.
76
Metro, cauza 26/76, hotărârea din 25 octombrie 1977, pct. 20.
77
Völk, cauza 5/69, hotărârea din 9 iulie 1969, pct. 7.
78
Comunicarea Comisiei privind acordurile de importaţă redusă care nu restrâng semnificativ jocul concurenţei
în sensul articolului 81, paragraful 1, din tratatul instituind Comunitatea Europeană (de minimis), (J. O. C
368 din 22.12.2001).

12
înţelegerile sunt profund anticoncurenţiale. Comisia a enumerat limitativ înţelegerile
orizontale considerate ca având acest caracter: fixarea preţurilor de vânzare, limitarea
producţiei sau a vânzărilor, împărţirea pieţelor sau a clienţilor. În cazul celor verticale, s-au
reţinut în principal acordurile generând restricţii asupra posibilităţii cumpărătorului de a-şi
determina preţul de vânzare, zona sau clientele căreia să-i vândă produsele.
Înţelegerea prin care se urmăreşte eliminarea unui concurent este contrară normelor de
concurenţă, chiar dacă acesta operează pe piaţă în mod nelegal. Normele de concurenţă
urmăresc să protejeze nu numai concurentul respectiv, ci şi structura pieţei şi, prin aceasta,
concurenţa ca atare. Astfel a decis Curtea de Justiţie în cauza C-68/12, prin hotărârea
pronunţată la 7 februarie 2013. Printr-o decizie din 9 iunie 2009, Serviciul pentru acordurile
care restrâng concurenţa al Autorităţii de Concurenţă din Republica Slovacă a considerat că
trei bănci importante cu sediul în Bratislava încălcaseră articolul 81 CE, precum şi dispoziţiile
corespunzătoare din Legea nr. 136/2001. Cele trei bănci încheiaseră un acord de reziliere a
contractelor privind conturile curente ale Akcenta, instituţie nebancară care furniza servicii de
schimb valutar fără numerar, cu sediul în Praga, precum şi de a nu încheia noi contracte cu
aceasta, fiind nemulţumite de scăderea profiturilor lor rezultată din activitatea Akcenta.
Fiecare dintre cele trei bănci acceptase să rezilieze contractul care o lega de Akcenta, cu
condiţia ca şi celelalte bănci să procedeze la fel, cu prilejul unei reuniuni din 10 mai 2007 şi
prin comunicările ulterioare. Serviciul a apreciat că atitudinea băncilor respective pe piaţa
relevantă, definită ca fiind piaţa slovacă a serviciilor constând în operaţiuni de schimb valutar
fără numerar, constituia un acord care viza restrângerea concurenţei şi a aplicat amenzi în
cuantum de peste de 3 milioane de euro fiecărei bănci. Consiliul Autorităţii de Concurenţă din
Republica Slovacă, în calitate de organ administrativ de al doilea grad, a extins încadrarea
juridică a practicii celor trei bănci, fără să modifice cuantumul amenzilor aplicate.
Una dintre cele trei bănci a introdus o acţiune în justiţie împotriva deciziei Consiliului,
la Curtea Regională din Bratislava. Instanţa a anulat deciziile organelor administrative şi a
retrimis cauza la Serviciul pentru acordurile care restrâng concurenţa. Pentru a decide astfel,
instanţa a reţinut că Serviciul nu a verificat dacă Akcenta putea fi considerată concurent de
către bănci, având în vedere că opera în Slovacia fără a avea autorizarea cerută de Banca
Naţională a Slovaciei şi nu a examinat dacă activitatea nelegală desfăşurată de această
societate putea beneficia de protecţie juridică. Hotărârea Curţii Regională a fost atacată
cu recurs de către Serviciul pentru acordurile care restrâng concurenţa al Autorităţii de
Concurenţă din Republica Slovacă, introdus pe rolul Curţii Supreme a Republicii Slovace.
Serviciul a arătat în motivarea recursului, printre altele, faptul că băncile nu au pus la îndoială
legalitatea activităţii Akcenta anterior deschiderii procedurii din litigiul principal, că nu
existau probe în sensul că Akcenta opera nelegal şi oricum acordul anticoncurenţial era
anterior perioadei pentru care societatea cehă fusese iniţial sancţionată pentru lipsa
autorizaţiei. Instanţa de recurs a întrebat CJ UE, printre altele, dacă, pentru aplicarea art.
101alineatul (1) TFUE, este relevant că o întreprindere operează în mod nelegal pe piaţa
relevantă la momentul încheierii acordului?
Instanţa europeană a arătat că articolul 101 TFUE urmăreşte să protejeze nu numai
interesele concurenţilor sau ale consumatorilor, ci şi structura pieţei şi, prin aceasta,
concurenţa ca atare. Examinând dosarul cauzei, Curtea a observat că băncile nu au pus la
îndoială legalitatea activităţii Akcenta anterior deschiderii procedurii din litigiul principal
împotriva lor. "Prin urmare, pretinsa situaţie juridică a Akcenta nu are relevanţă pentru a
stabili dacă sunt întrunite condiţiile unei încălcări a normelor de concurenţă. Pe de altă parte,
asigurarea respectării prevederilor legale este sarcina autorităţilor publice, iar nu a
întreprinderilor sau a asocierilor de întreprinderi private. Situaţia Akcenta, astfel cum a fost
descrisă de guvernul ceh, constituie o dovadă suficientă a faptului că aplicarea dispoziţiilor

13
legale poate necesita aprecieri complexe, care nu sunt de competenţa acestor întreprinderi sau
asocieri de întreprinderi"79.
În ciuda unor critici80, Comisia Europeană şi Tribunalul Uniunii Europene (denumit,
anterior intrării în vigoare a Tratatelor semnate la Lisabona, Tribunalul de Primă Instanţă) s-
au arătat reticente în a face o analiză a efectelor nocive şi a celor benefice concurenţei pe care
anumite înţelegeri le pot genera simultan sau succesiv (analiză cunoscută sub denumirea de
regula raţiunii), în aplicarea art. 101 alin. 1 TFUE. "În situaţia în care se admite că acordul nu
are un obiect anticoncurenţial, trebuie să se examineze efectele acordului, iar, pentru a aplica
interdicţia, să fie reunite elemente din care să rezulte că jocul concurenţei a fost, în fapt, fie
împiedicat, fie restrâns sau denaturat în mod sensibil. (...) Jocul concurenţei despre care s-a
făcut vorbire trebuie înţeles în cadrul real în care s-ar fi produs, în absenţa acordului litigios;
alterarea concurenţei putând să fie problematică, mai ales dacă acordul apărea ca necesar
pentru pătrunderea unei întreprinderi într-o zonă în care nu intervenise. O astfel de metodă de
analiză, constând în special în considerarea concurenţei care ar fi existat în lipsa acordului, nu
semnifică întocmirea unui bilanţ al efectelor pro şi anticoncurenţiale ale acordului şi aplicarea
regulii raţiunii, pe care judecătorul comunitar nu a admis-o în cadrul articolului 81, paragraful
1, CE"81.
147. Acorduri, decizii, practici concertate nule de drept. Articolul 101 alin. 1 teza a
II-a TFUE conţine o enumerare a tipurilor de înţelegeri între întreprinderi care, prin efectele
lor profund anticoncurenţiale, sunt nule de drept. Tratatul include în această categorie
acordurile între întreprinderi, deciziile asocierilor de întreprinderi şi practicile concertate care
stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de
tranzacţionare; limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile; împart pieţele sau sursele de aprovizionare; aplică, în raporturile cu partenerii
comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj
concurenţial; condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte. Tipurile de acorduri de mai sus sunt nule absolut, nu
pot produce efecte între părţile contractante şi nu sunt opozabile terţilor 82. Decizia de
constatare a nulităţii are efecte retroactive83, iar nulitatea poate fi parţială, dacă clauzele
contrare art. 101 alin. 1 teza a II-a TFUE pot fi separate de restul acordului. În schimb, dacă
acordul prezintă o interdependenţă a dispoziţiilor sale de natură să nu permită efecte distincte
în privinţa clauzelor legale, nulitatea este totală84.
Articolul 101 alin. 1 teza a II-a TFUE produce efect direct. Prin urmare, instanţele
naţionale pot constata nulitatea absolută a acordurilor din această categorie 85. Pot intra sub
incidenţa tezei a II-a a art. 101 alin. 1 TFUE, acordurile de distribuire exclusivă între un
producător şi un distribuitor, care conţin clauze conform cărora distribuitorul nu poate
reexporta produsul în alte state membre şi că respectivul produs nu poate fi importat din alte
state membre. În funcţie de contextul economic şi juridic al pieţelor relevante şi de alţi factori,
precum existenţa unor contracte similare între producător şi distribuitori din alte state
membre, instanţele naţionale pot concluziona că un astfel de acord tinde să împartă piaţa
relevantă, de-a lungul liniilor naţionale.
148. Acorduri, decizii, practici concertate permise, în ciuda efectelor
anticoncurenţiale. Potrivit art. 101 alin. 3 TFUE, interdicţia stipulată de alin. 1 al aceluiaşi
79
Punctele 19 şi 20 din hotărâre.
80
A se vedea P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 1211-1216.
81
O2 (Germany) GmbH & Co. OHG, cauza T-328/03, hotărârea din 2 mai 2006, pct. 68, 69.
82
Béguelin, cauza 22/71, hotărârea din 25 noiembrie 1971.
83
Haecht, cauza 48/72, hotărârea din 6 februarie 1973.
84
L.T.M., cauza 56/65, hotărârea din 30 iunie 1966.
85
SABAM, cauza 127/73, hotărârea din 27 martie 1974.

14
articol nu se aplică în cazul înţelegerilor între întreprinderi care "contribuie la îmbunătăţirea
producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic,
asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care: (a) nu
impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor
obiective; (b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte
o parte semnificativă a produselor în cauză". Aşadar, dreptul Uniunii permite excepţii de la
regula interzicerii acordurilor, deciziilor şi practicilor concertate care, prin obiectul sau
efectele lor, denaturează concurenţa pe piaţa internă, dacă beneficiile generate sunt mai mari,
din perspectiva progresului economic şi social, în raport cu prejudicierea valorilor pe care o
concurenţă liberă şi nedistorsionată le garantează. Condiţiile pe care înţelegerile între
întreprinderi trebuie să le îndeplinească pentru ca, odată constatată incompatibilitatea lor cu
dreptul Uniunii conform art. 101 alin. 1 TFUE, să beneficieze de derogare sunt prevăzute de
art. 101 alin. 3 TFUE şi trebuie îndeplinite cumulativ.
O primă condiţie presupune dovedirea unui aport al acordului anticoncurenţial la
îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau
economic (de exemplu, tehnologii care permit reducerea costurilor sau obţinerea unor produse
de o calitate superioară). Realizând această condiţie, părţile la acord demonstrează că interesul
exceptării sale este unul general şi că acordul aduce beneficii societăţii, în ansamblu. "În
cursul anilor, Comisia şi-a precizat şi flexibilizat «doctrina». Aceasta a evoluat îndeosebi în
sensul valorificării efectelor pozitive care pot rezulta din numeroase categorii de înţelegeri" 86.
Restrângerea concurenţei trebuie să fie necesară pentru atingerea obiectivului ce ţine de
progesul tehnic sau economic. A doua condiţie vizează compensarea dezavantajelor pe care
consumatorii le suportă din cauza naturii anticoncurenţiale a acordului, prin participarea lor la
beneficiul final (creşterea calităţii produselor/serviciilor, reducerea preţurilor, etc.). Prin
consumatori se înţelege inclusiv agenţi economici, de pildă utilizatori industriali ai unei
tehnologii care ia naştere din aplicarea înţelegerii anticoncurenţiale. Transmiterea beneficiilor
trebuie să compenseze, cel puţin, impactul negativ asupra consumatorilor cauzat de
restrângerea concurenţei. Cu cât beneficiile pentru consumatori sunt mai întârziate, cu atât
plusul de valoare adus acestora trebuie să fie mai mare. Cea de-a treia condiţie impune
dovedirea necesităţii înţelegerii, pentru atingerea obiectivului stabilit şi a faptului că acesta nu
putea fi realizat printr-o măsură mai puţin restrictivă pentru concurenţă. Acordul
anticoncurenţial trebuie să conţină măsuri proporţionale cu obiectivul urmărit 87. Indiferent de
avantajele aduse progresului economic şi social, un acord anticoncurenţial nu poate fi permis
dacă elimină concurenţa de pe piaţa relevantă. Păstrarea unei doze minime de concurenţă
constituie cea de-a patra condiţie ce trebuie îndeplinită. Această condiţie va fi mai greu de
îndeplinit dacă gradul de concurenţă pe piaţa relevantă este deja redus.
"Regula raţiunii" care presupune luarea în calcul a tuturor efectelor pe care acordurile
între întreprinderi le produc sau le pot produce, raportat la contextul economic şi juridic
concret în care acestea generează efecte îşi găseşte domeniul predilect de aplicare în cadrul
art. 101 alin. 3 TFUE. "Într-adevăr, articolul 85 (...) prevede expres, la alineatul (3),
posibilitatea de a excepta acordurile care restrâng concurenţa în cazul în care acestea
îndeplinesc un anumit număr de condiţii (...). Numai în cadrul exact al acestei dispoziţii poate
avea loc o punere în balanţă a efectelor pro şi anticoncurenţiale ale unei restricţii (...).
Articolul 85 alineatul (3) CE şi-ar pierde în mare parte utilitatea dacă o astfel de examinare ar
trebui deja să fie realizată în cadrul articolului 85 alineatul (1) CE (...)"88.
86
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 470.
87
"Or, fiind vorba despre seminţe destinate să fie utilizate de un mare număr de agricultori pentru producţia
porumbului, produs important pentru alimentaţia umană şi animalieră, o protecţie teritorială absolută trece în
mod vădit dincolo de ceea ce este indispensabil îmbunătăţirii producţiei sau distribuţiei sau promovării
progresului tehnic" (Nungesser, cauza 258/78, hotărârea din 8 iunie 1982, pct. 77).
88
Métropole télévision (M6), cauza T-112/99, hotărârea din 18 septembrie 2001, pct. 74, 77.

15
 149. Elemente de procedură. Procedura care este instrumentată în cazul acordurilor
între întreprinderi, deciziilor asocierilor de întreprinderi şi practicilor concertate care produc
efecte anticoncurenţiale asupra pieţei interne, este prevăzută de Regulamentul 1/2003. Acest
regulament, care se aplică sub aspect procedural atât înţelegerilor anticoncurenţiale, cât şi
abuzului de poziţie dominantă, interzis de art. 102 TFUE, a adus elemente de noutate majore
în raport cu reglementarea anterioară, respectiv Regulamentul 17/196289. Regulamentul "a
produs o importantă reformă a reglementării înţelegerilor, înlocuind regimul de autorizare
prealabilă care a funcţionat din 1962, cu regimul excepţiilor legale" 90. El se completează, mai
ales sub aspect procedural, cu Regulamentul Comisiei nr. 773/200491.
În primul rând, înţelegerile enumerate de art. 101 alin. 1 TFUE nu mai trebuie
notificate, anterior intrării lor în vigoare, Comisiei Europene pentru a obţine aprobarea
acesteia, ci îşi pot produce direct efectele, bucurându-se de o prezumţie relativă de legalitate
şi compatibilitate cu dreptul Uniunii92. Sarcina probei unui acord, decizie sau practică
concertată anticoncurenţială revine părţii sau autorităţii care invocă încălcarea art. 101 TFUE,
respectiv autorităţile naţionale de concurenţă sau Comisia Europeană. Întreprinderile care
solicită derogări în temeiul art. 101 alin. 3 TFUE, trebuie să dovedească îndeplinirea celor
patru condiţii stipulate de text. Această inversare a prezumţiei a contribuit la creşterea
operativităţii, dar şi la o economie de resurse în privinţa Comisiei. Competenţele de
investigare ale Comisiei au fost centrate pe chestiunile cu impact major sau semnificativ
asupra pieţei interne, care cuprind sectoare ale economiei sau implică mai multe sectoare
economice. În baza art. 17 alin. 1, "atunci când evoluţia schimburilor dintre statele membre,
rigiditatea preţurilor sau alte împrejurări sugerează posibilitatea restrângerii sau denaturării
concurenţei în cadrul pieţei comune, Comisia poate iniţia o investigaţie privind un anumit
sector al economiei sau un anumit tip de acord în diferite sectoare". Potrivit alin. 38 din
preambulul Regulamentului, întreprinderile pot solicita în continuare orientări din partea
Comisiei, cu caracter informal, atunci când acţiunile lor intră sub incidenţa regulilor europene
de concurenţă şi se confruntă cu incertitudini reale, determinate de situaţii noi sau încă
nerezolvate de dreptul Uniunii.
În al doilea rând, autorităţile de concurenţă şi instanţele statelor membre au obţinut
competenţa de a aplica integral articolul 101 TFUE93. Mai precis, ca element inovator,
derogările permise de art. 101 alin. 3 TFUE pot fi acordate, în prezent, şi de către autorităţile
naţionale de concurenţă. Până la intrarea în vigoare a Regulamentului 1/2003, acestea au fost
acordate exclusive de către Comisia Europeană. Conform art. 35 alin (1) din Regulament,
statele sunt obligate să constituie autorităţi naţionale pentru concurenţă efective, "obligaţie
generală cu consecinţe practice foarte extinse"94. Pentru a se asigura efectul util al dreptului

89
A se vedea L. Idot, Le nouveau système communautaire de mise en œuvre des articles 81 et 82 CE (règlement
n. 1/2003 et textes d’application), Cahiers de droit européen, nr. 3-4/2003, p. 283 şi urm.; Le règlement 1/2003:
vers une fédéralisation, une communautarisation ou une renationalisation du droit de la concurrence?, in
Mélanges J.-C. Gautron, Edit. Pédone, 2004, p. 177 si urm.
90
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 202.
91
Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind procedurile adoptate de către Comisie
în aplicarea art. 81 şi 82 din Tratatul CE (J. O. L 123 din 27/04/2004 p. 18 – 24).
92
Potrivit art. 1 alin. 1 şi 2 din Regulament, "(1) acordurile, deciziile şi practicile concertate menţionate la
articolul 81 alineatul (1) din tratat, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 81 alineatul (3) din tratat,
sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens. (2) Acordurile, deciziile şi practicile
concertate menţionate la articolul 81 alineatul (1) din tratat, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 81
alineatul (3) din tratat, nu sunt interzise, fără a fi nevoie de o decizie prealabilă în acest sens".
93
Pentru o analiză mai detaliată, a se vedea W. Wils, Puterea de apreciere şi stabilirea priorităţilor în executarea
publică a normelor antirust, în special în executarea normelor UE în domeniul controlului practicilor restrictive,
Revista Română de Drept European, nr. 2/2012, p. 74 şi urm.
94
N. Petit, Hotărârea Curţii de Justiţie în cauza VEBIC: Completarea unei lacune în Regulamentul 1/2003,
Revista Română de Drept European, nr. 2/2012, p. 86.

16
european, conform art. 3 din Regulament, o înţelegere interzisă de dreptului Uniunii, nu poate
fi autorizată în temeiul legislaţiei naţionale; iar o înţelegere valabilă din perspectiva art. 101
TFUE nu poate fi interzisă prin aplicarea normelor interne.
În al treilea rând, prerogativele de inspecţie ale Comisiei au fost consolidate. Aceasta
beneficiază în continuare de competenţe de informare, de a solicita declaraţii, de a efectua
inspecţii, de a aplica sancţiuni şi de a impune încetarea încălcărilor aduse concurenţei de către
întreprinderile implicate. În temeiul art. 5 din Regulament, autorităţile naţionale de concurenţă
pot, în aplicarea art. 101, 102 TFUE, să solicite încetarea unei încălcări a regulilor de
concurenţă, să dispună măsuri provizorii, să accepte angajamente şi să impună amenzi,
penalităţi cu titlu cominatoriu sau orice alte sancţiuni prevăzute de dreptul lor naţional.
Autorităţile naţionale exercită prerogative de inspecţie sau investigaţie, necesare realizării
acestor competenţe, în conformitate cu legislaţia naţională. Acestea pot acţiona din oficiu sau
în urma unei sesizări.
Comisia Europeană se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată cu privire la
încălcarea art. 101, 102 TFUE de către statele membre sau persoane fizice şi juridice care
justifică un interes legitim, inclusiv asociaţii ale consumatorilor 95. Aceasta nu este obligată să
declanşeze procedurile prevăzute de Regulament, însă "trebuie să examineze cu atenţie
elementele de fapt şi de drept care i-au fost aduse la cunoştinţă de partea care a depus
plângerea, pentru a aprecia dacă respectivele elemente nasc aparenţa unui comportament apt
să denatureze regulile de concurenţă în interiorul pieţei comune şi să afecteze comerţul între
statele membre"96. În temeiul Regulamentului 773/2004, Comisia informează persoanele
interesate cu privire la intenţia sa de a clasa o sesizare şi le oferă acestora posibilitatea de a
depune observaţii în susţinerea plângerii, într-un anumit termen 97. Deciziile de clasare
adoptate de Comisie trebuie motivate, sub aspectul stării de fapt şi al regulilor de drept şi pot
face obiectul controlului de legalitate din partea Tribunalului Uniunii Europene. Un factor
important în aprecierea de care Comisia se bucură privind începerea sau nu a unei anchete,
este interesul pe care cauza îl prezintă pentru piaţa internă. "Este legitim ca, pentru a
determina nivelul de prioritate pe care trebuie să-l acorde unei cauze cu care este sesizată,
Comisia să aibă în vedere interesul comunitar. Pentru a aprecia acest interes, ea trebuie să ţină
cont de circumstanţele fiecărei speţe şi, mai ales, de elementele de fapt şi de drept care i-au
fost prezentate. Comisiei îi revine, mai ales, să pună în balanţă importanţa unei pretinse
infracţiuni pentru funcţionarea pieţei comune, probabilitatea de a-i putea stabili existenţa şi
întinderea măsurilor de investigare necesare în scopul de a îndeplini, în cele mai bune
condiţii, misiunea sa de supraveghere a respectării articolelor 85 şi 86 din Tratat"98.
De regulă, Comisia decide dacă se impune deschiderea unei anchete, în urma unei
evaluări preliminare. În cursul acestei evaluări, întreprinderile pot propune angajamente
pentru a răspunde preocupărilor executivului european şi a evita o decizie finală defavorabilă,
caz în care Comisia emite o decizie ce conţine respectivele angajamente şi care are caracter
obligatoriu.
În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale în materie de concurenţă, Comisia poate solicita
întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi să-i furnizeze toate informaţiile necesare.
Comisia este obligată să indice temeiul juridic, scopul cererii şi termenul în care informaţiile
trebuie furnizate, precum şi sancţiunile la care întreprinderea se expune în cazul în care nu
cooperează sau oferă informaţii incorecte sau incomplete. Comisia poate să intervieveze orice
persoană fizică sau juridică, cu acordul acesteia, în scopul obţinerii de informaţii privind

95
Bureau européen des unions des consommateurs, cauza T-37/92, hotărârea din 18 mai 1994; A se vedea şi art.
7 alin. 2 din Regulamentul 1/2003.
96
Bureau européen des unions des consommateurs, cit. supra, pct. 45.
97
Preambulul Regulamentului, alin. (9).
98
Automec , cauza T-24/90, hotărârea din 18 septembrie 1992, pct. 84, 85.

17
obiectul investigaţiei şi poate desfăşura inspecţii la întreprinderi şi asociaţiile de întreprinderi,
în baza unei decizii, ce poate fi contestată în faţa Curţii de Justiţie. Decizia trebuie să cuprindă
obiectul, scopul inspecţiei, sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul unei colaborări neloiale
(acestea sunt prevăzute de art. 23, 24 din Regulament), precum şi posibilitatea controlului
judiciar. În vederea efectuării inspecţiei, persoanele autorizate de Comisie sunt împuternicite
să intre în orice incinte, terenuri şi mijloace de transport ale întreprinderilor, precum şi în
locuinţele directorilor, administratorilor sau ale altor membri ai personalului întreprinderilor
dacă există suspiciunea că documente pertinente s-ar găsi în aceste locaţii; să examineze
registrele şi alte documente privind activitatea acestora; să ia sau să obţină copii sau extrase
din registre şi alte documente relevante; să sigileze incinte, registre sau alte documente în
măsura necesară inspecţiei; să ceară explicaţii reprezentanţilor sau personalului întreprinderii
cu privire la fapte ce fac obiectul inspecţiei şi să înregistreze răspunsurile acestora.
În efectuarea inspecţiilor, Comisia este susţinută de autorităţile naţionale de
concurenţă, care sunt informate în prealabil. Reprezentanţii Comisiei pot obţine concursul
forţelor de ordine sau al altei autorităţi publice naţionale, însă trebuie să obţină autorizarea
judiciară, dacă aceasta este cerută conform legislaţiei interne pentru realizarea inspecţiei 99. În
procedura de emitere a autorizaţiei, instituţiile judiciare naţionale verifică dacă decizia
Comisiei este autentică şi dacă măsurile coercitive preconizate nu sunt arbitrare sau excesive,
raportat la obiectul inspecţiei, însă nu pot pune în discuţie necesitatea inspecţiei şi nici nu pot
solicita să li se furnizeze informaţii din dosarul Comisiei. Comisia are, la rândul său, obligaţia
de a pune la dispoziţia instanţei naţionale informaţii precum: descrierea trăsăturilor esenţiale
ale încălcării suspectate, indiciile de care dispune, explicaţii privind modul în care
întreprinderile vizate ar fi implicate în această încălcare şi asupra a ceea ce se urmăreşte a se
descoperi; prerogativele de care reprezentanţii săi dispun în situaţia dată; iar dacă autorizaţia
este cerută preventiv, anticipându-se că întreprinderea ar obstrucţiona inspecţia, riscurile pe
care neefectuarea inspecţiei le-ar prezenta pentru soluţionarea cauzei. Instanţa naţională nu
poate respinge solicitarea Comisiei sau a autorităţilor/persoanelor împuternicite de aceasta pe
motiv că informaţiile furnizate au fost insuficiente, ci trebuie să solicite fie Comisiei, fie
autorităţilor naţionale de concurenţă informaţii sau explicaţii suplimentare.
Deciziile Comisiei de a inspecta locuinţele directorilor, administratorilor sau ale altor
membri ai personalului întreprinderilor trebuie să conţină elementele cerute de Regulament în
privinţa deciziilor de acest gen, însă, ca element de particularitate, aceste decizii nu pot fi
executate fără autorizarea prealabilă a autorităţii judiciare naţionale a statului membru în
cauză. Controlul exercitat cu acest prilej de instanţele naţionale se limitează la cel efectuat în
vederea emiterii autorizaţiei necesare concursului forţelor de ordine publică în cazul
inspecţiilor obişnuite, verificându-se în plus doar importanţa elementelor de probă căutate şi
posibilitatea rezonabilă ca documentele căutate să se afle în incintele indicate de Comisie. La
solicitarea Comisiei, autorităţile de concurenţă ale statelor membre întreprind inspecţiile pe
care Comisia le consideră necesare sau pe care le-a dispus deja, în conformitate cu legislaţia
naţională.
Comisia poate aplica amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu, în condiţiile prevăzute
de art. 23 şi 24 din Regulament. În principal, acestea reprezintă sancţiuni sau mijloace de
constrângere care se aplică în cazul în care persoanele, întreprinderile sau asocierile de
întreprinderi refuză să furnizeze Comisiei informaţiile şi documentele cerute, furnizează
informaţii incorecte sau incomplete, nu permit efectuarea adecvată a inspecţiilor, au încălcat
art. 101, 102 TFUE, nu au respectat măsurile provizorii dispuse de Comisie sau nu au
respectat angajamentele convenite cu aceasta.
Potrivit art. 27 din Regulament, înainte de a adopta decizii prin care constată
încălcarea art. 101, 102 TFUE, măsuri provizorii şi de a aplica amenzi sau penalităţi
99
Hoechst, cauzele conexate 46/87 şi 227/88, hotărârea din 21 septembrie 1989.

18
cominatorii, Comisia are obligaţia de a acordă întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi
ocazia de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la obiecţiunile formulate de Comisie.
Decizia finală a Comisiei nu poate conţine elemente, asupra cărora părţile nu au putut
prezenta comentarii. Acest articol din regulament este principala normă care garantează
dreptul la apărare al întreprinderilor. Obligaţia Comisiei de a indica temeiul de drept şi
scopul, în cazul solicitării de informaţii şi efectuării inspecţiilor, de a obţine autorizaţii
judiciare în anumite situaţii, reprezintă alte garanţii ale dreptului la apărare. Dreptul la apărare
presupune accesul la dosarul Comisiei, cu respectarea interesului legitim al întreprinderilor de
a-şi proteja secretele de afaceri şi al caracterului confidenţial al anumitor documente. Comisia
poate audia persoane fizice sau juridice, dacă consideră necesar, din oficiu, la solicitarea
întreprinderilor sau a autorităţilor naţionale de concurenţă. Terţii interesaţi pot să-şi prezinte
observaţiile într-un termen stabilit de Comisie în publicarea efectuată şi care nu poate fi mai
mic de o lună. Comisia nu poate obliga o întreprindere să-i furnizeze răspunsuri prin care ar
recunoaşte încălcarea dreptului Uniunii. Întreprinderea poate recunoaşte însă faptele care i se
impută, împrejurare pe care Comisia o va avea în vedere la stabilirea unei eventuale amenzi100.
Dacă constată că există o încălcare a articolului 101 sau 102 din Tratat, Comisia poate
solicita printr-o decizie întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi să înceteze respectiva
încălcare şi le poate impune măsuri corective comportamentale sau structurale care sunt
proporţionale cu încălcarea comisă şi necesare pentru încetarea efectivă a încălcării (art. 7). În
caz de urgenţă şi riscul unui prejudiciu grav şi ireparabil, Comisia poate dispune măsuri
provizorii pe o durată determinată, pe baza constatării prima facie a încălcării. Aceste măsuri
pot fi reînnoite, dacă se impune (art. 8)101.
"Europa are o tradiţie a executării administrative a dreptului concurenţei" 102. Comisia
şi autorităţile de concurenţă ale statelor membre formează Reţeaua Europeană de Concurenţă,
o reţea de autorităţi publice care colaborează pentru aplicarea uniformă a regulilor de
concurenţă. Comisia şi autorităţile naţionale de concurenţă se consultă, se sprijină şi se
informează reciproc cu privire la procedurile instrumentate conform Regulamentului 1/2003,
documentele obţinute şi deciziile adoptate. Dacă o autoritate naţională a fost iniţial investită
cu o plângere sau a acţionat din oficiu cu privire la înţelegeri sau practici ce intră în sfera art.
101, 102 TFUE, autorităţile naţionale din celelalte state membre, dacă ar fi ulterior investite
cu aceeaşi chestiune, pot suspenda procedura sau chiar respinge plângerea. Comisia poate, de
asemenea, să respingă plângerea pe motiv că o autoritate de concurenţă a unui stat membru se
ocupă de respectiva cauză. Este interesant de observat că deciziile finale adoptate de
autorităţile de concurenţă nu împiedică instrumentarea unei proceduri, privind aceeaşi
înţelegere sau abuz de poziţie dominantă, de autorităţi din alte state membre. "Atunci când o
autoritate de concurenţă a unui stat membru sau Comisia primeşte o plângere împotriva unui
acord, a unei decizii a unei asociaţii sau a unei practici de care s-a ocupat deja o altă autoritate
de concurenţă, ea poate să o respingă" (art. 9 alin. 2). Acest lucru se justifică prin faptul că
respectivul comportament anticoncurenţial poate afecta în mod diferit pieţele statelor membre
şi regulile de concurenţă interne. Regulamentul dispune că autorităţile de concurenţă ale
statelor membre nu pot lua decizii contrare hotărârii adoptate de Comisie, atunci când decid în
privinţa unor acorduri, decizii sau practici care au făcut deja obiectul unei decizii a Comisiei.
150. Controlul jurisdicţional. Deciziile Comisiei pot fi contestate în faţa Tribunalului
Uniunii Europene. Hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs la Curtea de Justiţie,
recursul fiind limitat la chestiuni ce privesc calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii.

100
ThyssenKrupp, cauzele conexate C-65/02 P et C-73/02 P, hotărârea din 14 iulie 2005, pct. 49.
101
A se vedea şi C. Cauffman, C. Goanţă, Ordine la cererea unor terţi în dreptul UE al concurenţei, Revista
Română de Drept European, nr. 3/2011, p. 66 şi urm.
102
C. Cauffman, C. Goanţă, op. cit., p. 70.

19
 În principiu, actele care premerg unei decizii finale şi care pregătesc adoptarea
acesteia, fără a conţine un punct de vedere definitiv al Comisiei, nu pot fi atacate în justiţie 103.
Această regulă trebuie aplicată şi în funcţie de caracteristicile fiecărei cauze. Astfel, într-o
speţă, Tribunalul a precizat că poate face obiectul unei acţiuni în anulare şi un act emis de
către Comisie anterior adoptării deciziei finale, dacă afectează direct interesele unei
întreprinderi sau asocieri de întreprinderi104. Solicitarea de informaţii unei întreprinderi, printr-
o decizie, este de natură să afecteze situaţia juridică a acesteia şi să justifice un interes în
promovarea unei acţiuni în anulare a respectivei decizii105. Persoanele fizice sau juridice care
au sesizat Comisia cu privire la înţelegeri anticoncurenţiale sau practici abuzive pot introduce
acţiuni în faţa instanţelor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deşi nu sunt vizate direct de
deciziile acesteia106.
Mijlocul procedural pentru contestarea deciziilor Comisiei poate fi acţiunea în anulare,
care permite judecătorilor să controleze legalitatea actelor cu caracter obligatoriu, emise de
instituţiile Uniunii, în exerciţiul competenţelor lor. Potrivit art. 263 TFUE (ex.-art. 230 CE),
în cadrul controlului de legalitate, Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la motive
de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a
tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora ori de abuz de putere. În
cazul în care acţiunea este admisă, decizia atacată este declarată nulă. Admiterea poate fi şi
parţială, anularea producându-se, de asememea, parţial. Nulitatea deciziei produce efecte
retroactive şi opozabile erga omnes. În măsura în care consideră necesar, Curtea estimează
care din efectele deja produse de decizie sunt considerate definitive. Dacă instanţa constată
legalitatea deciziei, acţiunea este respinsă. Acţiunea în anulare trebuie introdusă, sub
sancţiunea tardivităţii, într-un termen de două luni. Termenul curge fie de la momentul
publicării actului atacat în Jurnalul Oficial, fie de la notificarea sa, fie de la data cunoaşterii
actului de către reclamant într-un alt mod.
Un alt temei juridic este reprezentat de art. 265 TFUE (ex.-art. 232 CE), în baza căruia
poate fi sancţionată pasivitatea Comisiei în a adopta decizii. Acţiunea în carenţă sancţionează
refuzul instituţiilor de a adopta un act ce ţine de competenţa lor. Introducerea acestei acţiuni
este condiţionată de procedura prealabilă a adresării unei cereri instituţiei, prin care i se
solicită să adopte actul. Instituţia este obligată să răspundă într-un termen de două luni de la
primirea cererii. Dacă refuză să ofere un răspuns, acţiunea poate fi promovată la expirarea
acestui termen, într-un nou interval de două luni. În măsura în care instituţia oferă un răspuns
sau refuză în mod expres emiterea actului, reclamantul poate utiliza doar acţiunea în anulare.
Acţiunea în carenţă devine lipsită de obiect, dacă în cursul procesului şi în orice moment al
acestuia, instituţia îşi exercită atribuţiile. În cazul în care acţiunea este admisă, instituţia este
obligată să adopte măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti. În măsura în
care instituţia refuză să acţioneze, reclamantul poate fi despăgubit prin angajarea răspunderii
delictuale a instituţiei. Prin urmare, dacă Comisia nu angajează o procedură împotriva
întreprinderii sau întreprinderilor care au făcut obiectul plângerii sau nu adoptă o decizie
definitivă într-un termen rezonabil, partea care a depus plângerea poate formula o acţiune în
carenţă. Caracterul rezonabil al duratei procedurii administrative se apreciază în funcţie de
circumstanţele specifice fiecărei cauze, de contextul acesteia, de diferitele etape procedurale
pe care Comisia le-a urmat, de conduita părţilor, de complexitatea cauzei, precum şi de miza
sa pentru părţile interesate107.

103
Guérin, cauza C-282/95 P., hotărârea din 18 martie 1997, pct. 34.
104
Postbank, cauza T-353/94, hotărârea din 18 septembrie 1996.
105
Scottish Football Association, cauza T-46/92, hotărârea din 9 noiembrie 1994.
106
Metro, cauza 26/76, hotărârea din 25 octombrie 1977.
107
Stichting Certificatie Kraanverhuurbedrijf (SCK), cauzele conexate T-213/95 şi T-18/96, hotărârea din 22
octombrie 1997.

20
 Tribunalul are plenitudine de competenţă cu privire la acţiunile introduse împotriva
deciziilor prin care Comisia stabileşte o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu.
Conform art. 261 TFUE, regulamentele adoptate de Consiliu şi cele adoptate în comun de
Parlamentul European şi de Consiliu pot să confere Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
competenţa de fond în ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de aceste regulamente.
Regulamentul 1/2003 este sursa unei asemenea competenţe108. Instanţa poate înlătura, reduce
sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.
În mod tradiţional, controlul judecătoresc a fost limitat la anumite chestiuni,
judecătorul Uniunii înţelegând să respecte marja de apreciere economică de care Comisia
Europeană se bucură în cadrul aplicării dreptului concurenţei. Tratatul însăşi restrânge
controlul de legalitate la cazurile enumerate de art. 263 TFUE. "(...) Judecătorul, sesizat cu o
cerere de anulare a unei decizii în aplicarea [art. 101 alin. 1 TFUE] trebuie să întreprindă un
control întreg al examinării efectuate de către Comisie, cu excepţia situaţiei în care această
examinare implică o apreciere economică complexă, în care caz controlul este restrâns la
verificarea absenţei unui abuz de putere, a respectării regulilor de procedură şi a motivării, a
exactităţii materiale a faptelor şi a absenţei unei erori vădite de apreciere a acestor fapte" 109.
Acest tip de control, denumit în doctrină "marginal", "restrâns" sau expresie a "deferenţei
judiciare", uneori criticat, este totuşi intens 110. În esenţă, controlul restrâns semnifică că
judecătorul nu substituie aprecierile economice complexe ale Comisiei cu propriile aprecieri,
însă verifică toate celelalte aspecte de drept sau de fapt. Controlul margial nu echivalează cu o
renunţare de către judecătorul Uniunii la competenţele sale, ci cu respectarea echilibrului
instituţional Comisie-Curtea de Justiţie dorit de către părinţii fondatori. În al doilea rând, dat
fiind că "dreptul concurenţei este ancorat într-o lume condusă de teorii economice" 111,
Comisia este mai bine dotată pentru a desfăşura analize economice complexe. În doctrină, s-a
remarcat posibilitatea instituirii unui tribunal al Uniunii specializat pe domeniul concurenţei,
folosind competenţa prevăzută de art. 257 TFUE 112. Acesta ar răspunde necesităţii de a reduce
durata procedurilor şi ar constitui "un mijloc de neutralizare a reticenţei actuale a judecătorilor
generalişti ai UE de a controla aprecieri economice complexe ale Comisiei" 113. Vom reveni la
controlul judiciar în contextul analizei impactului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
asupra dreptului Uniunii privind concurenţa.
Instanţele naţionale trebuie să aplice dreptul european al concurenţei, acordurilor care
afectează comerţul între statele membre114. Acestea aplică şi dreptul intern, cu respectarea
principiilor generale de aplicare a dreptului Uniunii şi colaborează cu Comisia pentru
aplicarea corectă a regulilor europene de concurenţă. Regulamentul 1/2003 prevede
posibilitatea judecătorilor din statele membre să se adreseze Comisiei pentru a obţine
108
Cu privire la competenţa de fond a Tribunalului, în materia concurenţei, a se vedea M. Jaeger, Standardul de
control în cauze în materia concurenţei: Poate creşte Tribunalul coerenţa sistemului judiciar al Uniunii
Europene?, Revista Română de Drept European, nr. 5/2011, p. 18 şi urm.; W. Wils, Puterea de apreciere şi
stabilirea priorităţilor în executarea publică a normelor antirust, în special în executarea normelor UE în
domeniul controlului practicilor restrictive, Revista Română de Drept European, nr. 2/2012, p. 72-74.
109
GlaxoSmith, T-168/2001, hotărârea din 27 septembrie 2006, pct. 57.
110
M. Jaeger, Standardul de control în cauze din domeniul concurenţei care implică aprecieri economice
complexe: Spre o marginalizare a controlului marginal?, Revista Română de Drept European, nr. 1/2012, p. 15-
43.
111
M. Jaeger, op. cit., p. 35.
112
Potrivit art. 257 alin. 1 TFUE, "Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în
primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc prin
regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie
şi după consultarea Comisiei".
113
N. Petit, N. Neyrinck, O examinare a implicaţiilor Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene asupra
dreptului concurenţei, Revista Română de Drept European, nr. 4/2010, p. 91.
114
Art. 6 din Regulament dispune "instanţele naţionale sunt competente să aplice articolele 81 şi 82 din tratat".

21
informaţii sau avizul asupra unor aspecte privind aplicarea dreptului comunitar al concurenţei,
iar statelor să-şi amenajeze procedura jurisdicţională astfel încât Comisia şi autorităţile
naţionale de concurenţă să aibă cunoştinţă de procedurile pendite în faţa instanţelor naţionale
şi să poată înainta observaţii scrise sau orale115. Statele membre transmit Comisiei copii ale
hotărârilor instanţelor naţionale, prin care se decide cu privire la aplicarea art. 101, 102
TFUE. Potrivit art. 16 alin. 1 din Regulament, instanţele naţionale, atunci când hotărăsc în
privinţa unor acorduri, decizii sau practici care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, nu
pot lua hotărâri contrare deciziei Comisiei şi trebuie, totodată, să evite să ia decizii care pot
intra în conflict cu o decizie preconizată de Comisie în cadrul procedurilor iniţiate de aceasta.
În acest caz, Regulamentul sugerează judecătorilor să suspende procedura de judecată sau să
adreseze întrebări preliminare.
Prin regulile stabilite de art. 3 din Regulament, precum şi prin obligaţiile sau
posibilităţile de care autorităţile naţionale, inclusiv instanţele de judecată, dispun,
Regulamentul a urmărit să asigure aplicarea uniformă şi eficientă a dreptului Uniunii, în
contextul descentralizării dreptului concurenţei. Curtea de Justiţie a stabilit că o instanţă
naţională nu poate hotărî în mod contrar unei decizii a Comisiei, chiar şi în împrejurările în
care decizia Comisiei a fost suspendată, prin ordonanţa preşedintelui Tribunalului Uniunii
Europene, în cadrul unei acţiuni în anularea sa sau instanţa naţională inferioară de statuat deja,
în mod diferit, comparativ cu decizia Comisiei. Această conduită a instanţelor naţionale este
dictată nu doar de Regulamentul 1/2003, ci şi de principii generale ale dreptului Uniunii,
precum securitatea juridică şi cooperarea loială între state şi Uniune. Instanţa naţională ar
trebui, în astfel de situaţii, să suspende judecata până la soluţionarea acţiunii în anulare sau să
formuleze o trimitere preliminară şi, dacă se impune, să protejeze interesele părţilor, prin
măsuri provizorii116.
151. Dreptul Uniunii privind concurenţa şi dreptul fundamental la un proces
echitabil. Procesul echitabil constituie una dintre temele majore ale dreptului european.
Graţie unei accepţiuni autonome, materiale, dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, a noţiunilor de "drepturi şi obligaţii cu caracter civil" şi "acuzaţie în materie penală",
domeniul garanţiilor procesului echitabil s-a extins la orice contencios, indiferent de natura sa,
atât timp cât litigiul ţine de materia civilă sau de materia penală. Dreptul la un proces echitabil
a devenit astfel incident şi în activitatea unor structuri neintegrate ordinilor judiciare, fapt care
a condus la o recompoziţie a câmpului judiciar şi la intensificarea impactului său 117. Sediul
său se găseşte în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) şi în Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene (art. 47-50). În temeiul art. 6 TUE, Uniunea Europeană
urmează să adere la Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale. Aderarea presupune armonizarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii cu
cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi găsirea unor metode de prezervare a
autonomiei dreptului UE. Carta Drepturilor Fundamentale, proclamată la 7 decembrie 2000,
se bucură, după intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatelor semnate la Lisabona, de
forţa juridică a dreptului primar. De fiecare dată când drepturi din Cartă corespund unor
drepturi garantate de Convenţie, sensul şi dimensiunea lor, inclusiv limitele admise, sunt
aceleaşi ca cele prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi Regulamentul 1/2003 precizează explicit că amenzile aplicate pentru încălcarea
normelor de concurenţă nu prezintă caracter penal (art. 23 alin. 5), acestea întrunesc criteriile
materiale ale noţiunii de "acuzaţie în materie penală", cu care CEDO operează: calificarea
faptei în dreptul intern, natura faptei şi caracterul normei interne care sancţionează fapta;
natura şi gradul de gravitate al sancţiunii la care contravenientul se expune. "Caracterul

115
A se vedea cauza VEBIC, C-439/08, hotărârea din 7 decembrie 2010.
116
Masterfoods, cauza C-344/98, hotărârea din 14 decembrie 2000.
117
A. Bucureanu, Dreptul la un proces echitabil, Edit. Didactică şi Pedagogică, 2006, p. 27 şi urm.

22
general al regulii şi scopul sancţiunii, având caracter de intimidare şi punitiv, sunt suficiente
pentru a demonstra, în sensul articolului 6 din Convenţie, natura penală a infracţiunii în
litigiu"118. Nu este întâmplător nici faptul că judecătorii Curţii de Justiţie ai Uniunii folosesc
uneori noţiunea de infracţiune, pentru a descrie încălcări ale art. 101, 102 TFUE. În acest
context, devine problematic cumulul de puteri de investigare şi de decizie, de care Comisia
Europeană dispune în privinţa aplicării dreptului concurenţei119. Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene a apreciat că această instituţie nu reprezintă un tribunal, în sensul
articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului120. Totuşi, în sensul jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţie, Comisia se manifestă ca o
autoritate jurisdicţională în exerciţiul competenţelor sale decizionale, autoritate care nu mai
poate fi imparţială, deoarece şi-a format deja o opinie cu privire la fondul cauzei în cursul
investigaţiilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că dreptul la un proces
echitabil este compatibil cu sisteme naţionale, în cadrul cărora sancţiuni penale sunt aplicate
de organe administrative, care cumulează prerogative de anchetă şi de decizie, cu condiţia ca
sistemul respectiv să garanteze existenţa unei căi de atac în faţa unui organ judiciar. O
condiţie obligatorie este ca organul judiciar de control să aibă competenţa de a reforma
integral decizia administrativă; de a examina toate aspectele de fapt şi de drept relevante;
aşadar, să fie dotat cu o competenţă de fond.
În hotărâri de dată recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a precizat
jurisprudenţa referitoare la noţiunea autonomă de "acuzaţie în materie penală", făcând
distincţie între "nucleul dur de drept penal" şi alte acuzaţii penale121. Distincţia este importantă
deoarece Curtea a precizat că art. 6 din Convenţie nu trebuie aplicat cu toată rigoarea sa, în
afara nucleului dur de drept penal. În temeiul acestei noi orientări jurisprudenţiale, amenzile
impuse întreprinderilor pentru încălcări ale dreptului concurenţei fac parte din noţiunea de
"acuzaţie în materie penală", însă nu intră în "nucleul dur de drept penal" 122. Totuşi, cerinţa ca
decizia organului administrativ, ce cumulează puteri de anchetă şi decizie, să fie supusă unui
control jurisdicţional complet nu a fost înlăturată în cazul acuzaţiilor penale ce nu ţin de aşa-
numitul nucleu dur.
Observaţiile de mai sus fac ca toată atenţia să fie concentrată asupra controlului pe
care Tribunalul Uniunii Europene îl exercită în privinţa deciziilor prin care Comisia aplică
amenzi. Deşi Tribunalul are plenitudine de competenţă cu privire la deciziile prin care
Comisia stabileşte o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu, în baza art. 261 TFUE şi a
Regulamentului 1/2003, nu trebuie omis că amenzile se aplică uneori ca sancţiune pentru
comiterea unor fapte anticoncurenţiale. În măsura în care stabilirea acestor fapte necesită
analize economice complexe, în mod tradiţional, controlul Tribunalului ar fi unul restrâns. În
doctrină, s-a remarcat faptul că uneori limbajul folosit de Tribunal induce în eroare cu privire
la întinderea exactă a controlul efectuat. "Atât în Chalkor, cât şi în Schindler, Curtea de
Justiţie a constatat totuşi că, indiferent de declaraţiile introductive pe care le-a realizat
Tribunalul cu privire la întinderea competenţelor sale, Tribunalul a exercitat, în fapt, ca
118
Őztürk împotriva Germaniei, hotărârea din 21.02.1984, parag. 53-54.
119
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 493; W. Wills, Compatibilitatea cu drepturile fundamentale a sistemului
Uniunii Europene de executare a dreptului concurenţei, în care Comisia Europeană acţionează atât ca anchetator,
cât şi ca decident în primă instanţă, Revista Română de Drept European, nr. 2/2014, p. 53-73; W. Wills, Nivelul
crescut al amenzilor pentru antitrust în UE, controlul judecătoresc şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Revista Română de Drept European, nr. 3/2010, p. 73-98; H. Schwiter, Controlul jurisdicţional în dreptul UE în
materia concurenţei, Revista Română de Drept European, nr. 5/2012, p. 19 – 57; M. Bronckers, Anne Vallery, O
politică de concurenţă echitabilă şi eficace în Uniunea Europeană: Care este rolul autorităţilor administrative şi al
instanţelor judecătoreşti ulterior hotărârii Menarini?, Revista Română de Drept European, nr. 5/2012; p. 58 – 75,
etc.
120
Van Landewyck, cauzele conexate de la 209 la 215 şi 218/78, hotărârea din 29 octombrie 1980.
121
Jussila împotriva Finlandei, hotărârea din 23 noiembrie 2006.
122
Menarini împotriva Italiei, hotărârea din 27 septembrie 2011.

23
răspuns la toate motivele care fuseseră ridicate de către reclamant, un control aprofundat în
care chiar el evaluase probele fără a se referi la marja de apreciere a Comisiei, prezentând
motive detaliate pentru propria decizie"123. Deşi este cert că Tribunalul şi-a intensificat
controlul judiciar, persisită întrebarea dacă inclusiv în cauzele Chalkor124 şi Schindler125 acesta
a fost unul complet. "În mod contrar limbajului stabilit, aprecierile economice complexe sunt
supuse astfel unui control jurisdicţional complet. Atunci când este utilizată în acest context,
formula puterii de apreciere subliniază doar diviziunea de competenţe astfel stabilită prin
TFUE: revine Comisiei – decidentul în primă instanţă – să aleagă dintre varii posibile
abordări metodologice, punând în balanţă "utilitatea lor marginală" şi "costul marginal".
Instanţele vor controla atunci – uneori în detalii meticuloase – plauzibilitatea acestei abordări
în lumina standardului probatoriu relevant şi a cerinţelor de prezentare de "dovezi
convingătoare". Ele nu pot substitui totuşi propria abordare, celei a Comisiei" 126. Această din
urmă imposibilitate de care autorul face vorbire constituie, în opinia noastră, o limită majoră a
controlului jurisdicţional deplin. Rămâne de văzut dacă controlul judiciar asupra deciziilor
Comisiei se va extinde, în contextul aderării la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Trebuie reamintit că şi aparenţa joacă un rol important în rândul exigenţelor unui proces
echitabil, astfel că dacă tendinţa de mai sus o va înlocui pe cea tradiţională, va trebui să
asistăm şi la o reformă a limbajului judiciar.

Secţiunea 2. Abuzul de poziţie dominantă

152. Privire comparativă. Art. 102 TFUE dispune: "este incompatibilă cu piaţa
internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în
mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa
internă sau pe o parte semnificativă a acesteia". Deşi interzic comportamente
anticoncurenţiale diferite, art. 101 şi art. 102 TFUE au acelaşi scop: garantarea concurenţei
funcţionale pe piaţa internă. Noţiunea de "întreprindere" are acelaşi conţinut. Determinarea
pieţei relevante reprezintă o operaţiune comună, care premerge aplicării celor două articole
din Tratat. Ambele dispoziţii sunt incidente dacă comerţul dintre statele membre este afectat
într-o măsură semnificativă şi dacă concurenţa este împiedicată, restrânsă sau denaturată într-
un mod apreciabil. Condiţiile se analizează conform aceloraşi criterii. Exemplificarea
practicilor abuzive de către Tratat reia în mare măsură tipurile de acorduri anticoncurenţiale,
nule de drept.
Între cele două norme, fundamentale pentru dreptul concurenţei, există totuşi deosebiri
evidente şi care se impun a fi precizate. Dacă art. 101 TFUE are ca domeniu de aplicare
înţelegeri între una sau mai multe întreprinderi, art. 102 TFUE vizează acţiuni unilaterale ale
unei întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă pe o piaţă relevantă. De la această regulă, în
evoluţia dreptului comunitar al concurenţei s-a întâlnit excepţia aplicării art. 102 TFUE unei
poziţii dominante deţinute de mai multe întreprinderi, suficient de legate între ele pentru a
adopta aceeaşi conduită pe piaţă127. Curtea de Justiţie a precizat că expresia "mai multe
123
W. Wills, Compatibilitatea cu drepturile fundamentale a sistemului Uniunii Europene de executare a dreptului
concurenţei, în care Comisia Europeană acţionează atât ca anchetator, cât şi ca decident în primă instanţă, op.
cit., p. 66.
124
Cauza C-386/10 P, hotărârea din 8 decembrie 2011.
125
Cauza C-501/11 P, hotărârea din 23 august 2013.
126
H. Schwiter, op. cit., p. 57.
127
Compagnie maritime belge, cauzele conexate T-24/93, T-25/93, T-26/93 şi T-28/93., hotărârea din 8
octombrie 1996.

24
întreprinderi" din textul art. 102 TFUE se referă la faptul că o poziţie dominantă poate fi
deţinută de două sau mai multe entităţi economice, independente din punct de vedere juridic,
cu condiţia ca, sub aspect economic, să se prezinte sau să acţioneze împreună pe piaţa
relevantă, ca o entitate colectivă. Existenţa unei asemenea entităţi impune examinarea
legăturilor sau factorilor de corelare economică între întreprinderile componente, care le
permit să acţioneze independent de concurenţii, clienţii şi consumatorii lor. O poziţie de
"dominanţă colectivă" poate rezulta dintr-un acord ce intră sub incidenţa art. 101 TFUE, însă
un astfel de acord nu constituie un element suficient pentru ca, în sine, să permită o asemenea
concluzie; deşi poate constitui un indiciu extrem de puternic. În acest caz, se impune analiza
termenilor şi naturii acordului, pentru a decela relaţiile create între întreprinderi. O
"dominanţă colectivă" poate lua naştere şi într-un alt mod decât încheierea unei înţelegeri de
tipul celor enumerate de art. 101 TFUE, iar în această situaţie sunt examinaţi alţi factori de
corelare a comportamentului de piaţă al întreprinderilor, precum şi contextul economic,
inclusiv structura pieţei relevante 128. Dacă existenţa unei poziţii dominante colective rezultă
din poziţia pe care entităţile economice o deţin împreună pe piaţă, abuzul nu trebuie să fie în
mod necesar rezultatul acţiunii tuturor întreprinderilor; ci să reprezinte o manifestare a
poziţiei dominante colective129.
În al doilea rând, se observă că art. 102 TFUE nu permite derogări, precum în cazul
art. 101 alin. 3 TFUE. Această inflexibilitate a legiuitorului comunitar a fost atenuată de către
instituţiile Uniunii. "Articolul 82 CE nu are un echivalent al articolului 81 alineatul (3) CE.
Curtea şi Comisia au aplicat însă conceptele de justificare obiectivă şi proporţionalitate,
pentru a oferi o oarecare flexibilitate în aplicarea articolului 82 CE, care, altfel ar fi fost prea
draconică"130.
Un acord, o decizie sau o practică concertată pot conduce la crearea unei dominanţe
colective pe piaţă, caz în care se va aplica art. 102 TFUE, în măsura în care această poziţie
este folosită abuziv131. O derogare acordată în temeiul art. 101 alin. 3 TFUE nu împiedică
aplicarea art. 102 TFUE şi sancţionarea abuzului de poziţia dominată dobândită în temeiul sau
ca efect al derogării132.
153. Poziţia dominantă. Poziţia dominantă deţinută de una sau mai multe
întreprinderi se stabileşte doar după ce, în prealabil, s-a determinat piaţa relevantă, conform
criteriilor deja precizate. Instanţele europene sugerează o analiză complexă, la finalul căreia
se stabileşte piaţa relevantă, în raport de care se va determina poziţia dominantă şi, eventul, un
abuz de această poziţie. "(...) Piaţa produselor trebuie definită, ţinându-se cont de ansamblul
contextului economic, astfel încât să se poată aprecia puterea economică efectivă a
întreprinderii în discuţie. (...) Pentru a evalua dacă o întreprindere are posibilitatea de a se
comporta, într-o măsură apreciabilă, independent de concurenţii săi, de clienţii şi de
consumatorii săi, trebuie stabilit, în prealabil, care sunt produsele care, fără a fi substituibile
cu alte produse, sunt suficient interschimbabile cu produsele pe care întreprinderea le
propune, în funcţie nu doar de caracteristicile obiective ale acestor produse, în baza cărora
sunt apte îndeosebi să satisfacă nevoi constante, însă şi în funcţie de condiţiile de concurenţă,
precum structura cererii şi a ofertei de pe piaţă"133. Piaţa geografică a produselor, în raport de
care se manifestă poziţia dominantă, poate cuprinde Uniunea Europeană sau o parte

128
Compagnie maritime belge, cauzele conexate C-395/96 P şi C-396/96 P., hotărârea din 16 martie 2000.
129
Irish Sugar, cauza T-228/97, hotărârea din 7 octombrie 1999.
130
P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 1294. A se vedea şi L. Lazăr, Reformarea sistemului european al
concurenţei. Aspecte privind analizarea comportamentelor abuzive ale întreprinderilor dominante, volumul
Conferinţei Internaţionale Bienale, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, ediţia a VIII-a,
octombrie 2010, Universul juridic, 2011, p. 911-915.
131
Compagnie maritime belge, cauzele conexate C-395/96 P şi C-396/96 P, cit. supra.
132
BPB Industries, cauza T-65/89, hotărârea din 1 aprilie 1993.
133
Tetra Pak, cauza T-83/91, hotărârea din 6 octombrie 1994, pct. 163.

25
substanţială a acesteia (un stat membru, mai multe state membre sau doar o parte a unui stat
membru) şi presupune o apreciere economică. "Această piaţă poate fi definită ca teritoriul în
care toţi operatorii economici se găsesc în condiţii de concurenţă similare sau suficient de
omogene, în ceea ce priveşte exact produsele în discuţie, fără a fi necesar ca aceste condiţii să
fie perfect omogene"134.
Poziţia dominantă are la bază puterea economică a unei întreprinderi, care îi conferă
acesteia posibilitatea de a se opune unei concurenţe efective pe piaţa relevantă şi de a se
comporta independent, într-o măsură apreciabilă, în raport cu concurenţii, clienţii şi
consumatorii135. "O astfel de poziţie (…) nu exclude existenţa unei oarecare concurenţe, ci
permite societăţii care beneficiază de pe urma sa, dacă nu să decidă, cel puţin să influenţeze
considerabil condiţiile în care va evolua această concurenţă şi, în orice caz, să se comporte
într-o mare măsură fără a trebui să ţină cont de aceasta şi fără ca o astfel de atitudine să îi
aducă prejudicii (…)"136.
Existenţa unei poziţii dominante poate rezulta din mai mulţi factori, care, consideraţi
individual, pot să nu fie relevanţi. Cel mai relevant factor este cota de piaţă deţinută, care,
atunci când este foarte mare, este suficientă pentru a se concluziona în sensul unei poziţii
dominante. "Deţinerea unei părţi din piaţă de aproximativ 90% constituie prin ea însăşi, în
afară de existenţa unor împrejurări excepţionale, proba existenţei unei poziţii dominante. Într-
adevăr, este manifest că deţinerea unor asemenea părţi din piaţă plasează întreprinderea într-o
poziţie pe piaţă care o transformă într-un partener obligatoriu al celorlalţi operatori şi îi
asigură independenţa comportamentului, caracteristică unei poziţii dominante"137. Însă şi o
cotă de piaţă de 50% a fost considerată indiciu cert al unei poziţii dominante 138. Când cota de
piaţă nu este suficient de mare, autorităţile competente analizează puterea financiară a
întreprinderii sau alte avantaje care îi permit să se distanţeze de concurenţi. "Deţinerea unor
cote de piaţă de mare amploare este un indiciu deosebit de important pentru existenţa unei
poziţii dominante. Constituie, în plus, indicii valabile raportul între cotele de piaţă deţinute de
întreprinderea analizată şi concurenţii săi, îndeosebi cei care o urmează imediat, avansul
tehnologic pe care întreprinderea îl deţine în raport cu concurenţii săi, existenţa unei reţele
comerciale extrem de perfecţionate şi absenţa concurenţei potenţiale"139.
154. Abuzul. Construirea şi deţinerea unei poziţii dominante pe o anumită piaţă, la un
moment dat, nu sunt, în sine, contrare regulilor concurenţei. Pot fi rezultatul performanţei
economice, pe care economia de piaţă, model al pieţei interne, o încurajează. Exploatarea
anticoncurenţială a unei astfel de poziţii este sancţionată de art. 102 TFUE. Chiar şi în aceste
condiţii, întreprinderile aflate în poziţii dominante trebuie să manifeste o atenţie deosebită
pentru respectarea liberei concurenţe. "Articolul 86 din Tratat face să planeze asupra
întreprinderii aflată în poziţie dominantă, independent de cauzele unei astfel de poziţii, o
răspundere deosebită de a nu aduce atingere, prin comportamentul său, concurenţei efective şi
loiale pe piaţa internă"140. Simpla deţinere a unei poziţii dominante face ca întreprinderea să
aibă o obligaţie suplimentară în raport cu concurenţii săi, care îi poate modela întreaga
activitate sau o bună parte a acesteia, dat fiind că deja concurenţa este redusă pe piaţa
relevantă, ca urmare a poziţiei sale. Existenţa unei poziţii dominante nu privează
întreprinderea de dreptul de a-şi conserva interesele comerciale, atunci când acestea sunt
ameninţate, şi de a îndeplini, într-o măsură rezonabilă, actele pe care le consideră necesare
134
Tetra Pak, cit. supra., pct. 91.
135
Curtea de Justiţie a emis această definiţie în cauza United Brands (27/76), citată anterior, definiţie care a
rămas constantă în jurisprudenţa sa.
136
Hoffmann-La Roche, cauza 85/76, hotărârea din 13 februarie 1979, pct. 147.
137
Tetra Pak, cit. supra., pct. 121.
138
AKZO, cauza C-62/86, hotărârea din 3 iulie 1991.
139
Hoffmann-La Roche, cit. supra, pct. 148.
140
Compagnie maritime belge, cauzele conexate T-24/93, T-25/93, T-26/93 şi T-28/93, cit. supra, pct. 106.

26
pentru a-şi proteja interesele 141. Aceasta nu poate, în schimb, să acţioneze pentru a-şi întări
poziţia dominantă142.
Abuzul desemnează orice comportament al unei astfel de întreprinderi, care
denaturează sau împiedică dezvoltarea concurenţei de pe piaţa respectivă, inclusiv
consolidarea poziţiei dominante. Pentru ca art. 102 TFUE să fie aplicabil, este necesară o
legătură de cauzalitate între poziţia dominantă şi comportamentul abuziv al întreprinderii.
"Noţiunea de abuz este o noţiune obiectivă, care vizează comportamentele unei întreprinderi
în poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei în care, tocmai ca
urmare a prezenţei întreprinderii în cauză, gradul de concurenţă este deja slăbit şi care au ca
efect, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează o concurenţă normală a
produselor sau a serviciilor pe baza prestaţiilor agenţilor economici, să împiedice menţinerea
gradului de concurenţă încă existent pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe" 143. În lumina
acestei jurisprudenţe, exemplele date de art. 102 TFUE sunt forme "agresive" de exploatare a
poziţiei dominante: "impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare
sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile; limitează producţia, comercializarea sau
dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor; aplicarea în raporturile cu partenerii
comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj
concurenţial; condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte". Evident, această exemplificare nu este limitativă.
Dreptul Uniunii sancţionează inclusiv abuzul care se produce pe o piaţă conexă celei
relevante, în cadrul căreia întreprinderea deţine poziţia dominantă 144 sau pe o piaţă distinctă 145.
Prin urmare, dacă poziţia dominantă se determină prin raportare la o piaţă relevenată, abuzul
de această poziţie se poate manifesta şi pe alte pieţe. Curtea de Justiţie a decis că art. 102
TFUE este aplicabil şi în cazul în care poziţia dominantă nu este rezultatul acţiunii
întreprinderii, ci, mai curând, a sistemului legislativ naţional, din cauza căruia, pe piaţa
respectivă, nu poate exista concurenţă sau aceasta este extrem de limitată 146. Refuzul
aprovizionării concurenţilor147; cumpărarea instalaţiilor concurenţilor cu scopul de a le retrage
de pe piaţă148, acordarea unor preţuri avantajoase în schimbul unor angajamente de
exclusivitate149, practicarea unor preţuri discriminatorii sau a unor preţuri de eliminare a
concurenţei sunt printre cele mai frecvente exemple, din jurisprudenţa comunitară, ale
abuzurilor de poziţiile dominante deţinute de întreprinderi. Discriminarea în privinţa preţurilor
poate lua forma reducerilor de preţuri. Produsele sunt vândute fără o legătură cu costurile, în
funcţie de criterii subiective. Chestiunea cea mai gravă apare atunci când discriminarea se
face în funcţie de statele membre. Diferenţele privind cheltuielile de transport, fiscalitate,
salarizarea forţei de muncă, condiţiile de comercializare, etc, între statele membre pot justifica
practicarea unor preţuri diferite, însă acestea trebuie să constituie cauza reală a preţurilor

141
O întreprindere în poziţie dominantă care beneficiază de un drept de veto în privinţa accesului pe piaţă al
terţilor, este obligată să-l exercite în mod rezonabil. Dreptul de veto nu este utilizat rezonabil, dacă
întreprinderea, în cadrul unui plan menit să înlăture singurul concurent de pe piaţă, ia măsuri destinate să asigure
respectarea strictă a drepturilor sale (Compagnie maritime belge, cit. supra., pct. 248).
142
BPB Industries, cit. supra.
143
Hoffmann-La Roche, cit. supra, pct. 91.
144
Tetra Pak, cit. supra.
145
Aéroports de Paris, cauza T-128/98, hotărârea din 12 decembrie 2000.
146
CBEM, cauza 311/84, hotărârea din 3 octombrie 1985.
147
"Trebuie să afirmăm, încă de la început, că o întreprindere care dispune de o poziţie dominantă pentru
distribuirea unui produs – beneficiind de prestigiul unei mărci cunoscute şi apreciate de consumatori – nu poate
înceta livrările faţă de un client vechi şi care respectă uzanţele comerciale, de vreme ce comenzile acestui client
nu prezintă un caracter anormal" (United Brands, cit. supra, pct. 182).
148
Tetra Pak, cit. supra.
149
Hoffmann-La Roche, cit. supra.

27
diferenţiate150. Preţul de eliminare a concurenţei este stabilit sub un anumit nivel, pentru a
determina consumatorii să se aprovizioneze de la societatea care îl practică, cu prejudicierea
celorlalte societăţi, care ar putea inclusiv dispărea de pe piaţă, urmând ca dezavantajele
economice înregistrate de societatea aflată în poziţie dominantă să fie recuperate după ce
concurenţa pe piaţa relevantă a fost restrânsă sau eliminată. Eliminarea concurenţei se poate
face şi prin coborârea preţurilor, de către o întreprindere care deţine o cotă mare de piaţă, la
cele practicate de concurenţii săi, al căror unic avantaj concurenţial erau preţurile mai
reduse151. În alte situaţii, un asemenea preţ este practicat pentru a descuraja pătrunderea pe
piaţă a unor noi societăţi152.
Abuzul de poziţie dominantă se poate manifesta şi prin modificări structurale ale
pieţei. " (…) În absenţa unor dispoziţii exprese, nu se poate presupune că Tratatul, care prin
articolul 85 CE a interzis anumite decizii ale asociaţiilor obişnuite de întreprinderi urmărind
restrângerea concurenţei fără a o elimina, ar recunoaşte totuşi ca fiind legal, în cadrul
articolului 86 CE, ca întreprinderile, după ce au realizat o unitate organică, să poată atinge o
putere dominantă de aşa natură că orice posibilitate reală de concurenţă ar fi, în esenţă,
înlăturată. O astfel de diferenţă de tratament juridic ar crea în ansamblul regulilor privind
concurenţa o breşă susceptibilă să compromită funcţionarea corectă a pieţei comune. (…) 153"
Doctrina a remarcat interpretarea teleologică a Curţii. "Raţionamentul CEJ ilustrează
abordarea teleologică a acesteia. Principiile generale ale Tratatului sunt luate ca sprijin în
calitate de ghid pentru interpretarea unor articole speciale. Prevederile privind concurenţa sunt
luate în ansamblu şi interpretarea articolului 82 CE este puternic influenţată de dorinţa de a
evita orice «lacună» a Tratatului"154.
Abuzul de poziţie dominantă al unei sau mai multor întreprinderi este sancţionat dacă
este susceptibil să influenţeze comerţul între statele membre. Criteriile de apreciere sunt
comune cu cele aplicabile în cazul art. 101 TFUE. Regulamentul 1/2003 se aplică deopotrivă
înţelegerilor anticoncurenţiale şi abuzului de poziţie dominantă. De asemenea, controlul
jurisdicţional oscilează între "deferenţa" faţă de aprecierile economice complexe ale Comisiei
şi un control mai intens. În Tetra Laval, Tribunalul a apreciat că instanţele Uniunii nu pot
refuza să controleze interpretarea dată de Comisie datelor economice sau tehnice şi să
stabilească dacă elementele de probă conţin toate datele pertinente care trebuie luate în
considerare în aprecierea unei situaţii complexe şi dacă ele pot motiva concluziile extrase din
ele155. "Deşi Curtea recunoaşte Comisiei o marjă de discreţie în materie economică, aceasta nu
înseamnă că judecătorul comunitar trebuie să se abţină de la exercitarea controlului judiciar în
legătură cu interpretarea dată de Comisie datelor de natură economică. Într-adevăr,
judecătorul comunitar trebuie, în special, să verifice nu numai exactitatea materială a
elementelor de probă invocate, fiabilitatea şi coerenţa lor, ci şi dacă aceste elemente constituie
totalitatea datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia o situaţie
economică complexă şi dacă acestea sunt de natură să fundamenteze concluziile la care s-a
ajuns"156.

150
United Brands, cit. supra.
151
Compagnie Maritimes Belge, cit. supra.
152
AKZO, cauza C-62/86, hotărârea din 3 iulie 1991.
153
Continental Can, cauza 6/72, hotărârea din 21 februarie 1973, pct. 25.
154
P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 1276.
155
Tetra Laval, cit. supra, pct. 89.
156
Tetra Laval, cit. supra, pct. 39. A se vedea şi Kish Glass, cauza T-65/96, hotărârea din 30 martie 2000, pct.
64; Clearstream, hotărârea din 9 septembrie 2009, cauza T-301/04, pct. 47, etc.

28
 Secţiunea 3. Concentrările

155. Regulamentul 139/2004. Spre deosebire de înţelegerile între întreprinderi şi

poziţia dominantă pe care acestea o pot deţine la un moment dat, concentrările, operaţiuni
care pot conduce la poziţii dominante pe piaţă şi efecte anticoncurenţiale, nu au fost
reglementate de Tratate. Recunoaşterea acestei instituţii s-a făcut iniţial pe cale
jurisprudenţială, aplicându-se de regulă fostul art. 86 CE157, iar apoi de către legiuitorul
comunitar, prin regulamentele 4064/1989 şi 139/2004.
Regulamentul 139/2004 recunoaşte concentrările între întreprinderi nu doar ca
potenţial pericol pentru concurenţă, ci şi ca mod de reorganizare al societăţilor europene, în
contextul economiei mondiale. "Realizarea pieţei interne şi a uniunii economice şi monetare,
extinderea Uniunii Europene şi reducerea obstacolelor internaţionale în calea schimburilor şi a
investiţiilor vor duce în continuare la reorganizări majore ale societăţilor, în special sub formă
de concentrări. Astfel de reorganizări trebuie încurajate în măsura în care respectă cerinţele
unei concurenţe dinamice şi pot duce la creşterea competitivităţii industriei europene,
îmbunătăţind condiţiile de dezvoltare şi ducând la creşterea standardului de viaţă din
Comunitate"158.
157
Continental Can, cit. supra; British-American Tobacco, cit. supra.
158
Considerentele (3), (4).

29
 156. Concentrări de dimensiuni comunitare. Regulamentul 139/2004 se aplică în
cazul concentrărilor de dimensiuni comunitare, dimensiuni stabilite în principal prin cifra de
afaceri a întreprinderilor participante sau teritoriul geografic afectat. Conform art. 1 din
Regulament, o concentrare are dimensiune comunitară dacă cifra de afaceri totală realizată la
nivel mondial de toate întreprinderile implicate depăşeşte 5 000 de milioane EUR şi cifra de
afaceri totală realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două întreprinderi implicate
depăşeşte 250 de milioane EUR, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile
implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar
într-unul şi acelaşi stat membru. O concentrare care nu atinge pragurile de mai sus este
considerată a avea dimensiune comunitară, dacă cifra totală de afaceri combinată realizată la
nivel mondial de toate întreprinderile implicate depăşeşte 2 500 de milioane EUR; în fiecare
din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată realizată de toate
întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR; în fiecare din cel puţin trei state
membre care sunt incluse la litera (b), cifra totală de afaceri realizată de către fiecare din cel
puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 25 de milioane EUR şi cifra totală de
afaceri realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile
implicate depăşeşte 100 de milioane EUR, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre
întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la
nivel comunitar, într-unul şi acelaşi stat membru.
157. Forme ale concentrărilor. Din art. 3 al Regulamentului, rezultă că mecanismele
care conduc la concentrări economice sunt fuziunile, preluarea controlului asupra uneia sau
mai multor întreprinderi de către alte întreprinderi şi crearea unei societăţi în comun, care
îndeplineşte în mod durabil toate funcţiile unei entităţi economice autonome. În doctrină, s-a
exprimat opinia potrivit căreia dreptul Uniunii privind concentrările se aplică şi fuziunilor de
fapt, care implică o gestiune comună şi permanentă între întreprinderi, care îşi conservă
personalitatea juridică159. Astfel de întreprinderi formează o unitate economică, în timp ce
juridic rămân distincte. O altă manifestare a concentrărilor, identificată de data aceasta de
jurisprudenţă, este "dominanţa colectivă", noţiune ce aminteşte de poziţia dominantă,
instituţie de care concentrările sunt strâns legate. "(...) Într-adevăr, articolul 2 (...) nu exclude,
ca atare, posibilitatea aplicării Regulamentului la cazurile în care operaţiunile de concentrare
duc la crearea sau la consolidarea unei poziţii dominante colective, şi anume o poziţie
dominantă deţinută de părţile la concentrare împreună cu o entitate care are calitatea de terţ
faţă de această concentrare"160. Observăm că exemplul reţinut de Curte confirmă implicit şi
teza "fuziunilor de fapt", menţionată anterior.
Dacă fuziunea societăţilor nu ridică probleme deosebite, celelalte forme ale
concentrărilor economice necesită precizări. Preluarea controlului asupra unei întreprinderi
vizează atât controlul direct, cât şi cel indirect şi se poate realiza fie prin achiziţionarea de
valori mobiliare sau de active, fie prin contracte sau orice alte mijloace. Regulamentul se
aplică, aşadar, unei game variate de operaţiuni economice, care permit unei societăţi să
influenţeze decisiv o altă societate. Influenţa se poate realiza prin exercitarea dreptului de
proprietate sau a dreptului de folosinţă integrală sau parţială asupra activelor unei
întreprinderi ori a unor drepturi care conferă o influenţă decisivă asupra structurii, voturilor
sau deciziilor organelor unei întreprinderi (art. 3 alin. 2). Societăţilor în comun care au ca
obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurenţial al întreprinderilor
participante, în timp ce acestea din urmă rămân distincte juridic şi economic, li se aplică
dispoziţiile art. 101 TFUE. Prin urmare, "concentrarea se fundamentează pe ideea centrală a
preluării controlului, care rezultă dintr-o fuziune (ceea ce este destul de rar, ţinând cont de

159
L. Dubois, C. Blumann, op. cit.482.
160
Franţa/Comisie, cauzele conexate C-68/94 şi C-30/95, hotărârea din 31 martie 1998, pct. 166. A se vedea şi
Airtours, cauza T-342/99, hotărârea din 6 iunie 2002.

30
dificultatea unei fuziuni internaţionale), din crearea unei noi întreprinderi (această formă fiind
frecvent utilizată, sub denumirea comună de joint venture) sau din orice altă posibilitate de a
exercita o influenţă determinantă asupra activităţii unei întreprinderi" 161. Concentrările pot fi
orizontale (când au loc între societăţi care operează la acelaşi stadiu al procesului economic),
verticale (când au loc între societăţi care operează la stadii diferite ale procesului economic)
sau conglomerate (societăţile nu au legătură între ele, pe piaţa produsului).
Operaţiuni de concentrare au fost admise de instituţiile Uniunii, în cazul preluării unor
întreprinderi aflate în criză162. Atât Curtea de Justiţie, cât şi Comisia Europeană au condiţionat
admiterea acestor operaţiuni de respectarea următoarelor cerinţe: întreprinderea în criză ar fi
forţată să iasă de pe piaţă, în cazul în care nu era preluată de o altă întrepridere; nu existau
opţiuni mai puţin anticoncurenţiale de preluare a întreprinderii în criză; activele întreprinderii
în criză ar fi ieşit inevitabil de pe piaţă în absenţa concentrării163.
158. Elemente de procedură. Comisia Europeană deţine competenţa exclusivă în
aplicarea Regulamentului, sub controlul instanţelor care formează Curtea de Justiţie a Uniunii.
Regulamentul 139/2004 prevede însă atât expres, cât şi implicit, necesitatea colaborării
Comisiei cu autorităţile competente ale statelor membre, care îşi pot exprima opiniile cu
privire la procedurile implementate în materie de concentrări. Acest act normativ se
completează cu Regulamentul 4064/1989 al Consiliului privind controlul operaţiunilor de
concentrare între întreprinderi164 şi Regulamentul 447/98 al Comisiei 165. Spre deosebire de
înţelegerile între întreprinderi (art. 101 TFUE), concentrările nu se bucură de aceeaşi
prezumţie relativă de compatibilitate cu dreptul Uniunii. În privinţa acestei categorii, se
impune notificarea Comisiei şi parcurgerea unei proceduri de control, finalizate printr-o
decizie de admitere, înainte să devină efective. Punerea în aplicare a concentrărilor se
suspendă până la adoptarea unei decizii finale de către Comisie. La cererea întreprinderilor
implicate, Comisia poate acorda derogări de la regula suspendării operaţiunilor, după ce
analizează, printre altele, efectele suspendării asupra uneia sau mai multor întreprinderi
implicate în concentrare sau asupra unei terţe părţi şi ameninţarea reprezentată de concentrare
asupra concurenţei. Derogările se acordă sub "rezerva îndeplinirii unor condiţii şi obligaţii
destinate asigurării unor condiţii de concurenţă efectivă" (art. 7). "În practică, Comisia a
acceptat să răspundă prenotificărilor informale prin care întreprinderile o întrebau cu privire la
validitatea concentrării pe care o proiectau"166.
În cazul fuziunilor şi al preluării controlului, notificarea se face împreună de către
părţile la fuziune, respectiv de persoana sau întreprinderea care preia controlul asupra uneia
sau mai multor întreprinderi sau asupra unei părţi din una sau mai multe întreprinderi.
Persoanele sau întreprinderile implicate sau afectate de concentrare pot informa Comisia cu
privire la faptul că respectiva concentrare afectează în mod semnificativ concurenţa pe o piaţă
dintr-un stat membru, care prezintă toate caracteristicile unei pieţe distincte şi, prin urmare,
trebuie examinată, integral sau parţial, de către acesta. Comisia transmite această cerere
tuturor statelor membre, iar statul membru în cauză poate să îşi exprime acordul sau
dezacordul cu privire la operaţiune. În cazul în care statul membru rămâne în pasivitate, se
consideră că este de acord cu concentrarea. Dacă statul membru îşi exprimă dezacordul,
Comisia poate decide să trimită integral sau parţial cazul autorităţilor competente ale acestui

161
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 216.
162
Franţa/Comisie, cauzele conexate C-68/94 şi C-30/95, cit. supra.
163
Orintări privind evaluarea concentrărilor orizontale, cit. supra.
164
J. O. L 257 din 21/09/1990, p. 1 -12.
165
Regulamentul (CE) al Comisiei din 1 martie 1998 privind notificările, termenele şi audierile prevăzute de
regulamantul (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului referitor la controlul operaţiunilor de concentrare între
întreprinderi (J. O. L 61 din 02/03/1998, p. 1 -28).
166
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 502.

31
stat, în vederea aplicării legislaţiei naţionale. În cazul în care Comisia decide să trimită
integral cazul unui stat membru, se aplică legislaţia internă privind concurenţa.
Un stat membru poate informa Comisia că o concentrare ameninţă să afecteze
semnificativ concurenţa pe piaţa sa, care prezintă toate caracteristicile unei pieţe distincte sau
afectează deja concurenţa pe o astfel de piaţă, care nu constituie o parte semnificativă a pieţei
comune. Dacă Comisia apreciază că o astfel de ameninţare există, fie soluţionează ea însăşi
cazul în conformitate cu Regulamentul 139/2004, fie trimite cazul, parţial sau integral,
autorităţilor competente ale statului membru în vederea aplicării legislaţiei naţionale. Dacă
apreciază că piaţa naţională nu întruneşte caracteristicile unei pieţe distincte sau că
operaţiunea de concentrare nu constituie o ameninţare pentru concurenţa de pe piaţa naţională,
Comisia reţine cauza şi aplică Regulamentul 139/2004. În măsura în care o concentrare
afectează concurenţa pe o piaţă distinctă de pe teritoriul unui stat membru, care nu reprezintă
o parte semnificativă a pieţei comune, Comisia trimite, integral sau parţial, cazul autorităţilor
competente ale statului membru. Statele pot contesta deciziile Comisiei la Curtea de Justiţie şi
solicita aplicarea legislaţiei naţionale privind concurenţa.
În privinţa concentrărilor care nu au dimensiune comunitară şi pot fi examinate în
conformitate cu legislaţiile naţionale privind concurenţa a cel puţin trei state membre,
Comisia, dacă este informată în prealabil de către întreprinderile interesate, transmite cererea
tuturor statelor membre. Statele membre care sunt competente să examineze concentrarea îşi
poate exprima, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea cererii motivate, dezacordul
privind solicitarea de a trimite cazul. Dacă nici un stat membru nu şi-a exprimat dezacordul,
se consideră că respectiva concentrare are dimensiune comunitară, urmând a se aplica
Regulamentul 139/2004.
Statele membre pot solicita Comisiei să examineze acele concentrări, care, deşi nu
prezintă o dimensiune comunitară, afectează schimburile comerciale între statele membre şi
ameninţă să afecteze semnificativ concurenţa pe teritoriul statului membru sau al statelor
membre care formulează solicitarea. Comisia poate decide să examineze concentrarea, în
măsura în care apreciază că cele două condiţii de mai sus sunt îndeplinite, caz în care nu se
mai aplică legislaţiile naţionale. Din oficiu, Comisia poate informa unul sau mai multe state
membre că o concentrare, care nu are dimensiuni comunitare, este considerată a afecta
schimburile comerciale între statele membre şi ameninţă să afecteze semnificativ concurenţa
pe teritoriul unuia sau mai multor state membre şi invită aceste state să formuleze solicitarea
ca examinarea concentrării să aibă loc conform dreptului Uniunii.
În măsura în care se constată că o concentrare notificată intră în sfera de interes a
dreptului Uniunii, Comisia publică faptul că s-a făcut notificarea, menţionând în acelaşi timp
numele întreprinderilor implicate, ţările lor de origine, natura concentrării şi sectoarele
economice implicate. Examinând notificarea, Comisia poate decide că operaţiunea nu intră
sub incidenţa Regulamentului 139/2004 sau că, deşi intră sub incidenţa Regulamentului, nu
generează îndoieli grave privind compatibilitatea cu piaţa internă. În ambele situaţii, Comisia
emite o decizie, iar decizia de declarare a unei concentrări compatibile poate include
restricţiile necesare compatibilităţii acesteia. Aceste decizii pot fi revocate de Comisie, în
măsura în care au fost obţinute prin fraudă, la baza adoptării lor s-au aflat informaţii incorecte
furnizate de întreprinderi sau întreprinderile şi-au încălcat obligaţiile asumate.
În schimb, dacă concentrarea notificată Comisiei ridică îndoieli grave privind
compatibilitatea sa cu piaţa comună, Comisia iniţiază o procedură amănunţită de control,
aplicând criteriile prevăzute de art. 2 din Regulament. În cursul acestei proceduri,
întreprinderile pot modifica termenii concentrării, astfel încât aceasta să fie conformă cu
dreptul Uniunii. În acest caz, Comisia emite o decizie de admitere a concentrării, ce poate
conţine condiţiile şi obligaţiile destinate să asigure respectarea, de către întreprinderile
implicate, a angajamentelor pe care şi le-au asumat în vederea compatibilităţii concentrării cu

32
piaţa comună. Comisia evaluează dacă operaţiunea este compatibilă cu piaţa internă, în
funcţie de criteriile edictate de art. 2 din Regulament: nevoia menţinerii şi dezvoltării unei
concurenţe efective pe piaţa relevantă, în funcţie de structura acesteia şi concurenţa existentă
sau potenţială; poziţia pe piaţă a întreprinderilor implicate, puterea lor economică şi
financiară; alternativele disponibile furnizorilor şi utilizatorilor, accesul acestora la surse de
aprovizionare sau pieţe şi orice alte bariere legale sau de altă natură la intrarea pe piaţă,
tendinţele ofertei şi cererii pentru bunurile şi serviciile relevante, interesele consumatorilor
intermediari şi finali şi evoluţia progresului tehnic şi economic, cu condiţia ca acesta să fie în
beneficiul consumatorului şi să nu reprezinte un obstacol în calea concurenţei. În "Orientările
privind evaluarea concentrărilor orizontale în temeiul Regulamentului Consiliului privind
controlul concentrărilor economice între întreprinderi"167, document adoptat de Comisia
Europeană în 2004, aceasta a precizat mai multe criterii subsecvente pe care le are în vedere
în aplicarea articolului 2 din Regulament: dimensiunea cotei de piaţă a întreprinderilor
participante la concentrare, capacitatea entităţii ce rezultă din fuziune de a restrânge sau
elimina concurenţa de pe piaţă, uşurinţa cu care clienţii ar putea trece la alţi furnizori, etc.
Determinarea pieţei relevante este o etapă prealabilă şi necesară. Ea se face în funcţie
de criteriile prezentate în secţiunile anterioare 168. Concentrările care ridică obstacole
semnificative în calea concurenţei efective, în special ca urmare a apariţiei sau consolidării
unei poziţii dominante, vor fi declarate incompatibile cu dreptul Uniunii. Regulamentul face
trimitere la criteriile privind stabilirea poziţiilor dominante. Acesta permite şi chiar obligă
Comisia să ţină cont de creşterile de eficienţă pe care concentrarea le poate determina. "Pentru
a determina impactul unei concentrări asupra concurenţei de pe piaţa comună este necesar să
se ia în considerare orice creştere în eficienţă demonstrată şi potenţială, invocată de
întreprinderile implicate. Este posibil ca creşterile în eficienţă generate de concentrare să
contracareze efectele pe care le-ar fi avut altfel asupra concurenţei, în special potenţialele
efecte negative asupra consumatorilor şi ca, în consecinţă, concentrarea să nu ridice obstacole
semnificative în calea concurenţei efective de pe piaţa comună sau pe o parte semnificativă a
acesteia, în special ca rezultat al creării sau al consolidării unei poziţii dominante. Comisia ar
trebui să publice orientări privind condiţiile în care creşterea în eficienţă poate fi luată în
considerare la evaluarea unei concentrări"169. În aplicarea acestei prevederi din Regulament,
Comisia a precizat că are în vedere creşterile de eficienţă, în măsura în care profită
consumatorilor, sunt verificabile şi nu pot fi obţinute prin mijloace mai puţin dăunătoare
pentru concurenţă170. În mod semnificativ, Regulamentul obligă Comisia "să îşi încadreze
evaluarea în cadrul general pentru atingerea obiectivelor fundamentale" ale Tratatelor 171.
Regulamentul subliniază în mai multe rânduri importanţa unei concurenţe efective şi dinamice
pe piaţă, înţeleasă ca un mijloc de a creşte competitivitatea industriei europene, de a
îmbunătăţi condiţiile de dezvoltare şi de a creşte standardul de viaţă. O dată în plus,
concurenţa nu apare ca strict o valoare în sine, ci un instrument prin care pot fi atinse
obiectivele integrării europene.
În cursul procedurii de control, Comisia poate cere persoanelor şi întreprinderilor
implicate să îi furnizeze toate informaţiile necesare. La cererea Comisiei, guvernele şi
autorităţile competente ale statelor membre îi furnizează Comisiei toate informaţiile necesare
pentru aplicarea Regulamentului. Comisia poate intervieva orice persoană fizică sau juridică
care consimte să fie intervievată în scopul colectării de informaţii privind obiectul unei
investigaţii. În toate aceste situaţii, Comisia este ţinută să indice temeiul legal şi scopul
cererii. În al doilea rând, Comisia poate efectua inspecţii la întreprinderi şi asociaţii de
167
J.O. C. 31, 5.02.2004, p. 5-18.
168
A se vedea şi Schneider Electric, cauza T-310/01, hotărârea din 22 octombrie 2002, pct. 154.
169
Considerentul 29 din preambulul Regulamentului 139/2004.
170
Orientări privind concentrările orizontale, cit. supra.
171
Considerentul 23 din preambulul Regulamentului 139/2004.

33
întreprinderi şi poate solicita ca anumite inspecţii să fie făcute de către autorităţile competente
ale statelor membre, în conformitate cu legislaţiile naţionale. Potrivit art. 13, persoanele
împuternicite de Comisie să efectueze o inspecţie au competenţa "de a intra în orice sediu, pe
orice teren şi în orice mijloace de transport ale întreprinderilor sau ale asociaţiilor de
întreprinderi; de a examina registrele şi alte evidenţe privind activitatea comercială, indiferent
de formatul în care sunt păstrate; de a lua sau de a obţine, în orice format, copii sau extrase
din astfel de registre sau evidenţe; de a sigila orice sediu al activităţii comerciale şi orice
registre sau evidenţe pe perioada şi în măsura necesară pentru inspecţie; de a solicita oricărui
reprezentant sau membru al personalului întreprinderii sau al asociaţiei de întreprinderi
explicaţii asupra faptelor sau documentelor legate de obiectul şi scopul inspecţiei şi de a
înregistra răspunsurile". Inspecţia se efectuează pe baza unei autorizaţii scrise care
menţionează obiectul şi scopul inspecţiei, sancţiunile în caz de furnizare de informaţii
incorecte sau incomplete, precum şi dreptul de a solicita revizuirea deciziei de către Curtea de
Justiţie. În cazul în care se constată că o întreprindere se opune unei inspecţii, funcţionarii
împuterniciţi de Comisie beneficiază de sprijinul autorităţilor competente ale statului membru
în cauză, care le acordă asistenţa necesară, solicitând inclusiv intervenţia poliţiei sau a unei
forţe de ordine echivalentă. În asemenea situaţii poate fi necesară sau recomandabilă o
autorizaţie judiciară, care se emite în conformitate cu dreptul intern. Autoritatea judiciară
naţională nu poate contesta necesitatea inspecţiei şi nu poate solicita să i se furnizeze
informaţii din dosarul Comisiei. Decizia Comisiei este supusă controlului legalităţii, în faţa
Tribunalului Uniunii. Faptele reprezentanţilor întreprinderilor constând în furnizarea de
informaţii incorecte, inducerea în eroare, nerespectarea termenului impus pentru comunicarea
de informaţii, ruperea de sigilii aplicate de funcţionari sau alte persoane autorizate de Comisie
se sancţionează cu amenzi, ce pot fi aplicate de această instituţie, fără a depăşi 1 % din cifra
totală de afaceri a întreprinderii sau a asociaţiei de întreprinderi.
Dacă se constată că o concentrare a fost pusă în aplicare anterior notificării Comisiei;
mai înainte ca această instituţie să fi adoptat vreo decizie, iar concentrarea se dovedeşte a fi
contrară concurenţei specifice pieţei interne; cu încălcarea unor obligaţii pe care Comisia le
impusese întreprinderilor pentru ca operaţiunea să primească o hotărâre favorabilă; Comisia
poate solicita întreprinderilor să dizolve concentrarea şi să restabilească situaţia anterioară; să
dispună măsuri adecvate pentru a se asigura că întreprinderile se conformează acestei
solicitări, precum şi alte măsuri menite să restabilească sau să menţină o concurenţă
efectivă172. Întreprinderile sau asociaţiile de întreprinderi care nu notifică o concentrare înainte
de punerea în aplicare a acesteia sau nu respectă deciziile Comisiei adoptate în cursul
procedurii de control, pot fi sancţionate cu amenzi care nu depăşesc 10 % din cifra totală de
afaceri a întreprinderii. Amenzile se aplică prin decizie a Comisiei Europene, în funcţie de
natura, gravitatea şi durata încălcării dreptului Uniunii. Aceste decizii pot face obiectul unui
control jurisdicţional deplin al Tribunalului. Instanţa poate înlătura, reduce sau majora
cuantumul amenzii.
Penalităţile cu titlu cominatoriu, care nu pot depăşi 5 % din media zilnică a cifrei
totale de afaceri a întreprinderii sau a asociaţiei de întreprinderi, reprezintă un alt mijloc de
constrângere aflat la dispoziţia Comisiei. Instituţia poate recurge la aceste penalităţi pentru a
obţine informaţiile complete şi corecte pe care le-a solicitat, în scopul efectuării unei inspecţii
sau respectării unei obligaţii impuse întreprinderilor în cursul procedurii de control.
Asemenea amenzilor, penalităţile cu titlu cominatoriu pot face obiectul unui control de plină
jurisdicţie.
Comisia trebuie să respecte dreptul la apărare al întreprinderilor şi să permită accesul
la dosar cel puţin părţilor direct implicate, asigurând totodată protejarea secretului de

172
Tetra Laval, cauza T-80/02, hotărârea din 25 octombrie 2002.

34
afaceri173. De asemenea, aceasta informează întreprinderile cu privire la chestiunile
problematice, în termeni clari şi precişi, astfel încât să-şi poată exercita în condiţii optime
dreptul la apărare174. "Totuşi, accesul la anumite documente poate fi refuzat, mai ales la
documentele sau părţile din documente care conţin secrete de afaceri ale altor întreprinderi, la
documentele interne ale Comisiei, la informaţiile care permit identificarea persoanelor care au
formulat plângere şi care nu doresc să-şi dezvăluie identitatea, precum şi la informaţiile
comunicate Comisiei sub rezerva respectării caracterului lor confidenţial" 175. Cu excepţia
măsurilor luate provizoriu, înainte de adoptarea deciziilor specifice procedurii de control şi al
celor prin care se aplică amenzi sau penalităţi cominatorii, persoanele şi întreprinderile
implicate au posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile asupra obiecţiilor care li se aduc de
către Comisie. Potrivit art. 18 alin. 3 din Regulament, "Comisia îşi fundamentează decizia
numai pe obiecţiile asupra cărora părţile au putut să îşi prezinte observaţiile".
Înainte de a decide în privinţa soluţiei ce se impune în cursul procedurii aprofundate
de control, cu privire la amenzi şi penalităţile cominatorii, Comisia este obligată să consulte
Comitetul consultativ pentru concentrări, format din reprezentanţi ai autorităţilor competente
ale statelor membre. Avizul acestui Comitet nu este obligatoriu pentru Comisie. Totuşi,
Regulamentul dispune că instituţia trebuie să ţină seama în cea mai mare măsură de aviz şi să
informeze Comitetul despre modul în care avizul este luat în considerare. Cu protejarea
secretului de afaceri, avizul poate fi făcut public.
159. Controlul jurisdicţional. Deciziile Comisiei adoptate în temeiul Regulamentului
139/2004 sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Publicarea se face cu
respectarea interesului legitim al întreprinderilor privind protejarea secretelor de afaceri.
"Comisia este ţinută să aprecieze, conform unei analize prospective a pieţei relevante, dacă
operaţiunea de concentrare cu care este sesizată va genera o situaţia în care concurenţa
efectivă de pe piaţă va fi împiedicată semnificativ de întreprinderile participante, mai ales în
funcţie de factorii de corelare între ele, puterea de a adopta aceeaşi linie de acţiune pe piaţă şi
de a acţiona într-un mod apreciabil independent de alţi concurenţi, de clienţii lor şi în final, de
consumatori. (…) În acest sens, regulile de fond ale regulamentului şi îndeosebi articolul său
2, conferă Comisiei o anumită putere discreţionară, mai ales pentru aprecieri de ordin
economic. În consecinţă, controlul pe care judecătorul comunitar îl exercită asupra acestei
puteri, care este esenţial pentru definirea regulilor în materie de concentrări, trebuie efectuat
ţinându-se cont de marja de apreciere pe care o implică normele cu caracter economic, care
fac parte din regimul concentrărilor"176. În ciuda lacunelor, chiar de amploare, pe care o
decizie de incompatibilitate a Comisiei le poate prezenta, ea nu poate fi anulată doar pe acest
motiv, dacă din ansamblul său rezultă elemente care permit instanţei de control judiciar să
concluzioneze că operaţiunea de concentrare ar fi creat o piedică semnificativă în calea unei
concurenţe efective177. În contextul pe care l-am evocat în privinţa Regulamentului 1/2003,
Tribunalul tinde din ce în ce mai mult "să exercite un control aprofundat asupra elementelor
de probă aduse de Comisie, solicitând ca, prin exactitatea, fiabilitatea, coerenţa şi caracterul
cuprinzător al ansamblului datelor, să se justifice decizia adoptată"178.

173
A se vedea şi A. Pliakos, La protection des droits de la défense et les pouvoirs de vérification de la
Commission des Communautés européennes: une issue heureuse, RTDE, 1995, p. 449 şi urm.
174
Schneider Electric, cit. supra, pct. 440 şi urm.
175
Endemol Entertainment Holding, cauza T-221/95, hotărârea din 28 aprilie 1999, pct. 66.
176
Republica franceză, Societatea comercială a potasiului şi azotului (SCPA) şi Întreprinderea minieră şi chimică
(EMC)/Comisie, cauzele conexate C-68/94 et C-30/95, hotărârea din 31 martie 1998, pct. 221, 223, 224.
177
Schneider Electric, cit. supra, pct. 412.
178
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 487.

35