1

SISTEME DEPOZIŢIONALE MARIN CARBONATICE de adâncime mică

1. Generalităţi
Domeniul marin carbonatic de adâncime mică diferă de cel siliciclastic în următoarele
privinţe:
- sedimentele sunt produse în principal in situ prin procese chimice şi biochimice;
- granulometria nu este în mod necesar legată de tipul transportului, ci de dimensiunile
organismelor producătoare (foraminifere → material de dim siltice și arenitice);
- sedimentele sunt în mod frecvent atât cimentate, cât şi dizolvate in situ; mare parte din
mâlurile carbonatice este produsă prin bioeroziune (= acțiunea mecanică și chimică a diferitelor
grupe de viețuitoare asupra substraturilor calcaroase);
- precipitarea şi dizolvarea diferitelor tipuri de calcit a variat de-a lungul timpului geologic;
- cea mai mare parte a carbonaţilor este acumulată în ape cu adâncime mică şi calde din zona
ecuatorială; acumulări de carbonați există, însă, la toate latitudinile, inclusiv în zona polară.
Acumularea carbonaţilor este controlată de:
- tipul şi numărul organismelor; succesiunea de faune din timpul geologic (ex. depozite
calcaroase planctonice sunt înregistrate numai din Mezozoic încoace, nu și înainte);
- climă, care la rândul ei influenţează temperatura apei, circulaţia apelor, gradul de oxigenare
şi salinitatea;
- rata aportului de sedimente siliciclastice;
- domeniul tectonic.
Zonele de acumulare a carbonaţilor de mică adâncime sunt cunoscute sub numele de
platforme carbonatice. Acestea apar pe şelfurile continentale până la marginile lor. În aceeaşi
măsură pot caracteriza şi mările epicontinentale (epeirice).

2. Componentele majore ale sedimentelor/rocilor carbonatice

Sedimentele carbonatice şi calcarele sunt constituite din şase componente majore:
- carbonaţi biogeni (bioclaste şi bioedificii) – componentele dominante ale carbonatitelor
constituite din fragmente de protozoase, metazoare şi plante calcaoase (alge); materialul calcaros
este fragmentat prin procese fizice, chimice şi biologice; fragmentele mari pot rămâne in situ;
granulele biogene sunt indicatori paleobatimetrici şi ai nivelului energetic;
- peloide – fragmente de micrite de dimensiuni arenitice de diferite provenienţe (pelete
fecale, bioclaste sau oolite micritizate, fragmente fine de alge calcaroase cristaline; fragmente de
mâluri carbonatice litificate); nu sunt elemente diagnostic pentru ambianţa sedimentară;
- ooide (oncoide, oolite etc) – granule detritice sau bioclastice de dimensiuni arenitice cu
unul sau mai multe învelişuri carbonatice concentrice care se formează în ape calde cu adâncimi
mici, agitate, saturate şi suprasaturate cu CaCO3; anvelopele carbonatice reflectă episoade
succesive de acreţie; nu sunt elemente diagnostic pentru ambianţele sedimentare, unele fiind
resedimentate ca turbidite;
- agregate – particule compozite de dimensiuni arenitice formate prin aglutinare prin
intermediul filamentelor mucilaginoase ale cianobacteriilor, algelor şi ciupercilor microscopice în
ape mici, calme cum sunt cele din lagune şi golfuri;
- litoclaste şi intraclaste calcaroase – fragmente de sedimente carbonatice prelitificate mai
mult sau mai puţin similare cu cele în care sunt resedimentate;
- matrice (micrit) – componentă majoră a sedimentelor calcaroase şi calcarelor; algele sunt
capabile să producă cantităţi mari de mâluri aragonitice deoarece thalurile lor se dezintegrează
după moarte; în apele mai adânci mâlul calcitic este produs prin fragmentarea foraminiferelor şi
coccolitelor.

3. Producţia de sedimente carbonatice

Cantitatea de carbonaţi de natură biogenă din mările de adâncime mică este reflectată de un
parametru numit productivitate carbonatică. Aceasta, la rândul ei, depinde de grosimea zonei
 2

photice. De regulă, în funcţie de cantitatea de material în suspensie, zona photică se întinde până la
100 m adâncime, dar cea mai mare abundenţă de organisme calcaroase se localizează până la 10-
15 m adâncime, motiv pentru care această zonă este numită „fabrica de carbonaţi”.
Cei mai importanţi factori care controlează producţia de sedimente carbonatice sunt
temperatura, salinitatea şi intensitatea luminii (grosimea zonei photice a apelor bazinale) la care se
adaugă absenţa aportului de material terigen.
Ratele producţiei de carbonaţi în apele mici, limpezi, tropicale pot fi enorme, dar pot varia
local datorită unor factori fizici. Producţia de sedimente carbonatice a variat şi în timp, în funcţie
de succesiunea organismelor producătoare.
Asociaţiile de granule scheletice care apar pe rampele carbonatice depind de temperatura,
salinitatea şi grosimea zonei photice a apelor bazinale, în funcție de care sed ezvoltă diferite tipuri
de organisme furnizoare de bioclaste și/sau bioedificii):
- la latitudini joase, apele marine au peste 15ºC şi salinitate normală astfel încât coralii şi
algele verzi calcaroase împreună cu alte componente formează asociaţiile chlorozoan
(Chlorophyta – alge verzi + Zoantharia – corali).
- în mările închise, unde salinităţile sunt mai mari, se dezvoltă numai algele verzi, iar
asociaţiile rezultante poartă numele sunt chloralgale (Clorophyta algae – alge verzi).
- platformele carbonatice dezvoltate în apele reci sunt dominate de prezenţa foraminiferelor
şi moluştelor bentonice de aceea asociaţiile rezultante se numesc foramol (foraminifere +
moluște).

4. Procese de reprelucrare
1) Curenţii mareici operează cam în acelaşi mod ca în domeniul costier siliciclastic şi au ca
rezultat: o sortare bună a nisipurilor carbonatice în canalele mareice, acumularea mâlurilor
carbonatice în ape lagunare calme unde sunt adesea cimentate de vegetaţia din mlaştinile cu
mangrove. Curenţii mareici puternici pot dezvolta delte mareice şi transporta sedimente
carbonatice în apele mai adânci. Suprafeţele curăţate de sedimente sunt transformate în suprafeţe
dure (hardgrounds) de către fauna specializată în perforare şi încrustare.
2) Valurile datorită acţiunii de agitare a apelor contribuie la formarea ooidelor şi oolitelor pe
de o parte, iar pe de alta, în timp de vreme bună, operează ca în mediul siliciclastic, sortând
sedimentele, dezvoltând forme de fund (ripple, valuri de nisip şi dune) şi acumulând sedimentele
grosiere în bare de nisip, plaje şi insule de dimensiuni mici, iar la vreme rea, uraganele pot devasta
fronturile şi topurile recifelor dezvoltând pânze întinse de calcirudite cu claste de corali sau
spongieri pe platformele recifale şi provocând curgeri de debris în apele mai adânci.
3) Procesele gravitaționale de resedimentare (căderi de roci, slump-uri, slide-uri, curgeri de
debris, curenți turbiditici) sunt active mai ales în zonele cu gradient mare (anterecife, margini de
platforme etc) și duc la resedimentarea materialelor carbonatice formate la adâncimi mici (în
”fabricile de carbonați”) în ape bazinale adânci.

5. Procese postdepoziţionale
Diageneza timpurie = cimentarea şi dizolvarea sedimentelor carbonatice. În mările
contemporane, aragonitul este relativ instabil şi se va dizolva uşor pe sau în interiorul
sedimentelor, creând goluri şi alimentând apele cu ioni carbonaţi. Carbonaţii pot reprecipita în altă
parte, transformând sedimentele în calcare. Aceste procese pot acţiona rapid în interiorul
sedimentelor. Dacă sedimentele de peste suprafeţele cimentate sunt curăţate în timpul furtunilor
sau prin acţiunea curenţilor mareici apar suprafeţele dure (hardgrounds).
Apele dulci din porii sedimentelor pot dizolva, de asemenea, carbonaţii şi contribui la
apariţia porozităţii secundare.
Apele foarte sărate ale saramurilor bogate în Mg pot reacţiona cu CaCO 3, ducând la apariţia
dolomitelor (procesul de dolomitizare a calcarelor).
 3

6. SISTEMELE DEPOZIŢIONALE COSTIER CARBONATICE

Sectoarele costiere carbonatice sunt frecvent dezvoltate de-a lungul mărilor tropicale unde
organismele prosperă, iar productivitatea carbonatică este mare. Depozitele de plajă de material
carbonatic biogen pot apărea şi în zone climatice temperate la adăpost de aportul de material
terigen. Şi sectoarelor costiere carbonatice pot fi clasificate în funcţie de dominanţa unuia sau
altuia dintre procesele bazinale:
- dominate de valuri;
- dominate de maree;
- mixte.

6.1. Sectoare costiere dominate de valuri

Modul de sedimentare de-a lungul ţărmurilor micromareice cu productivitate carbonatică
foarte mare este foarte similar cu cel caracteristic ţărmurilor siliciclastice dominate de valuri.
Materialul carbonatic sub formă de detritus bioclastic şi ooide este reprelucrat sub acţiunea
valurilor şi resedimentat sub formă de grinduri marine şi cordoane litorale separate de uscatul
propriu-zis de lagune.
Sedimentele carbonatice depozitate pe cordoanele litorale şi strandplains sunt bine sortate şi
au un conţinut mic de matrice mâloasă (grainstone şi packstone după terminologia introdusă de
Dunhan, 1962). Structurile sedimentare caracteristice sunt stratificaţia oblică la unghi mic (LACS)
cu seturi de lamine înclinate atât spre mare în anteplajă, cât şi spre uscat în retroplajă. Nisipurile
carbonatice formate pe seama detritusului carbonatic de natură biogenă poate fi reprelucrat şi prin
procese eoliene şi resedimentat sub formă de dune în retroplajă. Dacă nisipurile acestor dune se
umezesc, carbonatul de calciu se poate dizolva parţial şi ulterior poate reprecipita, producând
cimentarea materialului superficial în roci cunoscute sub numele de eolianite (termenul este
utilizat de unii autori pentru nisipurile de dună cimentate, indiferent de compoziţie şi domeniul de
formare). Carbonaţii pot precipita, de asemenea, în jurul sistemelor radiculare ale plantelor
dezvoltate pe dunele eoliene, conservându-se sub formă de rizocreţiuni nodulare (concreţiuni
nodulare asociate cu sistemele radiculare)
O trăsătura caracteristică a domeniului carbonatic costier este apariţia şi dezvoltarea plajelor
cimentate (beachrock). Ionii carbonaţi (CO32-) din soluţii precipită în jurul granulelor de nisip şi al
clastelor ruditice, litificându-le complet. Rocile de pe anteplajă astfel formate servesc drept
substrat pentru diferite organisme care le perforează. Aceste nivele perforate reprezintă o
caracteristică uşor de recunoscut în coloanele litologice.
Dacă un cordon litoral este secţionat de un canal mareic, curenţii mareici au capacitatea de a
forma delte de flux şi reflux într-un mod similar sistemelor siliciclastice. Forma şi structurile
interne ale depozitelor rezultante sunt similare cu echivalentele lor clastice. Natura materialului
carbonatic acumulat în deltele de flux şi reflux depinde de tipul materialului carbonatic generat pe
şelful adiacent: poate fi detritus bioclastic (fragmente de cochilii) sau oolitic. În ambele situaţii
sedimentele sunt de tip grainstone şi packstone (vezi clasificarea lui Dunham, 1962).

Lagunele carbonatice
Sunt sedii sedimentare a materialelor fine care constituie alternanţe de strate de mâluri şi
wacke carbonatice (mudstone şi wackestone după clasificarea lui Dunham, 1962) în care sporadic
apar intercalaţii de grainstone şi packstone corespunzătoare conurilor de washover, pe flancul
extern, asociate cu cordoanele litorale. În domeniile mezotidale, barierele sunt secţionate de canale
mareice prin care se tranzitează cele mai grosiere materiale din sistem. Canalele mareice apar în
coloanele litologice ca unităţi lenticulare de grainstone şi packstone oolitice şi bioclastice cu
stratificaţie oblică, formate prin migrarea dunelor subacvatice pe delta de flux.
Sursa materialului carbonatic din lagune este constituită în principal de algele care se
dezvoltă în această ambianţă, iar detritusul grosier provine din distrugerea cochiliilor. În
sedimentele lagunare sunt abundente peletele (fecale) formate de moluşte şi crustacee. Natura şi
 4

diversitatea comunităţilor de plante şi animale din lagune este determinată de salinitate: lagunele
din domeniul mezotidal sunt supuse schimburilor mai frecvente de ape cu oceanul deschis decât
cele din domeniul micromareic.
Climatul local are, de asemenea, influenţă asupra acestei caracteristici, lagunele din domeniul
arid devenind hipersaline şi populate de comunităţi restrânse de faune. În climatele umede,
evaporarea este mai limitată, salinitatea apelor fiind cvasi-normală, astfel că sunt prezente
populaţii diversificate de faune.

6.2. Sectoarele costiere dominate de maree

Curenţii mareici din sectoarele costiere carbonatice transportă şi depozitează materiale
grosiere în canalele mareice şi fine pe şesurile mareice. Depozitele de canale mareice sunt similare
cu cele ce caracterizează canalele mareice din estuarele clastice. Bazele lor sunt de tip eroziv,
acoperite cu pavaje grosiere constând din fragmente mari de cochilii şi intraclaste de sedimente
carbonatice litificate, remobilizate de pe flancurile canalelor. Nisipurile carbonatice sunt
sedimentate pe barele mareice şi formează grainstone şi packstone cu stratificaţie oblică.
Abandonarea canalelor mareice este marcată de sedimente mai fine (mudstone şi wackestone) care
acoperă nisipurile de dune. Bioturbaţia este omniprezentă şi poate fi atât de intensă, încât să
mascheze structurile sedimentare primare.
Subdomeniul intertidal este supus uscării subaeriene în timpul mareei joase. Spre deosebire
de mâlurile siliciclastice, care rămân umede în timpul expunerii subaeriene, cele carbonatice au
tendinţa de a se usca rapid.
Cele mai multe sectoare carbonatice dominate de maree sunt localizate în zone climatice
calde în care apa se evaporă rapid. Pe parcursul uscării, se precipită ciment carbonatic, ceea ce are
ca rezultat formarea unor cruste litificate. Precipitarea repetată a cimentului carbonatic în aceste
cruste determină creşterea lor în volum şi, în consecinţă, deformarea lor în proeminenţe poligonale
numite teepee sau pseudoanticlinale. Pe măsura dezvoltării lor pe verticală, dedesubt se formează
cavităţi în care precipită calcit sparitic (sparit = cristale de calcit de dimensiuni mari). De
asemenea, se mai formează cavităţi izolate şi tuburi verticale goale în mâlurile intertidale prin care
apa şi aerul din sedimentele umede au fost expulzate în timpul uscării. Cimentul calcitic insular
care se dezvoltă în cavităţile mâloase dă naştere unei texturi numite fenestrae sau cavitaţi
fenestrae. Fenestrele verticale se pot forma şi pe baza sistemelor radiculare verticale. Mâlurile
caracterizate de cavităţi mici umplute cu calcit sunt numite calcare ochi de pasăre (birds-eye
limestones).
O trăsătură comună şesurilor mareice carbonatice este formarea peliculelor algale sau
microbiene (algal or microbial mats) care captează particule carbonatice foarte fine pe care le
agregă în lamine stromatolitice foarte fine şi bine dezvoltate.
Stromatolitele pot avea aspect de strate orizontale sau protuberanţe neregulate pe şesurile
mareice. Aceste edificii tind să fie mai bine dezvoltate în sectoarele mai înalte ale subdomeniului
intertidal, mai puţin favorabil altor categorii de organisme pentru care reprezintă o sursă de hrană;
în special gasteropodelor care „pasc” peliculele algale.

7. PLATFORME CARBONATICE
Pe baza morfologiei, se pot recunoaşte mai multe tipuri de platforme (sisteme mai mult sau
mai puțin echivalente șelfurilor siliciclastice):
- rampe carbonatice = şelfuri slab înclinate (cca 1º), similare celor siliciclastice, pe care
adâncimea apei creşte progresiv proximal-distal;
- şelfuri barate = domeniu de acumulare care nu are corespondent siliciclastic; distal este
delimitat, de regulă, de recife de corali;
- platforme epeirice = zonele periferice cu suprafaţă mare ale mărilor localizate pe crustă
continentală; în prezent nu există exemple de platforme carbonatice epeirice, dar în
depozitele geologice au ponderi importante; exemple din Europa sunt stivele groase de
 5

calcare triasice şi jurasice (gandiţi-vă la calcarele din Cheile Bicazului de exemplu!); se

crede că unele au avut milioane de km2;
- platforme izolate = regiuni de acumulare a carbonaţilor la adâncime mică, înconjurate în
întregime de ape adânci;
- platforme scufundate = foste platforme carbonatice unde nm se ridică prea repede pentru ca
sedimentarea carbonatică să poată compensa, astfel încât este substituită de procese
sedimentare de adâncime mare.

7.1. Rampe carbonatice

Rampa carbonatică este o suprafaţă uşor înclinată (<1º). Caracterizează marginile bazinale
pasive şi marginile cratonice ale avanfoselor (sau depozonele forebulge). Zona care suportă
procesele bazinale energice se află în imediata vecinătate a ţărmului. Cele mai multe sisteme
depoziţionale de acest tip sunt caracterizate de trei sectoare în funcţie de procesele sedimentare
dominante:
- rampa internă, deasupra bazei valurilor de vreme bună, unde procesele de reprelucrare prin
intermediul valurilor şi mareelor sunt aproape continue; ca şi în cazul sistemelor
siliciclastice, se pot recunoaşte în acest subdomeniu, în funcţie de tipul procesului, plaje,
şesuri mareice, complexuri cordon litoral-lagună (cu grainstones şi packstones cu sortare
bună cu stratificaţie planară şi/sau wackestone bioturbate); în bazinele cu nivel energetic
ridicat se pot dezvolta bancuri (shoals) nisipoase oolitice şi bioclastice şi recife mici
(biostrome şi recife izolate de corali, lamelibranchiate, rudişti, stromatoporide) (vezi
detaliile mai sus);
- rampa mediană localizată între baza valurilor de vreme bună şi baza valurilor de vreme rea,
unde valurile de furtună domină, iar ca facies caracteristic este de semnalat tempestitul
carbonatic; gradul de amalgamare al tempestitelor scade proximal-distal;
- rampa externă situată sub baza valurilor de vreme rea, unde procesele sedimentare sunt de
tip pelagic și hemipelagic, eventuala intervenţie a celor cu nivel energetic ridicat fiind
rezultatul furtunilor majore; dacă rampa distală se află la adâncimi mici, tempestitele pot fi
frecvente; în cazul rampelor dezvoltate în bazine închise, în acest subdomeniu se poate
instala un mediu anoxic, în consecinţă sedimentându-se pelite negre (bogate în materie
organică).
Rampa trece distal în bazin deschis în care ajung cantităţi foare mici de sedimente din zonele
proximale. Unele depozite de resedimentare gravitaţională sunt totuşi posibile.
Şelfurile şi mările cu regim microtidal sunt dominante de procesele de reprelucrare, redistri-
buire şi resedimentare a carbonaţilor produşi în „fabrică”, determinate de valuri şi furtuni.
Pe şelfurile mezo- şi macrotidale, curenţii mareici distribuie sedimentele şi afectează puternic
zona costieră.
Măsura în care valurile, furtunile şi curenţii mareici afectează şelfurile carbonatice depinde
de adâncimea apei, de aceea procesele şi faciesurile sedimentare de pe rampele carbonatice au o
distribuţie proximal-distală relativ simplă şi predictibilă.

O succesiune dezvoltată în timpul progradării unei rampe carbonatice prezintă o tendinţă

generală de tip CU (coarsening upward) de tipul:
- mâluri carbonatice (mudstone) şi wackestone (vezi clasificarea rocilor carbonatice după
Dunham, 1962) de rampă externă la care se adaugă strate de furtună constituite din grainstone; de
asemenea, apar depozite de tipul turbiditelor (turbidite calcaroase);
- mâluri carbonatice (mudstone) cu tempestite calcaroase şi grainstone cu stratificaţie de tip
hummocky de rampă mediană;
- grainstone oolitice şi bioclastice cu structuri de valuri şi curenţi şi packstone bioturbate pe
rampa internă; sisteme depoziţionale de tipul plajelor apar în zonele costiere dominate de valuri; în
zonele mezo şi macromareice se acumulează faciesuri grosiere în canalele mareice (grainstone de
ex) şi mâluri carbonatice pe şesurile mareice;
 6

- grainstone cu stratificaţie oblică în seturi decimetrice la metrice aparţinând zonei costiere;

topul succesiunii poate include sedimente fine lagunare sau mareice (de şes mareic).
Gradul de sortare al materialului creşte din bază spre top, reflectând creşterea energiei
bazinale caracteristică apelor cu adâncime mică. Toată succesiunea poate fi perturbată de prezenţa
recifelor mici.

7.2. Şelfuri carbonatice barate

Multe dintre platformele carbonatice contemporane prezintă o rupere semnificativă de pantă
între şelful intern cu ape mici (0-30 m) şi zona externă, caracterizată de ape adânci. La ruperea de
pantă se formează o zonă distinctă, cu topografie pozitivă (recife de corali, bancuri de nisipuri
oolitice submarine, sistem de insule) în care procesele bazinale au nivel energetic ridicat. Bariera
protejează, de regulă, o lagună internă (sute de m la zeci de km lăţime) localizată pe şelf. Dacă
marginea distală nu este asociată cu asemenea forme acumulative, sistemul este numit de şelf
deschis. Prezenţa marginii distale acumulative este factorul critic care face diferenţa între o rampă
şi un şelf cu morfologie plată. Şelfurile carbonatice se deosebesc de cele siliciclastice prin
morfologia lor plată (producţia mare de sedimente echilibrează ridicarea nivelului mării).
Caracterizează marginile bazinale pasive.
Caracterul depozitelor acumulate în lagună este determinat de gradul de comunicare cu
oceanul deschis:
- lagunele închise cu circulaţie limitată pot fi permanent sau temporar hipersaline, iar
asociaţiile de faune formate din specii foarte rezistente, dar puţin numeroase; de regulă,
spre uscat se pot învecina cu sabkha;
- lagunele deschise sunt caracterizate de bancuri submarine constituite din grainstone şi
packstone lenticulare.
Recifele care delimitează şelfurile barate sunt sisteme depoziţionale cu productivitate mare
drept consecinţă a acţiunii curenţilor de upwelling (curenţi cu densitate mare care curg ascendent
pe povârniş aducând ape bogate în nutrienţi din profunzimea oceanelor. În acelaşi timp, sunt zone
cu nivel energetic ridicat deoarece sunt expuse acţiunii valurilor de vreme bună şi furtună.

Succesiunea sedimentară a şelfurilor carbonatice barate - modelul de faciesuri ”XYZ”

Bazin/şelf deschis
- mâluri carbonatice pelagice de câmpie bazinală;
- turbidite carbonatice (remobilizate de valurile de furtună şi resedimentare) + mudstone
pelagice/wackestone;
- faciesuri brecioase de povârniş;
- faună mixtă: marină de adâncime mică resedimentată şi pelagică.

Faciesurile “X” de şelf extern: barieră măturată de valuri cu energie mare;

- “recife” biohermice şi nisipuri carbonatice dezvoltate pe seama eroziunii acestora;
- faciesuri carbonatice de tip grainstone/packstone şi boundstone;
- alge, corali, spongieri, stromataporide, briozoare, rudişti

Faciesurile “Y” de şelf median (carbonaţi de şelf subtidal): retrobarieră subtidală cu energie
mică = “fabrica de carbonaţi";
- producţie abundentă de mâluri carbonatice biogene: circulaţie bună a apelor; variaţii mici
de temperatură; bioturbaţii intense;
- recife izolate şi grainstone;
- faciesuri carbonatice wackestone/ mudstone; mâluri peletale şi “grapestone“, brachiopode,
pelecipode, gasteropode, crinoidee, echinoderme

Faciesurile “Z“ de şelf intern (“domenii peritidale”): zona interdidal-supratidală inundată

periodic în timpul furtunilor (vezi mai sus):
 7

- variaţii extreme ale temperaturii şi salinităţii (ape hipo- la hipersaline controlate climatic):
domeniul variabil dpdv al condiţiilor fizice;
- stromatolitele şi laminaţiile criptoalgale sunt frecvente; mâluri algale;
- pelicule algale, crăpături de uscare, claste rip-up; fenomene de litificare timpurie, oncolite,
depozite dolomitice primare şi evaporitice
Stromatolitele sunt produse ale proceselor vitale ale cianobacteriilor (numite şi alge verzi-albastre). Pot apărea sub
formă de pelicule (mats) (Abu Dhabi) şi/sau recife de dimensiuni mari (Bahamas sau Golful Rechinului din Australia).
Cianobacteriile precipită carbonat de calciu sub formă de strate sau domuri şi sfere de diferite dimensiuni.
Stromatolitele stratificate au fost mai frecvente în Precambrian, dar sunt cunoscute în tot Proterozoicul.
Modul de dezvoltare în timp al succesiunilor carbonatice de acest tip diferă de cel al
sistemelor siliciclastice din cauza organizării proximal distale. Astfel, subdomeniile descrise au
tendința de a se menține stabile în timp pe fondul tidicării nivelului mării, acumularea făcându-se
mai ales prin acreție verticală. Sistemul va rămâne stabil atâta timp cât rata dezvoltării pe verticală
a recifelor distale va fi echilibrată de rata ridicării nivelului mării. O ridicare a nm cu rată mult mai
mare decât a dezvoltării recifelor distale, va duce la ”saltul” brusc spre uscat al acestora și
reorganizarea sistemului. O coborâre a nivelului mării va duce la expunerea sistemului și
carstificarea lui superficială.

7.3. Platforme carbonatice epeirice

Nu există exemple de şelfuri epeirice în mările actuale, aşa că informaţiile se referă la
platformele carbonatice fosile care au existat în perioadele în care nivelul mării era atât de ridicat,
încât s-au produs transgresiuni majore pe continente. Mai ales Mezozoicul a fost caracterizat de
sisteme depoziţionale de acest tip, cel puţin în cazul Europei. Este posibil ca unele dintre aceste
platforme epeirice să fi fost, de fapt, zone proximale ale unor vaste şelfuri şi rampe carbonatice. Se
dezvoltă pe zone cratonice stabile (bazine de tip sag şi bazine intraplatformice).
Caracteristici:
 1. climat cald constant;
 2. ape marine limpezi cu adâncimi mici (de m la zeci de m) extinse pe suprafeţe vaste;
 3. uscaturi limitate ca extindere cu influenţă directă asupra domeniului carbonatic legată de:
     a. influxul limitat de sedimente terigene;
     b. aportul redus de ape dulci ;
     c. posibil rate mari de evaporare (în funcţie de poziţia paleogeografică);
     d. circulaţie lentă.
 4. productivitate organică mare;
 5. suprafeţe vaste de sedimentare carbonatică.
Există mai multe modele utilizate pentru explicarea condiţiilor şi proceselor asociate cu
şelfurile epeirice din trecutul geologic al Pământului. Cel de mai jos presupune că efectul
curenţilor mareici era foarte mic din cauza adâncimii mici a apelor. Circulaţia restrictivă este
influenţată numai de valurile de vânt. Influenţa furtunilor este majoră în modelarea acestui
domeniu. Trei subdomenii sedimentare caracterizate de procese şi respectiv produse distincte au
fost recunoscute:
Zona X: şelful subtidal
Este un „şelf” deschis, de sute de km lăţime, pe care sedimentarea este preponderent pelitică
(mudstone carbonatice). Valurile de vreme bună şi cele de furtună sunt responsabile de
redistribuirea sedimentelor; procesele de redistribuire sunt similare celor de pe şelfurile
siliciclastice, iar faciesurile sedimentare sunt controlate de adâncimea apei. Structurile sedimentare
reflectă intervenţia valurilor şi curenţilor. Materialul faunistic este constituit dintr-un amestec de
organisme allohtone şi autohtone (mai ales de tip pelagic).
Zona Y: bancuri submarine
Bancurile submarine sunt reliefuri pozitive dispuse paralel cu linia ţărmului la distanţe mari
de aceasta spre larg (zeci-sute de km). Pot avea lăţimi de zeci de km. Pe bancurile submarine
procesele bazinale au energie maximă.
 8

Sunt caracterizate în principal de nisipuri carbonatice (calcarenite), oolite şi bioclaste cu

structuri sedimentare dovedind intervenţia valurilor şi curenţilor induşi de valuri similare celor ce
caracterizează şelfurile siliciclastice. Mâlurile carbonatice sunt îndepărtate din acest subdomeniu
datorită acţiunii energice a valurilor.
Zona Z: şelf intern.
Reprezintă sectorul vast (zeci la sute de km lăţime) cuprins între ţărm şi bancurile submarine
(zone Y). În vecinătatea ţărmului între zona Z şi sectorul costier (şesurile mareice carbonatice,
lagune carbonatice, plaje carbonatice etc) se stabilesc relaţii complexe.
În zona Z salinitatea poate varia de la marin normală la hipersalină sau chiar salmastră în
funcţie de climă, de gradul de izolare a subdomeniului, de circulaţia apelor etc. În funcţie de
salinitatea apelor, se dezvoltă şi asociaţiile faunistice. Depozitele acumulate în această zonă sunt
constituite din dolostone şi evaporite singenetice (în cazul apelor hipersaline cu un conţinut mare
de Mg2+). Acumularea unor mâluri bogate în materie organică este posibilă de asemenea.

7.4. Platforme izolate

Zone insulare (de la km la, mai rar, sute de km) cu ape mici înconjurate de ape adânci.
Marginile platformelor izolate pot fi de tip rampă sau, mai frecvent, tip povârniş abrupt (>15º).
Exemplul contemporan al platfomelor izolate este Great Bahama Bank, având top neted și plat
acoperit de ape cu adâncimi <10 m. Pe margini, depozitele sunt fie bioconstruite (recife), fie
acumulate sub formă de bancuri oolitice submerse. Pe topul platformei acumularea se face
preponderent din suspensie (mudstone calcaroase). Procesele bazinale (valurile – de vreme bună şi
de furtuna – şi mareele) afectează cu preponderenţă marginile platformei cu topografie pozitivă.
Caracteristici:
1) ape calde, adâncimi < 20m
2) ape reci, 200-300 m
3) platformele izolate contemporane caracterizează apele calde. Sunt dominate de
valuri/maree, furtunile ocazionale având un impact important asupra transportului
sedimentelor. Sedimentele mai grosiere sunt prezente în sectoarele cu energie mare.  
Ca şi în cazul celorlalte platforme carbonatice, se pot recunoaşte subdomenii depoziţionale:
- platforma marginală – dominată de depozite coralgale şi oolitice (până la 50 m adâncime);
se formează în zonele afectate de valuri şi curenţi mareici pe marginea în bătaia vântului;
faciesurile sedimentare constau din recife, grainstone cu fragmente de corali, alge coraligene,
moluşte şi alte; recifele nu sunt continue, ci pot fi secţionate de canale mareice care permit
schimbul de ape între laguna internă şi oceanul deschis; curenţii mareici sunt vectorii prin
intermediul cărora sedimentele formate in situ în lagune sunt exportate către povârnişul extern al
platformei; recifele marginale sunt bordate periferic-intern de nisipuri oolitice modelate de valuri
(ondulaţii, stratificaţie oblică la unghi mic etc; d<3m)
- platforma internă - este caracterizată de trei benzi de faciesuri sedimentare controlate de
nivelul mareelor; faciesul agregatelor granulare (d<9 m) lipsit de mâluri carbonatice din cauza
energiei mari a valurilor; granulele individuale sunt aglutinate de cianobacterii sau ierburi de mare
şi alge calcaroase (Halimeda); faciesurile peletelor şi mâlurilor succed faciesul agregatelor
granulare în zonele platformice caracterizate de energie mică; sedimentele sunt puternic bioturbate;
organismele sunt abundente numeric, dar reduse specific.
Sedimentarea este preponderent carbonatică deoarece nu există sursă de material terigen.
În această categorie mai intră atolii mici localizaţi pe conuri vulcanice submarine inactive,
platformele localizate pe horsturile care caracterizează marginile de distensiune (Marea Roşie) sau
platformele extinse areal de tipul Bahamasului. Distribuţia sedimentelor este controlată de valurile
induse de vânturile dominante. Pe marginea expusă valurilor de vânt se dezvoltă recife. Interiorul
platformei este o regiune cu sedimentare liniştită (nisipuri carbonatice sau calcarenite).

8. Potenţialul de conservare al sedimentelor

Este destul de bun pe şelfurile continentale în subsidenţă, dar secvenţele lor sunt frecvent
 9

incomplete cu întreruperi în depozitare şi eroziune datorată eroziunii subacvatice sau subaeriene.

9. Domenii depoziţionale asociate

Costier siliciclastic – depozitele carbonatice se pot amesteca cu nisipuri cuarţoase sau mâluri
bogat argiloase dacă există surse de asemenea sedimente în apropiere. Sedimentarea siliciclastică
poate fi substituită de cea carbonatică dacă aportul dinspre continent este diminuat.
Evaporitic – şelfurile carbonatice adesea bordează domeniile de tip sabkha, iar carbonaţii
marini pot trece lateral în evaporite de ţărm. Nivelele superioare de evaporare pot provoca pierderi
importante de apă din lagunele închise şi pot determina depozitarea evaporitelor într-o secvenţă de
calcare sau dolomite.

10. Efectul tectonicii

Este foarte important dacă schimbă efectiv adâncimea locală a apei. Subsidenţa funda-
mentului într-o zonă şi adâncirea apei duc la întreruperea precipitării carbonaţilor şi, în acelaşi
timp, sursa bentonică a carbonaţilor este pierdută.
Dacă nu există aport terigen sau acesta este foarte mic, singurul sediment care se acumulează
este cel provenit din necton și plancton (foraminifere, cocolite, cefalopode). Rezultatul este
acumularea foarte lentă (nivele de condensare) a unei secvenţe carbonatice de apă adâncă.
Ridicarea fundamentului poate crea zone cu ape mici unde poate începe producţia
carbonaţilor sau poate duce la emergenţa sedimentelor carbonatice pe insule, iar sub acţiunea
apelor dulci (de precipitaţie sau freatice) debutează procese de carstificare a calcarelor.

11. Efectul fluctuaţiilor nivelului mării

Fluctuaţiile nivelului mării afectează zone mai mari. Ciclicitatea acestor fluctuaţii (controlată
de avansarea şi retragerea calotelor glaciare de ex.) poate controla dezvoltarea suprafeţelor
carstice, iar prin inundarea lor ulterioară, iniţierea noilor cicluri depoziţionale.
Rata producţiei de sedimente carbonatice este dependentă de adâncime, atât nm, cât şi spaţiul
de acomodare reprezentând factori critici. În funcţie de cele două variabile, pot apărea următoarele
situaţii extreme :
- expunerea subaeriană a platformelor – asociată cu coborârea nm – depozitele acumulare
vor fi erodate şi diagenizate ;
- înecarea platformelor – pe fondul transgresiunilor rapide, fabricile de carbonaţi ajung sub
zona photică, ceea ce înseamnă stoparea producţiei de sedimente; aceasta situaţie apare
când rata ridicării nm >rata sedimentării; această situaţie poate apărea şi ca urmare a
subsidenţei tectonice cu rată mare;
- inundarea, situaţie de tranziţie între cele de mai sus

11. Efectul modificărilor climatice

Schimbările de temperatură sunt foarte importante, cele mai multe sedimente carbonatice de
pe şelfurile continentale (inclusiv recifele) apar în condiţiile în care temperatura apei de suprafaţă
este mai mare sau egală cu 20ºC (climate tropicale şi subtropicale). Scăderea temperaturii apei
poate provoca încetarea precipitării micritelor. Creşterea cantităţii de precipitaţii pe uscaturile
învecinate poate duce la creşterea dramatică a aportului de sedimente terigene care blochează
dezvoltarea recifelor şi diluează cantitatea carbonaţilor în soluție. Suspensiile bogate în minerale
argiloase împiedică dezvoltarea algelor şi bacteriilor.