A timpul revărsărilor, fiind alcătuită
din aluviuni recente.
Acumulare. Proces morfogenetic de
depunere a particulelor minerale sau
organice prin acţiunea diferiţilor
agenţi geomorfologici. În funcţie de
condiţiile şi agentul care o
determină, se diferenţiază în:
marină, lacustră, fluvială
(aluvionare), eoliană, glaciară,
deluvială etc.
Acumulare coluvială. Proces de
depunere, de obicei la baza
versanţilor, a materialului fin
provenit din şiroire sau din spălarea
suprafeţelor slab înclinate.
Acumulare deluvială Acţiune de
depunere a materialului deplasat în
urma proceselor de versant
(eroziune, alunecare, solifluxiune
etc.).
Afloriment Deschidere la suprafaţă a
rocilor din substrat, mai ales datorită
acţiunii erozive a apei curgătoare,
dar şi a proceselor gravitaţionale
(alunecări de teren, prăbuşiri etc.)
sau lucrărilor în carieră.
Afluent Curs de apă care se varsă într-
un râu sau într-un lac. În acelaşi
sens se poate vorbi şi despre gheţari.
Aglomerat vulcanic Rocă formată din
fragmente de diverse mărimi,
nesortate, de la cenuşă vulcanică,
până la blocuri cu diametrul de
câţiva metri, rezultată prin
cimentarea acestor produse de
erupţie.
Agradare Înălţarea suprafeţei reliefului
prin depunere de materiale noi,
rezultată în urma proceselor eoliene,
fluviale, marine etc.
Albie majoră Suprafaţa de pe fundul
văilor acoperită de apele râului în
1
Albie minoră Canal prin care se scurge
permanent sau aproape permanent
apa unui râu, în timpul nivelelor
medii şi la etiaj.
Alterare Complex de procese
predominant chimice (dizolvare,
oxidare, hidratare, hidroliză,
carbonatare) prin care se schimbă
proprietăţile iniţiale ale mineralelor
şi rocilor scoarţei. A contribuie la
formarea scoarţei de alterare şi este
foarte activă în regiunile calde şi
umede ale globului.
Alunecare de teren Deplasarea naturală
a maselor de roci pe o suprafaţă
înclinată cu participarea apei, sub
acţiunea gravitaţiei. A. se
declanşează datorită ruperii
echilibrului dintre forţa de gravitaţie
şi cea de frecare internă a maselor
de roci, ca urmare a unor procese
naturale (eroziune, seisme etc.) sau
a intervenţiei omului (defrişări,
valorificarea versanţilor instabili în
construcţii etc.).
Aluvionare Proces de acumulare, în
albia minoră, în albia majoră şi în
regiunea de vărsare a râurilor, a
materialului solid transportat de
către acestea.
Anhidrit Mineral constituit îndeosebi
din sulfat de calciu anhidru. Prin
hidratare, formează gipsul, cu
mărirea volumului, ceea ce
provoacă tensiuni cu deformarea
stratului de rocă
Anticlinal Cută geologică cu zona
axială ridicată în formă de boltă
datorită forţelor de compresiune din
scoarţă.
Apă freatică Apa subterană care se
găseşte în primul strat acvifer de la
suprafaţa terenului, cu nivel
hidrostatic liber.
Apă subterană Apa care se acumulează
în partea superioară a scoarţei
terestre, în interiorul stratelor de
roci.
Argilă 1. Fracţiune granulometrică
alcătuită din particule de diametru
mai mic de 0,002 mm. 2. Rocă
formată preponderent din minerale
argiloase cu dimensiuni mai mici de
0,0039 mm. A. are plasticitate foarte
ridicată, porozitate şi capacitate de
adsorbţie foarte mari şi, de obicei,
este impermeabilă, caracteristici ce
contribuie, în anumite condiţii, la
dezvoltarea proceselor
gravitaţionale, îndeosebi a relief intens degradat. B. se
alunecărilor de teren.
Aureolă mofetică Areal extins ce
cuprinde regiuni vulcanice şi pe cele
nevulcanice limitrofe, în care se
produc emanaţii de CO2 (mofete)
sau de apă încărcată cu acest gaz. În
România sunt prezente în lanţul
vulcanic, în depresiunile Dornelor,
Borsec, , Giurgeu, Ciuc etc.
Avanfosă Depresiune marginală din
cadrul unui sistem orogenic ce apare
în ultimele stadii ale evoluţiei
acestuia, între catenele muntoase în
curs de ridicare şi aria de platformă.
În A. se acumulează depozite de
molasă, provenite prin eroziunea
catenelor muntoase învecinate şi
care, ulterior, pot fi cutate, generând
dealuri sau podişuri.
Aven Puţ carstic de dimensiuni
variabile, cu adâncimi ce pot depăşi
1000 m, care comunică la partea sa
2
inferioară cu o peşteră sau cu o
galerie subterană.
B
Babă Stâncă izolată, cu formă de
coloană sau de ciupercă, modelată
prin acţiunea vântului care,
antrenând în mişcare fire de nisip,
şlefuieşte mai puternic baza
stâncilor. De ex., Babele din Bucegi,
formate pe depozite sedimentare
cretacice.
Badlands Sin. Pământuri rele Relief
din regiunile semiaride, reprezentat
printr-un sistem de ravene adânci,
rigole, ogaşe şi creste ascuţite,
formate în urma eroziunii torenţiale
şi care reprezintă, în ansamblu, un
dezvoltă, de obicei, pe roci moi
sedimentare.
Barrancos Termen spaniol care
desemnează reţeaua de ravene şi văi
consecvente care fragmentează
radiar conurile vulcanice.
Batolit Corp intrusiv concordant sau
discordant, de mari dimensiuni, cu
suprafaţa de peste 100 km2, localizat
în regiuni orogenice. B. au o
alcătuire petrografică complexă,
fiind rezultatul unor intruziuni
succesive de magme granitice,
granodioritice, dioritice etc.,
provenite din manta.
Bazalt Rocă vulcanică bazică, compusă
din minerale bogate în magneziu şi
fier, caracteristică regiunilor de
expansiune din domeniul oceanic,
„zonelor fierbinţi” din cadrul
litosferei oceanice şi regiunilor de
expansiune din domeniul
 continental. În aflorimente, B.
formează colonade spectaculoase.
Bazin hidrografic Suprafaţa de teren
de pe care un râu, un lac sau o mare
îşi colectează apa.
Bloc eratic Fragment masiv de rocă
dură, transportat de gheţari
continentali din Pleistocen de la
mari distanţe şi depus în regiuni cu
altă alcătuire petrografică.
Breccie Rocă clastică cimentată,
formată din fragmente colţuroase de
talie mare.
C de astfel de procese la suprafaţă
Calcar Rocă sedimentară, alcătuită
preponderent din calcit. După modul
de formare, se disting: C. de
precipitaţie, biogene, clastice,
formate din fragmente calcaroase de
diverse categorii granulometrice. C.
contribuie la dezvoltarea proceselor
carstice, la apariţia văilor în formă
de chei etc.
Calcar cristalin Calcar care, în urma
procesului de metamorfozare, se
cristalizează şi capătă o duritate
sporită.
Caldeiră Sin. Crater de prăbuşire
Crater vulcanic de mari dimensiuni
(până la 10 - 30 km în diametru şi
adâncime de câteva sute de metri),
de formă circulară sau ovală, cu
pereţii abrupţi. C. s-a format prin
proiectarea în aer a unei mase
importante de rocă in timpul
erupţiilor explozive sau prin
prăbuşirea părţii superioare a
conului volcanic.
Canion Termen de origine spaniolă ce
desemnează o vale adâncă şi
îngustă, având profilul transversal
3
de forma literei U, cu versanţii
foarte puternic înclinaţi, de obicei
verticali sau în trepte. C. se
formează, de regulă, în regiunile de
podiş alcătuite din roci dure sau
alternanţă de roci cu duritate diferită
şi cu structură tabulară. C. sunt
prezente, de asemenea, în platourile
vulcanice şi în cele constituite din
loess sau depozite loessoide.
Carst Totalitatea proceselor de
dizolvare a rocilor solubile (sare,
gips, dar în special calcare), de către
ape, cât şi a formelor de relief create
(lapiezuri, doline, polii, chei, etc.)
sau în adâncime (peşteri, avene).
Termenul derivă de la podişul Karst,
situat în Slovenia.
Carst pe sare Procese geologice,
hidrochimice şi hidrogeologice
condiţionate de apă în roci saline şi
care contribuie la apariţia formelor
specifice de relief carstic.
Carst vulcanic Procese şi forme
carstice dezvoltate pe roci
vulcanice, cu apariţia de lapiezuri,
doline şi chiar mici peşteri,
îndeosebi în aglomerate vulcanice,
aşa cum sunt în Munţii Călimani.
Cascadă Cădere naturală de apă pe
cursul unui râu, provocată de o
ruptură bruscă de pantă în profilul
longitudinal al albiei.
Câmpie Categorie de macro- sau
mezorelief caracterizată prin
înălţime mică, de obicei între 0 şi
200 m şi suprafaţă relativ plană. Se
diferenţiază şi pot fi clasificate după
câteva criterii de bază. După geneză,
se deosebesc: C. de acumulare, C.
sculpturale şi C. structurale. După
unele aspecte morfologice, se pot
 deosebi: C. tabulare, C. terasate sau
C. în trepte.
Chei Vale îngustă şi adâncă, cu versanţii
verticali sau aproape verticali,
formată în roci dure. C. sunt tipice
şi mai frecvente în regiunile
alcătuite din calcare.
Circ glaciar Sin. Căldare glaciară,
Zănoagă Depresiune semicirculară
sau ovală, formată prin eroziunea
gheţarilor montani la obârşia văilor
glaciare sau pe versanţii acestora. C.
g. se aseamănă cu un amfiteatru, cu
versanţi abrupţi şi fundul rotunjit.
Spre aval, C. g. este închis, parţial,
de un prag relativ scund numit
zăvor.
Colină Deal scund, lung şi relativ
îngust, cu versanţi relativ puternic
înclinaţi. Culmea slab ondulată a C.
este înclinată în sensul de curgere a
râurilor ce o încadrează. De ex.,
Colinele Tutovei, Colinele
Tigheciului.
Colmatare Proces de umplere a unui
bazin oceanic, marin, lacustru sau a
unei albii de râu prin sedimentare şi,
respectiv, prin aluvionare.
Coluviu Sin. Depozit coluvial Depozit
de material detritic fin, detaşat de pe
versanţi prin procesele de eroziune
în suprafaţă şi acumulat la baza
versanţilor. Prin formarea C.,
rezultă un microrelief care
contribuie la diminuarea înclinării
versantului şi la estomparea
contactului acestuia cu şesul aluvial
sau cu podul unei terase.
Conglomerat Rocă sedimentară
detritică care provine din cimentarea
naturală a pietrişurilor. Cimentul
poate fi silicios, calcaros, argilos. C.
sunt frecvente în depozitele de fliş
4
din regiunile munţilor tineri,
inclusiv în flişul cretacic din
Carpaţii Orientali.
Corp magmatic Formă de zăcământ a
rocilor magmatice, care se
consolidează în crusta terestră. În
funcţie de adâncime, C. m. pot fi
plutonice şi subvulcanice.
Corp subvulcanic Corp rezultat prin
consolidarea magmei la mică
adâncime şi care, în funcţie de
formă, poate fi lacolit, lopolit, neck,
dyck şi sill. Scos la zi prin eroziune,
C. s. apare ca formă pozitivă de
relief (stâlp, coloană, vârf).
Crater Formă de relief negativă, de
regulă circulară, rezultată prin
procese de efuziune (a gazelor,
lavei, a noroiului), a subsidenţei
vulcano-tectonice (prăbuşire) sau
prin impactul meteoriţilor.
Creep Proces gravitaţional care constă
în deplasarea lentă a particulelor ce
compun suprafaţa de alterare sau
solul unui versant în echilibru.
Crov Sin. Pâlnie de sufoziune,
Pseudodolină, Găvan
Microdepresiune cu formă circulară,
ovală, uneori lobată, de adâncime
redusă, formată prin tasare
sufozională pe suprafaţa câmpiilor
constituite din loessuri sau depozite
loessoide. Apele din ploi sau topirea
zăpezilor se infiltrează în substrat şi
prin dizolvarea CaCO3 şi antrenarea
particulelor fine măresc porozitatea
rocilor, ceea ce duce la tasarea
acestora. C. sunt larg răspândite în
Câmpia Română.
Cuestă Formă de relief asimetrică,
foarte frecventă în regiunile cu
structură monoclinală, reprezentată
printr-un abrupt, fruntea C., ce
 retează capetele de strate şi care este
orientat contrar înclinării stratelor, şi
un versant mai domol, reversul C.,
orientat conform înclinării stratelor.
În accepţiunea clasică, formarea C.
este determinată de prezenţa unei
reţele hidrografice subsecvente şi a
unor intercalaţii de strate de roci mai
dure faţă de ansamblul de roci care
alcătuiesc regiunea respectivă.
Cumpăna apelor Linia care delimitează
două bazine hidrografice adiacente.
De regulă, C. a. trece pe linia celor
mai mari înălţimi şi de la această
linie, apele de suprafaţă se dirijează
în sensuri opuse.
Cută Formă elementară a dislocaţiilor
plicative, reprezentând o îndoitură a
stratelor care alcătuiesc scoarţa
terestră. În funcţie de formă şi
raporturile dintre ele, se deosebesc:
С. simple, C. solzi, C. diapire, C.
deversate etc.
Cută diapiră Sin. Diapir Cută cu un
„sâmbure de sare” sau de altă rocă
plastică care, sub acţiunea unei
presiuni litostatice şi/sau laterale
mari, deformează stratele şi poate
străpunge rocile mai moi din
acoperiş.
D forţei de gravitaţie.
Deal Formă pozitivă de relief cu
altitudini de ordinul a câtorva sute
de metri, caracterizată printr-o
masivitate pronunţată. D. sunt
formate prin procese de cutare şi
înălţare (Subcarpaţii), înălţare şi
eroziune (D. Ciulucurilor, D.
Fălciului).
Dealuri piemontane Dealuri care iau
naştere în etapa descendentă, de
5
evoluţie sculpturală, a
piemonturilor, când procesele
erozionale sunt dominante în raport
cu cele de acumulare.
Defileu Sector de vale îngustă, încadrat
între două sectoare mai largi. D.
poate avea uneori sectoare cu luncă
şi terase înguste.
Deltă Formă de relief de acumulare,
reprezentată printr-un ansamblu de
grinduri, canale şi depresiuni
umplute cu apă, ce apare şi
avansează la gura marilor fluvii,
unde aluviunile transportate de
acestea nu sunt îndepărtate de
maree, curenţi litorali sau de valuri,
ci se depun.
Deluviu Formaţiune acoperitoare
detritică, formată prin acumularea
pe versanţi a produselor de alterare
şi dezagregare a rocii de bază.
Dintre toate tipurile genetice de
formaţiuni acoperitoare, D. este cel
mai frecvent afectat de alunecări de
teren.
Deplasări în masă Sin. Mişcare în
masă, Deplasări de teren, Pornituri
de teren Deplasarea unor mase de
fragmente de roci mobile sau a unor
pachete de roci dislocate de pe
versanţi, sub acţiunea nemijlocită a
Depozit loessoid Rocă neconsolidată,
asemănătoare loessului, dar cu o
alcătuire granulometrică mai
grosieră.
Depresiune Formă negativă de relief în
raport cu regiunile înconjurătoare,
cu dimensiuni, origine şi structură
variabile. După origine, se
deosebesc: carstice, de baraj
vulcanic, de deflaţie, de eroziune,
structurale, tectonice, de tasare etc.
Depresiune de baraj vulcanic
Depresiune formată prin apariţia
unui lanţ vulcanic, în preajma unui
alt lanţ montan, închizând astfel o
zonă mai joasă cu caracter
depresionar. De exemplu, de
depresiunile Gheorghieni şi Ciuc din
Carpaţii Orientali.
Diaclază Fisură cu deschidere redusă
într-o rocă, formată prin detentă,
compresiune sau răcire, umplută
adesea cu minerale precipitate din
soluţii (calcit, gips etc.).
Dizolvare Proces de solubilizare a
compuşilor minerali din roci. D.
conduce la îndepărtarea unor
substanţe carbonatate, sulfatate şi
silicioase, determinând creşterea
porozităţii rocilor. Dizolvarea joacă
rolul principal în formarea reliefului
carstic.
Dolină Microdepresiune carstică,
obişnuit cu aspect de pâlnie, formată
prin procesele de coroziune,
sufoziune, tasare şi/sau prăbuşire în
masa rocilor solubile (calcar, sare,
gips etc.). După morfologie, se pot
separa doline alungite, asimetrice,
de tip pâlnie (conice), cilindrice, etc.
Dolomit Rocă sedimentară formată din
carbonat de calciu şi magneziu,
mineral cu formula chimică
CaMg(CO3)2.
Dom Structură geologică plicativă de tip
anticlinal, în formă de boltă largă,
circulară sau eliptică. Sunt prezente
în formaţiunile cu sare, fiind
generate de plasticitatea acesteia. De
ex., în Câmpia Transilvaniei, unde
constituie structuri favorabile
acumulărilor de hidrocarburi.
6
E
Eluviu Material detritic neconsolidat,
rezultat din dezagregarea şi alterarea
rocilor şi rămas nederanjat pe locul
de formare (in situ). Se întâlneşte pe
suprafeţele orizontale sau slab
înclinate.
Endocarst Totalitatea proceselor şi
formelor carstice dezvoltate în
interiorul masivelor de roci solubile.
Eroziune Proces geomorfologic de
modelare a scoarţei terestre prin
dislocarea particulelor de sol sau de
rocă de către agenţi externi (ape
curgătoare, gheţari, vânt, apa mării
sau a lacurilor), parţial prin
dizolvarea unor componente
solubile.
Eroziune de adâncime În sens larg, se
înţelege eroziunea exercitată de
scurgerea lichidă concentrată, sub
formă de curenţi, în cadrul unei albii
de mărime variabilă. E. a. este
provocată de averse, unele ploi de
lungă durată şi/sau de topirea
zăpezilor. Prin detaşarea şi
deplasarea particulelor de rocă sau
de sol, E. a. generează microforme
specifice de relief cu aspect de
canal, precum rigolele mari (20 - 50
cm adâncime) şi ravenele.
Erupţie vulcanică Totalitatea
fenomenelor naturale legate de
eliberarea, în domeniul subaerian
sau subacvatic, a topiturilor
magmatice, a piroclastitelor
(fragmente de roci) şi gazelor.
Exocarst Sin. Carst de suprafaţă
Ansamblul de procese şi forme
carstice de relief care apar pe
suprafaţa rocilor carstificabile.
F gheţari care au dominat peisajul
Falie Ruptură a scoarţei terestre de-a
lungul căreia compartimentele
opuse suferă o deplasare
diferenţiată, paralelă cu suprafaţa de
ruptură.
Fliş Asociaţii de roci variate, cu grosimi
mari, depuse de curenţi de
turbiditate sau de transport în masă
în apele adânci ale unui
geosinclinal.
Frunte de cuestă Versant al unei văi, de
obicei subsecvente, care retează
capetele de strat într-o structură
monoclinală. F. c. are orientarea
opusă înclinării stratelor, prezintă o
înclinare mare şi este puternic
afectată de procese geomorfologice
actuale (în special alunecări de teren
şi ravenare).
G masive, groase de mai mulţi metri.
Gheţar Masă de gheaţă naturală
compactă, rezultată din acumularea
zăpezii care, prin tasare, topire
parţială şi îngheţ, se transformă în
firn (zăpadă grăunţoasă) şi apoi în
gheaţă cristalizată şi compactă. G.
se formează în regiuni cu climă
rece, care permite apariţia zăpezilor
perpetue.
Gips Rocă sedimentară, formată prin
precipitarea chimică a sulfatului de
calciu hidratat. Fiind solubil,
favorizează formarea reliefului
carstic, uneori cu forme
impresionante, cum este peştera
„Emil Racoviţă” de la Criva, din R.
Moldova.
Glaciaţie Perioadă din istoria geologică
a Pământului, când s-au format
7
terestru. Ultima mare perioadă
glaciară a fost în timpul
Pleistocenului, din Cuaternar.
Granit Rocă intrusivă acidă,
holocristalină, formată din feldspaţi
şi cuarţ plus biotit şi hornblendă.
Mineralele fiind bine individualizate
şi având proprietăţi fizice diferite,
granitul se dezagregă relativ uşor, în
regiunile aride, dând naştere la
blocuri rotunjite şi fragmente tot
mai mărunte.
Gresie Rocă sedimentară detritică
provenită din cimentarea nisipurilor
cu liant calcaros, silicios, feruginos.
Duritatea şi rezistenţa la eroziune
depind de liant, gresiile silicioase
fiind cele mai dure şi mai rezistente.
Formate prin sedimentare în mediu
acvatic, se prezintă în strate cu
grosimi diverse, până la bancuri
Grohotiş Acumulare de blocuri
nerulate, provenite din dezagregarea
rocilor dure. Se prezintă sub formă
de conuri sau pânze de grohotiş.
H
Hogback Termen care desemnează o
formă proeminentă de relief, deseori o
creastă, cu profil transversal simetric
şi flancuri abrupte, dezvoltată într-o
regiune în care stratele au înclinarea
de peste 250.
Holocen Subdiviziune a Cuaternarului,
cuprinzând aproximativ ultimele
11.000 ani. Este caracterizat prin
retragerea accentuată a gheţarilor, cu
topirea marilor calote din emisfera
nordică. În timpul Holocenului s-au
manifestat oscilaţii climatice, cu
 efecte asupra vegetaţiei şi proceselor
geomorfologice.
Horst Bloc de scoarţă terestră delimitat de
falii normale şi înălţat faţă de
blocurile din jur. De obicei, se reflectă
în relief prin masive înălţate faţă de
regiunile înconjurătoare, cum sunt
masivele hercinice din Europa
Centrală, horstul Nord Dobrogean,
etc.
I un conţinut mai redus de granule
Interfluviu 1. Teritoriu cuprins între două
văi vecine. În regiunile de câmpie sunt
de obicei, plate şi foarte largi,
ridicându-se puţin deasupra fundului
văilor. În regiunile de dealuri au formă
de platou, colină sau deal şi domină
fundul văilor cu zeci sau sute de metri.
În regiunile montane au formă de
creste, culmi muntoase sau platouri
uşor învălurate.
Izbuc Denumire dată izvoarelor carstice
intermitente din Munţii Apuseni.
L popine.
Lapiezuri Microforme de relief carstic cu
aspect de şănţuleţe sau găuri, formate
prin coroziune şi, parţial, prin
eroziune în roci carstificabile (calcar,
gips, sare).
Legea zonalităţii latitudinale Lege
geografică ce exprimă influenţa
formei sferoidale a Pământului, a
mişcării de translaţie şi a poziţiei axei
polilor asupra repartiţiei radiaţiei
solare pe suprafaţa terestră. Toate
aceste cauze au ca efect
individualizarea unor zone latitudinale
climatice care, prin influenţe
biogeografice, pedogeografice,
8
hidrologice şi geomorfologice, duc la
apariţia zonelor geografice.
Diferenţierea zonală se evidenţiază
pregnant în regiunile întinse, cu relief
slab accidentat, fiind tulburată
puternic de existenţa reliefului muntos
înalt, care impune manifestarea
etajării verticale.
Loess Rocă sedimentară detritică, cu
granulaţie fină (2 – 52 µm), alcătuită
predominant din granule de cuarţ şi cu
calcaroase. Culoarea este galben
deschis iar porozitatea accentuată îi
conferă o permeabilitate mare.
Coeziunea ridicată favorizează
formarea, pe loess, a pereţilor abrupţi
şi desprinderea de coloane prismatice.
Apele de infiltraţie provoacă
sufoziunea, ducând la tasare, cu
formarea crovurilor şi a unor forme
pseudocarstice.
Luncă Fund de vale cu relief slab
accidentat, cuprinzând albia majoră,
terase joase inundabile sau
neinundabile şi unele grinduri şi
M
Magmatism Ansamblu de fenomene
geologice legate de formarea,
mişcarea şi consolidarea magmei în
interiorul scoarţei terestre, ducând la
formarea rocilor magmatice.
Marmită Formă negativă în albia unui
râu, cu aspectul unei scobituri
circulare sau ovale, săpată de
vârtejurile apei ce apar în sectoarele
cu repezişuri şi cascade.
Marnă Rocă sedimentară pelitică, formată
din minerale argiloase şi cu proporţie
variabilă de carbonat de calciu (25 –
 75 %). În stare umedă devine
impermeabilă şi plastică, favorizând
alunecările de teren.
Mişcări orogenice Mişcări complexe ale
scoarţei terestre, care se manifestă în
timpul orogenezelor. Se soldează cu
cutarea şi înălţarea unor
compartimente, formându-se astfel
relieful de cutare.
Mofete Degajări de gaze reci, îndeosebi
dioxid de carbon, în ultimul stadiu al
activităţii vulcanice. Dizolvarea
dioxidului de carbon în ape le măreşte
puterea de dizolvare a calcarului.
Molasă Tip de depozite de geosinclinal
acumulate în faza de post-orogen,
constituite din formaţiuni argilo-
siltitice şi nisipuri, cu breccii şi
conglomerate, la care se pot adăuga
roci de precipitare chimică (sare
gemă, săruri de potasiu, gips).
Rezistenţa slabă la eroziune a rocilor
constituente şi mişcările de înălţare
active ale scoarţei determină o
intensitate deosebită a proceselor
geomorfologice distructive, dând un
relief accidentat, cum este cel din
Subcarpaţi.
Morenă Materialul detritic nesortat şi
nerulat, care este transportat de gheţar
şi se depune la topirea acestuia. După
raporturile lor cu gheţarii, morenele se
clasifică în morene de suprafaţă
(marginale, mediane, terminale),
morene interne, morene de fund,
morene mobile, morene depuse etc.
N între o regiune muntoasă şi o regiune
Neck Sin. Dop vulcanic Umplutura unui
coş vulcanic alcătuită din fragmente
de lavă consolidată şi care, uneori,
având duritate mare, a rezistat
9
eroziunii, în timp ce o parte din coşul
vulcanic a fost distrus. De aceea, N.
apare cu aspect de pilon, (turn), fiind
un martor de eroziune şi constituind,
totodată, şi o inversiune de relief.
О
Orogen Sector foarte mobil al scoarţei
terestre care a suportat cutări şi
înălţări ce au edificat un relief muntos.
Orogeneză Totalitatea proceselor şi
fenomenelor geologice şi
geomorfologice care au loc în evoluţia
unei arii labile a scoarţei terestre
(geosinclinal), ducând la formarea
unui sistem muntos cutat.
P
Pânză de şariaj Structură rezultată prin
deplasarea unei mase de roci de-a
lungul unei suprafeţe de ruptură
(planul de şariaj) peste altă masă de
roci, care constituie autohtonul.
Încălecarea se face pe zeci de km.
Peşteră Formă de relief carstic
reprezentată prin goluri subterane
formate prin dizolvarea rocilor de
către apele subterane. Multe prezintă
variate formaţiuni concreţionare de
tipul stalactitelor, stalagmitelor,
draperiilor etc. Unele peşteri
adăpostesc mase de gheaţă de diverse
forme.
Piemont Formă de relief, cu aspect de
plan slab înclinat, care face racordul
mai joasă.
Pleistocen Epocă a perioadei Cuaternar,
desfăşurată de la 1,8 M.a., până la
11500 a. BP. Este caracterizat prin
răcirea accentuată a climei, cu
 manifestarea mai multor perioade
glaciare şi interglaciare.
Podiş Formă de relief major reprezentată
printr-o mulţime de platouri înalte,
separate prin văi sau mici depresiuni.
Caracteristică este predominarea
suprafeţelor aproape orizontale sau
slab înclinate ale platourilor.
Ponor Gol carstic vertical sau înclinat,
deschis la suprafaţa terenului şi prin
care se scurg în subteran apele de
suprafaţă dintr-o formă de relief
carstic (dolină, uvală, polie).
Pseudocarst Procese geomorfologice
diverse care generează forme parţial
asemănătoare cu formele carstice.
Carst ce se dezvoltă pe loess, tufuri şi
aglomerate vulcanice, prin procese de
dizolvare, sufoziune şi eroziune. După
tipul de roci afectate şi după procesele
predominante, se deosebesc trei
subtipuri principale: clastocarst (cu
dizolvarea cimentului solubil din
gresii, conglomerate, aglomerate);
termocarst (cu topirea gheţii); carst pe
loess (cu predominarea sufoziunii şi a
tasării).
R de ţurţuri dezvoltaţi pe tavanul unor
Ravenă Formă negativă de relief, cu
aspect de canal lung şi îngust, relativ
adânc, format prin eroziunea în
adâncime, care apare pe versanţi sau
pe fundul văilor.
Relief structural Relief ale cărui trăsături
morfologice sunt determinate
semnificativ de particularităţile
structurii geologice. În structurile
cutate tipul cel mai semnificativ este
R. jurasian (concordant). În regiunile
cu relief dezvoltat pe structuri tabulare
10
şi/sau monoclinale, se menţionează
platourile structurale.
S
Sinclinal Cută geologică a cărei
concavitate este îndreptată în sus (în
axa cutei apare stratul cel mai nou).
Când se impun în morfologia
regiunii, formele de relief
corespunzătoare sunt, în general,
negative (văi, depresiuni), cu
excepţia sinclinalului suspendat.
Sinclinal suspendat Formă pozitivă de
relief (culme, vârf, masiv, precum
M. Ceahlău, M. Ciucaş, M. Bucegi)
cu structură sinclinală.
Speleoteme Sin Formaţiuni de peşteră
Totalitatea formaţiunilor minerale,
de obicei carbonatice, depuse prin
precipitare. Dintre ele menţionăm:
formaţiuni de picurare (stalactite,
perle lustruite, stalagmite),
formaţiuni datorate proceselor de
prelingere a soluţiilor carbonatice
(văluri, draperii parietale, amvoane,
baldachine, candelabre), etc.
Stalactită Formă endocarstică, cu aspect
peşteri. Se formează prin
precipitarea şi depunerea
carbonatului de calciu din soluţiile
saturate.
Stalagmită Formă endocarstică cu
aspect conic ce se ridică de pe
pardoseala peşterilor. Sunt formate
din CaCO3 pe care îl conţin
picăturile de apă ce cad din vârful
stalactitelor. Ele se dezvoltă în sens
invers decât stalactitele, ajungând,
uneori, să se unească cu acestea
formând astfel coloane.
Structură cu horsturi şi grabene Sin.
Structură în blocuri Structură
mixtă, specifică regiunilor faliate,
alcătuită dintr-o asociaţie de horsturi
(blocuri înălţate) şi grabene (blocuri
scufundate).
Structură cutată Structură tipică
regiunilor în care formaţiunile
geologice sunt dispuse sub formă de
cute diferite. Munţii de cutare
reprezintă relieful cel mai
caracteristic dezvoltat pe asemenea
structuri.
Structură monoclinală Structură
specifică unei regiuni în care
formaţiunile geologice sedimentare
înclină într-o singură direcţie. Când
valoarea înclinării stratelor este mai
mică de 200, trăsătura definitorie
este asimetria formelor de relief.
Când valoarea înclinării stratelor
depăşeşte 200, se formează relieful
de hogback-uri, care în profil
transversal prezintă pante
asemănătoare, egale.
Structură tabulară Structură
definitorie pentru o regiune în care
formaţiunile geologice sunt dispuse
orizontal, unde se formează
interfluvii netede şi întinse, separate
de văi simetrice.
Sufoziune Proces caracteristic pe
terenurile plane sau slab înclinate,
de dislocare şi îndepărtare a unor
particule din rocile substratului în
care circulă apele de infiltraţie şi
subterane. Astfel are loc afânarea
depozitelor şi crearea sau mărirea
unor goluri subterane care
contribuie la pierderea stabilităţii
rocilor de deasupra şi la apariţia
tasărilor sufozionale. Prin tasare
sufozională, pe suprafaţa câmpiilor
11
constituite din loessuri sau depozite
loessoide, se formează crovuri (de
ex., în Câmpia Română).
Ş
Şariaj Procesul de deplasare a unei
mase de roci la distanţă mare (pe
distanţe de zeci de kilometri) de
locul ei de origine şi de încălecare a
unor structuri geologice mai vechi,
în urma unor mişcări tectonice.
Şisturi Denumire generală pentru rocile
care au proprietatea de a se desface
în foiţe subţiri, când sunt supuse
presiunilor. Pot fi roci sedimentare
(argiloase) dar mai ales roci
metamorfice (cristaline).
T
Terasă Formă de relief cu aspect de
treaptă, situată în lungul văilor
fluviale sau în lungul ţărmurilor
marine şi lacustre. Ea provine dintr-
o veche albie majoră sau dintr-o
platformă de abraziune, ca urmare a
adâncirii râurilor sau a coborârii
nivelului apelor marine şi lacustre.
Trovanţi Concreţiuni sferoidale, slab
consolidate în depozite nisipoase
(ex: în Dl. Feleacului-Cluj, în
nisipurile din Podişul Moldovenesc,
etc.).
U
Uvala Formă de relief exocarstic, cu
aspect de depresiune superficială,
alungită, provenită din unirea mai
multor doline. Uvalele au diametrul
de ordinul zecilor sau al sutelor de
 metri şi adâncimea de până la 30 -
40 metri.
V vulcanic şi conul vulcanic (forma
Vale Formă negativă de relief, relativ
îngustă şi alungită, deschisă în aval,
care, de regulă, este parcursă de un
curs de apă. După origine, se
disting: V. fluviale, V. glaciare, V.
tectonice, etc.
Vale consecventă Vale tipică reliefului
structurilor monoclinale. Iniţial, se
aprecia că direcţia V. c. este
conformă cu panta suprafeţei
originale. Profilul transversal al
acestor văi este, de regulă, simetric.
Vale obsecventă Vale caracteristică
structurilor monoclinale, a cărei
direcţie generală este contrară
înclinării stratelor. V. o. sunt de
obicei scurte, cu profil transversal,
de regulă simetric şi versanţi
puternic degradaţi. Sunt văile care
se instalează şi se dezvoltă pe
frunţile de cuestă.
Vale resecventă Sin. Vale
reconsecventă Vale asemănătoare
unei văi consecvente, dar care nu s-a
instalat pe o suprafaţa originală de
emersiune, ci pe o suprafaţă
sculpturală, mai nouă, derivată din
cea iniţială.
Versant Forma de relief înclinată,
reprezentând un flanc de vale, de
deal sau de munte. Versanţii se pot
clasifica după formă, după structura
geologică, geneză sau după alte
criterii.
Vulcan Formă de relief creată prin
acumularea lavei şi a produselor
piroclastice sau locul apariţiei a
magmei la suprafaţa scoarţei terestre
12
a magmei. Elementele componente
ale unui V. cu erupţie centrală sunt:
rezervorul magmatic (vatra), coşul
pozitivă) care se termină cu craterul
(forma negativă).
Vulcanocarst Carst incipient, format pe
unele roci eruptive, reprezentat prin
lapiezuri, doline şi mici peşteri.
Aceste forme apar şi se dezvoltă în
urma dizolvării feldspatului
plagioclaz din rocile vulcanice de
către apele meteorice (de exemplu,
în andezitele şi piroclastitele din
Munţii Călimani).
Z
Zăpor Sin. Baraj glaciar Baraj de
sloiuri de gheaţă care determină
ridicarea nivelului apei în spatele
său. Z. se formează în timpul
dezgheţului, în sectoarele unde
scurgerea sloiurilor este împiedicată
(în dreptul pragurilor, în sectoare
mai înguste ale albiei minore sau la
cotituri bruşte).
Zonă alpină Zona montană înaltă,
situată deasupra limitei pădurilor şi
sub nivelul zăpezilor permanente,
caracterizată prin larga dezvoltare a
formelor de relief glaciar.
 Glosar de termeni. Partea II

Acviferul este o formațiune geologică reprezentată de un strat subteran destul de poros

de roci încât să poată stoca apă și suficient de permeabil încât apa să poată circula liber prin
el.
Advecţie – 1.Deplasarea aerului in sens orizontal; 2.Transportul, o dată cu masa de aer,
a diferitelor sale proprietăţi, de ex.: advecţia căldurii, a vaporilor de apă, a densităţii etc.
Advecţie termică – încălzirea sau răcirea locală a atmosferei determinată de advecţia
aerului.
Albedo. Mărime care indică fracțiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod
difuz de un corp.
Amplitudine – pentru mărimi alternative simetrice, amplitudinea reprezintă jumătatea
dintre valorile maximă şi minimă atinse. Pentru mărimi alternative asimetrice se foloseşte
amplitudinea totală , adică diferenţa dintre valorile maximă şi minimă atinse, În meteorlogie
se foloseşte mai ales amplitudinea totală, numită pe scurt amplitudine.
Amplitudinea anuală absolută – diferenţa între valoarea cea mai ridicată şi cea mai
scăzută a unui element meteorologic înregistrată în cursul unui an.
Amplitudinea anuală medie – diferenţa între valorile medii lunare cea mai ridicată şi
cea mai scăzută a unui element meteorologic.
Anticiclon – cîmp de înaltă presiune limitat de izobare închise de formă aproape
eliptică sau circulară, unde presiunea creşte de la periferie spre centru. Acest cîmp este
caracterizat prin vînturi ce se rotesc în jurul unui centru de înaltă presiune, de la care aerul
diverge orizontal şi în care predomină mişcările descendente. Aceste vînturi bat în sensul
acelor unui ceasornic în emisferă nordică şi în sens contrar în emisferă sudică. În general, A.
determină un timp cu nebulozitate redusă, călduros vara şi rece iarna.
Apă juvenilă. În hidrologie, apa juvenilă este apa provenită din interiorul pământului şi
de la mari adâncimi, născută prin reacţii chimice, mai ales din magmă, şi care circulă prin
porii sau crăpăturile acesteia când s-a răcit, ajungând chiar la suprafaţă.
Apă vadoasă. Apă provenită din infiltrația în scoarța pământului a apelor rezultate din
precipitațiile atmosferice.
Ape mari de primăvară. Când topirea stratului de zăpadă se produce rapid sau când
peste perioada topirii zăpezilor se suprapun ploi, apar viiturile de primăvară, care pot provoca
mari daune materiale. Scurgerea de primăvară este cea mai abundentă din tot timpul anului:
40-50% din volumul scurgerii anuale.
Ape mici de vară. Vara, precipitaţiile, în general descresc, creşte evapotranspiraţia, se
consumă o bună parte din sursele de alimentare subterană ale râurilor, încât apare situaţia
hidrologică de ape mici de vară. Volumul scurgerii de vară reprezintă 15-20% din scurgerea
anuală în regiunile cu altitudini mici şi medii şi peste 20% în regiunile muntoase înalte unde
stratul de zăpadă se topeşte mai târziu.
Ape mici de toamnă. Toamna, datorită reducerii precipitaţiilor din prima parte
(septembrie-octombrie) apare situaţia hidrologică de ape mici de toamnă iar în noiembrie,
ploile de lungă durată pot conduce la apariţia de viituri. Dacă în spaţiul montan ponderea
scurgerii de toamnă este de 25% din volumul scurgerii anuale, în regiunile extramontane
această pondere ajunge doar la 5% din volumul scurgerii anuale.
Austrul. Când în Podişul prebalcanic se înregistrează un maxim barometric, iar în
Depresiunea Transilvaniei o situaţie de presiune scăzută, se declanşează austrul. Acesta poate
avea direcţie sudică, vestică sau sud-vestică. Austrul apare în toate anotimpurile anului.
Primăvara provoacă uscarea rapidă a arăturilor, vara aduce secete, iar în anotimpul de iarnă
este însoţit de scăderea bruscă a temperaturii aerului.
Aversa de ploaie – precipitaţii de scurtă durată şi adesea puternice, care cad mai ales
din nori convectivi; picăturile care le compun sînt în general mari. Aversele sînt caracterizate
prin începutul şi sfîrşitul lor brusc, prin variaţiile lor de intensitate în general mari şi rapide şi
cel mai des, prin aspectul cerului; alternanţă rapidă de nori întunecaţi şi ameninţători
(Cumulonimbus) şi înseninări de scurtă durată.
În Lunca Dunării, extremitatea sudică a Câmpiei Române şi, mai rar, în Dobrogea, se
manifestă băltăreţul. Acesta este un vânt umed, alimentat de ciclonii mediteraneeni şi de cei
de pe Marea Neagră; aduce nori negri şi groşi, dar ploile sunt, în general, de scurtă durată. Se
manifestă mai ales primăvara şi toamna, provocând căderea unor ploi calde.
Brumă – depunere de gheaţă cu aspect cristalin, care ia în cele mai multe cazuri forma
de coajă, de ace, de pene sau de avantai. Acest hidrometeor ce formează într-un mod analog
cu roua, dar la temperaturi mai coborîte de 00C.
Briză – circulaţie locală a aerului cu perioadă diurnă, cauzată de neomogenităţile
suprafeţei subiacente, care determină o încalzire diferenţiată a straturilor inferioare ale
troposferei. Datorită gradientului baric care ia naştere, se stabileşte mişcarea aerului în
apropierea solului de la zona rece spre cea caldă, iar la înalţime în sens contrar. Brizele sînt
evidente mai ales în zona de litoral, a lacurilor şi a marilor fluvii.
Burniţă – precipitaţii atmosferice sub formă de picături foarte mici de apă (cu diametrul
mai mic de 0.5 mm) care cad din norii formaţi în interiorul maselor de aer, de obicei nori
Stratus, mai rar Stratocumulus şi chiar din ceaţă. Picaturile de burniţă sînt foarte dese şi foarte
lent, încît par a fi suspendate în aer. Ele se formează direct prin unirea picăturilor de apă din
nori, fără o trece prin faza solidă.
Ceaţă – picături foarte mici de apă suspendate în atmosferă, care reduc în general
vizibilitatea orizontală, la suprafaţa Pamîntului, la mai puţin de 1 km.
Chiciură – cristale de gheată, albe, fărîmicioase, asemănătoare cu zăpada, care se
formează cu precădere de ramuri, pe conductori, pe colţurile şi muchiile obiectelor, de obicei
pe timp geros, în prezenţa ceţii şi a vîntului slab.
Ciclon, depresiune – perturbaţie atmosferică cu presiune scăzută şi cu o circulaţie a
aerului în jurul centrului în sensul invers acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sensul
acelor de ceasornic în emisfera sudică. În stratul de frecare vîntul are componenta orientată
către centru conform gradientului baric. Datorită orientării vîntului către centrul ciclonului, în
partea sa centrală domină mişcările ascendente. Faţă de anticicloni, ciclonii determină un timp
în general închis, cu precipitaţii şi vînturi intense.
Cîmp baric – distribuţie spaţială a presiunii atmosferice. Cîmpul baric este un cîmp
scalar care se caracterizează printr-un sistem de suprafeţe de egală presiune (izobarice).
Cîmpul baric se reprezintă la sol prin izobare, iar la înălţimi prin izohipse.
Convecţie (termică) – mişcări verticale lente ale aerului, provocate de încălzirea
neomogenă a acestuia în straturile inferioare. Datorită diferenţelor de temperatură, aerul cald
se ridică iar cel rece coboară luîndu-i locul. Mişcările convective ascendente şi descendente
formează aşa numitele celule de convecţie.
Crivăţul devine vânt de importanţă regională la contactul maselor de aer aparţinând
anticiclonului siberian cu podişurile şi câmpiile din exteriorul Carpaţilor Orientali şi de
Curbură. Direcţia crivăţului este NE-SV, aducând geruri mari, polei, viscol (furtuni de
zăpadă), cu viteze ale vântului de până la 120 km/oră, înzăpeziri, ruperi de arbori şi ale
reţelelor electrice şi alte pagube importante. Este vântul de iarnă cel mai de temut pentru sud-
estul Câmpiei Române, Dobrogea, Podişul Moldovei. Grosimea stratului de aer prins în
mişcare nu depăşeşte înălţimea Carpaţilor Orientali, totuşi, uneori, printre Munţii Tarcăului şi
Nemira, peste Pasul Oituz, pătrunde spre vest, manifestându-se ca vânt foarte violent în
Culoarul Depresionar Giurgeu-Ciuc-Braşov (vântul „Nemira”).
Crov. Formă mică de relief cu aspect de depresiune circulară sau alungită, dezvoltată pe
loess prin tasare; găvan, padină.
 Descărcare electrică (oraje) – tip de fulger care se prezintă sub formă de linii sinuoase
adesea ramificate, plecînd de la un canal principal, bine marcat, care rezultă dintr-un nor
orajos.
Dorsală (de mare presiune) – formaţiune alungită de mare presiune, cu izobare (în
formă de U) legată de un anticiclon. Presiunea creşte dinspre periferie către o axă (axă
dorsalei) de la care vînturile diverg. O caracteristică a dorsalei de mare presiune este existenţa
curenţilor descendenţi, care determină un cer senin.
Efect de blocaj – proces sinoptic care se produce cînd un anticiclon cold-înalt,
dezvoltîndu-se deasupra latitudinilor medii, barează transportul vestic şi deviază traectoriile
ciclonilor şi anticiclonilor mobili de la direcţia obişnuită vest-est.
Endemism. Specie de organisme care își are arealul de răspândire doar pe o anumită
suprafață geografică restrânsă, bine definită, precum o insulă, o pădure, un lac sau o altă zonă
sau habitat bine determinat. Opusul endemismului este distribuţia cosmopolită. Organismele
care sunt indigene nu sunt endemice dacă pot fi găsite și în alte părți.
Evaporaţie – în meteorologie procesul de trecere a vaporilor de apă în atmosferă, ca
urmare a desprinderii celor mai mobile molecule de pe suprafeţele de apă, zăpadă, gheaţă, sol
umed, picături şi cristale de gheaţă. Intensitatea evaporării depinde în primul rînd de
temperatură. Deoarece o parte din vaporii de apă revin în faza lichidă sau solidă, evaporarea
este de fapt diferenţa a două fluxuri de molecule: a celor care se desprind şi a celor care revin.
Foehnul este definit ca vântul catabatic local care se formează pe versanţii opuşi
circulaţiei generale a maselor de aer. Circulaţia foehnală este foarte răspândită atât în spaţiul
montan cât şi în cel deluros, versanţii cu orientare estică, sud-estică şi sud-vestică
remarcându-se prin pregnanţa acestui fenmen. Ariile de mai mare amploare în manifestarea
fenomenelor de foehn se conturează la contactul dintre Carpaţi şi unităţile pericarpatice. În
Depresiunea Oraviţei, circulaţia foehnală devine uneori violentă, provoacă pagube materiale
însemnate, acest vânt purtând numele de coşava (el fiind însoţit uneori de scăderi rapide ale
temperaturii aerului).
Front – zonă de tranziţie sau în mod convenţional, suprafaţă de discontinuitate dintre
două mase de aer în atmosferă. Fronturile apar practic numai în troposferă, fapt pentru care se
mai numesc fronturi troposferice. Se mai numeşte front şi linia de intersecţie a suprafeţei
frontale cu suprafaţa terestră sau orice altă suprafaţă de referinţă.
- partea anterioară, linie avansată pe direcţia de mişcare, de exemplu frontul sistemului
noros.
Fronturile sunt de mai multe tipuri, in functie de geneza: reci, calde, ocluse.
Frontul cald este suprafaţa de discontinuitate ce separă o masă de aer cald de una rece,
masa caldă alunecînd deasupra penei de aer rece.
Front oclus este un front complex rezultat din contopirea fronturilor rece şi cald într-
un proces de ocluziune a unei depresiuni. Se deosebesc fronturi ocluse cu caracter cald, cînd
aerul in spatele frontului rece este mai cald decît cel din faţa frontului cald şi fronturi ocluse
cu caracter rece, cînd aerul din spatele frontului rece este mai rece decît cel din faţa frontului
cald.
Frontul rece este suprafaţa de discontinuitate care separă două mase de aer, rece şi
cald, masa de aer rece substituind mai mult sau mai puţin brusc pe cea caldă. Frontul rece
poate fi de ordinul I (anafront) sau de ordinul II (catafront).
Grindină - precipitaţie formată din boabe de gheaţă densă, care cad în perioada caldă a
anului din norii Cumulonimbus.
Halofilele, numite şi plante de sărătură, reprezintă populaţii vegetale care s-au adaptat
unui mediu ostil vieţii, trăind pe soluri cu concentraţii sporite de săruri, deci pe terenuri
sărăturate. În zona de stepă şi de silvostepă, local (azonal) apar suprafeţe aflate pe soluri
sărăturate, numite halomorfe (solonceacuri, soloneţuri, maritime). În aceste locuri se observă
absenţa vegetaţiei specifice zonei respective şi prezenţa unor plante speciale. Pe terenurile
sărate nu se poate cultiva nimic, iar plantele spontane nu prezintă valoare furajeră. De multe
ori însă, în astfel de areale sunt prezente izvoare sărate, bălţi sau chiar lacuri, aspectul deşertic
combinându-se, uneori spectaculos, cu suprafeţe băltite. La deal şi la şes în România, întâlnim
sărături în Transilvania (Cojocna, Turda, Ocna Sibiului, etc.), Muntenia (Amara, Balta Albă,
Lacu Sărat, Berca, Mânzăleşti, etc.) sau Moldova (Valea Bahluiului, Valea Ileanei, etc.).
Dintre plantele de sărătură care cresc în România, enumerăm câteva specii ca: brădişorul de
sărătură (salicornia herbacea), închengătoarea (Statice gmelinii), pelinul maritim (Artemisia
maritima), peliniţa argintată (Artemisia monogyna var. salina), iarba de sărătură (Puccinellia
distans), sărcica sau ghirinul (Suaeda maritima), săricica (Salsola soda), măturica (Koschia
prostrata), pătlagina cu frunze subţiri (Plantago tenuifolia), trifoiul de sărătură (Trifolium
angulatum), ş.a.
Heliotermie. În lacurile formate în masive de sare, datorită mineralizării maxime spre
baza stratului de apă, nu se poate realiza un amestec pe verticală şi rezultă aşa-numitele lacuri
mezomictice; de obicei, între 1,5 şi 3 m adâncime se formează, în timpul verii, un orizont
mezotermal cu temperaturi de 33-40°C, care se poate menţine tot timpul anului; acest
fenomen poartă numele de heliotermie, dar el nu este comun tuturor lacurilor sărate. În timpul
stratificaţiei termice inverse de iarnă temperatura creşte lent de la 0°C la suprafaţă până la
+4°C la fundul lacului (lacurile sărate pot înregistra la suprafaţă temperaturi negative fără
apariţia podului de gheaţă. În cazul lacurilor de acumulare mari, din cauza aportului abundent
al afluenţilor şi pierderilor prin consum de apă, succesiunea orizonturilor termice este adesea
perturbată faţă de lacurile naturale (pene de apă mai rece sau mai caldă, bare termice ş.a.).
Higrofitele (specii higrofile) sunt plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent
umed, fie în sol, fie în atmosferă (plante palustre). Acest grup de plante are rădăcinile în apă
sau în soluri înmlăştinite. Ex.: Carex remota, Equisetum sylvaticum, Impatiens noli-tangere,
Juncus sp.
Inundaţie – acoperire cu apă a terenurilor învecinate cu un curs de apă datorat vîntului,
la gurile fluviilor, sau a creşterii debitelor cursurilor de apă cauzate de topirea bruscă a zăpezii
primăvara sau de ploi torenţiale abundente vara.
Inversiune (de temperatură) – creşterea temperaturii cu înălţimea, spre deosebire de
condiţiile obişnuite, cînd temperatura scade cu înălţimea. Inversiunile se pot produce la sol şi
în atmosferă liberă. Înversiunile de la sol pot fi: de radiaţie, de zăpadă (de primăvară), iar cele
din atmosfera liberă, de sedimentare (comprimare) legate de curenţii descendenţi din
atmosferă. Datorită stratificării stabile din stratul de inversiune, nu este posibilă convecţia şi
formarea nebulozităţii decît la limita superioară a inversiunii, care poartă denumirea de „strat
de reţinere”.
Inversiunea termică reprezintă un fenomen fizic meteorologic care poatea avea loc la
nivelul straturilor joase ale troposferei și apare de obicei când aerul este răcit de la baza
acestora. În principiu temperatura descrește în troposferă cu înălțimea. Fenomenul de
inversiune termică se produce atunci când temperatura crește cu altitudinea. Apare în urma
răcirii puternice a suprafeței terestre prin procese radiante. În cazul în care vântul este slab,
amestecul turbulent va fi și el slab și lângă sol se va răci mai repede decât aerul de deasupra.
Temperatura se va apropia de punctul de rouă și apar aerul cețos și ceaţa.
Lapoviţă - ninsoare la temperaturi pozitive, cînd fulgii de zăpadă se topesc sau cînd
împreună cu ei cade şi ploaiea.
Mezofitele (specii mezofile) sunt plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate
moderată. Ex.: Campanula abietina, Dentaria bulbifera, Dryopteris filix-mas, Epilobium
montanum, Euphorbia amygdaloides, Festuca rubra, Galium odoratum, Geranium
robertianum, Hieracium transsilvanicum, Lamium galeobdolon, Lycopodium clavatum,
Mercurialis perennis, Mycelis muralis, Phleum pratense, Polygonatum latifolium,
Pulmonaria rubra, Symphytum tuberosum, Trifolium pratense.
Munteanul este un vânt alimentat de ciclonii mediteraneeni retrograzi; are direcţie NV-
SE şi suflă dinspre Munţii Curburii şi ai Buzăului spre Bărăganul de Nord şi Central. Când
ciclonii sunt regeneraţi deasupra Mării Negre, munteanul provoacă ploi torenţiale şi adesea,
căderi de grindină.
Nebulozitate – 1. Totalitatea norilor observaţi pe bolta cerească.
2. În sens mai restrîns, cantitatea norilor de pe bolta cerească exprimată în zecimi de
cer acoperit sau în alte unităţi. În această accepţiune, termenul se foloseşte curent în practica
observaţiilor meteorologice şi în climatilogie, purtînd denumirea de „nebulozitate totală”. În
cazul aprecierii cantitative a norilor dintr-un anumit etaj, de un anumit gen, specie sau
varietate, se determină „nebulozitatea parţială”.
Nivaţie. Acţiunea de modelare a reliefului făcută de îngheţurile şi dezgheţurile
succesive în zonele înalte ale munţilor.
Oraj – fenomen atmosferic complex, care constă din descărcări electrice repetate între
nori sau între nori şi pămînt (fulger), însoţit de tunete. Orajul este caracteristic norilor
Cumulonimbuşi şi deci unei stratificări instabile a aerului cu un conţinut bogat de vapori de
apă. Orajele pot fi sau nu însoţite de precipitaţii.
Pădurile de molid constituie formaţiunea vegetală principală a etajului boreal şi se
situează altitudinal între 1200-1700 m în spaţiul muntos din nord şi între 1400-1850 m în
Carpaţii Meridionali. În depresiunile intramontane şi în văile înguste, molidişurile coboară
până la 800 m. Pădurile de molid ocupă cele mai mari suprafeţe în Carpaţii Orientali (circa 12
000 km²). În Crpaţii Meridionali şi în cei Occidentali pădurile de molid formează „centuri”
când mai late, când mai înguste care încing etajul subalpin.
Pădurile de brad formează areale mai ales în subetajul forestier de amestec foioase-
conifere; frecvenţa cea mai mare se constată în munţii cu altitudini mici (între 800-1200 m).
Brădete pure se întâlnesc pe faţada estică a Carpaţilor Orientali şi pe cea sudică a Carpaţilor
Meridionali, dar numai până la Valea Dâmboviţei. Ponderea brădetelor în suprafaţa totală a
fondului forestier nu depăşeşte 1%.
Pădurile de amestec fag-răşinoase formează o fâşie continuă la partea superioară a
pădurilor nemorale între 600-800 m şi 1250-1400 m. În Munţii Apuseni acest subetaj este
situat între 1000-1400 m, iar în Carpaţii Orientali, între 600-1100 m. Întinderea cea mai amplă
a subetajului fag-răşinoase se înregistrează pe faţada estică a Carpaţilor Orientali, continuând
pe clina sudică a Meridionalilor până la Valea Oltului. Suprafaţa totală a pădurilor din acest
subetaj este de circa 1,150 milioane hectare (18% din fondul forestier).
Polei – strat de gheaţă densă, mată sau transparentă, care se depune pe sol şi pe obiecte
mai ales pe partea expusă vîntului, ca urmare a îngheţării picăturilor de ploaie (burniţă)
suprarăcite sau a îngheţării picăturilor de apă ce cad pe o suprafaţă puternic răcită. Fenomenul
se produce cel mai frecvent la temperaturi între 0 şi -3°C.
Precipitaţii – 1. Hidrometeor alcătuit din particule de apă lichidă sau solidă, cristalizată
sau amorfă, care cad dintr-un nor, dintr-un sistem noros, mai rar din ceaţă şi care ating solul.
2. Cantitatea de apă rezultată din precipitaţiile căzute într-un loc dat şi într-un anumit
interval de timp, exprimată prin înălţimea stratului de apă căzută, în milimetri.
Presiunea atmosferică – forţa cu care aerul atmosferic apasă pe unitatea de suprafaţa.
În orice punct de pe suprafaţa terestră sau din atmosferă ea este egală cu greutatea coloanei de
aer ce se întinde de la acest punct pînă la limita superioară a atmosferei. Presiunea se măsoară
cu barometrul şi se exprimă fie în mm Hg, fie în mb. Valoarea presiunii exercitate de o
coloană de mercur de 760 mm la 0°C la latitudinea de 45° şi la nivelul mării se numeşte
presiune atmosferică normală. Ea este egală cu 1,013250 dyne/cm2 = 1013,25 mb.
Psamofil. (Despre plante, organisme) Care se poate dezvolta pe terenuri nisipoase.
Plantele p. au adaptări speciale care le permit să suporte mobilitatea stratului și deficitul de
umiditate (determinat de permeabilitatea mare a nisipului).
Punct de rouă – temperatură la care aerul umed trebuie să se răcească ca să devină
saturat în prezenţa apei pure, fără schimbarea presiunii şi a raportului de amestec.
Radiaţie – una din cele două forme principale ale materiei denumită „lumină” în sensul
larg al cuvîntului. Radiaţia posedă simultan şi proprietăţile undelor electromagnetice şi pe
cele ale particulelor dar luată ca un tot nu este nici undă şi nici particulă şi nici un amestec al
acestora. În meteorologie termenul „radiaţie” este folosit pentru definirea radiaţiilor de orice
lungime de undă ( radiaţie solară, directă şi difuză, radiaţie terestră, radiaţia atmosferei etc.)
Radiaţie difuză – parte a radiaţiei solare, cu compoziţie spectrală modificată şi deviată
de la propagarea rectilinie, ca urmare a difuziei provocată de molecule de gaz şi de particule
coloidale în suspenzie. Radiaţia difuză ajunge la suprafaţa pămîntului din toate punctele bolţii
cereşti.
Radiaţie (solară) directă – Parte a radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa Pămîntului
sub forma de fascicule de raze paralele provenite direct de la discul solar.
Radiaţie solară – totalitatea radiaţiilor emise de Soare în spaţiu şi care pătrund în
atmosfera terestră. Radiaţia solară propagă sub formă de unde electromagnetice cu o viteză de
300000 km/s. Energia radiaţiei solare denumită „energie radiantă”, este sursa principală a
energiei proceselor din atmosferă. Spectrul radiaţiei solare este cuprins între 0,17 şi 4μ cu un
maximum la 0,475 μ. Spectrului visibl îi revin 50% din totalul radiaţiei, fiind cuprins între
lungime de undă de 0,40-0,76 μ, spectrului ultraviolet -7% (lungimi de undă <0,40 μ ) şi
spectrului infraroşu – 43% (lungimi de undă >0,76 μ). La trecerea prin atmosfera terestră
radiaţia îşi schimbă intensitatea şi compoziţia spectrală datorită difuziei şi absorbţiei. Ca
rezultat, la suprafaţa Pămîntului, radiaţia solară ajunge sub formă de radiaţie directă şi radiaţie
difuză care însumate definesc radiaţia globală. Aproximativ 40% din radiaţia incidenţă la
limita superioară a atmosferei este reflectată în spaţiul interplanetar, fiind cunoscută sub
denumirea de „albedoul Pămîntului”. Restul radiaţiei (60%) se transformă în energie calorică,
fiind sursa de încalzire a suprafeţei terestre şi a atmosferei precum şi a proceselor chimice şi
biologice de pe Pămînt şi din atmosferă.
Relictele sunt specii izolate de centrul lor principal de distribuţie, iar prezenţa lor
poate fi explicată doar prin acţiunea unor condiţii naturale care nu mai există astăzi. Relictele
pot fi de vârstă preglaciară şi postglaciară (aparţinând unor forme de climă caldă), glaciară
(specii de climă rece), supravieţuind numai în anumite biotopuri. Menţionăm astfel
următoarele specii: Microtus nivalis alpinus, Microtus agrestis, Lyrurus tetrix, Eudromios
morinellus, Picoides trydactylus alpinus, Lacerta vivipara, Vipera berus, Gaurotes excelleas
ş.a.
Rouă – depunere, pe obiectele de la sol sau din apropierea solului, de picături de apă
rezultînd din condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aerul din apropierea solului ce se
răceşte prin radiaţie. Condiţiile care favorizează formarea de rouă sînt: cerul senin şi vîntul
slab.
Ruderal. Care se dezvoltă pe terenuri virane sau în alte locuri puternic influențate de
activitatea antropică (pe marginea drumurilor, șanțurilor, pe rambleul căii ferate etc.). În cele
mai multe cazuri vegetația r. este reprezentată de buruieni favorizate de excesul de azotați din
sol determinat de depozitarea unor resturi organice, pe când alte specii sunt legate de lipsa
unui sol și a unui covor vegetal bine structurat (datorită unor excavații sau acumulări de
moloz, pământ) sau de bătătorirea intensă a terenului. Printre cele mai răspândite plante
ruderale se numără urzicile, bozul, cucuta, troscotul, nalba mică, știrul, loboda sălbatică,
ciumăfaia, ciulinii și scaieții.
Secetă – perioadă îndelungată de primăvară sau vară cu precipitaţii mult sub valoarea
normală, în condiţii de temperatură ridicată a aerului. În aceste condiţii rezervele de apă din
sol se micşorează mult, ceea ce crează premize nefavorabile dezvoltării normale a plantelor.
Se deosebesc: seceta atmosferică – cu precipitaţii foarte reduse, temperaturi ridicate şi
umezeală a aerului scăzută şi secetă pedologică – cînd rezervele de apă din sol sînt epuizate.
Seceta pedologică depinde în mare măsură de structura solului.
Segetal. Termen care se referă la plante sau asociații vegetale răspândite ca buruieni în
culturile agricole. Se deosebesc plante s. legate de culturile păioase (de ex. nemțișorul, macul
de câmp, albăstrița, mohorul, pălămida) și altele care însoțesc culturile prășitoare (ex. pirul
gros, știrul, zămoșița). Pe terenuri cu umiditate mare este frecvent costreiul.
Scurgerea medie a râurilor este un indicator care oferă măsura rezervei de apă a
râurilor dintr-un bazin hidrografic sau dintr-o regiune anumită. Scurgerea medie specifică (q,
l/s/km²) se obţine ca raport dintre debitul râului exprimat în l/s şi suprafaţa de bazin
hidrografic (km²) de pe care acest debit a fost colectat. Mărimea scurgerii medii specifice
depinde de următorii factori principali: altitudinea bazinelor hidrografice, longitudine,
altitudine, orientarea bazinelor hidrografice.
Solstiţiu. În astronomie se numesc solstiții cele două momente din an cînd planul
determinat de centrul Soarelui și de axa de rotație a Pământului este perpendicular pe planul
orbitei Pămîntului. În cele două momente ale anului unghiul făcut de razele soarelui cu
orizontul la amiază este cel mai mare (vara) sau cel mai mic (iarna) din an. Variația acestui
unghi în cursul anului se explică prin aceea că axa de rotație a Pămîntului nu este
perpendiculară pe orbita lui. În jurul datei de 21-22 iunie în emisfera nordică are loc solstițiul
de vară; în preajma acestei date, la trecerea meridianului, soarele se ridică deasupra
orizontului la unghiul maxim, iar intervalul diurn are durata maximă. Simultan, în emisfera
sudică are loc solstițiul de iarnă, cînd înălțimea soarelui deasupra orizontului și intervalul
diurn sînt minime. În jurul datei de 21-22 decembrie se petrece fenomenul opus: are loc
solstițiul de iarnă în emisfera nordică și solstițiul de vară în emisfera sudică.
Suhovei – vînt cu temperatură ridicată şi umezeală relativ redusă, care bate în zonele de
stepă şi semipustiuri. Suhoveiul se formează la periferia sudică a anticiclonului. Un rol
important în creşterea temperaturii şi scăderea umezelii relative îl are transformarea maselor
de aer deasupra stepelor precum şi curenţii descendenţi. Suhoveiul este un vînt dăunător
pentru plantele de cultură.
Suprafaţa subiacentă înglobează totalitatea componentelor geosistemului şi însuşirile
acestora în afară de climă: alcătuirea geologică, relieful, hidrografia, vegetaţia, solul,
rezultatele persistente ale activităţilor umane. Fiecare din aceste componente intervine prin
anumite particularităţi, modifică energia solară şi dinamica atmosferei, înainte de
„constituirea” stărilor de vreme şi de formare a trăsăturilor climatice.
Temperatura aerului – unul din cei mai importanţi parametri ai stării aerului. Ea se
măsoară cu instrumente (termometre şi termografe) aflate în contact direct cu aerul şi ferite de
radiaţia solară directă. Temperatura aerului este un element foarte variabil în timp şi în spaţiu;
oscilaţiile sale în timp pot fi periodice (diurne şi anuale) sau neperiodice, datorate circulaţiei
generale a atmosferei. Temperatura este variabilă cu înălţimea şi în troposferă scade o dată cu
acestea.
Viscol – transport de zăpadă deasupra suprafeţei pămîntului provocat de un vînt
suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare. În practica observaţiilor
meteorologice se face o distincţie între viscolul general cînd zăpada este viscolită puternic,
fără să se poată aprecia dacă ninge sau nu, şi viscolul cu zăpadă, cînd observatorul poate
stabili dacă ninge.
Vegetaţie nemorală. Partea de nord a Podişului Moldovei (200-350 m altitudine),
centrul Podişului Transilvaniei (250-400 m), câmpiile din sudul şi vestul ţării (100-300 m), în
general cu soluri forestiere cenuşii şi brun-roşcate sunt acoperite cu păduri de stejar, alcătuind
zona de vegetaţie nemorală. Prezenţa acestei zone de pădure de stejar nu se datoreşte atât
zonalităţii latitudinale, cât mai ales influenţei lanţului carpatic care determină o creştere a
precipitaţiilor atmosferice cu 20-25% faţă de zona de pădure de silvostepă.În asemenea
condiţii se constituie o zonă de pădure nepoienită. Zona nemorală cuprinde o subzonă cu
păduri de stejari mezofili şi stejari submezofili-termofili.
Vînt – mişcarea aerului în raport cu suprafaţa solului. De obicei se are în vedere
componenţa orizontală a acestei mişcări. Cîteodată însă sfera noţiunii este extinsă şi asupra
componentei verticale a vîntului, care în general este mult mai redusă faţă de cea orizontală.
Vîntul se defineşte prin 2 elemente: direcţia din care bate şi viteza, ambele extrem de variabile
în timp şi în spaţiu. Vîntul ca mişcare orizontală ia naştere sub acţiunea forţei gradientului
baric, fiind apoi deviat de forţa de frecare, de forţa Coriolis şi de forţa centrifugă.
Vremea. Variaţia într-un timp scurt şi pe un spaţiu redus a elementelor meteorologice
(temperatură, umezeală, precipitaţii, vânt ş.a.) determină stările de vreme, iar succesiunea
acestora pe un şir lung de ani defineşte starea medie a climei.
Zile de iarnă – zile cu temperatura maximă de 0°C)
Zile de vară – zile cu temperatura maximă de peste 25°C)
Zile tropicale – zile cu temperatura maximă de peste 30°C.
Xerofilele sunt organisme adaptate la viaţă în condiţiile unui mediu caracterizat printr-o
umiditate scăzută. În cazul vegetalelor, se foloseşte titulatura de plante xerofile sau xerofite.
Dintre xerofitele de la noi, amintim: murul (Rubus sp.), migdalul pitic (Prunus tenella), osul
iepurelui (Ononis spinosa), lemnul bobului (Cytisus nigricans), ciulinul (Carduus nutans),
holera (Xanthium spinosum), pălămida (Cirsium arvensis), cosacii (Astragalus cicer),
zăvăcusta (Astragalus excapus), stânjenelul de stepă (Iris pumila, Iris humilis, Iris sintenisii),
pelinul de stepă (Artemisia austriaca), jaleşul de stepă (Salvia acthipsis), obsiga (Bromus
inermis), colilia (Stipa pennata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherima), negara (Stipa capillata),
timoftica (Phleum pratense), bărboasa (Andropogon ischaemum), păiuşul (Festuca
pseudovina, Festuca vaginata, Festuca vallensiaca), pirul crestat (Agropyron pectiniforme),
firiceaua sau firuţa cu bulbi (Poa bulbosa).