 Solul reprezintă în primul rand mediul de dezvoltare al plantelor şi resursa de bază

pentru viaţa animalelor şi oamenilor.

 Şcoala agrogeologică considera solul ca fiind numai produsul de alterare a rocilor de
la suprafaţa scoarţei.
 Şcoala agronomică şi cea agrochimică considerau că solul este numai un mediu poros
care asigură apa aerul şi elementele nutritive necesare plantelor.
Solul reprezintă un sistem natural complex, polidispers, eterogen şi poros, situat la
suprafaţa scoarţei terestre, rezultat prin interacţiunea acesteia cu aerul, apa şi organismele vii.
 Polidispers – deoarece faza lui solidă se află în diferite grade de dispersie:
• dispersii moleculare sau ionice (sărurile)
• dispersii coloidale (argila, humusul, hidroxizii)
• dispersii grosiere sau suspensii (praful, nisipul)
Eterogen – deoarece este alcătuit din 3 faze (solidă, lichidă, gazoasă)
Denumirea de sol provine din limba latină de la solum = suport, bază, ceea ce
indică rolul de suport pentru organismele vii şi spaţiu de interferenţă a lumii organice cu
cea minerală.
În limba ebraică solul este numit adâmah, de aici provenind şi numele primului
om Adam, care conform Bibliei a fost plămădit din lut.
În limba japoneză, pictograma pentru sol are forma unei plante înrădăcinate.

Solurile sunt alcătuite din patru grupe de constituenţi: materia minerală, materia organică,
apă şi aer.
PARTEA SOLIDĂ: Include componentul mineral şi pe cel organic, care împreună deţin
50% din volumul solului. Componentul mineral este dominant în cea mai mare parte a
solurilor, cu excepţia celor organice.
ROCILE PARENTALE
Componentul mineral provine din rocile scoarţei, pe seama cărora s-au format
solurile, numite roci parentale.
Rocile influenţează procesele de alterare prin structura petrografică (dezagregarea) şi
compoziţia mineralogică (alterarea chimică).
Rocile se clasifică după modul de formare în:
 Magmatice
 Metamorfice
 Sedimentare
 Rocile magmatice
 Rocile magmatice provin din magma lichidă, prin consolidarea acesteia la suprafaţă,
fie prin cristalizare (răcire lentă), fie prin vitrificare (răcire rapidă în contact cu apa,
gheaţa, roci umede şi reci).
Cele formate prin cristalizare sunt: granit, granodiorit, diorite, andezit. Rocile
magmatice constituie roci parentale numai în regiunile vulcanice.
Rocile metamorfice
Reprezintă roci solide care au suferit o transformare naturală completă la temperaturi
de peste 2000 C: Şisturi cristaline: filite, micaşisturi, gnaise, amfibolite, cuarţite, şisturi
carbonatice, marmură (poate fi şi neşistoasă).
Rocile sedimentare
După origine se clasifică în:
 Detritice – acumularea fragmentelor rezultate din dezagregarea rocilor magmatice,
metamorfice, sedimentare.
 Organogene (biogene) – formate de către organismele vegetale şi animale: cărbunii de
pământ, calcarele organogene.
 De precipitare chimică – formate prin psubstanţelor solubilizate în apă: carbonaţii,
sulfaţii, halogenurile.
Clasificarea după structură şi compoziţia mineralogică:
Roci epiclastice
Roci argiloase – formate predominant din minerale argiloase: argile, şisturi argiloase,
mâluri argiloase
Roci carbonatice – alcătuite dominant din carbonaţi: calcare, dolomite
Roci argilo-carbonatice: marne
Roci halogenurice: halit, silvină
Roci sulfatice: gips, anhidrit
Roci silicioase – formate predominant din cuarţ, calcedonie sau opal: diatomite,
jaspuri
Roci allitice şi ferallitice: alcătuite dominant din oxizi sau hidroxizi de fier şi
aluminiu: laterite, bauxite
Din punct de vedere pedologic este importantă şi clasificarea rocilor după conţinutul
în silice:
Roci acide – conţin cuarţ: granite, riolite, granodiorite, dacite, gnaise, micaşisturi,
filite
Roci bazice – conţin fie olivine, fie silicaţi şi carbonaţi: gabrouri, bazalt, amfibolite,
şisturi verzi, marne
 Roci neutre – sunt formate predominant din feldspaţi: diorit, sienit, andezit, trahit,
rocile argiloase
Roci ultrabazice – conţin multă olivină sau carbonaţi: peridotit, calcar, marmoră,
dolomite
AGENŢI ŞI PROCESE
Agenţii care determină alterarea rocilor şi formarea componentului mineral sunt apa,
aerul şi vieţuitoarele.
Procesele prin intermediul cărora se formează componentul mineral sunt alterarea
fizică (dezagregarea) şi alterarea chimică.
Dezagregarea
Reprezintă procesul fizico-mecanic prin care rocile coezive sunt fragmentate în părţi
mai mici, fără a fi afectată compoziţia mineralogică a acestora.
Tipuri de dezagregare:
 Datorită variaţiilor de temperatură (termică)
Se produce în regiunile de deşert şi montane înalte, în care amplitudinea termică
diurnă este mare (temperatura rocii ajunge ziua la 550 C şi coboară noaptea la 00 C).
În România ea se produce până la 30 cm adâncime în regiunea carpatică, unde
determină apariţia câmpurilor de blocuri sau pietre.
Mecanismul dezagregării termice este următorul: în timpul zilei, partea exterioară a
rocii se dilată mai mult decât miezul ceea ce crează tensiuni care conduc la apariţia
fisurilor. Acelaşi proces se petrece noaptea când partea exterioară a rocii se contractă mai
mult decât miezul. Aceste tensiuni repetate conduc la sfărâmarea rocii în fragmente mai
mici care vor fi supuse aceluiaşi proces.
Cauze: reaua conductibilitate calorică a rocilor, conductibilitatea calorică, coeficientul de
dilatare volumetrică, căldura specifică şi culoarea diferită a mineralelor.
În acest sens, cu cât roca este alcătuită din mai multe minerale cu atât dezagregarea va
fi mai rapidă.
DEZAGREGAREA TERMICĂ-imagine
 Datorită îngheţului şi dezgheţului repetat (gelivaţie, gelifracţie)
Se datorează tot variaţiilor de temperatură, dar în jurul punctului de îngheţ al apei (00
C) în regiunile umede, de tundră, munţi înalţi sau în cea temperată iarna.
Mecanismul de producere este următorul: apa pătrunde în fisurile preexistente ale
rocilor şi la producerea temperaturilor negative îngheaţă mărindu-şi volumul (9%) şi
exercitând presiuni laterale (2000-6000 kg/cm2) asupra pereţilor fisurilor determinând
sfărâmarea rocilor.
Intensitatea dezagregării depinde de tăria şi frecvenţa îngheţului şi de natura rocilor,
cele compacte fiind mai mult afectate decât cele afânate.
 Acest tip de dezagregare se manifestă până la 100-200 cm adâncime, determinând
apariţia câmpurilor de blocuri.
 Datorită precipitării sărurilor din soluţii
Se produce în regiunile aride acolo unde există săruri în soluţie care pătrund în fisurile
existente în roci şi datorită pierderii apei prin evaporare precipită sub formă de cristale
care presează asupra pereţilor fisurilor determinând sfărâmarea rocilor.
 Datorită acţiunii vieţuitoarelor (biomecanică)
Deşi se desfăşoară pe areale geografice extinse este mai redusă ca intensitate
comparative cu celelalte tipuri de dezagregare.
Se datorează acţiunii rădăcinilor plantelor lemnoase dezvoltate în regiuni cu relief
fragmentat şi cu versanţi înclinaţi. Astfel, plantele îşi înfig rădăcinile în orice mică fisură
pe care apoi o lărgesc datorită creşterii rădăcinilor în grosime şi lungime (30-100 kg/cm2)
şi sfarmă roca, efectul producându-se pe adâncimi mai mari decât în celelalte cazuri.
Animalele şi omul exercită o influenţă indirectă, uşurând pătrunderea aerului şi apei
prin intermediul galeriilor, carierelor, exploatărilor miniere.
Dezagregarea biomecanică prin faptul că uşurează pătrunderea aerului şi apei
amplifică acţiunea celorlalte tipuri.
 Datorită acţiunii apelor curgătoare, zăpezii sau gheţarilor
Apele curgătoare dislocă şi mărunţesc prin izbire, frecare şi rostogolire fragmentele de
rocă, în special în cursul lor superior unde viteza de scurgere este mare.
Zăpezile îşi manifestă influenţa în regiunile montane, unde în timpul avalanşelor sunt
desprinse şi apoi mărunţite prin izbire, frecare şi rostogolire blocuri de rocă.
Gheţarii în timpul deplasării lor pe valea glaciară, desprind şi mărunţesc în timpul
transportului rocile, pe care le depun sub formă de formaţiuni morenaice.
 Datorită acţiunii vântului
Este frecventă în regiunile aride şi montane cu covor vegetal sărac, acolo unde vântul
desprinde prin coraziune fragmente de rocă şi apoi le mărunţeşte în timpul transportului
(târâre, rostogolire, izbire).
De asemenea, vântul transportă şi fragmente de rocă rezultate prin alte tipuri de
dezagregare, pe care le sfarmă.
 Datorită forţei gravitaţionale
Se manifestă în regiunile fragmentate şi cu versanţi înclinaţi, acolo unde, fragmentele
de rocă se desprind sub influenţa gravitaţiei şi în timpul rostogolirii se sfarmă (frecare,
izbire).
Consecinţele dezagregării
 Cea mai importantă este aceea că pregăteşte şi intensifică alterarea chimică prin
mărirea suprafeţei de contact a fragmentelor de rocă cu agenţii alterării apa şi aerul.
Materialul mineral rezultat în urma dezagregării reprezintă un strat afânat şi permeabil
(strat de dezagregare) care reprezintă prima fază a formării solurilor.
ALTERAREA CHIMICĂ
Procese influenţate de apă
 Hidratarea
Reprezintă un proces fizico-chimic prin intermediul căruia, apa este atrasă la suprafaţa
particulelor minerale sau pătrunde în reţeaua cristalină a acestora.
Hidratarea fizică implică atragerea moleculelor de apă la suprafaţa particulelor
rezultate prin dezagregare. Apa îmbracă aceste particule sub forma unui strat foarte
subţire numit film sau peliculă de apă adsorbită şi este denumită apă legată fizic sau apă
peliculară.
Hidratarea fizică reprezintă cea mai slabă reacţie între apă şi particulele minerale şi nu
implică schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
Hidratarea chimică implică pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor şi
implicit schimbarea compoziţiei chimice a acestora.
anhidrit (mineral anhidru, CaSO4) + 2H2O = gips (mineral hidratat, CaSO4 . 2H2O)
Din cauză că apa pătrunsă în reţeaua cristalină a mineralului rămâne în stare
moleculară (H2O), ea poate fi pierdută prin evaporare trecându-se din nou la anhidrit.
Acest proces contrar celui de hidratare se numeşte deshidratare. Hidratarea este specifică
regiunilor umede iar deshidratarea celor uscate, în regiunile cu sezoane umede şi uscate
desfăşurându-se alternativ.
Dizolvarea
Reprezintă procesul de dispersare a materiei minerale în apă, până la nivel molecular sau
ionic.
Soluţia minerală care rezultă în urma dizolvării este alcătuită din solvent (lichidul în care
s-a produs dizolvarea, apă) şi solvat (substanţa dizolvată).
După viteza cu care se dizolvă (solubilizează) mineralele pot fi:
 uşor solubile: sarea gemă, silvina
 moderat solubile: gipsul, carbonatul de calciu
 greu solubile: cuarţul
 insolubile: caolinul
Totuşi viteza de solubilizare mai depinde şi de alţi factori: temperatura, pH-ul şi
compoziţia apei (solventului). La temperatură ridicată se solubilizează mai repede
clorurile, silicaţii şi oxizii, iar la scăderea acesteia carbonaţii. pH-ul influenţează
dizolvarea cuarţului care creşte cu scăderea pH-ului. Când apa conţine bioxid de
carbon, carbonatul de calciu (calcit) trece în bicarbonat de calciu uşor solubil, iar prin
pierderea apei revine la starea iniţială (formarea speleotemelor).
Dizolvarea influenţează alterarea rocilor cu ciment calcaros, levigarea carbonaţilor,
aprovizionarea plantelor cu ememente nutritive, levigarea sărurilor solubile în pânza
freatică.
 Hidroliza
Reprezintă procesul de transformare a mineralelor datorită înlocuirii cationilor proprii
cu ioni de hidrogen. Totodată, din punctual de vedere al efectului produs, hidroliza
reprezintă procesul chimic de descompunere a unor săruri în acidul şi baza din care sau
format (procesul contrar neutralizarea).
În cazul silicaţilor nu rezultă însă acid şi bază, ci silice, apă şi bază, deoarece acidul
silicic este foarte instabil şi se descompune imediat. Există cazuri în care rezultă minerale
argiloase de tipul caolinitului (la mice feldspatul potasic) silice şi apă.
Procesul are ca primă etapă debazificarea, adică scoaterea bazelor din mineral, urmată
de silicifiere, adică descompunerea acidului silicic în silice şi apă, în climatul cald şi
umed procesul fiind simultan. Poate exista şi un process contrar acestuia de neoformare
de minerale când se formează mineralele argiloase.
Intensitatea de manifestare a hidrolizei este influenţată de gradul de mărunţire a
particulelor, pH, temperatura apei, debitul apei care se infiltrează, gradul de instabilitate
al mineralelor.
Hidroliza cea mai puternică are loc cu cât particulele sunt mai mici, pH-ul mai acid,
temperatura şi debitul apei mai ridicate şi mineralele mai instabile.
Procese influenţate de aer
 Oxidarea şi reducerea
Mineralele cel mai uşor de oxidat sunt cele care conţin fier şi mangan în stare
bivalentă. Oxidarea reprezintă practice procesul de imbogăţire în oxigen fie direct fie prin
intermediul apei mai ales când este încărcată cu bioxid de carbon.
În regiunile aride, oxizii de fier şi mangan sunt depuşi la suprafaţă formând
“patina deşertului”. Oxidările sunt intense în solurile aerisite.
Reducerea reprezintă procesul contrar oxidării prin care au loc pierderi de oxigen în
condiţii de anaerobioză sub acţiunea microorganismelor (bacterii anaerobe).
Acţiune reducătoare au bacteriile anaerobe care au nevoie de oxigen, acidul carbonic,
hidrogenul şi hidrogenul sulfurat.
Deoarece regimul aerohidric al solului fluctuează pe parcursul unui an, oxidarea şi
redicerea se produc alternativ procesul fiind numit oxido-reducere.
În cazul manifestării procesului de oxido-reducere solurile capătă un aspect marmorat.
 Acest tip de procese au un rol foarte important în solubilizarea transportul şi
depunerea în sol a fierului şi manganului.
 Carbonatarea
Reprezintă procesul de îmbogăţire în carbonaţi, fie prin depunerea celor existenţi în
souţie, fie prin formarea lor.
Carbonaţii se formează în prezenţa acidului carbonic prin combinarea acestuia cu un
hidroxid (NaOH+H2CO3= Na2CO3+H2O) . Cei mai mulţi dintre carbonaţi sunt
îndepărtaţi din soluri pentru că sunt mai uşor solubili cu excepţia celor de calciu şi
magneziu. Chiar şi aceştia din urmă, prin recombinare cu acid carbonic se transformă în
bicarbonaţi uşor solubili procesul fiind denumit decarbonatare (CaCO3+
H2CO3=Ca(HCO3)2.
În regiunile în care alternează sezoanele umed şi uscat, carbonaţii de la baza profilului
de sol sunt readuşi spre suprafaţă, procesul numindu-se recarbonatare care conduce la
apariţia crustelor de săruri (sărături, cruste de deşert).
Procese influenţate de vieţuitoare
 Alterarea biologică (alterarea biochimică)
În afara rolului lor în dezagregarea rocilor, plantele, animalele şi microorganismele
influenţează şi alterarea chimică a acestora, process numit alterare biologică.
Influenţa lor este atât directă, cât şi indirectă, prin produsele rezultate din activitatea
sau descompunerea lor.
Microorganismele se fixează pe minerale din care extrag substanţele necesare sau
secretă substanţe acide care conduc la alterarea acestora, creând condiţiile pentru
instalarea plantelor superioare.
Plantele secretă substanţe acide, extrag din minerale şi roci anumite substanţe sau
produc acizi organici, toate acestea conducând la alterarea rocilor şi mineralelor.
Rolul indirect este poate mai important, substanţele rezultate prin descompunerea
organismelor vii determinând alterarea chimică, în special oxidarea şi carbonatarea.
ALCĂTUIREA COMPONENTULUI MINERAL
Componentul mineral este alcătuit din: fragmente de rocă şi minerale primare
rezultate în urma dezagregării rocilor scoarţei
minerale secundare care reprezintă în cea mai mare parte minerale nou formate în sol
Raportul între cele două categorii de minerale variază foarte mult în funcţie de vârsta
solului şi de viteza de transformare a mineralelor primare, care este dependentă de climă
şi natura rocii.
Mineralele primare
 Sunt cele provenite din rocile magmatice şi reprezintă în general silicaţi, în proporţie
de 90%. Caracteristica principală a silicaţilor este dată de prezenţa grupării SiO4 cu
configuraţie tetraedrică.
Cei mai importanţi silicaţi sunt olivina, granatul, epidotul, turmalina, piroxenii, amfibolii,
talcul, micele, cloritul, feldspaţii.
Ponderea mineralelor primare este următoarea:cuarţ 12%, feldspaţi 59,5%, piroxeni şi
amfiboli 16,8%, mică 3,8% alte minerale 7,9%.
 Feldspaţii reprezintă aluminosilicaţi de K, Na, Ca şi sunt cei mai răspândiţi în rocile
primare. Alterarea feldspaţilor este unul dintre principalele procese care conduc la
formarea solurilor.
 Piroxenii şi amfibolii au calitatea că se alterează foarte uşor, cel mai răspândit
piroxen fiind augitul, iar cel mai răspândit amfibol, hornblende.
 Mica poate fi albă (muscovit) sau neagră (biotit) şi este des prezentă în soluri datorită
rezistenţei reduse la alterare (mai ales biotitul).
 Cuarţul reprezintă bioxidul de siliciu care nu este silicat, este foarte rezistent la
alterare şi apare în fracţiunile nisipoasă şi prăfoasă a solurilor.
Mineralele secundare
Se formează fie prin alterarea mineralelor primare, fie prin recombinarea în sol
a anumitor substanţe.
Principalele minerale secundare sunt:
 mineralele argiloase
 allofanele
 oxizii şi hidroxizii
 sărurile
Mineralele argiloase reprezintă coloizi cu dimensiuni foarte mici <0,002 mm, au
capacitate mare de a reţine şi elibera apa şi ionii schimbabili. De asemenea, sunt plastice
şi multe au capacitate de contractare şi gonflare la variaţiile de umiditate. Au un rol
important alături de humus, în formarea structurii solului şi în ceea ce priveşte capacitatea
acestuia de a reţine apa şi nutrienţii. Se formează prin hidroliză.
Principalele grupe:
 caolinitul, haloisitul – nu gonflează, reţin şi eliberează puţini ioni
 illitul, vermiculitul, montmorillonitul – gonflează şi au capacitate mare de reţinere
şi eliberare, care cresc de la primul la ultimul.
 Montmorillonitul, beidelitul şi nontronitul formează grupa mineralelor numite
smectite, care gonflează cel mai puternic.
 cloritul – nu gonflează, nu reţine şi nu eliberează ioni.
 Allofanele reprezintă materiale amorfe constituite din amestecuri de geluri de silice şi
hidroxizi de aluminiu. Denumirea provine de la grecescul allofane = care apare altfel.
Apar în solurile vulcanice având un aspect sticlos şi sporesc capacitatea de schimb
cationic, adezivitatea şi gonflarea.
Oxizii şi hidroxizii se formează prin reacţii de oxidare, reducere şi hidratare.
 Bioxidul de siliciu hidratat (silicea) – este reprezentată prin opal şi calcedonie.
 Oxizii şi hidroxizii de mangan – piroluzitul, hausmanitul (oxizi), manganitul,
psilomelanul (hidroxizi), au culoare neagră.
 Oxizii şi hidroxizii de fier – hematit, magnetit, goethit (oxizi), lepidocrocit, limonit
(hidroxizi), au culoare gălbui-roşcată.
 Oxizii şi hidroxizii de aluminiu – diasporul, boehmitul, gibbsitul.
Sărurile apar în regiuni mai secetoase în special carbonaţii de calciu şi magneziu.
Clorurile şi sulfaţii care sunt uşor solubili apar numai în condiţii locale în soluri
halomorfe. În solurile cu exces de umiditate pot apărea pirita şi vivianitul.
Principalele grupe:
 Carbonaţi – calcit, dolomit
 Sulfaţi – gips (Ca), ternardit, mirabilit (Na), epsomit (Mg)
 Cloruri – halit (Na)
 Sulfuri – pirita (Fe)
 Fosfaţi apatit (Ca), vivianit (Fe)
SCOARTELE DE ALTERARE-imagine
Caracteristici generale
Prin scoarţă de alterare se înţelege stratul afânat, permeabil faţă de apă şi gaze,
care se dezvoltă pe rocile de la suprafaţa uscatului prin procese de dezagregare şi/sau
alterare.
Scoarţa de alterare apare ca o cuvertură care acoperă roca parentală
nedegradată şi care poate include în partea ei superioară şi învelişul de sol.
Dezvoltându-se la suprafaţa crustei terestre, scoarţa de alterare şi implicit învelişul de
sol, mulează suprafaţa reliefului. Aceasta are grosimi variabile, de la câteva zeci de
metri, până la câţiva centimetri, în funcţie de natura rocii, condiţia climatică, panta
suprafeţei de relief şi mai ales vechimea suprafeţei de relief.
Pe suprafeţele orizontale (din zonele de platouri şi câmpie), scoarţele de
alterare sunt mai groase în condiţii climatice similare, decât pe pantele versanţilor.
Constituenţii scoarţei de alterare
Substanţele minerale care intră în componenţa scoarţei de alterare sunt
reprezentate de produsele dezagregării şi alterării rocilor parentale.
 Produsele dezagregării apar sub formă de fragmente de roci şi minerale numite
claste (epiclaste).
Dimensiunile clastelor variază mult, de la dimensiunile bolovanilor, la zecimi
de milimetru.
Fragmentele epiclastice sunt numite şi constituenţi reziduali sau primari,
deoarece provin direct din masa rocii parentale, natura lor depinzând exclusiv de cea a
rocii.
Procentul de constituenţi reziduali stabili este un indiciu al maturităţii
(vechimii) scoarţei de alterare. Unii dintre constituenţii reziduali (fragmente de cuarţ,
muscovit, rutil, zircon) pot fi stabile chimic rezistând un timp nedefinit. Alţii (cei care
conţin feldspaţi, sticle vulcanice, olivine) sunt instabili şi tind să dispară prin alterare.
Constituenţii solizi noi, rezultaţi prin procesele de alterare fie a fragmentelor
reziduale, fie direct a rocii parentale, sunt denumiţi constituenţi secundari. Aceştia se
împart fie după structură, fie după solubilitate.
După structura internă pot fi amorfi şi cristalini. Constituenţii secundari amorfi se mai
numesc şi constituenţi coloidali, deoarece sunt hidroxizi cu grade diferite de hidratare.
Scoarţa de alterare primară şi cea secundară
Materialul scoarţei de alterare rămâne pe locul de formare, în contact direct cu
roca parentală, caz în care scoarţa de alterare este considerată primară sau autohtonă
(mai este denumit şi eluviu).
Particulele care compun eluviul au suferit o rearanjare pe verticală în funcţie
de dimensiuni şi densităţi. Din acest motiv, eluviile apar de obicei pe suprafeţe unde
acţiunea de transport a apei este redusă sau nulă.
Produsul de alterare nu rămâne pe loc, ci este supus unor procese de deplasare
fie gravitaţionale fie datorate eroziunii, provocată de scurgerea de suprafaţă, şiroire
sau torenţialitate.
Prin astfel de procese, se constituie diferite depozite sedimentare numite
depozite deluviale, coluviale, proluviale, aluviale, morenaice, care nu mai sunt scoarţe
de alterare propriu-zise, deoarece fundamentul lor nu mai este roca parentală.
Dacă procesul de dezagregare şi alterare continuă şi pe aceste depozite
transportate, se formează o scoarţă de alterare secundară sau alohtonă. În acest caz,
depozitul transportat devine material parental pentru scoarţa de alterare secundară
(alohtonă).
Direcţii de evoluţie
Scoarţa de alterare se află într-o continuă transformare şi atunci când pe ea se
instalează vegetaţia ăncepe şi formarea solului, care ulterior se dezvoltă în profunzime
pe seama scoarţei de alterare, accelerând evoluţia acesteia.
Direcţiile majore de evoluţie a unei scoarţe de alterare sunt exprimate de
modalităţile de alterare ale rocilor silicatice, allitizarea şi siallitizarea.
 Allitizarea – denumirea provine de la simbolul chimic al aluminiului şi de la lithos-
piatră.
Această direcţie de evoluţie este o consecinţă a alterării silicaţilor prin
hidroliză totală, proces în care toate elementele chimice, inclusiv siliciul, trec în
hidroxizi.
Allitizarea se produce în condiţii de climă caldă şi umedă, în timp îndelungat,
fiind specifică regiunilor ecuatoriale şi tropicale umede (în apa caldă silicea este
solubilă).
Allitizarea este cunoscută şi sub denumirea de lateritizare (în latină later-
cărămidă) datorită produsului de alterare roşu care rezultă şi care prin uscare se
întăreşte şi capătă aspectul unei cărămizi.
Pentru manifestarea lateritizării trebuie să fie îndeplinite două condiţii :
- existenţa unui climat cald şi umed
- existenţa unei roci parentale care să conţină alumosilicaţi (feldspaţi, mice), alături de
minerale femice (biotit, piroxeni, olivine, amfiboli)
În lipsa mineralelor femice, allitizarea generează o scoarţă de alterare exclusiv
aluminoasă (bauxită pură) de culoare albă.
 Siallitizarea – denumirea provine de la simbolurile chimice ale siliciului şi
aluminiului şi de la lithos-piatră.
Are loc prin alterarea silicaţilor în urma unei hidrolize parţiale cu formare de
minerale argiloase.
Cauza principală a hidrolizei parţiale este temperatura relativ scăzută a apei,
motiv pentru care siallitizarea se produce în regiunile cu climă temperată moderată.
În funcţie de natura materialului argilos siallitizarea poate apărea sub două
aspecte :
- Monosiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a mineralelor argiloase
bistratificate (caolinit). Se formează o scoarţă de alterare alcătuită aproape exclusiv
din caolin pur format din Al2O3, SiO2 şi H2O.
- Bisiallitizarea – presupune formarea prin hidroliză a mineralelor argiloase
tristratificate (illit, smectit). Spre deosebire de monosiallitizare, procesul de alterare
nu este însoţit de levigarea totală a bazelor.
Cele două direcţii de evoluţie ale scoarţei de alterare nu sunt întotdeauna
distincte, existând situaţia în care caolinul coexistă cu hidroxizii de fier şi aluminiu,
numită monosiallitizare deghizată(alumino-siallitizare).
Tipuri de scoarţă de alterare şi răspîndirea lor pe Glob
Scoarţele de alterare pot fi diferenţiate după compoziţia mineralogică şi cea
chimică, principalele tipuri fiind următoarele :
 - Litogen
- Siallitic
- Aluminosiallitic
- Allitic (Ferallitic)
- De tranzitie
Litogen sau detritic-grosier– caracterizat prin predominarea fragmentelor de rocă şi a
mineralelor primare, reprezintă primul stadiu şi are o grosime foarte redusă. Poate
prezenta subtipurile silicato-litogen şi carbonato-litogen.
Aluminosiallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase de tip cloritic, a
aluminiului mobil şi prezintă reacţie acidă.
Siallitic – caracterizat prin prezenţa mineralelor argiloase tristratificate şi poate
prezenta subtipurile siallitic propriu-zis, carbonato-siallitic şi halosiallitic.
Allitic (ferallitic) – caracterizat prin dominanţa procesului de allitizare (ferallitizare),
dar pot apărea şi minerale argiloase caolinitice (bistratificate).
De tranziţie – realizează tranziţia între tipul siallitic şi cel allitic (ferallitic) şi pot
rezulta şi prin alterarea calcarelor impure, caz în care sunt cunoscute sub denumirea
de terra rossa sau terra fusca. Prezintă subtipurile siallito-allitic şi siallito-feritic.
Există la nivelul globului o zonalitate evidentă în ceea ce priveşte răspândirea
scoarţelor de alterare.
Tipul litogen apare în condiţii climatice care împiedică alterarea, zona de tundră,
zonele deşertice, pe versanţi puternic înclinaţi, pe roci compacte indiferent de climă.
Tipul siallitic caracterizează zona temperată (partea umedă cu păduri de foioase),
subtipul carbonato-siallitic partea semiumedă de stepă şi silvostepă, iar subtipul halo-siallitic
partea aridă unde au loc acumulări de săruri solubile.
 Tipul allitic (ferallitic) este răspândit în zona ecuatorială şi tropicală.
 Tipul de tranziţie caracterizează zona mediteraneană.
Grosimea scoarţei de alterare se modifică în funcţie de zona climatică :
 în zona de tundră foarte redusă, de regulă sub 1 m
 în zona temperată ajunge mai ales în arealele umede la câţiva metri
 în zona aridă foarte redusă, sub 1 m
 în zona caldă şi umedă foarte mare, frecvent peste 10m

COMPONENTUL ORGANIC
 Alcătuire
 Sursele materiei organice
 Procese de transformare
  Substanţele humice
 Tipuri de humus
Alcătuire
Componentul organic este constituit din totalitatea substanţelor organice din sol,
inclusive organismele vii.
Componentul organic nu are legătură cu roca parentală şi apare în sol după instalarea
vegetaţiei şi animalelor.
Componentul organic cuprinde:
 Resturi organice în curs de transformare
 Resturi organice transformate – substanţe humice
 Resturi organice netransformate – litiera
 Organismele vii – plante, animale, microorganisme
Resturile organice conţin apă, hidraţi de carbon (celuloză), lignină, compuşi cu azot,
substanţe tanante, uleiuri, elemente minerale provenite din cenuşă.
Sursele materiei organice din sol sunt reprezentate prin plante, animale şi
microorganisme.
Plantele contribuie la formarea materiei organice din sol prin intermediul rădăcinilor
şi prin resturile pe care le lasă anual la suprafaţa solului.
FAUNA
Lumea animală din sol este variată şi bine reprezentată numeric, putând servi conform
unor cercetări din domeniul biologiei solului, ca indicator de diagnostic al formării acestuia.
Fauna din sol are un rol important n accelerarea proceselor de humificare şi
mineralizare a resturilor vegetale, în structurarea solurilor, influenţând totodată
permeabilitatea şi aerarea solului ( descompunerea litierei se produce de 2 ori mai rapid în
prezenţa animalelor; Chiriţă C.D., 1974 ).
În general, fauna solului include animalele care îşi au mediul de viaţă în sol integral
sau parţial ( larvele ).
Numărul animalelor din sol variază foarte mult, în condiţii ecologice diferite, putând
ajunge la 500 milioane ( Bachelier, 1971 ) în cazul protozoarelor.
Pentru clasificarea animalelor care alcătuiesc fauna solului sunt utilizate o serie de
criterii, care i-au în calcul dimensiunile corpului, adaptarea la condiţiile edafice, regimul de
hrană.
După dimensiunile corpului animalele din sol se împart în ( Van der Drift, 1951;
Dunger, 1964; Brauns şi Bachelier, 1971, Prevost, 1990 ):
 microfauna - <0,2 mm, protozoare, nematode, rizopode, care trăiesc în mediul lichid
din interiorul agregatelor structurale.
  mezofauna - 0,2-8 mm, colembole, acarieni, enchitreide, miriapode mici, insecte mici
şi larvele lor, care trăiesc în porii din interiorul şi dintre agregatele structurale.
 macrofauna - 8-80 mm, lumbricide ( râme, viermi ), moluşte, isopode, miriapode,
arachnide, insecte superioare ( furnici, termite ).
 megafauna - > 80 mm, vertebrate mici, inclusiv micromamifere, insecte mari
( scorpioni ), şerpi, crabi, broaşte ţestoase, rozătoare, bursuci, cârtiţe, vulpi.
În raport cu adaptarea organismelor animale la viaţa în sol, distingem (Ghiliarov,
1965 ):
 organisme geobionte - acele animale pentru care solul reprezintă mediul de viaţă
permanent: lumbricide, enchitreide, acarieni, collembole, miriapode.
 organisme geophile - reprezintă animalele care îşi petrec în sol numai o parte a vieţii:
stadiile larvare.
 organisme geoxene - reprezentate prin animale aflate în sol pentru iernare, adăpost
sau refugiu temporar.
În sol organismele animale sunt răspândite în funcţie de proprietăţile acestora,
observându-se ca şi în cazul microorganismelor, o microzonalitate.
 Mai mult decât atât, unele animale din sol sunt deosebit de pretenţioase la
factorii ecologici, constituind chiar caracter de diagnostic pentru unele tipuri de sol şi
de orizonturi de sol.).
Categorii de microorganisme:
 Alge
 Bacterii
 Ciuperci
 Actinomicete
Din categoria algelor, specifice solului sunt cele albastre, cele verzi şi diatomeele.
Acestea reprezintă microorganisme adaptate la condiţii ecologice foarte variate, ceea ce
determină o largă răspândire a lor în soluri. îndeplinesc roluri importante în procesul de
fotosinteză şi în fixarea azotului.
Bacteriile populează anumite soluri în număr foarte mare ( miliarde/1g sol ) şi se împart
în general, în două grupe:
 autotrofe - acţionează asupra compuşilor minerali procurându-şi bioxidul de carbon
din aer şi energia prin oxidarea substanţelor anorganice.
 heterotrofe - acţionează asupra compuşilor organici procurându-şi bioxidul de carbon
şi energia prin oxidarea substanţelor organice.
Bacteriile pot fi de asemenea, aerobe sau anaerobe şi sunt specifice în general,
solurilor formate sub vegetaţie ierboasă, cu o reacţie slab acidă/slab alcalină. Au un rol
important în procesul de fotosinteză şi în transformarea resturilor vegetale.
 Actinomicetele reprezintă o treaptă evolutivă intermediară între bacterii şi ciuperci,
fiind foarte prezente în solurile cu reacţie neutră/alcalină şi mai puţin în cele acide. Au o
capacitate mai mare decât celelalte microorganisme de a descompune substanţe organice
rezistente ( lignine, celuloza ).
Ciupercile sunt microorganisme heterotrofe şi aerobe, care se dezvoltă în soluri cu
reacţie acidă, formate în general sub pădure, având de asemenea un rol important în
transformarea resturilor vegetale.
Microorganismele din sol se diferenţiază în sensul că unele sunt specifice fazei lichide
a solului, iar altele celei solide a acestuia. Se constată de asemenea, o zonalitate a răspândirii
acestora, determinată bioclimatic.
Totodată, la nivelul profilului de sol se evidenţiază o microzonare a distribuţiei
microorganismelor, generată de proprietăţile fizicochimice ale orizonturilor de sol. Multe
microorganisme sunt corelate cu prezenţa anumitor neoformaţii, care îşi datorează originea
tocmai activităţii acestora: neoformaţiile fierului, manganului şi sulfului.
PROCESE DE TRANSFORMARE

Resturile organice suferă în sol transformări complexe sub acţiunea

microorganismelor, prin procese de descompunere şi humificare.
Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai simpli, la
început tot de natură organică, iar apoi de natură minerală.
În descompunerea resturilor organice pot fi separate trei etape: hidroliza, oxido-
reducerea şi mineralizarea totală.
TRANSFORMAREA RESTURILOR ORGANICE IN SOL
MICROORGANISME
RESTURI ORGANICE
- frunze, conuri, crengi, rădăcini, fragmente de scoarţă, corpuri de animale, fructe, etc.
HIDROLIZA
SUBSTANTE ORGANICE SIMPLE
-substanţe proteice: peptide, aminoacizi
-hidraţi de carbon: hexoze, pentoze, aminozaharuri
-lignine, tananţi : fenoli
-lipide, răşini : glicerină, acizi graşi
OXIDO-REDUCERE
SUBSTANTE ORGANICE SIMPLE/COMPUSI MINERALI
-peptide, aminoacizi: acizi organici, acizi graşi, alcooli, NH3, CO2, H2S, H2O, CH4
-hexoze, pentoze, aminozaharuri: acizi organici volatili, aldehide, alcooli, CO2, H2O, CH4
-fenoli: chinone, CO2, H2O
-glicerină, acizi graşi: acizi nesaturaţi, acizi organici volatili, hidrocarburi, CO2, H2O
MINERALIZARE
COMPUSI MINERALI
-acizii organici, acizii graşi, alcooli, aldehidele, chinonele, acizii nesaturaţi, hidrocarburile se
desfac în compuşi minerali
Humificarea reprezintă procesul de formare în sol a substanţelor organice complexe,
cunoscute sub denumirea de humus.
Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau aflată în diferite stadii
de transformare şi care este alcătuită din acizii humici.
Acizii humici se formează pe seama produselor macromoleculare de descompunere a
resturilor organice rezultate prin oxidarea biochimică. În continuare, produsele
macromoleculare (polifenoli, aminoacizi) proveniţi prin degradarea ligninei, substanţelor
proteice, tananţilor, sau celulozei suferă reacţii de condensare şi polimerizare cu formare de
chinone. În etapa următoare au loc noi condensări ale polifenolilor şi chinonelor cu
aminoacizii, rezultând compuşi macromoleculari cu un număr mare de nuclee aromatice şi
îmbogăţiţi în carbon şi azot, numiţi acizi humici.
SUBSTANŢELE HUMICE
Sunt reprezentate în sol prin acizi organici denumiţi humici care constituie totalitatea
acizilor care alcătuiesc humusul şi care se impart în acizi huminici, acizi fulvici şi humine.
Acizii huminici reprezintă compuşi macromoleculari ciclici, de culoare închisă şi cu
un grad ridicat de polimerizare, care apar în cantităţi mari la solurile de stepă. Au greutate
moleculară mare, sunt insolubili în apă, dar solubili în soluţii alcaline diluate. În contact cu
acizii minerali (clorhidric, sulfuric) precipită, în combinaţie cu amoniul sau sodiul formează
săruri (humaţi) uşor solubile, iar cu Ca, Mg, Fe, Al, săruri greu solubile.
Conţin 52-68% carbon, 3-6% hidrogen, 31-39% oxigen, 2-8% azot şi au capacitate
mare de schimb cationic (300-600 me/100 g).
Acizii fulvici sunt solubili în apă şi se formează în solurile forestiere cu umiditate
multă. Au greutate moleculară mică, au caracter acid, culoare gălbuie la brună-gălbuie, sunt
solubili în acizi. Conţin 40-52% carbon, 42-48% oxigen, 4-6% hidrogen, 2-6% azot. Au
capacitate mai mică de schimb cationic (300-350 me), iar cu metalele formează săruri
solubile în apă.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului şi deseori sunt majoritare.
Formează cu mineralele argiloase şi hidroxizii de fier şi aluminiu compuşi foarte stabili cu
influenţă asupra structurii solului.
Pentru caracterizarea humusului se folosesc doi indicatori: raportul carbon-azot şi
raportul acizi huminici-acizi fulvici.
 Raportul C/N oferă astfel informaţii despre stadiul transformării resturilor vegetale,
tipul de humus, ponderea acizilor huminici şi fulvici, conţinutul în azot al solului.
Raportul AH/AF
Este influenţat de condiţiile bioclimatice în care evoluează solul, în stepă/silvostepă
predominând acizii huminici, raportul având valori de 1,5-2,5. În stepele uscate, valoarea
raportului scade la 1,5-1,7.
În regiunile aride sau în pădurile temperate, valoarea raportului scade la <1.
Tipuri de humus:
Mullul este reprezentat prin materie organică bine humificată, transformată în
întregime în acizi humici de către bacterii, intim amestecată cu partea minerală. Se formează
în soluri bine aerisite cu activitate microbiologică activă,
Poate exista mull calcic şi mull forestier, primul reprezentând cel mai fertil tip, are culoare
închisă fiind alcătuit mai ales din acizi huminici şi este saturat cu calciu. Cel de-al doilea
apare în cazul solurilor sărace în calciu de sub vegetaţie forestieră, este mai deschis la culoare
şi este alcătuit mai ales din acizi fulvici. Poate exista şi mull hidromorf.
Moderul este un humus intermediar între mull şi mor, este alcătuit din materie
organică humificată dar şi din resturi organice în curs de transformare sau netransformate.
Apare sub pădurile de răşinoase sau pajişti, în condiţii de aerisire mai slabă, de climat mai
răcoros şi mai umed şi cu o activitate microbiologică mai slabă. Raportul C/N este de 15-25
iar cel AH/AF <1. Moderul poate fi forestier, de pajişte, calcic sau hidromorf.
Morul sau humusul brut reprezintă materie organică slab transformată, neamestecată
cu partea minerală, cu un procent scăzut de acizi humici. Se formează sub acţiunea
ciupercilor, în etajul molidului şi cel subalpin şi alpin cu condiţii nefavorabile humificării:
activitate microbiologică redusă, temperature scăzute, aciditate ridicată. Este acid şi cu un
conţinut scăzut de azot, raportul C/N = 30-40.
Turba sau anmoorul este constituită din resturi organice care au evoluat în regim de exces de
apă.
Turba poate fi oligotrofă, formată într-un mediu saturat cu apă lipsită de săruri, sub
vegetaţie de muşchi (sphagnum), care este acidă şi săracă în substanţe minerale sau eutrofă,
formată într-un mediu saturat cu apă bogată în săruri sub vegetaţie de rogoz, sau muşchi
(Hypnum), are reacţie neutră şi este bogată în elemente minerale.
Un tip aparte de humus este cel care apare la solurile halomorfe de tipul soloneţului
denumit humus alcalin.
PARTEA LICHIDĂ
 Forţele care acţionează asupra apei din sol
 Formele de apă din sol
 Bilanţul apei din sol
  Regimul hidric al solului
 Indici hidrofizici
PARTEA LICHIDĂ
Apa reprezintă componentul de bază al materiei organice vii, influenţează creşterea
plantelor, dezagregarea, alterarea chimică, formarea componentului mineral şi organic şi
repartiţia lor pe profilul de sol.
Forţele care acţionează asupra apei
Gravitaţională
Acţionează asupra apei aflate în porii necapilari, atunci când solul este saturat cu apă. Sub
influenţa gravitaţiei apa se deplasează de sus în jos prin porii necapilari determinând
umezirea în adâncime a solului.
Odată cu scăderea cantităţii de apă, forţa gravitaţională scade la rândul ei şi deplasarea
apei încetează. Pe suprafeţele înclinate se produce şi o deplasare laterală a apei, prin sol.
Forţele capilare
Acţionează asupra apei aflate în porii capilari ai solului, care nu este supusă forţei
gravitaţionale şi este reţinută în sol.
Forţa cu care apa este reţinută în porii capilari este invers proporţională cu diametrul porilor.
Sub acţiunea acestor forţe, apa se mişcă mai lent, în toate direcţiile, în general dinspre porii
mai mari spre cei mai mici.
Forţa de adsorbţie
Acţionează asupra apei aflate la suprafaţa particulelor de sol şi este de natură
electrostatică (diferenţă de sarcini electrice între apă şi particulele de sol), apa îmbrăcând
particulele sub formă de pelicule.
Aceste forţe sunt foarte mari (10 000 atm.) şi sub inflenţa lor apa se mişcă foarte lent dinspre
peliculele mai groase spre cele mai subţiri sau trece sub formă de vapori. Fixarea apei este
însoţită de degajare de căldură numită căldură de umectare.
Forţe determinate de tensiunea vaporilor de apă
Acţionează asupra apei aflate sub formă de vapori. Vaporii de apă sunt supuşi la
tensiuni determinate de temperatură şi umiditate, direct proporţional cu acestea, datorită
variaţiilor pe parcursul anului.
Diferenţa de tensiune crează forţele care determină deplasarea vaporilor de apă din locurile
cu presiune mare spre cele cu presiune mică.
Forţele de sucţiune a rădăcinilor plantelor
Rădăcinile plantelor exercită o forţă de sugere care atinge 15-20 atm., prin care apa
din sol este atrasă spre rădăcini. Pe măsură ce apa este consumată, este atrasă şi se mişcă spre
rădăcini şi apa aflată la distanţă mai mare.
 Forţele osmotice
Acţionează numai în cazul solurilor bogate în săruri solubile, datorită presiunii
osmotice determinate de sărurile dizolvate în apă. Cu cât cantitatea de săruri este mai mare cu
atât presiunea osmotică este mai mare.
Presiunea osmotică determină o reţinere mai puternică a apei, care nu mai poate fi preluată de
rădăcini, fiind depăşită forţa de sucţiune a acestora, apărând seceta fiziologică.
Forţele hidrostatice
Acţionează numai când solul este saturat şi are şi un strat de apă deasupra (bălteşte
apa la suprafaţă). Forţele sunt determinate de greutatea stratului de apă de la suprafaţă, care
impune deplasarea apei spre adâncime.
Formele de apă din sol
Apa sub formă de vapori
Se găseşte în pori şi provine din evaporarea altor forme de apă sau prin pătrunderea în
sol a aerului atmosferic încărcat cu vapori de apă.
Deşi se găseşte în sol în cantitate mică 0,001%, constituie singura sursă de apă când
solul este uscat (există doar apă legată).
Roua internă a solului reprezintă fenomenul de condensare a vaporilor de apă datorită
răcirii orizonturilor superioare în timpul nopţii
Apa legată chimic
Include apa de constituţie şi cea de cristalizare. Apa de constituţie este reprezentată
prin ionii H+ OH- (mice, hidromice, hidroxizi). Apa de cristalizare reprezintă moleculele de
apă care intră în compoziţia moleculelor hidratate (gips CaSO4 x 2H2O). Intră în alcătuirea
componentului solid şi este complet imobilă (inaccesibilă plantelor).
Apa legată fizic
 De higroscopicitate (puternic legată)
Reprezintă pelicule de apă reţinute la suprafaţa particulelor de sol datorită forţelor de
adsorbţie (10 000-50 atm.). Nu poate fi folosită de către plante şi nu se deplasează în sol.
 Peliculară (slab legată)
Este reţinută cu forţe de 50-15 atm., se poate deplasa lent dinspre peliculele mai
groase spre cele mai subţiri şi poate fi folosită într-o oarecare măsură de către plante.
Apa liberă
 Capilară
Este cea reţinută în sol în porii capilari datorită forţelor capilare 15-1/3 atm. Poate fi
sprijinită şi suspendată.
Bilanţul apei în sol
 Este dat de raportul între cantitatea de apă care intră în sol şi cea care se pierde
din sol. Apa care intră în sol provine din precipitaţii, vaporii de apă din atmosferă, pânza
freatică, scurgerea de suprafaţă (solurile situate în microdepresiuni), irigaţii. Pierderea apei se
realizează prin evaporare şi transpiraţie, sau prin drenare în pânza freatică, scurgere laterală
(soluri pe versanţi).
Regimul hidric al solului
• Pergelic – este caracteristic regiunilor cu îngheţ permanent, când în perioada caldă a
anului partea superioară a solului se dezgheaţă şi deasupra stratului îngheţat se
formează apă stagnantă care se consumă prin evaporare şi scurgeri laterale. Solul este
permanent umed.
• Percolativ – este caracteristic climatelor umede (păduri
• Periodic percolativ – este caracteristic solurilor de silvostepă
• Nepercolativ – este caracteristic solurilor de stepă,
• Exsudativ – este caracteristic solurilor de stepă şi silvostepă cu pânze freatice aflate
la adâncimi critice. Solul pierde prin evaporare mai multă apă decât primeşte datorită
ridicării nivelului freatic
• Stagnant – este caracteristic solurilor greu permeabile situate pe suprafeţe plane,
microdepresiuni sau la baza versanţilor, în regiuni umede. Apa stagnează în sol uneori
chiar de la suprafaţă, solul prezentând exces de apă.
• De irigaţie – apare la solurile irigate, unde se produce o umezire mai profundă şi
repetată a solului fără a fi schimbat însă regimul hidric natural.
Reprezintă indicii care definesc mobilitatea şi accesibilitatea apei din sol.
Capacitatea totală de apă (CT)
Reprezintă cantitatea maximă de apă din sol, atunci când toţi porii sunt umpluţi.
Situaţiile cu soluri aflate la capacitate totală sunt rare (ploi abundente, exces de umiditate,
irigaţii masive) şi atunci plantele suferă din lipsă de aer.
Capacitatea de apă în camp (CC)
Coeficientul de higroscopicitate (CH)
Reprezintă umiditatea la care ajunge un sol uscat la aer sau pe care o absoarbe
un sol uscat într-o atmosferă saturată cu vapori de apă. Serveşte mai mult la
caracterizarea generală a solurilor, la calcularea coeficientului de ofilire şi a
echivalentului umidităţii.
Permeabilitatea pentru apă
Proprietatea solurilor de a lăsa apa să treacă prin ele se numeşte permeabilitate.
Ea depinde în mod direct de porozitate. Permeabilitate ridicată au solurile nisipoase,
structurate, afânate. Reprezintă cantitatea de apă care rămâne în sol mai mult timp
după o ploaie şi este condiţia optimă de umiditate a unui sol.
 Coeficientul de ofilire (CO)
Reprezintă cantitatea minimă de apă de la care plantele se ofilesc.
Capacitatea de apă utilă (CU)
Reprezintă apa existentă în sol între capacitatea de câmp şi coeficientul de ofilire,
aceasta fiind practic preluată de către plante.
PARTEA GAZOASĂ
Aerul din sol este constituit din gaze şi vapori de apă şi deţine între 15-35% din
volumul solului în funcţie de umiditatea acestuia.
În natură nu există sol fără aer, indiferent cât de mare este excesul de umiditate,
pentru că aerul este fie dizolvat în apă, fie rămâne în spaţiile foarte mici din sol sau în cele
captive. Aerul reprezintă alături de apă elementul de bază pentru dezvoltarea organismelor
din sol.
Aerul poate fi prezent în sol sub mai multe stări:
Liber – este prezent în porii capilari şi mai ales necapilari, circulă în sol şi se schimbă
cu cel atmosferic, fiind starea care influenţează cel mai mult solul
Captiv – se găseşte în porii izolaţi, nu circulă prin sol, nu se schimbă, are influenţă
neânsemnată
Adsorbit – se găseşte legat la suprafaţa particulelor minerale
Dizolvat – gazele dizolvate în apa din sol, care nu influenţează aeraţia
Compoziţia aerului
Aerul din sol provine din cel atmosferic, dar prezintă unele diferenţieri deoarece, spre
deosebire de cel atmosferic a cărui compoziţie este stabilă, aerul din sol are o compoziţie
care variază.
Aerul atmosferic conţine 78,08% azot, 20,95% oxigen, 0,93% argon, 0,03% bioxid de
carbon. Mai conţine hidrogen sulfurat, metan şi este mai bogat în vapori de apă şi
amoniac decât cel atmosferic.
Variaţii mai mari se înregistrează în cazul oxigenului şi bioxidului de carbon, legat de
activitatea vieţuitoarelor din sol sau de regimul umidităţii.
Astfel, solurile cu conţinut mai mare de oxigen şi mai mic de bioxid de carbon sunt
cele cu cantităţi reduse de substanţe organice, activitate microbiologică redusă, uşoare-
mijlocii, structurate, afânate, cu umiditate normală.
Solurile cu conţinut redus de oxigen şi conţinut ridicat de bioxid de carbon sunt cele
bogate în substanţe organice, cu activitate microbiologică intensă, argiloase,
nestructurate, îndesate, prea umede.
În solurile foarte bogate în substanţe organice şi cu exces de umiditate apar şi gaze
toxice pentru plante precum hidrogenul sulfurat şi metanul.
 Influenţa aerului în sol
 PROCESE DE OXIDO-REDUCERE
 PROCESE DE CARBONATARE
 PROCESE DE HUMIFICARE/MINERALIZARE
 REGIMUL ELEMENTELOR NUTRITIVE
 TEMPERATURA SOLULUI
INSUSIRILE SOLULUI PENTRU AER
 PERMEABILITATEA PENTRU AER
 CAPACITATEA PENTRU AER
 LIMITA DE AERATIE
Însuşirile solului pentru aer
Permeabilitatea pentru aer – reprezintă capacitatea solului de a permite mişcarea
aerului.
Capacitatea pentru aer – reprezintă cantitatea de aer corespunzătoare capacităţii
pentru apă în câmp.
Limita de aeraţie – reprezintă umiditatea solului corespunzătoare unui conţinut de aer
de 10%.
Deficitul de aeraţie reprezintă procentul din excesul de umiditate care trece peste
limita de aeraţie (7% aer = 3% deficit de aeraţie sau exces de umiditate).
Regimul de aer al solului este supus variaţiilor diurne, sezoniere şi anuale şi poate fi
bun, deficitar şi excesiv.

PROPRIETATILE TERMICE ALE SOLULUI

 Capacitatea de absortie
 Caldura specifica
 Conductivitatea termica
REGIMUL TERMIC AL SOLULUI
Pergelic – temperaturi medii anuale negative ale profilului de sol

Cu durată îndelungată de îngheţ – temperaturi medii anuale pozitive ale profilului de

sol, adâncimea pătrunderii temperaturilor negative >100cm, durata îngheţului >5 luni
Cu îngheţ sezonier - temperaturi medii anuale pozitive ale profilului de sol, durata
îngheţului <5luni
Fără îngheţ – nu se înregistrează îngheţ în sol

ORGANIZAREA INTERNA A SOLULUI

Profilul de sol
Procesul de formare a solurilor este unul îndelungat şi extrem de complex, solul
nefiind altceva decât expresia sintetică a interacţiunii factorilor naturali.
Partea superioară a litosferei, a fost supusă, în fazele iniţiale de formare, acţiunii
agenţilor externi ( procese de îngheţ-dezgheţ, precipitaţiile atmosferice, vântul ) care au
determinat mai întâi, fisurarea rocilor şi apoi dezagregarea acestora. Concomitent, are loc şi
transformarea chimică a materialelor rezultate prin dezagregare, datorată proceselor de oxido-
reducere, dizolvare, hidratare, hidroliza şi carbonatare.
Efectul este reprezentat prin apariţia la suprafaţa litosferei a unui strat afânat, cu
proprietăţi noi - permeabilitatea pentru apă şi aer, capacitatea de a reţine apa - denumită
scoarţă de alterare.
Precizăm, că în acel moment, nu putea fi vorba despre sol, datorită absenţei unei
componente esenţiale, cea organică. De altfel procesul de formare al solului nu poate începe
şi nu poate avea loc decât în prezenţa organismelor vegetale şi animale cât şi a
microorganismelor.
Primele au apărut organismele inferioare, de genul muşchilor, lichenilor şi ciupercilor,
care în timp, au creat condiţii favorabile şi pentru instalarea organismelor superioare.
Rolul plantelor este determinant în procesul de formare al solului, prin aceea că, ele
preiau şi apoi transformă substanţele minerale solubile, care abundau în scoarţa de alterare, în
substanţe organice, care după încetarea ciclului biologic, sunt descompuse de către
microorganisme.
O parte dintre aceste substanţe se reîntorc în sol sub formă de elemente minerale utile,
iar o altă parte se acumulează în sol, sub formă de materie organică humificată.
Trecând de aceste stadii iniţiale de formare, solurile au evoluat în mod diferenţiat, în
funcţie de condiţiile specifice de mediu ( climă, relief, rocă, vegetaţie, apă freatică, vârstă )
datorită manifestării unor procese proprii, denumite pedogenetice: acumularea materiei
organice, formarea şi migrarea argilei, stagnarea apei din pânza freatică şi precipitaţii.
În acest mod, s-au diferenţiat o serie de strate naturale cu caracteristici morfologice şi
analitice proprii, denumite orizonturi de sol.
Profilul de sol nu reprezintă altceva decât succesiunea orizonturilor de sol de la
suprafaţă până la roca parentală.
El se identifică practic cu o secţiune verticală realizată într-un sol şi reprezintă
unitatea naturală de studiu în domeniul pedologiei.
Apariţia şi existenţa profilului de sol, este condiţionată de manifestarea unor procese
specifice de formare a solurilor, denumite procese pedogenetice.
Orizonturile de sol
În timpul solificării, datorită manifestării unor procese pedogenetice diferite,
constituenţii minerali şi organici suferă deplasări, acumulări şi transformări, în profilul de sol
formndu-se strate caracteristice, cu proprietăţi diferite, numite orizonturi de sol.
Orizontul de sol reprezintă un strat natural unitar din punct de vedere al proprietăţilor
morfologice şi analitice, format prin aceleaşi procese pedogenetice.
Din punct de vedere morfologic, orizonturile de sol se diferenţiază după culoare,
structură, textură, consistenţă, prezenţa unor neoformaţii. De asemenea, din punct de vedere
analitic orizonturile de sol se deosebesc prin conţinutul în humus, valoarea pH-ului, gradul de
saturaţie în baze, indicele de diferenţiere texturală, etc.
Orizontul de diagnostic reprezintă orice orizont de sol care constituie un criteriu
pentru definirea unităţilor taxonomice din sistemul de clasificare al solurilor.
Orizontul de diagnostic este caracterizat atât prin însuşiri exprimate cantitativ
( grosime, conţinut de argilă, conţinut de materie organică ), cât şi prin procesele
pedogenetice care au contribuit la formarea lui.
Totodată, din punct de vedere al alcătuirii lor, orizonturile de sol se diferenţiază în:
organice
minerale
Orizont organic este considerat orizontul format deasupra solului mineral, prin
acumularea resturilor organice aflate în diferite stadii de descompunere.
Orizont mineral este considerat acel orizont de sol, care conţine cel mult 35% materie
organică ( dacă partea minerală are > 60% argilă ) sau cel mult 20% materie organică ( dacă
solul este sărac în argilă ).
Orizonturile de sol se notează de regulă cu literele mari ale alfabetului A, B, C, E, G,
O, R, T, W.
Notaţia nu respectă o singură regulă, astfel unele sunt notate după poziţia lor în
profilul de sol (A, B, C), altele cu iniţiala procesului care le generează E (eluvial), G (gleic),
R (rocă dură), O (organic), T (turbos). De asemenea, unele orizonturi se notează cu asocieri
de litere mici, salic (sa), nitric (na), vertic (y).
Orizonturile de tranziţie reprezintă orizonturi de sol care realizează trecerea între două
orizonturi diferite, având proprietăţile ambelor orizonturi, fără ca vreunele să fie dominante.
Se notează prin alăturarea simbolurilor celor două orizonturi, AC, AB, EB, BC, AR,
primul trecându-se simbolul orizontului ale cărui caractere sunt mai evidente.
Orizonturile de asociere reprezintă orizonturi de sol formate prin asocierea a două sau
mai multe procese pedogenetice.
Trecerea între orizonturile de sol
Delimitarea orizonturilor pedogenetice se realizează în profilul de sol, ţinând seama
de criteriile referitoare la forma şi claritatea trecerii între acestea.
Din punct de vedere al criteriului formei, trecerea între orizonturile de sol poate fi:
dreaptă
ondulată - lăţimea ondulaţiei mai mare decât adâncimea acesteia
neregulată - lăţimea ondulaţiei mai mică decât adâncimea acesteia
glosică ( în limbi ) - adâncimea pătrunderilor mai mare de 3-5 cm, având lăţimi de
peste 1 - 1,5 cm
întreruptă - orizont de trecere discontinuu