Referat

“Lucrari agropedoameliorative pentru

conservarea solului si apei in localitatea
Miroslava ”

Boamba Ciprian
MCS I
Prof.dr Costica AILINCAI

Introducere
 Comuna Miroslava este situata in partea centrala a jude]ului Iasi.
Ea este plasata la limita sud-vestica a municipiului Iasi, la 47º08’
latitudine nordica si 27º29’ longitudine estica. Miroslava este la 30 de
kilometri de raul Prut, pe care se afla frontiera Uniunii Europene si
granita dintre Romania si Republica Moldova. Fata de limita vestica a
judetului, comuna Miroslava se afla la 40 de kilometri, iar fata de cea
sudica la 25 de kilometri. Suprafaa comunei Miroslava, cu cele 13 sate
componente, este de 8270 de hectare.

Geologia zonei

Formaţiunile geologice care apar, aparţin sarmaţianului inferior şi sunt

reprezentate de argile şi depozite de marne.
În orizonturile superioare, marnele au suferit procese de alterare,
formându-se marnele löessoidizate (luturi). În aceste condiţii, rocile de
solidificare sunt reprezentate prin depozite löesoide şi luturi pe care s-au
format cernoziomurile cambice. Relieful structural este reprezentat de
suprafeţe interfluviale de eroziune, cu fragmentare deluroasă şi colinară,
ce constituie relieful dominant din cadrul fermei. Aceste suprafeţe s-au
format pe un complex argilo-marnos, puternic fragmentat de reţeaua
hidrografică. Versanţii afectaţi de procese geomorfologice actuale
(spălări, eroziune liniară în diferite stadii, alunecări) sunt un alt tip de
relief întâlnit în cadrul primei categorii. Relieful de acumulare întâlnit de-
a lungul văilor cuprinde văi halocene de origine aluvială inundabilă,
reprezentate de albia pârâului Corneşti şi terase ce apar în partea estică
a teritoriului. Relieful actual al Miroslavei se integrează în aspectul
geomorfologic general al Câmpiei Moldovei.
Pentru caracterizarea solului din zona Miroslava (deal Uricani), s-a
executat un profil de sol. Datele obţinute arată că este vorba despre un
cernoziom cambic, slab degradat, luto argilos.

Hidrografia şi hidrologia zonei

 Reţeaua hidrologică este reprezentată prin câteva forme
depresionare care constituie trasee de concentrare a scurgerilor de
suprafaţă în urma ploilor mari sau la topirea zăpezilor.
Pârâul Ezăreni, afluent al pârâului Nicolina, este cel mai important
curs de apă cu debitul nepermanent, datorită regimului hidrologic
torenţial, acesta este regularizat prin două bazine de acumulare.
Apele de suprafaţă provin din ploi şi zăpezi, iar pe terenurile cu
panta mai mare de 8% curg cu viteză spre căile apropiate, antrenând
mari cantităţi de pământ din stratul fertil de la suprafaţă.
Turbiditatea apelor este foarte ridicată, peste 300 mg/l în
perioadele de viitură iar mineralizarea între 100 şi 150 mg/l.
Iazul Ezăreni are o lungime de aproximativ 3 km şi o adâncime ce
variază între 0,5 şi 3 m, fiind folosit pentru piscicultură şi ca sursă de
irigaţie.
Primul îngheţ se produce de obicei în jurul datei de 15-20
octombrie, iar ultimul, în jurul datei de 10-20 mai, depăşirea
temperaturilor de 0oC are loc în preajma datei de 25-28 februarie, iar
coborârea temperaturii, sub această valoare, de la 1-5 decembrie.
Apele freatice se găsesc la adâncimi variate, în strânsă legătură
cu condiţiile de relief şi litologie. Astfel, pe văile înguste apar la 1-1,5 m,
pe versanţi la 3-10 m, iar pe interfluvii, la adâncimi mai mari de 10 m.
La circa 10-20 m deasupra văilor apare o linie de izvoare dintr-un
strat freatic ce stă pe depozite de argilă saliferă. Apele sunt în general
alcaline şi dure, contribuind la declanşarea alunecărilor de teren.

Regimul termic

Zona geografică a Iaşului se caracterizează printr-un climat

temperat, cu particularităţi determinate de influenţa climatului stepei
ruseşti.Zona Miroslava este caracterizată prin climă boreală, cu ierni
friguroase şi geroase, cu temperatura celei mai reci luni sub –33oC şi
temperatura celei mai calde luni de aprox. 40oC. Indicele de ariditate “de
Martone” are valori între 26-30, corespunzător condiţiilor climatice din
silvostepă, care se datorează influenţei anticiclonului azoric. Pentru
caracterizarea condiţiilor climatice, datele au fost preluate de la Staţia
Meteorologică Miroslava..
 Clima este temperat-continentala specifica Europei Centrale, cu
patru anotimpuri distincte. Vara se caracterizeaza prin valori termice
ridicate, ce pot ajunge si pana la 40ºC, cu ploi putine si sub forma de
averse. Temperatura cea mai ridicata (40ºC) fost inregistrate in verile
anilor 1904 si 1936. Din analiza datelor privind caderea precipitatiilor la
Iasi si la Miroslava rezulta urmatoarele: media anuala de precipitatii,
dedus din inregistrarile la statiunile Copou-Iasi si Aeroport, a fost de 526
mm, deci mai mare decat media perioadelor 1877-1901 (473,3 mm) si
1896-1955 (517,7 mm). Este important de mentionat faptul ca la
statiunea meteo ce a functionat la Miroslava s-au inregistrat sistematic
cantitati mai mari de precipitatii decat la statiunile din municipiul Iasi.
Uneori, diferentele au fost foarte mari. In anul 1933, la Iasi au cazut
803,3 mm, iar la Miroslava – 1.459,9 mm. in lunile de vara poate aparea
fenomenul meteorologic de grindina. Masele de aer care se deplaseaza
dinspre nord determina iarna aparitia vanturilor puternice (crivatul). Data
primului si ultimului inghet variaza de la un an la altul, dar ca reper sunt
luate zilele de 15 octombrie si 17 aprilie. Cea mai scazuta temperatura
(-34,2ºC) a fost inregistrata in sesul Bahluiului in iarna anului 1963.

Starile si formele de degradare a solurilor

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. Este

format din particule minerale, materii organice, apă, aer şi organisme vii.
Este un sistem foarte dinamic care îndeplineşte multe funcţii şi este vital
pentru activitaţile umane şi pentru supravieţuirea ecosistemelor.
Formarea structurii solului include un ansamblu de procese fizice,
chimice şi biologice de o deosebită complexitate, rol activ avându-l
argila, materia organică, hidroxizii de fier şi de aluminiu, carbonatul de
calciu.
Ca interfaţa dintre pământ, aer şi apă, solul este o resursă limitată,
care îndeplineşte mai multe funcţii vitale:
• producerea de hrană/biomasă;
• depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe; • sursă
de biodiversitate, habitate, specii şi gene;
• serveşte drept platformă/mediu fizic pentru oameni şi activităţile
umane;
• sursă de materii prime;
 • patrimoniu geologic şi arheologic.
Degradarea stării fizice a solului este definită prin distrugerea sa
practic ireversibilă sau uşor reversibilă.

Principalele procese de degradare a solului sunt:

• eroziunea;
• compactarea;
• excesul de umiditate;
• alunecările de teren și inundaţiile;
• degradarea materiei organice;
• salinizarea;
• poluarea.
Pe măsură ce creşte nivelul degradării terenului agricol, fertilitatea
solului se micşorează în aceeaşi măsură, influenţând negativ nivelul
recoltelor.

Eroziunea

Eroziunea solului este procesul de desprindere, transport şi

depunere a particulelor de sol sub acţiunea agenţilor exogeni, apei şi
vântului. Intensificarea eroziunii duce la pierderea treptată a stratului
superficial de sol, a particulelor fine de sol bogate în nutrienţi, la
reducerea fertilităţii solului. Eroziunea contribuie la creşterea riscului de
inundaţii prin intensificarea scurgerilor, blocarea drenurilor şi canalelor
de drenaj. Procesele de eroziune sunt şi mai intense pe solurile subţiri,
unde roca este mai aproape de suprafaţă. Factorii determinanţi ai
eroziunii solului sunt: clima, relieful, proprietăţile solului, roca, vegetaţia,
activitatea antropică.
Clasificarea tipurilor de eroziune a solului în funcţie de factorii care
determină erodarea:
• eroziune de apă, pluvială sau hidrică;
• eroziune de vânt, eoliană sau deflaţie.
În funcţie de viteza desfăsurării eroziunii, aceasta se clasifică în:
• eroziune naturală (geologică);
• eroziune accelerată (contemporană, antropogenă).
 Eroziunea naturală este un proces lent, agentul eroziv acţionează
într-o măsură foarte redusă, datorită unui echilibru biologic existent în
ecosistemul respectiv între fenomenele de acumulare şi cele de
desprindere. Acest fenomen a determinat modelarea scoarţei terestre.
În cazul eroziunii naturale, procesele normale de acumulare a
materiei organice nu sunt influenţate. Eroziunea accelerată este
rezultatul acţiunii necontrolate a activităţii umane asupra mediului,
concretizată prin defrişări, exploatarea suprafeţelor cu pericol potenţial
de eroziune, fără a aplica măsuri antierozionale specifice, păşunatul
excesiv etc.
Eroziunea accelerată se desfăşoară pe două planuri:
• eroziunea de suprafaţă;
• eroziunea în profunzime (de adâncime).

Compactarea

Solul este un corp natural, constituit din material relativ afânat, ce

a rezultat în urma unor procese pedogenetice. Particulele, ce alcătuiesc
materia solidă a solului, se află într-o așezare mai compactă sau mai
puţin compactă, astfel că între particule rămân goluri de diferite
dimensiuni.
Acest mod de așezare se caracterizează prin următorii indicatori:
densitate aparentă, porozitate și compactare. Densitatea aparentă
reprezintă raportul dintre masa unui sol și volumul lui, limitat la suprafaţa
exterioară, adică inclusiv volumul porilor. Porozitatea este proprietatea
unui sol de a avea pori în masa sa. Din punct de vedere fizic, porozitatea
reprezintă spaţiul lacunar ocupat de apă și aerul din sol, volumul total al
acestui spaţiu definește porozitatea totală și se exprimă în procente din
unitatea de volum. Gradul de tasare caracterizează starea de
compactitate a solului – parametru foarte important pentru lucrările
solului, circulaţia apei în sol și înrădăcinarea plantelor. Se disting
următoarele tipuri de soluri după densitatea aparentă:
• soluri afânate, după arătură, când au densitatea aparentă de
0,8–1,0 g/cm³;
• soluri așezate, cele mai favorabile culturilor agricole, când au
densitatea aparentă de 1,0–1,4 g/cm³;
 • soluri tasate (în stratul 0–40 cm) și compactate (în stratul peste
50 cm) când au densitatea aparentă de peste 1,5–1,6 g/cm³.
Compactarea sau tasarea solului este un proces în urma căruia
densitatea aparentă a acestuia creşte peste valori normale, aeraţia şi
capacitatea de absorbţie a apei sunt reduse, starea structurală a solului
parţial distrusă şi implicit sunt induse alte modificări în sens negativ în
matricea solului şi comportarea fizică, chimică, biologică a acestuia, fiind
unul dintre cei mai agresivi factori de influenţă antropică asupra
proprietăţilor fizice ale solului cu efecte imediate asupra managementului
agricol și mediului înconjurător.
Compactarea solului afectează dinamica apei în sol, intensifică
eroziunea, dereglează ciclul azotului și carbonului în sol, necesarul de
energie și eficacitatea lucrărilor agricole, biologia solului și formarea
recoltelor. Modificările solului induse de compactare pot duce la
degradarea solului, poluarea apelor de suprafaţă, creșterea consumului
de resurse naturale și îngrășăminte minerale.

Excesul de umiditate

Din punct de vedere pedogenetic, solurile cu exces de umiditate

sunt considerate acelea, în profilul cărora apar cu intensitate diferită,
caracterele de hidromorfism datorate proceselor de reducere sau
oxidoreducere: gleizare, pseudogleizare, amfigleizare.
Pentru definirea excesului de umiditate se folosesc mai mulţi
indicatori, dintre care cei mai importanţi se referă la conţinutul de apă
care depăşeşte capacitatea de câmp a solului pentru apă şi la volumul
minim de aer necesar pentru asigurarea condiţiilor normale de respiraţie
a rădăcinilor plantelor şi a microorganismelor aerobe. Se apreciază că
pentru asigurarea acestor condiţii în sol trebuie să existe un volum de
aer de minim 10–15% din volumul total al solului. Cantitatea de apă care
reduce volumul de aer sub limita minimă reprezintă excesul de
umiditate.
Factorii care determină apariţia excesului de umiditate în sol sunt
de natură:
• climatică;
• hidrogeologică;
 • hidrologică;
• geomorfologică;
• pedolitologică;
• antropică.

Degradarea materiei organice

Materia organică reprezintă fracţiunea organică a solului formată

din resturile vegetale şi animaliere nedescompuse, este foarte
importantă pentru sol, întrucât face să crească stabilitatea structurală a
acestuia, măreşte capacitatea pentru apă şi aer a solului, contribuie la
creşterea fertilităţii naturale a solului, face să crească capacitatea de
adsorbţie a acestuia, îndeplinind un rol epurator prin reţinerea unor
compuşi, împiedicând astfel levigarea lor odată cu apa din precipitaţii
sau cu cea de irigat şi limitând poluarea apelor subterane etc.
Există o legătură foarte puternică între prezenţa materiei organice
în sol şi stabilitatea hidrică a agregatelor de sol şi, ulterior, structura
solului.
Rădăcinile plantelor, în căutarea hranei și a apei pătrund prin
stratul de sol, astfel structurat şi îl fragmentează. În jurul rădăcinilor,
microflora rizosferică se dezvoltă abundent, eliberând componenţi
organici rezistenţi la descompunerea microbiologică, care leagă mai
trainic agregatele de sol deja formate. Prin spaţiul lăsat de rădăcinile
moarte și descompuse, dar și prin canalele create de organismele
animale din sol circulă apa și pătrunde aerul, creând condiţii prielnice
pentru sinteza substanţelor humice care contribuie la o stabilitate
crescută a agregatelor de sol. Humusul este capabil să reţină apa de 3–
5 ori mai mult decât propria greutate.
Materia organică, în special cea humificată, pe lângă faptul că
reţine apa, este și refractară la cedarea acesteia. Un dezechilibru între
conţinutul de materie organică din sol şi rata descompunerii acestuia are
ca rezultat scăderea cantităţii materiei organice, proces de degradare a
solului frecvent întâlnit în zona noastră. Aportul de materie organică din
sol este rezultatul activităţii de sinteză microbiană, care în anumite
condiţii de umiditate, temperatură descompune resturile vegetale şi
animaliere.
 Presiunile exercitate de activăţile antropice asupra degradării
cantitative a conţinutului de materie organică din sol sunt:
• transformarea fâneţelor şi păşunilor în terenuri arabile;
• drenajul terenului cu exces de apă;
• structura de culturi inadecvată;
• managementul resturilor vegetale necorespunzător, cum ar fi:
arderea miriştilor; • mineralizarea accentuată a materiei organice datorită
lucrărilor agricole intensive şi continue;
• despăduririle.
Scăderea cantitativă a materiei organice din sol constituie o
problematică importanta; solurile cu conţinuturi de materie organică mai
mici de 1,7% ca fiind într-un stadiu de predeşertificare.
Există măsuri efective de corectare a acestei tendinţe:
• lucrarea redusă sau nelucrarea solului;
• agricultura conservativă;
• acoperirea terenurilor cu plante amelioratoare;
• aplicarea îngrăşămintelor organice cum ar fi bălegarul animalier
sau compostul preparat din reziduuri zootehnice, gunoi menajer şi nămol
orăşenesc;
• modificarea folosinţei terenurilor cum ar fi înfiinţarea fâneţelor,
păşunilor şi împăduririle pot avea efecte benefice asupra conţinutului de
materie organică din sol.
Materia organică din sol (sub formă de humus) și cea introdusă
sub formă de îngrășăminte organice, care se transformă în humus,
condiţionează fertilitatea solului.

Salinizarea

Salinizarea este un proces de acumulare de săruri hidrosolubile în

sol.
În general, sărurile solubile, care acumulate în exces devin nocive
pentru plante sunt clorurile, sulfaţii şi carbonaţii şi pot fi împărţite în trei
mari categorii:
• săruri uşor solubile – clorurile de sodiu, calciu sau magneziu,
sulfaţii de sodiu şi magneziu;
• bicarbonatul de calciu sau magneziu;
 • săruri greu solubile – sulfatul de calciu; • săruri insolubile –
carbonatul de calciu sau magneziu.
Factorii cauzatori ai salinizării solurilor sunt:
• naturali, în cazul salinizării primare;
• antropici, în cazul celei secundare.
Salinizarea primară implică acumularea de săruri solubile prin
procese naturale datorate conţinutului ridicat în astfel de substanţe al
materialului parental şi a apei freatice.
În mod natural, sărurile se acumulează în sol datorită
următoarelor cauze:
• ariditatea climatului;
• configuraţia reliefului și nivelul ridicat al apei freatice mineralizate;
• prezenţa unui substrat salifer.
Salinizarea secundară este cea care determină degradarea
solurilor, însuşi termenul de secundar fiindu-i atribuit pentru a evidenţia
faptul că solurile respective nu mai conţineau săruri primare, ci acestea
au fost readuse în profilul de sol datorită unor intervenţii antropice.
Salinizarea secundară se produce în principal datorită aplicării
irigaţiei, fie din cauza încărcării cu săruri a apei de irigat, fie datorită
irigării excesive (norme de udare prea mari). În prima situaţie, sărurile
ajung în sol prin intermediul apei folosite la irigat, iar în cea de-a doua
cantitatea prea mare de apă care ajunge în sol determină ridicarea
nivelului freatic mineralizat.
Salinizarea secundară este favorizată de:
• configuraţia reliefului (prezenţa microdepresiunilor);
• surse de apă pentru irigat bogate în săruri;
• existenţa unui nivel freatic mineralizat situat aproape de
suprafaţă;
• prezenţa unor soluri cu textură argiloasă.

Lucrari propuse pentru conservarea solului si a apei

In primul rând, fermierul trebuie să cunoască care sunt condiţiile

obişnuite de ploaie din zona în care foloseşte terenul, iar dacă ştie că
ploile sunt de regulă insuficiente trebuie să folosească un sistem de
agricultură corespunzător acestor condiţii, adică să nu gândească să
introducă culturi sau metode de cultură care ar putea aduce venituri mai
mari în alte regiuni, dar nu se pot dezvolta acolo unde nu plouă suficient.
În al doilea rând, el trebuie să aibă în vedere că un an cu ploi
insuficiente poate veni oricând, şi să nu spere că un timp cu suficiente
ploi existent la un moment dat se poate prelungi oricât.
În al treilea rând, trebuie bine cunoscut că există ani buni şi ani
răi, şi ca urmare trebuie ca din anii buni să se păstreze rezerve de furaje
şi chiar de alimente pentru familie, precum şi rezerve de bani care să
acopere deficitele din eventualii ani proşti.
În al patrulea rând, trebuie urmărită starea solului înainte de
însămânţare şi starea culturilor în tot timpul anului pentru a putea adapta
lucrările agricole la modificările care pot interveni oricând în cantitatea
de ploaie şi în starea de umiditate a solului. Cu privire la structura
culturilor, în regiunile cu lipsă de apă vor trebui alese culturi puţin
pretenţioase: cereale, floarea soarelui, mazăre, porumb, lucernă. Rapiţa,
cultură foarte actuală, se poate cultiva, dar ştiind că există riscul ca în
unii ani să nu producă. Nu se va cultiva soia, trifoi, culturi duble.
Succesiunea şi rotaţia culturilor sunt cele obişnuite, cu unele
situaţii speciale cum ar fi renunţarea la cereale de toamnă după culturi
care consumă multă apă din sol, cum este floarea soarelui sau lucerna.
Este uneori dificil să se urmeze în toţi anii succesiunea optimă de culturi,
uneori toamna fiind atât de uscată încât trebuie renunţat la însămânţări
şi înlocuit culturile respective cu culturi similare de primăvară. Un caz
extrem este cel al pierderii unei culturi în timpul anului, din cauza unei
lipse extreme de ploi. În acest caz, dacă urmează o perioadă suficient
de ploioasă, se poate reînsămânţa o cultură pentru care nu este încă
prea târziu.
Alegerea soiurilor şi hibrizilor este un element deosebit de
important. În general, este cu totul greşit să se folosească soiuri sau
hibrizi de mare productivitate, deoarece aceştia cer multă apă, şi trebuie
folosite soiuri şi hibrizi mai puţin productivi, dar care pot da recolte
suficiente în toţi anii.
În ceea ce priveşte lucrările solului, regiunile mai uscate ale
României sunt cele mai indicate pentru sistemele de lucrări
conservative. Lucrările conservative au ca scop principal tocmai
economisirea apei din sol. Întrucât în prezent în România terenurile sunt
mult îmburuienite, iar utilajul agricol pentru semănat direct este aproape
inexistent, folosirea extinsă a lucrărilor conservative nu este posibilă. Se
recomandă de aceea un sistem alternativ de lucrare a solului, cu arătură
în anii în care urmează culturi de porumb sau floarea soarelui, şi discuire
sau lucrare cu cizelul în anii în care se însănţează cereale de toamnă.
Deosebit de important este să evite scoaterea de bulgări, obişnuită
dacă solul este prea uscat şi dacă arătura se face la adâncime prea
mare (peste 20 - 22 cm). În anii cu toamne foarte uscate arătra de
toamnă va trebui amânată.
Aplicarea îngrăşămintelor se va face exclusiv pe baza analizei
agrochimice a solului, repetată la fiecare 4 - 5 ani. Se vor folosi
îngrăşăminte ca azotatul de amoniu, superfosfatul sau îngrăşămntul
complex NPK. În anii foarte uscaţi cantităţile de îngrăşăminte vor fi
reduse la circa două treimi din cele normale, deoarece cantităţi mai mari
nu pot fi folosite de culturi în astfel de ani şi pot chiar diminua recoltele.
Lucrările de întreţinere a culturii sunt deosebit de importante, în
special cele de combatere a buruienilor prin prăşit sau pe cale chimică,
deoarece buruienile consumă o parte din apa existentă, şi aşa puţină.
Recoltarea culturilor nu pune probleme speciale, este chiar
uşurată faţă de regiunile mai umede, deoarece în cei mai mulţi ani ea nu
este împiedicată de ploi. După recoltare terenul trebuie menţinut curat
de buruieni, pentru că acestea consumă din apa şi aşa puţină a solului.
Este bine ca terenul să fie acoperit în timpul verii şi toamnei cu resturi de
paie de la cultura precedentă, deoarece acestea reduc pierderile de apă
din sol.
Consevarea apei în sol este în relaţie directă cu totalitatea
fenomenelor de pătrundere, circulaţie, reţinere şi pierderea a acesteia.
Prin metode agrotehnice pot fi influenţate în mod direct sau indirect, una
sau mai multe din componentele regimului hidric, astfel încât să-I
aducem cât mai aproape de cerinţele plantelor pentru apă şi starea
optimă de lucrare a solului.
Pentru conservarea cât mai bună a apei din sol, se impune
folosirea practicilor agrotehnice diferenţiat, pe întreg parcursul anuluI
agricol, În cadrul unei rotaţii de culturi adecvate zonei şi în corelaţie cu
input-urile tehnologice preconizate (irigare, fertilizare, combaterea
buruienilor, desimea culturii etc.).
 Printre metodele agrotehnice de conservare a apel în sol,
menţionăm:
1. Practicarea asolamentului în fiecare fermă şi stabilirea unei
structuri de culturi care să includă cel puţin trei grupe de plante: cereale
păioase 33%, prăşitoare - plante tehnice 33%, leguminoase 33%.
2. Executarea lucrărilor solului în intervalul optim de lucru, când
solul este reavăn, se revarsă în urma pluguluI, arătura este fără bulgări
sau curele. În acestă stare, solurile în functie de textură pot avea 7-20%
apă raportată la greutate, cu optim la lucru la 16-20%. Respectarea
bunei practici de lucrare a solului în intervalul optim de lucru conduce la
refacerea drenajulul intern al soluluI, realizarea vitezei optime de
infiltrare a apei de 2 mm/oră, optimizarea tasării (DA=1,3g/cm3 ),
creşterea capacităţii de înmagazinare a apei, reducerea consumului
neproductiv de apă.
3. Practicarea dezmiriştirii imediat după recoltarea cerealelor
păioase, rapiţă, leguminoase, la adâncimi de 8-10cm, întrerupe
capilaritatea, reduce evaporarea apei din sol, este favorizată infiltrarea
apei din ploi şi condensarea vaporilor de apă care vin din profunzime.
Cantitatea de apă adsorbită de sol creşte de 2-3 ori, scade evaporaţia cu
cca. 8-10% şi resturile vegetale se comportă asemănător straturilor de
mulci.
4. Evitarea mobilizării solului la adâncimi mai mari decât cele
necesare, atât la lucrarea de bază cât şi la pregătitrea patului germinativ.
Astfel, nu se justifică adâncimi de arat de peste 30cm şi de 10 cm la
pregătirea patului germinativ.
5. Practicarea arăturilor de vară şi a arăturilor adânci de toamnă
care asigură acumularea apei pe adâncimea profiluluI de sol,
constituindu-se astfel rezerva pentru periodele secetoase din timpul
verii. La arătura de vară, plugul lucrează în agregat cu grapa stelată.
6. Pe terenurile în pantă se evită lucrarea din deal în vale, pentru
a nu favoriza surgerea apei şi erodarea solului. În zonele colinare, pe
terenurile cu pantă peste 30%, este eficientă executarea lucrărilor pe
direcţia generală a curbelor de nivel. Executarea arăturilor pe această
direcţie a contribuit la reducerea pierderilor de apă cu până la 75%. Pe
pante mai mari de 18- 20%, datorită pericolului răsturnării tractoarelor pe
pneuri, arăturile se pot executa cu tractoare pe şenile şi pluguri
reversibile cu răsturnarea brazdei spre amonte.
 7. Stratul de sol afânat rezultat în urma arăturii, favorizează
înmagazinarea unui volum mare de apă, dacă este curat de buruieni şi
nu s-a format crustă.
8. Pregătirea patului germinativ în perioada semănatului, numai pe
adâncimea de semănat, folosirea pieselor active rotative şi nu de
răsturnare a solului. Prelucrarea solului folosind combinatorul şi grapa
rotativă este mult mai eficientă decât folosirea grapei cu discuri, care
răstoarnă întegul volum de sol prelucrat, expunându-I condiţiilor de
mediu şi pierderii apei.
9. Completarea necesarului de apă a plantelor prin irigare. Chiar în
zonele colinare, irigarea asigură 13-15% din regimul optim de apă a
solului, ceea ce face oportună extinderea irigaţiilor şi în aceste zone.
10. Mulcirea soluluI cu diferite materiale împiedică evaporarea
apei şi în plus. în funcţie de culoarea mulciului, influenţează regimul
termic al solului.
11. Extinderea perdelelor forestiere de protecţie favorizează
ameliorarea climatului, reduc viteza vânturilor şi ca urmare, se reduc
procesele de evaporare a apei din sol.
12. În cazul solurilor grele, care au în profil orizont Bt (cu conţinut
ridicat de argilă), se recomandă permeabilizarea acestuia prin lucrarea
de afânare adâncă (40-80 cm), astfel îmbunătăţindu-se regimul
aerohidric al solului. Afânarea adâncă se execută la intervale de 4- 6 ani,
având efect numai dacă stratul impermeabil este străpuns complet şi are
posibilităţi de scurgere.
13. Afânarea adăncă trebuie realizată în complex cu alte lucrări,
care îmbunătăţesc drenajul soluluI. Astfel, ea este mai eficientă în cadrul
unei rotaţii de culturi care să cuprindă plante prăşitoare şi leguminoase
şi este însoţită de aplicarea a 60-80 t/ha gunoi de grajd.
Concluzii :

Toate lucrările trebuie făcute rațional, în perioada optimă, cu

evitarea trecerilor inutile pe teren, a tasării solului și a lucrărilor care
favorizează evaporarea apei. Cât mai puține treceri pe sol, cu utilaje cu
anvelope late sau cu șenile, când umiditatea este optimă și în niciun caz
când este exces de umiditate.

De altfel, specialiștii recomandă șenile pentru tractoare și combine

agricultorilor profesioniști tocmai pentru că acestea garantează
efectuarea lucrărilor agricole necesare chiar și în cele mai grele condiții,
mai ales acolo unde pneurile nu reușesc să facă față.

După recoltare este nevoie să se facă imediat o lucrare

superficială de dezmiriștire. De ce trebuie să se facă imediat? Ei bine,
această procedură are rolul să spargă crusta, să distrugă buruienile,
acestea fiind foarte mari consumatoare de apă. De asemenea, această
lucrare are rolul să favorizeze răsărirea buruienilor și samulastrei, care
pot fi controlate fie mecanic, fie chimic.

Renunțarea la arătura cu răsturnarea brazdei și aplicarea unor

tehnologii cu număr redus de lucrări sau chiar cu lucrări minime. Se
poate folosi cu succes scarificarea, cu productivitate mai mare și cu
consum mai redus de combustibil, lucrarea solului cu organe de lucru tip
daltă până la o adâncime de 25-35 cm, pregătirea patului germinativ
doar până la adâncimea de semănat, mașini combinate care efectuează
mai multe lucrări într-o singură trecere, lucrarea solului în benzi înguste
de câțiva centimetri în care să intre brăzdarul de semănat (strip till),
semănatul direct sau în mulci. Alegerea unei tehnologii ce constă în
lucrarea pământului pe fâșii – strip till – are multiple beneficii. În primul
rând, utilajul trece o singură data. De asemenea, atunci când se va
semăna, semănatul se va realiza odată cu tăierea paielor de la
suprafață, cu afânarea pământului și cu plasarea îngrășământului din
patul germinativ – în cazul în care se dorește acest lucru, firește.

Tocarea și împrăștierea pe sol a resturilor vegetale (mulcirea) sunt

importante atât pentru reducerea evaporării apei cât și pentru aportul de
materie organică pentru creșterea fertilității solului.
 Folosirea îngrășămintelor organice și a lucrărilor care contribuie la
creșterea calității și fertilității solului,

Crearea de perdele forestiere de protecție, care formează un

microclimat favorabil, opresc vânturile care usucă solul, rețin zăpada și
contribuie la menținerea umidității în sol.

Irigarea, pentru cei mai norocoși care au la îndemână sisteme de

irigare. Aceasta trebuie făcută în mod rațional, fără exagerare, care
poate duce la sărăturarea și scăderea fertilității solului. Probabil,
repararea și întreținerea sistemelor de irigații existente, poate un
parteneriat pentru construirea altora noi, întreținerea canalelor trebuie să
devină o preocupare de moment a fermierilor, până la realizarea
sistemelor de irigații la nivel național. De exemplu, NHR Agropartners
colaborează cu doi producători pentru a oferi soluții integrate pentru
sisteme de irigații și suntem oricând la dispoziția fermierilor pentru a
lucra împreună în găsirea celei mai bune soluții pentru aceștia.

In cazul în care nu se înlocuiește arătura, nivelarea și tăvălugirea

arăturii sunt esențiale pentru acumularea, reducerea evaporării și
păstrarea apei în sol. Tăvălugirea după semănat mărește contactul între
semințe și sol, îmbunătățind germinarea și elimină aerul din stratul
superficial al solului care poate favoriza evaporarea apei. Tăvălugirea de
primăvară ajută la spargerea crustei și la realizarea contactului mai bun
între rădăcinile plantelor și sol, mai ales la culturile „descălțate“ datorită
eroziunii eoliene sau prin scurgerea apei din ploi sau din topirea zăpezii.
Bibliografie :

SRTS - Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, realizat în ICPA Bucureşti. Autori N. Florea şi I.
Munteanu, 2003 Ed. Estfalia. Armonizat cu SRCS - Sistemul Român de Clasificare a Solurilor realizat în
ICPA în 1987.
https://www.lumeasatului.ro/articole-revista/agrotehnica/7266-conservarea-apei-in-sol-8-solutii-
recomandate-de-expertii-nhr-agropartners.html
https://www.agrimedia.ro/articole/conservarea-apei-in-sol-o-tema-veche-dar-mereu-de-actualitate
http://www.anpm.ro/documents/839616/2172756/Studiul+2+mediul+rural_feb2014.pdf/1df9807f-
27c1-4ba1-943f-545ec43a827d
Republica Moldova. Chișinău. 2016. 86 p. 2. Agricultura durabilă şi conservarea solului. Fişa
informativă nr. 1, 2009. 45 p. https://esdac.jrc.ec.europa.eu/ projects/SOCO/FactSheets/RO%20Fact
%20Sheet.pdf
Andrieş S., Filipciuc V. Măsuri de sporire a capacităţii de producţie a solurilor erodate. Akademos,
2019, 2:54-62
Regulamentul privind condiţiile și procedurile de realizare a activităţilor de îmbunătăţiri funciare,
protecţie, conservare și sporire a fertilităţii solurilor. H.G. Nr. 691 din 11-07-2018.