Roci și minerale

1. Un cristal este un corp omogen, anizotrop, ale cărui particule componente, atomi, molecule,
ioni sunt aranjate într-o structură internă tridimensională în diferite sisteme de simetrie cu
repetări periodice numite sisteme de cristalizare. Se poate distinge o structură cristalină primară
în formă de rețea, sau amorfă ca de exemplu a sticlei. Unele substanțe se pot găsi atât în stare
cristalină, cât și în stare amorfă; un exemplu este dioxidul de siliciu (SiO2), care în stare
cristalină este cuarțul, iar în stare amorfă este sticla de cuarț.
2. Marmura si granitul sunt pietre naturale de o frumusețe deosebită și cu roluri multiple în
construcții și decorațiuni. Marmura este elegantă și strălucitoare iar granitul este puternic și
vibrant. Alegerea dintre cele două pietre pentru amenajări se poate dovedi uneori dificilă, în
funcție de lucrare. Cel mai simplu mod de a distinge marmura de granit este cel vizual. Ținând
cont de faptul că marmura este o rocă metamorfică, formată dintr-un proces de transformare a
elementelor sale datorită temperaturii și presiunii, ea oferă un aspect de suprafață predominant
omogenă, traversată de modele venoase mai mult sau mai puțin subțiri.
Granitul este în schimb o rocă formată incandescent, din cristalizarea lavei, iar textura sa este
caracterizată de o granulă cu prezența ocazională de micro-cristale.
Unul dintre elementele fundamentale în realizarea unei comparații adecvate între marmură și
granit este duritatea. Lăsând deoparte definiția tehnică, duritatea poate fi descrisă ca fiind
rezistența pe care materialul o opune la tăiere sau la acțiunea altor procedee mecanice care
interacționează cu piatra.
Dacă facem o comparație între marmură și granit din punctul de vedere al durității, granitul este,
cu siguranță, mai rezistent, după cum demonstrează utilitatea sa pentru pardoseli, chiar în aer
liber, locuri publice foarte circulate, suprafețele de lucru ale barurilor și bucătăriilor, etc.
Marmura are o duritate mai mică ce permite însă ca acest material să fie mai versatil în diferite
procese de prelucrare și să se propună ca partener de neînlocuit pentru cele mai diverse proiecte
de design, proiecte artistice și placarea de suprafețe.
Este bine de știut că marmura este vulnerabilă unor agenți externi și substanțe acide, dar nu
prezintă probleme semnificative cu substanțele uleioase, în schimb granitul este ușor de afectat
prin contactul cu substanțe uleioase, care sunt absorbite de textura sa ușor spongioasă.
3. Scoarţa terestră este alcătuită din roci formate din unul sau mai multe minerale. Rocile variază
mult datorită proceselor geologice de milioane de ani, ca eroziunea, erupţiile vulcanice,
dezagregarea sau depunerea de sedimente, ce au influenţat proprietățile rocilor. În funcţie de
mineralele din care sunt compuse, rocile au anumite proprietăți fizice şi chimice. Proprietăţile
rocilor sunt influenţate şi de modul lor de formare.
Astfel după modul de formare rocile sunt de trei tipuri: magmatice, sedimentare şi metamorfice.

Rocile magmatice se formează prin răcirea şi solidificarea magmei ieşite la suprafaţă.

Rocile sedimentare se formează prin depunerea sedimentelor şi transformarea ulterioară a
acestora prin eroziune şi dezagregare.
Rocile metamorfice se formează prin transformarea rocilor sedimentare şi magmatice, datorită
temperaturii şi presiunii, aceşti factori putând varia de la o rocă la alta.
Bazaltul este cea mai comună rocă magmatică de la suprafaţa Terrei, formând cea mai mare parte
a fundului oceanic. Este alcătuit în principal din olivină, piroxeni şi oxizi de fier-titan, precum
magnetitul. Conţine frecvent şi bule de gaz, denumite vezicule, care pot fi umplute cu diverse
minerale. Sub acţiunea vremii îşi poate schimba culoarea în verde-pal, brun sau gri, posibil roşu
când se oxidează. Cel mai des apare ca rocă etruzivă, dar apare şi sub formă de dykuri. Când se
răceşte poate forma coloane unite, cu o formă distinctivă. Granitul a fost folosit încă din Egiptul
antic ca piatră ornamentală.
Brecia este o rocă sedimentară tare, formată prin cimentarea fragmentelor de roci dure.
Cimentarea fragmentelor mai de rocă are loc printr-un ,,ciment’’, constituit din cenuşă, praf şi
fragmente de rocă cu granulaţie foarte mică. Breciile de origine glaciară se formează prin
cimentarea rocilor transportate de către gheţarii aflaţi în mişcare. Mişcarea gheţarilor antrenează
în mişcare diferite sfărâmături de rocă, care alcătuiesc morenele glaciare. Prin cimentarea acestor
morene se formează bresciile.Bresciile de origine terestră se formează prin cimentarea
sfărâmăturilor de rocă aflate pe uscat.
4. Fosilele sunt rămăşiţe conservate în roci ale organismelor animale sau vegetale de odinioară.
Cele mai multe vietăți sunt mâncate de altele sau mor, iar părțile lor moi se descompun fără a
mai lăsa vreo urmă. Se păstrează părțile tari, cum sunt cochiliile, oasele, dinţii, coarnele și
ghearele animalelor, scoarţa, conurile și seminţele plantelor. Aceste părți au o probabilitate mai
mare de a se fosiliza. Urmele fosile nu sunt părți ale corpului, ci semne lăsate de vieţuitoare, cum
ar fi cojile de ouă, urmele de pași și excrementele.
Fosilele se formează în roci sedimentare. Ele sunt distruse dacă roca este supraîncălzită sau
supusă la presiuni prea mari, prin urmare nu se întâlnesc în roci eruptive sau metamorfice. Unele
sedimente conțin straturi succesive de fosile, cum ar fi calcarele organogene, care s-au format
dupa ce mii de amoniți au murit, iar cochiliile lor s-au adunat în mormane pe fundul apei.
Părţile tari, ca oasele şi dinţii, sunt îngropate în sedimente, de exemplu, în nisipul de pe plajă, în
malul depus de râuri sau în nămolul de pe fundul mării. Treptat, apa dizolvă rămăşiţele şi le
înlocuiește cu minerale anorganice. În acelaşi timp și particulele sedimentare din jur se
transformă în rocă. Dacă depozitele nu sunt perturbate, forma originală a resturilor animale se
păstrează, dar acestea devin parte a rocilor tari - fosile.
Răşina lipicioasă care se scurge din arbori şi din alte plante se poate fosiliza sub forma unei
substanţe solide, numite chihlimbar. Uneori acesta conţine insecte şi alte animale mici, care au
fost prinse în răşină şi s-au conservat până în cele mai mici detalii.
Formarea unei fosile poate dura mii sau milioane de ani. Ele se găsesc numai în roci sedimentare.
Apoi, în urma mişcărilor tectonice și a eroziunii, sedimentele și fosilele din cadrul lor pot ajunge
iar la suprafață sau foarte aproape de ea. Specialiștii, numiți paleontologi, caută fosile, le scot din
pământ, le studiază forma și structura și le compară cu părți similare ale corpurilor animalelor și
plantelor actuale. Așa au aflat ce specii de dinozauri, mamuți și alte vietăți au trăit ре Pământ cu
milioane de ani în urmă.
Amoniţii, rudele preistorice ale caracatiţelor şi calmarilor, aveau cochilii răsucite şi trăiau în
mare. După moarte, părțile moi, cărnoase, putrezeau repede sau erau mâncate. Sedimentele
nisipoase de pe fundul mării acopereau treptat cochiliile dure. Nisipul împreună cu cochiliile s-au
transformat, cu timpul, într-o rocă; ea a fost ridicată şi basculată de mişcările masive ale scoarţei.
Eroziunea a adus din nou cochilia fosilă la suprafață.