Calcarul

Calcarul sau carbonatul de calciu este o rocă sedimentară, dominant

organogenă, de culoare albă, cenușie sau galbenă. Roca este compusă în
special din mineralele calcit și aragonit ambele având formula chimică
(CaCO3). Calcarele se formează în general din sedimente biogene, dar mai pot
avea o geneză de formare prin reacții chimice sau procese clastice. Calcarele
au o importanță economică deosebită, fiind folosite ca materie primă în
industria de construcții, sunt rezervoare naturale de depozitare a petrolului,
gazelor naturale, sau este roca în care au loc procesele carstice, cu
formarea peșterilor acestea fiind locuri de atracție turistică.

Caractere generale
Calcarul este o rocă cu foarte multe variante, aceasta se referă nu numai la
procesul de formare a lor, dar și la caracterele rocii, ca aspect, sau utilizare.
Din această cauză există o ramură specială
a geologiei Carbonatsedimentologia care se ocupă numai cu formarea și
caracterele tipurilor diferite de calcar.
Termenul de calcar este folosit în vorbirea curentă, pe când în limbajul tehnic
sau științific acest termen este utilizat diferențiat.
De exemplu roca masivă compactă va fi numită calcar pe când roca poroasă
este numită cretă în industria de construcții calcarul fiind folosit ca var
nestins, sau varianta cu o structură porfirică este numită marmoră cu toate că
marmorele adevărate din punct de vedere geologic sunt roci metamorfice.

Compoziție
Calcarul este compus în mare parte din
două minerale: calcit și aragonit, ambele fiind din punct de vedere chimic
un carbonat de calciu. Mineralele care mai pot să fie prezente în proporții
foarte variabile sunt argilele , dolomitul (CaMg(CO3)2), cuarțul, gipsul și alte
minerale.
Calcarul care conține un procent ridicat de argile este numita marna.
Calcarul care are în proporții diferite elemente organice în compoziție este
numit calcar bituminos , dacă crește procentul de sulf fiind
numit stinkkalk (calcar puturos).
Din punct de vedere al modului de formare, există mai multe tipuri de calcar:

 Calcare biogene (cea mai mare parte a calcarelor) ce s-au format prin
depunere chimică determinată de procesele biologice ale viețuitoarelor.
 Calcare anorganice ce s-au format prin depunere, în urma proceselor
chimice, fără participarea directă a viețuitoarelor, dar care le pot influența
aceste procese
 Calcare organogene ce s-au format prin acumularea resturilor de
organisme calcaroase.

O altă posibilitate a formării depozitelor de calcar este aceea când calcarul

prin procesele de eroziune este transportat de exemplu în stare nedizolvată
(calcar sau marmoră) fiind depus într-un alt loc unde se formează roci sau
depozite noi de calcar.
 Granitul
Granitul (latină granum = granulat) este o rocă magmatică masivă, cu
granulație grosieră (cristale cu dimensiunea de câțiva milimetri), formată la
adâncimi mari (făcând deci parte dintre plutonite), conținând în
principal cuarț, feldspat sau minerale de culoare închisă ca mica.

Formare
Granitele se formează din magma acidă bogată în silicați, care vine din
adâncime și care în apropierea suprafeței pământului se solidifică prin răcire
lentă în crăpăturile scoarței având uneori un diametru de câteva sute de
kilometri; granitele cu o granulație mai mare se numesc pegmatite.
Bazaltul în comparație cu granitul provine dintr-o magmă bazică. Caracteristic
pentru granit numit și plutonit sunt adâncimile mari unde se formează, rocile
care se formează la adâncimi mai mici ca 2 km, sunt numite subvulcanite sau
"roci de gangă" (steril) în minerit.
 Granit în Oberpfalz Germania

Deoarece procesul de răcire a magmei are loc la adâncimi relativi mari,

răcirea magmei se produce lent, cristalizarea mineralelor producându-se în
funcție de punctul lor de topire, de aceea mineralele de culoare închisă cu
punct de topire ridicat care au de obicei și o densitate mai
mare blendă, piroxen se solidifică la început, urmate apoi de feldspat și cuarț.
Din această cauză în camera sau cuibul de granit mineralele cu densitate mai
mică ca feldspat și cuarț se găsesc mai aproape de suprafață. Influența
temperaturii ridicate a magmei influențează rocile vecine care își modifică
culoarea, structura formându-se minerale noi la contactul magmei cu rocile
învecinate, aceste proces de transformare determină formarea de fapt a
rocilor metamorfice.
Prin mișcări tectonice ulterioare formării granitului, sau prin procesele de
eroziune și transport a apei, vântului, sunt îndepărtate straturile care
acopereau granitul, acesta apărând la suprafață, fiind supus la rândul lui
intemperiilor, razelor solare ce duce la o schimbare a culorii sale într-o nuanță
gălbuie, mineralele mai puțin dure fiind erodate.
Aspectul granitului este diferit. În masa lui se pot vedea cristale de minerale
de mărime de câțiva milimetri, culoarea granitului variază de la cenușiu
deschis până la albăstrui, roșu, galben.
Granitul se poate spune că ar fi roca cea mai răspândită din scoarță, fiind
prezent în zonele tectonice sau sedimentare.
Granitul se exploatează frecvent în cariere de piatră, însă este asociat des cu
minerale utile ca: Pirită (FeS2), Magnetită (Fe3O4).

Utilizare
Granitul și exploatările adiacente de piatră cum ar
fi marmura sau travertinul sunt considerate printre cele mai vechi industrii din
lume. Unele cariere datează din perioada Antică.
Exploatări moderne de anvengură sunt în China, India, Italia, Brazilia, Canada,
Germania, Suedia și Spania.
Datorită durității și rezistenței la erodare și intemperii, granitul este folosit în
construcții, la finisajele interioare dar și în artă. Cel mai des este utilizat la:
-pavarea străzilor, bordurii trotuarelor
-cale ferată (terasamente)
-acoperirea pereților clădirilor cu plăci de granit, la ferestre și uși
-în grădini la fântâni sau pavaj
-elemente de design interior: blaturi, pardoseli
-sculpturi și memoriale
Granitul este utilizat pe scară largă la realizarea de podele în clădiri
comerciale sau instituții publice.
O altă întrebuințare pentru granit este în jocul sportiv pe echipe curling.
Pietrele folosite în timpul jocului au ca sursă două exploatări de granit: insula
Ailsa Craig din Scoția și Cariera Trefor din Țara Galilor. Datorită rarității acestui
tip de granit, unele pietre de curling pot avea un cost de până la 1.500 de
dolari.

Azbestul
Azbestul (asbestos = durabil) este un termen pentru minerale fibroase din
grupa răspândită a silicaților. Este denumită azbest forma fibroasă a
Riebeckitului din grupa amfibolilor, a blendei (numit „azbest albastru”, a
„Chrysotilului” din grupa serpentinelor, (azbest verde) sau „Gruneritul”
(azbest brun).
Mineralul este foarte rezistent la temperaturi înalte, la acțiunea acizilor, fiind
un izolator excelent, folosit în trecut pe scară largă în industria de construcții,
în producerea izolatoarelor electrice și termice, în industria navală, în industria
cauciucului.
Datorită descoperirii ulterioare a pericolului pe care-l prezintă
pentru sănătatea omului, și anume a efectului cancerigen al fibrelor de
azbest, folosirea lui a fost interzisă în unele țări și în întreaga UE, această
măsură cauzând probleme financiare la îndepărtarea lui completă.
Mineritul de azbest a apărut acum 4000 de ani, dar exploatarea pe scară largă
a început în secolul 19, când manufacturile și constructorii au realizat
proprietățile sale fizice speciale, fiind un excelent izolator fonic, rezistent la
întindere, ușor de exploatat, ignifug, bun izolator termic și electric.
Aceste proprietăți cumulate într-un singur material, extrem de atrăgătoare
pentru industria producătoare, au făcut ca azbestul să fie folosit pe scară
largă. Exploatarea industrială a continuat vertiginos și pe parcursul secolului
20.
Inhalarea fibrelor de azbest poate cauza boli grave și incurabile,
precum cancer pulmonar, mezoteliomă pleurală, și azbestozită (un tip
de pneumoconioză). .
Fapt: La data de 12 iulie 2018 un tribunal din Missouri a obligat Johnson &
Johnson să plătească o sumă record de 4.69 miliarde dolari ca despăgubiri în
favoarea a 22 de femei care au susținut că produsele pe bază de talc ale
companiei, inclusiv pudra pentru bebeluși, le-au cauzat cancer ovarian.

Producție
În 2009, aproximativ 9% din producția mondială era deținută de Canada. La
sfârșitul anului 2011, ultimele două mine de azbest din Canada, ambele din
Quebec, au încetat activitatea.
În 2015, 2 milioane de tone de azbest încă se extrăgeau la nivel mondial.
Rusia era cel mai mare producător cu o pondere de 55% din total, urmată de
China (20%), Brazilia (15.6%), și Kazakhstan (10.8%).
Forme de azbest: Serpentina = (Mg,Fe,Ni)3Si2O5(OH)4 , Grunerit = Fe7Si8O22(OH)2,
Riebeckit = Na2Fe2+3Fe3+2Si8O22(OH)2, Tremolit = Ca2Mg5Si8O22(OH)2, Aktinolith
= Ca2(Mg, Fe)5Si8O22(OH)2, Anthophyllit = (Mg, Fe)7Si8O22(OH)2
Minereul este extras prin lucrări din subteran sau prin minerit de suprafață.
Zăcăminte de azbest se află în America de Nord, Africa de Sud,
în Tuva sau Ural la Ak-Dovurak în Rusia..