ROCI SI MINERALE

Care este diferenţa dintre roci şi minerale ?

Formaţiunile de minerale şi cele de roci au acelaşi proces de formare.

Rocile sunt combinaţii de minerale formate în interiorul pământului. Rocile, aşa cum reiese din
definiţie, sunt de obicei alcătuite din mai multe minerale, dar se pot întâlni şi roci monominerale,
constituite dintr-un singur mineral.
Există trei tipuri diferite de roci, fiecare cu proprietăţi caracteristice.
Cele trei tipuri – vulcanice, sedimentare şi metamorfice

Mineralele sunt substanţe anorganice (lipsite de viaţă), de obicei în formă solidă (excepţie făcând
mercurul care, la temperatură obişnuită, este lichid), găsite în mod natural în pământ. Ele au
compoziţie chimică determinată şi sunt omogene – orice parte a acestora este identică cu celelalte
părţi. Atomii elementelor chimice sunt dispuşi în reţele tridimensionale distincte şi regulate care
alcătuiesc cristalele – figuri geometrice cu feţele plane dispuse simetric.

Sugestii pentru acei pasionati care doresc sa colectioneze roci si minerale.

Având în vedere spaţiul restrâns, este imposibil să se ofere o listă cu locurile unde se poate merge
pentru a colecta roci. În orice caz, pot fi sugerate câteva principii, care-l vor ajuta pe „vânătorul de
roci” să alcătuiască o colecţie valoroasă.
Albiile râurilor se dovedesc a fi de obicei zone interesante pentru colectarea rocilor.
Dacă stai într-o zonă minieră halda de steril ar putea fi o zona foarte buna de cautare sau dacă în
apropierea ta se construieşte o şosea sau un tunel, ai ocazia de a găsi un material excelent.
Muzeele Naţionale de Istorie Naturală oferă uneori spre vânzare colecţii a câte 20 de roci vulcanice şi
minerale. Poţi recurge la această metodă doar pentru a-ţi întregi colecţia de roci găsite personal.
În orice caz, cea mai bună metodă pentru colectarea rocilor este să ai pe cineva care a găsit deja
tipurile de roci pe care le cauţi şi care să îţi localizeze zona sau să te ducă în acel loc. Altfel rişti să
cauţi într-o zonă ore întregi şi să treci la câţiva metri de cel mai bun loc pentru strângerea rocilor.
Printre uneltele necesare unui colecţionar se numără: târnăcopul, ciocanul geologic, dălţile de
dimensiuni diferite, lopata. În unele zone, poate fi de ajutor o rangă, ca să o strecori în crăpături şi să
disloci bucăţile de care ai nevoie. În acest fel poţi economisi ore bune de lucru. Un rucsac este de
asemenea necesar pentru a pune în el rocile colectate. Anumite cristale sunt foarte fragile şi au nevoie
de împachetare specială. Cutiile mici de carton, cu multă hârtie de împachetat înăuntru, pot salva un
exemplar excelent de la distrugere.
Atenţia în localizarea exemplarelor găsite, prin scrierea numelui locului, te va răsplăti înzecit.
Identificarea poate fi făcută întotdeauna mai târziu. Toate datele care pot fi oferite despre fiecare
exemplar în parte, îi va spori valoarea.

Roci vulcanice
Aceste roci s-au format datorită temperaturilor înalte. Teoria cea mai acceptată în general, privind
formarea lor, este următoarea: când uriaşa presiune înmagazinată în interiorul Pământului este
eliberată, temperatura rezultată este suficient de ridicată pentru a topi rocile. Acest material topit este
numit magmă. Când magma erupe la suprafaţă, se numeşte lavă.
Magma conţine imense cantităţi de vapori şi gaze. Chiar dacă magma nu atinge suprafaţa, vaporii
conţinuţi de aceasta pot fi eliberaţi la suprafaţă alcătuind mofete (aria de răspândire a acestora în
Carpaţii Orientali se întinde pe o suprafaţă de 5500 km2).
În ascensiunea magmei spre suprafaţă, aceasta se răceşte, componentele minerale se pot depune pe
fisuri sau în geode cu cristale foarte frumoase, reprezentând reţele cristaline caracteristice pentru
mineralele din care sunt compuse fiecare.
Obsidianul, numit uneori sticlă vulcanică, este o lavă care s-a răcit atât de repede, încât nu a avut loc
cristalizarea. Aceasta se întâmplă de obicei atunci când lava topită este răcită de apă. Lava care se
răceşte mai puţin rapid, cristalizarea având loc în interiorul Pământului într-un interval relativ mic de
timp, este cunoscută ca bazalt. Uneori, bazaltul conţine mici cavităţi în care se găsesc cristale
frumoase.
Când magma se răceşte încet, cristalizarea este evidentă şi roca rezultată are o structură granitică.
Granitul este o rocă frecventă şi formează importante zăcăminte exploatate, deoarece constituie
1
principalul material pentru construcţii (placaje exterioare, dale, pavele, piatră cubică), dar şi
monumente.
Când un mineral cristalizează primul şi aceste cristale ating mărimi considerabile, în timp ce restul
rămân mici, roca vulcanică este numită rocă porfirică. Cristalele mari sunt numite fenocriste, în timp ce
masa înconjurătoare de cristale minuscule este masa de bază (matrice). Rocile porfirice sunt numite,
de obicei, după compoziţia rocilor pe care s-au format, porfir bazaltic sau porfir trahitic.
Câteva roci vulcanice sunt rezultatul erupţiilor explozive. Aceste fragmente se pot prezenta ca bucăţi
separate de diferite dimensiuni (se numesc bombe sau lapili) sau ca mase consolidate. Cenuşa este tot
rezultatul expulzării la suprafaţă a magmei. Lava poroasă, uşoară ca greutate, având nenumărate
cavităţi ca efect al degazeificării bruşte, este un alt exemplu de rocă vulcanică. Cel mai comun exemplu
este piatra ponce.
Lava ale cărei cavităţi conţin alte minerale, cum ar fi calcitul, este numită rocă amigdaloidală. Câţiva
dintre cei mai frumoşi zeoliţi se găsesc în formaţiunile amigdaloidale.
Alte exemple de roci vulcanice: andezit, aplit, dacit, diorit, hornblendit, kimberlit (rocă cu care sunt
asociate întotdeauna diamantele), lamprofir, perlit, riolit, sienit, trahit.

Roci sedimentare
Rocile sedimentare sunt formate din fragmente de roci erodate, dar şi din resturi organice, prin
depunere (cu ajutorul apei sau vântului) sau sunt rezultatul descompunerilor organice. Fragmentele de
roci erodate (nisip, pietriş) sunt purtate de vânt, ape curgătoare sau gheţari în bazine lacustre sau
marine, unde se compactează. Apa din bazine este de asemenea şi agent de transport al unor minerale
care folosesc ca liant. Una dintre rocile astfel formate este caracteristica gresie.
Din descompunerile organice rezultă straturi de cărbune şi depozite de petrol.
Astfel de roci au şi importanţă comercială. Unele sunt folosite ca material brut pentru materiale de
construcţii ca betonul şi ţigla. Argila chinezească (caolinul) este importantă în industria ceramicii. Multe
dintre argilele inferioare sunt folosite pentru fabricarea oalelor, ţiglei şi cărămizii.
Stalactitele şi stalagmitele ce se găsesc în peşteri aparţin şi ele grupului de roci sedimentare şi sunt
rezultatul depunerilor calcaroase ale apei.
Tot o rocă sedimentară este şi coralul.
Alte exemple de roci sedimentare: anhidrit, arcoză, argilă, bentonit, conglomerat, calcar, laterit, loess,
marnă, menilit.

Roci metamorfice
Aceste roci sunt cel mai dificil de înţeles dintre toate rocile, datorită schimbărilor la care au fost supuse.
Rocile metamorfice sunt grupate în 6 sau 7 tipuri. Fiecare dintre aceste tipuri poate fi mai departe
subdivizat şi se deosebeşte de celelalte după origine, compoziţie şi structură. Cuarţitul, ardezia, şistul,
gnaisul, marmura, serpentinitul sunt cele mai întâlnite tipuri de roci metamorfice.
Cuarţitul se recunoaşte, în general, prin structura cristalină dură şi spărtura aşchioasă. Cuarţitul pur
este de obicei alb, dar poate avea aproape orice culoare, din cauza impurităţilor.
Ardezia este o rocă metamorfică fină, care se găseşte în straturi. Aceste straturi pot fi de grosimi
diferite şi de nuanţe mai închise, unele tipuri de ardezie fiind chiar negre.
Şistul este o rocă metamorfică ce se găseşte tot în straturi. În şisturi putem găsi cuarţ, dar şi unul sau
mai multe dintre următoarele elemente: mică, clorit, talc, amfibol. Şistul se sparge sau se crapă uşor
într-o anumită direcţie, rezultând o suprafaţă netedă, deşi uneori neregulată, proprietate denumită
şistuozitate. Şisturile sunt numite după mineralul asociat cu cuarţul, ca de exemplu şist micaceu sau
şist cuarţos. Pe măsură ce şisturile devin mai aspre, pot fi clasate în grupa următoare, cunoscută ca gnais.
Gnaisul este o rocă metamorfică sub formă de benzi, compusă din cuarţ, feldspat şi hornblendă. Aceste
minerale pot fi foarte uşor recunoscute. Adeseori, dacă stratificarea este evidentă, gnaisul poate tinde
spre granitul vulcanic.
Marmurele sunt roci compuse în principal din roci calcaroase metamorfozate. Marmura pură este albă,
dar poate avea o varietate de culori din cauza impurităţilor. Deoarece marmura se taie foarte uşor în
toate direcţiile şi poate fi foarte bine lustruită, este materia primă ideală pentru sculptură, dar şi o
importantă piatră de construcţie.
Ultimul grup de roci metamorfice este cel al serpentinitului. Este de fapt un mineral, dar, deoarece este
predispus să „acapareze” impurităţi şi datorită uşurinţei cu care se alterează prin hidratare, aparţine
grupului de roci metamorfice. Probabil este derivat dintr-o rocă sedimentară care prin absorbţie de apă
a fost treptat schimbată către forma pe care o întâlnim astăzi. Culoarea caracteristică este verdele, dar
mai are şi o varietate fibroasă, chrisolitul, cunoscut mai ales sub numele de azbest.
Sugestie: Un mod eficient de a ţine minte cum sunt formate rocile metamorfice este să te gândeşti
unde în altă parte în natură este folosit cuvântul „metamorfic”. Este folosit când este vorba despre
insecte, în special când este vorba despre fluturi şi molii, pentru a descrie schimbarea prin care o
omidă se transformă în fluture sau molie adultă.
2
Schimbări metamorfice au loc în condiţii de presiune şi temperatură adecvată. Câteva exemple
interesante:
- calcarul devine marmură;
- argila şistoasă se transformă în ardezie, apoi în filit, şist, gnais;
- gresia se transformă în cuarţit;
- granitul devine gnais;
- cărbunele devine din turbă lignit, apoi bitum, antracit;
- bazaltul devine şist amfibolic.
După metamorfozare, rocile devin mai tari.

Ce se înţelege prin scara Mohs a durităţii ?

Scara durităţii, propusă în anul 1822 de Friedrich Mohs, un mineralog german, a fost bazată pe
duritatea relativă a diferitelor minerale. Această scară s-a dovedit a fi atât de practică şi uşor de folosit,
încât se foloseşte şi astăzi.
În această scară, anumitor minerale le este acordată o duritate variind de la 1 la 10. Talcul are
duritatea 1, iar diamantul 10. Aceasta nu înseamnă că diamantul este doar de 10 ori mai dur decât
talcul; de fapt, este de multe mii de ori mai dur. Scara durităţii lui Mohs înseamnă doar că fiecare
dintre rocile următoare este mai dură şi poate zgâria suprafaţa celei dinainte sau îi poate schimba
forma.
1. Talc
2. Ghips
3. Calcit
4. Fluorină
5. Apatit
6. Ortoză
7. Cuarţ
8. Topaz
9. Corindon
10. Diamant

Dacă dorim să aflăm duritatea unui mineral care nu se află în această listă, încercăm să-l zgâriem cu
unul dintre mineralele standard enumerate. Începem cu cel mai moale şi avansăm în scară. Dacă
mineralul poate fi zgâriat de topaz şi zgârie cuarţul, duritatea lui este 7,5.
O metodă mai uşoară este următoarea: o monedă de aramă poate zgâria până la 3, o lamă obişnuită
de cuţit poate zgâria până la 5,5 (ca şi sticla de geam), un cuţit de oţel poate zgâria până la 6 şi chiar
unele minerale din prima parte a grupului cu duritatea 7. Cele cu duritatea 7 sunt pietre preţioase.
Deşi multe dintre pietrele preţioase au duritatea 7 sau mai mare, majoritatea mineralelor au duritatea
6 sau mai mică.

Proprietatile mineralelor

Luciul este determinat de modul în care mineralul reflectă lumina. Luciul este strălucirea suprafeţei
unui mineral. Înfăţişarea obişnuită a unei suprafeţe, gradul de reflecţie a luminii, împrăştierea luminii
prin scurgeri microscopice sau incluziuni, adâncimea până la care penetrează lumina – acestea sunt
multe alte trăsături responsabile de producerea luciului.
Luciul mineralelor poate fi împărţit în două grupe: metalic şi nemetalic. Cele care au luciu metalic, au
de obicei o compoziţie metalică clară. Exemple edificatoare: cristale de galenă, pirită, stibină
(antimonit).
Cele din grupul nemetalic sunt mai greu de definit şi sunt împărţite în mai multe clase.
Luciul sticlos este asociat cu un material sticlos sau cu materiale asemănătoare cuarţului.
Mineralele care au luciu deosebit, de briliant, ca al diamantului, zirconiului, rutilului, au un luciu
diamantin.
Luciul răşinos este reprezentat de blendă.
Talcul, sulful şi apatitul au un luciu unsuros (ca al grăsimii), deşi se spune că talcul are un luciu
asemănător cu cel al perlei.
Gipsul şi azbestul au un luciu mătăsos (ca mătasea), datorită structurii fibroase.
Cleiurile, creta şi alte minerale asemănătoare limonitului au un luciu opac.

3
Culoarea
Culoarea poate fi de mare folos în identificarea mineralelor. Unele minerale au culoare unică, dar
majoritatea se întâlnesc într-o varietate de culori.
Culorile diferite pot fi rezultatul amestecului cu alte minerale, al impurităţilor chimice sau al defectelor
de structură.
Culoarea trebuie întotdeauna observată pe suprafeţe proaspăt sparte, deoarece pătarea sau coroziunea
pot modifica aspectul suprafeţelor mai vechi.

Clivajul
Clivajul este tendinţa unor minerale de a se rupe de-a lungul unor planuri definite, atunci când sunt
lovite, de exemplu, cu un ciocan.
Suprafeţele cu clivaj plan oferă un mijloc de identificare şi o cheie a structurii. Aceste spargeri au loc
mai degrabă de-a lungul planurilor cristaline decât prin ele, deoarece, în general, ele sunt formate din
atomi compacţi, legaţi între ei prin forţe mai puternice decât cele care leagă atomii în alte direcţii.
Clivajul este descris ca perfect, bun, satisfăcător sau nesatisfăcător, în funcţie de regularitatea spărturii
şi de lustrul suprafeţei. Clivajul este de asemenea descris prin numărul de direcţii de clivare, de unghiul
dintre ele şi de forma care rezultă.
Deoarece clivajul este în strânsă legătură cu structura cristalină, este folositor în identificarea
proprietăţilor cristalului.

Greutatea specifică
Greutatea specifică este, de fapt, o comparaţie între greutatea unei substanţe şi greutatea unei
cantităţi egale de apă. Apa are greutatea specifică 1g/cm3, iar greutăţile specifice ale altor materiale
sunt comparate cu cea a apei.
Un fragment mineral ce cântăreşte de 2,1 ori mai mult decât un volum egal de apă are greutatea
specifică 2,1 – presupunând că nu există pori.

Urma
Un mod interesant de identificare a mineralelor este urma, obţinută atunci când este zgâriată suprafaţa
unui mineral spart. Un obiect care poate fi folosit foarte bine pentru aceasta este dosul unei plăcuţe de
faianţă. Uşurinţa cu care se obţine o urmă reprezintă tot un indiciu al durităţii materialului. Mineralele
cu duritatea 7 sau mai mare nu pot fi testate prin această metodă, în schimb va trebui să fie zgâriate
cu un material mai dur sau o porţiune din ele să fie sfărâmată şi pudra obţinută să fie studiată.
Culoarea unui mineral nu este acceaşi cu cea a urmei pe care acesta o poate lăsa. De exemplu,
limonitul poate fi aproape negru, iar urma sa este galben-maronie. Rutilul poate fi negru-roşcat /
ruginiu, iar urma sa este galben pal sau bej. Oricum, majoritatea mineralelor au o urmă albă.
Urma poate fi testată şi cu ajutorul substanţelor chimice ca acidul nitric sau acidul clorhidric şi reacţia
cu acestea va fi un indiciu în identificare. Aurul este diferenţiat de pirită prin această metodă, deoarece
pirita îşi va schimba culoarea, pe când aurul rămâne neschimbat. Calcitul va avea o reacţie de
efervescenţă cu acidul clorhidric, pe când cuarţul nu va avea o astfel de reacţie.

4
Pe de altă parte, cuarţul va zgâria sticla unui geam, pe când calcitul nu o va zgâria (va lăsa o urmă
albă).

Duritatea
Duritatea, aşa cum este de aşteptat, arată cât de dur este mineralul respectiv. Un mineral este fragil
dacă se sparge uşor, maleabil dacă poate fi modelat, secţionabil dacă poate fi tăiat cu cuţitul, ductil
dacă poate fi tras în fire, flexibil dacă poate fi îndoit, elastic dacă îşi revine la forma iniţială după ce a
fost întins.

Cristalul
Este o formă geometrică de exprimare a materiei în stare solidă, la care apar feţe plane (triunghiulare,
patrulatere, rombice) care se întretaie, dând muchii şi colţuri, totul constituind un ansamblu simetric,
regulat.

Utilizarea Rocilor si Mineralelor

Este de neconceput să ne gândim că am putea trăi fără minerale. Hrana, hainele, casele, transportul,
comunicaţiile şi orice alt domeniu al vieţii are la bază mineralogia sau este strâns legat de aceasta.
Valoarea comercială a unora dintre aceste minerale este mare. Fierul, arama, aurul, argintul şi multe
alte minerale sunt recunoscute ca fiind printre cele mai importante. Domeniul construcţiilor ar suferi
foarte mult dacă nu ar exista mineralele de calciu. Varul este, probabil, cel mai valoros. Calcarul este
folosit în adăugare la ciment, amendament în agricultură, pentru fluxul furnalelor, în rafinarea
zahărului şi în multe alte domenii. Gipsul, un alt mineral de calciu, este folosit la fabricarea plasticului,
a hârtiei, a vopselei, a tapetului.
Nu trebuie să trecem cu vederea valoarea pietrelor preţioase. Diamantele sunt de obicei primele pietre
preţioase la care ne gândim, dar există multe alte pietre preţioase: varietăţi de beril, rubinele, safirele,
turmalina, opalul, turcoazul, jadul, agatul, pietrele preţioase din familia cuarţului (ca de exemplu:
ametistul, citrinul, aventurinul).
În cazul diamantului, varietăţile perfect transparente sunt folosite ca pietre preţioase, iar cele impure
sunt folosite ca abrazive, la armarea obiectelor de tăiat, de forat etc. Rubinele din ceasuri sunt, de
obicei, pietre preţioase, deşi cele artificiale le-au înlocuit pe scară largă pe cele veritabile.
Pietrele preţioase aduc un surplus de frumuseţe unei colecţii de roci. Unii colecţionari au obiceiul să
arate atât piatra brută, cât şi pe cea şlefuită.
Rocile sunt folosite în construcţii, canalizări, drumuri, betoane.
Mineralele sunt folosite pentru încălzire, la diferite maşini, bijuterii, tacâmuri.

Pietre pretioase si semipretioase

Iaspisul (Jasp)
Vechea modalitate de clasificare a rocilor face dificilă identificarea precisă a iaspisului. De exemplu,
cuvântul grec „smaragdos”, care înseamnă „o piatră veche”, cuprindea probabil toate pietrele cu
nuanţe de verde, de la smarald la iaspisul verde, ca: aventurinul, prasul, heliotropul, turcoazul cu
nuanţe de gri şi rarul jad. Câţiva cercetători cred că vechiul iaspis este de fapt jadul.

Safirul
Safirele variază de la incolore la roz pal, galbene, portocalii-maronii, verzi, până la safirele de culoarea
lavandei, care seamănă cu ametistul. Doar safirul roşu are numele special de rubin. În orice caz,
câteva dintre versiunile Bibliei traduc cuvântul original „sappir” ca lapis lazuli în loc de safir. Lapis lazuli
este o piatră preţioasă de culoare bleumarin sau azurie, foarte dorită pentru mozaicuri, sculpturi şi
incrustaţii.
Se găseşte în Burma, Thailanda, Australia, nordul Indiei, Ceylon, Afghanistan, China, Hindustan şi în
Munţii Ural din Rusia.

Calcedonia
Este un cuarţ transparent, cu un luciu asemănător cu cel al cerii. Calcedonia din vechime (halchedonul)
a fost probabil un cuarţ lăptos care şi-a dobândit aspectul prin numeroase incluziuni lichide
microscopice.

5
Smaraldul
Este una dintre cele mai rare pietre preţioase. Ca piatră preţioasă, este foarte apreciat pentru verdele
său intens. Culoarea este cauzată de cantităţile mici de oxid de crom.
Smaralde se găsesc în Brazilia, Australia, Norvegia, Africa de Sud, Egipt, în Munţii Ural din Rusia şi în
S.U.A., în Carolina de Nord.

Sardonixul
Aşa cum sugerează şi numele, este o combinaţie între onix şi sard. Se aseamănă cu agatul prin faptul
că are straturi paralele de culori diferite. În loc să fie curbate, straturile sunt plate.
Mulţi consideră sardonixul a fi identic cu onixul de cuarţ, exceptând faptul că stratul alb al agatului este
în contrast cu stratul roşu sau maro, în loc de un strat negru.
Se găseşte în SUA, în statele: Washington, Oregon, California, Idaho şi Montana.

Sardiul
Mai este numit şi sard. Este un tip de calcedonie, variind în culoare de la portocaliu închis la maro-
roşcat. Este clasificat de unii ca un tip de cornelină.
În timpurile străvechi, sardiul era cunoscut pentru fabricarea sigiliilor, deoarece ceara pentru sigilat nu
adera bine pe sigiliu fără sardiu. Sigiliul era important deoarece ţinea locul semnăturii unei persoane.
Era de obicei purtat pe un şnur în jurul gâtului sau al braţului.

Chrisolitul
Este o gemă a mineralului olivină. Este compus din magneziu, siliciu şi oxigen. Are culoarea unei
măsline verzi. S-a format prin scurgeri de lavă, care au fost acoperite mai apoi de nisipuri. I se mai
spune „lacrima lui Iov”.
Există o anumită confuzie în ceea ce priveşte numele acestei pietre aşa cum apare el în Biblie,
deoarece cuvântul grec pentru chrisolit înseamnă în mod literar „piatră de aur”. Este posibil ca acest
lucru să se fi referit la topazul auriu sau la cuarţul galben. Chrisolitul este o piatră preţioasă destul de
moale ca duritate.

Berilul
Berilul este un silicat din beriliu şi aluminiu. Are duritatea 7,5-8. Urma este albă. Unele varietăţi sunt
fluorescente la lumina ultravioletă. Se crede că această piatră de fundaţie este o piatră acvamarină,
cea mai reprezentativă din această clasă. Culoarea sa este cea a mării verzi, a mării calme, liniştite.
În România, se găseşte la Teregova, Armeniş, Răzoare, Muntele Mic.

Hrisoprazul
Numele lui este, de fapt, „crisopraz”. Este o varietate rară a calcedoniei, de culoarea mărului verzui. În
vechime, era foarte apreciat şi se folosea la încrustaţii.
Se găseşte în Australia, iar în S.U.A., în statele Oregon şi California.

Iacintul
Această piatră preţioasă de zircon are o culoare portocalie aproape pură, dar poate varia ca nuanţe de
la roşu strălucitor la verde crud, de la auriu sclipitor la portocaliu şi albastru. Aceste pietre străvezii
sunt rivale ale diamantelor. În Biblie, el este sinonim cu hiacintul. Culoarea acestei varietăţi şi probabil
a pietrei de fundaţie este albastră.
Se găseşte în Orientul Mijlociu.

Ametistul
Este o varietate de cristal de cuarţ străveziu, de la culoarea lavandei, la violet. Când culoarea este
intensă, este una dintre cele mai frumoase pietre preţioase.
Se găseşte în Uruguai, Brazilia, S.U.A., iar în România, în Banat şi Munţii Apuseni.

Informaţii interesante

Crisoberilul, când este tăiat în formă de dom, poate prezenta o bandă de lumină de-a latul vârfului,
care arată ca ochiul unei pisici.

Uneori, un mineral formează un cristal care se îmbracă cu alt mineral. Când mai multe minerale s-au
format sub acesta, se poate vedea primul mineral ca o „fantomă”, închisă în al doilea mineral. Cuarţul
şi calcitul sunt două minerale care deseori se formează aşa.

6
Dacă priveşti printr-o bucată străvezie de calcit, poţi vedea două imagini, deşi numai una este prezentă
în realitate.

Cesiul este un metal derivat din rarul mineral polucit. Acest metal este sensibil la lumină. Ca urmare,
este folosit la fabricarea uşilor electrice care se deschid înainte de a ajunge la ele şi se închid după ce
treci.

Lepidolitul, sau mica mov, îşi trage numele din cuvântul grec „lepidos”, care înseamnă „fulg” sau
„solz”. Când urmează să plouă, mineralul absoarbe apă din aer şi devine violet închis. Când vremea va
fi frumoasă, piatra se usucă şi are o culoare gri deschis.

Mineralul de cupru roşu, cupritul, se găseşte deseori sub formă de cristale împletite. Acest tip de cuprit
se numeşte calcotrichită.

Mineralul numit staurolit, care se găseşte în şisturile de mică, apare ca nişte cristale gemene. Aceste
cruci naturale sunt uneori la fel de perfecte ca crucile de pe clopotniţa unei biserici.

Când fulgerul loveşte în nisipul ud, se formează nişte tunele sub formă de fulger gol, numite fulgurite.
Acestea sunt cunoscute şi sub numele de „fulger pietrificat”.

Uraniul sau alte minerale radioactive schimbă culoarea altor minerale când intră în contact cu acestea.
Când feldspatul vine în contact cu mineralul de uraniu, devine roz sau roşu, prin „bombardament”
radioactiv.

Ambra, denumită şi chihlimbar, răşină fosilă solidificată de la unele specii de răşinoase, se încarcă cu
electricitate prin frecarea cu o stofă de lână, iar bucăţile de hârtie se lipesc de ea.

Meteoriţii sunt vizitatori veniţi din spaţiu, care provin din corpuri cereşti diferite de planeta noastră.
Meteoriţii de tip pietros conţin de obicei nichel şi fier. Meteoriţii conţin minerale ce nu au fost încă
descoperite pe Pământ: cohenit, moissanit şi schreibersit.

Pectolitul găsit în bazalt este un mineral ce apare adesea ca o plantă de cactus rotundă. Acele sale
înţeapă asemeni celor ale cactusului şi sunt foarte greu de scos din piele. Nu i s-a descoperit nici o
întrebuinţare.

O varietate a acestui mineral, magnetita, are proprietăţi magnetice naturale. Ea poate atrage şi ţine
agrafe de birou, cuie, bolduri.

„Ouăle tunetului” sunt mase compacte rotunde, în formă de ouă, complet umplute cu varietatea
cuarţului numită agat. Îşi trag numele de la indienii din Oregon, care credeau că zeii lor furioşi le
aruncau aceste pietre în timpul furtunilor cu trăsnete.

Realgarul este un mineral de arseniu roşu, care se transformă într-un auripigment galben, un alt
mineral de arseniu, când este expus la lumină pentru un anumit timp.

Criolitul este un mineral care deviază lumina ce trece prin el, în acelaşi fel în care apa deviază lumina.
Nu se dizolvă în apă. Dacă o bucată de criolit este lăsată în apă, ea nu va putea fi văzută, chiar dacă
este acolo.

Malachitul este un mineral de aramă albastru, verde şi azuriu. Se găseşte uneori într-un grup sub
formă de mingi, care arată ca un ciorchine de strugure.

Femeile egiptene foloseau mineralul numit stibină pentru a-şi contura ochii.

Hematitele îşi grupează adesea cristalele în jurul unui centru, ca petalele unui trandafir.

Baritina este un alt mineral care se găseşte sub formă de trandafir. Aceste varietăţi sunt numite
„trandafiri de fier”.

Unele minerale, ca gipsul şi cuarţul, se formează atât de repede, încât bule de aer sunt prinse în
cavităţile lor. Aceste balonaşe pot fi auzite dacă scuturi mineralul.

7
Aurul şi argintul sunt adesea găsite în roci, sub formă de filoane groase, care arată ca pasta de dinţi ce
a fost stoarsă din tub.

Mineralele ce conţin argint, pirargiritul şi proustitul, amândouă de culoare roşie, se schimbă în negru la
lumina zilei. Pentru a-şi păstra culoarea, trebuie ţinute la întuneric.

Hematita („hema”, cuvânt grec ce înseamnă „sânge”) este un mineral maro-roşcat care se găseşte în
mase sub formă de rinichi.

Mineralul alb, aragonitul, se găseşte deseori în mase ramificate ce arată ca şi coralii marini, dar şi ca
brăduţii.

Mercurul este singurul metal care se găseşte în stare lichidă. Intră în componenţa termometrelor,
deoarece se dilată când este încălzit şi se contractă când este răcit.