Universitatea din București

Facultatea de Geografie

Specializarea Geografie

Roci Magmatice

Originea, proprietăți și evoluția magmelor

Student: Dogaru Andreea-Ioana

Grupa: 102

Anul: I

Profesor coordonator: Conf. Univ. Dr. Ing. Valentin Popescu

București, 2020
 Cuprins

1. Roci magmatice

1.1 Originea, proprietăți și evoluția magmelor

1.2 Formarea mineralelor magmatice

2. Clasificarea rocilor magmatice

2.1 Clasificări mineralogice

2.2 Clasificări chimice

2.1.1 Grupa rocilor granitoide (acide)

2.1.2 Grupa rocilor intermediare

2.1.3 Grupa rocilor bazice

2.1.4 Grupa rocilor ultrabazice

2.1.5 Grupa rocilor nesilicate

 1. Rocile magmatice

1.1 Originea, proprietățile și evoluția magmelor

Magma este definită, de obicei ca o topitură naturală de silicați. Se consideră magmele

drept o consecință a unor procese care determină trecerea în stare fluidă a unor materiale topite,
dar rigide, sau provoacă fuziunea materiei solide. Pentru mantaua superioară diminuarea
presiunii și/sau creșterea conținutului în H2O în anumite regiuni ale ei provoacă scăderea
punctului de fuziune și deci posibilitatea apariției magmelor.

Pentru litosferă aportul de căldură în cazul subducției sau al zonelor fierbinți determină
fuziunea. Zonele fierbinți sunt determinate de curenți de convenție din manta, care prin
împingerea materialului magmatic generat în astenosferă în sus, pe zone cu aspect columnar,
provoacă deformarea mecanică și termică a materialului din placa acoperitoare și chiar
străpungerea plăcii cu procese magmatice intruzive și extruzive. Exemplul clasic pentru acest
caz este arhipelagul Hawaii.

Magmele nu sunt accesibile observaței și studiul direct, decât în cazul, și atunci destul
de dificil, când ajung la suprafață sub formă de lave. Din punct de vedere al chimiei fizice o
magmă poate fi considerată ca un sistem multicomponent constând într-o fază lichidă și o fază
gazoasă. Deoarece componenții cei mai importanți ai rocilor magmatice sunt silicațți, cea mai
mare parte a fazei lichide are o compozitie silicatică. Cunoașterea compoziției chimică a
magmelor se rezumă de fapt la determinarea compoziției chimice a rocilor corespunzătoare
eruptive, iar conținutul în substanța volatilă poate fi dedus cu aproximație.

Magmele sunt sisteme preponderent silicatate cu compoziție chimică relativ simplă, în

ele se găsesc un număr restrâns de elemente chimice (Si, Al, Fe, Mg, Ca, Na, K, Ti, P), iar
asociațiile reciproce ale acestor elemente sunt mult restrânse de condițiile fizice (temperatură,
presiune). Sulfurile au un oarecare rol numai în unele magme sărace în silice, în schimb
substanțele volatile prezintă un deosebit interes. Dintre substanțele volatile cea mai importantă
este apa și ea poate fi reținută în soluția silicată numai la mari presiuni. Substanțele volatile nu
pot fi însă reținute de magme decât în condițiile unei adâncimi apreciabile în scoarță, fiindcă
la suprafață lavele pierd repede substanțele volatile.
 Vascozitatea sau frecarea internă este definită, în fizică, ca o forță tangențială pe
unitatea de suprafață în interiorul lichidului între două plane la distanța de 1 cm dintre care
unul este fix, iar celalalt se mișcă cu o viteză de 1 cm pe secundă. Se măsoară în poise
(gr/cm/sec). Vâscozitatea măsoară capacitatea lavelor de a curge. S-a stabilit că văscozitatea
magmei descrește foarte repede cu creșterea temperaturii.

Lavele bazaltice, care au o temperatură ridicată, au o vâscozitate redusă, comparabilă

cu a uleiurilor, motiv pentru care ele pot atinge viteze de curgere de 16km/oră. Lavele granitice,
sărace în substanțe volatile și cu o temperatură mult mai scăzută, au o vâscozitate mare, curg
greu și chiar formează cupole și stâlpi ce sunt împinși încetul cu încetul din crater. Deci
vâscozitatea depinde de compoziția chimică a magmei, de temperatură și presiune.
Temperatura magmelor poate fi determinată direct în torentele de lavă incandescentă sau poate
fi dedusă indirect prin studiul temperaturii de formare a cristalelor, măsurarea reportului
izotopic și al altor metode. Temperaturile măsurate la lavele în curgere sunt cuprinse, de regulă,
între 900-1100°C. Majoritatea măsurătorilor s-au făcut la lave cu compoziție bazaltică,
bazanitică și andezitică. Cele mai mari valori au fost înregistrate la lavele bazaltice, exemplu
la erupțiile din Hawai, s-au înregistrat temperaturi extreme de 1150-1350°C. Din multitudinea
de determinări –directe sau indirecte – rezultă că puține magme au temperatura mai mare de
1000°C, antingând în mod excepțional 1350°C. Majoritatea magmelor bazaltice au temperaturi
cuprinse între 800-900°C, iar cele acide între 600-700°C. Desigur că marea variație chimică și
mineralogică a rocilor magmatice se datorează în mare măsura evoluției magmelor.

Fiecare grup de roci nu reprezintă altceva decat produsele evoluției magmatice care a
pornit de la un anume tip de magmă, urmând apoi o direcție proprie de evoluție. Se înțelege că
natura magmei generatoare, cât și evoluția ei ulterioară depind de mediul geologic și tectonic,
în care se găsește cuptorul magmatic.

1.2 Formarea mineralelor magmatice

Studiul microscopic al rocilor magmatice și numeroase experiențe de laborator

efectuate asupra diverselor topituri au permis conturarea unei imagini privind formarea
mineralelor magmatice, desigur în lumina legilor generale ale chimiei fizice. Deoarece
magmele sunt sisteme complexe, multicomponente, studiul experimental nu poate fi realizat
decât treptat. Plecând de la sisteme simple cu 1, 2 și 3 componenți se pot desprinde trăsăturile
esențiale ale procesului de cristalizare magmatică.

Sistemul monocomponent cu două faze a fost studiat pe clinoenstatit supus la diverse

temperaturi și presiuni care depășesc punctul de topire.
 Sistemele bicomponente permit legii cristalizării cu punct eutectic, a dezamestecului și
licuației, zonarea cristalelor.

Sistemele multicomponente, așa cum sunt topiturile magmatice, oferă imaginea cea mai
concludentă privind cristalizarea mineralelor. Fenomenele de cristalizare din sistemele
multicomponente se desfășoară ca procese continue, care implică schimbări treptate ale
compoziției fazelor solide care au cristalizat deja. Totul este de o durată îndelungată, deoarece
este nevoie de timp pentru ca prin difuzie respectivii componenți să ajungă pe fețele unui cristal
în creștere. Dacă o reacție n-a avut timp să se desfășoare complet la temperatura joasă, rămane
„înghețată” în rocă.

Din studiul experimental al cristalizării unor mase topite cu o compoziție anorganică

(cu temperatură de cristalizare scăzută) sau de tip piroxenic a reușit posibilitatea cristalizării
substanței pure începând de la punctul de fuziune și dependența cristalizării de numărul de
centre de cristalizare ce se pot forma în unitatea de volum. S-a dovedit experimental că numărul
de centre de cristalizare (germeni) crește la început cu gradul de subrăcire, pentru că trecând
printr-o valoare maximă să scadă la 0. Creșterea inițială a numerelor de germeni depinde de
influența din ce în ce mai redusă a agitației termice, iar descreșterea ulterioară este determinată
de creșterea vâscozității pe măsura răcirii. Capacitatea de cristalizare a unui lichid depinde de
formarea spontană a germenilor și de viteza lor de creștere. Ea se accentuează cu subrăcirea și
devine neglijabilă cu 100°C sub temperatura de fuziune a substanței.

2. Clasificarea rocilor magmatice

2.1 Clasificări mineralogice

Criteriul mineralogic, având și profunde implicații genetice, s-a dovedit preferabil

pentru că el se sprijină pe o realitate—aceea a mineralelor, este suficient de elastic și are în cele
mai multe cazuri o aplicabilitate macroscopică. Mineralele principale—grupate în funcție de
afinitățile lor genetice—permit stabilirea categoriilor majore de roci, mineralele subordonate
pot fi luate uneori în considerare pentru stabilirea categoriilor de ordin inferior de roci, iar
mineralele accesoriu nu intră în discuție.

În general, clasificările mineralogice pot fi calitative, semnificative și cantitative. Dintre

clasificările calitative—care aveau în vedere mai ales o identificare și o încadrare rapidă pe
teren. Ele au evoluat spre forme semnificative de clasificare, cu un număr redus de parametri
ușor de recunoscut ( tabelul de mai jos).
 Primele aspecte cantitative în clasificările mineralogice apar pe la începutul secolului
al XX-lea la Iddings și Shand, care împart rocile magmatice—în funcție de participarea
procentuală în greutate a cuarțului, feldspaților și feldspatoizilor—în trei grupe:

• Suprasaturate (cuarț abundent, minerale saturate în SiO2);

• Saturate (participare importantă a feldspaților, dar neînsemnată a cuarțului, doar
0-10%);
• Nesaturate (cu participarea a feldspatoizilor).

2.2 Clasificări chimice

Pentru clasificarea rocilor magmatice, criteriul chimic, deși permite sesizarea și

considerarea unor detalii adesea importante, are un pronunțat caracter „artificial” pentru că
orice clasificare pe bază de analize chimice nu este o clasificare reală a rocilor, ci a chimismului
lor.

Pentru ușurința descrierii în lucrarea de față voi adopta o clasificare simplificată, în

grupe și familii de roci, în care se regăsesc toate cele trei tipuri—plutonice, hipoabsiale și
vulcanice—, bazate pe compoziția mineralogică și chimică, criterii structurale și texturale,
originea rocilor. Această clasificare cuprinde:

• Grupa rocilor granitoide (acide) cu două familii: 1. familia granitelor (alcaline

și calcoalcaline)

2. familia granodioritelor

• Grupa rocilor intermediare cu două familii: 1. dioritelor

 2. sienitelor (calcoalcaline, alcaline,
cu feldspatoizi)

• Grupa rocilor bazice cu familia gabrourilor (calcoalcaline și alcaline)

• Grupa rocilor ultrabazice cu două familii: 1. peridotite

2. perkinite

• Grupa rocilor nesilicate cu 4 familii: 1. carbonatite

2. sulfidite

3. ferolite

4. apatitolite

2.2.1 Grupa rocilor granitoide (acide)

Cuprinde roci cu un ridicat conținut în cuarț (100% în silexite până la 10% în diorite
cuartifiere). Datorită conținutului ridicat în cuarț și feldspați alcalini, ele au caracterul de roci
suprasaturate. Deși prezintă tranziții între ele, geneza lor este legată de același proces geologic.

Familia granitelor

Aceste roci bogate în cuarț se împart după participarea feldspaților în:

• Alcaline;
• Calcoalcaline.

Granitele alcaline cuprind roci plutonice, roci hipoabisale cu structură aplitică,

pegmatitica și porfirica, roci efuzive.

Unele granite alcaline, formate la temperatură ridicată, conțin un singur feldspaț alcalin,
pertit sau mocroclinpertit, altele, formate la temperatură mai scăzută, au feldspații sodici și
potasici cristalizați separat. Alaskitul este un granit în compoziția căruia ortoza sau microclinul
ocupă circa 65% din volumul rocii. Ekeritul este un granit cu anortoză, iar granitul cu riebeckit
cunoaște o participare a riebeckitului de 60%. Se mai întălnesc granit cu arfedsonit, cu
hastingsit, cu egirin, cu barkevicit, cu biotita. Descrierea rocilor de tip hopoabisal și efuziv se
va face cu cele similare din categoria granitelor calcoalcaline.
 Granit-Fig.1

Granitele calcoalcaline cuprind roci plutonice (granit comun, granit cu muscovit și

biotit, granit piroxenic, granit cu amfiboli, yosemitit, adamelit, charnockit).

Dintre rocile plutonice: granite cu muscovit și biotit fac trecerea spre granitele alcaline
cu muscovit, care sunt mai puțin răspândite; granitele cu amfiboli, destul de răspândite conțin
plafiocalzi, cuarț, biotit și amfibiol care este de regulă o hornbelndă verde (comună) cu
incluziuni de titanit sau o hornblendă brună cu incluziuni de allanit.

Dintre rocile hipoabisale: aplitele sunt roci leucocrate, mai bogate în silice și alcali și
mai sărace în oxizii metalelor bivalente decât cele plutonice, cu granulație măruntă, compacte,
alcătuite din cuarț, feldspaț alcalin, mai rar plagioclaz și o foarte mică participare a micelor,
piroxenilor sodici și amfiboli, pegmatitele în masele granitice pot să apară atât sub formă de
filoane, cât și ca separații lanticulare cu treceri gradate la roca înconjurătoare.

Dintre rocile efuzive citez: porfirul cuartifier conține, în medie, ortoză 35%, cuarț 25%,
plagioclaz 20%, biotit 15%, restul minerale accesorii. Funcție de predominarea unui material
sau altul se întâlnesc porfire granitice cu biotit, cu hornblendă, cu augit, porfire granitice
alcaline cu egirin, cu arfedsonit; riolitele sunt roci neovulcanice ce culoare și aspect variabil
atât prin dezvoltarea și participarea diferită a fenocristalelor cât și prin caracterele pastei (masei
fundamentale).

Familia grandioritelor

Conțin minimum 10% cuarț, iar feldspații alcalini alcătuiesc mai mult de 15% din
cantitatea totală a feldspaților. Raportul dintre feldspați potasici și cei calcosodici variază între
1:2 și 1:8.

Grandioritele sunt roci plutonice, holocristaline, faneritice, hipidiomorf-grăunțoase.

Sunt constituite din plagioclaz, feldspaț potasic, cuarț, hornblendă, biotit, mai rar piroxeni și
minerale accesorii. Dintre rocile filoniene (hipoabisale) menționez porfife granodioritice, aplite
și pegmatite, kersantite, comptonite și odinite.
 Ca roci efuzive mai abundente sunt cele neovulcanice. Dintre acestea menționez:
riodacitele, reprezintă corespondențele efuzive ale granotioritului, conțion feldspaț alcalin și
calcosodic în proporții asemănătoare. Ca fenocristale predomină cuarțul și plagioclazul:
riobazaltul este corespondentul de suprafață al granogabroului. La compoziția lui participă 40%
plagioclaz, 30% augit, 15% cuarț, 10% ortoză și 5% minerale opace.

Granodiorit-Fig.2

Familia dioritelor cuartifiere

Sunt roci ce fac tranziția între grandiorite și diorite.

Roci plutonice — Dioritul cuartifier este alcătuit din 45% plagioclaz, 22% cuarț. 15%
biotit, 10% hornblendă și augit, 5% ortoză micropertitică și minerale accesorii. Tonitul este o
rocă cu structură holocristalină fenaritică, la compoziția căreia participă 35% plagioclazi
zonați, 10-12% cuarț, 25% hornblendă, 20% biotit, 5% ortoză, iar ca minerale accesorii titanit,
apatit și zircon.

Ca roci hipoabisale (filoniene) cu structură pegmatitică (pegmatit), cu structură aplicată

(aplit-diorit cuartifier și aplit tonalitic), cu structură porfirică (porfirit trondhjemitic și porfirit
tonalitic).

Roci efuzive — Dacitul este alcătuit dintr-o pastă mocrocristalină până la sticloasă cu
fenocristale de plagioclaz andezin zonat, cuarț corodat, ortoză, biotit, hornblendă și sporadic
piroxeni. Pasta este alcătuită din microlite fine de plagioclaz, cuarț și ortoză. După mineralul
maloncrat constituient se deosebesc varietățile: dacitul cu biotit, cu hornblendă, cu augit, cu
hipersten. Porfiritul cuartifier este un dacit sau riodacit paleovulcanic, alcătuit din plagioclaz,
cuarț, hornblendă și augit. Bazaltul cuartifier este un bazalt cu fenocristale de cuarț.
 Bazalt-Fig.3

2.2.2 Grupa rocilor intermediare

Curprinde roci alcătuite din minerale saturate și nesaturate.

Familia dioritelor

În această familie rocile plutonice (diorit, esboit) sunt mai puțin frecvente decât cele
efusive (andezit, porfirit, porfirit cu labdrador, andezit bazaltoid). Dintre rocile filoniene
menționez pegmatitele și aplitele dioritice, kersantitele și lamprofirele.

Roci plutonice — Dioritele sunt roci cu structură holocristalină, faneritice, de culoare

cenușie-verzuie, uneori neagră conținând plagioclaz 50-70%, minerale melanocrate 25-40%,
iar în varietățile acide apare și cuarțul 10%. Au structură masivă mai rară gnaisică și structură
hipidiomorf-grăuntoasă. După participarea mineralelor melanocrate distingem: diorite cu
biotit, cu biotit și hornblendă, cu hipersten, cu augit.

Roci filoniene — Mai des întălânite sunt porfitele diorite și microdioritice, aplitele și
lamprofirele dioritice.

Roci efuzive — Cele mai răspândite sunt andezitele porfirele andezitice. Andezitele
constituie cele mai răspândite erupții din terțiar și quaternar. Formează corpuri și pânze de lavă,
lacolite, cupole, filoane, stâlpi. Deseori două sau trei minerale se întâlnesc ca fenocristale. Pasta
este mai rar întâlnită având culoarea brună, de obicei este microlitică. Andezitele cu structură
pilotaxitică sunt foarte răspândite. Distincția între andezite și bazalte se face în mod uzual după
indicele de culoare, mai mic de 40 la andezite, mai mare de 40 la bazalte.
 Andezit-Fig.4

Andezitele cu labrador se numesc alboranite sau andezite bazaltice. După predominanța

mineralului menalocrat se disting andezite cu piroxeni, cu augit, cu hornblendă, cu biotit, cu
olivină.

Olivină-Fig.5

Între andezitele cu hornblendă și biotit și andezitele piroxenice există diferite tipuri de

tranziție. Varietățile sticloase sunt: retinite, perlite ponci andezitice, și rocile piroclastice
andezitice sunt reprezentate prin brecii, aglomerate și cinerite andezitice.

Ca roci paleovulcanice apar diferite varietăți de porfirite augitice, horblenda-biotit

albitofire și tufuri porfirice.
 .

Tufuri vulcanice-Fig. 6

Familia rocilor sienitice

Cuprinde roci intermediare ce au un conținut de siliciu mai mic decât granitele, dar
conțin mai multe alcalii decât acestea. De obicei lipsește cuarțul ca mineral independent.
Sientitele se deosebesc de granite prin lipsa cuarțului și printr-un conținul ceva mai ridicat de
alcalii. Se disting trei categorii de sienite: calcoalcaline, alcaline și sienite cu feldspatoizi.

Sienitele calcoalcaline — Sunt alcătuite din feldspați potasici, plagioclazi, horblendă,

mai rar diotit și augit. Dintre mineralele accesorii cel mai des întâlnit este titanul.

Ca roci plutonice menționez: sienitele comune, sienitul cu anortit, sienitul cu alivină,

durbachit, monzonit, sienit cuartifier.

Dintre rocile efuzive citez: trahite, latite, tefroite andezitice, vulsinite și doreite.
Trahitele sunt rareori sticloase, de regulă porfireice, cu fenocristale de feldspaț, mai rar de
hornblendă și augit, într-o pastă alcatuită predominant din microlite alungite de feldspaț alcalin
cu dispoziție fluidală—structură trahitică.

Trahit-Fig.7
 Sienitele alcaline – Se caracterizează prin predominanța netă a peldspatului potasic
asupra celui plagioclaz (raport 7:1). În aceste roci plagioclazul lipsește de regulă, iar feldspațul
alcalin constituie 95% din volumul lor.

Dintre tipurile intrusive citez: ortositul, un sient cu circa 90% ortoză, nordmarkitul —
o varietate cu cuarț de sienit întâlnită în Norvegia — conține micro sau criptopertit între 80-
90% din volumul rocii, iar ortoza sau microclinul joacă rolul unei mase ce înglobează albitul
sau oligoclazul acid.

Dintre rocile hipoabisale se disting aplite sienitice, aplite monzonitice, porfirite

monzoitice, bostonitul, lamprofire sienitice.

Dintre rocile efuzive neovulcanice citez: trahiandezite și trahite, iar dintre cele
paleovulcanice ortofire și keratofire.

Sienit-Fig.8

Sienitele cu feldspatoizi — În aceste roci silicea este într-o cantitate mai mică, iar
alcaliile într-o cantitate prea mare pentru a putea forma numai ortoză și albit și din această
cauză vor apărea feldspatoizii: nefelin, cancrinit, nosean, hauyn, leucit, analcim.

Dintre rocile plutonice citez: sienite cu nefelin (hibinit, mariupolit, foyait, juvit, miaskit,
lardalit, borolanit), sienite cu hauyn, cu nosean, cu cancrinit, cu sodalit, cu analcim. Rocile de
acest tip cunosc o mare varietate datorată compoziției mineralogice, chimice și aspectelor
structurale. Ele alcătuiesc mase importante în Peninsula Kola, Groenlanda, Transvaal, Brazilia.

Dintre rocile hipobisale citez: pegmatitele sienitice cu nefelin, aplite sienitice cu

nosean, cu sodalit, cu leucit, cu cancrinit, cu hauyn, porfire sienitice cu nefelin sau cu leucit,
porfir larddalitic, sussexit.
 Dintre rocile efuzive citez: fonolitele trahitele cu leucit, cu hauyn, cu nosean, cu sodalit.
Fonolitele sunt roci deschise la culoare în care domină feldspații alcalini și feldspatoizii sodici;
amfibolii și piroxenii sunt subordonați. Sunt compacte, au structuri porfirice și dau un sunet
plăcut la lovirea cu ciocanul. Varietățile cu fonolite constau în participarea diferiților
feldspatoizi sau a olivinei.

2.2.3 Grupa rocilor bazice

Familia gabbrourilor

Sunt roci magmarice dintre care unele plutonice — gabbrourile, altele hipoabisale —
diabazele și altele efuzive — bazaltele (cele mai răspândite).

Gabbrouri calcoalcaline - cuprind ca roci plutonice gabbrourile obișnuite, gabbrourile

cu hornblendă, cu olivină, troctolit, hiperlit, norit.

Bazaltele sunt roci afanitice din plagioclazi piroxeni, uneori olivină, hornblendă și
biotit. Sunt cele mai răspândite roci de pe suprafața Pământului, ele predomină în regiunile
orogene și reprezintă produsele principale ale activității vulcanilor de tip hawaian. Bazaltele
pot fi, după masa fundamentală, hipocristaline și holocristaline, iar după compoziție cu sau fără
olivină. Bazaltele tholeitice sunt roci suprasaturate, de regulă lipsite de olivină. Bazaltele
alcaline pot avea olivină, sau pot fi cu augit, plagioclaz, olivină și augit, olivină și plagioclaz.
Oceanitele sunt bazalte bogate în olovină, iar ankaramitele sunt bogate în augit.

Melafirele, roci bazaltice paleovulcanice, sunt de regulă compacte, de culoare verde-

închis, datorită uralitizării și cloritizării piroxenilor și serpentinizării olivinei. Spilitele sunt
vechi lave bazaltice, de culoare verde-cenușie, fie granulate, compacte și lipsite de fenocristale.
Le este caracteristică textura vaculară cu tendința de a forma separații sferice sau plăci.

Gabbrourile alcaline — sunt roci bazice subsaturate ce fac tranziția între gabbrouri cu
nefelin și sienite nefelinice propriu-zise.

Theralitele sunt gabbrouri formate din plagioclazi, piroxeni, barkevicit, epidomelan,

magnetit, olivină și nefelin.

Ijolitele și neiteigitele sunt roci abisale sodice hipidiomorf grăunțoase, formate din
nefelin, egirin — augit sau augit titanifer, reprezentând roci nefelinice melanocrate fără
feldspați. Fergusitul este constituient din piroxen și pseudoleucit, iar missouritul din piroxen,
olivină și leucit. Tujaitul este o rocă gabbroidală alcătuită din 455 mellilit, 15-20% nefelin,

20 % biotit și din magnetit, perowskit, melanit și calcit.

 Ca roci filoniene menționez teschenitul, porfirite essexitice, porfirite skonkinitice,
porfieite ijolitice și mai ales lamprofire de tipul camptonitelor și monchiquitelor.

Ca roci efuzive menționez: bazalte alcaline, corespunzătoare essexitelor și parțial

skonkitelor; tefrite și tefrite olivinice corespunzătoare theralitelor; roci bazlatoide nefelinice,
sanidinice și leucitice; roci melilitice; limburgite.

Gabbrou-Fig.9

2.2.4 Grupa rocilor ultrabazice

Familia rocilor ultrabazice

Rocile ultrabazice se împart după compoziția chimică și mineralogică în: peridotite

alcătuite din olivină, piroxeni, amfiboli și biotit; perkinite, în care olivina lipsește sau apare
într-o proporție foarte mică.

Datorită greutății specifice mari rocile ultrabazice se întâlnesc în partea cea mai adâncă
a intruziunilor. Separațiile care se formează în timpul sau la finele consolidării magmei
periodice apar ca niște filonașe numite slire, iar cele formate după consolidarea magmei se
numesc slirehistogenetice. O parte din aceste roci s-au format din retopirea produselor de
diferențiere, altele prin transformarea metasomatică a elementelor fero-magneziene cum sunt
masele de serpentinite.

Peridotite — ca roci plutonice menționez: dunite și eulsite formate aproape numai din
olivină, dunite cu magnetit, cu ilmenit, cu cromit, cu entastit, saxonite, harzburgite, wehrite.
 Dunitele, cele mai tipice roci peridotice, mai sunt numite și olivinite. Numele lor
provine de la Muntele Dunn din Noua Zeelandă, unde sunt bine reprezentate. Dunitele cu
cromit, cu ilmenit, cu magnetit, reprezintă varietăți în care respectivele minerale apar în
proporții de 5-30%, cu totul excepțional 50%. Dunitele se întâlnesc sub formă de silluri sau
stogkuri, au culoarea verzuie și structură granulată.

Peridotitele propriu-zise sunt roci închise la culoare, verzui-negricioase, alcătuite din

olivină, piroxeni și/sau amfiboli. După compoziția mineralogică se împart în:

• Peridotite piroxenice, care cuprind peridotitele cu piroxeni monoclinici;

• Peridotite cu piroxeni rombici ;
• Peridotite cu piroxeni rombici și monoclinici;
• Peridotite cu hornblendă;
• Peridotite micacee alcătuite din olivină și biotit sau flogopit.

Porodotit-Fig. 10

Perkinite – sunt roci ultrabazice fără olivină sau cu cel mult 5% olivină. Ele cuprind:
piroxenite, hornblendite, grammatite, biotitite și melilite.

Dintre piroxenite citez: dialagitele (90-95%), diospidite (93%), hiperstenite (93%),

hornblendite (93%), grammatite, biotitite (95%), melilite.

2.2.5 Grupa rocilor nesilicate

Familia rocilor nesilicate

Carbonatitele - sunt roci lichid – magmatice alcătuite din calcit sau dolomit, cărora li
se asociază mai rar ankerit, sidferit, sancrinit. În carbonatite pământurile rare (Nb, Ta, Ti, Sr,
Ba) ating concentrații ridicate putând forma minerale ca bastnaesit, monazit, piroclor,
perowskit, baritina. Posibilitatea existenței magmei carbonatitice a fost dovedită pe cale
experimentală, obținându-se cristalizarea sa la temperaturi de 700°C în prezența apei și a
bioxidului de carbon, la presiuni de 2000 bari.

Carbonatitele se ascociază complexelor inelare de roci alcaline, bazice și ultrabazice sub formă
de dykuri, dykuri inelare, pânze conice și stockuri, fiind întâlnite mai frecvent în Peninsula
Kola.

Apatitolitele sunt roci verzui, grăunțoase, cu aspect zaharoid, formate mai ales din
apatit, la care se asociază nefelin și egirin. Se întâlnesc în Masivul Hibin, asociate cu ijolite și
urtite. Ferolotele sunt legate mai ales de sienite porfirice cuartifiere, keratofire și gabbrouri.
 Bibliografie

1. Teofil Gridan, 1983, Petrologia, știința rocilor, Editura Albatros

2. https://www.funeris.ro/noutate/piatra-de-granit/
3. https://geologyscience.com/rocks/igneous-rocks/granodiorite/
4. https://universulcristalelor.ro/bazalt-4
5. https://m.elmacon.ro/procesul-de-productie.php
6. https://geology.com/minerals/olivine.shtml
7. https://thecircleofnature.wordpress.com/tag/tuf-vulcanic/
8. https://rocks.comparenature.com/ro/trahit-stanca/model-55-0
9. https://en.wikipedia.org/wiki/Syenite
10. https://www.sandatlas.org/peridotite/