UNIVERSITATEA DIN TRANSILVANIA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

Munții Apuseni

Studentă: Dogaru Andreea-Ioana

Grupa: 102

Profesor: Valentin Popescu

București, 2021
 CUPRINS

1. Așezare geografică și limite.................................................................................... 4

2. Geologia Munților Apuseni.................................................................................... 5
2.1 Cadrul general..................................................................................................... 5
2.2 Cadrul morfologic............................................................................................... 6
2.3 Cardul geologic................................................................................................... 10
3. Subdiviziuni principale........................................................................................... 15
4. Clima ...................................................................................................................... 17
5. Rezervații naturale.................................................................................................. 20
 Munţii Apuseni fac parte, alături de Munţii Banatului şi Munţii Poiana Ruscă, din grupa
Carpaţilor Occidentali, ramură a Carpaţilor Româneşti. Munţii Apuseni reprezintă comapartimentul
cel mai extins (circa 10.750 km²) şi cel mai înalt (1848m în Cucurbăta Mare) al Carpaţilor Occidentali,
delimitat spre sud de culoarul transversal al Mureşului, iar spre nord de vãile Barcăului şi Ortelecului
(tributar indirect al Someşului).

Fig. 1 Harta Munților Romaniei

Sursa: Geografia Romaniei prezentata de infoTravels.ro

O serie de trăsături de ansamblu, dar şi de detaliu, definesc „personalitatea” geografică a

Munţilor Apuseni, înscriindu-l ca o componentă tipică a Carpaţilor Româneşti, în general şi a celor
Occidentali, în special. Totodată însă printr-o serie de particularităţi geografice distincte, ei se
individualizează ca subdiviziune cu un evident grad de specialitate.

Câteva dintre ele sunt mai reprezentative: etajarea în trepte a reliefului, cu trei nuclee mai înalte
Biharia, Vlãdeasa, Gilău) şi cu celelalte compartimente, periferice, mai coborâte, element de care se
leagă nu numai diferenţierile de peisaj ci şi potenţialul de habitat montan; diversitatea litologicã
(„veritabilă sinteză petrografică” a întregului inel carpatic) asociind, ca într-un mozaic, toate
categoriile principale de roci: metamorfice – pe seama cărora se dezvoltă un relief de interfluvii largi,
secţionate de văi adânci şi înguste; roci vulcanice – cu forme caracteristice (neckuri, dyckeuri), mai
ales în cazul erupţiilor neogene şi sedimentare – din seria cărora se impun, prin morfologia lor
particulară, calcare şi dolomite mezozoice, care însumează 1.132 km²; aceiaşi diveritate a resurselor
subsolului (minereuri neferoase şi auroargintifere, minereuri complexe – dominant cuprifere, bauxite,
roci de construcţii), unele exploatate fără întrerupere încă din Antichitate, explicând printre altele,
vechea şi intensa umanizare a Munţilor Apuseni şi constituind unul din factorii de reţinere a populaţiei
în interiorul cadrului montan şi prezenţa unor importante industrii ; fragmentarea tectonică accentuată,
care a transformat Munţii Apuseni într-o asociere de horsturi şi grabene, precum şi densitatea ridicată
a populaţiei şi aşezărilor, nu numai în depresiuni şi pe unele văi, ci şi pe interfluvii şi versanţi, Munţii
Apuseni diferenţiindu-se, sub acest aspect de Carpaţii Orientali şi Meridionali.

1. Așzare și limite

Munţii Apuseni se află situaţi la nord de Valea Mureşului, fiind cea mai întinsa si cea mai
deversificată unitate a Carpatilor Occidentali.

Fig. 2 Harta limitelor și așezării Munților Apuseni

Sursa: Harta Carpatii Occidentali - Profu' de geogra' (profudegeogra.eu)

Limita lor vestică o constituie Dealurile de vest şi, pe mici portiuni, chiar Câmpia de Vest (în
dreptul Munţilor Zarandului), care pătrund în interiorul depresiunilor - golf formând un teren foarte
sinuos.

Limita de nord este ezitantă, deoarece structuri asemănătoare munţilor se prelungesc, prin
intermediul „jugului intracarpatic”, pânã lângă munţii vulcanici din grupa nordica a Carpaţilor
Orientali; convenţional limita ar putea fi dusă până la Valea Barcăului şi a Someşului (la Jibou),
Dealurile Crasnei şi ale Sãlajului (aparţinând Dealurilor de Vest): „înecând” aici terminaţiile nordice
(Plopiş, Meseş) ale Munţilor Apuseni.

Spre est contactul cu Depresiunea colinară a Transilvaniei se face printr-un şir de depresiuni
„submontane” (Almaş, Iara, culoarul Alba Iulia-Turda).

Spre sud-est Culoarul Oraştie îi desparte de Munţii Şureanului din Carpaţii Meridionali, iar în
continuare, Valea Mureşului este o discontinuitate majoră spre sud.

2. Geologia Munților Apuseni

2.1 Cadrul general
După Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni constituie a treia unitate a
Carpaţilor româneşti, formând parcă o punte între primele două. În desfăşurarea arcului alpin, în care
Carpaţii se încadrează armonios făcând trecerea de la Alpi la Balcani şi Pontide, Munţii Apuseni ocupă
o poziţie singulară, fiind o punte aşezată transversal pe fasciculul de cute al Carpaţilor. Prin această
poziţie ei se încadrează cu dificultate în ansamblul lanţului carpatic, constituind o enigmă de ordin
structural, la care se adaugă enigme de ordin stratigrafie, căci ei prezintă faciesuri alpine şi de fliş ce
nu-şi găsesc nici ele corespondenţe în restul Carpaţilor româneşti.

Formaţiunile cristaline din Munţii Apuseni sunt prezentate în două grupe: preherciniene şi
herciniene, asociindu-li-se fiecăreia dintre acestea formaţiunile intruzive a căror apartenenţă a fost
determinată pe baza de vârste absolute. Relaţiile dintre diferitele serii cristaline determinate de
tectonica alpină şi relaţiile dintre cristalinul autohton şi sistemul de pânze de şariaj sunt redate în
lumina ultimelor cercetări făcute în această regiune.

Cu privire la poziţia structurală a Munţilor Apuseni în catena alpină, împărţirea acestora în

Apusenii de nord si Apusenii de sud este justificată atât pe baza faciesului rocilor sedimentare, flişoide
şi magmatice, asemănătoare celora din Alpii calcaroşi orientali, respectiv Dinaricilor, cât şi pe baza
vergenţelor spre interior în Apusenii nordici şi bilaterale în Apusenii sudici, spre deosebire de
vergenţele spre exterior a pânzelor în raport cu autohtonul în diferitele segmente ale catenei alpine.

Formaţiunile geologice sedimentare sunt prezentate atât pentru Apusenii nordici, cât şi pentru
cei sudici luând în considerare unităţile structurale şi formaţiunile geologice care participă la alcătuirea
lor, faciesurile acestor formaţiuni, raporturile dintre aceste unităţi şi vârsta punerii lor în loc,
diferenţierea unităţilor structurale fiind realizată ţinând cont de comportarea tectonică în raport cu
fundamentul. Toate aceste date au condus la stabilirea unor scheme tectonice ale evoluţiei unităţii
geologice a Munţilor Apuseni.

Formaţiunile mezozoice din Apusenii de nord cât şi din Apusenii de sud sunt prezentate atât
din punct de vedere cronostratigrafic cât şi facial, analizându-se condiţiile de sedimentare şi caracterele
petrografice ale rocilor.

În domeniul proceselor magmatice sunt expuse trei etape rezultate din cercetările efectuate în
Apusenii de sud şi în cei de nord:

• magmatismul ofiolitic, cu stabilirea factorilor geologici care au generat şi au controlat evoluţia

acestuia;
• magmatismul laramic, prezentat ca rezultat al unei activităţi preponderent intruzive, la sfârşitul
primei etape a magmatismului subsecvent alpin;
• vulcanismul neogen, de vârstă badenian şi sarmaţian-pliocenă, reprezentând un ultim stadiu de
desfăşurare a magmatogenezei alpine din Munţii Apuseni; corpurile eruptive neogene se
situează în majoritate pe aliniamente NV-SE la nord de fractura majora a văii Mureşului, În
spaţiul Munţilor Metaliferi şi în aria depresionară a Zarandului, doar în parte şi în vecinătatea
văii Mureşului şi la sud de aceasta.

Grefate pe un fundament cristalin, prezent în zona Apusenilor de nord până la rama sudică a
Apusenilor de sud, cristalin străbătut succesiv de produsele magmatismului ofiolitic şi banatitic, pe
sisteme de fracturi fi—V şi, respectiv, NE-SV, erupţiunile neogene traversează elemente tectono-
magmatice precedente, pe traseul a două direcţii, prima orientată NV-SE cu o ramificaţie spre NV pe
o parte şi pe alta a Munţilor Codru — Moma, în spaţiul bazinelor şi al depresiunilor Brad — Săcărâmb,
Beiuş şi Zarand, şi a doua direcţie orientată E — V în aria învecinată văii Mureşului, între Marginea
şi Căpâlnaş spre vest şi Orăştie spre est.

Datele petrochimice şi geochimice scot în evidenţă asemănările existente între magmele

andezitice din Munţii Apuseni şi cele din ansamblul arcului carpatic, cu o slabă tendinţă de diferenţiere
pe o linie calco-alcalină. Filiaţia simatică este justificată prin caracterele geochimice asemănătoare
rocilor ofiolitice rezultate în etapa iniţială a magmatismului alpin.

Din punct de vedere metalogenetic, în majoritatea cazurilor cunoscute se constată că

zăcămintele se asociază structurilor vulcanice înrădăcinate şi sistemelor de fractură situate pe
aliniamente tectono-magmatice orientate predominant NV—SE; mineralizaţia de diseminare cupriferă
este prezentă în corpurile subvulcanice andezitice localizate în zonele de intersecţie a celor două
sisteme de fracturi.

2.2 Cadrul Morfologic

Munţii Apuseni formează în partea de vest a ţării un bastion compact ce închide spre vest
Depresiunea Transilvaniei. Cu o suprafaţă de circa 5 200 km2, o înălţime medie de 700 m şi înălţimea
maximă de l 849 m, ei reprezintă unitatea cea mai mică a Carpaţilor româneşti din toate punctele de
vedere.

Limitele Munţilor Apuseni nu sunt totdeauna pregnante nici din punct de vedere morfologic,
nici geologic. O limită tranşată este cea sudică, unde defileul Mureşului separă aproape pe întreaga lui
lungime elemente diferite : la nord formaţiunile alpine ale Munţilor Apuseni, cu relief de culmi
domoale străpunse de aparate vulcanice şi mase de calcare, ceea ce introduce în relief o anumită
dinamică; la sud, formaţiunile prealpine ale Munţilor Poiana Ruscă, cu relief monoton de platforme de
eroziune şi culmi omogene. Doar în locul în care elementele Munţilor Metaliferi depăşesc valea
Mureşului (de exemplu aparatele vulcanice de la Deva sau calcarele de la Căprioara), relieful de la
sudul Mureşului se mai diversifică şi el puţin.

La vest, limita Munţilor Apuseni este discutabilă. Dacă se ia ca criteriu curba de nivel de 250
m, care coincide, în mare măsură, cu limita bazinelor terţiare ce se insinuează printre ramurile de culmi
constituite din formaţiuni paleozoice şi mezozoice, se obţine o limită foarte festonată, care pătrunde
adânc în inima munţilor. Aplicând strict acest principiu, Bradul nu mai face parte din Munţii Apuseni,
iar blocurile munţilor Highiş — Drocea şi Codru — Moma rămân ca insule izolate, nelegate de restul
munţilor. A doua soluţie este trasarea limitei Munţilor Apuseni pe la capetele extreme ale lanţurilor de
munţi, respectiv din Zărand pe la capătul Munţilor Codru, la capătul Munţilor Pădurea Craiului şi la
capătul Munţilor Plopiş, înglobând astfel în cadrul munţilor depresiunile Zarandului, Beiuşului şi
Borodului, ceea ce creează o mare neomogenitate de relief, în cadrul munţilor fiind incluse şesuri foarte
coborâte.

Latura nordică, deşi pune probleme similare cu cea vestică, este mai uşor de trasat, deoarece
Depresiunea Şimleu nu pătrunde adânc în interiorul munţilor, iar munţii Plopiş şi Meseş se termină
spre ea destul de brusc. Structural rămâne desigur incertitudinea limitei, deoarece formaţiunile terţiare
ale depresiunii maschează în bună măsură formaţiunile metamorfice ale munţilor ce se continuă spre
nord-est, ieşind din loc în loc la zi în ceea ce s-a numit “Munţii ascunşi ai Transilvaniei”.
 Latura estică este şi ea uşor de trasat, căci munţii se termină abrupt spre depresiunile periferice
— Huedin , Turda şi câmpia Mureşului. O singură dificultate o creează aici golful adânc al Depresiunii
Iară, care însă poate fi înglobată în cadrul zonei muntoase.

Astfel delimitaţi, Munţii Apuseni se prezintă ca o masă muntoasă compactă, lobată de golfuri periferice
şi care cuprind, în interior, un relief extrem de variat.

Unitatea de relief dominantă a Munţilor Apuseni o constituie Munţii Gilău, masă compactă, de
altitudine relativ mare în raport cu celelalte unităţi de relief ale ansamblului. Munţii Gilău sunt
constituiţi exclusiv din formaţiuni cristaline vechi, respectiv din şisturi cristaline antehercinice şi din
granite, fapt care determină o anumită monotonie a reliefului dar îi conferă şi masivitate, într-adevăr,
ei sunt constituiţi din culmi puternice, picioare prelungi de munte, late şi uniforme, fără rupturi de
pantă şi abrupturi. Doar acolo unde între şisturile cristaline se interpun şi calcare metamorfice relieful
devine abrupt şi spectaculos, ca în Masivul Belioara.

Faţă de acest pivot puternic, celelalte unităţi de relief ale Apusenilor se rânduiesc ca o treaptă
mai joasă şi cu aspecte diferite, fapt care face delimitarea Munţilor Gilău destul de uşoară.

La vest de Munţii Gilău se află Munţii Bihor, nume care se aplică în sens general de locuitorii
judeţului Bihor întregului front înalt care domină Depresiunea Beiuş şi care privit din Depresiunea
Beiuş pare un zid neîntrerupt. În acest sens general, Munţii Bihor se întind longitudinal între Munţii
Gilău şi Depresiunea Beiuş, în sens transversal între valea Arieşului Mic în sud şi valea Crişului
Repede în nord. În realitate ei sunt constituiţi din trei compartimente transversale, diferite structural şi
morfologic.

Compartimentul sudic îl constituie Masivul Biharia (denumit de V. Mihăilescu Muntele

Curcubeta), constituit din şisturi cristaline ce îi conferă, ca şi Munţilor Gilău, masivitate şi înălţime.
Aici întâlnim altitudinea maximă din Munţii Apuseni, în vârful Curcubeta, de l 849 m, forme masive
cu creste puternice, platforma de altitudine (nivelul Cârligaţi), În care se află scobite rudimente de
aparate glaciare pleistocene, singurele din Munţii Apuseni.

Masivul Biharia este cuprins între izvoarele Arieşului Mic şi ale Arieşului Mare. La nord de ultimul
se află al doilea compartiment, care se întinde până la şaua din care pornesc divergent Someşul Cald
spre est şi Crişul Pietros spre vest.

La nord de Munţii Bihor, în sensul restrâns pe care îl acordăm termenului, se află al treilea
compartiment, care ajunge până la valea Crişului Repede. Sunt Munţii Vlădeasa, ansamblu muntos de
altitudine (atinge l 837 m), cu platforma superioară larg dezvoltată (numele de nivelul Cârligaţi provine
de aici), cu culmi puternice şi masive. În ansamblu seamănă bine cu relieful Munţilor Gilău dar
structural este constituit din formaţiuni vulcanice banatitice care acţionează însă morfologic la fel cu
şisturile cristaline.

La nord de valea Crişului Repede, Munţii Vlădeasa se continuă cu două masive divergente : Munţii
Plopiş (denumiţi şi Munţii Rez sau Muntele Şes} spre nord-vest şi Munţii Meseş spre nord-est,
constituiţi din şisturi cristaline, la care se adaugă, pentru ultimul, apariţii reduse de formaţiuni
mezozoice calcaroase

La vest. Munţii Apuseni se termină cu trei unităţi paralele cu Munţii Plopiş: Munţii Pădurea
Craiului, Munţii Codru-Moma şi Munţii Highiş, orientaţi aproximativ de la est spre vest şi separaţi de
depresiuni ce pătrund adânc în munte.

La nord, între Depresiunea Borodului şi Depresiunea Beiuşului se află Munţii Pădurea Craiului, iar
mai la sud, între Depresiunea Beiuşului şi cea a Zarandului, Munţii Codru-Moma. Sunt munţi joşi, sub
l 000 m altitudine, cu platforme de eroziune dezvoltate la altitudinea de 700 m pe formaţiuni detritice
permiene şi mai ales pe calcare mezozoice. Cele din urmă determină o tipică morfologie carstică, cu
tot cortegiul de forme ele detaliu şi reţele hidrografice dezorganizate. Între elementele carstice
importante menţionăm pentru Munţii Pădurea Craiului Peştera Vântului, cea mai mare peşteră de la
noi din ţară, cunoscuta Peştera Meziad, cheile Crişului Repede şi ale Roşiei şi platourile carstice de la
Zece Hotare, Damiş şi Vârciorog.

A treia unitate, cea mai sudică. Munţii Highiş, sunt foarte asemănători cu Munţii Meseş, cu
care au comună constituţia din şisturi cristaline, de fapt de altă vârstă şi cu altă funcţie geologică, dar
cu comportament asemănător din punct de vedere morfologic, înălţimea redusă (înălţimea maximă este
837 m în vârful Drocea), monotonia crestelor şi regularitatea versanţilor sunt asemănătoare, doar
suprafaţa netezită de eroziune lipseşte aici. crestele intersectându-se sub nivelul acesteia.

Prin Munţii Metaliferi s-a înţeles în ultimul timp unitatea structurală a Apusenilor sudici care
se întinde între valea Arieşului şi valea Mureşului (M. Bleahu, M. Lupu, 1963; V. Ianovici şi colab.,
1969). Din punct de vedere geologic, ea se caracterizează prin prezenţa a patru complexe care au şi rol
morfologic diferit: ofiolite mezozoice, calcare jurasico-cretacice, fliş cretacic şi eruptiv neogen. În
ansamblu, primele două sunt netezite de o importantă suprafaţă de eroziune care coboară de la
altitudinea de l 000 m în marginea de nord a unităţii, deci pe linia văii Arieşului, până la altitudinea de
700 m în sud, în zona văii Mureşului. Această suprafaţă este dominată de două complexe litologice:
de calcare, care constituie martori de eroziune, şi de aparatele vulcanice, edificate pe platformă. Din
asocierea diferită a acestor complexe litologico-morfologice au fost distinse următoarele subunităţi de
relief (V. Ianovici şi colab., 1969):

• Munţii Trascău, situaţi în est, în care elementul caracteristic îl dau calcarele, ce apar fie ca
creste continui, fie ca masive izolate (olistolite).
• Munţii Auriferi, situaţi mai la interior, despărţiţi de primii printr-un culoar depresionar bine
marcat, în care elementul caracteristic îl dau formele vulcanice şi depresiunile intramontane.
În linii mari ei corespund la ceea ce s-a denumit „patrulaterul aurifer".
• Munţii Vinţului, situaţi în colţul de sud-est, separaţi de precedenţii prin valea Ampoiului şi
culoarul depresionar Balşa (văile Geoagiului şi Băcîia) în care predomină formele determinate
de depozitele de fliş cretacic.
• Munţii Drocea, în care predomină formele regulate şi puţin proeminente date de ofiolite,
separaţi de Munţii Auriferi prin culoarul depresionar Brad—Deva şi de Munţii Highiş tot
printr-un culoar depresionar pe linia Bârzava — Slatina de Mureş—Mădrizeşti.
• Masivul Găina, separat de Munţii Auriferi şi Munţii Drocea prin văile divergente a Abrudului
şi a Crişului Alb şi de Masivul Biharia prin văile divergente Arieşul Mic şi Valea de Lazuri.
Această unitate se caracterizează prin îmbinarea caracterelor celorlalte unităţi, aici fiind
prezente toate cele patru complexe litologice.

2.3 Cadrul Geologic

Compartimentul sudic îl constituie Masivul Biharia (denumit de V. Mihăilescu Muntele

Curcubeta), constituit din şisturi cristaline ce îi conferă, ca şi Munţilor Gilău, masivitate şi înălţime.
Aici întâlnim altitudinea maximă din Munţii Apuseni, în vârful Curcubeta, de l 849 m, forme masive
cu creste puternice, platforma de altitudine (nivelul Cârligaţi), În care se află scobite rudimente de
aparate glaciare pleistocene, singurele din Munţii Apuseni.

Masivul Biharia este cuprins între izvoarele Arieşului Mic şi ale Arieşului Mare. La nord de ultimul
se află al doilea compartiment, care se întinde până la şaua din care pornesc divergent Someşul Cald
spre est şi Crişul Pietros spre vest.

La nord de Munţii Bihor, în sensul restrâns pe care îl acordăm termenului, se află al treilea
compartiment, care ajunge până la valea Crişului Repede. Sunt Munţii Vlădeasa, ansamblu muntos de
altitudine (atinge l 837 m), cu platforma superioară larg dezvoltată (numele de nivelul Cârligaţi provine
de aici), cu culmi puternice şi masive. În ansamblu seamănă bine cu relieful Munţilor Gilău dar
structural este constituit din formaţiuni vulcanice banatitice care acţionează însă morfologic la fel cu
şisturile cristaline.

La nord de valea Crişului Repede, Munţii Vlădeasa se continuă cu două masive divergente : Munţii
Plopiş (denumiţi şi Munţii Rez sau Muntele Şes} spre nord-vest şi Munţii Meseş spre nord-est,
constituiţi din şisturi cristaline, la care se adaugă, pentru ultimul, apariţii reduse de formaţiuni
mezozoice calcaroase

La vest. Munţii Apuseni se termină cu trei unităţi paralele cu Munţii Plopiş: Munţii Pădurea
Craiului, Munţii Codru-Moma şi Munţii Highiş, orientaţi aproximativ de la est spre vest şi separaţi de
depresiuni ce pătrund adânc în munte.

La nord, între Depresiunea Borodului şi Depresiunea Beiuşului se află Munţii Pădurea Craiului, iar
mai la sud, între Depresiunea Beiuşului şi cea a Zarandului, Munţii Codru-Moma. Sunt munţi joşi, sub
l 000 m altitudine, cu platforme de eroziune dezvoltate la altitudinea de 700 m pe formaţiuni detritice
permiene şi mai ales pe calcare mezozoice. Cele din urmă determină o tipică morfologie carstică, cu
tot cortegiul de forme ele detaliu şi reţele hidrografice dezorganizate. Între elementele carstice
importante menţionăm pentru Munţii Pădurea Craiului Peştera Vântului, cea mai mare peşteră de la
noi din ţară, cunoscuta Peştera Meziad, cheile Crişului Repede şi ale Roşiei şi platourile carstice de la
Zece Hotare, Damiş şi Vârciorog.

A treia unitate, cea mai sudică. Munţii Highiş, sunt foarte asemănători cu Munţii Meseş, cu care au
comună constituţia din şisturi cristaline, de fapt de altă vârstă şi cu altă funcţie geologică, dar cu
comportament asemănător din punct de vedere morfologic, înălţimea redusă (înălţimea maximă este
837 m în vârful Drocea), monotonia crestelor şi regularitatea versanţilor sunt asemănătoare, doar
suprafaţa netezită de eroziune lipseşte aici. crestele intersectându-se sub nivelul acesteia.

Prin Munţii Metaliferi s-a înţeles în ultimul timp unitatea structurală a Apusenilor sudici care
se întinde între valea Arieşului şi valea Mureşului (M. Bleahu, M. Lupu, 1963; V. Ianovici şi colab.,
1969). Din punct de vedere geologic, ea se caracterizează prin prezenţa a patru complexe care au şi rol
morfologic diferit: ofiolite mezozoice, calcare jurasico-cretacice, fliş cretacic şi eruptiv neogen. În
ansamblu, primele două sunt netezite de o importantă suprafaţă de eroziune care coboară de la
altitudinea de l 000 m în marginea de nord a unităţii, deci pe linia văii Arieşului, până la altitudinea de
700 m în sud, în zona văii Mureşului. Această suprafaţă este dominată de două complexe litologice:
de calcare, care constituie martori de eroziune, şi de aparatele vulcanice, edificate pe platformă. Din
asocierea diferită a acestor complexe litologico-morfologice au fost distinse următoarele subunităţi de
relief (V. Ianovici şi colab., 1969):
 • Munţii Trascău, situaţi în est, în care elementul caracteristic îl dau calcarele, ce apar fie ca
creste continui, fie ca masive izolate (olistolite).
• Munţii Auriferi, situaţi mai la interior, despărţiţi de primii printr-un culoar depresionar bine
marcat, în care elementul caracteristic îl dau formele vulcanice şi depresiunile intramontane.
În linii mari ei corespund la ceea ce s-a denumit „patrulaterul aurifer".
• Munţii Vinţului, situaţi în colţul de sud-est, separaţi de precedenţii prin valea Ampoiului şi
culoarul depresionar Balşa (văile Geoagiului şi Băcîia) în care predomină formele determinate
de depozitele de fliş cretacic.
• Munţii Drocea, în care predomină formele regulate şi puţin proeminente date de ofiolite,
separaţi de Munţii Auriferi prin culoarul depresionar Brad—Deva şi de Munţii Highiş tot
printr-un culoar depresionar pe linia Bârzava — Slatina de Mureş—Mădrizeşti.
• Masivul Găina, separat de Munţii Auriferi şi Munţii Drocea prin văile divergente a Abrudului
şi a Crişului Alb şi de Masivul Biharia prin văile divergente Arieşul Mic şi Valea de Lazuri.
Această unitate se caracterizează prin îmbinarea caracterelor celorlalte unităţi, aici fiind
prezente toate cele patru complexe litologice.

Munţii Apuseni aparţin, ca şi Carpaţii Meridionali, integral internidelor, tectogeneza lor fiind
desăvârşită în mezozoic, mai precis în cretacic. Ei constituie un arc intern în raport cu Carpaţii Orientali
şi Meridionali, închinzând spre vest Depresiunea Transilvaniei

Munţii Apuseni sunt rezultatul a mai multor cicluri tectonice din care ultimul, ciclul alpin, este bine
conturat şi definit. Formaţiunile ciclurilor anterioare sunt metamorfozate, fapt pentru care separarea
lor este mai dificilă, cu atât mai mult cu cât ele au fost reluate în fazele tectonice alpine.

Soclul cristalin cuprinde formaţiuni aparţinând la trei cicluri distincte: ciclul prebaikalian, reprezentat
prin serii mezometamorfice; ciclul baikalian, reprezentat prin serii epimetamorfice; ciclul hercinic,
reprezentat prin serii epi- şi anchimetamorfice generate de faza sudetă a orogenezei hercinice. Aceasta
este o schemă cu totul generală, roci mezometamorfice apărând sporadic şi în ciclul al doilea, după
cum roci epimetamorfice apar şi în primul ciclu.

Dacă rocile primului ciclu au o repartiţie uniformă în cadrul geosinclinalului care a existat pe
amplasamentul actual al Munţilor Apuseni, rocile celui de-al doilea ciclu variază atât pe verticală,
constituind serii distincte ca valoare stratigrafică, dar şi pe orizontală, formând serii sincrone
heteropice. Această variaţie impune corelări detaliate între serii, cu atât mai mult cu cât legăturile dintre
ele au fost întrerupte de accidentele tectonice alpine. Cel de-al treilea ciclu, cel paleozoic, este
incomplet cunoscut, dar pentru ceea ce se cunoaşte se constată o alcătuire şi o repartiţie relativ
uniformă a elementelor componente pentru o aceeaşi vârstă.

Cuvertura sedimentară alpină a Munţilor Apuseni a luat naştere în două bazine de sedimentare
bine distincte ca funcţie tectono-magmatică, care astăzi constituie două unităţi geologice net diferite:
Apusenii nordici şi Apusenii sudici, pentru ultimii fiind utilizat şi termenul de Munţii Metaliferi. Cele
două domenii diferă ca procese de sedimentare, ca timp de formare, ca procese tecto-genetice şi prin
rolul pe care l-au jucat în evoluţia de ansamblu a Carpaţilor. Alăturarea lor sub numele de Munţii
Apuseni este pur geografică şi exprimă o realitate morfologică, nicidecum geologică.

Apusenii nordici au caracter de aristogeosinclinal, cuprind o suită permo-mezozoică aproape

completă în care permianul este detritic şi are caracter de molasă, triasicul şi jurasicul îmbracă, cu mici
excepţii, faciesuri calcaroase, iar cretacicul, alternativ, faciesuri calcaroase şi detritice. Eruptivul este
reprezentat prin riolite şi diabaze permiene. Faciesurile pe care le îmbracă aceste formaţiuni sunt nord-
alpine, ceea ce permit bune corelări cu Alpii calcaroşi de nord şi cu Carpaţii nordici. Apusenii nordici
prezintă o structură complexă de pânze de şariaj în care unităţile structurale sunt definite de serii
sedimentare proprii. În această tectonică de şariaj este antrenat parţial şi fundamentul cristalin
împreună cu cuvertura, astfel că unele unităţi posedă serii proprii prealpine, fără ca aceasta să poată
constitui un argument de separare a unităţilor alpine. În decursul timpului, ideile asupra unităţilor care
constituie edificiul Apusenilor nordici s-au precizat, ceea ce au permis o clasificare şi nomenclatură
mai raţională a acestor unităţi. În acest sens se poate distinge un autohton de Bihor—Pădurea Craiului,
sistemul pânzelor de Codru şi sistemul pânzelor de Biharia.

În sistemul de Codru exista următoarele subunităţi: unitatea de Vălani, pânza de Finiş —Gârda, pânza
de Dieva, pânza de Moma, pânza de Următ, pânza de Vetre, pânza de Arieşeni şi pânza de Vaşcău.
În sistemul de Biharia sunt prezente următoarele subunităţi: pânza de Highiş—Poiana, pânza de
Biharia, pânza de Muncel—Lupşa şi pânza de Baia de Arieş. După punerea în loc a pânzelor. Apusenii
nordici au fost afectaţi de o tectonică rupturală care a dus la formarea unor bazine restrânse de
sedimentare, „bazine posttectonice", în care s-au acumulat depozite neocretacice şi care au funcţionat
apoi şi în timpul neozoicului, ca golfuri ale Depresiunii Pannonice. Tot posttectonic s-a manifestat şi
magmatismul subsecvent banatitic, laramic, cu faciesuri intruzive şi efuzive, ultimele legate de
umplerea unui graben complex (tafrolitul Vlădeasa). Acest magmatism este dealtfel prezent pe întreaga
margine sudică a Carpaţilor, din Carpaţii Meridionali (Banat), până în Munţii Apuseni (Munţii
Vlădeasa).
 Fig.3 Schema structurală generală a Munților Apuseni
Sursa: M. Bleheanu, Munții Apuseni-Bihor-Vlădeasa 1967
Apusenii sudici au caracter de eugeosinclinal. Ei cuprind o masă mare de magmatite bazice cu
rol de iniţialite şi o suită sedimentară în care se poate recunoaşte o evoluţie geosinclinală cu formaţiuni
calcaroase în bază (neojurasic-neocomian), formaţiuni de fliş (barremian-apţian), o formaţiune de
Wildflysch (albian) şi formaţiuni de molasă (neocretacic). Această schemă generală prezintă multe
variante şi multe abateri, ceea ce face necesară separarea unor subunităţi care au avut o evoluţie diferită
şi care au poziţii structurale diferite. Aceste unităţi sunt următoarele: unitatea de Bucium, unitatea de
Trascău, unitatea de Drocea — Criş, unitatea de Feneş, unitatea de Căpâlnaş —Techereu şi â unitatea
de Bedeleu. Unităţile s-au diferenţiat încă de la începutul sedimentării în geosinclinal, prezentând
succesiuni şi faciesuri diferite şi au avut evoluţii diferite în cursul numeroaselor faze de diastrofism
care au afectat întreaga unitate. Aceste faze de diastrofism, care se plasează toate în neojurasic şi în
decursul întregului cretacic, s-au impus prin modificări paleogeografice (lacune la diverse momente în
locuri diferite), prin instabilitatea tectonică (la numeroase nivele apar olistolite, însoţind sau nu
formaţiuni de Wildflysch), prin cute cu vergenţe diferite, uneori pânze de cuvertură, şi printr-o
tectonică rupturală, tot mai accentuată cu cât este mai tânără. Ca şi Apusenii septentrionali, această
tectonică rupturală a dus la formarea unor bazine posttectonice care au funcţionat în neogen.

Vulcanismul subsecvent al Apusenilor sudici este foarte caracteristic. Nu atât cel subsecvent
subhercinic şi laramic (banatitic), care este comun cu al Apusenilor nordici şi al Carpaţilor Meridionali,
cât cel subsecvent tardiv, care pune în evidenţă condiţii particulare tectonice ce au dus în neogen la
formarea magmelor şi la erupţiuni până în cuaternar.
 Fig. 4 Tectonica de plăci în spațiul alpino-carpato-balcano-dinaric
Sursa: M. Bleheanu, Munții Apuseni-Bihor-Vlădeasa 1967

3. Subdiviziuni principale

Subdiviziunile Munților Apuseni se pot grupa astfel:

a)în partea centrala: Munţii Bihor, Vlădeasa, Muntele Mare continuaţi spre extremităţi cu Muntele
Găina (1.486 m), Munţii Gilăului şi depresiunile Brad şi Huedin; la izvoarele Arieşului se află o
regiune cu tradiţii istorice şi populare intensă: Ţara Moţilor .

Munţii Bihor-Vlădeasa se desfăşoară pe circa 60 km, constituind unitatea cea mai masivă şi cu
altitudinile absolute cele mai mari din Apuseni. Orientarea mediană a culmii muntoase principale de-
a lungul căreia altitudinea variază între 1.200-1.800 m, desfăşurarea pe verticală a reliefului între 800-
1.800 m, întreruptă de cele mai multe ori, de prezenţa unor resturi din suprafeţele de nivelare Fărcaş,
Măguri-Mărişel, nivelul suprafeţelor de bordură precum şi alcătuirea litologică şi structurală reprezintă
elemente de fond care particularizează o serie de aspecte de peisaj şi particularităţile climatice. În
partea nordică a Munţilor Bihor, Munţii Vlădeasa constitue o subunitatea aparte, denumită după
masivul cel mai reprezentativ – Vlădeasa 1.836 m, ce se desfăşroară, în sud, până în valea Boga, Şaua
Cuciulata şi bazinul superior al văii Răchiţele. Constituţia şi structura geologică a acestor munţi sunt
relativ complexe, fiind reprezentate, dominant, de magmatite şi formaţiuni cristalofiliene şi mai puţin
de formaţiuni sedimantare. În acest sector apar unele detalii morfologice datorate acţiunii criogene şi
chiar glacionivale (abrupturi spectaculoase în Pietrele Albe şi în Cârligatele). Munţii Bãtrâna de la sud
de Vlădeasa, cu vârful Vârtop 1.579 m, reprezintă o uniatate mai coborâtă a munţilor Bihor, cu
numeroase fenomene carstice. O particularitate a acestui relief carstic o constitue şi prezenţa peşterilor
de gheţari, unice în ţara noastră. Munţii Biharia, situaţi la sud de munţii Bătrâna, reprezintă cel mai
bine individualizat ansamblu montan din Munţii Bihorului, cu masivitate şi altitudini mai pronunţate
–Cucurbăta Mare 1849 m şî Cucurbăta Mică 1770 m, ceea ce a imprimat un rol de baraj în calea
maselor de aer vestice. Ca o particularitate de seama a Muntilor Biharia, procesele criogene şi
glacionivale pleistocene au impus prezenţa celor mai caracteristice forme de relief. Astfel microrelieful
criogen apare cu forme de dezagregare, de acumulare şi de deranjare a structurii depozitelor afânate,
evidenţiate în teren prin culmile Zãnoaga, Piatra Grãitoare, Cucurbăta Mare, Biharia şi Bisericuţa.
Munţii Arieşului cuprinde culmile munţilor Arieşului Mic (1.300-1.400 m), Abrudului, Bistrei (1.227
m), Albacului despărţiţi de numeroase depresiuni: Câmpeni – Bistra, Abrudului, Albacului, valea
Arieşului Mic. Munţii Gilău – Muntele Mare se caracterizează printr-un relief asimetric şi fragmetat,
cu originea în înclinarea iniţială a vechiului bloc cristalin, spre sud, mai aproape de Arieş, a principalei
cumpene de ape dintre bazinul Someşului Rece şi cel al Arieşului. La o privire generală asupra
Munţilor Gilău - Muntele Mare se poate constata o predominare a culmilor rotunjite cu suprafeţe
netede sau slab ondulate, care contrasteazã cu adâncimea văilor şi cu înclinarea versanţilor .

• în sud-est sunt Munţii Trascăului (cu Cheile Rameţilor, Întregalde şi în prelungirea lor nordicã
Cheile Turzii) şi Munţii Metaliferi (cu un relief de conuri vulcanice parţial transformate de
eroziune).
• în vest sunt Munţii Zarandului (cu Vf. Drocea, 835m), Codru Moma (cu Pleşu 1.109m), Munţii
Padurea Craiului şi Muntii Plopişului (Ses), despărţiţi prin depresiunile-golf Zarand (pe Crişul
Alb), Beiuş (pe Crişul Negru), Vad-Borod (pe Crişul Repede); aceşti munţi sunt reuniţi uneori
sub denumirea de Munţii Crişurilor .
• în nord, Munţii Apuseni continuă prin „jugul intracarpatic" (Meseş, Prisnel, Preluca ) până în
apropierea Carpaţilor Orientali. La vest de acest aliniament mai apare un şir de măguri (Magura
Şimleului şi Culmea Codrului ), mărginite de dealuri (Dealurile Crasnei şi Dealurile Sălajului).
Depresiunea Şimleului are aspectul unei depresiuni-golf situată între Meseş şi Plopiş.

Grupa Munţilor Apusenilor cuprinde alături de culmile muntoase o serie de depresiuni: Depresiunea
Zărand o prelungire a câmpiei pe Crişul Alb; depresiunile golfuri Vad-Borod aflate de-a lungul
Crisului Repede şi Beiuş încadrată de munții Bihor, Codru Moma și Pădurea Craiului, cu un relief de
terase create de Crisul Negru adăpostind aşezări mari cu o bogată tradiţie istorică şi etnografică;
depresiunile marginale Huedin şi Şimleu strabatută de râul Crasna ; depresiunile intramontane
Gurahonţ și Brad pe valea Crișului Alb. Cele trei pasuri din această grupă sunt următoarele: Valişoara
(face legătura între Depresiunea Brad şi Culoarul Mureşului); Ciucea (face legătura între Depresiunea
Huedin şi Depresiunea Vad - Borod); Bucium (leagă culoarele văilor Ampoi şi Arieş), defileul Deva-
Lipova (Mureş), culoarul Turzii şi culoarul Orăştiei.

Fig. 5 Subdiviziunile principale ale Munților Apuseni

Sursa:Munții Apuseni - Wikivoyage

4. Clima

În acest cadru, cea mai mare parte a zonei Munţilor Apuseni, are temperaturi medii anuale de
6 °C, ele descrescând spre marile înălţimi. În funcţie de regimul termic se constată:

• zile de iarnă, cu temperatura maximă sub 0 °C, în depresiuni, în intervalul noiembrie–martie (30-35
zile) şi octombrie – aprilie (60-100 zile), în zona înaltă a Munţilor Bihor;

• zile cu îngheţ se produc în intervalul septembrie – aprilie pe văile râurilor, uneori şi în august–iulie,
la mare altitudine;

• zile de vară, cu temperatura maximă de peste 25°C, apar numai în bazinele inferioare ale râurilor în
perioada martie – noiembrie (circa 80 zile). Numărul lor scade o dată cu altitudinea, până la o zi, sau
deloc (peste 1500 m).
 Fig. 6 Temperaturile medii anuale în zonele montane ale României
Sursa: Clima României, Edit. Academiei 2020
Datorită influenţei circulaţiei vestice umezeala aerului are valori medii de 75-85%.
Nebulozitatea cea mai accentuată (6,5-7 zecimi) se înregistrează în Munţii Bihor şi Muntele Mare
corespunzător umezelii de 85%. În zona înaltă zilele cu cer acoperit sunt mai numeroase, în timp ce
zilele senine se remarcă mai ales spre estul teritoriului.

Vântul este adaptat liniilor mari ale reliefului. Astfel, în zona montană predomină circulaţia
vestică, la Câmpeni, direcţiile dominante sunt cele de vest, sud-vest. Importantă pentru zona Munţilor
Apuseni este existenţa unui calm atmosferic mai ridicat ca în alte zone (ex. la Câmpeni el reprezintă
60%), ceea ce pune în evidenţă un topoclimat de adăpost, în special în depresiunile de pe Valea
Arieşului. Întrucât elementele caracteristice respectă legea repartiţiei pe trepte de altitudine,
temperatura medie anuală este cuprinsă între 0-6°C, izoterma de 6° înconjurând baza munţilor, pentru
ca pe marile înalţimi să scadă la 0°C şi chiar sub această valoare. În depresiuni (Zarand, Beius) se
înregistrează inversiuni de temperatura datorită cantonării la baza acestora a maselor de aer rece
coborât de pe înalţimi. Munţii Apuseni prezintă caracteristicile cele mai tipic montane în partea înaltă
a Munţii Bihor-Gilău-Vlădeasa, unde este relativ rece (temperatura medie anuală coboară la 20C) şi
foarte umedă. Se pot observă diferenţe pe versanţii muntoşi. Astfel în Munţii Bihor media multianuală
a temperaturii aerului este de 6°C pe povârnişurile vestice, faţă de 7°C pe cele estice, iar pe culmile
cele mai înalte 0,8°C. De asemenea precipitaţiile sunt mai bogate pe versantul vestic al Bihorului faţă
de cel estic sau în jurul altitudinii de 1.000-1.200 m (1.800 mm la Stâna de Vale), decât pe cele mai
înalte culmi muntoase (aproape 1.400 mm în Vlădeasa).Circulaţia vestică produce cantităţi mari de
precipitaţii pe versantul expus (1.500 mm/an şi în mod excepţional 2.300 mm – Stâna-de-Vale, 1974)
şi determină foehnizarea puternică pe versantul est – sud-estic (843 mm/an la Băişoara, 1974, situată
totuşi cu 283 m mai sus). În sud-est, pe valea Mureşului, media termică anuală depăşeşte 100C, iar în
Munţii Metaliferi şi Munţii Trascăului este de 80C la baza versanţilor şi nu coboară sub 40C în partea
cea mai înaltă. Încă mai blând (şi mai moderat) este climatul Munţii Crişurilor, scunzi şi situaţi în
poziţia cea mai vestică (temperaturi medii anuale de 60 C - 100 C şi precipitaţii medii de 700 mm –
1.000 mm).

Fig. 7 Precipitațiile atmosferice

Sursa: Clima României, Edit. Academiei 2020

Regimul precipitaţiilor este stimulat în aceastã regiune, ca de altfel în toate regiunile vestice şi
cental-vestice, de influenţele maselor de aer oceanic umed În zona Munţilor Apuseni precipitaţiile
sunt abundente, ele variind de la 1400 mm, în vestul teritoriului, pe culmile înalte ale Bihorului şi
Muntele Mare până la circa 1100 mm, la Arieşeni (800 mm) şi Avram Iancu (680 mm) şi mai puţin de
800 mm spre est. În lunile mai, iunie, iulie, se înregistrează maximul pluviometric. Cele mai mici
cantităţi de precipitaţii cad în februarie şi martie. Ninsorile cad timp de 50-60 zile în munţi şi 20-30
zile anual, în vale. Stratul de zăpadă durează 150 zile pe an în zona montană înaltă şi 30-50 zile în vale.
În zona de munte stratul de zăpadă este stabil din luna decembrie până în luna martie. Regiunile cele
mai favorabile pentru practicarea sporturilor de iarnă sunt înălţimile de peste 900 m, unde stratul de
zăpadă atinge 30-40 cm.

5. Rezervaţii naturale

Pentru a se păstra nealterată frumuseţea lor, o parte din monumentele naturii sunt ocrotite de
lege, spre a putea fi transmise în cât mai bună stare generaţiilor care vor urma, chiar în condiţiile
puternicelor influenţe pe care le exercită omul. Ocrotite şi declarate monumente ale naturii sunt plante
ca: floarea de colţ, întâlnită pe stâncile calcaroase din Munţii Bihor, Muntele Găina, Muntele Mare şi
Munţii Trascău; strugurele ursului de la Scăriţe-Belioara (Muntele Mare); pinul de pe stânca din albia
Arieşului de la Sălciua; „Fagul împăratului” de la Baia de Arieş; frasinul de la Aiton, având vârsta de
circa 300 de ani şi circumferinţa de 7 m. În cadrul faunei sunt declarate „monumente ale naturii”
acvilele, corbii, păsările insectivore. De asemenea, în zona Munţilor Apuseni se individualizează o
serie de rezervaţii naturale de mare interes cu regim special de vizitare.

a) Rezervaţiile geologice:

• Dealul cu melci (1 ha) se află în vestul comunei Vidra, reprezentând un celebru recif senovian
prin întinderea apreciabilă, variaţia speciilor de animale şi marea diversitate a organismelor.
Forma dominantă o reprezintă melcul Acteonella cu speciile Gigantea şi Lamavki Cenura, care,
aşa după cum apreciază specialiştii, se află într-un număr foarte mare, respectiv sute de mii de
exemplare, acumulate pe un spaţiu relativ restrâns în marea senoviană (Cretacic superior), cu
peste 70 milioane de ani în urmă;
• Detunata Goală şi Detunata Flocoasă (24 ha) se constituie într-o faimoasă rezervaţie,
remarcabilă prin prezenţa coloanelor de bazalt, de formă prismatic hexagonală. Aflate în
nesfârşita „mare” de culmi ale Munţilor Metaliferi, aceste vârfuri deja modeste ca altitudine,
reprezintă puncte de puternică atracţie pentru iubitorii naturii. În timp ce Detunata Flocoasă
(1258 m), care îşi datorează numele pădurii de molid, nu oferă din cauza acesteia, posibilitatea
examinării structurii geologice Detunata Goală (1158 m) fiind lipsită parţial de pădure,
dezvăluie spectaculoasa „anatomie” magmatică;
• Complexul carstic Scărişoara (200 ha) este format dintr-un sistem exo-carstic cu o vale oarbă
ce are puncte de pierdere regresive şi un sistem etajat de peşteri, rezultat în urma adâncirii
reţelei hidrografice. Accesul în această peşteră se face printr-un aven care dă într-un sistem de
galerii etajate însumând 2500 m lungime şi o denivelare de 220 m. Unele galerii sunt active,
apa dispărând într-un mic sifon, pentru a ieşi la zi prin izbucul ce formează Pârâul Poliţii, un
afluent râului Gârda. Un al doilea sistem de drenaj, complet fosil, se găseşte deasupra
 precedentului, fiind constituit din renumitele peşteri Scărişoara şi Pojarul Poliţei. Intrarea în
aceste peşteri se face prin avene, ambele având decoraţiuni de calcit extrem de bogate şi de
spectaculoase. Peştera Pojarul Poliţei se distinge prin formaţiuni perlate (coralite) şi cristalictite
– un adevărat muzeu cristalografic, fiind socotită astfel pe bună dreptate una din cele mai
frumoase peşteri din ţară. Faima peşterii Scărişoara este dată de blocul de gheaţă fosilă, având
grosime de 20m şi un volum de 40.000 mc, care se păstrează de circa 3000 de ani. El este
alcătuit din straturi succesive de iarnă (gheaţă pură) şi de vară (praf, frunze, crengi, conuri de
răşinoase ş.a.). Acest bloc este situat în marea sală a „Bisericii”, de o parte a lui aflându-se o
adevărată lume de basm, cea dată de stalagmitele şi coloanele de gheaţă, iar de cealaltă
căscându-se un abis care dă spre Sala Mare, ce duce în rezervaţia ştiinţifică, unde apar
formaţiuni concreţionare de mari dimensiuni (draperii, stalagmite, domuri etc).

b) Rezervaţii botanice:

• Rezervaţia naturală de la Scărişoara – Belioara este situată la o altitudine de 1350 m în

nordul masivului calcaros cu acelaşi nume din estul Muntelui Mare. Deşi are caracter botanic,
nu este lipsit de interes nici relieful carstic, în general relieful calcaros, ce se remarcă prin
peisaje de o mare spectaculozitate. Zona ocrotită este situată în partea superioară a masivului,
având aspectul unui platou. Aici cresc smocurile de ierbi ţepoase, însoţite de plante saxofile.
În această subasociaţie regională se remarcă şi argintica, precum şi strugurii ursului, sau după
numele dat de localnici sarbazele. Reprezentând specia caracteristică a rezervaţiei, strugurii
ursului se remarcă printr-o însemnătate deosebită pentru procesele migraţionale ale florei din
România. De mare interes este şi pădurea de pe versantul nordic al masivului calcaros, unică
în felul ei, alcătuită din molid, pin, ienupăr şi bradu-ciumei, cetena de negi şi larice.
• Rezervaţia Căpăţâna se află pe culmile largi dintre Balomireasa şi Muntele Mare, unde se
găsesc cele mai înalte tinoave din ţară, numite de moţi „molhasuri”. Situată la peste 1600 m,
rezervaţia este formată din muşchii Sphagnum şi Holytrichum, cu mai multe specii de
Vaccinum şi elemente arctice foarte rare, pâlcuri de Pinus mugho ş.a. Molhasurile de la
Căpăţâna cuprind de asemenea numeroase alge, în varietăţi şi forme noi;
• Rezervaţia Negrileasa este formată din poienile de narcise care apar în masiv.

c) Rezervaţii forestiere:

• Păduricea de larice de la Vildom este situată pe stâncile calcaroase ale Munţilor Trascău, la
sud de Arieş. Laricele apare mai ales în locurile luminate, în pâlcuri sau arborete destrămate.
În timp ce în alte zone ale Carpaţilor laricele creşte la altitudini mai mari, corespunzătoare
 limitei superioare a etajului boreal, respectiv a coniferelor, în Munţii Trascău el se întâlneşte
în cadrul etajului nemoral (al fagului). Este vorba de prezenţa unei formaţiuni relicte, rămasă
aici din epoca glaciară;

d) Rezervaţii mixte:

• Cheile Turzii (125 ha) reprezintă o uriaşă spintecătură în bara de calcare jurasice, la jumătatea
Culmii Petreştilor. Desfăşurată pe 15 km lungime, între Buru şi Tureni, culmea respectivă este
formată din stive de calcare jurasice cu grosimi de peste 600 m. Având peste 2900 m lungime,
cheia este străjuită de pereţi verticali ce ating înălţimi de peste 300 m şi care pe alocuri sunt
surplombaţi. Râul Hăşdate coboară de la 460 m, cât are la intrarea în cheie, până la 420, la
ieşire, realizând astfel o pantă medie de 13 m/km.Deosebit de interesantă este fauna din
rezervaţia Cheile Turzii, dar mai ales flora întâlnită aici. În timp ce în râul Hăşdate trăiesc specii
comune de peşti şi batracieni, fauna de păsări este în schimb foarte bine reprezentată, numărând
67 de specii, dintre cele mai interesante fiind cojoaica de munte, presura de stâncă, acvila etc.
Dintre mamifere, vulpea este cea mai comună. Flora din Cheia Turzii cuprinde rarităţi
remarcabile, nu numai pentru România, ci şi pentru Europa. Interesantă este astfel, o specie
specifică de usturoi, care constituie de altfel faima cheii, această plantă găsindu-se în afara ţării
noastre numai în Turkestan.

Rezervatiile naturale ale biosferei din Muntii Apuseni sunt: rezervaţia floristicã – Intergralde ,
rezervaţia forestierã - Pãdurea Bejan. Rezervaţii paleontologice şi speologice mai sunt la Muntele
Vulcan, Bratca , Ighiu.

e) Parcul Natural Apuseni este situat în partea central-nord-vestica a Munţilor Apuseni, întinzându-
se pe o parte din masivele Bihor la sud şi Vlãdeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei judeţe (Cluj
40%, Bihor 32%, Alba 28%). Parcul Natural Apuseni cuprinde suprafeţe de pe teritoriul administrativ
a 16 comune şi proprietăţi aparţinând la 25 de comune. În ce priveşte numărul de comunităţi, pe
teritoriul Parcul Naţional Apuseni sunt cuprinse integral 53 localităţi şi 3 sate de vacanţă (Boga,
Fântanele şi Vartop), parţial fiind cuprinse încă 8 localităţi, situate pe limitele parcului. Primele
initiative în vederea constituirii unui parc în aceasta zonă le aparţin cercetătorilor Emil Racoviţă şi
René Jeannel şi datează din anii 1930.
 Bibliografie

1. M. Bleheanu, Munții Apuseni-Bihor-Vlădeasa 1967

2. Munții Apuseni - Wikipedia
3. Clima României, Edit. Academiei 2020
4. Harta Carpatii Occidentali - Profu' de geogra' (profudegeogra.eu)