Bazinul hidrografic Glajerie – Studiu Geomorfologic

1. INTRODUCERE-ARGUMENT
“Natura nu este numai frumoasă sau eroică, ea este şi inteligentă ”, spunea George
Vâlsan.
Întregul meu efort, de-a lungul elaborării lucrării prinde contur în jurul acestei idei. A mă
raporta la natură altfel decât până adineaori, a o aborda cu uneltele şi metodele geografului
(cartarea, fotografierea şi în primul rând interpretarea formelor) a făcut din realizarea lucrării o
frumoasă experienţă.
La alegerea acestui studiu a stat iniţial la bază un criteriu nu neapărat de ordin
ştiinţific, şi anume eram legată, datorită multor drumeţii, de acest colţ al Carpaţilor, care
alcătuieşte în mare parte abruptul nordic al Bucegilor. Dar pe măsura realizării studiului am
realizat că limitându-mă la valoarea peisagistică a unei zone pierd aspectele legate de evoluţia
peisajului şi formelor, pe care în ciuda neclintirii edificiului ciclopic al munţilor, acum nu le
mai văd static ci ca pe un moment al unei străvechi evoluţii. Bazinul Glăjerie se suprapune pe
mari contacte fizico-geografice, geologice, peisagistice şi morfologice, având prin excelenţă
vocaţia spaţiului intermediar, a condiţiei mixte, analiza acestui mic spaţiu al interferenţelor
devenind cu atât mai interesantă cu cât entităţi diferite se întâlnesc aici şi par să cadă la
învoială.
Lucrări de specialitate referitoare la bazinul Glăjerie nu există, iar referirile la această
zonă sunt tangenţiale şi destul de rare, dar acest fapt a fost compensat într-o mare măsură de
extensiunea mică a bazinului, care mi-a permis o atentă observare a formelor. Aşadar,
observaţiile de pe teren, (exclud drumeţiile fără caracter ştiinţific, dar datorită cărora
cunoşteam foate bine orografia şi toponimia zonei) au fost necesare pentru a avea aport
personal la realizarea lucrării. Bibliografia a fost absolut indispensabilă, în primul rând pentru
realizarea capitolului de geologie, dar şi a celorlalte.
Domnului inginer silvic Horia Iuncu director al Parcului Natural Bucegi şi domnilor
rangeri de la aceasta instituţie care mi-au favorizat accesul la o serie de date ştiinţifice şi nu
numai, pe care i-am însoţit în mai multe peripluri în zona studiată deschizându-mi pe teren
ochii la lucruri de domeniul geografiei care ar fi trecut pe lângă mine neobservate.

95
Capitolul 1
Considerente ştiinţifice privind problematica morfostructurii şi morfogenezei versanţilor

1.1 Litologia şi mecanismul rocilor

Rocile formaţiunilor geologice au un comportament selectiv la acţiunea fortelor şi
proceselor exogene. Proprietăţile rocilor influenţează tipurile genetice şi dinamice ale
proceselor de modelare respectiv de degradare a reliefului, repartiţia şi implicaţiile în peisajul
geografic ale acestora şi ale formelor de relief create. În procesul eroziunii diferenţiale rezultă
variate forme de relief petrografic care în anumite circumstanţe pot lua atributul de degradări
de teren.
Duritatea unei roci se apreciază în raport cu o altă rocă mai exact cu cea cu care intră
în contact. Rocile dure (gnaise, cuartite, granite, andesite, calcare) opun o rezistenţă mai mare
la eroziune şi la acţiunea directă a gravitaţiei în comparaţir cu rocile friabile (argile, marne,
loess, şisturi filitoase, şisturi granitoase) conferind o stabilitate remarcabilă albiilor şi
versanţilor. Totuşi în condiţii periglaciare şi de pante accentuate, rocile dure sunt afectate de
gelifracţii şi deprinderi.
Coeziunea reprezintă legătura dintre comportamentele rocii. Coeziunea reală este cu
atât mai mare cu cât roca este alcătuită din particule fine care măresc suprafaţa specifică.
Coeziunea aparentă se datorează pătrunderii apei în micile spaţii dintre prticule respectiv
tensiunii superficiale create. Se stabilesc diferite grade de coeziune: nulă (nisipurile), minimă
(pietrişurile de terasă şi piemontane, grohotişurile), maximă (calcare masive, granitele). O
coerenţă redusă pot avea chiar şi rocile compacte care prezintă fisuri şi crăpături ori sunt
dezagregate şi alterate.
Rocile cu coeziune nulă şi minimă sunt deosebit de vulnerabile la eroziune şi la
deplasări în masă pe pante.
Frecarea (unghiul de frcare internă) depinde de: densitatea rocii sau depozitul de
cuvertură, mărimea particulelor şi gradul de umezire. Frecarea este mai redusă în rocile şi
materialele mai afânate (deluvii, proluvii, coluvii) şi mai mare în cazul rocilor cu granulaţie
grosieră caracterizate cu mai multe puncte de contact. De asemenea frecarea se reduce pe
măsură ce umezirea materiei minerale creşte.

95
 Unghiul de frecare internă influenţează porniturile de teren stimulându-le sau
frânându-le.
Omogenitatea se raportează la mărimea particulelor şi la compoziţia mineralogică.
Spre deosebire de rocile heterogene, cele omogene alcătuite din particule de aceeaşi mărime şi
compoziţie mineralogică sunt mai redutabile la acţiunea proceselor gravitaţionale şi eroziune.
Compoziţia granulometrică se referă la dimensiunile particulelor la forma şi poziţia pe
care o au unele faţă de altele. Rocile macrogranulare (bolovăniş, găleţi, pietriş) deşi cu
coeziune redusă dau o mai mare stabilitate datorită permeabilitaţii şi unghiului de frecare
internă mare. Ele nu oferă condiţii favorabile pentru dezlănţuirea porniturilor umede, dar sunt
propice eroziunii torenţiale. În schimb rocile microgranulare (argile, marne) amplifică
potenţialul de apariţie şi dezvoltare a porniturilor în special a celor umede.
Masivitatea şi şistuozitatea Masivitatea conferă rocilor rezistenţă atât la dezagregarea,
agregarea, cât şi la procesele gravitaţionale şi de eroziune. Planurile de şistuozitate şi de
stratificaţie, fisurile şi crăpăturile permit pătrunderea apei accelerează alterarea şi dezagregarea
favorizează deplasările de pante şi eroziunea de versant. Fisurile şi crăpăturile reduc
masivitatea şi coeziunea rocilor precum şi unghiul de frecare internă al rocilor.
Porozitatea (dimensiunile şi densitatea porilor din roci) şi permeabilitatea (capacitatea
de infiltrare a apei prin porii rocilor) influenţează percolarea şi scurgerea de suprafaţă a apei şi
implicit şi porniturile umede, procesele de eroziune areală şi concentrate care au loc pe
versanţi. Rocile poroase şi permeabile au rol important în pregătirea şi declanşarea
deplasărilor de teren umede, dar fac posibilă şi reducerea proceselor de eroziune prin
diminuarea scurgerii de suprafaţă. Este remarcat că permeabilitatea depinde nu numai de
porozitate ci şi de compoziţia granulometrică, masivitatea şi coeziunea rocilor.
Higroscopicitatea este însuşirea rocilor de a absorbi şi reţine apa. Ea caracterizează în
grad mai înalt formaţiunile cu granulaţie fină (argilele), terenurile cu higroscopicitate ridicată
se înmoaie accentuat, pierzându-şi astfel stabilitatea.
Plasticitatea are mare rol în producerea şi dezvoltarea porniturilor umede. În legătură
cu această proprietate se stabileşte limita de plasticitate şi de curgere a rocilor şi material de
cuvertură. Corelaţiile genetice dintre diferitele tipuri de roci şi procesele gravitaţionale ca
procese de degradare a terenurilor pot fi sintetizate în felul următor:
Rocile nelegate (nisipuri, pietrişuri) nisipuri curgătoare şi tasări

95
 Rocile legate (argile, marne) alunecări de teren, curgeri noroioase
Rocile poroase (loess) sufuziune şi tasare
Rocile tari (granite, gnaise, calcare dure) rostogliri surpări prin subminare
Rocile moi (gresii friabile, şisturi menilitice, gipsuri) înconvoierea capetelor de strate
(deraziunea) alunecări
Îmbinarea atât de variabilă în spaţiu a proprietăţilor fizice ale rocilor imprimă denudări
cu caracter diferenţial ceea ce se reflectă în diversitatea proceselor de modelare a reliefului şi
de degradare a terenurilor.
Depozitele de cuvertură
În climatele umede, depozitele de cuvertură acoperă aproape continuu rocile scoarţei
terestre constituind stratul lor protector. Aceste fomaţiuni rezultă prin dezagregare aterare prin
procese gravitaţionale şi prin acţiunea agenţilor modelatori. Depozitele de cuvertură se
compun din eluvii, deluvii, coluvii, proluvii, şi aluvii.
Sub raportul modelării reliefului şi al degradării terenurilor interesează în primul rând
depozitele de versanţi, pante deluviale. Comparând deluviile cu rocile în situri se poate stabili
că primele sunt puţin coezive, cu o slabă frecare internă, neomogene cu porozitate,
permeabilitate, higroscopicitate şi pasticitate de valori ridicate. De aceea pantele deluniale
prezintă stabilitatea redusă, fiind predispuse la pornituri. Totodată depozitele de versant sunt
vulnerabile la acţiunea mecanică a scurgerii de suprafaţă (difuză şi liniară).

1.2 Solul
Solurile au o importanţă deosebită în mecanismele proceselor geomorfologice întrucât
prin proprietăţile lor fizice şi chimice influenţează percolarea şi reţinerea apei, scurgerea de
suprafaţă, respectiv potenţialului terenurilor precum pornituri şi eroziune. În funcţie de
caracteristicile solului la aceiaşi indici de pantă procesele de deplasare şi mai ales cele erozive
(pluviodenudarea, eroziunea areală, şiroirea şi ravenarea) se diferenţiază.
Pe solurile cu textură nisipoasă după saturare se formează rigole care se adâncesc cu
rapiditate. Solurile cu textură argiloasă fiind slab permeabile oferă posibilitatea scurgerii la
suprafaţă şi formării de rigole şi ogase.
În cazul unei structuri stabile (granulometrică) permeabilitatea, capacitatea de infiltrare
şi de reţinere a apei au valori superioare, iar glomerulele se comportă ca nişte particule greu

95
transportabile. În consecinţă scurgerea superficială devine redusă, iar dislocarea particulelor
dificilă. În solurile lipsite de structură apa nu poate pătrunde întrucât spaţiile capilare şi
necapilare se acoperă prin umezire, de aceea apele şiroiesc la suprafaţă provocând eroziunea.
Conţinutul ridicat de humus măreşte permeabilitatea şi capacitatea de infiltrare a apei
dând solului o rezistenţă sporită faţă de eroziune.

1.3 Sructura geologică

Variatele tipuri de structuri geologice (orozională, monoclinala, cutată, faliată)
influenţează procesele geomorfologice, morfologia şi degradările de teren prin succesiunea
stratelor cu proprietăţi diferite ale rocilor (roci coezive – roci necoezive, dure-friabile, masive
–fisurate sau şistoase, macro sau microgranulare, permeabile - impermeabile) prin înclinarea
stratelor, tipul de cute şi amplitudinea cutelor, gradul de faliere a formaţiunilor litologice. În
esenţă elementele de structură geologică se impun în morfologia sculpturală tot prin
intermediul rocilor. Eroziunea diferenţială crează, în acest mod, reliful structural.
Componentele reliefului structural sunt supuse unor tipuri diferite de procese de
modelare actuală şi de degradări de teren. De pildă în cazul unei cueste grefate pe un monolit
în care alternează stratele de roci dure şi friabile abrupte este marcat de surpări şi rostogoliri,
eroziunea torenţială fiind frământată de opoziţia capetelor de strat în timp ce versantul este
afectat de alunecări consecvente, de ogase, ravene şi torenţi.
Mişcările neotectonice şi mişcările seismice
Mişcările verticale ale scoarţei tereste având caracter compensator (înălţări şi subsinte
în regiuni apropiate) măresc înclinarea stratelor şi accentuează pantele. Ca urmare sunt
intesificate porniturile şi procesele de eroziune, fenomenele semnificative în Carpaţii şi
Subcarpaţii de Curbură.
Mişcările seismice au rol de dinamizare a proceselor de modelare în acest mod
contribuind la apariţia şi agravarea degradărilor de teren. Cutremurele de pământ deschid
crăpături în stratul de sol şi în formaţiunea geologică subadiacentă, declanşează sau
reactivează surpări şi alunecări de teren activează procesele eroziunii torenţiale şi fluviale.

95
 1.4 Relieful
Întrucât modelarea comportă trăsături specifice în raport cu unităţile morfotectonice şi
treptele majore de relief, procesele de degradare a terenurilor înregistrează diferenţieri la
aceeaşi scara spaţială.
Mai mult, procesele geomorfologice actuale, ca procese de degradare, prezintă variaţii
semnificative în limitele aceleiaşi unităţi geomorfologice, în funcţie de modul de asociere a
elementelor morfometrice, morfografice şi morfodinamice prin care se individualizează. Pe
fondul variabilităţii morfodinamicii se conturează areale de hazard geomorfologic cu frecvente
puncte critice, areale cu numeroase nuclee de degradări intense şi generalizate. În mod separat
vom prezenta rolul elementelor geomorfologice cantitative şi calitative în geneza şi dinamica
proceselor de modelare a reliefului şi de degradare a terenurilor.
Densitatea fragmentării reliefului (fragmentarea orizontală). Cu cât indicele densităţii
fragmentării este mai mare, expresie a unei succesiuni dense de văi şi interfluvii înguste cu
atât forţa denundatoare a eroziunii tinde să se generalizeze. În aceste condiţii versanţii deţin
ponderea cea mai mare în structura geomorfologică oferind un potenţial favorabil pentru
manifestarea proceselor de pantă.
Adâncimea fragmentării (fragmentarea verticală, energia de relief). Cu cât diferenţele
dintre fundul văilor şi nivelul interfluviilor (în special a culmilor deluroase şi muntoase) este
mai mare, cu atât înclinarea şi lungimea pantelor cresc, iar procesele gravitaţionale şi erozive
capătă posibilitatea de declanşare şi de manifestare tot mai intense.
Înclinarea versantului influenţează infiltrarea apei, scurgerea la suprafaţă şi implicit
tipul şi intensitatea eroziunii şi porniturilor de teren. Astfel pe terenuri cvasiorizontale (sub 3o)
spălarea este interceptibilă, în timp ce pe terenuri puternic înclinate (15-25o) denudarea este
complexă adesea până la rocă, iar abrupturile (peste 45o) se caracterizează prin roca la zi, cu
degradări, rostogoliri şi surpări.
Lungimea versantului. La aceeaşi înclinare alungirea traseului de curgere a apelor
superficiale face să crească debitul, iar ca urmare, eroziunea câştigă în intensitate. În general
se consideră că la o mărime a lungimii pantei de 2 ori, eroziunea se intensifică de 3,03 ori.
Distanţa critică de eroziune este aproape de limita superioară a versanţilor deoarece debitul de
şiroire se formează la mică depărtare de cumpăna de ape.

95
 Forma versantului influenţează infiltrarea şi scurgerea apei, procesele de eroziune şi
deplasările de teren. Schematizat versanţii se pot prezenta sub trei forme simple (covexă,
dreaptă, concavă) şi o infinitate de forme complexe în funcţie de litologie şi structură, de
specificul modelării şi de etapa de evoluţie a reliefului. Cele mai afectate de pornituri şi
eroziune sunt pantele convexe, pe când pantele concave, în măsura în care se apropie de
profilul de echilibru suferă cel mai puţin.
Înclinarea şi forma versantului au rol deosebit în stabilitatea acestuia şi în dinamica proceselor
de pantă. Unghiul până la care este asigurată în mod natural stabilitatea pantelor stă în raport
cu însuşirile rocilor. Echilibrul versanţilor este determinat în primul rând de rezistenţă la
rupere sau la desprinderea rocilor, a corpurilor geologice.
Expoziţia versanţilor influenţează degradarea şi alterarea, deplasările în masă şi
procesele de eroziune. Orientarea diferită faţă de radiaţia solară determină apariţia de
topoclimate mai cald şi mai uscat sunt afectaţi de dezagregări mai active, de pornituri uscate,
de eroziune mai puternică.
Pentru evaluarea corectă a rolului reliefului în geneza şi dezvoltarea degradărilor de
teren este necesară coroborarea tuturor indicilor geomorfologici şi corelarea acestuia cu
ceilalţi factori fizico –chimici.

1.5 Clima
Agenţii modelatori, procesele geomorfologice şi formele sculpturale se diferenţiază
corespunzător cu zonele, etajele şi tipurile de climă. Deasemenea variaţii locale în
desfăşurarea proceselor geomorfologice introduce topoclimatele. În consecinţă degradările de
teren generate de procesele de modelare actuală a reliefului comportă aceleaşi deosebiri
spaţiale.
Elementele climatice caracterizate printr-o serie de trăsături cantitative şi calitative
îndeplinesc un rol bine determinat în geneza şi evoluţia proceselor de modelare a relifului şi de
degradare a terenurilor.
Precipitaţiile atmosferice stau la originea celor mai multe procese de descompunere a
rocilor, de deplasare în masa şi de eroziune. Gama genetică şi dinamică a acestora este în

95
funcţie de însuşirile calitative şi cantitative ale precipitaţiilor, în primul rând ale ploilor şi
zăpezilor.
În modelarea reliefului şi degradarea terenurilor cea mai mare importanţă are felel
ploilor, o trăsătură conturată de intensitatea şi durata acestora şi în funcţie de care se deosebesc
ploi repezi şi ploi lente, respectiv ploi scurte şi ploi îndelungate. Dacă ploile de durată au o
deosebită însemnătate pentru porniturile umede, ploile repezi determină pluviodenudarea,
eroziunea în suprafaţă şi eroziunea concentrată (şiroirea şi revenarea )
Intensitatea se apreciază prin raportarea cantităţii de apă la durata ploii. Ploile de
intensitate mare se numesc ploi torenţiale. Raportul dintre intensitate şi durata ploilor
torenţiale, dintre intensitate şi suprafaţa afectată sunt de inversă proporţionalitate.
Pentru scurgerea intermitentă de versant şi procesele de eroziune generate de aceasta
are importanţă şi momentul intensităţii maxime a ploii torenţiale. Cele cu intensitate maximă
la inceput produc scurgeri reduse intrucât terenul neumezit are încă o mare capacitate de
infiltrare; ploile cu intensitate maximă la mijloc dau scurgeri moderate: ploile cu intensitate
maximă la sfârşit provoacă cele mai mari scurgeri, deoarece solul în urma umezirii prezintă o
capacitate redusă de infiltrare.
În legătură cu impactul ploilor se stabileşte limita critică, un indice care exprimă cantitatea de
apă căzută în unitatea de timp, necesară pentru a provoca scurgerea şi eroziunea pe versanţi.
Aceasta este viabilă în raport cu declivitatea pantei, cu permeabilitatea solului şi a rocii.
Trebuie considerate şi frecvenţa ploilor torenţiale, acest indice are următoarea distribuţie pe
anotimpuri: 19% primăvara (mai ales în mai), 70% vara, 10% toamna, 1% iarna. Ceea ce
inseamnă că activitatea torenţială începe la sfârşitul primăverii, continuă toată vara şi se
prelungeşte în prima luna de toamna. Pe de altă parte alternarea perioadelor ploioase cu cele
secetoase, o caracteristică a climatului temperat continental, favorizează porniturile de teren şi
procesele eroziuni de versant.
Nu trebuie neglijată nici influenţa ploilor de durată asupra proceselor de pantă. Astfel
în intervalele ploioase, solul devine saturat, iar agregatele sale se desfac şi pot fi îndepărtate.
În plus saturarea solului limitează mult infiltrarea şi măreşte scurgerea superficială,
producându-se spălări şi şiroiri.
Zăpezile au rol deosebit în scurgerea şi eroziunea pe versanţi în declanşarea
porniturilor umede. Aceste depinde de durata şi grosimea stratului de zăpadă, de ritmul topirii

95
sale, de condiţiile în care se găseşte solul (sol îngheţat sau dezgheţat, sol dezgheţat doar la
suprafaţă) în ultima situaţie scurgerea de suprafaţă este abundentă fiind capabilă să antreneze
mari cantităţi de sol, material de cuvertură sau rocă. Poate fi o acţiune comparabilă cu a ploilor
torenţiale mari. Infiltrarea apei şi supraumectarea materialelor, îngheţul şi dezgheţul provoacă
solifluxiuni, alunecări de teren şi curgeri noroioase.
Temperatura aerului prin insolaţie şi oscilaţii termice ce produc dezagregări de tipul
contracţie-diluţie, ingheţ-dezgheţ, umezire-uscare. Intensitatea şi capacitatea distructivă a
acestora sunt strâns legate de amplitudinea şi ritmul variaţiilor de temperatură (diurne,
sezoniere), de numărul ciclurilor gelivale, de adâncimea îngheţului.
Adâncimea de îngheţ a solului depinde de grosimea stratului de zăpadă, felul
învelişului vegetal, de experienţa şi grosimea litierei, de expoziţia de microrelief. Îngheţul sub
pădure este totdeauna mai puţin adânc sau lipseşte cu totul în iernile moderate. Solul de sub
pădure se dezgheaţă înainte de topirea zăpezii. Se diferenţiază astfel în mod radical terenurile
de pădure de cele din camp deschis, primele având o mai mare permeabilitate se opun
scurgerile de suprafaţă şi eroziuni de pantă.
Vânturile în degradarea terenurilor prin eroziune eoliană are importanţa tăria, frecvenţa,
durata şi direcţia vânturilor.

1.6 Apele
Apa sub diferitele ei stări de agregare şi forme geografice are un aport esenţial în
denudarea scoarţei terestre. Prin rolul important în descompunerea rocilor, în declanşarea
deplasărilor de masă şi în eroziunea uscaturilor, apa participă în cea mai mare măsură la
degradarea reliefului şi a terenurilor cu diferite folosinţe economice.
Umezirea terenurilor
Umezirea solului şi materialul litologic, infiltraţia apei sunt procese care influenţează
stabilitatea şi eroziunea versanţilor. Apa din sol, roci şi depozite de cuvertură se găseşte sub
următoarele forme:
Apa gravitaţională liberă (de îmbibare)
Apa capilară, care se ridică prin porii fini deasupra nivelului freatic
Apa în stare de vapori
Apa higroscopică, care provine prin condensarea vaporilor

95
 Apa peliculară sau membranoasă, care înveleşte moleculele
Apa agregată chimic
Apele care contribuie la umezirea terenurilor provin din atmosferă (sub formă de
vapori şi precipitaţii), din pânza freatică (prin creşterea nivelului acesteia, pe cale capilară) şi
din reţeaua hidrografică de suprafaţă (prin infiltrarea laterală).
Infiltrarea apelor din precipitaţii constituie un proces care limitează scurgerile de
suprafeţe. Ea depinde de caracteristicile fizice ale solului, depozitelor de cuvertură şi rocilor,
de micromorfologia versanţilor, de specificul precipitaţiilor, de felul vegetaţiei şi gradul de
acoperire. În rocile microgranulare (argile, marna) prevalează umezirea peliculară şi capilară,
pe când în cele macroganulare (găleţi, prundişuri, nisipuri) predomină infiltraţia gravitaţională.
Circulaţia apelor se realizează în felurite moduri: prin infiltrare (gravitaţional, deci
descendent), prin capilaritate (ascendent), pe planul nivelului acvifer (lateral), sub formă de
vapori (dinspre orizonturile mai calde spre cele reci), prin ridicarea pânzei freatice până la
stratul de sol în perioadele de umiditate accentuată (apele pedofreatice).
Apele subterane
Apele subterane pot influenţa prin mai multe căi stabilitatea corpurilor geologice şi a
versanţilor:
a) Schimbarea greutăţii şi a consistenţei formaţiunilor. Înmuierea până la saturare a
solului şi rocilor duce la mărirea considerabilă a greutăţii terenurilor şi prin aceasta la apăsarea
asupra maselor de dedesubt. Îmbibând depozitele până la saturaţie produc lichefierea acestora,
micşorează forţa de frecare interioară şi de coeziune, cauzând alunecări de teren. Umezirea
tălpii de alunecare reprezintă factorul hotărâtor în declanăarea acestui proces.
b) Variaţiile nivelului hidrostatic şi efectul subpresiunii în stratele permeabile cu nivel
liber. Câtă vreme pânza freatică păstrează debit normal, stratele de deasupra rămân în
echilibru stabil.
c) Dizolvarea şi eroziunea internă a unora din particulele rocilor (a loessului şi
loessoidelor în special) respectiv sufoziunea şi tasarea terenurilor.
d) Coroziunea rocilor solubile şi dezvoltarea exo şi endocarstului .
e) Apariţia izvoarelor care se pot afla la originea alunecărilor şi a proceselor de eroziune.

95
Apele de suprafaţă
Apele de suprafaţă şi în special apele curgătoare au rolul principal în modelarea
reliefului şi în degradarea terenurilor.
Scurgerile de suprafaţă pe versanţi şi în albii, generează cele mai intense procese de
eroziune a reliefului şi de degradare a folosinţelor economice: şiroire, ravenare. În legatură cu
scurgerea de suprafaţă este util de cunoscut coeficientul de scurgere care reprezintă raportul
dintre cantitatea de apă şi cea scursă pe sol, reprezentând un bilanţ între mai multe variabile
dintre care unele cu indici pozitivi de intensificare (ploi torenţiale, pante accentuate şi
alungite), altele cu indici negativi, de atenuare (rocile tari, învelişul protector de pădure şi
pajişti) scurgerile prezintă mari variaţii în spaţiu şi timp.
Energia cinetică a scurgerilor pe pantă şi în albii şi capacitatea de eroziune sunt în
raport direct cu debitul şi viteza lor.
Totodată apele de suprafaţă influenţează unele procese de deplasare pe pante,
condiţionând stabilitatea versanţilor în mai multe moduri:
Ca sursă de umezire a solului şi rocilor şi de creştere a nivelului apei subterane prin
infiltrare, de unde posibilitatea producerii porniturilor de teren umede: în cazul umezirii
laterale a maselor de pământ şi apa râurilor şi lacurilor la nivelul obişnuit al apei, taluzul
malului atinge un anumit echilibru, dar variaţiile de nivel ale acestor surse afectează direct
stabilitatea terenurilor;
Prin scurgerea intermitentă de versant şi formarea organismelor torenţiale, care stau la
originea năruirilor, alunecărilor de teren sau curgerilor noroioase
Prin cursurile de apă care subminează baza malurilor, teraselor şi versanţilor, eroziunea
laterală fiind una din cauzele surpărilor şi alunecărilor de teren.

1.7 Vegetaţia
Vegetaţia îndeplineşte o funcţie geomorfologică deosebită în climatele umede,
asigurând instalarea sau menţinerea echilibrului reliefului, este siuaţia în care învelişul vegetal
păstrează intact şi protejând versanţii impune eroziunea lentă. Pe de altă parte în condiţiile
eroziunii lente, numită şi eroziune geologică, pătura vegetează şi solul se reface treptat. Este o
eroziune compensată, care nu diminuează nici grosimea solului şi nu declanşează nici
eroziunea liniară.

95
 Vegetaţia reduce impactul ploilor cu solul, reţine o parte din apă şi reglează curgerea
pe versant şi în albii, opunându-se astfel pluviodenudării, şiroirii, ravenării şi eroziunii fluvio-
torenţiale. Ploile întrucât nu cad direct pe sol, nu exercită o acţiune distructivă asupra
agregatelor acestuia şi nici nu acoperă interstiţiile care asigură infiltrarea apei în sol. Apa
precipitaţiilor întârzie pe frunze şi ramuri, iar odată ajunsă pe sol, scurgerea este diminuată de
stratul ierbos de subarboret şi de litieră. În plus, o parte din apa provenită din precipitaţii este
consumată de plante pentru îndeplinirea funcţiilor biologice, micşorându-se pe aceeaşi cale
debitul de scurgere.
Pădurile sunt cele mai eficace în reţinerea apelor în regularizarea scurgerilor şi în
atenuarea eroziunii. Reţinerea apei de către coronament este mult mai mare decât în cazul
pajiştilor datorită suprafeţei incomparabil mai întinse a frunzelor, mulţimii planurilor pe care
se află acestea şi ramurilor: la aceasta se adaugă reţinerea apei de către litieră. Retenţia apelor
se deosebeşte după consistenţa pădurii şi speciile dominante după intensitatea şi durata ploilor.
Reţinută de coronamente se evaporează în cea mai mare parte. O parte însemnată din apa
ajunsă în sol este utilizată de vegetaţia pentru funcţiile vitale. Ea este redată atmosferic prin
transpiraţie. Absorţia variază după specie, precum şi după consistenţa pădurii.
Ca urmare a marilor cantităţi de vapori restituiţi de pădure în atmosferă prin
transpiraţie şi evapotranspiraţie acestea conturează topoclimatele mai umede decât spaţiile
neîmpădurite din jur. Pădurile acumulează un surplus de umiditate şi prin ploile “orizontale”
ca rezultat al condensării vaporilor de apă pe coronamente. Pădurile reţin mai multă zăpadă,
iar topirea ei se petrece mult mai lent decât pe terenurile deschise din jur. Cantitatea sporită de
umezeală pe care o primeşte pădurea se împarte aproape exclusiv între evaporare şi infiltrare,
micşorând la minimum scurgerile superficiale. Din cauza acestui complex bilanţ hidrologic,
scurgerea este de regulă exclusă în pădurea de consistenţă plină.
Vegetaţia, îndeosebi cea forestieră, constituie un factor de ridicare a stabilităţii
versanţilor prin sistemul radicular care funcţionează ca o armătură pentru formaţiunile
superficiale (sol, depozite de cuvertură, rocă). Însă vegetaţia arborescentă nu se poate opune
tuturor tipurilor de pornituri, unele dintre acestea fiind chiar stimulate (creeping-ul
desprinderile şi rostogolirile). Favorizând umezirea şi infiltrarea apei pădurile nu anihilează
factorul de bază în producerea porniturilor umede. Ele nu pot opune nici un fel de rezistenţă
alunecărilor masive cu talpa de glisare profundă.

95
Capitolul 2
Consideraţii ştiinţifice asupra degradărilor terenurilor
Degradările de teren sunt modificări negative ale proprietăţilor fizice şi chimice ale
solului şi maselor litologice (rocile din substrat, depozitele de cuvertură), ale caracterelor
dimensionale şi de formă ale reliefului care rezultă în principal, din cauza abaterii
morfogenezei şi pedogenezei de la linia normală şi dinamică lentă, pe cale naturală sau
antropică având ca urmare directă diminuarea sau suprimarea temporară sau definitivă a
posibilităţilor de utilizare optimă a fondului funciar.
Se desprinde de aici faptul că degradările de teren sunt generate de două categorii de
procese fizico-geografice actuale:
1) Procese geomorfologice (procese de alterare, procese gravitaţionale, procese
specifice factorilor externi – eroziune, transport, acumulare)
2) Procese pedologice (gleizare, pseudogleizare, podzolire excesivă)
Considerate în planul general al modelării reliefului şi al solificării acestea sunt
procese absolut normale, dar raportate la activitatea societăţii de folosire complexă a
teritoriului, ele exercită în condiţiile speciale ale perturbării echilibrului diferitelor unităţi
geoseismice, acţiuni distructive, devenind astfel procese de degradare a terenului.
Procesele menţionate produc distrucţia terenurilor fie în condiţii naturale de evoluţie
(procese cu manifestare energetică continuă sau sezonieră – procesele crionivale; procesele
care capătă intensitatea excesivă doar accidental - procesele torenţiale), dar cel mai adesea
datorită intervenţiei incompatibile a omului în echilibrul structural – funcţional al unităţilor
geosistemice, prin care morfogeneza şi pedogeneza vor urma o directivă deformată, deficientă.
O serie întreagă de degradări de teren de factură geomorfologică sau pedologică sunt
determinate direct de om. De aceea din acest unghi al cauzalităţii pot fi diferenţiate trei
categorii de degradări de teren: degradări naturale, degradări naturale condiţionate antropic,
degradări antropice propriu-zise.
Concret, anumite procese morfogenetice şi pedogenetice distructive işi fac apariţia la
un moment dat într-un teritoriu, în condiţiile în care, în timp şi în spaţiu survine subminarea
sau ruperea sistemului de interconexiuni specific geosistemului respectiv datorită unor forţe
naturale.

95
 2.1 Categorii şi tipuri de degradări de teren în Platoul Bucegi. Caracterizare
generală
Cunoscută fiind marea lor varietate degradările de teren, implicând relieful şi solul, se
poate împărţi sub raport cauzal în două mari categorii:
1) Degradări de teren generate de procese geomorfologice
2) Degradări de teren generate de procese pedologice
În cazul lor se includ numeroase tipuri (forme) de degradare, definite şi grupate tot pe
criteriul genezei.
2.1.2 Degradări de teren generate de procesele geomorfologice
Procesele geomorfologice, ca procese de modelare actuală a reliefului, produc
modificări negative sub raport utilitar atât în forma şi dimensiunile reliefului, cât şi asupra
învelişurilor fizice şi chimice ale solurilor.
Aceste categorii cuprind cele mai numeroase şi mai complexe procese şi forme de

Procese geomorfologice
prezente în zona de
abrupt a Bucegilor

degradare a terenurilor, cu cele mai vaste şi grave implicaţii în utilizarea şi amenajarea

spaţiului. Folosind acelaşi criteriu genetic, ele se clasifică în modul următor:
1. Degradări de teren prin procese de descompunere a rocilor (de alterare a rocilor, de
meteorizaţie)

95
2. Degradări de teren prin procese gravitaţionale (deplasări de masă, deplasări de teren,
pornituri de teren)
3. Degradări de teren prin procese specifice agenţilor externi (eroziune, transport,
acumulare)
2.1.3. Degradări de teren prin procese de descompunere a rocilor
Procese de descompunere a rocilor, procese de răspândire generală la scara maselor
continentale, au un rol important în modelarea versanţilor în denudarea reliefului în ansamblu.
Fiind lente ele nu dau naştere la forme de relief semnificative decât prin asociere cu procesele
erozivo-acumulative.
Procesele de meteorizaţie produc în timp, scoarţa de dezagregare şi pătura de alterare,
straturi care acoperă crusta terestră. Scoarţa de dezagregare este formată din stratul de material
dezagregat şi din zona de fisuraţie a rocii vii.
Pătura de alterare se formează într-un stadiu avansat de transformare fizico-chimică a
rocilor, fiind alcătuită din mai multe straturi:
Stratul de fisuraţie a rocii vii
Stratul detritic
Stratul detritico-argilos
Stratul argilos
Pătura de alterare constituie suportul mineral al procesului de solidificare.
Pătura de alterare odată formată joacă rol protector pentru roca în situ, ea diminuează
impactul forţelor externe care generează procesele de meteorizare şi de eroziune. Pe de altă
parte pătura de alterare prin slaba coeziune a componentelor sale este susceptibilă degradărilor
gravitaţionale şi vulnerabilă la acţiunea agenţilor externi.
Degradarea fizică şi alterarea chimică, deşi acţionează pretutindeni pentru că se
manifestă lent şi pentru că produc puţine forme distructive sau activităţi spectaculoase, sunt,
mai păgubitoare decât porniturile şi procesele de eroziune se dezlănţuie uneori în forme
catastrofale. Totuşi acestea au un mare rol în prepararea condiţiilor de declanşare a
deplasărilor în masă şi în pregătirea rocilor pentru eroziune.
2.1.4. Degradarea terenurilor prin dezagregarea fizică a rocilor
Fisurarea şi sfărâmarea fizică a rocilor au loc în anumite medii morfogenetice prin
acţiunea unor procese meteo şi sub forma unor mecanisme specifice:

95
 Insolaţia şi variaţiile de temperatură, dilatarea şi contracţia mineralelor din roci
producându-se diferit, pe contactul dintre ei apar şi se dezvoltă liniile de fisuraţie.
Variaţiile de umiditate ale aerului, alternarea perioadelor ploioase şi secetoase, de unde
umezirea şi uscarea rocilor şi a solurilor: variaţiile de volum ale rocilor plastice (argila, marna)
şi ale solului, ritmicitatea gonflării şi contractării acestora pe măsură ce particulele fine absorb
sau cedează apa fac posibilă apariţia şi accentuarea fisurilor şi solului, iar aceste modificări
ritmice ale tensiunii interne provoacă crăpături pe liniile de minimă rezistenţă: sunt fenomene
caracteristice mediilor periglaciare.

Rezultatel
e eroziunii
de versant
în mediul
montan.

Decrepitarea fizică a rocilor poate avea loc şi în alte condiţii şi moduri, ca de exemplu
prin scăderea presiunii ambiante a formaţiunii geologice, situaţie ce poate să apară, în mod
natural, pe măsură ce roca ajunge mai aproape de suprafaţă datorită îndepărtării prin eroziune
a orizonturilor superioare. De asemenea, integritatea fizică a rocilor este subminată şi de
rădăcinile plantelor, ale arborilor în special, care provoacă desfacerea blocurilor fisurate.
Degradarea fizică ia diferite forme în funcţie de natura rocilor şi de condiţiile de climă:
- Dezagregarea granulară, în care produsele rezultate sunt fine, fiecare granulă constând
dintr-o singură particulă minerală aşa cum are loc în rocile magmatice intruzive cu textură
granitoidă şi în rocile sedimentare clastice grosiere.

95
- Dezagregarea sub formă de sfărâmături, caracteristica rocilor dure, masive,
fragmentele rezultate fiind mari şi angulare.
Alte forme în funcţie de structura rocilor de exemplu: desfacerea-desprinderea pe
planul de stratificaţie (formaţiunilor sedimentare), planul de clivaj (ardezia), planul de foliaţie
(şisturile cristaline), planul de falie (formaţiunile intens faliate).
Dezagregarile sub formă de sfărâmături aduc cele mai semnificative modificări în
relief, chiar la o scară mai redusă a timpului, generând pe această cale şi degradări de teren
importante. Acestea au loc sub acţiunea variaţiilor termice şi a îngheţ-dezgheţului (gelivaţie).
Intensitatea procesului depinde de roca de amplitudinile termice diurne şi de numărul
ciclurilor gelive. Dezagregarea prin gelifracţie este caracteristica mediilor periglaciare aşa cum

Monument
geomorfologic-

Babele-Bucegi

se conturează şi în masivele carpatice înalte.

Rolul distructive ale acestor dezagregări este cu atât mai mare cu cât ele pregătesc roca
pentru mişcari gravitaţionale pe pante şi acţiunea proceselor de eroziune.
2.1.5. Degradări de teren prin descompunerea chimică a rocilor
Descompunerea chimică a rocilor are loc prin oxidare, hidratare, hidriliza,
carbonatarea, dizolvarea, şi prin acţiunea organismelor. Dintre aceste procese numai
dizolvarea (coroziunea) pot să creeze o micromorfologie specifică cu implicaţii pregnante în

Pestera
Ialomicioara şi
schitul nou
construit din gura

peisajul natural şi, de multe ori, cu consecinţe negative în planul utilizării şi amenajării
teritoriului este micromorfologia carstică şi pseudocarstică.

95
 Carstificarea de suprafaţă şi de adâncime se desfăşoară în roci solubile (calcar, domlit,
sare, gips), iar pseudocarstificarea în roci sedimentare bogate în saruri solubile (loess, gresii
calcaroase), dar şi în aglomerate vulcanice.
Formele carstice de suprafaţă (dolinele, avalele, avenurile) prin frecvenţa şi
dimensiunile deosebite duc la înrăutaţirea calităţii terenurilor şi pot fi interpretate ca forme de
degradare.
Pe de altă parte, dolinele, avalele, pe măsura impermeabilizării fundului lor cu argilă
reziduală se transformă în terenuri fertile, atât de restrânse şi de căutate în mediile carstice.
Pe linia evoluţiei endocarstice este posibil să se producă şi prăbuşiri de peşteri cu efecte
catastrofale pentru infrastructură (imobile, căi de comunicaţii).

Capitolul 3
Prevenirea degradării reliefului şi a solului
3.1 Punctele de vedere ale geografiei
Pentru fundamentarea ştiinţifică a proiectelor tehnice şi executarea în bune condiţii a
lucrărilor de prevenire şi combatere a degradărilor de teren este necesară aplicarea în
cercetările şi studiile de specialitate, a principiilor geografiei moderne şi a normelor
geomorfologice experimentale.
În primul rând spiritul geografic ar trebui să conducă la integrarea proceselor de
degradare ca şi a tuturor proceselor geomorfologice în ansamblul teritorial în care acţionează,
respectiv raportarea lor la totalitatea componentelor structurii fizico-geografice, acestea
presupun cunoaşterea proprietăţilor componentelor, a relaţiilor multilaterale dintre ele, dar şi
diagnosticarea stării echilibrului geografic, toate în scopul identificării genezei şi evoluţiei
proceselor geomorfologice ca procese de degradare, aşa cum se manifestă într-un anume
complex teritorial. În mod reciproc se analizează şi implicaţiile degradărilor de teren asupra
peisajului geografic în general. Aceste studii vizează o conditie obligatorie ce trebuie să
indeplinească lucrările ameliorative: menţinerea echilibrului natural sau crearea unui nou
echilibru între elementele de peisaj. Fiind principiu pur geografic, astfel de studii preliminare
sunt de competenţa specialiştilor în geografia fizică şi în primul rând al geomorfologilor.
În al doilea rând încadrarea fenomenelor de degradare în ansamblul morfogenezei şi
într-un sistem de eroziune bine determinat cerinţa importantă este ca degradarea reliefului este

95
opera unor forţe şi procese exogene care acţionează asociat. Se va avea în vedere că asemenea
fenomene vor avea loc în cazul în care echilibrul fizico-geografic şi în special morfogenetic a
fost modificat sau rupt de către forţele naturale sau prin intervenţia omului.
Precizarea etapei evolutive şi tendinţelor de dezvoltare a degradărilor, stabilirea
soluţiilor de remediu ar trebui să fie considerate în acelaşi context. De aceea sunt necesare
sudii privitoare la formele de detaliu ale reliefului şi la procesele elementare de modelare care
crează dezechilibre. Toate aceste sarcini cad tot în atribuţiile geomorfologului, care se va servi
în sintezele sale şi de datele furnizate de alţi specialişti (geologi, pedologi, hidrologi,
meteorologi).
Aplicarea cu fidelitate a principiilor enunţate va permite cercetătorului să cunoască
modalităţile concrete de acţiune a legilor şi mecanismelor naturii în diferite unităţi geografice.
Cele două principii de bază consacră un
al treilea, anume că lucrările care se decid prin
studii şi proiecte să se înscrie armonios în
complexul natural şi pe firul dezvoltării
fenomenului supus corectării, să se asambleze
cu elementele fizico-geografice astfel încât să
asigure consolidarea echilibrului natural sau
refacerea acestuia. De aici necesitatea studiilor
prospective vizând consecinţele posibile pe care le pot avea lucrările preconizate asupra stării
echilibrului natural. Se va avea în vedere ca lucrările, odată materializate, să nu provoace
dezechilibre ce ar putea pune sub semnul incertitudinii chiar integritatea lor, cu implicaţii
nedorite în peisajul natural şi asupra componentei social-economice a mediului geografic.
Problema cheie este stabilirea şi realizarea acelor măsuri ameliorative care să conducă
spaţiile aflate sub eroziune accelerate spre un regim de eroziune moderat, spre redobândirea
echilibrului natural. De aceea morfologul va colabora cu proiectanţii căutând împreună cele
mai adecvate soluţii pentru restaurarea pământurilor degradate şi pentru optimizarea lucrărilor.
Se cunosc multe cazuri de erori în proiectare (este vorba de soluţia adoptată, dimensionarea şi
amplasarea lucrărilor) şi realizarea lucrărilor de corectare a torenţilor şi de stabilizare a
terenurilor în pantă.

95
 Măsurile ameliorative fie că urmăresc prevenirea şi combaterea eroziunii în suprafaţă
şi liniare sau a deplasărilor în masă, trebuie luate în complex şi pe suprafeţe mari, cerinţa
impusă de o realitate naturală: conexiunile dintre procesele fizico-geografice, condiţionarea
reciprocă şi marea capacitate de propagarea spaţială a lor. Aceasta înseamnă că lucrările de
combatere a proceselor de eroziune de pe versanţi să fie corelată cu cele aplicate pentru
stăvilirea deplasărilor de teren şi invers.
De asemenea este necesară luarea progresivă a măsurilor în funcţie de ierarhizarea
cauzelor şi de evoluţie, de consecinţele acestor procese distructive. Se va dovedi eficientă
tratarea spaţială diferenţiată, adică pe parcele mici şi apoi asamblarea la nivelul unor suprafeţe
mai întinse. Deci, realitatea terenului solicită o concepţie unitară şi lucrări închegate într-un
sistem care să asigure rezistenţa şi o repunere grabnică a teritoriului tratat în condiţiile
modelării naturale, integrarea lui într-o folosinţă adecvată.
Cu rezultate pozitive şi mai puţin costisitoare sunt măsurile preventive adică cele care
acţionează nu asupra efectelor ci asupra cauzelor care generează fenomenele de degradare.

De aceea accentul va cădea pe cercetările care vizează depistarea condiţiilor de geneză

şi a cauzelor până în cele mai intime aspecte, făcând astfel posibilă stabilirea potenţialului de
degradare a diferitelor terenuri şi a probabilităţilor de reactivare a unor vechi degradări. În
acest sens, prognozele geografice îşi dovedesc pe deplin utilitatea.
O condiţie importantă pentru asigurarea succesului lucrărilor ameliorative este
reţinerea sub observaţie, întreţinere şi reparaţia lor până la lichidarea cauzelor şi efectelor
proceselor de degradare până la restabilirea echilibrului elementului supus corectării şi a
peisajului natural în ansamblu.
Studiile de geomorfologie aplicată se bazează pe cercetări experimentale (de teren şi
laborator) adică pe măsuratori, determinări, în vederea obţinerii de date analitice cât mai
numeroase de indici cantitativi sintetici: de aici posibilitarea creării de modele şi de prelucrare
cibernetice a datelor.
Însemnătatea practică a problemelor ameliorării terenurilor degradate abordată în
contextul unor interese economice de prim ordin (recuperarea terenurilor neproductive,
îmbunătăţirea terenurilor slab productive, utilizarea raţională a fondului funciar) poate să
angajeze o largă colaborare a geografilor de diferite specialităţi cu practicieni de diferite

95
domenii. Cercetarea interdisciplinar în comisii mixte pentru elaborarea de proiecte şi contracte
cu utilitate economică a devenit deja o concepţie de muncă şi o modalitate practică de
rezolvare optimă a problemelor complexe legate de protecţia mediului înconjurător.
3.2 Lucrări tehnice destinate prevenirii şi combaterii terenurilor degradate
Lucrări hidrotehnice
- Lucrări de regularizare a râurilor: baraje şi lacuri de reţinere, praguri, epiuri, diguri,
canale, calibrări de albii.
- Lucrări de colectare a torenţilor: baraje şi praguri (cu formare de terasamente),
cleionaje, fascinaje, garnisaje, ziduri de sprijin, gabioane, canale de evacuare a apei
- Lucrări de prevenire şi combatere a excesului de apă: drenaje de suprafaţă şi subterane
- Lucrări de stabilizare a terenurilor: drenaje de suprafaţă şi subterane, contraforturi,
gărduleţe
Lucrări şi măsuri silvotehnice
- Împăduriri pe terenurile în pantă degradate
- Perdele forestiere antierozionale de fixare a nisipurilor şi de combatere a excesului de
apa
- Exploatarea raţională a fondului silvic
- Protecţia pădurilor
Lucrări agrotehnice
- Lucrări antierozionale şi de stabilizare a versanţilor: modelarea versanţilor,
transformarea lor în agroterase, orientarea loturilor agricole şi lucrărilor aferente pe curbele de
nivel.
- Lucrări de fixare şi de ameliorare a terenurilor nisipoase
- Lucrări de prevenire şi combatere a gleizării, pseudogleizării şi salinizării solurilor
- Lucrări de fertilizare a solurilor: aplicarea îngrăşămintelor (chimice şi naturale) şi
amendamentelor
- Lucrări de ameliorare a pajiştilor naturale: sistematizarea păşunatului, aplicarea de
îngrăşăminte, supraînsămânţarea.
3.3. Degradări de teren pe valea Glajeriei
Degradările de teren constituie problema importantă în cercetarea pluridisciplinară.
Faptul că se află în sfera preocupărilor a numeroase discipline stiinţifice şi tehnice este

95
urmarea firească a diversităţilor lor, ele fiind generate de procesele geomorfologice,
pedologice, geologice, hidrologice şi antropice, fiecare într-o gamă largă de tipuri. În acelaşi
timp interesul multilateral pentru studiul degradărilor de teren provenite din considerente
uneori irecuperabile, diferitelor sectoare de activitate economico-socială: agriculturii,
silviculturii, aşezărilor omeneşti, căilor de comunicaţie, construcţiilor.
Dacă geomorfologia, geografia şi pedologia sunt ştiinţe cu rolul principal de elucidare
a mecanismelor genezei şi evoluţiei diferitelor categorii de degradare a terenurilor (eroziune,
deplasări de mase, gleizere, salinizare, podzolire) disciplinele tehnice (agrotehnica,
hidrotehnica, geotehnica) au calitatea de a aborda, pe fundamentele teoretice, aspectele
inginereşti legate de prevenirea şi combaterea lor.

Procese de
degradare a
terenurilor în Bucegi-
Valea Glăjăriei

Atât în plan ştiinţific cât şi în cel aplicativ s-a acumulat o valoroasă experienţă, prin
cercetările efectuate de către instituţiile de învăţământ superior, universitar, institutele de
cercetări şi proiectare specializate, staţiunile experimentale, dar şi realizarea unor importante
lucrări de indiguire, desecări, irigaţii, de regularizare a râurilor şi de corectare a a torenţilor, de
combatere a porniturilor de teren, de ameliorare şi valorificare a solurilor erodate, salinizate,
nisipoase şi podzolice. Bibliografia ştiinţifică şi tehnică pe tema degradărilor de teren,
devenită de-a lungul anilor deosebit de bogată, atestă nivelul înalt atins de cunoaşterea acestor
fenomene, în soluţionarea problemelor practice complexe ce le ridică.
Pentru a ajunge la actualul stadiu al cunoaşterilor teoretice despre degradări de teren
avea să fie parcursă o cale îndelungată, ale cărei începuturi se găsesc în cea de a doua parte a
secolului al-XIX –lea.

95
 Studiile de geologie dinamică, hidrogeologie, geomorfologie şi pedologie, pe măsura
aprofundării lor şi în funcţie de destinaţia lor practică se ocupă de anumite categorii de
degradări, deosebite de eroziunea solului, de alunecările de teren şi excesul de apă.
Rezultatul cercetărilor geologilor şi pedologilor asupra proceselor de distrugere a
terenurilor sunt consemnate în „Dările de Seamă Anuale” ale Institutului Geologic. Un pas
important s-a făcut în direcţia îmbunătăţirii metodelor de cartografie a terenurilor degradate
trecându-se la detalieri mult solicitate în activitatea practică.
Degradările de teren se produc într-o gamă extrem de largă, aceasta afectând spaţii
vaste cu folosinţe economice dintre cele mai variate. Se evidenţiază astfel ampla desfăşurare a
premiselor favorabile apariţiei şi manifestării proceselor de degradare a terenului în
concordanţă cu ariile de hazard natural ridicat (geomorfologic şi climatic) şi cu arealele care
suportă cele mai tari presiuni urmate în peisaj.
Terenurile în pantă cu folosinţă afectate de pluviodenudare şi eroziune areală
însumează circa 3 milioane ha, iar suprafaţa antrenată în sfera eroziunii în adâncime este de
0,36 milioane ha. Alunecările se asociază acestora pe circa 0,75 milioane ha. Terenurile în
pantă cu pericol de eroziune ocupă aproximativ 8,7 milioane ha. Terenurile cu exces de apă
ocupă 1,7 milioane ha, din care 0,7 milioane ha sunt puternic şi excesiv afectate, cu soluri
periodic sau permanent înmlaştinate.
Suprafaţa ocupată de soluri salinizate este de circa 0,5 milioane ha jumătate având
saturare excesivă. Terenurile cu soluri nisipoase, în pericol de a fi supuse deflaţiei şi chiar
erodate eolian deţin 266.000 ha.
Potenţialul natural de degradare a terenurilor, forţele declanşatoare (naturale,
antropice) tipologia proceselor de degradare care rezultă, şi ponderea terenurilor degradate
prezintă mari diferenţieri în funcţie de unităţile morfologice principale şi de etajele fizico-
geografice individualizate pe verticală celor 2543 m ai edificiului morfostructural românesc ca
medii morfologice şi pedogenetice distincte.
La aceasta adăugăm o altă însuşire caracteristică aceea a variabilităţii spaţiale a
aspectelor considerate anterior în limitele aceleiaşi unităţi majore, conturarea de areale
intrazonale şi azonale în contrast cu fondul zonal datorită gradului mare de diversificare a
condiţiilor fizico şi economico-geografice.

95
 În domeniul etajului alpin degradările de teren cu largă răspândire în intensitate sunt
generate de procesele crionivale şi torenţiale, de podzolire. În etajul montan propriu-zis
terenurile sunt distruse dominant de eroziunea fluvio-torenţială şi pe spaţii mai restrânse (cele
neacoperite cu păduri) de deplasări de masă iar dintre procesele care intervin în solificare,
efecte negative ample generează podzolirea şi pseudogleizarea. În munţi predomină
degradările produse de eroziunea exercitată de apele curgătoare şi deplasări în masă
(pornituri ), în plus modelarea actuală, care în condiţii naturale are loc în general lent fără
distrugeri grave este intensificată în anumite părţi ale munţilor (cele deposedate de păduri
îndeosebi) până la nivelul eroziunii accelerate datorită gradului înaintat şi defectuos de
artificializare a cadrului geografic.

Fenomene de
degradare a
terenului
datorate
construirii
haotice

În timp declanşarea şi intensificarea proceselor de degradare înregistrează caracter

sezonier şi accidental, ca un reflux al ritmului anotimpual, marcat frecvent de abateri, al
climatului temperat continental specific ţării noastre. Primăvara îndeosebi, vara şi toamna se
produc majoritatea fenomenelor de distrugere a terenurilor, iarna fiind mai sporadice şi mai
puţin grave. Declanşarea şi manifestarea proceselor de degradare se afla în mare parte sub
condiţionarea modului de folosinţă a terenurilor. Cele mai afectate sunt terenurile supuse
păşunatului excesiv, defrişărilor.
Climatul rece şi umed impune munţilor înalţi o modelare prin sistemul crionival şi o
solificare tip alpin. Determinată de forţe care în mod natural sunt puternice, procesele
periglaciare actuale (gelivaţia, nivaţia) îşi exercită acţiunea dominantă sezonier în
anotimpurile de tranziţie, ele îşi continuă activitatea modelatoare şi distructivă şi în scurt pe
perioada de vară, dar nu cu aceea perseverenţă şi tărie, rolul şi locul lor fiind luat acum de
eroziunea torenţială, care preia de fiecare dată un teren subminat.

95
 O dinamică anotimpuală prezintă şi solificarea, mai activă fiind în intervalul cald al
anului.
Degradări de teren cauzate de procesele crionivale
Asocierea spaţio temporală în moduri diferite a factorilor potenţiali şi a forţelor
declanşatoare conduc la manifestarea unei multitudini de procese crionivale. Astfel substratul
geologic geliv (conglomerate, gresii, calcare, şisturi cristaline), împreună cu învelişul vegetal
şi stratul de sol profund, cu climatul aspru, fac posibil impactul dur dintre temperatura aerului
(cu valori negative mai mult de jumătate din an şi care oscilează frecvent în anotimpurile de
tranziţie, în jurul punctului de îngheţ al apei) şi rocă, generând gelifracţia ca proces
caracteristic al periglaciarului actual.
Gelifracţia afectează puternic spaţiile cu roca la zi, lipsite de acoperământul
depozitelor de cuvertură al solului şi vegetaţiei. Ele corespund crestelor, martorilor de
eroziune şi abrupturile tecto-erozive, care exclud formarea acestor pături naturale. Absenţa lor
de pe unele suprafeţe este şi consecinţa proceselor torenţiale sau nivale intense într-o măsură
anumită cu condiţionarea antropică. Intensitatea gelifracţiei depinde de profunzimea şi
densitatea reţelei de fisuraţie iniţiale şi dobândire a complexelor geologice, de gradul de
gelivitate a rocilor.

Rezultatel
e
proceselor
crionivale
în
abruptul

Conglomeratele, calcarele, şisturile cristaline sunt intens tectonozate având un

coeficient de fisuraţie şi de permeabilitate ridicat şi o susceptibilitate naturală la gelifracţie.
În mod direct efectele negative ale dezagregării prin îngheţ-dezgheţ constau în slăbirea
coeziunii rocilor şi a stabilităţii substratului geologic, putând fi periclitată durabilitatea
amenajărilor aferente. Totuşi singular gelifracţia are un rol redus, dar indirect şi prin asocierea
genetică, pregătind acţiunea proceselor de alterare chimică şi biologică, a proceselor
gravitaţionale şi erozive, îşi arată din plin acest caracter.

95
 Astfel liniile de fracţionare a rocilor, dobândite prin dezagregare, facilitează
complexele şi intimele mecanisme ale alterării, grăbind intrarea materiei în mişcare pe pantă.
Fisurarea – desprinderea - prăbuşirea sau rostogolirea gelifractelor duce la formarea
“câmpurilor de piatră” a torenţilor de pietre sau grohotişurilor, toate laolaltă determină
considerabile distrugeri pe terenuri ocupate cu păşuni alpine, diferite amenajări turistice.
Aliniamentele curgerilor de pietre sunt preluate de avalanşe şi de scurgerile torenţiale de vară
care accentuează distrugerile de terenuri.
Gelivaţia continuă şi dezintegrarea fracţiunilor, eluviilor sau deluviilor în stabilitatea
relativă, atinge şi roca în situ dar efectele sunt minime. Intensitatea sa este mai mare numai
acolo unde roca aflorează, respectiv în spaţiul martorilor de eroziune.
Suprafeţele slab înclinate din munţi nu sunt ferite însă de degradări prin procese de
solifluire, dar efectele lor sunt mai puţin grave. Deasemenea şi terenurile afectate de formarea
marghilelor dense şi mari le apreciem ca fiind într-o anumită măsură, depreciate, deoarece
gradul mare de neregularitate şi formaţiunea scheletică a solului adusă la zi provoacă
dificultăţi în exploatarea pastorală a vegetaţiei. Foarte obişnuite sunt cărăruile apărute pe
curbele de nivel datorită păşunatului. Disecarea învelişului de vegetaţie şi de sol favorizează
procesele torenţiale ale curgerii apei şi eroziunea pe pante.
Degradarea terenurilor de către eroziunea torenţială
Elementele naturale se caracterizează prin trăsături cantitative care, cumulate, dau un
potenţial favorabil şi pentru acţiunea proceselor de eroziune prin scurgerea torenţială a apelor
pe versanţi.
Astfel însumarea spaţială a pantelor accentuate şi lungi cu pături uşor erodabile
(scoarţa de alterare, diferite depozite de cuvertură, stratul de sol) cu învelişul pajiştilor (care nu
este o pătura redutabilă în faţa eroziunii), în condiţiile climatice specifice (ne referim la
precipitaţii) permite declanşarea şi expansiunea în timpul verii a eroziunii torenţiale, se ştie că
forţa eroziunii pe versanţi este direct proporţională cu intensitatea precipitaţiilor, cu înclinarea
şi lungimea pantei şi invers proporţională cu capacitatea de infiltraţie, de reţinere, a solului,
depozitele de cuvertură şi rocii de bază cu posibilităţile de reţinere şi de rezistenţă ale
învelişului vegetal. Fenomenul, având loc sub forma spălării, ogăsirii şi ravenării este deosebit
de energic la obârşia reţelei hidrografice, fapt ce se concretizează în degradarea terenurilor din
bazinele de recepţie, în degradarea esteticii peisajului ca resursă naturală.

95
 Trecere de la eroziunea torenţială tipică cu activitate de doar trei luni pe an (iunie-
august ) la eroziune fluvio-torenţială continuă dar cu mari fluctuaţii de intensitate.
Suprapunerea sezonieră a eroziunii torenţiale cu procesele crionivale este o cauză a extensiunii
spaţiale şi a intensităţii mari a degradărilor de teren din munţi.
De extinderea şi manifestarea accentuată a eroziunii în domeniul golurilor alpine se
face răspunzător şi omul, prin practicile necorespunzătoare de utilizare a resurselor acestui
spaţiu. Enumerăm dintre acestea pe cele mai des întâlnite: distrugerea jnepenişurilor,
defrişările la limita superioară a pădurilor, suprapăşunatul, trasarea şi realizarea inadecvată a
drumurilor şi a potecilor turistice, neîntreţinerea lor. Toate favorizează concentrarea scurgerii
şi şuvoaie, de unde şi intensificarea energiei sale cinetice şi a capacităţii de eroziune.
Efectele eroziunii torenţiale se transmit în aval pe arterele hidrografice, în tot spaţiul
muntos şi dincolo de limitele sale sub următoarele aspecte morfohidrografice: intensificarea
scurgerilor lichide sau solide, accentuarea caracterului torenţial al eroziunii fluviatile,
amplificarea aluvionării albiilor şi al colmatării lacurilor de reţinere, mărimea prezenţei
viiturilor şi a riscului inundaţiilor. Cu atât mai mult se impune grija deosebită în folosirea
potenţialului natural.
Eroziunea terenurilor prin scurgerea de vară a apelor diferă de la unele masive la altele
şi chiar în acelaşi masiv în funcţie de variaţiile condiţiilor naturale şi de specificul
modificărilor antropice. Este suficient să ilustrăm acestea cu unele aspecte semnificative
întâlnite în Leaota, Bucegi, Gârbova.
În flancul prahovean al Masivului Bucegi, substratul conglomeratic dur şi permeabil,
afloarea capetelor de strat se opun evoluţiei rapide a văilor obsecvente la nivel de bază local
oferit de Prahova. Energia de relief şi panta atât de pronunţată au înfrânt opoziţia structurii şi
litologiei, încât obârşiile acestora, care funcţionează şi ca traiecte de avalanşe, au străpuns
frontal cuestic, evoluând activ în domeniul suprafeţelor structurale. Astfel, Valea Albă, Valea
Jepilor, Valea Urlătoarei, Valea Babei, Valea Peleşului au intrat în lupta directă cu reţeaua
aferentă Izvorului Dorului şi Ialomiţei. În unele locuri dintre Furnica şi Babele obârşiile
tributarilor Prahovei şi Izvorul Dorului sunt foarte apropiate, ba chiar intercalate. Aceste
fenomene morfogenetice se înscriu în peisaj prin intense degradări de teren.

95
 Deprecierea terenurilor prin alterarea chimică şi turbificare
Alterarea chimica şi biologică sunt procese cu desfăşurare lentă în condiţiile de climă
şi vegetaţie, este natural ca ele să fie avantajate pe suprafeţe mai slab înclinate acoperite
tocmai de aceea de scoarţa de alterare, de sol şi vegetaţie care odată constituite întreţin şi
amplifică procesele generatoare.
Descompunerea chimică se intensifică în arealele calcarelor (Bucegi ). Dar modelarea
carstică în dinamica actuală a coroziunii, are totuşi minore consecinţe negative în utilizarea
terenurilor, cu atât mai însemnate sunt efectele clastocarstului.
Pe de altă parte predominarea dezagregării fizice, lenta alterare chimică şi biologică
fac dificilă sau pe alocuri imposibilă solidificarea. Condiţii mai prielnice pentru aceasta există
pe suprafeţele cu mică înclinare cu scoarţa de alterare profundă, evoluată. Prin urmare acolo
unde se găsesc solurile slab dezvoltate cu profil subţire de tip A-AR(Bv) având material
scheletic abundant şi conţinut redus de humus, deci o fertilizare scăzută.
Pe acest fond edafic slab productiv (podzoluri humico-feriiluviale, podzoluri
feriiluviale, sol brun acid) se conturează mici areale cu fenomene de turbificare (în văile de
altitudine, pe suprafeţele cu înclinare redusă) cu formarea de soluri turbogleice şi soluri
turboase. Mai semnalăm ca procese de solificare intrazonale pe cele litomorfice care au
generat rendzine şi pseudorendzine (pe calcare, respective pe conglomerate calcaroase, pe
greso-calcare, marno-calcare) cu calităţi naturale inferioare.
Degradări de teren generate de eroziunea fluvio-torenţială
Reţeaua hidrografică este nu numai agentul modelator principal, ci şi o forţă generală
şi puternică de distrucţie a terenurilor şi a amenajărilor aferente. Deşi cu acţiunea concentrată
liniar pe fundul văilor, apele curgătoare îşi exercită comanda morfogenetică asupra totalităţii
teritoriului muntos. Pe această linie evolutivă, eroziunea fluviatilă şi torenţială devin cauzele
cele mai obişnuite declanşării proceselor gravitaţionale. Marea capacitate de modificare a
reliefului şi de distrucţie a terenurilor pe care o posedă apele de munte este dată de energia
cinetică superioară concentrată în albii. Aceasta, la rândul ei, este rezultatul scurgerii
abundente (10-35 l/s/km2) şi fluctuante (cu un maxim de primăvară în mai şi cu frecvente
viituri de vară şi toamnă), pantei accentuate a profilului longitudinal (în zona de izvoare 20-60
m/km, în defilee 2-10 m/km), dar în depresiuni şi bazinete sub 1,5 m/km, gradului de
rugozitate sporit al patului albiei (în sectoarele superioare, în chei şi defilee).

95
 De aceea, generează o intensă eroziune în adâncime şi un transport masiv de materiale.
Acolo unde panta se reduce considerabil (în sectoarele depresionare), forţa eroziunii verticale
diminuează până la anulare, ponderea trecând de partea aluvionării şi eroziunii laterale.
Aspectele menţionate atestă că procesele fluvio-torenţiale şi degradările de teren
generate de ele se deosebesc între colectori şi reţeaua afluenţilor de diferite ordine.
Dinamica hidroeroziunii este mult mai eficace de-a lungul reţelei secundare de ordin
inferior, incomparabil mai vastă şi mai densă (2-3 km/km 2) şi care acoperă cu acţiunea sa
permanentă culmile muntoase până la aproximativ 1600-1700 m. Cauzele acestei amplificări
morfodinamice rezistă în talvegurile puternic înclinate (în medie, la obârşii, 20-60 m/km, dar
local, la bordura unor sinclinale suspendate depăşesc 100 m/km), cu frecvente ruperi de pantă
în regimul scurgerii de tip torenţial. Drept urmare, pe cursurile periferice sunt caracteristice
eroziunea în adâncime şi transportul materialelor astfel rezultate şi a celor ajunse în albie prin
efectul gravitaţiei. Ele câştigă în amploare la apele mari. În aceste momente, şuvoaiele,
propagându-se cu mare viteză, ajutate fiind şi de încărcătura voluminoasă şi grosieră, rup cu
putere din propriul pat de scurgere, dislocă malurile şi baza versanţilor, generând surpări sau
alunecări. Prin asemenea acţiuni, dar şi prin abandonarea materialelor pe traiectul albiilor şi în
spaţiile limitrofe, prin dezvoltarea conurilor de dijecţie la debuşarea în colectori, pot fi distruse
terenuri ocupate cu păduri, cu păşuni şi fâneţe, pot fi avariate căi de comunicaţie, diferite
construcţii din vetrele localităţilor.
Decurge de aici necesitatea regularizării scurgerilor şi a aducerii eroziunii în limitele
manifestării lente prin lucrări hidrotehnice şi silvotehnice practicate atât în profil longitudinal,
cât şi pe versanţi. Numai după aceea vor putea fi rezolvate optim aceleaşi probleme pe văile
colectoare. Amenajarea complexă şi integrală a bazinelor hidrografice reclamă, în fapt,
corelarea acestor lucrări.
Pe arterele principale, procesele fluviatile sunt mai complexe, caractere ce se transmit
şi asupra degradărilor de teren.
În ansamblu, rămâne dominantă eroziunea în adâncime, dar intensitatea ei este
variabilă în profil longitudinal, nu atât din cauza debitului în creştere spre aval, cât mai ales în
cea a alternării sectoarelor cu pante contrastante. În acelaşi sens fluctuează, ca tip şi pondere,
toate celelalte procese ale eroziunii fluviale, procesele morfohidrografice în general.

95
 Adâncirea patului albiei, subminarea bazei versanţilor prin eroziune-evorsiune
determină declanşarea ori accentuarea unor surpări sau alunecări, care afectează depozite
superficiale sau chiar roca subiacentă.
La viituri, aceste porţiuni de vale îngustă sunt susceptibile de a fi inundate datorită
secţiunii transversale reduse a albiilor, curburi mari a cursurilor (în unele cazuri, meandre
încătuşate) care fac dificilă evacuarea debitului numai prin albia minoră. Pe această cale sunt
periclitate sau avariate de forţa apelor mari drumurile şi căile ferate, reţelele electrice, aşezările
omeneşti care urmăresc de aproape cursurile marilor râuri, ceea ce solicită lucrări costisitoare
de apărare şi consolidarea malurilor de stabilizare a versanţilor.
Procesele morfohidrografice şi degradările de teren cauzate de ele iau alte însuşiri în
sectoarele cu pantele mult reduse, acestea corespunzând cu fundurile bazinetelor de eroziune
diferenţială şi, pe o scara mult mai amplă, depresiunilor intercarpatice. Aici sunt caracteristice
aluvionările în albia minoră şi majoră (luncile au căpătat extensiune în ariile respective),
meandrările, despletirile şi părăsirile de cursuri, revărsările şi inundaţiile, procese care
afectează spaţii întinse, cu folosinţe economice importante sau apte pentru acestea.
Fenomenele indicate au largă răspândire şi pentru faptul că depresiunile conturează
zone de convergenţă hidrografică. Pe de altă parte, izvoarele numeroase, apărute la periferia
glacisurilor şi piemonturilor de la contactul fundului depresiunilor cu rama montană,
generează o reţea minoră parazitară, dar şi o alimentare abundentă a pânzelor freatice şi a
râurilor.
Un curs pozitiv în morfodinamica fluviatilă, în sensul diminuării sau înlăturării
degradărilor de teren, introduc lacurile de retenţie, create pe tot mai multe artere hidrografice.
Regularizarea scurgerii reduce din capacitatea erozivă şi de transport, din posibilitatea de
supraîncărcare a albiilor cu aluviuni şi de inundare a luncilor în sectoarele din avale de baraje.
Totodată, înălţarea bazei locale de eroziune diminuează intensitatea eroziunii în adâncime şi
puterea de propagare regresivă a acesteia, dar avantajează acumularea, în special la debuşarea
în lacurile respective. În condiţiile în care impulsul noii baze de eroziune nu a ajuns până în
sectorul superior al tributarilor, eroziunea de aici, fiind încă puternică, furnizează cantităţi
mari de materiale. Acumularea, transmisă din avale, va reduce treptat panta profilului
longitudinal, impunându-i un nou echilibru dinamic. Amintim, însă, că aceste procese prezintă
fluctuaţii în timp, în funcţie de oscilaţiile oglinzii lacurilor de acumulare.

95
 Degradări de teren provocate de pornituri
Nu sunt rare cazurile de degradare a terenurilor de către procesele de deplasare, mai
ales de surpări şi alunecări, care antrenează solul, depozitele de cuvertură (cele deluviale, în
general) şi chiar formaţiunile din substrat. Susceptibilitatea naturală la pornituri este dictată, în
primul rând, de condiţiile geologice, hidrogeologice şi geomorfologice specifice.
Considerându-le ca atare, se desprinde faptul că potenţialul de deplasare este mai mare
în munţii flişului paleogen şi cretacic şi mult mai redus în munţii cristalino-mezozoici şi
eruptivi. Dimpotrivă, pădurea, cu maximă extindere în acest spaţiu, reduce din acest potenţial,
ea îndeplinind un rol esenţial în păstrarea echilibrului versanţilor. Există, însă, situaţii în care
nici vegetaţia forestieră nu se dovedeşte totdeauna eficace în stăvilirea deplasărilor de teren,
îndeosebi a celor masive, dar şi a celor superficiale generate de o pantă exagerat de mare.
Oricum, este evident că acolo unde pădurea a fost înlăturată, fără a fi fost efectuate
replantări imediate, procesele de deplasare, ca şi cele de eroziune torenţială au luat amploare.
Tot astfel, terenurile în pantă ocupate de fâneţe şi păşuni secundare conturează arealele cele
mai afectate de pornituri. Ele se concentrează pe rama depresiunilor, pe versanţii văilor
principale, ca domenii intens populate şi utilizate economic, dar mai ales în bazinele de
recepţie despădurite, unde şi eroziunea torenţială este intensă.
Un factor general de declanşare a surpărilor şi alunecărilor este eroziunea fluviatilă şi
torenţială, foarte intensă în perimetrele menţionate anterior. Eroziunea laterală-evorsiunea
subminează malurile, baza teraselor sau versanţilor. La apele mari, sectoarele de subsăpare şi
de punere în mişcare gravitaţională a terenurilor devin mai numeroase, iar dinamismul
proceselor considerabil accentuat. Iniţiate în baza versanţilor, surpările şi alunecările au
tendinţa de a se propaga către partea superioară a lor, ceea ce presupune ca măsurile de
prevenire şi combatere să se întreprindă cu promptitudine. Pregătirea şi declanşarea

Procese de versant
şi
pluviodenudaţiona
le în zona studiată

95
alunecărilor în diferitele puncte ale profilului versanţilor se produc cel mai adesea pe calea
infiltrărilor abundente, care determină supraumectarea, plastificarea orizonturilor marno-
argiloase şi depăşirea rezistenţei la forfecare şi a greutăţii-limită a formaţiunilor geologice.
Acestea sunt alunecările masive, profunde.
Tot prin supraumezire, la desprimăvărare îndeosebi, poate fi mobilizat şi solul. Acest
fenomen se numeşte solifluire. Mai amintim şi un alt mod de declanşare a unor surpări de
alunecări, deşi este limitat spaţial. Este vorba de abraziunea care subminează ţărmurile
lacurilor de acumulare.
Caracteristice şi larg răspândite sunt porniturile în munţii flişului. Stratificaţia specifică
(în general o alternanţă de gresii şi şisturi marno-argiloase, dar în particular deosebit de
variabilă, succesiunea ritmică a orizonturilor acvifere şi acviclude, cutarea strânsă,
tectonizarea accentuată a formaţiunilor constitutive, grosimea mare a deluviilor (în general,
pleistocene şi postglaciare) care îmbracă versanţii, facilitatea dezagregării şi alterării
complexelor litologice, în sfârşit, înclinarea pronunţată a pantelor sunt trăsături care fac ca
munţii flişului cretacic şi paleogen să fie predestinaţi producerii porniturilor de teren.
În munţii alcătuiţi din şisturi cristaline se remarcă, de asemenea, deplasări ale
deluviului şi ale substratului pe planuri de şistuozitate, care, fiind locurile celei mai eficace
alterări, devin suprafeţe ale coeziunii şi stabilităţii minime ale rocilor şi produselor lor de
alterare. Aceste fenomene sunt frecvent întâlnite pe versanţii complet despăduriţi şi care,
datorită declivităţii mari şi foarte mari, apărută în procesul modelării fluviatile, nu pot menţine
integritatea păturii de sol, a celei deluviale şi chiar a rocii în situ. Spaţiile respective trebuie
grabnic reîmpădurite, asigurându-se astfel instaurarea unui nou echilibru de versant,
prevenindu-se totodată, tendinţa de dezvoltare a scurgerii şi eroziunii torenţiale nu numai în
bazinele de recepţie, ci şi pe traiectele colectorilor.
Înrăutaţirea calităţii terenurilor prin acţiunea proceselor de descompunere a rocilor
În domeniul montan, degradările de teren cauzate de procesele de alterare sunt limitate.
În primul rând, faţă de etajul alpin, dezagregarea fizică pierde din eficacitate sub protecţia
termoregulatoare a pădurilor.
Dintre procesele alterării chimice, considerată acum sub raport geomorfologic,
subliniem doar dizolvarea, care găseşte condiţii deosebit de favorabile în munţii calcaroşi.
Carstificarea, prin evoluţia de suprafaţă şi de adâncime, conduce la creşterea indicelui de

95
neregularitate a suprafeţei topografice (este vorba de dezvoltarea lapiezurilor, dolinelor,
avenurilor), la apariţia riscului de prăbuşire a peşterilor, la înlocuirea drenajului superficial cu
cel subteran, la aridizarea terenurilor cu implicaţii negative în planul folosinţelor.
Sub învelişul vegetaţiei montane (forestiere şi ierboase) şi în climatul răcoros şi umed,
alterarea chimică şi biochimică, ca procese de solidificare, se intensifică, dar fără să determine
înrăutaţirea generală a calităţilor naturale ale solurilor zonale, şi aşa mediocre. Numai local,
aceste procese iau direcţii şi ritmuri contrare unităţii zonale, soldate cu apariţia solurilor
intrazonale, totdeauna cu fertilitate inferioară clasei zonale în care se interpun.
Humificarea materiei organice, în munţii mici şi mijlocii mai abundentă, determină şi
accentuarea alterării chimice prin acţiunea acizilor huminici. În mediul acid întreţinut de
descompunerea litierei, alterarea silicaţilor, debazificarea, decarbonatarea, formarea şi
acumularea de humus acid, podzolirea sporesc în intensitate dinspre poalele munţilor, cu
păduri de fag, spre părţile lor mai înalte, învelite în molidişuri. Ca urmare, şi solurile se
diferenţiază pe verticală, de jos în sus, în felul următor: soluri brune, uneori slab sau moderat
podzolite, soluri brune acide şi argiloiluviale brune podzolite, soluri brune podzolite. Toate
acestea, soluri zonale fiind, prezintă o fertilitate în general slabă, dar care diminuează treptat
spre înălţimi. Se remarcă ca podzolirea, în diferite grade, este caracteristică solidificării din
etajul montan. Ea este mai intensă pe suprafeţele cu înclinare mai redusă, permiţând o
circulaţie descendentă activă a soluţiei solului, eluvierea coloizilor şi a bazelor din orizontul
A, care înregistrează astfel o mărire a conţinutului de siliciu şi deci, a acidităţii. Mai mult,
iluvierea componentelor respective în orizontul B, care devine impermeabil, face ca
podzolirea să fie secondată de gleizere, de asemenea, un proces negativ.
Pe spaţii mici, dar diseminate, pedogeneza a fost (şi este) direcţionată pe o cale
deficientă, solurile astfel formate având o fertilitate inferioară celor zonale, unele fiind
improprii utilizării. Asemenea modificări de la linia şi ritmul zonal al solidificării produc
compoziţia mineralogică a rocii parentale şi excesul de umiditate. Dintre solurile litomorfe
amintim rendzinele, dezvoltate pe calcare, şi andosolurile, evoluate pe andezite.

95
 Legenda

Zona
studiată

95
 Capitolul 4
4.1. Bazinul Glăjerie pozitie, limite, caractere generale
Bazinul hidrografic Glăjerie se află în nordul munţilor Bucegi, intrând cu aproximativ
o treime din suprafaţa sa în Clăbucetele Predealului. La nivelul României, bazinul cu o
suprafaţă de 20,5km2 (adică 0,008% din suprafaţa României) ocupă un areal aflat în sudul
municipiului Braşov, cumpăna de ape a bazinului identificându-se pe o porţiune de 3,8 km cu
limita dintre judeţele Braşov şi Prahova. Bazinul are o orientare predominant sud-nord,
coborând (în linie dreaptă) pe o distanţă de 6,27km şi cu o lăţime maximă de circa 5,18km de
la altitudinea maximă de 2490m la aproape 830m în zona de confluenţă cu Ghimbavul.
Bazinul râului Glăjerie are un perimetru de 20,17km2 şi o lungime de la izvoare la
confluenţă de 5,56 km. Bazinul este foarte asimetric, afluenţii de stânga fiind cu mult mai
lungi decât cei de dreapta. În cursul său superior râul Glăjerie are ca afluenţi râuri scurte, valea
Bucşoiului (2,42km), vâlcelul Bucşoiului (1,33 km), vâlcelul Îndrăcit (0,71 km), valea Rea
(1,58 km) pe stânga şi văile Nisipu (0,95 km), valea lui Ţimen (0,76km), vâlcelul Dihamului
(1,52km), valea Armăsarul (1,16km) pe dreapta. După confluenţa cu aceste fire de vale, răul
Glăjerie primeşte pe partea dreaptă doi mari afluenţi – valea Mălăieşti (6,36km) la altiutudinea
de 880m şi după un parcurs de 160m valea Ţigăneşti lungă de 6,61 km, confluenţa fituîndu-se
la altitudinea de 870m. Extinderea acestor două văi care sunt mai lungi atât decât râul colector
Glăjerie cât şi decât afluenţii Glăjeriei de pe partea dreaptă imprimă o pronunţată notă de
asimetrie bazinului.
Ghimabvul este râul care adună toate apele abruptului nordic al Bucegilor, deci şi valea
Glăjeriei, izvorând din Platforma Predeal, cu obârşia situată la altitudinea de 1354m, în zona
muntelui Diham, mai precis de sub şaua Baiului ce uneşte vârful Baiului (fără legătură cu
munţii omonimi,se mai numeşte şi Dihamul – 1581,8m) de vârful La Cleşte (1461m).
Ghimbavul (cunoscut şi sub denumirea de Ghimbăşel) este afluent de stânga al Oltului,
desfăşurându-se pe o lungime de 49,8 km, şi având o suprafaţă a bazinului hidrografic de
434,5 km2 (“După primirea pe stânga a Văii negre, în Olt se varsă Ghimbăşelul sau
Ghimbavul, care izvorăşte de sub poalele nordice ale masivului Bucegi”

95
 Râul Glăjerie se varsă în râul Ghimbav aparţinând sistemului hidrografic al Râului Olt.
În sistemul Horton-Strahler este un bazin de ordinul 4, în ierarhizarea râurilor de suprafaţă
bazinul Glăjerie făcând parte din categoria bazinelor foarte mici; izvorăşte de sub şaua de la
Pichetul Roşu şi primeşte cei mai mari afluenţi de pe partea stângă, şi anume văile Mălăieşti şi
Ţigăneşti, Velicanul, vărsându-se după un parcurs de 5,56km în valea Ghimbavului, puţin
după ce trece pe sub ultimul pod de pe parcursul său, pod peste care trece drumul ce coboară
de pe valea Ghimbavului spre Râşnov, sub versantul sud vestic al dealului Stănicica
(1008,5m).
Bazinul hidrografic al văii se învecinează la est cu bazinul Prahovei, mai precis limita
este faţă de bazinul văii Morarului, vale afluentă a văii Cerbului (tributară Prahovei). În rest
bazinul Glăjerie se învecinează cu bazine hidrografice de ordine mai mici (bazinul
Pănicerului, bazinul văii Poarta, bazinul văii Gaura) aparţinând tot de bazinul Oltului.
Structura Parcului National Bucegi
Delimitare interioara
Rezervatii naturale Categori Tipul Suprafata
Total Din care padure
a
(ha) (ha)
Abruptul Prahovean IV complexa 3026 1521
Abruptul Nordic IV complexa 2191 1250
Tiganesti Saura I complexa 1343 453
Abruptul Vestic IV complexa 1045 522
Platoul Strunga – I complexa 432 126
Horoaba
Cocora Babele IV botanica - 196 50
geomorfologica
Tataru IV complexa 343 308
Sfanta Ana I botanica - geologica 8 -
Coltii lui Barbes IV complexa 1513 1406
Scropoasa-Zanoaga V complexa 1080 1056
Ratei-Lespezi IV geologica 1230 1230
-geomorfologica
Plaiul Motilor IV geologica 21 -
Coltii Obarsiei IV geomorfologica 54 -
Jnepenisul Piatra V botanica 103 -
Arsa
Dichiu II forestiera 175 175

95
Turbaria Laptici I botanica - forestiera 11 11

4.2. Unitatile morfografice ale versantului

“Eterogenitatea evidentă a regiunii Bucegilor face ca individualităţile orografice să
poată fi distinse cu multă uşurinţă” (Emm. De Martonne)
Culmile din bazinul Glăjerie sunt constituite din complexul de spinări înalte şi în bună
parte stâncoase, ce se ramifică radiar din platoul Vârfului Omu (2507m), şi anume Creasta
Bucşoiului, denumită şi Bucşoiul Mare, spre nord, nord-est (care lasă spre est Creasta
Bucşoiului Mic, numită şi Creasta Balaurului) şi culmea Scara spre vest. Din aceasta se
ramifică spre nord culmea danteletă a Padinei Crucii (din vârful omonim), iar din Vârful Scara
în aceeaşi direcţie Culmea Ţigăneşti, din care se desprinde către nord Piciorul Velicanului.
Cuprins între valea Glăjeriei (est), valea Mălăieşti (vest), şi valea Morarului (sud), Bucşoiul
constituie, prin marea varietate a reliefului şi întinsele perspective ce le oferă, cel mai
însemnat munte din grupul culmilor nordice. Străjuind colţul de nord-est al Bucegilor, imensa
piramidă de piatră a vârfului Bucşoiu domină înălţimile înconjurătoare. Caracterul piramidal al
muntelui nu se observă foarte bine din bazinul Glăjerie, ci mai degrabă de pe orice “clăbucet”
din faţa Bucegilor, de exemplu din zona cabanei Belvedere. Vârful Bucşoiu (2492m), situat la
nord de vf. Omu, este legat de acesta printr-o creastă care are două denivelări adânci
(Curmătura Morarului şi Curmătura Bucşoiului).
Din vârf se desprinde către nord, Creasta Bucşoiului Mare, iar de la baza sudică a
vârfului, Creasta Balaurului (Creasta Bucşoiului Mic), paralelă cu creasta Morarului de care
este despărţită de valea Morarului (aparţinând bazinului Prahovei).
Bucşoiul Mic (Creasta Balaurului) formează cumpăna apelor dintre bazinele văii
Prahovei şi văii Oltului (de care aparţine bazinul Glăjerie). Această cumpănă se continuă
prinrtr-o şa ce coboară în şaua Căpăţânii Porcului (şaua de la Pichetul Roşu). De sub flancul
estic al vârfului Bucşoiu se formează valea Bucşoiului.
Aceasta trece în partea superioară printr-o serie de hornuri, primeşte pe dreapta două
vâlcele cu caracter alpin (Vâlcelul Grohotişului şi Vâlcelul Portiţelor), iar după ce traversează
Poiana Bucşoiului coboară spre Valea Glăjăriei cu care confluează.
Creasta Bucşoiului Mare se desfăşoară către nord şi ia sfârşit deasupra confluenţei văii
Glăjeriei cu valea Mălăieşti. Flancul ce scapă din valea Glăjeriei spre valea Malăieşti,
formează o zonă stâncoasă şi abruptă, foarte frământată, acoperită în porţiunea inferioară cu

95
întinse jnepenişuri întrerupte de ţancuri stâncoase. Flancurile sudice şi estice ale Bucşoiului
sunt însă străbătute de numeroase brâne, care confluează pe Faţa Bucşoiului în pajişti largi.
Cele mai importante sunt Brâna Mare a Bucşoiului şi Brâna Caprelor prezentate pe larg în
capitolul despre relieful structural.
Culmea Scara se desprinde din paltoul Vârfului Omu, spre nord-vest, formează
flancul drept al văii Gaura şi se desfăşoară aproape paralel cu porţiunea iniţială a culmii
Strunga. Culmea, la început de forma unei spinări largi, coboară repede, lăsând spre nord
abrupturile ce coboară spre valea Mălăieşti, se încovoaie apoi uşor către vest, apoi îngustându-
se formează şaua (curmătura) Hornurilor, dincolo de acesta urcă spre vârful Scara (2421m).
Culmea Padina Crucii se desprinde din culmea Scara către nord, despărţind căldările
adânci ale văilor Mălăieşti (spre est), şi Ţigăneşti (spre vest). Această culme, mai scundă decât
cele vecine (explicaţia la capitolul despre relieful glaciar), ale Bucşoiului şi Ţigăneştilor,
prezintă o zonă abruptă stâncoasă în porţiunea superioară. Flancul estic, dinspre Valea
Mălăieşti, deşi puternic înclinat, este străbătut de numeroase brâne şi pajişti ierboase, iar cel
vestic, acoperit aproape în întregime cu întinse tufişuri de smirdar şi afinişuri.
Culmea Ţigăneşti se ramifică din platoul vârfului Scara către nord, paralel cu Padina
Crucii, şi ia sfârşit în unghiul dintre văile Ţigăneşti şi Velicanul. Ambele sale flancuri sunt în
mare parte înierbate şi acoperite cu tufărişuri întinse de smirdar. Din culmea Ţigăneşti se
desprinde, la nord de vf.Scara şi către vest o primă spinare de munte numită Ciubotea,
cuprinsă intre văile Ciubotea (sud) şi Urlătoarea Clincei (nord).
Valea Mălăieşti este cea mai cunoscută dintre văile glaciare de pe clina nordică
a Bucegilor. Căldarea superioară se deschide în amfiteatru, între culmea Bucşoiului, Culmea
Scara şi Padina Crucii. Peretele abrupt care mărgineşte această căldare la sud este brăzdat de o
serie de hornuri stâncoase, dintre care cel mai important din punct de vedere turistic, Hornul
Mare al Mălăieştilor, este însoţit de o mică potecă.
Valea traversează o serie de trepte şi căldări, intră în zona morenei frontale, unde firul
apei se ascunde în masa bolovănişurilor, iar de aici coboară puternic şi confluează cu Valea
Glăjeriei.
Valea Ţigăneşti, paralelă cu Valea Mălăieşti, este tot glaciară şi este despărţită de
aceasta de custura Padina Crucii, iar flancul stâng al văii este format de versantul muntelui
Ţigăneşti. Valea Coboară de sub platoul Vârfului Scara şi prezintă în partea superioară

95
numeroase hornuri, neexploatate din punct de vedere turistic datorită înclinării lor care le fac
extrem de periculoase. Ca şi valea vecină Mălăieşti, traversează trepte şi căldări descrise pe
larg la capitolul referitor la relieful glaciar, după care intră în etajul forestier şi confluează cu
valea Glăjeriei cu aproximativ 100m aval de confluenţa Glăjeriei cu Valea Ţiăgneşti.
“ Clăbucetele” cele mai cunoscute din faţa Bucegilor sunt de la vest la est Muchia
Turnului, Măgura Ştrempeni, Mpgura Cenuşie, Dihamul şi Căpăţâna Porcului. Dintre văile
cele mai importante care le despart sunt Valea Nisipu, vâlcelul Dihamului şi Valea Armăsarul.
4.3.REFLECTAREA PEISAJULUI GEMORFOLOGIC ÎN TOPONIMIE
Ideea realizării unui astfel de capitol a avut la bază o concluzie a lui de Martonne
privitoare la toponimia Carpaţilor Meridionali, şi anume: “La munte, toponimia naturală este
mai mult decât oriunde însăşi expresia sufletului poporului, precum şi felului său de a înţelege
natura. În aprecierea formelor de relief, a naturii terenului şi a condiţiilor geografice, poporul
vădeşte o siguranţă care îl uimeşte pe învăţat. Sunt astfel forme a căror origine şi
individualitate noi o discutăm încă şi pe care poporul le-a desemnat de mult timp cu un nume
comun aplicat aproape peste tot în acelaşi timp” (Emmanuel de Martonne – Bulletin de
geographie historique et descriptive, Paris,1901)
Celui care citeşte o listă cu toponimele din bazinul Glăjerie, îi este suficient
pentru a-şi da seama că se află într-o zonă cu relief frământat, din zona montană. Valea Rea,
Vâlceaua Crăpată, Vâlcelul Îndrăcit, Şiştoaca Ţimbalului, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul de
sub Vârf, Creasta Balaurului, Muchia de sub Vârf, Colţul Grohotişului, Valea Pietrelor,
Muchia Turnului sunt poate cele mai sugestive exemple în acest sens.
Cele mai multe toponime din Bazinul Glăjerie fac referire la forme de relief, urmate de
fitotoponime şi zootoponime, şi într-o foarte mică măsură de alte categorii. Astfel de toponime
sunt: Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul de sub Vârf, Coasta mare a Poienii, Muchia de sub Vârf,
Turnul cu Jnepeni, Colţul Grohotişului, Valea Pietrelor, Turnul Mălăieşti şi Turnurile
Ţigăneşti, Colţii Ţigăneşti, Hornurile Mălăieşti şi Hornurile Ţigăneşti, Şaua (Curmătura
Hornurilor), Curmătura Bucşoiului, Curmătura Morarului, Muchia Turnului, Vâlcelul
Portiţelor. Chiar şi toponimul Bisericuţa din Ţigăneşti se referă la aspectul de con cu baza
mare şi circulară a unui vârf de pe culmea Ţigăneşti.
Termenul Vâlcea (Sin: Vâlcel) este descris în lucrarea Dicţionar de Geografie
Fizică (Mihai Ielenicz şi colaboratorii) ca fiind un “termen regional care desemnează văi de

95
dimensiuni mici (sub 30m adâncime), cu versanţi evazaţi, (sub 200), cu talveg şi albie minoră
slab conturate, fiind plat sau larg concav, cu scurgere intermitentă”. DEX-ul defineşte
vâlceaua (vâlcelul) ca fiind o “vale îngustă şi puţin adâncă, cu fundul aproape plat şi cu
versantele în pantă uşoară”. Totuşi, în tot nordul Bucegilor, deci şi în bazinul Glăjerie acest
termen a desemnat întotdeauna un tip de văi cu alte caractere morfologice. Vâlceaua, în acest
colţ al Carpaţilor şi nu numai, denumeşte un tip de vale cu caracter alpin, de mai mici
dimensiuni, abruptă, cu talvegul plin de blocuri stâncoase prăvălite de pe versanţi, adâncă,
versanţii fiind foarte înclinaţi şi întâlnindu-se în talveg. Vara, vâlcelele, ca orice văi alpine
sunt afectate de torenţialitate iar iarna funcţionează ca nişte culoare de avalanşe. Vâlcelele mai
denumesc şi văi din etajul forestier afectate de torenţialitate. Dintre cele mai cunoscute
amintesc: Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Furcilor, Vâlcelul de sub Vârf,
Vâlceaua Bucşoaia, Vâlcelul Îndrăcit, Vâlcelul Prepeleacului, Vâlcelul Dihamului, Vâlceaua
Crăpată.,Vâlcelul lui Ţimen.
Alt termen care defineşte un tip asemănător de vale alpină de mici dimensiuni,
chiar cu caracter de horn este termenul “şiştoacă”. Ex: Şiştoaca Ţimbalului şi Şiştoaca
Răsărită, afluente ale văii Bucşoiului.
Hornurile sunt un tip de vale îngustă, aflată pe versanţii abrupţi ai muntelui, al
căror profil longitudinal este cvasivertical. Iarna funcţionează ca nişte culoare de avalanşă.
Cele mai cunoscute şi tipice sunt Hornul Mare şi Hornul Mic al Mălăieştilor, şi hornurile
Ţigăneşti, dintre care mai cunoscut este hornul La Scară.
Termenul de brână (brâu) denumeşte microforme de relief strucrural, corespunzătoare
feţelor de strat, şi se prezintă sub forma unor “brâuri” care încing munţii (forme structurale).
Brâna Caprelor, Brâul mare al Bucşoiului, Brâul Miresei sunt câteva toponime reprezentative.
Şeile sau curmăturile (sectoare mai coborâte ale unor culmi de munte, încadrate între
două sectoare mai înalte) sunt reprezentate de toponimele Şaua Căpăţânii Porcului (Şaua de la
Pichetul Roşu), Curmătura Bucşoiului, Şaua Bucşoiului, Curmătura Morarului, Şaua
(Curmătura) Hornurilor. Un alt toponim care desemnează un loc prin care se poate trece de pe
o clină a muntelui pe alta este toponimul “portiţă”(ex: Portiţa Bucşoiului). Deasemeni
toponimul strungă se referă la acelaşi aspect – Strunga portiţelor.
Martorii reziduali poartă nume ca Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Colţii

95
Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Ţancul Pietrele, Turnul cu Jnepeni, colţii La Scară, Ţimbalul (de
pe creasta Balaurului).
Un toponim aparent paradoxal este Padina Crucii care denumeşte un munte,
“padina” fiind un termen utilizat în limbajul de specialitate pentru forme negative de relief.
Totuşi, DEX-ul dă şi un alt sens acestui termen: “loc aproape plan sau uşor scobit, de obicei în
vârful unui deal sau al unui munte”, astfel “padina” putând desemna o microformă care cu
toate că este negativă, aparţine interfluviului. Un alt toponim interesant este Creasta Văii Rele.
În Bucegi, cu precădere în zona abruptului se mai întâlneşte acest gen de alăturare paradoxală
(ex: Creasta Văii Albe), Creasta Văii Rele alcătuind porţiunea superioară a versantului drept al
Văii Rele. Alt toponim care cuprinde două nume de forme de relief este Coasta mare a Poienii.
Poienile, aflate la confluenţe, în înşeuări ori pe trepte structurale, sunt reprezentate de câteva
toponime: Poiana Bucşoiului, Poiana Buhacu, Poiana Glăjeriei, Poiana Mălăieşti-Izvor, Poiana
Pichetul Roşu, Poiana Ferigii.
Dealurile din faţa Bucegilor, corespunzătoare nivelului Predealului poartă în
bazinul Glăjerie denumirile de măguri sau căpăţâni: Căpăţâna Strâmbului, Căpăţâna Porcului,
Măgura Cenuşie, Măgura Ştrempeni.
Dintre fitotoponime şi zootoponime se pot aminti Turnul cu Jnepeni, Valea
Caprelor, Brâna Caprelor, La Bătaia Cocoşilor de Munte, Şaua Căpăţânii Porcului, dealul
Căpăţâna Porcului, Curmătura Armăsarilor, Valea Armăsarul, şi de ce nu, Creasta Balaurului
şi locul numit La Balaur.

Pichetul Roşu este numele şeii care desparte bazinul Prahovei de cel al Oltului, deci
implicit de cel al râului Glăjerie. Aici a existat un vechi pichet grăniceresc, aflat pe graniţa
care despărţea odinioară Ţara Românească de Austro-Ungaria.
Cuvântul glăjerie înseamnă un loc defrişat, cu mormane de crengi uscate,
buturugi şi ierburi greu de trecut.
În bazinul Glăjerie există cîteva antroponime dintre care cele mai vechi sunt:
Vâlcelul lui Ţimen şi Căciula lui Ţepeş. Antroponimele a căror origine este recentă sunt legate
de potecile astăzi marcate şi date în folosinţa turiştilor, dar care poartă numele unor pionieri ai
Bucegilor. Un exemplu este drumul Tache Ionescu, care leagă Pichetul Roşu de valea

95
Mălăieşti. Drumul Deubel a fost denumit traseul care se ramifică din Tache Ionescu, din
punctul La Prepeleac şi urcă din greu către vf. Bucşoiul.
Celelalte toponime din bazinul Glăjerie, dar a căror etimologie este incertă sau
chiar necunoscută sunt: Prepeleac,un punct de belvedere pe muntele Bucşoiu, pe traseul Tache
Ionescu, toponimul Diham, care denumeşte un deal şi vârful acestuia (se mai numeşte şi
Baiului) şi o cabană turistică, toponimele Mălăieşti (mălăişte = loc cultivat cu porumb sau cu
mei – DEX, dar e imposibil de crezut că aici s-ar fi cultivat într-o proporţie cât de mică
cereale), Ţigăneşti, Valea Nisipu, Bucşoiu, Velicanu, Buhacu, vf. La Mese şi Cununa
Bucşoiului (un punct de belvedere).
Aşadar, peisajul geomorfologic are o puternică reflectare în toponimie, numele
locurilor în general extrem de plastice denumind forme de relief. Sărăcia antroponimelor şi
ponderea considerabilă a toponimelor care se referă la forme de relief sau la biocenoză
demonstrează impactul cadrului natural atât de sălbatic asupra primilor oameni care au avut
viaţa legată de această zonă.
4.4. Unitatile morfologice ale zonei studiate
Capitolul de faţă încearcă să clarifice raporturile şi criteriile după care este judecată
dispunerea spaţială a unor mari unităţi morfostructurale, geologice sau fizico-geografice, care
se întâlnesc în bazinul Glăjerie. Bucegii, din punctul de vedere al peisajului geomorfologic
sunt foarte eterogeni. Această caracteristică este în mod special condiţionată de structură.
Aşadar a vorbi despre particularităţile Bucegilor este prea mult, având în vedere cât de diferit
este peisajul bazinului valea Glăjeriei de peisajul din alte zone ale Bucegilor, să spunem din
bazinul Izvorul Dorului sau de la Padina.
M-am limitat aşadar la descrierea abruptului nordic al Bucegilor, acesta având legătură
directă cu bazinul Glăjerie. Platforma Predealului este în primul rând o unitate morfologică şi
a fost tratată ca atare.

4.5. Abruptul nordic al Bucegilor – particularităţi geologice şi fizico-geografice

Abruptul nordic al Bucegilor poate fi considerat ca începând de la creasta muntelui
Bucşoiul Mic (Creasta Balaurului) până la creasta muntelui Clincea, incluzând versantul
nordic al muntelui Bucşoiu Mic, munţii Bucşoiul Mare, Padina Crucii, Ţigăneşti, Velicanul

95
Mare şi Velicanul Mic, câteva culmi mai domoale şi împădurite dintre care Muntele
Cărbunarilor până la clina nordică a muntelui Clincea.
Această zonă, aparţine numai de bazinul Oltului, şi administrativ de judeţul
Braşov, distingându-se prin masivitate şi energie mare de relief faţă de zona din faţă. Culmile
abruptului nordic sunt alcătuite din stivele imense de conglomerate de Bucegi care stau peste
formaţiunile stratelor de Sinaia. In partea superioară a abruptului se întâlnesc pachete de gresie
de Babele. Bascularea de la nord spre sud a sinclinalului Bucegilor a imprimat o energie mare
de relief acestui versant nordic (faţă de regiunea din faţă), văile care-l fragmentează grefându-
se pe capete de strat, având deci caracter obsecvent. Climatul este mult mai răcoros decât în
restul masivului datorită insolaţiei slabe în toate anotimpurile. Astfel, pe versantul nordic
umezeala persistă mult mai mult decît pe cel Prahovean sau Brănean, sau decât în sudul sau pe
culmile masivului. De asemenea zăpada se topeşte mult mai greu, existând ani când petice
considerabile de zăpadă rezistă până toamna sau chiar de la un an la altul. Râurile (Bucşoiul,
Glăjerie, Mălăieşti, Ţigăneşti, Velicanu, Pănicerul, Urlătoarea, Valea lui Şmit, etc.) aparţin în
totalitate bazinului Oltului, mai precis bazinului Ghimbavului, şi îşi încep cursul permanent
atunci când talvegurile imtersectează în profil longitudinal limita litologică dintre
conglomerate şi stratele de Sinaia, adică aliniamentul unde apare linia de izvoare. Regimul de
scurgere al acestor râuri este influenţat direct de stratul de zăpadă. Vegetaţia, fauna şi solurile
reflectă raporturile strânse faţă de celelalte componente fizico-geografice. Vegetaţia este
etajată, reprezentată de pădurile de amestec (fag, brad şi molid), păduri pure de molid, etaj
subalpin cu tufărişuri şi jnepeni, şi etajul alpin cu vegetaţie de tundră. Fauna este tipic
montană – lupi, urşi, vulpi, capre negre, cocoşul de munte, vulturul pleşuv, acvile şi corbi. Un
adevărat mozaic de soluri întâlnim pe abruptul nordic, şi anume de la solurile brune de pădure
la solurile podzolice şi alpine, care atestă o etajare similară a vegetaţiei şi climei.
4.6.. Bazinul Glăjerie – zonă de contact
Bazinul Glăjerie este străbătut de limita nordică a Bucegilor, limită care pentru acest
masiv este cel mai greu de stabilit, aici intervenind contactul imprecis cu platforma
Predealului care în această zonă se prelungeşte ca un culoar între clina nordică a Bucegilor şi
munţii Postăvarul. Doamna profesor Valeria Velcea defineşte această limită în studiul
geomorfologic dedicat Bucegilor plecând de la criterii morfologice şi fizico-geografice: “Din
şaua de la Pichetul Roşu, limita coboară în valea Glăjeriei pe care o urmăreşte până în amunte

95
de confluenţa cu Valea Velicanului. De aici se continuă spre vest printr-o serie de înşeuări care
se menţin între 1000 şi 1200m.”
Din toate punctele de vedere bazinul Glăjerie este trunchiat de această limită.
Din punctul de vedere peisagistic Bucegii se înalţă puternic deasupra Clăbucetelor, printr-o
mare denivelare de ± 1000m, linia denivelării suprapunându-se cu limita nordică a
munţilor.”Limita nordică este cea mai impunătoare, frontul de cueste, fragmentat de văi
glaciare, dominând cu 1200 – 1400m culoarul Râşnoavei.” (Geografia României, vol III,
1983). O importantă diferenţă morfohidrografică între abruptul nordic şi zona din faţă este
legată de evoluţia celei din urmă (Platforma Predeal). Astfel, intrând în Clăbucete, profilele
longitudinale ale văilor capătă un cu totul alt aspect. Aceasta se explică prin prisma faptului că
regiunea de la nord de Bucegi (astăzi Clăbucetele Predealului) a funcţionat ca un golf al
depresiunii Bârsei din cretacicul superior (G. Murgeanu şi D. Patrulius). Aşadar, noile tipuri
de văi care conlucrau la colmatarea regiunii şi-au lăsat amprenta în cadrul actualelor văi şi
interfluvii, prin prezenţa unor caractere morfologice noi (văi largi şi interfluvii rotunjite).
Deci, la bordura abruptului nordic al Bucegilor apare o nouă serie de văi, care îşi schimbă
aspectul în profil longitudinal (micşorându-şi panta talvegurilor şi lărgindu-se). Aspectul
acestor profile longitudinale ale văilor şi interfluviilor corespunde aşadar nivelului
Predealului.
În bazinul Glăjerie se întâlnesc şi două mari domenii carpatice (judecate după criterii
fizico-geografice): Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, limita dintre ei urmărind Valea
Cerbului de la confluenţa cu aceasta şi intrând în bazinul Oltului prin înşeuarea de la Pichetul
Roşu, urmărind în continuare râul Glăjerie, şi mai apoi culoarul Râşnoavei. Aşadar râul
Glăjerie, pe toată porţiunea lui este o parte a acestei limite.

Din punctul de vedere geologic bazinul Glăjerie este inclus Carpaţilor Orientali, fiind
situat mult mai la est de falia Dâmboviţei, şi fiind alcătuit din roci specifice Orientalilor
(Platforma Predealului retează formaţiunile stratelor de Sinaia, reprezentate de fliş marno-
grezos barrenian-apţian (stratele de Piscu cu Brazi), conglomerate şi brecii apţiene (de tip
Dihamu), gresii vraco-cenomaniene şi marne cenuşii şi roşii turonian-senoniene, iar abruptul
Bucegilor este alcătuit din conglomeratele).

95
 În concluzie, nu ne putem referi la bazinul Glăjerie ca la un spaţiu unitar, mai
ales când este vorba de încadrare fizico-geografică, geneză şi evoluţie. Bazinul hidrografic
Glăjerie, în ciuda dimensiunilor reduse, corespunde din aproape toate punctele de vedere unui
spaţiu intermediar, în care se întâlnesc şi se întrepătrund mari unităţi morfostructurale (Bucegii
şi Platforma Predeal), geologice (conglomeratele de Bucegi şi formaţiunile stratelor de Sinaia)
şi fizico-geografice (Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali).
Dacă totuşi dorim să luăm bazinul Glăjerie ca pe un tot, atunci nu o putem face
decât dacă-l considerăm parte a unei zone de tranziţie între Meridionali şi Orientali,
necesitatea stabilirii unei zone de tranziţie între cele două domenii carpatice constituind o
veche problemă, pusă în discuţie pentru prima dată de Vimtilă Mihăilescu.
4.7. RAPORTURI STRATIGRAFICE ŞI TECTONICE
Relaţia de continuitate dintre depozitele conglomeratice şi depozitele grezoase de la
baza lor nu este suficient demonstrată, ca în cazul altor regiuni carpatice (versantul estic al
Bucegilor, Ceahlău, Stânişoara). Întreg intervalul vraconianului şi cenomanianului este invadat
de gresii, asociate local cu conglomerate.Aceste depozite grezoase şi conglomeratice se
deosebesc net de conglomeratele de Bucegi şi evidenţele litologice sunt mult mai evidente
aici, întrucât imediat la sud se înalţă versantul abrupt al Bucegilor, format din conglomerate
poligene, mai dure, mai compacte, conţinând numeroase elemente de calcare jurasice.
Depozitele vracono-cenomanianului stau direct pe marnele şi gresiile calcaroase cu urme de
plante ale barrenianului şi apţianului, şi pe conglomeratele calcaroase intercalate în aceste
gresii, sau formând un termen superior gresiilor, cum este cazul în muntele Dihamul. Este de
remarcat poziţia joasă a Cretacicului superior cu masa acestor conglomerate care constituie, în
imediata vecinătate, abruptul nordic al Bucegilor.
Deşi E. Jekelius considera Cenomanianul ca stând discordant pe baza conglomeratelor
de Bucegi, raporturile directe ale Cretacicului superior cu masa conglomeratelor sunt mai
puţin clare. În profilul văii Ţigăneşti se observă căderi ale Cretacicului superior spre baza
conglomeratelor,iar marnele cenuşii şi roşii care stau pe gresiile cenomaniene, par să ia direct
contact de-a lungul unei falii cu gresiile apţiene situate imediat sub masa conglomeratelor de
Bucegi. Depozitele vraconianului şi cenomanianului stau, aşadar discordant peste terenurile
Cretacicului inferior, la picioarele unei faleze care are în bază gresiile apţiene, urmate în
continuitate de masa conglomeratelor de Bucegi.

95
 Toate elementele concordă de altfel pentru a demonstra că între Bucegi şi
Postăvaru a existat un golf creat printr-o puternică eroziune prevraconiană şi în care marea a
pătruns în Cenomanian şi s-a menţinut până în eocen.
Un profil interesant în ceea ce priveşte raporturile de discontinuitate dintre
flişul cu conglomeratele asociate şi molasa albiană este cel din şaua Pichetul Roşu. Această şa
corespunde părţii axiale a unui anticlinal constituit din depozite marno-grezoase de tipul Piscul
cu Brazi. Pe flancul extern (la est) se dezvoltă o stivă groasă de brecii-conglomerate de tip
Dihamu, ale căror elemente sunt în majoritate blocuri, uneori foarte mari, de şisturi cristaline
cloritoase. Aceste brecii-conglomerate constituie Căpăţâna Porcului. Pe flancul intern, la vest,
la numai 200m faţă de Căpăţâna Porcului se înalţă abruptul versantului nord-estic, alcătuit din
conglomerate de un tip cu totul diferit sub raportul granulometriei şi al compoziţiei, şi anume
din conglomeratele de Bucegi medii cu galeţi de calcare în proporţie de 50-70%. Între aceste
conglomerate polimictice şi depozitele marno-grezoase din partea axială a anticlinalului se
interpune numai o bandă îngustă de brecii-conglomerate de tip Dihamu, cu grosime cu totul
disproporţionată faţă de cea pe care o prezintă aceleaşi roci pe flancul estic. Mai la nord, în
văile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor şi în valea Velicanului, conglomeratele de Bucegi se aşează
direct pe depozitele grezoase ale flişului.
Lărgimea cutelor din perimetrul bazinului Glăjerie este de ordinul sutelor de
metri până la un kilometru. În majoritate este vorba de cute normale drepte sau aplecate,
distingându-se un anticlinal şi două sinclinale, şi anume:
- anticlinalul Pichetul Roşu, cu nucleu de fliş şi conglomerate apţiene
- sinclinalul Ţigăneşti-Căpăţâna Porcului
- sinclinalul bifurcat al Dihamului
Sinclinalul Ţigăneşti-Căpăţâna Porcului este separat de sinclinalul Dihamului
printr-o mare falie longitudinală: falia Glăjeria-Velicanul Mic, care se urmăreşte începând din
Valea Coştilei, în direcţia Velicanul Mic.
Primul dintre sinclinalele menţionate este, la rândul lui, afectat de o falie axială:
falia Ţigăneşti, evidentă în văile Ţigăneştilor şi Mălăieştilor, unde marnele roşii senoniene din
partea axială a sinclinalului, cu cădere spre sud-vest, vin în contact abrupt cu gresiile
vraconian-cenomaniene din flancul intern, care prezintă căderi până la 600 spre nord-est. Falia
Ţigăneşti şi falia Velicanu Mic se întâlnesc în valea Mălăieşti. În legătură cu aceste raporturi

95
tectonice este de reamintit că E. Jekelius(1938) a considerat marnele turoniene şi senoniene
din Valea Mălăieştilor ca apărând în fereastra de sub gresiile cenomaniene.
M. Săndulescu admite de asemenea existenţa unor puternice raporturi de încălecare în
valea Glăjeria, dar într-o interpretare diferită: atât marnele turonian-senoniene cât şi gresiile
vracono-cenomaniene ar apărea într-o semifereastră, încadrată la nord-est şi sud-est de
depozite apţiene. Ramura internă a sinclinalului Dihamului se prelungeşte în direcţia nord-vest
prin culmea Baiului, iar apoi în lungul văii Glăjeria. Ramura sa externă este trunchiată de o
falie – falia Dihamului.
În sectorul superior al bazinului Glăjerie există o mare falie longitudinală, falia
Velicanul Mare, care se urmăreşte începând de la obârşia văii Velicanului, peste creasta
Ţigăneştilor, până în abruptul din muntele Scara, unde se recunosc mai multe alte falii
paralele, fiecare corespunzând unui horn (Hornurile Mălăieştilor).

4.8. CONDIŢIONAREA GEOLOGICĂ A RELIEFULUI

Nu putem vorbi de nici un aspect al reliefului bazinului Glăjerie fără a ne raporta la
geologie. Atât structura de sinclinal suspendat, faliile (D. Patulius consideră că Hornurile
Mălăieşti corespund fiecare unei microfalii), cât şi caracteristicile petrografice condiţionează
formele de relief din acest areal. Suportul formelor de relief din bazinul Glăjerie este format
numai din roci sedimentare. Gresia de Babele, flişul grezos al stratelor de Sinaia,
conglomeratele de Bucegi care predomină, calcarele olistolitelor joacă un rol important alături
de structură, chiar dacă participă pasiv la morfogeneză, oferind o mare diversitate de forme în
funcţie de reacţia lor specifică la eroziune.

4.9. CONDIŢIONAREA MORFOGENEZEI DE CĂTRE CLIMĂ, VEGETAŢIE ŞI

SOLURI
Clima constituie componenta cea mai dinamică dintre toate componentele care intervin
în mod nemijlocit în morfogeneza bazinului Glăjerie. Altitudinea, masivitatea, configuraţia
văilor şi a interfluviilor, ca şi poziţia în extremitatea estică a Meridionalilor (bazinul chiar
depăşeşte cu o treime din suprafaţa sa această limită) explică particularităţile climatice şi
implicit reflexul lor în peisajul bazinului Glăjerie. Intervenţia directă în dinamica actuală a
bazinului Glăjerie se realizează mai ales prin intermediul a două componente meteorologice:

95
precipitaţiile atmosferice, care acţiopnează diferenţiat în funcţie de intensitatea şi durata lor,
alternanţa îngheţ-dezgheţ, cu rol important în dezagregarea şi pregătirea rocilor pentru
transport şi în desfăşurarea proceselor de versant, la care se adaugă amplitudinile termice şi
eolizaţia. Un aspect important se leagă de etajarea climatică. Astfel, în zona înaltă a
interfluviilor temperatura medie anuală este de – 2,50C, (valoarea corespunde staţiei
meteorologice vf.Omu), iar în partea inferioară a bazinului de 4,90C (valoarea corespunde
staţiei Predeal, aflată la 1093m). În Clăbucetele Predealului precipitaţiile sunt de circa 932mm
şi 133 de zile au strat permanent de zăpadă (înregistrate la staţia Predeal).
Îngheţul are o frecvenţă mare, fiind posibil în tot cursul anului la altitudini de peste
1800m, unde şi numărul zilelor cu îngheţ şi fără îngheţ este egal. Efectele acestuia sunt foarte
mari mai ales pe suprafeţele puternic înclinate, unde vânturile au o intensitate maximă
(60m/s), ceea ce face ca suprafaţa topografică să fie supusă direct îngheţului şi dezgheţului
(îngheţul părtunde la altitudinea de 1900m până la adâncimi de 1,20 m).
Vânturile, în zona înaltă a cumpenelor de ape au frecvent o intensitate mare. La vârful
Omu, până aproape de care se extinde cumpăna de ape a bazinului, vânturile puternice deţin în
medie circa 40%, cele moderate circa 54%, adierile slabe circa 6%. Viteza medie este de m/s.
Pe văile adăpostite se înregistrează 2m/s. Iarna, în zonele expuse, viteza vântului depăşeşte
60m/s. Circulaţia descendentă puternică a maselor de aer crează “doborâturi”, nu numai la
limita superioară a pădurii, ci şi în cadrul acesteia, ceea ce a contribuit, în astfel de condiţii la
distrugerea pădurii în unele areale.
Vegetaţia. Formaţiunile vegetale, şi în special pădurea, au rolul de a modera
acţiunea factorilor exogeni, a căror energie o folosesc cu o intensitate mai mică, dar în mod
continuu în transformarea substratului. Astfel, vegetaţia constituie un factor de stabilitate în
modelarea actuală. De asemenea, “vegetaţia contribuie şi la uniformizarea evacuărilor pe toată
suprafaţa, opunându-se celor rapide pe fâşii” (Grigore Posea şi colaboratorii, citaţi de doamna
Iuliana Armaş în lucrarea Bazinul hidrografic Doftana – studiu geomorfologic). Vegetaţia este
dispusă în etaje şi anume: etajul montan mijlociu cu amestec de fag cu brad (Abies alba) şi
molid care urcă până la 1500m altitudine; etajul montan superior cu păduri pure de molid ce
ating 1750m. Etajului forestier îi este caracteristică şi zada (Larix decidua); etajul subalpin
formează tranziţia faţă de zona alpină şi este alcătuit din rarişti de limită cu molid asociate cu
tufărişuri; etajul alpin inferior variază din punct de vedere altimetric între 2100 – 2300m în

95
zona înaltă şi este caracterizat prin tufărişuri şi etajul alpin superior la cele mai mari altitudini
cu o vegetaţie de tundră alpină cu plante tipice. Jnepenii acoperă spinările prelungi ale
Bucşoiului, Padinei Crucii, Ţigăneştiului, Clincei. Aceşti arbuşti au o mare importanţă pentru
protecţia solului, împiedicând eroziunea şi spălarea în suprafaţă acolo unde nu există nici o
asociaţie vegetală care să-i înlocuiască. De aceea sunt şi protejaţi de lege, culegerea de conuri
de jneapăn (Pinus mugo), tăierea sau incendierea lor fiind interzisă (lege de care ciobanii nu au
ţinut niciodată cont). Pajiştile sunt localizate pe suprafeţe slab înclinate acolo unde solurile
sunt mai evoluate pe grohotişuri fixate sau pe brâne. Pe acestea din urmă este frecventă
Floarea de colţ (Leontopodium Alpinum), plantă ocrotită de lege. Smârdarul sau
Rododendronul (Rhododendron kotschyi) este de asemenea specific pentru această zonă
alături de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (V. vitis idaea).

Tundra alpină este caracteristică zonelor înalte ale versantului nordic, unde mare parte
din an temperaturile scad sub 0oC, vânturile sunt puternice şi frecvente, producând mare
uscăciune. Datorită acestor elemente covorul vegetal este discontinuu şi formate din plante
mici lipite la adăpostul format de sol, alcătuind “perniţe” (Ion Simionescu). La altitudini de
peste 2400m, covorul vegetal este discontinuu, alcătuit din plante oligoterme (care alcătuiesc
perniţele amintite anterior), reprezentate de ochiul găinii (Primula minima) şi clopoţei alpini
(Campanula alpina). Caracteristică este şi gramineea pitică (Festuca bucegiensis). Tot în zona
superioară a compenei de apă care trece pe lângă Omu se dezvoltă asociaţia de coarnă (Carex
currula) la peste 2300m. Tot aici întâlnim ţepoşica (Nardus stricta) şi de păruşcă (Festuca
ovina), alături de care apare frecvent Agrostis rupestris. Grohotişurile mobile au o floră foarte
variată în funcţie de dimensiunile materialelor constituante, de expoziţie, de altitunine şi de
grad de stabilitate (ex. Clopoţelul de stâncă, ferigi, specii de muşchi, etc.). Pe brâne vegetează
specii endemice şi rarităţi floristice, ca Sesleria haynaldiana, Festuca versicolor, Poa violaceea
etc.
În cadrul acestor asociaţii vegetale se găsesc terenuri cu potenţial morfodinamic în
stare latentă (sub pădure şi în sectoarele de pajişti bogate), şi terenuri în care procesele
morfodinamice se află în diferite stadii de activizare, determinate de gradul de degradare a
pajiştilor şi mai puţin de defrişare a pădurii.

95
 În bazinul Glăjerie fauna este foarte bine reprezentată de urşi, lupi, mistreţi, şi în
special capre negre, fapt reflectat şi în toponimie – Valea Caprelor în versantul drept al văii
Mălăieşti. Avifauna este reprezentată de cocoşul de munte, vulturul pleşuv, acvila de munte şi
în special corbi.
Solurile.
Solul intervine în morfogeneza bazinului prin dubla sa calitate: de prim suport al
agenţilor exogeni şi ca factor potenţial al modelării actuale, care prin însuşirile sale fizice şi
fizico-mecanice imprimă o anumită intensitate proceselor geomorfologice. Astfel, cu diferite
proprietăţi de coeziune şi permeabilitate care stau la baza potenţialului de infiltrare, capătă
valoare morfogenetică maximă pe suprafeţele înclinate, în condiţiile excesului de umiditate,
influenţând pluviodenudarea, eroziunea eoliană şi scurgerea în suprafaţă. Ritmicitatea
îngheţului şi dezgheţului complică procesele pedogenetice din această zonă, ceea ce explică
multiplele tipuri şi subtipuri de sol.
Termenul final al scoarţei de alterare în evoluţie este solul, iar acesta trebuie să fie
permanent în echilibru cu condiţiile climatice. Formarea solului necesitând timp îndelungat, el
poartă amprenta trecutului. Numai solurile aluviale sunt actuale propriu-zise.
În bazinul Glăjerie solurile sunt reprezentate de clasele cambisoluri, spodosoluri,
umbrisoluri, soluri neevoluate şi soluri organice. Cambisolurile sunt reprezentate de două
tipuri: solurile brune-eu-mezobazice şi solurile brune-acide. Solurile brune eu-mezobazice au
o extindere mică în bazinul Glăjerie, urcând pe alocuri la peste 1000m, întâlnindu-se mai des
în arealul de pădure din sectorul inferior al bazinului, în special pe versanţii bine drenaţi
extern. Acest tip de sol prezintă un profil de tip Ao-Bv-C.Orizontul Ao măsoară între 30-
60cm, cu textură lutoasă-lutoprăfoasă şi structură grăunţoasă slab dezvoltată. Orizontul Bv,
gros de 20-100cm are aceeaşi textură, culoare brun-gălbuie şi structură poliedrică angulară sau
subangulară ori columnoid-prismatică slab-dezvoltată. Profilul se continuă cu materialul
parental. Aceste soluri nu prezintă difrenţiere texturală, ceea ce face ca celelalte proprietăţi
fizice şi hidro-fizice să fie în general favorabile. Conţinutul în humus este de 2-12%, gradul de
saturaţie oscilează între 60-90% iar reacţia solului este slabă până la neutră (valori ale pH-ului
cuprinse între 6,2-7,0). Solurile brune eu-mezobazice au o fertilitate naturală bună şi sunt
ocupate în principal cu păduri. Fertilitatea lor poate fi mărită prin adăugarea de îngrăşăminte
chimice complexe, asolamente şi lucrări agrotehnice adecvate, ceea ce nu este cazul în bazinul

95
Glăjerie din două motive: extinderea mare a pădurilor foarte dese şi infrastructura deficitară
care care împiedică accesul omului în această regiune.
Solurile brune-acide formate pe rocile stratelor de Sinaia se găsesc în arealul de pădure
până la altitudini de 1100-1400m. S-au format sub un climat umed (în general se formează în
condiţiile unor precipitaţii de 800-1200mm şi temperaturi medii anuale de 3-60) şi o vegetaţie
naturală formată în principal din păduri de răşinoase dar şi din păduri de amestec (foarte puţin
fag şi răşinoase). În astfel de condiţii pedogenetice alterarea este foarte intensă, astfel de soluri
formându-se într-o gamă relativ variată. Aceste soluri au un profil de tip Ao-Bv- C sau R.
Orizontul Ao este gros de 15-30cm; are o textură mijlocie-grosieră, culoare brun-deschisă şi
structură grăunţoasă, slab dezvoltată.
Orizontul Bv măsoară între 20-70cm, având aceeaşi textură ca în Ao, culoare brună cu
nuanţe gălbui şi structură poliedrică. Orizontul C(R) poate apărea la adâncimi de 40-110cm.
Au un conţinut mic de humus, predominant alcătuit din acizi fulvici (3-4%), reacţie acidă (4,5-
5,0) şi grad redus de saturaţie sub 55%. Având o ferilitate scăzută, solurile brune-acide sunt
folosite pentru silvicultură.
Spodosolurile sunt reprezentate de ambele tipuri ale clasei: solurile brune
feriiluviale şi podzoluri, care au ca diagnostic un orizont B spodic caracterizat prin acumulare
de humus şi/sau sescvioxizi (de fier şi aluminiu), care îmbracă grăunţii de nisip, culori roşcate
sau spre roşii (7,5 YR sau spre 5YR), datorită sescvioxizilor de fier, mai închişi dacă orizontul
are şi acumulare de humus, fără structură.
Solurile brune feriiluviale se găsesc tot în etajul forestier, ca şi cambisolurile, în
condiţii de versant, pe culmi dezvoltate pe conglomerate, în condiţiile unui climat rece şi umed
(temperaturi medii anuale de 30-50C şi precipitaţii între 850-1200mm), şi sub păduri de molid.
În asemenea condiţii alterarea este foarte intensă, silicaţii primari nu duc la formarea de argilă,
ci sunt predominant desfăcuţi în componente de bază: silice, oxizi şi hidroxizi de aluminiu şi
fier, etc. O parte din sescvioxizi este supusă migrării, ducând la formarea unui orizont Bs.
Solurile brune-feriiluviale tipice au un profil de tip Aou sau Au-Bs-R sau C. Orizontul
superior poate avea grosimi de 5-15cm, culoare închisă (cu humus acid), textură mijlocie-
grosieră, stuctură grăunţoasă sau nestructurat. Orizontul Bs, gros de 25-27cm, este luto-
nisipos, cu nuanţe roşietice (datorită sescvioxizilor de fier) şi are o structură poliedrică
subangulară, slab dezvoltată. Urmează orizontul R sau C. Conţin puţin humus, dar cantitate

95
mare de materie organică, împreună ajungând la 5-25% (în orizontul superior), au o reacţie
puternic acidă (până în jur de 4) şi grad de saturaţie sub 55%. Solurile brune feriiluviale au o
fertilitate mică, fiind folosite în bazinul Glăjerie pentru silvicultură.
Podzolurile sunt răspândite în sectorul superior al bazinului, acolo unde temperatura
medie anuală coboară sub 30C, iar precipitaţiile depăşesc 1400mm. S-au format, ca şi solurile
brune feriiluviale, pe roci conglomeratice, sub vegetaţia caracteristică etajului de molid, de
jnepeniş sau de pajişti alpine. Aceste soluri au un profil de tip Au sau Aou-Es-Bhs-R sau C.
Ca şi la solurile brune feriiluviale, orizontul superior este închis la culoare, datorită humusului
acid, are textură mijlociu-grosieră mijlocie şi structură grăunţoasă, slab dezvoltată.
Es (orizontul podzolic sau spodic) poate avea grosimi de 5-20cm, textură de asemenea
mijlociu-grosieră mijlocie, culoare albicioasă (datorită sărăcirii în materie organică şi
sescvioxizi), dar este nestructurat. Urmează orizontul Bhs (de acumulare a humusului şi
sescvioxizilor), gros de 20-40cm, lutonisipos, brun-ruginiu şi apoi orizontul R sau C. Conţin
între 6-30% (humus/humus brut şi acid) în orizontul superior. Acesta scade mult în Es şi creşte
din nou în Bhs (5-15%). Au un grad de saturaţie în baze şi pH-ul dintre cele mai scăzute (6-
20% şi respectiv 3,5-4,5). Podzolurile au o fertilitate mai scăzută decât solurile brune-
feriiluviale, dar acelaşi mod de folosinţă şi de întrebuinţare.
Umbrisolurile sunt reprezentate de solurile humico-silicatice, care apar pe
conglomeratele de Bucegi, la peste 1800m. Ele corespund unor condiţii climatice foarte umede
(1400mm precipitaţii) şi foarte reci (3 la –50C), în etajul alpin şi subalpin. În asemenea
condiţii, rocile masive determină formarea unui profil de tip scurt de tip Aou-A/R sau A/C-R
sau C. Aceste soluri au de obicei o textură grosieră până la mijlocie, sunt nediferenţiate
textural şi conţin mult material scheletic. Sunt soluri bogate în materie organică (14-30%), dar
sărace în humus propriu-zis şi substanţe nutritive. Fiind puţin fertile sunt folosite pentru păşuni
şi fâneţe.
Solurile neevoluate sunt reprezenatate de litosoluri, protosoluri aluviale, soluri
aluviale şi erodisoluri. Litosolurile apar acolo unde la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă
se află roci dure. Se întâlnesc în tot arealul abruptului Bucegilor. Cele tipice au un profil de tip
Ao sau Aom ori Aou-R. Orizontul superior, gros de minimum 5cm (5-20cm), poate fi deci
deschis la culoare (Ao) sau închis la culoare, dar cu humus debazificat (Aou), în cazul rocilor
acide (nu este cazul pentru bazinul Glăjerie). Orizontul R, adică roca dură are limita superioară

95
situată înte 5-20cm. Sunt soluri bogate în material scheletic şi cu textură variată (de la grosieră
la fină), fără structură, cu rezerve reduse de humus şi substanţe nutritive. În mod natural sunt
acoperite cu pajişti sau cu păduri şi au productivitate foarte scăzută.
Prezenţa protosolurilor aluviale (aluviunilor) este legată de şesul aluvial
(D.Patrulius), mai precis de lunca incipientă a râului Glăjerie. Sunt alcătuite din sedimente
aluviale variate atât ca textură (grosieră până la luto-argiloasă) cât şi din punct de vedere al
compoziţiei mineralogice.
Formarea protosolurilor aluviale este strâns legată de regimul de scurgere al râului
Glăjerie, astfel încât în imediata apropiere a cursului apei procesul de solificare este adesea
întrerupt, datorită revărsărilor (strate vechi sunt acoperite de strate noi, împiedicând
dezvoltarea vegetaţiei, încât abia se conturează un orizont superior, subţire, foarte sărac în
materie organică). Protosolurile aluviale tipice au un profil alcătuit dintr-un orizont Ao
dezvoltat pe cel puţin 20cm, deschis la culoare şi variat ca textură (nisip grosier până la argilă)
şi nestructurat.Urmează materialul parental (orizontul C) reprezentat prin depozite aluviale.
Fertilitatea acestor soluri este un element nerelevant, din punct de vedere practic. Utilizarea
protosolurilor aluviale din bazinul Glăjerie este practic imposibilă, dat fiind relieful accidentat
şi pădurea compactă din sectorul inferior al bazinului, unde apar aceste soluri
Protosolurile aluviale sunt responsabile pentru formarea uneia dintre cele mai
noi forme de relief din bazinul Glăjerie, şi anume lunca incipientă a râului omonim
Solurile aluviale s-au format în aproximativ acelaşi areal, şi dar pe suprafeţe
mai rar inundabile sau ieşite de sub influenţa revărsărilor. Lipsind inundaţiile, se creează
posibilitatea instalării şi dezvoltării plantelor, ceea ce duce la formarea unui orizont Ao, mai
bine conturat şi mai gros, cuu oarecare acumulare de humus. Totuşi, în bazinul Glăjerie aceste
soluri sunt destul de slab reprezentate, având în vedere extinderea mică a şesului aluvial, care
este inundat în totalitate primăvara la topirea zăpezilor sau vara la ploile torenţiale. Ele se
caracterizează printr-un profil Ao-C, orizontul Ao fiind mai gros de 20cm (până la 40-50cm),
mai bine conturat şi uniformizat în care nu se mai observă stratificaţiile. Fiind ieşite de sub
influenţa revărsărilor sunt mai fertile. Valorificarea lor este de asemenea imposibilă, date fiind
condiţiile de relief şi vegetaţie care nu permit accesul, şi prezenţei lor întâmplătoare.
Erodisolurile apar îndeosebi pe versanţii supuşi eroziunii accelerate, care determină
îndepărtarea orizonturilor supeioare ale solurilor, astfel încât orizonturile rămase nu mai

95
permit încadrarea într-un anumit tip de sol. Acestea nu se caracterizează printr-un anumir
profil de sol, ci prin profile foarte variate. În mod obişnuit, la suprafaţă apare orizontul A/C,
A/B sau C. Erodisolurile au proprietăţi fizice şi chimice corespunzătoare orizonturilor ajunse
la zi şi solurilor din care au provenit.
Solurile organice sunt reprezentate de solurile turboase, care se găsesc în circul
Ţigăneşti, în preajma lacului. Lacul actual este o rămăşiţă a ceea ce a fost cândva un lac
glaciar care ocupa aproape tot fundul circului (fapt trădat de orizontalitatea fundului circului şi
de tendinţa de înmlăştinire primăvara şi la ploile de vară). Datorită colmatării şi înmlăştinrii s-
au creat condiţiile esenţiale care determină formarea acestor soluri: un mediu permanent umed
şi vegetaţie specifică (muşchi şi alte plante hidrofile). Profilul este alcătuit dintr-un orizont T,
gros de peste 50cm, constituit din plante hidrofile bine conservate. Sub orizontul T se găseşte
un orizont Gr, dar care nu face parte din profilul solului. Astfel de soluri turboase din zona
montană se numesc tinoave, şi au un grad de saturaţie în jur de 10% iar pH-ul în jur de 3.
4.9. RELIEFUL
4.9.1.MORFOGRAFIA
4.9.1.1 Forma bazinului
Pentru o evaluare mai obiectivă a formei bazinului se foloseşte un raport între
suprafaţa acestuia şi cea a pătratului care are acelaşi perimetru cu al bazinului (Zăvoianu,
1978).
Am aplicat aşadar formula :

Rf = Sb / (P/4)2.
unde:
• Rf= coeficientul de forma a bazinului
• Sb= Suprafata bazinului asa cum rezultă din harta topografică
• P= Suprafaţa pătratului care are acelaşi perimetru cu cel al bazinului

S-a adoptat ca figură geometrică pătratul având în vedere faptul că acesta este
poligonul perfect, şi aria pătratului, care are latura egală cu unitatea de lungime, constituie
unitatea de măsură pentru suprafeţe.
Aplicând formula am obţinut următorul rezultat:

95
 Rf = 20,5 / (20,15 : 4)2 = 20,5 / 25,426 = 0,80
Dacă mai luăm în calcul şi indicele de formă stabilit de Gravelius, ca relaţie existentă
între perimetrul bazinului şi perimetrul unui cerc cu aceeaşi suprafaţă, valoarea este de 1,25,
conform calculului de mai jos:

R = √F/p = √20,5 / 3,14 = √6,25 = 2,55

unde:
• R=raza cercului la care ne raportam
• F= suprafaţa bazinului
• p=perimetrul bazinului

K = P/2pr = 20,17 / 2p ´2,55 = 20,17 / 16,014 = 1,25

unde : K= factorul de forma

Valorile sunt destul de apropiate de 1, rezultând un aspect predominant ovoidal.

Această valoare ne arată că bazinul Glăjerie are o evoluţie rapidă, fiind bine cunoscut faptul că
în bazinele de formă rotundă apele afluenţilor ajung aproape în acelaşi timp în centrul
geometric al bazinului, determinând viiturile care se formează şi se transmit mai repede, având
în acelaşi timp şi o mai mare putere de transport (Ion Zăvoianu).
4.9.1.2. Aspectul cumpenelor de apă
Scopul analizei cumpenelor de apă este acela de a observa uniformitatea sau
diversitatea lor pe verticală, cât şi tendinţa de evoluţie pe orizontală (extindere sau
restrângere), pentru a deduce în ultimă instanţă evoluţia anterioară şi tendinţa actuală a fiecărui
bazin hidrografic (Posea, 1977). “Un râu tinde spre realizarea unei forme de echilibru nu
numai în profil longitudinal dar şi în ceea ce priveşte conturul cumpenelor sale“ (Posea, 1977).

4.9.1.2.1 Dezvoltarea altimetrică a cumpenelor

Analiza desfăşurării pe verticală a cumpenelor permite conturarea şi racordarea unor
trepte altimetrice, care se asamblează în cadrul unor suprafeţe de nivelare extinse pe tot arcul

95
carpatic, sau corespund unor suprafeţe structurale sau circuri care dezechilibrează profilele
longitudinale ale văilor.
Cele două cumpene (cea stângă şi cea dreaptă au) sunt considerate în funcţie de izvorul
râului Glăjerie, situat undeva la 1410m, sub înşeuarea de la Pichetul Roşu, şi nu în funcţie de
punctul cu altitudinea maximă de pe interfluviul principal al bazinului, care este situat lângă
vârful Omu şi are altitudinea de 2490m.
Aşadar, cumpăna stângă a bazinului Glăjerie urcă Creasta Balaurului de la Pichetul
Roşu până în şaua Bucşoiului, trece peste un mic vârf din apropierea nodului orografic Omu,
străbate şaua Hornurilor aflată între circurile Gaura şi Mălăieşti, urcă pe vârful Scara şi intră
pe creasta muntelui Ţigăneşti. Din dreptul obârşiei văii Velicanu (aflată la stânga vârfului
Ţigăneşti), cumpăna urmeză creasta muntelui Velicanu şi apoi Muchia Turnului. Cea din
urmă, înaltă de 1055m şi nivelată corespunde nivelului Predealului. Punctul cel mai înalt al
acestei cumpene este 2490m, care reprezintă altitudinea maximă a bazinului.
Cumpăna dreaptă porneşte din aceeaşi înşeuare de la Pichetul Roşu urcând dealurile
Căpăţâna Porcului şi Diham, dealuri care au aproape aceeaşi altitudine (1390m şi 1581m) şi
pesemne corespund nivelului Râu-Şes.
Cumpăna urmează apoi Măgura Cenuşie, înaltă de 1359m, şaua Ştrempeni (1080m) şi
Măgura Ştrempeni (1171m) pentru a coborâ apoi la confluenţă. Ultimele două dealuri sunt
nivelate (mai ales Ştrempeni) şi corespund nivelului superior al Predealului (Pliocen superior).
Remarcăm o mare diferenţă între cele două culmi. Dacă cea stângă urcă şi coboară o zonă de
mare energie a reliefului, şi anume abruptul Bucegilor, fapt care-i conferă o mare
neregularitate în mersul ei longitudinal, pe când cumpăna dreaptă urmăreşte pe tot parcursul ei
interfluviile nivelate ale Clăbucetelor Predealului. Cumpăna stângă urcă pentru ca apoi să
coboare, pe când cea dreaptă numai coboară, fiind de două ori mai scurtă decât prima. Aceasă
deosebire fundamentală dintre cele două cumpene, şi anume lungimea ilustrează încă o dată
asimetria bazinului.
4.9.1.2.2. Dezvoltarea în plan orizontal a cumpenelor
Mersul cumpenelor de apă în plan orizontal întregeşte dispunerea lor în profil
longitudinal, arătând complexitatea evoluţiei bazinului Glăjerie. Coeficientul de sinuozitate al
cumpenei stângi s-a calculat pe baza formulei :
Ks = Lc/Lp

95
unde :
Lc reprezintă lungimea reală a cumpenei de apă;
Lp lungimea în linie dreaptă a acestora între izvor şi vărsare.
La fel s-a procedat şi pentru cumpăna dreaptă. Valoarea obţinută pentru cumpăna din
dreapta este de 1,41 arătând o sinuozitate mai mică în comparaţie cu cumpăna stângă, care are
un coeficient de sinuozitate de 2,75.

Diferenţele dintre cele două cumpene pot fi uşor explicate prin următorul fapt:
cumpăna dreaptă urmăreşte culmile domoale ale unor “clăbucete”, pe când cumpăna stângă
urcă abruptul Bucegilor printr-una dintre cele mai accidentate zone ale masivului până aproape
de vârful Omu, urmează interfluviul ascuţit dintre văile Gaura şi Mălăieşti, urmăreşte culmea
unuia dintre munţii cei modelaţi periglaciar din regiune, după care coboară spre confluenţă
intrând în “Clăbucetele Predealului”, fiind de fapt de două ori mai lungă decât cumpăna
dreaptă şi cu un grad de sinuozitate de două ori mai mare.
4.9.1.3. Forma reţelei hidrografice
Faptul că afluenţii se varsă în colectorul principal sub un unghi ascuţit (excepţie făcând
râul Ţigăneşti) impune bazinului un caracter dendritic. Asimetria pronunţată a bazinului ne
face însă să nu ne oprim la această încadrare, aşadar vom considera bazinul Glăjerie ca fiind

95
un bazin dendritic asimetric. Înfăţişarea dispunerii reţelei hidrografice corespunde unui bazin
total neunitar, sculptat în principal pe două categorii de roci cu omogenităţi şi durităţi diferite
(conglomeratele de Bucegi şi gresiile stratelor de Sinaia), fapt care i-a impus această formă.

4.9.1.4 Coeficientul de asimetrie

Coeficientul de asimetrie al bazinului scoate în evidenţă repartiţia suprafeţei bazinului
faţă de axa de drenaj. În acest caz se impune a cunoaşte suprafeţele existente pe partea stângă
(Sst) şi pe cea dreaptă (Sdr) a cursului principal.
În acest caz coeficientul de asimetrie (a) este;

a = [2 (Sst - Sdr) ] / Sb .
unde ; Sst=17.11
Sdr=3, 39
Sb=20, 5
Rezultă de aici calculul:
a = [2 (17,11 - 3,39) ] / 20,5 = 1,33.

Acest coeficient, precum şi simplul fapt că partea stângă a bazinului este peste 5 ori
mai extinsă decât cea dreaptă denotă o pronunţată asimetrie a bazinului.
Denumirea Valori
Sst(supraf dreapta) 17.11

Ssd(supraf stanga) 3.39

Sb(supraf bazin ) 20.5

4.9.1.5. Ierarhizarea reţelei de văi

În forma ei actuală reţeaua de văi tributare râului Glăjerie, precum şi râul în sine sunt
de vârstă recentă, cuaternară, dar procesul de instalare şi ierarhizare al ei s-a realizat de-a
lungul unei lungi perioade de timp.

95
 Râul Glăjerie izvorăşte de sub înşeuarea de la Pichetul Roşu şi devine în scurt timp de
ordinul doi, după confluenţa cu un mic afluent de dreapta. După un scurt parcurs de doar 500m
(toate distanţele reprezintă proiecţii în plan orizontal), primeşte pe stânga primul mare afluent
– Valea Bucşoiului, lungă de 2,42km, vale care-şi are obârşia mult mai sus, la aproape 2500m.
Această vale fiind tot de ordinul 2 îi schimbă râului Glăjerie ordinul, acesta devenind astfel de
ordinul 3.
După această importantă confluenţă râul Glăjerie urmează să primească tot din
abruptul Bucegilor nişte afluenţi mult mai mici – Valea Rea -1,58km, Vâlcelul Îndrăcit (0,71),
Vâlcelul Bucşoiului (1,33), iar pe partea dreaptă Valea Armăsarul (1,16km), Vâlcelul
Dihamului (1,52km), Vâlcelul lui Ţimen (0,76km), şi Valea Nisipu (0,95km).
După un parcurs de 4,5km, deci cu 1 km înainte de vărsarea în râul Ghimbav, râul
Glăjerie primeşte un mare afluent, care îi măreşte considerabil debitul – Valea Mălăieşti, la o
altitudine de 880m, vale de ordinul doi, care nu îi schimbă ordinul. După aproximativ 160m,
valea primeşte cel mai imporant afluent de pe tot parcursul, şi anume valea Ţigăneşti.
Importanţa constă în primul rând în faptul că valea Ţigăneşti are acelaşi ordin cu valea
Glăjerie, ordinul 3, deci îi schimbă acesteia ordinul în 4. Aval de această confluenţă cu mai
puţin de 800m râul Glăjerie se varsă în râul Ghimbav (numit şi Ghimbăşel).
Tabel cu privire la ierarhizarea reţelei de văi tributare Vaii Glăjăriei
Nr. Denumirea Lungimea arterei Ordin
crt. ( Km. )
1. Valea Glăjăriei 5,5 Km. 4
2. Valea Bucşoiului 2,42 Km. 2
3. Valea Rea 1,58 Km. 1
4. Vâlcelul Îndrăcit 0,71 Km. 1
5. Vâlcelul Bucşoiului 1,33 Km. 1
6. Valea Armăsaru 1,61 Km. 1
7. Vâlcelul Dihamului 1,52 Km. 1
8. Vâlcelul lui Ţimen 0,76 Km. 1
9. Valea Mălăieşti 6,36 Km. 2
10. Valea Ţigăneşti 7,32 Km. 3

Cei mai importanţi afluenţi ai Glăjeriei sunt aşadar cei care coboară de pe abruptul
nordic al Bucegilor, deci de pe partea stângă a râului colector. Dintre acestea văile cele mai
importante sunt văile Bucşoiu, Mălăieşti şi Ţigăneşti.

95
 Valea Bucşoiului îşi are obârşia sub Şaua Bucşoiului, având ca principal afluent
Vâlceaua Bucşoaia, între ele ridicându-se Muchia de sub Vârf. Alţi afluenţi ai acesteia sunt
Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Furcilor, Vâlcelul de sub Vârf, dar toate nu
o “trec” de ordinul 2. Este valea cu cel mai pronunţat caracter alpin din bazinul Glăjerie, având
o suprafaţă bazinală de 4,77 km2.
Valea Mălăieşti îşi are obârşia la altitudinea de 2360 m în Şaua Hornurilor, iar
după un parcurs de 6,36 km se varsă în râul Glăjerie, nereuşind să-i schimbe ordinul, fiind
inferioară acesteia, şi anume de ordinul 2. Valea Mălăieşti primeşte cei mai mari afluenţi pe
dreapta, cei mai cunoscuţi fiind valea Pietrele şi Valea Caprelor. Are o suprafaţă bazinală de
5,09 km2.
Valea Ţigăneşti îşi are obârşia la nord de vârful Scara, la altitudinea de 2400m, şi
primeşte la altitudinea de 1033m un important afluent – valea Velicanu. Are o suprafaţă
bazinală de 6,80 km2, fiind cea mai mare şi importantă vale tributară Glăjeriei.
4.9.1.6. Morfografia văilor
În sectorul glaciar al bazinului, văile au profil transversal în forma lieterei U, iar în
profil transversal apar rupturi de pantă. Rupturile de pantă sunt determinate de structură,
caracterul lor obsecvent determinându-le apariţia în profilul longitudinal. Toate văile cu
excepţia celor glaciare au un profil longitudinal cu o înclinare generală de peste 400 şi un
profil transversal în formă de V.
Sectorul glaciar cuprinde o alternanţă de porţiuni cu pantă foarte redusă de curgere,
corespunzătore circurilor şi bazinetelor de pe văile glaciare şi pragurilor majore sau unor
porţiuni de repezişuri, uneori praguri mici, acestea din urmă find determinate de structură.
Profilul transversal al văilor în acest sector este invariabil în formă de “U”. La contactul cu
versanţii se desfăşoară o treaptă coluvio-proluvială, cu materiale grosiere. Unele aparţin
glaciarului târziu, fiind fosilizate de depuneri mai recente şi acoperite cu vegetaţie. Altele,
sortate granulometric aparţin Holocenului şi sunt mai puţin stabile. Apar şi acumulările masive
de gelifracte, sub forma trenelor de grohotiş sau a torenţilor de pietre.
Sectorul fluviatil se desfăşoară în întregime de-a lungul unei suprafeţe montane
împădurite. Profilul longitudinal al acestui sector prezintă de-a lungul său numeroase rupturi
de pantă, variabile ca dimensiuni, dar mult inferioare sectorului glaciar, sub forma
repezişurilor şi cascadelor (determinate de structură sau de stânci prăvălite în talvegul văii).

95
 Profilul transversal apare sub forma unui “V” mult mai larg, cu deschiderea accentuată
spre avale.

4.9.1.7. Aspectul interfluviilor şi tipologia versanţilor

Instalarea glaciaţiunii a avut o consecinţă morfologică importantă, şi anume a constat
în reducerea spaţiilor interfluviale. Interfluviile plate, determinate ori de structură, ori de
nivele de eroziune, iniţial mult mai largi, sunt transformate treptat, prin ramificarea şi
înaintarea regresivă a afluenţilor, dar şi prin evoluţia versanţilor în sectoare înguste sau chiar
printr-o înşiruire de martori de eroziune despărţiţi de înşeuări. Ca exemplu foarte bun poate fi
citat în acest sens custura Padina Crucii. De altfel şi culmea care porneşte de la Vf. Omu şi
ajunge în şaua hornurilor pentru a urca apoi pe vârful Scara a fost afectată de îngustarea
impusă de două circuri: Gaura şi Mălăieşti. De asemenea interfluviile ascuţite se dezvoltă şi
datorită modelării exercitate de torenţii opuşi, exemple clare fiind Creasta Balaurului, Creasta
Văii Rele, precum şi majoritatea crestelor dintre văile alpine de pe muntele Bucşoiu. Versanţii
văilor reprezintă suprafeţe de racord între albii în special minore şi interfluvii. Tipurile de
versanţi din bazinul Glăjerie diferă mult în sectorul glaciar decât în sectorul fluviatil, ca
urmare a premiselor genetico-evolutive şi geologice. Versanţii văilor şi circurilor glaciare
prezintă, în general, un aspect concav. În baza profilului, caracterul concav-rotunjit este
întrerupt de văile râurilor actuale, care s-au adâncit atât în trecut, prin acţiunea torenţilor
subglaciari, cât şi în prezent, prin acţiunea fluvio-torenţială. Versanţii văilor din sectorul
fluviatil au, în general, caractere rectilinii, cu o uşoară concavitate spre bază, ca rezultat al
tendinţei de formare a unei lunci incipiente.
4.9.1.8. Expunerea versanţilor
Potenţialul expoziţiilor oferite de bazinul Glăjerie este în mod evident rezultatul
orientării reţelei hidrografice (nord-sud) şi şi a stadiului ei evolutiv, din ritmul adâncirii reţelei
de drenaj dezvoltându-se versanţi cu orientări diverse, ceea ce implică la nivelul acestora un
potenţial evolutiv diferenţiat.

4.9.1.8.1. Faţă de direcţia nordului

Dezvoltarea bazinului Glăjerie este pe direcţie sud-nord. De această expunere nordică
se leagă aproape toate caracteristicile modelării actuale.

95
 Umbrirea versaţilor în majoritatea orelor din zi, umezeala care persistă datorită acestei
umbriri, temperaturile scăzute datorate acestor factori determină accelerarea proceselor de
alterare a rocilor şi pregătesc astfel roca pentru o mai eficientă eroziune.
4.9.1.8.2. Faţă de soare
Radiaţia solară reprezintă sursa primară a tuturor proceselor de la nivel terestru.
Orientarea suprafeţelor înclinate în raport cu durata insolaţiei condiţionează repartiţia
regimului caloric, al precipitaţilor atmosferice, al umidităţii aerului şi solului, influenţând în
mod diferit procesele morfodinamice, repartiţia solurilor şi vegetaţiei. Expoziţia versanţilor,
alături de succesiunea anotimpurilor, este un factor important în determinarea gradului de
insolaţie. Factorul care crează inconsecvenţe în mersul parametrilor meteorologici este în
primul rând altitudinea (energia de relief este de 1660m în bazinul Glăjerie), altitudine care
intervine printr-o accentuare a diferenţelor termice şi de umiditate pe expoziţiile opuse.
Totodată, radiaţia solară directă, responsabilă pentru contrastele impuse prin orientare,
creşte cu înălţimea ca urmare a purificării atmosferei, iar cea difuză scade. Rolul cel mai
important în determinarea cantităţii de radiaţie solară primită de suprafaţa topografică, iar
implicit a gradului de insolaţie îl deţine stadiul de evoluţie a reţelei hidrografice prin tipurile
cărora ea le dă naştere. Văile înguste şi adânci ale acestui perimetru montan prezintă în
ansamblul lor însuşirile versantului nordic, deci umbrit. Aici aceeaşi cantitate de radiaţie
solară trebuie să încălzească un areal mai vast, din cauza gradului accentuat de fragmentare.
“Expunerea a jucat de asemenea un rol important în dezvoltarea fenomenelor morfoclimatice,
specifice periglaciarului, care au frecvenţa cea mai mare pe panta nordică şi nord-estică a
masivului.” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic)

4.9.2. MORFOMETRIA
4.9.2.1. Hipsometria
Bazinul hidrografic Glăjerie se desfăşoară pe direcţie generală sud-nord cu o diferenţă
de nivel de 1660m. Altitudinea maximă (2490m) se înregistrează în apropiere de Vârful Omu,
pe cumpăna de ape a bazinului, cea mai mică altitudine fiind la confluenţa Glăjeriei cu
Ghimbavul, la 830m. Acest fapt se reflectă asupra analizei generale a componentelor fizico-
geografice.

95
 În cadrul bazinului morfohidrografic Glăjerie am stabilit şi analizat 5 trepte
hipsometrice (780-1300m, 1300-1600m, 1600-1900m, 1900-2400m, şi peste 2400m), care
pătrund în lungul bazinului de la vărsarea Glăjeriei în Ghimbav către zona de obârşie sub
forma unor trepte.
Prima treaptă (780-1300) a fost aleasă în funcţie de niveul superior al
Platformei Predealului, şi anume cel pliocen superior, de 1300m. Mai sus de această altitudine
intrăm în abruptul Bucegilor. De remarcat faptul că dealurile Căpăţâna Porcului şi Diham
(Baiului) nu se încadrează în această treaptă.
Următoarea treaptă hipsometrică (1300-1600m) corespunde unei rupturi de
pantă din profilul longitudinal al culmilor. Această ruptură de pantă urmează unor porţiuni de
culmi relativ nivelate pe care le considerăm corespunzătoare suprafeţei Râu-Şes. Dealurile
Căpăţâna Porcului şi Diham (Baiului) se integrează în această treaptă, şi vârfurile lor
corespund nivelului Râu Şes.
A treia treaptă (1600-1900m) corespunde văilor glaciare exclusiv circurile, şi părţii
mijlocii a muntelui Bucşoiu.
Treapta de 1900-2400m include raionul circurilor glaciare şi partea înaltă a muntelui
Bucşoiu. Ultima treaptă (peste 2400m) include vârfurile Scara şi Bucşoiu şi partea superioară
a cumpenei de apă care trece pe lângă Omu.
Realizarea diagramei circulare care relevă ponderea (ca suprafaţă a treptelor
hipsometrice) pune în evidenţă faptul că ponderea cea mai mare o are treapta de 780-1300m.
Aceasta se desfăşoară până la poalele Bucegilor, reprezentând mai mult de o treime (35%) din
suprafaţa bazinului. Următoarele trepte (1300-1600m şi 1600-1900m) se desfăşoară fiecare pe
19% din suprafaţa bazinului. Treapta de 1900-2400m se extinde pe 26% din suprafaţă, iar cea
mai puţin extinsă este aceea de peste 2400m, cu un procent din suprafaţă.
4.9.2.2. Densitatea fragmentării reliefului
“În toţi Carpaţii Meridionali nu există nici o regiune atât de fragmentată ca regiunea
munţilor Bucegi .” (Emm de Martonne)
Doamna Valeria Velcea dă pentru abruptul nordic valori de 3km/km 2, diferenţiind
această zonă de abruptul vestic unde litologia (calcare) impune o altă valoare: 2km/km2.
Densitatea fragmentării reliefului este condiţionată de litologie, de varietatea reliefului şi a
proceselor geomorfologice, toate acestea impunând varietate densităţii fragmentării reliefului.

95
 Pe ansamblu, bazinul morfohidrografic Glăjerie prezintă o densitate a fragmentării
reliefului de 3,25 km/km2.
O hartă a densităţii fragmentării sau o simplă hartă a reţelei de râuri din bazinul
Glăjerie pune excelent în evidenţă contrastul dintre densitatea fragmentării în Bucegi şi
densitatea fragmentării în zona din faţă (Clăbucetele Predealului), limita nordică a Bucegilor
fiind încă o dată justificată pe criterii morfometrice.
Harta densităţii fragmentării s-a realizat pe baza metodei pătratelor module. S-a
trasat astfel un caroaj kilometric care a împărţit suprafaşa bazinului în pătrate module, cu
suprafaţa constantă de 1 km2, după care s-a extras în totalitate reţeua de talveguri (inclusiv
văile seci). S-a aplicat apoi raportul dintre lumgimea reţelei de talveguri şi suprafaţa fiecărui
caroiaj.
Arealele cu valori ale densităţii fragmentării reliefului între 4 şi 5 km/km 2 corespund muntelui
Bucşoiu, brăzdat de numeroase văi alpine şi culoare de avalanşă. Cele mai mari valori ale
densităţii fragmentării (peste 5km/km2) se găsesc la obârşiile brăzdate de hornuri ale văilor
glaciare Mălăieşti şi Ţigăneşti precum şi la obârşia văii Bucşoiului. Un alt areal de mare
densitate a fragmentării se află în sectorul superior al bazinului, unde înainte de confluenţa
Glăjeriei cu valea Mălăieşti, aceasta primeşte atât un mănunchi de afluenţi pe stânga, (de pe
muntele Bucşoiu), cât şi câţiva de pe dreapta (vâlcelul Dihamului şi Valea lui Ţimen).
Diagrama circulară pentru harta densităţii fragmentării arată următoarele: mai mult de
o treime din suprafaţa bazinală este ocupată de suprafeţe cu fragmentare de 3-4 km/km 2;
următorul interval (ca extindere) este cel de sub 3 km/km2, acesta ocupând 29% din suprafaţa
bazinului; 20% din suprafaţa bazinului sunt deţinute de suprafeţele cu o densitate a
fragmentării de 4-5km/km2 iar valorile maxime, de peste 5km/km2 corespund uner suprafete
cu o extindere de 15% din suprafaţa bazinului.

95
 4.9.2.3. Energia de relief
Adâncimea mare a fragmentării în această zonă a abruptului nordic a constituit un
criteriu solid pentru delimitarea masivului faţă de zona din faţă (Clăbucetele Predealului),
denivelarea fiind aici de peste 1000m. Diferenţa dintre altitudinea maximă şi cea minimă din
bazinul Glăjerie este de 1660m. Această valoare mare a energiei de relief se datorează şi
basculării sinclinalului către sud. Adâncimea este mare în sectorul glaciar (500m). Adâncimea
fragmentării reliefului reflectă gradul de adâncire a văilor în funcţie de nivelul de bază local,
fiind dependentă de alcătuirea litologică şi stadiul de evoluţie a regiunii. Influenţa stadiului de
evoluţie a regiunii este absolut evidentă, cele mai mari valori ale energiei de relief aparţinând
muntelui, un uscat mult mai vechi decât zona din faţă, zonă care a funcţionat tot timpul
Cretacicului ca un golf al depresiunii Bârsei (G. Murgeanu şi D. Patrulius), colmatarea
regiunii punându-şi amprenta asupra energiei de relief. Energia reliefului, ca rezultat al
adâncirii reţelei de drenaj, reprezintă un element ce redă amplitudinea altimetrică pe care se
desfăşoară procesele geomorfologice actuale, fiecare talveg şi gură de vărsare constituind bază
locală de eroziune. Valoarea acestui parametru este ridicată în întregul bazin.

95
 Pentru o apreciere mai corectă a energiei de relief din bazinul Glăjerie am adoptat
pentru realizarea hărţii metoda izoliniilor. Astfel, după delimitarea curbelor de nivel
principale, cu ajutorul cărora s-au stabilit punctele de intersecţie ale acestora cu reţeaua de
talveguri (temporară şi permanentă), din aceste puncte situate de-a lungul talvegurilor s-au dus
perpendiculare pe curbele de nivel până la cumpăna de ape a bazinului, fără a intersecta vreo
vale. Locurile sau punctele de intersecţie cu curbele de nivel principale au fost stabilite ca
puncte de altitudine relativă în raport cu reţeaua de talveguridin cuprinsul bazinului
hidrografic, şi care, prin unire dau izoliniile caracteristice hărţii energiei reliefului.
Din construcţia hărţii au rezultat 12 intervale de valori ale energiei reliefului. Cele mai
meri valori se înregustrează pe muntele Bucşoiu, unde se întâlnesc valori de peste 1100m
(vârful Bucşoiu are 2481m, pe când talvegul văii Glăjerie are altitudini de la 830m la 1450m).
4.9.2.4. Pantele
“Escaladarea Bucegilor din orice punct are în cale acelaşi obstacol – abrupturile de la
periferia masivului.”(Valeria Velcea).“Din mersul curbelor de nivel desprindem clar prezenţa
pantelor în trepte ca o trăsătură esenţială pentru întreg masivul. Anticipăm că această situaţie
se datoreşte elementelor de ordin structural.” (Valeria Velcea)
În studiul geomorfologic consacrat Bucegilor, doamna Valeria Velcea deosebeşte în
Bucegi două mari zone în care pantele comportă caractere diferite: zona externă, un mare
abrupt structural, şi zona internă dominată de suprafeţe structurale. Bazinul Glăjerie se
suprapune total pe zona externă, aici suprafeţele structurale lipsind, reflectarea feţelor de strat
în relief manifestându-se prin prezenţa brânelor (poliţe stucturale). Declivitatea generală a
suprafeţelor din cadrul bazinului Glăjerie se caracterizează prin prezenţa tuturor categoriilor
de pante, de la valori de 0-20 pe ineterfluvii, talveguri şi fundurile circurilor glaciare până la
valori de peste 800 pe versanţii abrupţi ai muntelui care sunt frecvent surplombaţi, deci cu
valori ce depăşesc 900.
Harta pantelor a fost realizată cu ajutorul extensiei 3D Analyst, a programului Arc
Wiew, care dă posibilitatea unor evaluări foarte corecte,harta fiind foarte exactă. În funcţie de
ponderea pantelor în bazinul Glăjerie au fost stabilite 4 categorii ale geodeclivităţii versanţilor,
0-120, 12-300, 30-450, peste 450. Pantele din prima categorie (0-120) corespund şesului aluvial
din sectorul inferior al bazinului, precum şi fundurilor celor două circuri (Mălăieşti şi
Ţigăneşti).

95
HARTA PANTELOR

VALEA GLĂJERIEI

95
 De asemenea aceste pante mici sunt caracteristice şi pragurilor glaciare, unor praguri
structurale şi unor resturi din vechile suprafeţe de nivelare. Cea de-a doua categorie (12-300)
corespunde nivelului Predealului precum şi fundurilor de văi glaciare. Ultimele două categorii
de pantă corespund versanţilor, ultima categorie fiind specifică pentru abrupturile muntelui
Bucşoiu, pentru zona hornurilor Mălăieşti şi Ţigăneşti, precum şi pentru porţiuni din versanţii
Padinei Crucii, muntelui Velicanu şi Ţigăneşti.
Diagrama circulară realizată după harta pantelor arată următoarele: aproape
jumătate (44%) din pantele din bazinul Glăjerie sunt cuprinse în intervalul 12-300; aproape o
treime din suprafaţa bazinului (27%) revine pantelor de 30-450; 22% din suprafaţa bazinului
are pante de 45-900; Cea mai mică pondere o au pantele cuprinse în intervalul de 0-120.
Acestea au o pondere în cadrul bazinului de 7%.

Diagramarepartizării spaţialea pantelor

60%

40%
20%
0%

12-30 grade
30-45 grade
45-90 grade
0-12 grade

De remarcat că în toată zona abruptului pantele de peste 450 se prezintă sub forma unor
fâşii care înconjoară munţii. Este vorba de abrupturile structurale care mărginesc brânele.
Nuanţele mai închise (intevalul 30-450) corespund feţelor de strat, brânelor propriu-zise.
4.9.3. Relieful fluviatil
Pentru latitudinile la care este situată România, sistemul de eroziune fluviatil este cel
mai activ (Valeria Velcea). Acţiunea fluviatilă împreună cu cea fluvio-torenţială, conlucrând
în pleistocen cu cea glaciară, au generat sistemul actual de văi şi interfluvii din bazinul
morfohidrografic Glăjerie. La acestea se adaugă factorii legaţi de evoluţia platformei Predeal,
pentru că intrând în nivelul Predealului apare o nouă generaţie de văi cu caractere

95
morfografice diferite. Cu mici excepţii, nu putem vorbi de relief fluviatil decât în sectorul
inferior al bazinului, acolo apele au caracter permanent.
În forma ei actuală reţeaua de văi tributare râului Glăjerie, precum şi râul în sine sunt
de vârstă recentă, cuaternară, dar procesul de instalare şi ierarhizare al ei s-a realizat de-a
lungul unei lungi perioade de timp. Sistemul fluviatil este reprezentat printr-o reţea
hidrografică temporară şi una permanentă. Cea permanentă apare în general la limita litologică
dintre conglomeratele de Bucegi şi stratele de Sinaia. Alimentarea râurilor este pluvio-nivală.
În funcţie de structura geologică, văile (Mălăieşti, Ţigăneşti, Bucşoiul, Velicanul) sunt
obsecvente datorită basculării sinclinalului Bucegilor către sud, şi nu pentru că s-ar dezvolta
pe un flanc de sinclinal. Abruptul nordic nu reprezintă ca cel vestic sau estic un imens flanc de
sinclinal, văile aflându-se chiar în apropierea axului sinclinalului Bucegilor. Doamna Valeria
Velcea chiar a numit valea Mălăieşti “valea obsecventă sinclinală Mălăieşti”.
4.9.3.1. Forme de relief fluviatil
Talvegurile reprezintă forme de relief fluviatil foarte bine reprezentate în bazinul
Glăjerie. Având în vedere extinderea mică a şesului aluvial al râului Glăjerie, care nu este în
foarte reprezentativ pentru relieful fluviatil precum şi umerii de vale de pe dreapta râului
omonim, care sunt în mare parte distruşi de o mai nouă generaţie de văi (Valea Armăsarul,
Vâlcelul Dihamului, Vâlcelul lui Ţimen, Valea Nisipu), singurele forme cu adevărat
reprezentative pentru acest tip de relief sunt talvegurile. În profilul lor longitudinal, talvegurile
prezintă rupturi de pantă datorate în primul rând factorului structural. Pragurile glaciare s-au
format tot pe nişte astfel de praguri structurale preexistente. În general versanţii văilor din
bazinul Glăjerie încep direct din talveg. Excepţie fac cei din sectorul inferior al bazinului,
unde apare lunca incipientă a râului Glăjerie şi cei de pe pragurile glaciare, unde talvegul
şerpuieşte pe fundul adesea orizontal al pragului (datorită colmatării acestuia). În rest
talvegurile văilor au profile longitudinale pe ansamblu destul de abrupte. De la talvegul râului
Glăjerie, cel mai “senil” dintre toate, până la profilele cvasiverticale ale hornurilor Mălăieşti şi
Ţigăneşti înclinările profilelor sunt dintre cele mai diverse.
Albii majore. O albie majoră incipientă poate fi observată în sectorul inferior al
bazinului, formată de râul Glăjerie. Prezenţa sa eset demonstrată atât de harta pantelor, cât şi
de distanţele mai mari dintre curbele de nivel în lateralele râului. D. Patrulius cartează “şesul

95
aluvial” al râului Glăjerie în lucrarea “Geologia masivului Bucegi şi a culoarului
Dâmbovicioara”.
Umerii de vale. În urma deplasărilor pe teren, precum şi în urma analizelor
morfometrice şi a întocmirii unor blocdiagrame considerăm că umeri de vale în bazinul
Glăjerie există doar pe dreapta râului omonim. Pe stânga râului umerii chiar dacă au existat, au
fost distruşi de fluvio-torenţialitatea care avea o mare putere de erodabilitate în perioadele
interglaciare, mărturie în acest sens stând imensele blocuri de la poalele abruptului nordic al
Bucegilor pe care le considerăm forme fluvio-glaciare. Aşadar chiar dacă au existat umeri ai
râului Glăjerie pe versantul stâng (corespunzător Bucegilor) al râului Glăjerie, ei au fost
distruşi în întregime. Nivelul de umeri de pe stânga râului Glăjerie, puternic fragmentat de
noua generaţie de văi – Armăsarul, vâlcelul Dihamului, Valea lui Ţimen, Valea Nisipu se află
situat de la o altitudine de ±1300m (la obârşia văii), la o altitudine de ±1100m aproape de
confluenţa Glăjeriei cu Ghimbavul. Un nivel superior de umeri poate fi considerat şi cel de la
±1400m.
4.9.3.2. Evoluţia reţelei hidrografice
Nu putem vorbi de evoluţia reţelei hidrografice din bazinul Glăjerie fără a încadra
această evoluţie într-o evoluţie de mai mare amploare, şi anume aceea legată de interferenţa a
două mari bazine hidrografice – cel al Oltului şi cel al Prahovei.
Vâlsan, referindu-se la captările care au condiţionat forma actuală a bazinului
Prahovei, spunea despre bazinul Prahovei că “a pierdut un larg sector între Buceci (forma
veche a cuvântului n.a.), răpit de mănunchiul de afluenţi ai Ghimbavului, afluent al Oltului”.
Tot în acelaşi context mai afirma: ”atât Ghimbavul cât şi Timişul cât şi Gârnicul – care atacă
de la est de Piatra Mare – prin văile lor adânci şi ramificaţiile lor torenţiale
numeroase,ameninţă şi acum bazinul Prahovei”.
De fapt Vâlsan considera că “o ofensivă dinspre Câmpia Română actualmente pierde
teren pe creasta Carpaţilor”,şi mai mult, considera această înaintare spre sud a cumpenei de
apă carpatice drept un fenomen general pentru Carpaţii Meridionali. Depresiunea Braşov oferă
un nivel de bază foarte apropiat şi coborât, nivelul de bază chiar dacă mai coborât al Câmpiei
Române fiind mult mai depărtat pentru a i se simţi influenţa până la culmea Carpaţilor.

95
 Aşadar, Prahova a fost “decapitată”, izvoarele ei fiind mult mai la nord de Predeal,
cumpăna a fost mult împinsă spre sud, actualmente menţinându-se această tendinţă de
înaintare a bazinului Oltului în detrimentul bazinului Prahovei.
În concluzie, dacă aplicăm raţionamentul pentru bazinul Glăjerie, care se încadrează în
cel al Oltului, rezultă faptul că tendinţa este de mărire a spaţiului bazinal în detrimentul
bazinului Prahovei, cu care se învecinează.
În privinţa evoluţiei văilor obsecvente din Bucegi, doamna Valeria Velcea,
ajunge la urmăroarele concluzii:
“Dacă pentru interiorul masivului întâlnim indicii de fragmentare veche (n.n.
şei, vechi linii de drenaj), în scimb pentru bordura acestuia trebuie să admitem existenţa unei
reţele hidrografice ale cărei trasee sunt moştenite de reţeaua actuală. Faptul de mai sus se
explică prin panta mare pe care o formează capetele de strat ale flancurilor sinclinalului (n.a.
abruptul nordic nu este un flanc de sinclinal, dar raţionamentul este valabil şi aici), astfel încât
reţeaua stabilită nu a putut oscila ca în cazul flancurilor sinclinalului (n.n suprafeţelor
structurale), remanierile fiind astfel excluse. În drenajul apelor se înscrie o nouă serie de văi,
legată de însăşi evoluţia generală a masivului şi suprapusă pe contactul conglomeratelor cu
stratele de Sinaia sau cu cristalinul de tip Leaota” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu
geomorfologic).
Problema cea mai interesantă care se ridică pentru bazinul Glăjerie este aceea a unei
noi generaţii de văi care apare la periferia abruptului nordic. Acest fapt este pus în evidenţă în
primul rând prin faptul că văile, în sectorul inferior al bazinului, după ce ies din abruptul
Bucegilor îşi micşorează panta în profil longitudinal şi se lărgesc. Acest fapt nu este
întâmplător, el este rezultatul unei evoluţii, şi anume: din cretacicul superior regiunea dintre
Postăvaru şi Bucegi, în care se găseşte şi sectorul inferior al bazinului Glăjerie, a funcţionat ca
un golf al depresiunii Bârsei (G. Murgeanu şi D. Patrulius), aşadar noile tipuri de văi care
conlucrau la colmatarea regiunii şi-au pus amprenta în cadrul văilor şi interfluviilor, prin
prezenţa unor caractere morfologice noi (văi largi şi interfluvii rotunjite) care corespund
nivelului Predealului.
Analiza morfografică precum şi prezenţa unor coturi de 900 în mersul unor văi
demonstrează existenţa unor remanieri a reţelei hidrografice. Văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, cu

95
puţin înainte de a ieşi din abruptul Bucegilor fac un cot spre NE, deci spre dreapta, cum privim
de la izvoare.
Prezenţa unor şei în stânga fiecărui cot ne fac să bănuim pentru ambele văi existenţa
unor vechi cursuri peste aceste şei (în concavitatea coturilor existând în cazul ambelor văi mari
surpări), cursuri care au fost captate de nişte afluenţi ai Glăjeriei care curgeau pe o direcţie
SV-NE. De asemenea Valea Nisipu este posibil să fi curs peste şaua “La Ştrempeni”, înspre
valea Ghimbavului. Un cot de aproape 900 şi existenţa şeii chiar în continuarea cursului de
dinainte de cot ne fac să credem acest lucru.
Aşadar, bazinul Glăjerie se prezintă ca un bazin tânăr, şi extrem de viguros în
ceea ce priveşte evoluţia sa viitoare, putând reprezenta un model evolutiv pentru ceea ce
Vâlsan considera a fi o ofensivă dinspre bazinele hidrografice ardelene căte cele muntene.
4.9.3.3 Forme de eroziune
Custuri. Între văile Mălăieşti şi Ţigăneşti se dezvoltă culmea Padina Crucii,
intens modelată lateral de cei doi gheţari, astfel că apare sub forma unei custuri. Caracterul
proriu-zis de custură este însă estompat de elementele structuarale – nivele structurale strict
locale. Multe şei de pe această custură este posibil să fi funcţionat în timpul pleistocenului ca
şei de transfluenţă glaciară, iar altele provin din modelarea posglaciară a versanţilor
Circuri şi văi glaciare. În valea Mălăieşti, sectorul glaciar se întâlneşte până la
altitudinea de 1400 m, de unde în continuare apare cel fluviatil. În sectorul glaciar al văii
Mălăieşti se remarcă prezenţa trenelor de grohotiş formate la baza pereţilor circurilor. De
asemenea la baza hornurilor Mălăieşti există două mari conuri de pietre alimentate cu material
detritic adus de pe hornuri. Tot în partea superioară a văii, în afara circului principal în trepte,
sub Bucşoiul, se află instalat un circ de pantă, în care acumularea zăpezii s-a efectuat pe faţa
de strat. Circul este modelat de avalanşe, astfel încât aspectul iniţial este deteriorat.
Valea Ţigăneşti are instalat la partea superioară un circ glaciar bine
individualizat. Până nu de mult, acesta a adăpostit un lac, fapt dovedit de prezenţa mâlului şi a
unui rest de lac, o zonă de mlaştină, barată de o morenă laterală. Formele de relief din etajul
glaciar al văii sunt asemănătoare celor de pe valea Mălăieşti. Fundul circului este drept şi uşor
înclinat de la SSV spre NNE. Pereţii aproape verticali din fundal şi cu pante variabile pe laturi
sunt brăzdaţi de câteva hornuri. În sezonul rece acestea sunt obturate spre creastă prin mari
cornişe de zăpadă. Hornul mare al Ţigăneştilor este cel mai impunător şi totodată cel mai

95
accesibil. Mai apar aici grohotişuri, blocuri imense, hornurile de la obârşia circului la baza
cărora se extind imense trene de grohotiş, un bloc glisant in primul circ, etc.
Praguri glaciare. Treptele existente azi pe Valea Mălăieşti sunt rezultatul înaintării
gheţarilor pe făgaşul văii. În afara treptelor existente anterior modelarea glaciară a creat şi alte
trepte noi. Pe treapta instalată la 2100m se poate urmări cuveta unui fost lac. În valea Mălăieşti
se pot remarca privind harta pantelor sau analizând profilul longitudinal al văii patru praguri
glaciare mai importante. În valea Ţigăneşti, treptele glaciare au un caracter clar structural, apar
oblic pe direcţia văii datorită tocmai instalării sale. Aici pragurile glaciare sunt mult
estompate. Pragurile glaciare s-au dezvoltat însă pe baza unor trepte preexistente în profilul
lungitudinal al vălor – pragurile stucturale.
Forme de acumulare
“Formele glaciare de acumulare nu sunt specifice pentru munţii Bucegi, poziţia, tipul şi
numărul morenelor fiind varabile.” (Geografia României, vol III, 1983).
Morene. Pe ambele văi formele de acumulare sunt reprezentate de morene, dar acestea sunt
clare pe valea Mălăieşti. Morena mediană a văii Mălăieşti este instalată amonte de fosta
cabană Mălăieşti, la altitudinea de 1820m. Pragul glaciar superior a obligat masa de gheaţă să
se despartă în două braţe, din reunirea cărora s-a acumulat la baza lui şi material cărat. În avale
întâlnim o morenă laterală de mici dimensiuni, la altitudinea de 1720m, unde era instalată
cabana Mălăieşti (în prezent nu se mai află decât refugiul Salvamont). Morena terminală se
află situată la 1400m, fiind slab reprezentată, întrucât materialul a fost antrenat în aval.
Limitele morenei sus-menţionate sunt greu de precizat datorită prezenţei pădurii alături
de blocurile rezultate din dezagregarea versanţilor. Aceste morene marchează extensiunea
glaciaţiunii, dar cu toate acestea ele nu pot fi atribuite cu certitudine unei anumite faze
glaciare.
Forme mixte fluvio-glaciare. H. Wachner este printre primii care a observat prezenţa
blocurilor mari “cât casa“ aflate chiar mai jos de 800m pe valea Mălăieşti pe care le leagă de
fluvio-torenţialitate.
Formele mixte fluvio-glaciare sunt reprezentate de blocuri mari de stâncă pe care le
întâlnim în tot etajul forestier, până la poalele muntelui, chiar în valea râului Glăjerie, a căror
provenienţă nu poate fi explicată decât de o fluvio-torenţialitate care să fi afectat regiunea în
perioadele de topire a gheţarilor.

95
 Faza interglaciară Riss-Wurm a avut de exemplu un debit lichid apreciabil, furnizat de
masa de gheaţă topită, existând dovezi în acest sens în alt colţ al Bucegilor, şi anume pe Valea
Ialomiţei, unde în zona cheilor undeva deasupra actualei văi cu 20m apare un nivel suspendat
al tuburilor de presiune şi dizolvare. (Valeria Velcea). Glacisurile de pe marginile bazinetelor
depresionare din Valea Ialomiţei s-au format în aceeaşi perioadă.
Forme erozionale de versant
“Rezumând, periglaciarul din zona externă (n.a. zona de abrupt a Bucegilor) se
caracterizează prin predominarea reliefului de pantă” (Valeria Velcea)
Grohotişuri şi conuri de pietre. Fragmentele de rocă desprinse din pereţii stâncoşi şi
rostogolite pe pante alcătuiesc zone întinse de grohotişuri şi dau o notă de sălbăticie peisajului
alpin din bazinul morfohidrografic Glăjerie. Abundenţa lor aici se datoreşte climei, rocilor
gelive, reliefului înalt şi accidentat.Circurile şi văile glaciare Mălăieşti şi Ţigăneşti abundă în
grohotişuri mobile, acestea provenind din degradarea versanţilor şi a pragurilor glaciare.
De cele mai multe ori grohotişurile actuale se dispun peste o cuvertură de grohotişuri
fixate de sol şi vegetaţie. Acestea din urmă sunt mai alterate şi constituie mări vechi de pietre
alcătuite din materialul dezagregat sub influenţa proceselor intense de gelifracţie din zona
periglaciară şi acumulate în timpul perioadelor glaciare. În timp ce grohotişurile mobile se
plasează în general deasupra înălţimii de 1800 – 1900m, cele fixate se pot urmări până la
poalele munţilor, în zona forestieră, dovedind intensitatea gelifracţiei în regiunile montane de
mică altitudine, într-un moment când pădurile, potrivit condiţiilor periglaciare, se retrăseseră
în zona de deal şi de câmpie. Există grohotişuri mobile care se impun în relief sub forma unor
torenţi de pietre (pe funduri de văi alpine şi culoare de avalanşă, în special pe muntele
Bucşoiu).
Un caz special îl reprezintă grohotişurile care se formează la poalele olistolitelor
calcaroase. Dintre toţi martorii petrografici, numai cei calcaroşi formează la poalele lor o
acumulare de gelifracte. Astfel, olistolitele din zona înaltă a bazinului Glăjerie se pot
recunoaşte uşor nu numai după culoarea lor albă, ci şi după microforma menţinată anterior
care le este asociată.
Blocuri glisante. Blocurile glisante sunt fragmente de rocă de dimensiuni mari, care se
pot deplasa lent pe versanţi, deplasarea lor fiind grăbită primăvara datorită îngheţ-dezgheţului
şi supraumectării solului.

95
 Apar în sectorul superior al bazinului, cel mai tipic bloc glisant fiind identificat la
poalele Padinei Crucii, în circul superior al văii Ţigăneşti.
Poteci de vite. Acest gen de alunecări superficiale apare pe suprafeţele de versant unde
rădăcinile ierboase oferă o protecţie foarte redusă, iar gradul de umectare al solului este foarte
ridicat. Brazdele de solifluxiune se formează mai ales toamna când precipitaţiile sunt bogate şi
primăvara odată cu topirea zăpezilor, atunci când dezgheţul treptat spre interiorul profilului de
sol determină o mişcare de tip solifluidal, generând ondulări şi brazde de alunecare în pătura
de sol.
Culoare de avalanşe. Avalanşele, canalizate atât pe culoare puternic înclinate, dar şi
lipsite de vegetaţie antrenează o mare cantitate de materiale la baza circurilor şi văilor
glaciare, sau pur şi simplu la baza versanţilor care au susţinut masa de zăpadă. Blocurile
masive antrenate de avalanşe sunt rostogolite pe pânzele de grohotişuri preexistente, iar
deseori sunt sfărâmate prin ciocnirea cu alte fragmente de roci. Repetarea lor pe acelaşi traiect
dă naştere unor “limbi de pietre” (boulder tongues, cu suprafaţa aproape netezită, ceea ce le
diferenţiază de conurile de grohotişuri coluvio-proluviale). Cele mai tipice culoare de avalanşă
se află pe muntele Bucşoiu. Multe se pot observa străbătând traseul turistic Tache Ionescu,
închis iarna datorită acestor forme care îl brăzdează.
Nişe nivale. Se dezvoltă în special la schimbarea de pantă, la marginea superioară a
pereţilor văilor glaciare, sau în şei. Faţă de expunerea spre soare, multe dintre ele se situează
pe versanţii cu orientare nordică şi estică, aici zăpada persistând vreme îndelungată. Nişele
nivale, de cele mai multe ori, apar izolat şi sunt clar conturate la obârşia văilor torenţiale. Au o
formă de pâlnie deschisă spre aval, sunt lipsite de vegetaţie şi provin din acţiunea combinată a
proceselor de nivaţie, gelivaţie, eroziune în suprafaţă sau torenţială, acestea funcţionând
alternativ, în sezonul de iarnă şi vară.
Potcoave nivale. Relieful nival acumulativ este reprezentat prin forme de relief
pozitive, alcătuite din grohotişuri cu aspect semicircular asemănător unor potcoave, cu
convexitate spre avale. Ele se întâlnesc la baza pantelor abrupte afectate de dezagregări
intense, de obicei în dreptul torenţilor de pietre. Potcoavele nivale se deosebesc de morene
prin maretialul lor mai colţuros, prin panta mai domoală spre versanţi şi mai abruptă spre
exterior (invers ca la morene). Mărimea potcoavelor nivale depinde de cantitatea de material
desprins din versant şi de condiţiile locale.

95
 Formele de pe versanţii domoli şi de pe suprafeţele plane
Marghile. Marghilele se prezintă sub forma unor moviliţe de obicei circulare sau
alungite acoperite cu muşchi şi ierburi alpine, având un diametru de 40 – 70cm şi o înălţime de
30 – 50cm. Ele sunt destul de răspândite în partea superioară a bazinului Glăjerie, ocupând o
zonă întinsă pe ambii versanţi ai văii Ţigăneşti în sectorul glaciar, în jurul vârfului Scara, pe
creasta Bucşoiului, rar în valea Mălăieşti şi în Poiana Bucşoiului. Mediul în care apar aceste
forme de relief este umed, ca urmare a depunerilor mari de zăpadă şi a reţinerii apei din
topirea lor şi din ploi. De multe ori muşuroaiele sunt asociate cu un sol turbos, dezvoltat pe
scoarţa de alterare (în valea Ţigăneşti). La accentuarea şi izolarea muşuroaielor înierbate
contribuie apoi şi circulaţia animalelor şi mai ales a oilor care bătătoresc şi adâncesc treptat
reţeaua de şanţuri dintre muşuroaie. Prezenţa muşuroaielor înierbate în zona alpină dăunează
mai mult păşunilor care se degradează prin larga răspândire a unor plante mai rezistente şi cu
valoare nutritivă scăzută.
Microdepresiuni (coveţi) nivale. Microdepresiunile nivale de platou se formează prin
acumularea şi topirea inegală a zăpezii, pe suprafeţele mai netede din jurul Vârfului Scara.
Prin presiunea şi topirea lentă a zăpezilor se produce tasarea materialului afânat, şi antrenarea
particulelor fine e către apele de infiltraţie în spaţiile libere dintre fragmentele de rocă.Cele de
culme se dezvoltă pe coamele munţilor, pe şei sau curmături.Există câteva pe culmea
Ţigăneşti şi pe muntele Padina Crucii, pe unele praguri structurale. Microdepresiunile de
versanţi apar sub forma unor mici depresiuni alungite în sensul curbelor de nivel. Cele de la
niveul circurilor se dispun pe depozitele de grohotişuri de la poalele versanţilor, pe cele dintre
rocile şlefuite de gheţari şi pe depozite morenice. Primăvara se pun în evidenţă prin persistenţa
îndelungată a peticelor de zăpadă, iar după topirea acestora, prin forma ovală şi coloritul mai
deschis al grohotişurilor, aici neputându-se fixa lichenii.
Forme reziduale
Creste ascuţite. Creasta Balaurului (Bucşoiului Mic) este una dintre cele mai ascuţite
din tot bazinul văii Glăjerie. Mai pot fi citate Creasta Văii Rele, Muchia de sub Vârf (ambele
pe muntele Bucşoiul). Văile alpine cu aspect de horn, care funcţionează şi ca culoare de
avalanşă sunt despărţite în mai toate cazurile de creste ascuţite.

95
 Turnuri, colţi, babe, ciuperci, blocuri oscilante. Cele mai caracteristice elemente
periglaciare le constituie stâlpii şi colţii de pe muntele Ţigăneşti. Acest munte este cel mai
bogat în astfel de forme periglaciare din tot bazinul Glăjerie. Cele mai cunoscute forme de
relifef rezidual de aici sunt Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Colţii
Ţigăneşti şi colţii La Scară. Formele de tip Babe nu sunt atât de bine reprezentate, dar se
întâlnesc în partea superioară a bazinului şi pe muntele Padina Crucii. Blocuri oscilante se pot
observa la nord de vârful Scara, pe crestele ascuţite dintre hornurile Ţigăneşti.
4.9.3.7. Relieful antropic şi biogen
Potenţialul morfodinamic include două categorii de factori modelatori – naturali şi
antropici. De regulă, în cadrul unităţilor montane factorii naturali au un rol predominant. În
cadrul bazinului Glăjerie, rolul factorului antropic este mult mai redus decât în restul muţilor
Bucegi, fapt datorat gradului redus al accesibilităţii în cadrul acestui spaţiu.
În urma intervenţiei omului în morfogeneză, prin procese şi mecanisme proprii de
distrugere şi îndepărtare a rocii şi a depozitului superficial rezultă forme specifice, denumite
relief antropic. Relieful antropic reuneşte totalitatea formelor pozitive şi negative de
dimensiuni diverse, de la partea superioară şi din scoarţă, realizate voluntar sau involuntar de
către om (Iuliana Armaş, 1992). În cadrul bazinului Glăjerie formele reliefului antropic nu
apar prea bine reprezentate, zona fiind foarte puţin umanizată şi exploatată din toate punctele
de vedere. Cu excepţia drumurilor forestiere (cel de pe valea râului Glăjerie şi cel de pe valea
Ţigăneşti) şi a unui mic baraj de regularizare a cursului în apropiere de Poiana Buhacu, forme
de relief antropic mai pot fi considerate brazdele de solifluxiune transformate în poteci de
către vite (oi). Forme de relief antropic mai pot fi considerate şi cele determinate de
construcţia podurilor (în număr de opt) peste râul Glăjerie, de construcţia fundaţiilor cabanelor
şi sistemului de conducte care se îndreaptă spre Râşnov cu apă potabilă din apele Glăjeriei şi
râului Mălăieşti.
Cu toate dificultăţile impuse de relief, accesul spre etajul alpin s-a făcut pe numeroase
poteci. Circulaţia pe ele a unui număr mare de animale a dat naştere la potecile de vite amintite
anterior, care au urmărit vechi brazde de solifluxiune pe care le-au pus şi mai bine în evidenţă,
prin intensificarea proceselor de solifluxiune.
Păşunatul nu se desfăşoară pe o perioadă atât de îndelungată ca în alte zone ale
Bucegilor, datorită condiţiilor climatice mai aspre din nordul munţilor (insolaţie slabă,

95
temperaturi scăzute, zăpezi persistente), dar totuşi degradarea pajiştilor şi desfăşurarea de
şiroiri şi mici alunecări nu sunt fenomene inexistente. Procesele de eroziune au fost accelerate
fie de înlocuirea vegetaţiei primare prin includerea speciilor subalpine, defrişări sau
schimbarea compoziţiei floristice ca rezultat al suprapăşunatului. Subetajul jnepenilor şi
tufărişurilor poartă amprenta unei eroziuni accelerate din cauza distrugerii sistematice a tufelor
de jnepeni de către ciobani.
Defrişările nu au mare amploare comparativ cu alte zone carpatice, totuşi,
înlocuirea vegetaţiei forestiere cu cea ierboasă, care la rândul ei a suferit o puternică
degradare, a marcat puternic relieful domeniilor alpin şi subalpin printr-o intensă spălare în
suprafaţă şi instalarea unor rigole, ravene, ogaşe şi chiar torenţi, cum este cazul pe versanţii
circurilor şi văii glaciare Ţigăneşti.
Reliefului antropic i se asociază şi relieful biogen, constituit însă la nivelul unor
forme mult mai mici: potecile de animale sălbatice (în special capre negre), râmăturile de
mistreţi, gropile şi monticulii de dezrădăcinare a arborilor, care la furtuni, atunci când sunt
doborâţi de vânt răvăşesc terenul prin gropile uneori imense pare rămân în urma lor,
muşuroaiele de cârtiţe. Singura mezoformă biogenă este legată de transformarea fundului
primului circ al văii Ţigăneşti (care adăpostea un lac mult mai mare decât cel actual) în
turbărie acidă prin colmatare, infiltrarea apelor în conglomeratele permeabile şi invazie cu
Sphagnum.
4.9.4. PROCESELE GEOMORFOLOGICE ACTUALE
“În toate anotimpurile, efectele cele mai mari se resimt la bordura masivului, unde
procesele sunt acţionate şi de gravitaţie. Activitatea destructivă a agenţilor externi face din
diferite colţuri locuri de nerecunoscut de la un an la altul.” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi
– Studiu geomorfologic)
Aspectul morfologic al bazinului hidrografic Glăjerie este condiţionat de două
categorii de agenţi: cei care au acţionat cândva, nu mai acţionează în prezent, dar ale căror
forme se mai recunosc astăzi, şi acei agenţi care au acţionat şi continuă să acţioneze,
determinând modelarea actuală şi dezvoltându-şi formele peste cele vechi, (mărturii ale unei
evoluţii trecute) şi în detrimentul acestora din urmă, pe care le şterg.
”Paleoagenţii” modelatori au fost reprezentaţi de gheaţă (care în pleistocen a dat
naştere celui mai tipic complex glaciar din Bucegi – Complexul Mălăieşti-Ţigăneşti) şi de apa

95
mării pliocene, de care se leagă geneza Platformei Predeal. În prezent acţionează apa de
ploaie, apele curgătoare, zăpada şi gheaţa, vântul, organismele şi omul. Doar acestea fac
obiectul capitolului de faţă.
Modelarea actuală a reliefului din bazinul văii Glăjerie este condiţionată de doi
mari factori: aşezarea bazinului pe versantul nordic al Bucegilor, ceea ce determină un o slabă
insolaţie, cu tot ce decurge din acest aspect (persistenţa umezelii şi a zăpezii până primăvara
târziu, temperaturile scăzute etc.), şi fragmentarea accentuată a reliefului care se răsfrânge în
incapacitatea energiei solare de a încălzi o zonă care deşi nu este întinsă, este foarte dezvoltată
pe verticală. Etajarea climatică impusă de relief imprimă diferenţierea ritmicităţii sezoniere,
anuale şi multianuale a proceselor de modelare actuală a reliefului. Precipitaţiile au o
torenţialitate pronunţată determinată de înclinarea versanţilor şi expoziţia pantelor faţă de
masele de aer umede. De asemenea ploile de lungă durată contribuie la supraumectarea
materialelor şi la creşterea presiunii hidrostatice din porii rocilor. Alternanţa temperaturilor în
jur de 00C produce dezagregarea rocilor cu intensitate mai mare în etajul crionival, la
altitudini ce depăşesc 1800m. Ţinând seama de complexitatea fizico-geografică, modelarea
actuală se desfăşoară prin îmbinarea unei game largi de procese specifice condiţiilor
morfoclimatice temperat-continentale diversificate de alcătuirea şi etajarea reliefului.
Modelarea actuală reprezintă un element reper în interpretarea procesului evolutiv general.
4.9.4.1. Şiroirea, pluviodenudarea, fluvio-torenţialitatea.
În cadrul bazinului morfohidrografic Glăjerie, cele trei procese se manifestă cu o
intensitate mare în sectorul de deasupra limitei superioare a pădurilor (sectoarele alpin şi
subalpin). Cauza principală a manifestărilor acestor procese o constituie lipsa vegetaţiei
lemnoase, care favorizează declanşarea eroziunii în suprafaţă. În urma precipitaţiilor torenţiale
(precedate de secete ca în cazul ultimilor ani), are loc spălarea în suprafaţă a versanţilor,
intensitatea acesteia fiind mai accentuată acolo unde covorul vegetal lipseşte total. Scurgerea
în pânză din timpul ploilor torenţiale de vară se canalizează treptat pe versanţi, conducând la
săparea unor rigole adânci în scoarţa alterărilor periglaciare.
Datorită fluvio-torenţialităţii de pe versanţii văii Bucşoiului apar martori
conglomeratici de tipul celor din Ceahlău sau Ciucaş, care au rezultat în mare parte în urma
îngustării spaţiilor interfluviale, şi în urma dezvoltării torenţilor opuşi de pe unele creste
secundare. Acţiunea apei de ploaie care cade în prezent pe munţii înalţi, deci şi în bazinul

95
Glăjerie este unul din factorii climatici actuali cu cele mai remarcabile efecte în relief.
Rezultatul vizibil sunt canalele torenţiale, în special cele aflate pe povârnişurile înalte. Atrag
atenţia în special asupra celor de pe ambii versanţi ai văii Ţigăneşti. Aici ele sunt foarte
numeroase. Evoluţia reliefului sub acţiunea apei de ploaie a început odată cu eliberarea zonei
de zăpezile şi gheaţa pleistocenă. După topirea lor, pe măsura îmblânzirii climei şi a
predominării precipitaţiilor lichide, a început şi procesul de fluvio-torenţialitate, atât de activ
astăzi. Acţiunea apei de ploaie sau a celei rezultate din topirea zăpezilor provoacă şi erodarea
solului, mai ales pe povârnişurile culmilor înalte care sunt adesea lipsite de sol, datorită acestui
proces. Şiroirea se desfăşoară frecvent pe versanţii cu înclinare de peste 15 0, cu pădure rară
sau cu păşuni.
Torenţialitatea este un proces activ pe suprafeţele lipsite de pădure,
manifestându-se în intervalul martie-octombrie. Activitatea torenţială, în prima situaţie este
legată îndeosebi de ploile bogate şi scurte din iulie-august, precum şi de topirea zăpezilor din
lunile martie, aprilie, în ultimii ani chiar mai devreme. În sectorul inferior al
bazinului,organismele torenţiale acumulează la confluenţa cu râul Glăjerie o mare cantitate de
aluviuni, construind conuri de dejecţie care barează uneori cursul văii principale, determinând
meandrări ale cursului. Indiferent de sectorul în care se manifestă, torenţialitatea se remarcă în
special prin activitatea de transport şi acumulare, şi chiar dacă nu este o acţiune continuă,
aceasta se înscrie printre procesele actuale cele mai reprezentative. Aceste aspecte întăresc
concluzia doamnei Valeria Velcea care afirma în 1973 că “Modelarea torenţială constituie
elementul de bază în dinamica peisajului carpatic”.
Transportul propriu-zis al grohotişurilor se face prin rostogolire, prăbuşiri,
căderi libere din versanţii văilor. De fapt avalanşele şi torenţialitatea pot fi considerate
principalele acţiuni (procese actuale) de trasport ale gelifractelor.
Dezagregarea rocilor are loc în condiţiile unei vegetaţii reduse mai ales pe versanţii
conglomeratici cu puţină vegetaţie, unde roca rămâne neprotejată de toate intemperiile vremii.
Astfel, supuse direct acţiunii temperaturilor foarte mici sau insolaţiei prelungite, rocile
se crapă, se desfac în bucăţi şi se acumulează la baza versanţilor sub formă de conuri de pietre
şi grohotiş. Sub influenţa umezelii rezultate din topirea lentă a zăpezii şi din ploi, mai ales
primăvara, au loc procese de alterare chimică (coroziune care duce la alterarea materialului
detritic şi a suprafeţei libere a rocilor). Ele se produc atât în scoarţa de alterare constituită din

95
depozitele eluviale de pe suprafeţele cvasiorizontale ale interfluviilor şi circurilor, cât şi pe
suprafeţe înclinate. Produsul final al dezagregării şi alterării este scoarţa de alterare. Mantaua
de eluviu şi deluviu cere reprezintă scoarţa de alterare este în special un produs ce aparţine
periglacairului cuaternar. Produsele actuale ale alterării şi dezagregării rocilor se adaugă celor
din trecut (morene, periglaciar fosil, etc.). Mai ales în ceea ce peiveşte periglacairul este foarte
greu de separat în aceste depozite ce aparţine trecutului şi ce prezentului. Conurile de
grohotişuri sau diversele eluvii sunt continuu alimentate prin noi produse ale acestor procese,
şi în continuă transformare. Finalitatea acestor procese, dublată de bioacumulare, este solul.
4.9.4.2. Procese eoliene
“Un rol de seamă revine şi vântului care, prin deflaţie, spulberă zăpada din zona de
creastă, lăsând-o direct sub influenţa gelivaţiei. Prin calculele care s-au făcut, după materialele
transportate de vânt de pe suprafaţa structurală a Coştilei, s-a considerat că viteza lui depăşeşte
30 m/s.” (Valeria Velcea – Masivul Bucegi – Studiu geomorfologic).
Acţiunea vântului este evidentă în bazinul Glăjerie, formele ciudate din muntele
Ţigăneşti atât de des citate atât la relieful petrografic cât şi periglaciar stând mărturie faptului
că modelarea eoliană contribuie la morfogeneza zonei înalte a masivului. Ea se exercită mai
ales asupra solului, stâncilor proeminente (mai ales asupra olistolitelor calcaroase), a pantelor
expuse dominanţei lui. Eroziunea exercitată de vânt asupra solului este împiedicată de ţesătura
rădăcinilor de graminee sau de gramineele în sine. Vântul exploatează mai ales spaţiile goale
dintre smocurile de ierburi, însă acţionează şi pe arealele din sectorul inferior al bazinului, nu
numai pe culmi, când furtuni violente răstoarnă pâlcuri întregi de brazi. Mai vizibile şi
întâlnite la tot pasul sunt efectele vântului în covorul vegetal. Vegetaţia în pernuţe, cu
suprafeţe sferice, arbori “drapel”, arbori cu tulpina îndoită în sensul pantelor se întâlnesc peste
tot.
Acţiunea morfogenetică a vântului se înregistrează pe vârfurile şi versanţii expuşi
curenţilor de aer aflaţi la peste 1500m, iarna când spulberă zăpada şi o troieneşte, dar şi în
martie, septembrie, octombrie cînd spulberă materialele fine dezagregate, roade şi şlefuieşte
stâncăria. Vara, ca urmare a vitezelor mai mici ale vânturilor, intensitatea proceselor eoliene
este redusă. Astfel, vântul încărcat cu particule de gheaţă, picături de ploaie, nisip din “hamada
Bucegilor” dă naştere unor forme de genul: babe, ciuperci, ace, turnuri (denumite sugestiv de
alpinişti “santinele”) întâlnite în special pe muntele Ţigăneşti, dintre care cităm: Turnul

95
Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Colţii Ţigăneşti şi colţii La Scară. Formele
de tip Babe nu sunt atât de bine reprezentate, dar se întâlnesc în partea superioară a bazinului
şi pe muntele Padina Crucii. Viteza maximă a vântului a fost înregistrată în zona înaltă a
Bucegilor, depăşind viteza de 30m/s. De asemenea, vânturile cele mai puternice se manifestă
iarna, scăzând treptat până la un calm absolut în timpul verii. Înregistrările staţiei meteo Omu
arată că iarna vânturile puternice reprezintă în medie o proporţie de 56%, vânturile moderate
24%, adierile slabe 17%, iar timpul calm 3%. Frecvenţa cea mai mare revine vântului din
nord, nord-vest, iar pe versanţii expuşi se manifestă deflaţia, coraziunea şi dezagregarea. Pe
ceilalţi are loc acumularea. Acţiunea cea mai mare se manifestă în zona cumpenei de apă din
partea superioară a bazinului. Acţiunea de deflaţie mai trebuie privită şi sub aspectul
îngrămădirii zăpezilor în locurile adăpostite, constituind în majoritatea cazurilor zona de
desprindere a avalanşelor. Ca şi la ceilalţi agenţi externi, şi în cazul de faţă se poate vorbi de o
eroziune diferenţială, generată de duritatea substratului asupra căruia se exercită.
4.9.4.3. Solifluxiunea
Solifluxiunea este pusă în evidenţă de ondulările neregulate ale pantelor. Ele sunt
consecinţa umectării solului şi a depozitelor deluviale, mai ales în perioada de primăvară,
precum şi a ciclurilor de gelivaţie. Păşunatul determină în mare măsură declanşarea şi
menţinerea degradărilor de aici. Pentru bazinul Glăjerie, sunt specifice alunecările superficiale
şi de mică adâncime. Acestea sunt clar vizibile pe versantul stâng din sectorul superior al văii
Ţigăneşti, deasupra lacului, dar şi pe ambii versanţi ai văii, până aproape de limita superioară a
pădurii, precum şi în alte zone din bazin, asociate cu marghile (Poiana Bucşoiului).
4.9.4.4. Procese gravitaţionale
Prăbuşirile reprezintă un proces foarte des întâlnit în bazinul Glăjerie, cu precădere în
sectorul glaciar, unde prăbuşirile stâncilor de pe pereţii circurilor sunt frecvente. Constituţia
litologică (conglomerate puţin rezistente la eroziune cât şi pantele accentuate de peste 500
favorizează declanşarea prăbuşirilor de pe versanţi). Astfel, alternanţa îngheţ-dezgheţ cât şi
eroziunea fluviatilă permit producerea prăbuşirilor cu mari acumulări de trene de grohotiş la
poalele versanţilor.
Surpările se produc la baza versanţilor, în lungul văii Glăjerie, şi sunt de mică
amploare, apărând în malurile concave ale râului primăvara, la viiturile datorate topirii
zăpezilor, când şi scoarţa de alterare şi solul sunt supraumectate. Văile Mălăieşti şi Ţigăneşti,

95
după ce ies din abruptul Bucegilor cotesc brusc spre stânga (NV), unde formează fiecare câte
un mare cot. În aceste maluri concave au avut loc imense surpări. Surparea de pe valea
Ţigăneşti are cele mai mari dimensiuni, rămănând în urmă un perete de »200m şi este extrem
de recentă, având aspectul unei imense cariere.
4.9.4.5. Procese crio-nivale
Studiul morfologiei zonei înalte a bazinului Glăjerie, pune în evidenţă prezenţa unui
microrelief caracteristic, format prin acţiunea proceselor crio-nivale actuale. Acestea se
desfăşoară în sezonul de iarnă, dar mai ales în anotimpurile de tranziţie (primăvara şi toamna).
În timpul verii acţiunea proceselor crio-nivale încetează şi este înlocuită cu aceea a proceselor
de eroziune liniară (torenţială) şi în suprafaţă. Acţiunea morfogenetică a zăpezii se manifestă
atât sub formă mecanică (presiuni, avalanşe), cât şi sub formă chimică, prin influenţa apei
rezultate din topirea zăpezii, dând naştere unui microrelief caracteristic. Prin presiunea
exercitată asupra materialului afânat, zăpada accentuează micile depresiuni ale solului, iar la
obârşia văilor şi torenţilor acţionează uneori direct asupra rocii, dând naştere la nişe nivale.
Procesele criogene acţionează în prezent în special asupra crestelor şi culmilor înalte,
din zona înaltă a cumpenelo de apă (Munţii Bucşoiu, Padina Crucii, Ţigăneşti, Velicanu şi
zona vârfului Scara). În pleistocen însă, ele aveau un domeniu mai extins de acţiune, afectând
custurile şi versanţii abrupţi, lipsiţi de zăpadă, dar în special părţile mai joase ale munţilor,
care intrau în plină zonă periglaciară.
Ele au dat naştere unui microrelief caracteristic, dar separarea celui pleistocen de cel
actual se face cu greu deoarece în perioadele de tranziţie dintre diferitele faze ale glaciaţiei,
procesele criogene s-au deplasat treptat în altitudine, lăsând unele urme pe toată suprafaţa
munţilor. Se poate totuşi aprecia că urme ale reliefului pleistocen se găsesc astăzi în cea mai
mare parte în zona subalpină şi forestieră, parţial distruse prin eroziune sau acoperite de
depozite actuale. Separarea netă a formelor reziduale holocene de cele pleistocene este destul
de dificilă, deoarece pe de o parte procesele criogene au continuat cu intensităţi diferite din
pleistocen până astăzi, iar pe de altă parte datorită faptului că rocile pe care s-au format
vechile forme periglaciare pleistocene (conglomeratele de Bucegi) sunt puţin rezistente la
eroziune. Astfel, vechile forme au fost desfigurate şi şterse aproape complet de modelarea
actuală.

95
 Procesele criogene care acţionează şi astăzi, în mod intermitent, la o scară mai
redusă, au continuat modelarea de amănunt a vechiului relief rezidual. Procesele actuale de
gelivaţie duc de asemenea la crăparea şi dezagregarea stâncilor, pe alocuri versanţi întregi
fiind afectaţi de dezagregări intense.
4.9.4.6. Avalanşele şi procese nivale legate de ele
Avalanşele se produc prin acumularea unor mari cantităţi de zăpadă care se desprind
brusc şi alunecă pe versant antrenând odată cu ele zăpada care există pe direcţia alunecării.
Spre deosebire de celelalte procese nivale (care se desfăşoară lent), avalanşele sunt fenomene
cu acţiune mecanică rapidă şi cu efecte distructive imediate. Ele joacă un rol deosebit de
important în modelarea versanţilor din zona alpină şi subalpină din bazinul Glăjerie. Pe lângă
acţiunea directă de antrenare a materialului detritic pe pante, avalanşele oferă câmp liber de
acţiune şi celorlalţi agenţi modelatori care afectează suprafeţele dezgolite (gelivaţie, eroziune
în suprafaţă şi torenţială).
Lunile în care se declanşează cele mai multe avalanşe sunt martie şi aprilie, dar acstea
se produc frecvent şi în timpul iernii, după ninsori puternice sau după scurte perioade de
încălzire.
Un tip special de avalanşe în bazinul Glăjerie se formează când pe firnul dur şi îngheţat
la suprafaţă ninge puternic, stratul afânat de deasupra alunecând pe cel de dedesupt, îngheţat.
Este cazul avalanşelor prăfoase (powdery avalanches), care se petrec iarna la temperaturi
scăzute.
Mai remarcăm prezenţa avalanşelor în plăci (slab avalanches), şi avalanşelor umede
(wet avalanches). Ultimele, care se produc mai des primăvara au cea mai puternică acţiune
modelatoare.
În sectorul glaciar al văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti pantele de pe versantul stâng al văii
Mălăieşti (de pe Padina Crucii), şi pantele circurilor şi văii glaciareŢigăneşti favorizează
acumularea de mari cantităţi de zăpadă care, atunci când ating o grosime care le destabilizează
echilibrul sunt antrenate spre fundul circurilor. Se apreciază că înclinarea între 300 şi 350 este
cea mai favorabilă declanşării acestor procese (C. Embleton şi C.A.M. King, 1971, citaţi de
Miron Florea în lucrarea “Munţii Făgăraşului – Studiu geomorfologic”).
În bazinul Glăjerie, avalanşe se produc cu precădere şi pe văile abrupte care brăzdează

95
muntele Bucşoiul Mare, şi cad perpendicular pe poteca Tache Ionescu, traseul din această
cauză fiind închis în sezonul cu zăpadă.
Zăpezile care dau naştere avalanşelor provin în prima fază de pe versanţii văilor
sau din zonele lor de obârşie, unde pantele mai mici permit acumularea de mari cantităţi de
zăpadă. Astfel zăpada se acumulează pe firele de vale în cantităţi imense. Pe valea Bucşoiului
am identificat locuri unde la sfârşitul iernii zăpada are adâncimi de 30 şi chiar 40 de metri.
Stânci înalte de zeci de metri prăbuşite în talvegul văii sau praguri structurale care apar în
profilul longitudinal al văii, de aceleaşi dimensiuni imense şi care constituie obstacole în calea
alpinistului (“săritori” cum le numesc alpiniştii, care presupun pregătire tehnică şi echipament
special pentru a fi depăşite) sunt primăvara total acoperite de zăpada adusă de avalanşe. Se
formează astfel limbi imense de firn pe talvegul cursului principal şi pe cele ale văilor
afluente, tot relieful frământat al văii Bucşoiului fiind ascuns sub uriaşe catităţi de zăpadă.
Aceste limbi de zăpadă îngheţată (firn sau “neve”) care se dezvoltă până la obârşia văilor fac
primăvara deliciul schiorilor temerari sau turiştilor antrenaţi care pândesc această perioadă a
anului pentru a ataca văile abrupte şi inaccesibile vara.
Primăvara, când limbile încep să se topească, se formează la contactul cu
pereţii versantului rimaye, neregularităţile de pe talveg ieşind de sub zăpadă, se formează
crevase, în interiorul cărora dacă privim observăm şi mai ales auzim şuvoaiele torenţiale care
“rod” limba de zăpadă pe dedesupt, formând goluri. Aceste goluri se dezvoltă din ce în ce mai
mult pe măsura topirii firnului, formându-se în faza de topire a acestor limbi de zăpadă poduri
de zăpadă subţire deasupra unor adânci crevase în masa firnului.
Astfel de limbi de zăpadă care fac de nerecunoscut văile alpine primăvara pentru cel ce
le-a văzut în sezonul fără zăpadă, sunt caracteristice pentru toate văile abrupte ale Bucşoiului,
şi anume toate văile afluente văii Bucşoiului, inclusiv Vâlceaua Bucşoaia, Valea Rea, Vâlcelul
Îndrăcit, Vâlcelul Prepeleacului, Valea Caprelor (Şuvoiul Mălăieşti), văile afluente văii
Mălăieşti de pe versantul vestic al Bucşoiului inclusiv Valea Pietrele. Au existat ani când
petice considerabile de zăpadă, murdare de noroi, pline de pietriş şi crengi au persistat de la un
an la altul (1997,1998 din propriile observaţii, nu cunosc înregistrări de date cu privire
extinderea şi persistenţa în diferiţi ani a acestori limbi de firn, date care ar putea însă constitui
o bază de plecare pentru studierea proceselor crio-nivale din abruptul nordic al Bucegilor, atât
de fragmentat şi umbrit).

95
 În anul 1997, pe data de 23 aprilie, am putut urmări din faţa fostei cabane
Mălăieşti nu mai puţin de 15 avalanşe desfăşurate în timp de aproximativ o oră. În martie 1998
am observat din acelaşi loc un fenomen nival care a constat în curgerea zăpezii de pe o vale
foarte abruptă peste un prag strucural pe versantul Bucşoiului. Curegerea a fost continuă,
generând o adevărată “cascadă de zăpadă”, a durat peste o oră iar cantitatea de zăpadă care s-a
scurs imensă. Condiţile meteorologice erau: ninsoare şi foarte frig.
În bazinul Glăjerie se întâlnesc trei tipuri de peisaje geomorfologice
– peisajul abrupturilor – legat de structură;
– peisajul clăbucetelor – legat de evoluţia Platformei Predeal;
– peisajul circurilor glaciare – legat de condiţiile climatice din Pleistocen.
În cazul primelor două peisaje ne supunem unei mai vechi determinări: trunchierea
bazinului în două mari unităţi care au geneze diferite şi care condiţionează atât regionarea
geomorfologică (vezi capitolul precedent) cât şi peisajele geomorfologice. Al treilea peisaj
aparţine Bucegilor.
Capitolul 5. Evaluarea potenţialului natural şi protecţia mediului
5.1. Fondul forestier
Despăduririle nu au o mare amploare în bazinul Glăjerie, dar crearea drumului forestier
care părtunde considerabil pe valea Glăjerie precum şi cel de-a lungul sectorului inferior al văi
Ţigăneşti au impus despăduriri locale. Exploatarea lemnului de foc pentru cabana Mălăieşti se
făcea în locul numit “La Rampă”, situat pe versantul estic al Padinei Crucii.
În valea Mălăieşti, în zona fostei cabane şi actualului refugiu Salvamont, lemnul de foc
este o mare problemă, aceste aşezări situându-se deasupra limitei superioare a pădurii. Chiar
dacă pădurea este la mică distanţă ea este secătuită de lemn uscat pentru foc, având în vedere
fluxul turistic, care a impus folosirea din plin a acestuia de câteva decenii. Problema este cu
atât mai mare cu cât lemnul trebuie cărat din pădure pe pante grele înspre cabană, problemă
care nu exista însă pentru vechea cabană Mălăieşti distrusă de o avalanşă. Vechea cabană se
afla într-o poiană secundară şi lemnul putea fi coborât (“corhănit”) pe pante mult mai uşor.
Defrişarea nu este un fenomen care să aibă o mare amploare în bazinul Glăjerie. A luat în
schimb amploare valorificarea produselor accesorii (zmeură, afine, mure, ciuperci). Cei care
se ocupă cu această activitate pot fi văzuţi toamna în partea inferioară a bazinului, pe drumul
forestier ce duce spre Râşnov, majoritatea fiind de râşnoveni.

95
 5.2. Sectorul agricol şi potenţialul hidrografic
Sectorul agricol este reprezentat de pajişti alpine şi de pajiştile secundare din zona
forestieră. O activitate de tradiţie, favorizată în primul rând de drumurile de transhumanţă
limitrofe, este cea pastorală. Încă din 1550 datează acte de arendare a unor păşuni din Bucegi
sau de vânzare a unor terenuri, cum este cazul unora din bazinul vecin (al văii Cerbului în
1592).
Legat de activitatea pastorală, o mare problemă o prezintă pajiştile alpine şi subalpine,
invadate de muşuroaie înierbate (marghile) şi prezintă un început de turbificare sau sunt
afectate de procese erozionale instalate datorită suprapăşunatului.
Potenţialul hidrografic este exploatat prin captările pentru apă potabilă realizate prin
pompele din zona poienii Buhacu, conductele îndreptându-se spre Râşnov.
5.3. Potenţialul turistic
Calitatea peisajului din acest colţ al Bucegilor a făcut ca bazinul Glăjerie să fie
străbătut de câteva trasee turistice, dintre care unele sunt printre cele mai spectaculoase din
Bucegi cum ar fi traseul Pichetul Roşu – fosta cabană Mălăieşti – Omul. Traseul este accesibil
turiştilor doar în sezonul fără zăpadă, prezentând un mare grad de risc datorită avalanşelor.
Traseul Pichetul Roşu – Mălăieşti (traseul Tache Ionescu) oferă pespective covârşitoare asupra
văilor Bucşoiului şi Mălăieşti, şi din locul numit La Prepeleac asupra şesului Ţării Bârsei,
munţilor Bârsei.
Din punctul La Prepeleac se desprinde traseu ce urmăreşte creasta muntelui Bucşoiu
până la Omul, care oferă largi perspective, atât asupra Transilvaniei, până dincolo de Olt, cât
şi asupra complexului glaciar Mălăieşti – Ţigăneşti. De fapt acest traseu este cel mai potrivit
pentru iniţierea în orografia bazinului Glăjerie. Traseul este printre cele mai grele din Bucegi,
fiind interzis iarna şi pe vreme nefavorabilă circulaţiei turistice. De la cabana Mălăieşti un
traseu se îndreaptă spre Omul, străbătând căldările glaciare ale văii, urmând hăţaşul care este
de nerecunoscut de la un an la altul prin Hornul Mare al Mălăieştilor până în Şaua Hornurilor.
Din acest punct o potecă ne duce în dreapta către Omul, iar alta spre stânga ajunge în vârful
Scara. Tot de la cabana Mălăieşti un traseu se îndreaptă spre Padina Crucii pe care o
traversează pentru a ajunge în căldarea superioară a văii Ţigăneşti, de unde poteca urcă
muntele Ţigăneşti spre vârful Scara. Valea Mălăieşti şi creasta muntelui Bucşoiu sunt legate
de traseul numit Brâna Caprelor. Iarna, pentru circulaţia turiştilor sunt deschise două trasee

95
care ajung la fosta cabană Mălăieşti (dar lângă care se află un refugiu Salvamont), şi anume
traseul care de la cabana Diham coboară în valea Glăjeriei şi urmează poteca de pe valea
Mălăieşti şi traseul care vine de la Râşnov pe valea Ghimbavului, pentru a urca pe aceeaşi vale
Mălăieşti.
Din valea râului Glăjerie un traseu urcă şi spre Poiana Frăsinetului. Un traseu accesibil
în toate anotimpurile, care străbate zona de la izvoarele râului Glăjerie este Pichetul Roşu –
cabana Diham, care se întâlneşte cu traseul cabana Poiana Izvoarelor – cabana Diham. Aceste
trasee sunt marcate iar încălcarea interdicţiilor privind străbaterea traseelor interzise iarna şi-o
pot permite doar cei ce-şi pot asuma conştient riscurile (alpinişti sau schiori experimentaţi).
În afara traseelor marcate zona este plină de potecile ciobanilor, dintre care cele care coboară
culmea şi valea Ţigăneşti sunt cele mai lungi. De asemenea, valea Bucşoiului şi Brâna Mare a
Bucşoiului sunt urmărite de poteci destul de greu de urmărit, frecventate doar de ciobani şi
turişti experimentaţi.
5.4. Alpinism, ski, speoturism
Circul glaciar Ţigăneşti (Căldarea Ţigăneşti) mai este numită şi Căldarea Ocolită, o a
doua după cea de pe versantul vestic al Pietrei Craiului, datorită faptului că aproape toate
circuitele turistice o ocolesc, fie pe la sud şi est (drumul Omu–Clincea–Bran), fie pe la nord
(cabana Mălăieşti, recent arsă – lacul şi culmea Ţigăneşti – Clincea – Bran).
Cât despre alpinişti, prezenţa lor aici este cu totul accidentală, “Traseul încurcat din
Ţigăneşti”, premieră a alpiniştilor braşoveni fiind doar excepţia care confirmă regula. Şi mai
rar se pot vedea pe această vale urme de schuri.
Căldarea Ţigăneşti este vizitată rar şi de speologi, cu toate că Clubul de
speologie “Emil Racoviţă” Bucureşti a descoperit aici, în 1983 două peşteri dezvoltate în
conglomerate, ambele situate la 2275m altitudine, la nord de vârful Scara.
Pe custura Padina Crucii, accesibil dinspre Valea Mălăieşti se mai află un vechi
şi uitat traseu alpin – “Turnul cu Zade din Mălăieşti”.
În valea Mălăieşti alături de alpiniştii care frecventează rar zona, pot fi întâlniţi
schiori experimentaţi. Turnul Mălăieşti găzduieşte două trasee de alpinism: “Extrema stângă
din peretele central” şi “Traseul tavanelor din peretele central”. Primul, prin varietatea
obstacolelor şi desfăşurarea aeriană a escaladei, poate fi considerat ca unul din cele mai
interesante din zona superioară a văii Mălăieşti. El urmează o înlănţuire de fisuri distincte, are

95
gradul de dificultate 5B, deci foarte dificil, accesibil alpiniştilor cu o pregătire superioară.
“Traseul Tavanelor din Peretele Central“ se desfăşoară în zona mediană a Peretelui Central al
Turnului Mălăieşti (corespunzător Văii Mălăieşti), fiindu-i caracteristice mari surplombe.
Pe Valea Pietrele (afluentă de dreapta a văii Mălăieşti) a fost descoperită peştera cu galerii
active situată la cea mai mare altitudine din România (2406m) şi cavitatea dezvoltată în
conglomerate situată la cea mai mare altitudine din munţii noştri. “Peştera1 din Bucşoiu”, cum
a fost denumită este de asemenea cea mai rece peşteră fără gheaţă din ţară (0o în iulie 1986)
Pe muntele Bucşoiul Mare trasee alpine pot fi considerate şi Valea Bucşoiului şi Brâul Mare al
Bucşoiului, accesibile atât alpiniştilor începători cât şi turiştilor experimentaţi.

5.5. Aşezările umane din bazinul glăjerie

În bazinul Glăjerie există şi câteva aşezări
omeneşti. Singura cabană turistică a rămas
cabana Diham, (după incendiul care a distrus
cabana Mălăieşti) aflată pe cumpăna de apă a
bazinului. Aceasta se află la 1320m alt. şi
dispune de 104 de locuri de cazare, bufet şi
restaurant.
Beneficiază de telefon prin centrala
Predeal, apă curentă şi lumină electrică. De
CABANA
asemenea are program permanent şi dispune de
DIHAM
condiţii bune de ski pentru începători. O cabană în
construcţie şi care ţine de Regia Apelor Râşnov se află pe valea râului Glăjerie. Mai jos, pe
aceeaşi vale se află o baracă de ciment care era utilizată de cabanierii din Mălăieşti (care o
denumeau “Magazie”) şi pe care o foloseau pentru depozitarea alimentelor şi a altor bunuri,
înainte de a fi cărate la cabană cu măgarii sau cu rucsacii. Mai jos, pe aceeaşi vale există şi o
cabană forestieră în poiana Buhacu, de la confluenţa Glăjeriei cu apele văilor Mălăieşti şi
Ţigăneşti. Pe văile Mălăieşti şi Ţigăneşti există câte o stână, cea de pe valea Ţigăneşti se află
situată în prima căldare, chiar lângă lac, iar cea de pe valea Mălăieşti amont de fosta cabană.
Lângă fosta cabană Mălăieşti, a cărei reconstrucţie a fost reîncepută de primăria
oraşului Râşnov, se află un refugiu Salvamont care ţine tot de Râşnov, refugiu ce poate pune la

95
dispoziţie şi cazare (numărul de locuri este însă mic). Cea mai valoroasă cabană din punctul de
vedere al frumuseţii peisajului din jur a fost cabana Mălăieşti. Aceasta se afla la 1720m alt.,
beneficia de 112 locuri de cazare dar nu avea lumină electrică şi nici apă curentă, fiind de
altfel cea mai grea accesibilă cabană din Bucegi (la cabana Omu accesul este facilitat de
telecabina Buşteni – Babele). A fost distrusă de incendiu în anul 1998 pe data de 5 martie. În
jurul orei 9 dimineaţa a izbucnit incendiul în podul cabanei, datorită hornului crăpat al unei
sobe, incendiu care nu a putut fi stins cu extinctoarele din cauza văntului puternic, astfel încât
la ora 1200 cabana era distrusă în întregime.
Lângă vârful Scara se pot vedea ruinele unui vechi refugiu alpin de formă
circulară, construit din fibră de sticlă (unul din primele de acest gen) – tip Vârful Ascuţit din
Piatra Craiului. Acest refugiu este distrus în totalitate.
5.6. Protecţia mediului înconjurător
În urma cercetărilor efectuate de către specialiştii din cadrul Institutului de Biologie
din Bucureşti, masivul Bucegi este considerat ca fiind muntele cel mai afectat, din cadrul
Carpaţilor de activităţile antropice, de subliniat fiind faptul că modificarea mediului a început
să fie resimţită de la începutul secolului al XIX-lea.
În bazinul Glăjerie se extinde una din cele opt unităţi protejate din Bucegi, şi anume
unitatea A1– Abruptul Bucşoiu, Mălăieşti, Gaura, unitate extinsă în totalitate în judeţul
Braşov, cu o suprafaţă de 1643 ha, declarată rezervaţie complexă.
Această zonă, distinctă pe lista Academiei, este inclusă în majoritatea lucrărilor
bibliografice alături de abruptul Prahovean într-o singură rezervaţie, şi anume Rezervaţia
Principală. Trebuie subliniat că autorii respectivi cuprind în această titulatură şi o parte din
versantul Brănean, până în Şaua Strunga în bibliografie fiind menţionat şi HCM 518/1954.
Rezervaţia se extinde în perimetrul bazinului Glăjerie între 1000 – 1100 şi 2500m altitudine, şi
urmăreşte protejarea în această zonă a mai multor elemente ale cadrului natural. În primul rând
relieful complex dezvoltat pe conglomerate dar insular şi pe calcare,(circuri, văi glaciare,
diferite forme carstic, brâne). Peştera 1 din Bucşoiu, cu o lungime de 373m, este peştera cu
galerii active situate la cea mai mare altitudine din ţară; este considerată cea mai rece peşteră
fără gheaţă din ţară (00 în iulie, 1986).
Fauna variată, de la nevertebrate la vertebrate dintre acestea cele mai
importante fiind: Alopia livada şi Alopia cyclostoma – gasteropode endemice în Bucegi;

95
Orenaia alpeotralis – lepidopter relict glaciar în Bucegi; rarităţi cum sunt Rupicapra rupicapra,
Gyps fulvus, Corvus corax. Flora şi vegetaţia constituie cele ami importante elemente din
punct de vedere ştiinţific pentru acest areal. Principaşlele caracteristici pentru fiecare areal
sunt: etajul muntan superior delimitat la est de Creasta Balaurului, care include făgete cu brad
şi exemplare de tisă, precum şi unele endemisme carpatice: clopoţel (Campanula Carpatica) şi
micsandra de munte (Erisymum transsilvanicum). Etajul subalpin cuprinde arborete de larice
şi larice cu zâmbru la care se adaugă o vegetaţie cu caracter mixt (elemente silvestre montane
şi specii existente în etajul alpin inferior.) Caracteristicile etajului alpin inferior sunt:
tufărişurile de jnepeni (Pinus Mugo) de brânele Bucşoiului, depe Padina Crucii sau Ţigăneşti,
exemplare de Pinus Cembra, asociaţii de tufărişuri pitice (“Rhodoretum”). În etajul alpin
superior asociaţile tipice sunt: Caricetum curvulae, Seslerietum coerulantis (mici pajişti pe
brîne şi zona superioară a cumpenelor de ape), Salicetum reticulatae (asociaţie de sălcii pitice).
Importanţa acestei zone este determinată de prezenţa unui număr relativ ridicat de
endemisme locale carpatice şi rarităţi floristice cum sunt clopoţelul (Campanula Alpina
varianta bucegiense), ciocul berzei (Gerranium coerulatum varianta Caroli Principis), Bromus
Barcensis varianta bucegiensis – endemism Bucegi, păiuşul (Festuca porcii), Thesium
kernerianum – endemism Bucegi şi Piatra Craiului, Graba haynaldi, Saxifraga demissa,
Bupleurum ranunculoides varianta Burserianum şi Cobresia caricina (la noi numai în Bucegi),
sângele voinicului (Nigritella nigra şi Nigritella rubra), smirdar (Rhododendron kotschyi), tisa
(Taxus baccata) şi zâmbru (Pinus Cembra).
Bazinul Glăjerie, cu toate că se suprapune unei zone puţin umanizată, simte
influenţa în primul rând negativă a omului. De aceea, valorificarea potenţialului natural
(inclusiv al celui turistic) trebuie să ţină cont de păstrarea echilibrului ecologic, care dacă este
depăşit, provoacă disfuncţionalităţi geomorfologice greu de prevăzut, dar şi mai greu de
înlăturat. În primul rând considerăm că păşunatul trebuie limitat pentru evitarea supraîncărcării
cu animale, care, de regulă duce la declanşarea eroziunii torenţiale. De asemenea, tăierea
jneapănului este o crimă ecologică, comisă conştient de ciobanii văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti,
acest arbust fixând solul într-o zonă în care nu are ce altă plantă să-l fixeze. Tăierea raţională a
arborilor, reâmpădurirea imediată a suprafeţelor defrişate reprezintă premise esenţiale în
păstrarea echilibrului ecosistemului de pădure.

95
 Este de dorit ca turismul să fie practicat astfel încât să nu afecteze peisajul
natural prin poluare. Atragem atenţia în acest sens asupra mormanului de gunoi de lângă fosta
cabană Mălăieşti, mascat ochilor turiştilor de către vegetaţie. Chiar dacă transpotrul deşeurilor
este dificil (chiar alimentele şi alte bunuri se cară la ref. Salvamont cu spinarea sau cu măgarii)
trebuiesc găsite soluţii pentru distrugerea măcar a deşeurilor care pot fi arse.
Principalii factori care au influenţat negativ conservarea biodiversităţii în bazinul
Glăjerie sunt: păşunatul, exploatarea forestieră şi turismul. Efectele fluxului turistic crescut a
dus la perturbări asupra mediului, manifestate prin modificări comportamentale ale animalelor.
Turismul s-a răsfrânt în mare măsură asupra faunei prin perturbarea şi iritarea faunei datorită
poluării sonore. Deşeurile au dus la degradarea peisajului şi la apariţia unor riscuri privind
sănătatea faunei. Containerul cu gunoi de lângă cabana Diham sau mormanul de gunoi de
lângă fosta cabană Mălăieşti constituie riscuri atât pentru urşii care se rănesc frecvent în cutii
de conserve sau cioburi căutând mâncare, cât şi pentru turiştii care campează lângă aceste
cabane, şi riscă să fie “vizitaţi” de animalele care constituie o prezenţă obişnuită în preajma
cabanelor din cauza gunoaielor.
Tot turismul este respnsabil de vandalismele manifestate prin distrugerea
amenajărilor existente pentru hrana animalelor. Culegerea unor flori care sunt monumente ale
naturii (Floarea de Colţ) ca amintiri, sau mai grav – comerţul cu aceste specii, reprezintă de
fapt distrugerea unor curiozităţi naturale extrem de valorose.

Capitolul 6.
Riscul geomorfologic
Suprafaţa ocupată de bazinul râului Glăjerie se detaşează ca o zonă de mare risc
geomorfologic, risc condiţionat în primul rând de morfologie şi climă. Astfel, reţeaua
organismelor torenţiale, activată brusc la ploile scurte şi repezi de vară, atât în etajul alpin cât
şi în cel forestier, evacuează mari cantităţi de materiale, care pot bloca potecile sau drumurile
forestiere. Stratul de zăpadă, a cărui grosime maximă poate depăşi în a doua parte a iernii 2m,
generează frecvent avalanşe. Rezultatul acţiunii acestora se poate observa în partea terminală a
culoarelor de avalanşă, unde din nefericire au provocat şi victime. Pe traseul Tache Ionescu, la
traversarea multor văi şi vâlcele (Vâlceaua Bucşoaia, Valea Rea, Vâlcelul Îndrăcit, Vâlcelul
Prepeleacului) se întâlnesc cruci care stau mărturie la astfel de tragedii montane provocate de

95
avalanşe, şi multe au inscripţionate date din lunile de primăvară martie şi aprilie. De fapt
marea majoritatea traseelor ce străbat bazinul Glăjerie sunt închise circulaţiei turistice în
sezonul cu zăpadă din cauza avalanşelor. Pentru producerea avalanşelor se poate estima că
riscul cel mai mare îl prezintă versanţii înclinaţi cu cel puţin două straturi de zăpadă formate în
perioade diferite. De menţionat este şi faptul că prima cabană de pe valea Mălăieşti (ale cărei
ruine se pot vedea astăzi în prima poiană de pe traseul ce coboară de la ref. Salvamont
Mălăieşti) a fost distrusă de o avalanşă care a venit din versantul Bucşoiului.
Oscilaţiile termice din anotimpurile de tranziţie, prin dezgheţul brusc din unele
primăveri, provoacă desprinderi şi prăbuşiri de blocuri ale căror dimensiuni variază foarte
mult. Frecvenţa lor este mai mare pe muntele Bucşoiu, la nord de Vârful Scara spre valea
Ţigăneşti, şi considerabil mai mică pe munţii Padina Crucii sau Ţigăneşti.
Factorul antropic, cu cea mai mare influenţă în etajul alpin, se manifestă prin
activitatea pastorală, cu veche tradiţie în acest spaţiu montan. În urma incendierilor practicate
în trecut de ciobani au dispărut suprafeţe mari de jnepenişuri, cu rol protector pentru relieful
arealelor subalpine. Suprapăşunatul de azi generează frecvent “poteci de vite”, cu rolul lor
cunoscut în pregătirea şi declanşarea proceselor torenţiale. Se remarcă şi efectul secundar al
suprapăşunatului, şi anume schimbarea compoziţiei vegetale din jurul celor două stâne (din
valea Mălăieşti şi din valea Ţigăneşti), unde predomină şteviuţa şi păiuşul cu rol de protecţie
mai redus.
Categoriile de risc geomorfologic Dacă luăm în considerare toţi factorii de risc natural,
pe o scară a riscului geomorfologic pot fi evidenţiate următoarele arii:
- Arii cu risc mare şi foarte mare; acestea corespund cu abrupturile circurilor glaciare ale celor
două văi, şi cu pereţii muntelui Bucşoiul. Tot în această categorie se pot încadra cu precădere
părţile inferioare ale culoarelor de avalanşă şi ale văilor alpine şi vâlcelelor care funcţionează
iarna ca nişte culoare de avalanşă, ale hornurilor (hornurile Mălăieşti şi hornurile Ţigăneşti),
părţile inferioare ale organismelor torenţiale.
- Arii cu risc mediu; sunt specifice fundurilor de circuri glaciare şi văilor glaciare, a versanţilor
împăduriţi cu înclinare moderată. Se remarcă circurile văilor Mălăieşti şi Ţigăneşti. Se adaugă
versanţii împăduriţi ai culmilor cu înclinare moderată, iar în etajul alpin versanţii protejaţi de
pâlcuri de jnepenişuri.

95
- Arii cu risc scăzut nu prea există în bazinul Glăjerie. Singurele zone par a fi pe platoul din
jurul vârfului Scara, unde s-a şi construit un refugiu, în poiana Buhacu, unde iarăşi întâlnim o
căbăniţă, şi în sectorul inferior al bazinului. Pe o hartă a riscului geomorfologic, ariile cu risc
geomorfologic scăzut sunt atât de mici încât cu greu ar putea fi reprezentate. Locurile din
bazinul Glăjerie unde pot fi amplasate cabane (zone cu grad redus de risc) sunt foarte puţine.

Concluzii
Deşi pe parcursul lucrării se atrage atenţia asupra proceselor actuale, asupra factorilor
climatici acuali care condiţionează relieful, imaginea care rezultă din prezentarea regiunii din
punctul de vedere geomorfologic este mai ales aceea unui relief care aparţine mai ales
trecutului şi factorilor care au acţionat în trecut asupra acestor munţi. Suprafeţele de nivelare
aparţin unui trecut îndepărtat. Relieful glaciar a fost determinat de condiţii climatice care nu se
mai regăsesc în prezent, iar cel periglaciar aparţine de asemenea în mare parte trecutului.
De prezent sunt legate toate formele care au rezultat în urma acţiunii proceselor
actuale, cărora li s-a dedicat un capitol aparte. Multe forme, deşi le considerăm actuale, nu
sunt scutite la rândul lor de moşteniri din trecut, o delimitare clară a formelor actuale faţă de
cele vechi presupunând mai mult aproximări.
Determinări petrografice şi structurale Asupra oricărui aspect al reliefului ne-
am opri, ne lovim aceşti doi factori care complică interpretările. Conglomeratele puţin
rezistente la eroziune nu au putut păstra prea bine nici măcar moştenirea reliefului glaciar, cu
atât mai mult nu a putut păstra vechi suprafeţe de nivelare.
Astfel, în stabilirea nivelelor Râu-Şes şi Borăscu (şterse şi de îngustarea interfluviilor
în timpul glaciaţiunilor) am fost rezervaţi, interpretările noastre, făcute în urma analizelor
morfometrice şi a observaţiilor de pe teren rămânând la nivelul speculaţiilor.
Factorul structural complică de asemenea interpretările în problema suprafeţelor de
nivelare. Suprafeţe structurale pot fi uşor confundate cu suprafeţe de nivelare. În ceea ce
priveşte interpretarea reliefului glaciar, umerii glaciari pot fi foarte uşor confundaţi cu umeri
structurali, iar pragurile glaciare nu ne pot spune mare lucru în ceea ce priveşte vârstele fazalor
glaciare, grefându-se pe praguri structurale preexistente.
Interferenţa marilor limite în bazinul Glăjerie Bazinul morfohidrografic
Glăjerie nu a apărut întâmplător în nordul Bucegilor. Aici există o mare falie, de care se leagă

95
probabil înălţarea în bloc a Bucegilor şi un important contact litologic: conglomerate de
Bucegi în munte – strate de Sinaia în Clăbucetele Predealului. Râul Glăjerie formează pe tot
parcursul său limita dintre două mari domenii carpatice: Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Orientali. De asemenea limita nordică a Bucegilor străbate bazinul Glăjerie de la est la vest.
Bazinul Glăjerie a apărut la contactul dintre o mare unitate sculpurală: Platforma Predealului
şi o mare unitate morfosculpturală: abruptul nordic al Bucegilor. Aşadar, oricât am dori să
privim bazinul Glăjerie ca pe un spaţiu unitar, ne lovim de toate aceste determinări, care fac
analiza acestui mic bazin eterogen, cu atât mai interesantă cu cât această eterogenitate este
descifrată, şi se dovedeşte a fi impusă de legile fundamentale ale geomorfologiei.
Încheiem lucrarea în aceeaşi notă sceptică ce caracterizează ultimul paragraf al lucrării
lui D. Patrulius “Geologia masivului Bucegi şi a Culoarului Dâmbovioara” : “Să ne odihnim
puţin în acest loc solitar, unde domneşte o linişte desăvârşită, să contemplăm edificiul
ciclopean ce ne înconjoară, atât de derutant prin diversitatea şi paradoxurile structurii sale, şi
să ne reculegem o clipă înainte de a porni din nou pe lungul drum care ne rămâne până când
toate conexiunile profunde ale acestui ansamblu vor putea fi înţelese. ”

95
Bibliografie
Lucrări care fac referire la Bucegi sau la obiectul Geomorfologiei. Lucrări folosite ca
model.
Florea M. – (1998), Munţii Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Ed. Foton, Braşov.
*** – Geografia României,vol III – Carpaţii Româneşti şi dep Transilvaniei (sub redacţia D.
Oancea, Valeria Velcea, N. Caloianu, Ş. Dragomirescu, Gh. Dragu, Elena Mihai, Gh.
Niculescu, V. Sencu, I. Velcea) edit. Academiei, Bucureşti, 1987
Grigor P. Pop – Carpaţii şi subcarpaţii României,editura Presa Universitară Clujană, Cluj
Napoca, 2000
Iancu M Stănescu – Limita fizico-geografică dintre Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali
“Natura”, XII, nr.4, Buc., 1960
Ielenicz M – Munţii Baiului, Caracterizare geomorfologică, An. Univ. Buc., seria geografie,
XXX, 1981
Ielenicz M – Munţii Grohotiş. Caracterizare geomorfologică, An. Univ. Buc., seria geografie,
XXXI, 1982
Ion Băncilă – Geologia Carpaţilor Orientali, ed ştiinţifică,Bucureşti, 1958
Mac I – Geomorfosfera şi geomorfosistemele, Ed. Presa Univ. Clujeană, Cluj Napoca., 1996
Martonne Emm. – Recherches sur l`evolution morphologique des Alpes de Transylvanie, Rev.
geogr. ann. (1906–1907)
Mutihac,V., Ionesi, I. – Geologia României, ed. tehnică, Bucureşti 1974
N. Oncescu – Geologia României, ed. tehnică, 1965
Pişota I. – Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali,ed Academiei, Bucureşti
Posea Gr, Grigore M., Popescu N., Ieleincz M. – Geomorfologie, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1976.
Posea, Gr., Popescu, N.,Ielenicz, M., – Relieful României, Edit Ştiinţifică,Bucureşti, 1974
Roşu Al. – Geografia fizică a României, ediţia a II-a, ed. Did. şi Ped., Bucureşti,1980
Sârcu I. – Munţii Rodnei. Studiu de morfogeografie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978.
Ujvari I. – Hidrografia României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Velcea, Valeria, Savu, Al. Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Româneşti,edit. Did. şi
Ped.,Bucureşti,1982
Victor Corvin Papiu – Geologie şi drumeţie, ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1963

95
Vintilă Mihăilescu – Carpaţii sud estici, editura ştiinţifică,1963
Vintilă Mihăilescu – Geografia fizică a României, edit. Ştiinţifică, Bucureşti,1969
Vintilă Mihăilescu – România – Geografie Fizică,Socec, Bucureşti, 1936
Zăvoianu I – Morfometria bazinelor hidrografice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978

95