PETROLOGIA.

Studiază compoziţia mineralogică şi transformările rocilor din

scoarţa terestră.
Rocile sunt agregate naturale de minerale.
În funcţie de procesele geologice sub influenţa cărora s-au format rocile care
alcătuiesc scoarţa terestră, acestea au fost grupate în: magmatice (eruptive),
metamorfice şi sedimentare.

ROCILE MAGMATICE se formează prin răcirea şi consolidarea magmelor la

diferite adâncimi din scoarţa terestră.
În funcţie de aportul de SiO2 rocile magmatice se împart în: acide, neutre,
bazice şi ultrabazice.
În funcţie de adâncimea la care are loc consolidarea magmei şi timpul de răcire
se împart în: plutonice (abisale), filoniene (schizolitice) şi vulcanice (efuzive).
Structura este modul de asociere a mineralelor sub raportul formei, al mărimii
relative şi al gradului de cristalizare al mineralelor.
După gradul de cristalizare al mineralelor sunt următoarele tipuri de structuri:
– structură holocristalină, în care mineralele sunt complet cristalizate.
– structură hemicristalină (hipocristalină), în care mineralele cristalizate sunt
cantonate într-o masă amorfă, sticloasă sau microlitică.
– structura pegmatitică este formată din concreşterea a două minerale, în aşa fel
în care unul constituie gazda în care sunt incluse fragmente din cel de-al doilea mineral
(pegmatite, aplite).
După mărimea relativă a mineralelor:
– structură echigranulară în care cristalele au mărimea aproape uniformă.
– structură inechigranulară sau porfirică în care pot fi cuprinse minerale mari şi
mici.
Textura este reprezentată de modul de aranjare în spaţiu a mineralelor
componente.
– textura masivă sau neorientată, când mineralele sunt dispuse fără nici o
regulă, în mod haotic (toate rocile magmatice).
– textura fluidală au cristalele orientate paralel (rocile intrusive şi efuzive)

1
 Clasificarea chimică a rocilor magmatice.
Această clasificare se face după gradul de saturaţie în dioxid de siliciu (SiO2) a
rocilor. După cantitatea procentuală de SiO2 rocile eruptive se împart în:
– roci hiperacide cu peste 75 % SiO2;
– roci acide cu 75 – 65 % SiO2;
– roci intermediare (neutre) cu 65 – 52 % SiO2;
– roci bazice cu 52 – 45 % SiO2;
– roci ultrabazice cu mai puţin de 45 % SiO2;
Clasificarea după adîncimea de formare a rocilor magmatice.
Această clasificare este cea mai veche, aparţinând lui Rosenbusch care grupează
rocile magmatice în 3 grupe:
– roci efuzive (vulcanice);
– roci filoniene
– roci de adâncime (plutonice, abisale).
1.6.5. Clasificarea după vârsta geologică a rocilor magmatice.
Acest criteriu de clasificare a rocilor este caracteristic rocilor efuzive
(vulcanice). Astfel, vulcanitele vechi (paleozoice) au fost grupate în roci
paleovulcanice, iar cele noi (neozoice) în roci neovulcanice.
Între aceste două tipuri exista deosebirea că în rocile paleovulcanice lipseşte
sticla vulcanică şi există o serie de transformări ulterioare în compoziţia principală a
acestor roci.
CLASIFICAREA ROCILOR MAGMATICE
A. Grupa rocilor acide (granitoide) – SiO2 = 75 – 65 %
a. subgrupa rocilor plutonice acide: granit, granodiorit
b. subgrupa rocilor filoniene acide: aplit, pegmatit, lamprofir
c. subgrupa rocilor vulcanice acide: riolit, dacit
B. Grupa rocilor neutre (sienitoide şi dioritoide) – SiO2 = 65 – 52 %
a. subgrupa rocilor plutonice neutre: sienit, diorit
b. subgrupa rocilor filoniene neutre: pegmatit sienitic, aplit sienitic, lamprofir
sienitic.
c. subgrupa rocilor vulcanice neutre: trahit, andezit

2
 C. Grupa rocilor bazice (gabbroide) – SiO2 = 52 – 45 %
a. subgrupa rocilor plutonice bazice: gabbrou
b. subgrupa rocilor filoniene bazice: lamprofir şi porfir gabbroic, microgabbrou.
c. subgrupa rocilor vulcanice bazice: bazalt, diabaz.

D. Grupa rocilor ultrabazice (ultramafice) – SiO2 < 45 %

a. subgrupa rocilor plutonice ultrabazice: peridotit
b. subgrupa rocilor filoniene ultrabazice: kimberlit
c. subgrupa rocilor vulcanice ultrabazice: picrit

1.6.6.1. Grupa rocilor granitoide (acide).

a. Subgrupa rocilor plutonice acide
 Granitele – sunt roci plutonice, faneritice, acide, au cel mai ridicat conţinut
de cuarţ şi feldspaţi. Pot fi alcaline şi calcoalcaline.
– Compoziţia mineralogică a granitelor calcoalcaline (cu ambii feldspaţi):
– minerale principale: cuarţ, ortoză şi feldspat plagioclaz de tip albit-
oligoclaz, rar andezin. Mineralele femice sunt reprezentate prin: biotit, hornblendă
verde, diopsid şi augit. Muscovitul apare rar;
– mineralele accesorii prezente sunt: apatit, titanit, magnetit, zircon,
uneori casiterit, thorit, xenotim, monazit etc.;
– minerale secundare: caolinit, sericit, clorit, limonit etc.
– Structura. Sunt caracteristice structurile holocristaline, hipidiomorfe,
echigranulare, uneori inechigranulare şi porfirice.
– Textura este masivă, neorientată, uneori gnaisică, când roca este afectată
tectonic.
– Formele de zăcământ sunt de plutoni discordanţi: batolite, stock-uri şi
lacolite, frecvent deformate ruptural (fisurate).
– Varietăţi petrografice. Funcţie de procentul de participare a mineralelor
principale se disting: granite alcaline, granite cu biotit, granite cu biotit şi muscovit,
granite cu piroxeni, granite cu amfiboli.

3
 În funcţie de structură şi textură sunt: granite macrogranulare, granite
microgranulare (aplitice), granite porfiroide şi granite gnaisice.
– Caracteristici fizico-mecanice: Proprietăţile fizico-mecanice sunt influenţate
de compoziţia mineralogică, structură şi textură.
Greutatea specifică γ = 2,3 – 2,7 · 104 [MPa]; duritate 6,5 – 6,7; rezistenţa de
rupere la compresiune monoaxială σrc = 1200 – 2800 daN/cm2, rezistenţa la şoc σrs =
30 – 65 daN/cm2, rezistenţa la uzură Ruz = 0,01 – 0,2 g/cm2 şi absorbţia de apă Wab =
0,2 – 1,2 %.
Granitele masive cu granulaţia medie şi mică sunt mult mai rezistente la
compresiune decât cele cu granulaţie mare.
– Utilizare. În funcţie de caracteristicile lor, granitele pot fi folosite, sub formă
de piatră concasată, criblură, piatră brută, piatră cioplită, în construcţii inginereşti etc.
Granitele cu aspect plăcut sunt utilizate ca roci ornamental-decorative. Unele granite
prezintă interes pentru valorificarea unor substanţe minerale utile precum: casiteritul,
wolframitul, elementele radioactive, pământurile rare etc.
– Răspândire. În România sunt masive de granitoide importante şi se
exploatează în Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni şi în Dobrogea de Nord.
 Granodioritele – sunt roci plutonice, faneritice, care diferă de granite prin
prezenţa în exces a plagioclazului (65 – 90 %, din totalul mineralelor felsice).
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: feldspat plagioclaz (9 – 35% An), ortoză,
microclin, cuarţ, iar ca minerale femice participă hornblenda verde, biotitul şi mai rar
piroxeni.
– minerale accesorii: titanit, apatit, zircon etc.
– minerale secundare: caolinit (din transformarea feldspaţilor), clorit (din
cloritizarea biotitului şi hornblendei), sericit (din plagioclazi) şi limonit (din hidratarea
magnetitului).
– Structura granodioritelor este holocristalină, faneritică, hipidiomorfă
grăunţoasă cu varietăţi microgrăunţoase sau porfirice.
– Textura este masivă şi neorientată.

4
 – Formele de zăcământ sunt de plutoni discordanţi (batolite, stock-uri şi
lacolite).
– Varietăţi petrografice: granodiorite cu hornblendă, cu biotit, cu hornblendă şi
biotit, cu piroxeni.
– Caracteristicile fizico-mecanice
Greutatea specifică γ = 2,3 – 2,9 · 104 [MPa]; duritate 5,5 – 6,7; rezistenţa de
rupere la compresiune monoaxială σrc = 800 – 2000 daN/cm2, rezistenţa la şoc σrs = 30
– 65 daN/cm2, rezistenţa la uzură Ruz = 0,03 – 0,2 g/cm2 şi absorbţia de apă Wab = 0,2
– 1,2 %.
– Utilizare. Granodioritele sunt folosite ca material de construcţii sub diferite
forme şi în diverse domenii precum: drumuri, construcţii inginereşti, terasamente de
căi ferate, în lucrări ornamentale şi decorative. Din granodioritele mineralizate se
valorifică mineralele utile cu un conţinut rentabil economic.
– Răspândire. Granodioritele se întâlnesc în România, în Apuseni, în Masivul
Vlădeasa, la Săvârşin, în Poiana Ruscă şi în Banatul de Vest etc.
 Tonalitele – sunt roci plutonice, faneritice, acide, constituite preponderent
din cuarţ şi plagioclaz (oligoclaz şi andezin) ca minerale felsice şi biotit, hornblendă
comună şi piroxenii sunt mineralele femice.
Aceste roci sunt granodiorite în care feldspatul potasic lipseşte sau apare în
procente mici (până la 5%)
Structura este holocristalină hipidiomorfă, microgranulară sau porfirică iar
textura este masivă compactă
Tonalitele au o răspândire limitată şi în majoritatea cazurilor însoţesc granitele
şi granodioritele.
b. Subgrupa rocilor filoniene acide
 Aplitele – sunt roci filoniene leucocrate, alcătuite din minerale felsice.
Structura este în general panidiomorfă. După compoziţia mineralogică se disting
următoarele varietăţi: aplite granitice, aplite sienitice, aplite plagioclazice.
Aceste roci însoţesc corpurilor mari de roci plutonice.
 Pegmatitele – sunt roci magmatice filoniene, macrocristaline.

5
 Sub formă de filonaşe sau corpuri neregulate pot fi situate fie în părţile
periferice ale plutonilor, fie în afara acestora, însă la distanţe nu prea mari.
– Compoziţia mineralogică. Pegmatitele au alcătuirea mineralogică extrem de
diversă:
– minerale principale, sunt reprezentate prin cuarţ, feldspat şi mice în
proporţie de 95 – 97 %;
– minerale accesorii: turmalină, beril, topaz, smarald corindon, spodumen,
granaţi, zircon, grafit, staurolit, disten, andezin, cordierit, orthit, thorit, monazit,
xenotim, samarskit, davidit, piroclor, uraninit, casiterit, magnetit, hematit, ilmenit,
rutil, wolframit (Fersman, 1940, descrie peste 280 de minerale pegmatitice).
– Structura, este macro-gigantocristalină (structură pegmatitică).
– Textura este compactă, masivă neorientată.
– Varietăţi petrografice: pegmatite granitice, pegmatite sienitice, pegmatite
dioritice, pegmatite gabbroice. După compoziţia mineralogică se deosebesc pegmatite
simple şi complexe.
– Caracteristicile fizico-mecanice
Greutatea specifică γ = 2,4 – 2,6 · 104 [MPa]; rezistenţa de rupere la
compresiune monoaxială σrc = 650 – 1100 daN/cm2.
– Utilizări. Se valorifică mineralele utile precum: cuarţul, muscovitul, ortoza,
pietrele preţioase, semipreţioase, pământurile rare etc.
– Răspândire. La noi în ţară corpuri pegmatitice se găsesc în masivele de
granitoide de la Greci (Dobrogea de Nord) şi Hăghiş (Munţii Apuseni), m-ţii Lotrului,
m-ţii Poiana Ruscă, m-ţii Bihorului şi Lăpuşului, etc.
 Lamprofirele – sunt roci filoniene bogate în minerale femice.
– Compoziţia mineralogică, este variată şi diferă după tipul petrografic de
lamprofir.
– mineralele principale sunt: ortoza, biotitul, hornblenda, augitul,
diopsidul, olivina, cuarţul, nefelinul;
– mineralele accesorii: apatit, mineralele opace;
– mineralele secundare: calcit, limonit, clorit, serpentină, zeoliţii.
– Structura este holocristalină, panidiomorfă, uneori porfirică.

6
 – Textura este compactă, masivă.
– Varietăţi. Diversitatea tipurilor de lamprofire este determinată de compoziţia
mineralogică a acestora. Principalele tipuri de lamprofire sunt: minetele, camptonitul,
spessartitul, monochiguitul, vogesitul, kersantitul etc.
– Utilizare. Sunt exploatate şi valorificate alături de celelalte tipuri de roci utile
cu care sunt asociate.
 Rocile porfirice – au compoziţia mineralogică şi chimică asemănătoare cu
cea a rocilor intrusive şi se deosebesc de acestea prin structura porfirică caracteristică.
Acestea sunt formate dintr-o masă fundamentală mărunt cristalizată, în care
sunt înglobate diferite tipuri de fenocristale.
În majoritatea cazurilor sunt întâlnite în zonele periferice ale masivelor
intrusive.
c. Subgrupa rocilor vulcanice acide
 Riolitele – sunt roci neovulcanice acide, fiind corespondentul efuziv al
granitelor. În aceste roci sticla vulcanică predomină.
– Compoziţie mineralogică. În general, riolitele sunt formate dintr-o pastă
microcristalină sau sticloasă, care corespunde chimic unui amestec de feldspat şi cuarţ.
În această pastă se pot observa fenocristale de cuarţ, ortoză, plagioclazi, biotit,
hornblendă, diopsid.
– mineralele accesorii apar în cantităţi mici şi pot fi: zircon, apatit, titanit,
hematit.
– mineralele secundare: caolinit, zeolit, calcit, epidot, clorit, calcit.
– Structura este hipocristalină, porfirico-vitroasă.
– Textura poate fi masivă compactă, dar sunt varietăţi de riolite care prezintă
textura fluidală şi vacuolară-poroasă.
– Forma de zăcământ: filoane, pânze libere sau interstratale.
– Caracteristici fizico-mecanice: greutatea specifică γ = 2,3 – 2,7 · 104 [MPa];
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 1200 – 2000 daN/cm2, absorbţia de apă (Wab)
între 0,9 - 9 %.

7
 – Utilizări. Riolitele sunt folosite sub formă de piatră spartă, la balastarea
drumurilor sau în componenţa betoanelor. Ca piatră cioplită şi semiprelucrată se
utilizează în construcţii.
– Răspândire. În România, riolitele sunt prezente în Masivele Oaş, Gutâi,
Ţibleş din Maramureş şi în Masivul Vlădeasa şi Roşia Montană în Munţii Apuseni.
 Dacitele – reprezintă corespondentul efuziv al granodioritelor, fiind o rocă
neovulcanică acidă.
– Compoziţie mineralogică.
– minerale principale: cuarţul şi plagioclazul (oligoclaz-labrador), biotitul,
hornblenda, piroxenii, subordonat feldspatul potasic.
Fenocristalele mineralelor prezentate sunt asociate cu o pastă sticloasă sau
microcristalină de compoziţie identică.
– minerale accesorii: apatit, zircon, magnetit, titanit;
– minerale secundare: clorit, zeoliţii, calcit.
– Structura: hipocristalină, porfirico-vitroasă.
– Textura: este compactă, masivă, rar fluidală sau vacuolară.
– Forma de zăcământ: a dacitelor este de filoane, pânze interstratale, sill-uri,
mici lacolite.
– Varietăţi petrografice: riodacite, dacite cu biotit, dacite cu biotit şi
hornblendă, dacite cu piroxeni.
– Caracteristicile fizico-mecanice a dacitelor depind de compoziţia
mineralogică şi relaţiile tecto-structurale existente între fenocristale şi masa sticloasă
sau microcristalină care le încorporează. Greutatea specifică γ = 2,3 – 2,5 g/cm3,
rezistenţa la compresiune σrc = 1300 – 1900 daN/cm2. Rezistenţa la încovoiere şi
întindere între σrî = 100 – 300 daN/cm2.
– Utilizări. Dacitele sunt folosite sub formă de piatră spartă (agregate pentru
betoane), piatra cioplită şi fasonată, în lucrări de construcţii şi ornamental decorative.
– Răspândire. În România dacitele apar în condiţii favorabile exploatării în
Munţii Apuseni (cu exploatări la Bologa-Vlădeasa, Poieni, Morlaca), Munţii Rodnei
(Zagra – Poiana Ilvei), Oaş-Gutâi-Ţibleş etc.

8
 1.6.6.2. Grupa rocilor sienitoide şi dioritoide (neutre).
a. Subgrupa rocilor plutonice neutre
 Sienitele – sunt roci plutonice, faneritice neutre.
– Compoziţia mineralogică au un conţinut ridicat în feldspaţi alcalini şi sărace
în cuarţ.
– minerale principale sunt feldspaţii alcalini: ortoza, microclinul,
anortoza, albitul şi participă subordonat plagioclazul de tip oligoclaz sau andezin.
Mineralele femice sunt reprezentate prin hornblenda şi biotitul rar piroxeni sau olivină;
– minerale accesorii: zircon, apatit, titanit.
– minerale secundare: caolinit, sericit, epidot, calcit, clorit, uralit.
– Structura este holocristalină, echigranulară sau inechigranulară în funcţie de
varietăţi.
– Textura este masiv compactă, uneori gnaisică.
– Formele de zăcământ sunt de plutoni discordanţi, stockuri şi lacolite.
– Varietăţi petrografice: sienite alcaline cu feldspatoizi (nefelin, sodalit,
cancrinit), sienite cu cuarţ, sienite cu hornblendă, sienite cu biotit, sienite cu piroxeni
şi olivină.
– Caracteristici fizico-mecanice
Sienitele au rezistenţa de rupere la compresiune σrc =1100 – 2600 daN/cm2,
greutatea specifică γ = 2,7 – 2,9 g/cm3. Datorită parametrilor fizico-mecanici specifici,
sienitele sunt roci dure şi tenace rezistente la lovire.
– Utilizări. Sienitele datorită caracteristicilor fizico-mecanice şi structurale sunt
folosite ca: piatră spartă, cioplită, blocuri fasonate, agregate pentru betoane, rocă
ornamental-decorativă. Din sienitele mineralizate se pot valorifica mineralele utile
aflate în concentraţii corespunzătoare.
– Răspândire. În România există sienite în Dobrogea de Nord, în Banat şi în
Carpaţii Orientali la Ditrău (sienite alcaline).
 Monzonitele – sunt roci eruptive faneritice în componenţa cărora felspatul
potasic (ortoză, microclin) se găseşte în proporţii egale cu plagioclazul (oligoclaz-
andezin uneori labrador).
– Compoziţia mineralogică

9
 – minerale principale sunt feldspaţii alcalini: ortoza, microclinul,
plagioclazul de tip oligoclaz sau andezin, rar labrador. Mineralele femice sunt
reprezentate prin hornblendă, biotit şi augit;
– minerale accesorii: zircon, apatit, titanit, ilmenit, allanit granaţi, pirită,
cuarţ, feldspatoizi.
– minerale secundare: caolinit, sericit, epidot, calcit, clorit, uralit, minerale
serpentinice.
Cantitativ mineralele melanocrate variază între 15 şi 60 %, plagioclazii între 30
şi 50 %, iar feldspatul potasic între 20 şi 43 %.
– Structura holocristalină hipidiomorf grăunţoasă caracteristică acestor roci,
fapt pentru care s-a mai numit şi structură monzonitică
– Textura compactă masivă, rareori gnaisică.
– Varietăţi petrografice monzonite cu biotit, monzonite cu hornblendă,
monzonite cu piroxeni, monzonite cuarţifere, monzonite cu feldspatoizi, etc.
Monzonitele sunt roci rar răspândite, deseori asociate cu sienitele şi gabbrourile
alcaline, aşa cum sunt cele din muntele Monzoni (Tirol-Austria).
 Dioritele – sunt roci plutonice, faneritice, neutre.
– Compoziţie mineralogică.
– mineralele principale care alcătuiesc dioritele sunt feldspaţii plagioclazi
(oligoclaz, andezin), alături de care în proporţii reduse poate participa ortoză,
microclin, cuarţ şi feldspatoizi. Când participarea cuarţului este de 5 – 20 % roca se
numeşte diorit cuarţifer. Mineralele femice sunt reprezentate prin hornblendă comună,
biotit, hipersten, diopsid rar olivină;
– mineralele accesorii sunt: apatit, titanit, magnetit, zircon, ilmenit, uneori
granaţi, rutil, spinel, pirită, orthit;
– mineralele secundare sunt reprezentate de: clorit, epidot, sericit, calcit,
caolinit, limonit.
Dioritele cuarţifere fac tranziţia spre granodiorite, iar dioritele cu piroxeni spre
gabbrouri.
– Structura. Dioritele sunt roci holocristaline, hipidiomorfe sau porfiroide, cu
granulaţie medie sau mică.

10
 – Textura este masivă şi compactă uneori rubanată sau gnaisică.
– Formele de zăcământ specifice dioritelor sunt de plutoni discordanţi precum
lacolitele şi stock-urile.
– Varietăţi petrografice. După mineralul femic predominant se disting: diorite
cu biotit şi hornblendă, diorite amfibolice, diorite cu piroxeni. După criteriul structural
se disting: diorite pegmatoide, diorite microcristaline, diorite porfiroide.
– Caracteristici fizico-mecanice. Compoziţia mineralogică şi structura
influenţează parametrii fizico-mecanici. Greutatea specifică γ = 2,7 – 3 g/cm3,
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 2000 – 2700 daN/cm3; absorbţia de apă Wab
= 0,5 – 1,3 %; rezistenţa la şoc σrs = 80 – 98 daN/cm3; rezistenţa la uzură σru = 0,06
g/cm3.
– Utilizări. Dioritele sunt folosite ca piatră brută şi blocuri fasonate, în lucrări
de construcţii şi lucrări ornamental-decorative.
– Răspândire. Sunt roci asociate frecvent masivelor de granitoide, ca faciesuri
marginale. În România se cunosc masive dioritice în Munţii Apuseni, în Carpaţii
Meridionali (la Suşiţa), în Banat (Păuliş, Şoimuş), în Dobrogea de Nord (Masivul
Greci) etc.
b. Subgrupa rocilor filoniene neutre
Forma de zăcământ filoniană şi caracteristicile structurale au permis să se
distingă tipuri de roci fin granulare
c. Subgrupa rocilor vulcanice neutre
 Trahitele – sunt corespondentele efuzive ale sienitelor. Sunt roci
neovulcanice, neutre.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: predomină feldspatul alcalin (sanidină, anortoza
sau albit) şi subordonat plagioclazul neutru de tip andezin-labrador. Mineralele femice
sunt: biotitul, hornblenda, piroxeni şi amfiboli alcalini. Fenocristalele felsice şi femice
sunt prinse într-o pastă sticloasă sau microcristalină, cu textură fluidală, aspect sugerat
de orientarea microlitelor de feldspat. Ca mineralele primare mai pot participa cuarţul
şi feldspatoizii;
– minerale accesorii: apatit, zircon, magnetit.

11
 – minerale secundare: sericit, limonit, calcit, epidot, clorit, caolinit.
– Structura este hipocristalină, porfirico-vitroasă.
– Textura compactă neorientată, fluidală (trahitică).
– Formele de zăcământ sunt pânze interstratificate, curgeri de lavă etc.
– Varietăţi petrografice. În funcţie de mineralul principal predominant se
disting: trahite cu hornblendă, trahite cu piroxeni, trahite alcaline, trahite cuarţifere.
– Utilizări. Se folosesc ca materiale de construcţii, piatră de pavaj, cele bogate
în apatit se folosesc în agricultură
– Răspândire. Trahitele sunt roci puţin răspândite. La noi în ţară iviri de trahite
sunt în Munţii Oaş, Gutâi, Perşani, Poiana Mărului (reg. Braşov).
 Latitele – sunt roci vulcanice, efuzive, afanitice, cu compoziţia mineralogică
a fenocristalelor identică cu a pastei microfelsitice, fiind o compoziţie mixtă de
feldspaţi potasici şi plagioclazi.
 Andezitele – sunt roci neovulcanice neutre fiind echivalentul efuziv al
dioritelor.
– Compoziţia mineralogică.
– mineralele principale sunt reprezentate de minerale felsice, dintre care
predomină plagioclazii (oligoclaz, andezin) subordonat cuarţ şi feldspatoizi.
Mineralele femice sunt prezente prin augit, hipersten, hornblendă verde şi brună,
respectiv biotit, foarte rar olivină, pastă microlitică sau vitroasă.
– mineralele accesorii sunt apatit, zircon, magnetit, ilmenit, cordierit,
granat, pirită, calcopirită;
– mineralele secundare sunt reprezentate de minerale argiloase, caolinit,
sericit, clorit, limonit, epidot, uralit, calcit, actinot, adular, zeoliţi.
– Structura este hipocristalină, porfirico-vitroasă, uneori porfirică.
– Textura este compactă masivă, uneori vacuolară şi fluidală.
– Formele de zăcământ caracteristice sunt: lacolite, neck-uri, pânze de lave,
filoane sau apofize şi piroclastite.
– Varietăţi petrografice. După compoziţia mineralogică andezitele se clasifică:
andezite piroxenice, andezite amfibolice, andezite cu biotit, andezite bazaltice,
andezite cuarţifere.

12
 – Caracteristici fizico-mecanice. Greutatea specifică a andezitelor este 2,6 – 2,8
g/cm3, funcţie de compactizarea rocii. Rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 700 –
2500 daN/cm2, rezistenţa la uzură σru = 0,02 – 0,4 g/cm2, rezistenţa la şoc σrs = 20 –
100 daN/cm3, coeficientul de înmuiere după gelivare 5 – 40 % funcţie de fisuraţie şi
porozitate.
– Utilizări. Andezitele sunt roci folosite ca piatră spartă pentru drumuri şi
terasamente de căi ferate, agregate pentru betoane, piatră brută şi fasonată pentru
construcţii inginereşti. Varietăţile cu aspect plăcut se pot utiliza după prelucrare în
lucrări ornamental decorative.
– Răspândire. Andezitele sunt roci foarte răspândite. Masive andezitice se
întâlnesc în Carpaţii Orientali în vulcanii: Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodna, Bârgău,
Călimani, Harghita şi în Munţii Apuseni (Baia de Arieş, Roşia Montană, Brad,
Săcărâmb, Zlatna).
1.6.6.3. Grupa rocilor gabbroide (bazice).
a. Subgrupa rocilor plutonice bazice
 Gabbrourile – sunt roci plutonice, faneritice, bazice.
– Compoziţia mineralogică
– mineralele principale: plagioclaz bazic (labrador-bytownit-anortit), iar
ca minerale femice: diopsid, augit, augit titanifer, dialag, olivină, hipersten, hornblendă
brună şi verde, biotit. Minerale cu participare foarte mică sunt: cuarţul, feldspatul
alcalin sau feldspatoizii;
– minerale accesorii: magnetit, ilmenit, cromit, granaţi (pirop), spinel,
apatit, pirită, pirotină nicheliferă;
– minerale secundare: saussurit, epidot, clorit, albit, zeoliţi, calcit şi
sericit, uralit, bastit, serpentină, limonit.
– Structura este holocristalină grăunţoasă, hipidiomorfă, uneori porfiroidă.
– Textura este compactă masivă neorientată, uneori rubanată.
– Forme de zăcământ: plutoni discordanţi (dyke-uri, stock-uri, filoane) lopolite
şi sill-uri.

13
 – Varietăţi petrografice. Se disting leucogabbrouri roci cu conţinutul în
minerale mafice (M< 35 %), melagabbrouri (M > 65 %), norite, gabbrouri olivinice,
microgabbrouri, gabbrouri pegmatitice, troctolite..
– Caracteristici fizico-mecanice. Greutatea specifică γ = 2,8 – 3,2 g/cm3 ;
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 1800 – 2500 daN/cm2, rezistenţa de rupere la
compresiune după gelivare este 1250 – 1500 daN/cm2; rezistenţa la şoc σrs = 50 – 62
daNcm/cm3; rezistenţa la uzură σru = 0,5 – 0,7 g/cm2, absorbţia de apă Wab până la
0,5 %.
– Utilizări. Datorită parametrilor fizico-mecanici şi a aspectului lor, gabbrourile
sunt roci ornamentale şi decorative excelente, rar piatră de pavaj.
Gabbrourile mineralizate constituie minereuri din care se valorifică minerale
utile precum: cromit, platină, calcopirită, ilmenit, titanomagnetit.
– Răspândire. În România gabbrourile se întâlnesc în Banat la Iuţi, în Dobrogea
de Nord la Greci, în Apusenii de Sud la Ciungani-Căzăneşti, în Munţii Perşani,
defieleul Oltului (Racoş).
b. Subgrupa rocilor filoniene bazice
Rocile filoniene bazice sunt asociate masivelor gabbroide şi erupţiilor de
bazalte. Cele mai cunoscute sunt: microgabbrourile, pegmatitele gabbroice,
lamprofirele şi doleritele.
– Compoziţia mineralogică a acestor roci este asemănătoare gabbrourilor şi
diferă de acestea prin structura lor.
c. Subgrupa rocilor efuzive bazice
 Bazaltele – sunt roci neovulcanice afanitice, bazice şi reprezintă
corespondentul efuziv al gabbrourilor.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale. Mineralele felsice sunt reprezentate de plagioclazi
bazici (labrador, bytownit şi anortit), iar ca minerale femice participă piroxenii (augit,
hipersten, bronzit), olivina, hornblenda bazaltică, uneori biotit.
– mineralele accesorii sunt reprezentate de magnetit, ilmenit, apatit,
pirotină.

14
 – minerelele secundare: calcit, serpentină, clorit, zeoliţi, limonit, uralit,
opal.
– Structura este microgranulară, porfirică. Ca varietăţi structurale se disting
uneori structuri porfirice intersertale şi ofitice. Masa fundamentală poate fi
holocristalină, hipocristalină sau sticloasă.
– Textura este compactă masivă, uneori vacuolară, amigdaloidă şi fluidală.
– Formele de zăcământ sunt: sill-uri, neck-uri şi conuri vulcanice.
Caracteristic pentru bazalte sunt formele columnare tetragonale, pentagonale şi
hexagonale delimitate prin fisuri de contracţie, discontinuităţi generate de răcirea
magmei.
– Varietăţi petrografice. După compoziţia mineralogică, structură şi textură se
disting mai multe tipuri de bazalte:
- bazalte olivinice (conţin 20 – 50 % olivină);
- bazalte tholeitice (lipseşte olivina şi predomină piroxenii îndeo-sebi
hiperstenul);
- bazalte alcaline (cu feldspaţi alcalini, feldspatoizi şi piroxen sodic);
- bazalte doleritice;
- melafire – bazalte paleovulcanice, intens tarnsformate;
- diabaze – bazalte paleovulcanice cu structura ofitică;
- bazalte vitrofirice - au masa fundamentală sticloasă;
- bazalte fluidale.
– Caracteristici fizico-mecanice. Datorită compoziţiei mineralogice şi a
caracteristicilor structo-texturale, bazaltele au parametrii fizico-mecanici ridicaţi.
Greutatea specifică γ = 2,5 – 3,2 g/cm3, rezistenţa de rupere la compresiune σrc = =
2500 – 3500 daN/cm2, rezistenţa la întindere σrî este de 180 daN/cm2, la forfecare este
de σrf 300 daN/cm2, rezistenţa la şoc σrs este cuprinsă între 15 – 50 daN/cm3 şi
rezistenţa la uzură σru = 0,05 – 1,5 g/cm3.
– Utilizări. Bazaltele sunt roci cu calităţi tehnologice remarcabile.
Se folosesc sub formă de piatră brută, piatră concasată şi criblură la balastarea
drumurilor, terasamentelor de cale ferată, ca piatră cioplită sau ca rocă pentru lucrări
ornamental-decorative.

15
 Bazaltele sunt utilizate la construirea zidurilor protectoare ale reactoarelor
nucleare. Din bazalt topit se pot confecţiona ţevi şi racorduri anticorozive mai
rezistente şi mai uşoare decât echivalentele lor, produse din fontă sau oţel. Tot din
bazalt se poate produce vată, fibre şi hârtie minerală.
– Răspândire. În România se întâlnesc bazalte în Munţii Apuseni la Detunata,
în Munţii Perşani, în Banat la Şanoviţa-Lucareţ.
1.6.6.4. Grupa rocilor ultramafice (ultrabazice).
Rocile din această grupă sunt constituite preponderent din minerale
melanocrate (M> 90 %)
a. Subgrupa rocilor plutonice ultrabazice
 Peridotitele – sunt roci plutonice, faneritice, ultramafice.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: olivină, piroxeni (dialag, augit, diopsid şi enstatit
sau bronzit), cu totul subordonat hornblendă brună şi biotit magnezian;
– minerale accesorii: magnetit, cromit, ilmenit, corindon, platină, pirotină
nicheliferă, spinel, apatit, titanit, etc.
– mineralele secundare: serpentină, crisotil, clorit, talc, opal, uralit.
– Structura este holocristalină, grăunţoasă-echigranulară.
– Textura este masivă compactă neorientată, uneori rubanată.
– Forme de zăcământ: lopolit, dyke, lacolit.
– Varietăţi petrografice: peridotite piroxenice, peridotite cu hornblendă,
peridotite cu biotit, peridotite serpentinizate, dunit, wehrlit, harzburgit.
– Utilizări. Peridotitele mineralizate pot constitui minereuri de fier, crom, titan,
nichel, platina, etc. Prin prelucrare se pot folosi în lucrări decorative.
– Răspândire. Banatul de sud-est, Podişul Mehedinţi, M-ţii Parâng, M-ţii
Sebeşului, M-ţii Făgăraş (Poiana Mărului).
 Perknitele – sunt roci monominerale care poartă numele mineralului
constitutiv. Cele mai reprezentative sunt:
- piroxenite, roci alcătuite exclusiv din piroxeni;
- hornblendite, roci constituite preponderent din hornblendă brună;
- biotitite, roci în care mineralul dominant este biotitul.

16
 b. Subgrupa rocilor filoniene ultrabazice
 Kimberlitul – este o rocă ultramafică, filoniană cu aspect brecios.
Kimberlitul are compoziţia unui peridotit cu biotit şi melilit.
Importanţa acestei roci este legată de prezenţa diamantului ca mineral
accesoriu. Sunt celebre kimberlitele diamantifere din Africa de Sud şi Siberia.
c. Subgrupa rocilor vulcanice ultrabazice
Ultramafite afanitice. Cuprinde roci magmatice afanitice constituite exclusiv
din minerale femice, de tipul picritelor.
 Picritele – sunt roci neovulcanice, ultrabazice şi reprezintă coresponden-tul
efuziv al peridotitelor.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: olivină, augit, cu totul subordonat hornblendă brună
şi biotit.
– minerale accesorii: magnetit, apatit.
– mineralele secundare: serpentină, epidot, clorit, uralit, limonit etc.
– Structura este holocristalină, porfirică.
– Textura este compactă neorientată.
– Varietăţi petrografice: melmecit (cristale de olivină prinse într-o sticlă
neagră).
– Utilizări. În cazul unor concentraţii de minerale accesorii se foloseşte pentru
extragerea acestora.
– Răspândire. Este asociat cu diabazele.

ROCILE METAMORFICE iau naştere prin transformarea celorlalte 2

categorii de roci care intră în alcătuirea scoarţei terestre (magmatice şi sedimentare)
sub acţiunea unor factori cum sunt: temperatura, presiunea tangenţială (sstresul),
presiunea litostatică şi agenţii mineralizatori.
Există 2 tipuri de metamorfism: metamorfismul de contact (magmatic) şi
metamorfismul regional (de geosinclinal)
Structura după dimensiunile relative se disting următoarele structuri:

17
  structuri homeoblastice caracteristice rocilor alcătuite din minerale dezvoltate
relativ egal şi pot fi:
– granoblastice prezintă rocile alcătuite din minerale granulare;
– lepidoblastice prezintă rocile alcătuite din minerale lamelare;
– nematoblatice prezintă rocile alcătuite din minerale prismatice orientate
paralel (amfibolite).
 structuri heteroblastice caracteristice rocilor alcătuite din minerale de
dimensiuni şi forme variate.
– relicte caracterizate rocilor slab metamorfozate
– cataclastice caracteristice rocilor formate din minerale deformate
ruptural şi plastic (strivite şi îndoite).
Textura orientată şi neorientată.
– textura orientată (şistoasă) caracteristică rocilor alcătuite din minerale
lamelare şi prismatice (şisturi cristaline).
– textura neorientată (masivă) caracteristice rocilor alcătuite din minerale
dispuse întâmplător (corneene, cuarţite, unele amfibolite).

CLASIFICAREA ROCILOR METAMORFICE

A. Corneene de contact
- corneene cu piroxeni
- corneene cu andaluzit
- corneene cu cordierit
- corneene cu andaluzit+cordierit
- corneene cu sillimanit+biotit+muscovit
– Corneene de contact termic - corneene cuarţo-feldspatice
- calcare cristaline (marmure)
- marmure dolomitice
- marmure calcitice
- marmure cu diopsid+granaţi
- cuarţite

18
 - endoskarne
– Corneene de contact metasomatic: - skarne
- exoskarne

B. Şisturi cristaline
- filite cloritoase
- filite sericitoase
- filite grafitoase
- filite cuarţo-feldspatice
- filite cuarţoase
– Şisturi epimetamorfice - filite calcaroase
- filite serpentinice
- filite mangano-feruginoase
- filite talcoase
- filite micacei
- şisturi verzi
- şisturi cu almandin
- şisturi cu disten
- şisturi cu staurolit
- şisturi cu disten şi almandin
– Şisturi mezometamorfice - calcare şistoase
- cuarţite şistoase
- micaşisturi
- amfibolite şi şisturi amfibolitice
- ortoamfibolite
- paraamfibolite
- calcare slab şistoase
- cuarţite slab şistoase
– Şisturi catametamorfice - gnaise
- ortognaise
- paragnaise

19
 Descrierea principalelor tipuri de roci metamorfice
Rocile metamorfice formate în condiţiile metamorfismului regional şi care
prezintă şistozitate evidentă sunt uşor de recunoscut.
Rocile slab metamorfozate cu o şitozitate discretă sunt dificil de identificat.
Cataclazitele şi rocile metamorfice cu structuri relicte (metasomatice) îşi trădează
originea metamorfică.

A. Corneenele de contact – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului de

contact în limitele faciesului „corneenelor cu piroxeni”;
B. Şisturile cristaline – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului
regional de geosinclinal.
– Şisturile epimetamorfice – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului
regional de grad inferior în limitele „faciesului de şisturi verzi” şi a părţii superioare a
faciesului „albit-epidot-amfibol”, zona cu clorit.
– Şisturile mezometamorfice – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului
regional de grad mediu în limitele părţii inferioare a „faciesului amfibolitic”, zona cu
biotit-almandin-disten-staurolit.
– Şisturile catametamorfice – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului
regional de grad superior în limitele părţii inferioare a „faciesului amfibolitic”, zona cu
silimanit.

 Corneenele – sunt roci formate prin metamorfismul termic al rocilor

sedimentare şi uneori a magmatitelor bazice.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale:
– minerale secundare:
– minerale accesorii:
– Structura: criptocristalină, echigranulară, mai rar porfiroblastică
– Textura: compactă neorientată, uneori şistoasă

20
 – Varietăţi petrografice: corneene cu andaluzit, corneene cu sillimanit,
corneene cu granaţi, corneene cu cordierit, corneene cu hipersten, corneene cu
vezuvian, corneene cu wollastonit, corneene cu turmalină etc.
– Utilizări
– Răspândire

 Calcarele cristaline – sunt roci metamorfice carbonatice, monominerale.

Calcitul este mineralul preponderent în marmurele calcitice şi dolomitul în cele
dolomitice.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: calcit, dolomit
– minerale secundare: limonit, epidot, sericit
– minerale accesorii: cuarţ, talc, amfiboli, muscovit, piroxeni, granaţi,
feldspaţi, wolastonit, spinel, corindon, magnetit, hematit, sulfuri, elemente native etc.
– Structura: granoblastică sau cristaloblastică
– Textura: compactă neorientată uneori şistoasă
– Varietăţi petrografice: marmure calcitice, marmure dolomitice, marmure cu
muscovit (cipolinuri), marmure cu granaţi, marmure cu diopsid, marmure albe,
marmure negre, marmure roz-roşietice, marmure zaharoide, marmure masive,
marmure rubanate, marmure şistoase etc.
– Caracteristici fizico-mecanice: greutatea specifică γ = 2,65 – 2,8 · 104 [MPa];
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 500 – 1800 daN/cm2
– Utilizări: Marmurele sunt roci valoroase cu parametri calitativi care permit
întrebuinţarea lor ca roci ornamental-decorative, la placări interioare şi exterioare, la
monumente, opere de artă, mozaicuri etc.
– Răspândire: în Carpaţii Meridionali şi Banat (Ruşchiţa, Bucova, Alun,
Bunila, Porumbacu, Banpotoc etc.), în Munţii Apuseni (Moneasa-Vaşcău), în Carpaţii
Orientali.

21
  Cuarţitele. Aceste roci se pot forma prin metamorfozarea gresiilor cuarţifere
sau a unor magmatite hiperacide. Cuarţitele sunt roci monominerale costituite
preponderent din cuarţ.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: cuarţ
– minerale secundare: limonit, clorit
– minerale accesorii: muscovitul, biotitul, feldspaţii, piroxenii, amfibolii,
granaţii, turmalina, grafitul, talcul, sericitul, unele sulfuri, etc.
– Structura: granoblastică
– Textura: masivă, şistoasă sau rubanată.
– Varietăţi petrografice: cuarţite cu mice, cuarţite grafitoase, cuarţite cu
granaţi, cuarţite roz etc.
– Caracteristici fizico-mecanice: greutatea specifică γ = 2,6 – 2,8 · 104 [MPa];
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 1400 – 1930 daN/cm2.
– Utilizări: Cuarţitele pure se folosesc la fabricarea sticlei iar cele comune se
utilizează la balastarea drumurilor şi căilor ferate.
– Răspândire: Munţii Poiana Ruscă, Apuseni, Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali, Dobrogea etc.

 Skarnele. Se formează în condiţiile metamorfismului de contact

pirometasomatic sub acţiunea soluţiilor pneumatolitice şi hidrotermale eliberate de o
intruziune magmatică în roci carbonatice.
– Compoziţia mineralogică – este complexă şi surprinde cele două parageneze
de skarn ale silicaţilor şi oxizilor de fier respectiv ale cuarţului şi sulfurilor
hidrotermale.
– minerale principale: granaţi, piroxeni, amfiboli, vezuvian, epidot,
calcit, ludwigit, wollastonit etc.
– minerale secundare: limonit
– minerale accesorii: pirită, pirotină, calcopirită, blendă, galenă,
molibdenit, magnetit etc.
– Structura: granoblastică sau cristaloblastică

22
 – Textura: compactă neorientată, pătată, rar rubanată sau în druze.
– Varietăţi petrografice: skarnele provenite din roci calcaroase, în care magma
granitoidă sau de altă natură s-a intrus, au fost denumite „exoskarne sau aloskarne”.
Cele derivate din însăşi roca eruptivă care a provocat metamorfismul metasomatic s-au
numit „endoscarne sau autoskarne”.
Exoskarnele sunt mult mai răspândite şi mai variate decât endoskarnele. Astfel,
varietăţi de exoskarne avem: granatifere, wollastonitice, ludwigitice, diopsidice,
epidotice, tremolitice, mineralizate cu oxizi de fier sau cu sulfuri şi compuşi
asemănători.
– Utilizări: Skarnele mineralizate sunt exploatate ca minereuri de substanţe
minerale utile: fier, cupru, plumb,zinc, bismut, molibden, etc.
– Răspândire: Ocna de Fier, Dognecea, Băiţa Bihor, Sasca, Oraviţa etc.
 Filitele – sunt roci cu şistozitate pronunţată, alcătuite din minerale lamelare
de mici dimensiuni, precum, sericit, clorit, talc grafit, albit, cuarţ, biotit. Filitele se
formează prin metamorfozarea rocilor argiloase în condiţii de epizonă.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: clorit, sericit, grafit, talc, serpentină, cuarţ,
feldspaţi, muscovit, calcit, biotit etc.
– minerale secundare: limonit
– minerale accesorii: granaţi, epidot, turmalină, magnetit, hematit, pirită,
sillimanit etc.
– Structura: lepidoblastică fină sau fin granulară
– Textura: pronunţat şistoasă.
– Varietăţi petrografice: şisturi serpentinice, şisturi sericitoase, şisturi
grafitoase, şisturi talcoase, şisturi cloritoase, şisturi calcaroase, şisturi cuarţitice.
– Utilizări: la balastarea drumurilor şi căilor ferate, piatră concasată. Filitele cu
un conţinut bogat în grafit constituie unica sursă pentru extragerea acestuia.
– Răspândire: Carpaţii Meridionali (Făgăraş, Poiana Ruscă, Parâng, Retezat),
Munţii Apuseni, Carpaţii Orientali.

23
  Micaşisturile – sunt roci şistoase formate din mice şi cuarţ, se formează prin
metamorfism regional de mezozonă.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: muscovit, biotit, cuarţ, feldspaţi ortoclazi
– minerale secundare: sericit, limonit, clorit
– minerale accesorii: granaţi, hornblendă, sillimanit, disten, staurolit,
epidot, turmalină, zircon, zoizit, magnetit, pirită etc.
– Structura: lepidoblastică sau granoblastică
– Textura: şistoasă
– Varietăţi petrografice: micaşist cu muscovit, micaşist cu biotit, micaşist cu
ambele mice, micaşist cu granaţi, micaşist cu disten, micaşist cu turmalină, micaşist cu
andaluzit, micaşist cu sillimanit, micaşist cu staurolit, micaşist cu epidot etc.
– Utilizări: Datorită şistozităţii ridicate nu prezintă importanţă economică
ridicată. Se foloseşte ca balast de cale ferată, iar micaşisturile cu conţinut ridicat în
disten se folosesc în industria materialelor refractare.
– Răspândire: seria de Sebeş-Lotru şi seria de Lainici-Păiuş (Carpaţii
Meridionali), seria de Hăghimaş (Carpaţii Orientali), Munţii Apuseni în cristalinul
Gilăului (seria de Someş) şi cristalinul munţilor Highiş (seria de Mădrizeşti).

 Amfibolitele – sunt roci formate prin metamorfismul regional al rocilor

magmatice bazice sau piroclastitelor acestora şi se numesc ortoamfibolite sau provin
din marne când se numesc paraamfibolite
Mineralul predominant este hornblenda şi subordonat plgioclazul, biotitul,
granaţii, titanitul, apatitul, cuarţul. Au culoare neagră-verzuie.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: amfiboli (hornblendă, actinot, tremolit,
glaucofan), cuarţ, feldspaţi plagiclazi, biotit, piroxeni.
– minerale secundare: clorit, limonit, caolinit
– minerale accesorii: epidot, granaţi, titanit, calcit
– Structura: nematoblastică sau granoblastică
– Textura: masivă, rubanată, frecvent şistoasă

24
 – Varietăţi petrografice: paraamfibolite, ortoamfibolite (metagabbrouri,
metadiabaze, metadiorite etc.), amfibolite biotitice, amfibolite cu albit şi epidot,
amfibolite piroxenice, amfibolite titanifere, amfibolite masive, amfibolite rubanate,
amfibolite şistoase etc.
– Caracteristici fizico-mecanice: pentru amfibolitele masive şi rubanate:
greutatea specifică γ = 2,9 – 3,1 · 104 [MPa]; rezistenţa de rupere la compresiune σrc =
1300 – 2000 daN/cm2, rezistenţa la uzură U = 0,1 – 0,2 g/cm2.
– Utilizări: agregate naturale prelucrate sau neprelucrate, cioplituri pentru
pavaj. Amfibolitele masive şi cele rubanate lustruite se folosesc ca roci ornamental-
decorative. Piatră brută pentru întreţinerea drumurilor şi piatră concasată pentru
griblură şi mixturi asfaltice.
– Răspândire: aceste roci au o răspândire foarte mare fiind întâlnite în seriile
cristaline mai intens metamorfozate din Carpaţii Meridionali (seria de Sebeş-Lotru şi
seria de Drăgşan), Munţii Apuseni (seria de Someş şi seria de Mădrizeşti) şi Carpaţii
Orientali (seria de Hăghimaş).

 Gnaisele – se formează prin metamorfismul regional de intensitate ridicată a

rocilor granitice (ortognaise) sau sedimentare (paragnaise). Mineralele principale sunt.
Culoarea este deschisă. Gnaisele au în general structura granoblasdtică şi textura
şistoasă, gnaisică sau rubanată.
– Compoziţia mineralogică
– minerale principale: feldspaţi ortoclazi (ortoza, microclin), feldspaţi
plagioclazi, cuarţ, biotit, muscovit, piroxeni, hornblendă.
– minerale secundare: caolinit, sericit, limonit, clorit
– minerale accesorii: granaţi, turmalină, apatit, zircon, rutil, sillimanit,
disten, grafit, corindon, epidot, pirită, magnetit etc.
– Structura: granoblastică, granolepidoblastică şi porfiroblastică
– Textura: şistoasă, rubanată.
– Varietăţi petrografice: ortognaise, paragnaise, gnaise mixte, gnaise
migmatice, gnaise ortoclazice, gnaise plagioclazice, gnaise cu granaţi, gnaise cu
sillimanit, gnaise cu disten, gnaise cu muscovit, gnaise cu biotit, gnaise cu ambele

25
mice, gnaise cu piroxeni, gnaise cu amfiboli, gnaise oculare, gnaise lenticulare, gnaise
rubanate, gnaise şistoase etc.
– Caracteristici fizico-mecanice: greutatea specifică γ = 2,5 – 3,0 · 104 [MPa];
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 800 – 1200 daN/cm2.
– Utilizări: ortognaisele şi gnaisele mixte pot fi utilizate în diferite lucrări de
construcţiesub formă de agregate naturale prelucrate (piatră spartă, griblură), piatră
brută sau fasonată (moloane, bolţari, trepte etc.). Gnaisele de culoare cenuşie cu aspect
slab ocular, compacte şi dure sunt folosite sub formă de blocuri cioplite şi blocuri
mozaic. Se mai folosesc sub formă de blocuri brute în fundaţii şi ca anrocamente la
unele îndiguiri.
– Răspândire: Munţii Apuseni (seria de Someş şi seria de Mădrizeşti), Carpaţii
Orientali (seria de Hăghimaş), Carpaţii Meridionali (seria de Sebeş-Lotru, seria de
Lainici-Păiuş şi seria de Drăgşan).

Migmatit. Este o rocă de tranziţie între magmatite şi metamorfite. Se formează

prin topirea parţială a componenţilor felsici din roci metamorfice în zonele profunde
ale scoartei (anataxie) şi cristalizarea şi consolidarea topiturii rezultate pe loc sau în
rocile vecine în care migrează.
Roci cataclastice. Se formează sub efectul metamorfismului dinamic (tectonic)
prin zdrobirea pe plane de falie a diverse roci.
Milonitul sau brecia de falie este un cataclazit care permite recunoaşterea unui
plan de falie interceptat într-un foraj sau lucrare minieră.
Serpentinit. Este o rocă formată prin metasomatoza sau autometamorfismul
hidrotermal al peridotitelor. Are culoarea verde-negricioasă şi textură masivă.
Eclogit. Este o rocă metamorfică formată în condiţii de presiune severă şi este
constituită din omfacit şi granaţi. Macroscopic prezintă culoare închisă, are aspect
masiv, uşor şistos. Structura este granoblastică sau porfiroblastică.
Granulit. Este produsul metamorfismului regional de catazonă şi conţine cuarţ,
feldspaţi, piroxeni, granaţi, amfiboli. Structura este granoblastică iar textura masivă,
uşor şistoasă.

26
 ROCILE SEDIMENTARE sunt depozite de substanţe cristalizate sau amorfe
rezultate fie prin dezagregarea sau alterarea fizico-chimică a rocilor magmatice,
metamorfice sau chiar sedimentare preexistente sub acţiunea factorilor geologici
externi (apă, vânt, temperatură, presiune, gravitaţie), fie prin precipitarea substanţelor
chimice din substanţele apoase, fie prin transformarea sau acumularea resturilor
organice.
Structura rocilor clastice sau detritice. Este determinată de dimensiunile şi
forma componentelor.
 După dimensiunile absolute:
– psefitică sau ruditică;
– psamitică sau arenitică;
– aleuritică sau siltitică;
– pelitică sau lutitică.
 După dimensiunile relative:
– echigranulare;
– inechigranulare.
 După forma componentelor:
– angulare sau colţuroase;
– subangulare sau semicolţuroase;
– subrotunjite sau semirotunjite;
– rotunjite.
Structura rocilor de precipitaţie chimică.
În general structura este cristalină, respectiv macrocristalină, mezocristalină,
microcristalină şi criptocristalină.
Mai există şi structuri colomorfe (oolitice, pisolitice şi concreţionar radiare).
Structura rocilor organogene. Acestea prezintă structuri organogene.
Textura. După origine şi factorii care au determinat texturile rocilor
sedimentare sunt:
– texturi mecanice primare;
– texturi mecanice secundare;
– texturi determinate de organisme.

27
 CLASIFICAREA ROCILOR SEDIMENTARE.
O clasificare axată pe criteriul genetic şi cel al succesiunii fazelor de formare a
rocilor sedimentare are în vedere atât structura cât şi compoziţia sedimentelor.

ROCILE SEDIMENTARE
(produse ale dezagregării fizice şi alterării fizice)

Transportate
Rămase la locul de formare

În suspensie în stare solidă În soluţie

1. ROCI REZIDUALE
Depuse prin precipitaţie
Depuse mecanic

Chimică
2. ROCI CLASTICE
Sub influenţa şi cu aportul
(DETRITICE)
organismelor
3. ROCI DE PRECIPITAŢIE

Animale Vegetale

4. ROCI ORGANOGENE
(LITOGENE)
2.4.1. Rocile sedimentare reziduale.
Aceste roci rezultă din acumularea materialului rezidual provenit din
dezagregarea unor roci preexistente, în condiţii de climat cald sau temperat şi relief
puţin accidentat. Sunt alcătuite din minerale greu solubile, care după formare rămân pe
loc sau sunt transportate la distanţe foarte mici. Dintre aceste roci mai importante sunt:
solurile, terra rossa şi alitele (lateritele şi bauxita).

 Solurile – în care se dezvoltă vegetaţia, acestea formează obiectul de studiu

al pedologiei.

28
 – Componente. Amestec complet de substanţe minerale, argiloase şi nisipoase,
conţinând resturi organice vegetale, humus, microorganisme vii, apă, oxigen, azot etc.
– Culoarea: neagră, brună, roşie, galbenă, cenuşie.
– Structura: afânată, nestratificată sau stratificată.
– Textura: amorfă, granulară.
– Varietăţi petrografice: soluri nisipoase, soluri argiloase, soluri calcaroase,
soluri marnoase, soluri humoase, sol de stepă, sol de pădure, pustiuri.
– Utilizări. În agricultură.

 Terra rossa (pământul roşu) – sunt depozite reziduale feruginoase formate

prin alterarea chimică în zonele superioare ale zăcămintelor de fier.
– Componente. Hidroxizi de aluminiu, hidroxizi de fier, uneori hidroxizi de
mangan, material detritic.
– Culoarea: galben, roşietică, roşie-brună.
– Structura: poroasă cu aspect pământos.
– Textura: amorfă, detritică.
– Răspândire. În România se întâlnesc în Dobrogea, Banat, Oltenia (în deosebi
în regiunile carstice).

 Alitele – sunt roci sedimentare poliminerale constituite preponderent din

oxizi şi hidroxizi de Fe, Al şi Ti subordonat din silicaţi. Denumirea de alit se atribuie
depozitelor în care raportul Al2O3/ SiO2 > 2,3.
Principalele varietăţi de alite sunt lateritele şi bauxitele.
Acestea reprezintă produse sedimentare formate în zone continentale exondate,
situate în climat tropical şi umed. Sunt în general depozite reziduale cu semnificaţie
paleoclimatică.

 Lateritele – sunt alite formate prin alterarea chimică a unor roci preexistente
bogate în alumosilicaţi, într-un climat cald şi umed.
– Componente. Este formată din hidroxizi de aluminiu (hidrargilit, diaspor),
silice coloidală, hidroxizi de fier, minerale detritice.

29
 – Culoarea: galbenă, brună, roşietică.
– Structura: poroasă cu aspect pământos.
– Textura: amorfă
– Răspândire. În România la Sohodol (Munţii Apuseni). Ocupă suprafeţe
importante în Africa, Asia şi partea de sud a Rusiei.

 Bauxitele – sunt roci rezultate în urma transformărilor chimice, mineralogice

şi tecto-structurale a unor roci preexistente cu conţinut ridicat de aluminiu.
Diversitatea mineralogică a bauxitelor reflectă condiţiile de formare şi acumulare a
materialului bauxitic.
– Componente. hidroxizi de aluminiu (hidrargilit, diaspor, alumogel), oxizi şi
hidroxizi de fier, dioxid de siliciu sub formă de opal, caolinit, oxizi şi hidroxizi de
mangan, TiO2.
– Culoarea: albă-gălbuie, roşietică, cenuşie, neagră.
– Structura: compactă, poroasă cu aspect pământos.
– Textura: oolitică, pisolitică, concreţionară, granulară, coloidală-amorfă.
– Varietăţi petrografice: bauxite aluminoase (cu peste 90 % hidroxizi şi oxizi
de aluminiu), bauxite alumino-feruginoase (cu 10 – 25 % oxizi şi hidroxizi de fier),
bauxite argiloase (cu 10 – 25 % minerale argiloase), bauxite argilo-silicioase, bauxite
mixte, bauxite brecioase, bauxite colomorfe, bauxite compacte, bauxite stratificate,
bauxite poros spongioase, bauxite clastice, bauxite reziduale, bauxite autohtone,
bauxite alohtone, bauxite gibbsitice, bauxite boehmitice, bauxite cu diaspor etc.
– Geneza. Bauxitele pot avea geneză autohtonă când se formează prin procese
de transformare în situ, prin precipitare chimică sau reziduală. Geneza alohtonă a
bauxitelor este confirmată de prezenţa unor lentile sau pungi de bauxită în golurile
rocilor carbonatice.
– Utilizări. Minereu de aluminiu, fabricarea cărămizilor refractare, sărurilor de
aluminiu, cimenturilor speciale, corindonului artificial etc.
– Răspândire. Munţii Pădurea Craiului, Remeţi, Valea Iadului, Sohodol, Vidra
(Munţii apuseni), Ohaba-Ponor (Haţeg).

30
 2.4.2. Rocile sedimentare clastice (detritice).
Rocile clastice se clasifică în roci epiclastice şi roci piroclastice.
Rocile epiclastice sunt de origine continentală (terigenă) şi provin din
dezagregarea rocilor preexistente, motiv pentru care se numesc roci detritice.
Conţinutul ridicat de silicaţi şi SiO2 permite utilizarea termenului de roci
siliciclastice (Anastasiu N., 1988).
Rocile piroclastice sunt produsele activităţii vulcanice explozive depuse prin
acţiune gravitaţională în diverse medii de sedimentare.

2.4.2.1. Rocile sedimentare epiclastice

Studiul petrografic al rocilor epiclastice, se bazează pe reconstituirea „ariei
sursă”, a energiei de bazin, a paleomediilor de sedimentare şi a paleocurenţilor. Aceste
roci se formează prin acumularea mecanică a clastelor rezultate prin dezagregarea
rocilor preexistente. Se prezintă sub formă de depozite neconsolidate (mobile) şi
depozite consolidate.
Componentele epiclastitelor.
Epiclastitele sunt alcătuite din: fracţiunea clastică, fracţiunea autigenă,
vulcanoclaste şi bioclaste.
 Fracţiunea clastică. Fractiunea clastică este alcătuită din granoclaste şi
litoclaste.
– Granoclastele sunt granule monocristaline. După greutatea specifică se
grupează în două categorii: fracţia uşoară cu greutatea specifică < 2,9 şi alcătuită din:
cuarţ, feldspaţi, mice, clorite, minerale argiloase, etc. şi fracţia grea cu greutatea
specifică > 2,9 constituită din: granat, zircon, olivină, turmalină, cromit, magnetit,
rutil, aur etc.
– Litoclaste sunt fragmente litice poliminerale. Aceste fragmente litice
pot proveni din roci magmatice, metamorfice şi sedimentare. Litoclastele magmatice
provin din granite, granodiorite, diorite, riolite, dacite, andezite, bazalte etc.
Litoclastele metamorfice rezultă din cuarţite, gnaise, micaşisturi, amfibolite, filite,
calcare cristaline etc. Litoclastele sedimentare au la origine silicolite, gresii cuarţoase,
argile, calcare, dolomite etc.

31
  Fracţiunea autigenă. În rocile epiclastice, mineralele de neoformaţie sunt
reprezentate prin cuarţ, calcedonie, opal (grupa silicei), calcit, aragonit, dolomit, siderit
(carbonaţi), gips, anhidrit, baritină (sulfaţi), oxizi şi hidroxizi de fier, silicaţi, pirită,
marcasită. Aceste minerale de neformaţie formează cimentul de legătură al clastelor.
 Vulcanoclaste sunt reprezentate prin produse ale exploziilor vulcanice,
depuse gravitaţional în diverse medii de sedimentare. Acestea sunt fragmente de
diferite dimensiuni de sticlă vulcanică (vitroclaste), cenuşă vulcanică, lava, etc.
 Bioclaste sunt specifice rocilor sedimentare. Sunt fragmente provenite din
organisme animale carbonatice (foraminifere, gasteropode, lamelibranchiate,
briozoare, cefalopode etc.) sau silicioase (spongieri, radiolari, diatomee etc.)
Aceste tipuri de roci sunt alcătuite dintr-un material epiclastic eterogen rezultat
din procesele de alterare fizică şi cimentul sau matricea cu ajutorul căruia materialul
mobil (neconsolidat) poate fi consolidat.
În majoritatea cazurilor, cimentul rocilor detritice consolidate, a rezultat din
precipitarea substanţelor minerale (silice, carbonaţi, sulfaţi, fosfaţi, oxizi şi hidroxizi
de fier etc.) în spaţiile interstiţiale, din masa sedimentelor, prin care au circulat fluide
de diferite compoziţii.
 După gradul de cristalinitate şi mărime, cimentul rocilor epiclastice
consolidate poate fi cristalin granular, microcristalin, fibros, lamelar, amorf etc.
În funcţie de relaţiile spaţiale pe care le are cimentul cu componentele granulare
ale rocilor, se deosebesc următoarele tipuri de liant:
– ciment bazal, în masa căruia componentele granulare nu vin în contact unele
cu altele;
– ciment de pori, format în spaţiul rămas între granulele ce vin în contact unele
cu altele;
– ciment pelicular, sub forma unor pelicule continue în jurul granulelor
detritice;
– ciment de atingere dispus la contactul dintre granule;
– ciment de supracreştere sau regenerare observat la unele componente cum ar
cuarţul şi feldspaţii.

32
  Din punct de vedere mineralogic cimentul rocilor detritice consolidate poate
fi silicios (opal, calcedonie, cuarţ), carbonatic (calcit, dolomit, ankerit, siderit), sulfatic
(gips, baritină), fosfatic, glauconitic, hematitic, limonitic, caolinitic etc.

CLASIFICAREA ROCILOR SEDIMENTARE EPICLASTICE

Determinarea dimensiunii clastelor prin analize granulometrice este criteriul
principal de clasificare a epiclastitelor. Scara Udden – Wentworth stabileşte 4 clase
granulometrice între diametrele de 2 mm – 0,063 mm şi 0,0039 mm (tabelul 2.2.).

Tabelul 2.2. – Clasificarea rocilor epiclastice.

Dimensiuni Denumiri
psefite
> 2 mm
(rudite)
psamite
0,063 - 2 mm
(arenite)
0,004 - 0,063 aleurite
mm (siltite)

pelite
< 0,004 mm
(lutite)

a) Rocile psefitice (ø > 2 mm): grohotişuri, brecii, bolovăniş, prundiş, pietriş,

conglomerate, morene, tilite.
b) Rocile psamitice (ø = 0,063 ÷ 2 mm): nisipuri, arcoză, gresie, calcar grezos,
depozite fluvio-glaciare.
c) Rocile aleuritice (ø = 0,004 ÷ 0,063 mm): praf, loess şi roci loessoide.
d) Rocile pelitice (ø < 0,004 mm): praf fin, mâl, nămol, argile, marne.

a) Rocile psefitice (ruditele).

Criteriile de clasificare a ruditelor (Anastasiu N.,1988) sunt:
1. Criteriul morfometric. Roci cu claste rotunjite: pietrişuri, prundiş, bolovăniş
şi conglomerate şi roci cu claste angulare: blocuri, grohotişuri şi brecii.
2. Criteriul raportul dintre claste şi liant. Se disting ortorudite atunci când
clastele domină liantul şi pararudite când liantul domină clastele.

33
 3. Criteriul mineralogic. Se disting rudite oligomictice (monominerale) şi
polimictice (poliminerale).
4. Criteriul genetic. Originea materialului clastic poate deveni criteriu de
clasificare.
 Pietrişurile, prundişurile şi bolovănişurile
Sunt roci epiclastice cu diametrul clastelor > 2 mm.
Dimensiunea, forma şi gradul de sortare sunt controlate de energia de relief şi
distanţa pe care s-a făcut prelucrarea materialului.
– Componentele sunt în general fragmente de roci magmatice (granite,
granodiorite, diorite, dacite, riolite, andezite), sedimentare (gresii, calcare) şi
metamorfice (cuarţite, amfibolite, gnaise).
– Textura psefitică (ruditică) şi prezintă diferite clase de angularitate cu indici
de rotunjime specifică.
– Structura mecanică postdepoziţională, nestratificată sau cu stratificaţie
discretă paralelă sau încrucişată.
– Varietăţi petrografice – după locul de formare se deosebesc pietrişuri
fluviatile şi marine. În funcţie de compoziţia mineralogică se disting pietrişuri
oligomictice şi polimictice. După dimensiunea clastelor pietrişurile cu diametrul mai
mare de 25 mm se numesc bolovănişuri.
– Caracteristici fizico-mecanice. Pietrişurile au densitatea cuprinsă între 1,8 –
2,1 g/cm3; porozitatea 30 – 55 %; gradul de îndesare:afânat O < D < 0,33; îndesare
mijlocie 0,33 < D < 0,67; compact 0,67 < D < 1; gradul de saturaţie uscate 0 < S < 0,8;
foarte umede 0,8 < S < 1; saturate S = 1; coeficientul de permeabilitate > 1; unghiul de
frecare interioară în stare normală 39.
– Utilizări. După sortare pietrişurile şi bolovănişurile sunt folosite în industria
materialelor de construcţii sub formă brută sau fasonată, la fabricarea betoanelor,
balast pentru terasament de cale ferată, împietruiri etc.
– Răspândire în majoritatea formaţiunilor tinere cuaternare, în depozitele
aluvionare, în albiile râurilor. Cele mai renumite sunt pietrişurile de Cândeşti şi
Frăţeşti etc.

34
  Conglomeratele – sunt roci detritice consolidate constituite din claste
prelucrate cu diferite grade de angularitate (subrotunjit, rotunjit, foarte rotunjit) prinse
într-un liant care formează o matrice constituită din silice, minerale argiloase,
feldspaţi, mice.
– Componente.
– minerale: cuarţ, feldspaţi, mice, glauconit, sericit, clorit, caolinit, oxizi
de fier etc.
– ciment sau matrice: silicios, argilos, marnos, calcitic sau limonitic.
– Culoarea cenuşie, verzuie, roşietică, gălbuie.
– Textura psefitică microgranulară, normală sau grosieră.
– Structura mecanică primară nestratificată.
– Varietăţi petrografice: conglomerate intraformaţionale, conglomerate
extraformaţionale, conglomerate oligomictice, conglomerate polimictice,
macroconglomerate, microconglomerate, conglomerate argiloase, conglomerate
calcaroase, conglomerate feruginoase etc.
– Caracteristici fizico-mecanice ale conglomeratelor sunt determinate de
compoziţia mineralogică, structura, textura, forma şi dimensiunea clastelor
componente, precum şi compoziţia chimică a cimentului de legătură dintre acestea.
Astfel densitatea variază între 2,3 şi 2,7 g/cm3 iar rezistenţa la compresiune între 600 şi
1500 daN/cm2.
– Utilizări. Conglomeratele pot fi utilizate ca piatră brută în construcţii, drumuri
sau la balastarea căilor ferate.
– Răspândire: Banat, Munţii Apuseni, Carpaţii Orientali (Bucegi, Ceahlău),
Carpaţii Meridionali, Dobrogea de Nord.

 Blocurile – se caracterizează printr-un domeniu foarte mare de tipuri

dimensionale. Materialul este nesortat. Fragmentele de roci care intră în alcătuirea
acestor depozite sunt de obicei subcolţuroase. În mod obişnuit fragmentele sunt striate
şi prezintă numerose zgârieturi cuneiforme.
Aceste fragmente sunt împrăştiate haotic, dar totuşi prezintă o orientare şi
anume paralelă cu direcţia de curgere a gheţii.

35
 Blocurile împreună cu un material pelitic, lipsit de structură, cu rol de liant, ce
formează un amestec haotic se numeşte tillit.
 Grohotişurile – sunt formaţiuni sedimentare psefitice neconsolidate,
rezultate din acumularea gravitaţională, în zonele alpine, a unor blocuri şi fragmente
de roci colţuroase a căror natură petrografică este identică cu cea a masivului muntos
din care acestea s-au desprins în urma proceselor de dezagregare mecanică.
 Breciile – sunt roci consolidate formate din claste angulare, de provenienţă
diferită, cu dimensiuni mai mari de 2 mm.
– Componente.
– minerale: cuarţ, feldspaţi, mice, glauconit, sericit, clorit, caolinit, oxizi
de fier etc.
– ciment sau matrice. La breciile tectonice este formată din pulberi cu
dimensiuni aleuro-pelitice şi de cele mai multe ori aceasta poate fi silico-argilitică sau
argilo-carbonatică..
– Culoarea cenuşie, verzuie, roşietică, gălbuie.
– Textura psefitică breciformă, normală sau grosieră.
– Structura mecanică primară nestratificată - masivă.
– Varietăţi petrografice: brecii carstice, brecii salifere, brecii sedimentare,
brecii de oase, brecii de origine vulcanică, brecii tectonice, brecii legate de acţiunea
forţelor mecanice exogene, brecii legate de dezagregarea superficială şi deplasarea lor
sub acţiunea greutăţii, brecii care rezultă din procesele chimice.
– Utilizări. Breciile pot fi utilizate ca piatră brută în construcţii, drumuri sau la
balastarea căilor ferate.
– Răspândire: însoţesc marile pânze de (de încălecare) din Carpaţii Orientali,
Meridionali şi Munţii Apuseni. Mai sunt întâlnite în cadrul cutelor diapire (brecia
saliferă) în zonele cu falieri puternice ale unor bazine sedimentare.

b) Rocile psamitice (arenitele).

Rocile psamitice sunt constituite din claste cu dimensiuni cuprinse între 2 –
0,063 mm şi pot fi consolidate sau mobile.
Cele mai importante roci psamitice sunt: nisipul şi gresia

36
  Nisipurile – sunt roci detritice mobile (necimentate). Prin natura şi gradul de
rulare al componentelor reflectă, în nenumărate cazuri, locul de provenienţă şi modul
în care s-a desfăşurat transportul şi acumularea acestora. Nisipurile omogene din punct
de vedere mineralogic şi granulometric trădează un transport îndelungat sau repetat,
care a permis o sortare bună.
– Componente. Din punct de vedere mineralogic se disting nisipuri
oligomictice (omogene) şi polimictice (heterogene).
Nisipurile oligomictice sunt cuarţoase, calcitice sau fosfatice.
Nisipurile polimictice sunt alcătuite din cuarţ, feldspaţi, mice, minerale grele,
minerale argiloase diverse litoclaste. În funcţie de maturitatea depozitelor, nisipurile
pot fi sortate, nesortate, stratificate sau depuse haotic. Uneori nisipurile pot conţine
acumulări de minerale grele precum: rutil, zircon, casiterit, magnetit, ilmenit, aur,
platină sau pietre preţioase (ex. diamant, rubin, safir, smarald).
– Culoarea: albă, cenuşie, gălbuie, roşietică, brună, verzuie.
– Textura psamitică, rar psamo-aleuritică sau psamo-pelitică.
– Structura la nisipurile rezultate dintr-o remaniere îndelungată şi repetată,
depozitarea se face treptat, astfel se poate observa o stratificaţie paralelă, încrucişată
sau oblică.
– Varietăţi petrografice – din punct de vedere genetic: nisipuri marine, nisipuri
fluviatile şi nisipuri eoliene. Iar din punct de vedere mineralogic: nisipuri cuarţoase
pure, nisipuri cuarţoase impurificate, nisipuri cuarţo-calcaroase, nisipuri micacei,
nisipuri calcaroase, nisipuri glauconitice, nisipuri argiloase etc.
– Caracteristici fizico-mecanice. Densitatea = 1,4 – 1,8 g/cm3; porozitatea = 20
– 45 %; coeficientul de permeabilitate = 0,03 – 1%; gradul de îndesare afânat = 0 < D
< 0,33; cu îndesare mijlocie = 0,33 < D < 0,67; compact = 0,67 < D < 1; umiditatea:
uscate 0 < W < 0,4; umede = 0,4 < W < 0,8; foarte umede = 0,8 < W < 1; saturate W
= 1; unghiul de frecare interioară: nisip afânat 28 – 34; nisip mediu îndesat 31 – 39;
nisip compact 35 – 46 .
– Utilizări. Caracteristicile fizico – mecanice, mineralogice şi chimice ale
nisipurilor condiţionează domeniul de utilizare. Acestea sunt industria optică, a sticlei,
ceramică, a abrazivilor, industria materialelor de construcţie etc.

37
 – Răspândire: sunt foarte răspândite pe teritoriul ţării noastre. Sunt frecvente în
luncile şi malurile apelor curgătoare. Nisipurile de vârstă pliocen au o largă răspândire
în regiunea subcarpatică, bazinul Panonic şi bazinul Transilvaniei, podişul Moldovei şi
Câmpia Română.

 Gresiile – sunt roci formate prin consolidarea clastelor arenitice, prin

intermediul unui liant de tip ciment sau matrice.
Criteriile de clasificare a gresiilor sunt: natura liantului şi compoziţia
mineralogică.
 După natura liantului se disting: gresii şi graywacke.
– gresiile sunt roci în care predomină ca liant cimentul, iar matricea nu
depăşeşte 15 %;
– graywacke sunt roci în care liantul este de tip matrice şi aceasta ca
participare depăşeşte 15 % din volumul rocii.
– Componente. În alcătuirea gresiilor participă constituenţi alogeni, autigeni şi
liantul.
– constituenţii alogeni constau din fragmente rotunjite şi subrotunjite de
cuarţ, mice, feldspaţi plagioclazi (albit, oligoclaz), piroxeni, amfiboli, minerale grele
(turmalină, zircon, ilmenit, granaţi, magnetit, epidot, disten, rutil etc.), fragmente litice
de roci magmatice, roci metamorfice şi roci sedimentare.
– constituenţii autigeni: glauconit, pirită, oxizi şi hidroxizi de fier, calcit,
siderit, ankerit, dolomit, anhidrit, baritină, silice, feldspaţi, clorit, epidot.
– liantul constă din ciment sau matrice. Cimentul poate fi de natură
silicioasă (opal, calcedonie, cuarţ), carbonatică (calcit, dolomit, siderit), sulfatică
(anhidrit, baritină, celestină), oxidică (limonit, hematit), fosfatică (colofan) etc.
Matricea poate fi primară sau secundară. Cea primară este constituită din
fracţiuni pelitice, de minerale argilitice, hidroxizi de aluminiu, pulberi de cuarţ,
feldspaţi, cuarţite, tufuri andezitice etc. Matricea secundară este rezultatul alterării
chimice selective a feldspaţilor şi silicaţilor feromagnezieni. Aceasta constă din clorit,
sericit, epidot şi uneori calcit diagenetic.
– Culoarea: albă, cenuşie, gălbuie, roşietică, brună, verzuie, neagră.

38
 – Textura: psamitică, rar grosieră
– Structura: compactă, mai rar chimică şi organică.
– Varietăţi petrografice – gresii cuarţoase (gresia de Kliwa), gresii litice, gresii
feldspatice (arcoze), gresii calcaroase (calcarenite), gresii micacee, gresii fosilifere,
gresii feruginoase, gresii cu ciment carbonatic, gresii cu ciment silicios, gresii cu
ciment sulfatic, gresii cu ciment oxidic, gresii cu ciment mixt, gresii grosiere, gresii cu
granulaţie medie, gresii fine (microgresii). Rocile graywacke (gresia de Fusaru, gresia
de Tarcău).
Când glauconitul, feldspaţii şi carbonaţii au o participare de 10 – 15 % se
formează gresiile glauconitice, gresiile fosfatice şi gresiile carbonatice.
În funcţie de compoziţia mineralogică a clastelor, varietăţile de gresii se pot
clasifica cu ajutorul diagramei triangulare Q – F – L, care exprimă compoziţia modală.
Q – cuarţ monocristalin (Qm), policristalin (Qp) şi litoclaste de cuarţit.
F – feldspaţi (plagioclazi sau ortoclazi).
L – litoclaste de roci magmatice, metamorfice sau sedimentare la care se adaugă
claste de muscovit şi biotit.
Tabelul 2.3. – Clasificare gresii şi graywacke

Roci consolidate Roci consolidate

Conţinut
cu ciment cu matrice

Q > 95 % Gresii cuarţoase Graywacke

Q < 75 % Graywacke feldspatic

F ≥ 25 % Gresii feldspatice (arcoze)
F>L
L < 25 %
Q < 75 % Graywacke litic
F < 25 % Gresii litice
L>F
L ≥ 25 %

– Caracteristici fizico-mecanice. Densitatea gresiilor este de 1,9 – 2,7 g/cm3;

rezistenţa de rupere la compresiune este de 400 – 2500 daN/cm2; compactitatea 88 –
89 %; porozitatea 1,3 – 12 %; rezistenţa la uzură 0,1 – 0,5 g/cm2; rezistenţa la şoc 40 –
90 daN cm/ cm3.

39
 – Utilizări: ca piatră brută fasonată, piatră cioplită, piatră spartă, etc. Gresiile
silicioase (gresia de Kliwa) este folosită în industria sticlei. Gresiile prelucrate se pot
folosi ca trepte, dale, pavele, placaje decorative etc. Cele concasate sunt folosite la
întreţinerea drumurilor şi terasarea căilor ferate.
– Răspândire. Gresiile silicioase (gresia de Kliwa) are o largă răspândire în
cadrul flişului paleogen din Carpaţii Orientali, în formaţiunile permiene şi cretacice
din munţii Apuseni şi Banat.
Rocile graywacke se întâlnesc în alcătuirea „Stratelor de Sinaia” iar în domeniul
flişului paleogen sunt cunoscute sub denumirea de „Gresia de Fusaru” şi „Gresia de
Tarcău”
Gresiile feldspatice (arcozele) se întâlnesc în formaţiuni sedimentare vechi de
vârstă permian din munţii Bihorului şi Codru-Moma, sau liasice din bazinul Codlea-
Braşov şi Carpaţii Meridionali.
c) Rocile aleuritice (siltitele).
Sunt roci epiclastice constituite din claste cu dimensiunile cuprinse între 0,063
şi 0,004 mm.

 Loessurile – sunt depozite mobile neconsolidate, depozite de praf cunoscute

sub denumirea de loess. Loessurile sunt siltite polimictice care după criteriul
granulometric pot fi argiloase sau nisipoase. Fracţiunea siltică poate fi prezentă în
matricea conglomeratelor şi gresiilor.
– Componente. În alcătuirea loessurilor participă constituenţii alogeni şi
constituenţii autigeni.
– constituenţii alogeni: pulberi de cuarţ, feldspaţi, mice, minerale
argilitice, minerale grele, fragmente de cochilii întregi de gasteropode cuaternare şi
fragmente fine uscate de iarbă, frunze sau rădăcini.
– constituenţii autigeni: calcit concreţionar, minerale argilitice şi
hidroxizi de aluminiu proveniţi din transformarea componentelor alogene.
– Culoarea: gălbuie
– Textura: granular-aleuritică sau aleuritică-pelitică.
– Structura: nestratificată, poroasă.

40
 – Varietăţi petrografice – loessurile bogate în minerale argilitice, oxizi şi
hidroxizi de fier şi cu un conţinut scăzut de calcit se numesc lehmuri, iar cele nisipoase
se numesc luturi loessoide.
– Utilizări: rocile loessoide constituie terenuri bune pentru agricultură şi
viticultură. Loessurile şi rocile loessoide mai pot fi utilizate la fabricarea cărămizilor,
ţiglelor, olanelor etc.
– Răspândire: depozitele de loess au o largă răspândire în formaţiunile de
vârstă Cuaternar din partea de SE a Moldovei, în Dobrogea, în Câmpia Munteniei
Câmpia Olteniei şi câmpia Tisei.

d) Rocile pelitice (lutitele).

Sunt roci lutitice constituite din particule cu dimensiuni mai mici de 0,004 mm
şi un conţinut mai mare de 60 % de minerale argiloase. Lutitele reprezintă 50 % din
depozitele de roci ale domeniului sedimentar. Dintre acestea, interes economic
deosebit îl prezintă argilele şi marnele.

 Argilele – au cea mai mare răspândire dintre toate formaţiunile sedimentare.

Din punct de vedere chimic, aceste roci se caracterizează printr-o variaţie foarte mare a
componentelor.
– Componente. În alcătuirea argilelor participă constituenţii autigeni şi
constituenţii alogeni.
– constituenţii autigeni: silicaţi de aluminiu şi magneziu hidrataţi, adică
din minerale argilitice reprezentate prin:caolinit, montmorillonit, halloysit, dickit,
nacrit, illit, nontronit, sepiolit, vermiculit, allofan, pirofilit etc. Se mai asociază silicea
coloidală, calcit, clorit, glauconit, hidroxizii de aluminiu şi fier, dolomit, sulfuri de fier
etc.
– constituenţii alogeni: pulberi microscopice ce constau din cuarţ,
feldspaţi (ortoclazi şi plagioclazi), mice (muscovit, biotit, sericit), epidot, minerale
grele (ilmenit, rutil, titanit, zircon, granaţi, turmalină, topaz, casiterit, fluorină etc.) şi
din diferite tipuri de bioclaste (micro sau macro faună şi floră fosile). În unele argile
mai este prezent şi materialul organic cărbunos şi cel bituminos.

41
 – Culoarea: albă, cenuşie, gălbuie, roşietică, violacee, brună, verzuie, neagră.
– Textura: pelitică fin granulară. Predominarea fracţiunii lutitice în argile şi
participarea subordonată a fracţiunii siltice sau arenitice face ca varietăţile
granulometrice a acestor depozite să fie reduse. Textura acestor roci constituie un
criteriu de apreciere a mediului de depunere.

– Structura: Structurile argilelor sunt diverse şi cu semnificaţii

sedimentogenetice Relaţiile spaţiale existente între constituenţii argilelor se realizează
prin procese depoziţionale de natură mecanică, chimică şi biotică. Aceste structuri
includ semnificaţii ambientale şi geopetale.
– Varietăţi petrografice – Criteriile de clasificare a argilelor sunt: petrogenetic,
mineralogic, structural şi textural (N. Anastasiu,1988).

Tabelul 2.4. – Clasificarea argilelor

Petrogenetic Structural Textural
Argile oligomictice
– Argile caolinitice,
– Argile illitice
Argile (clay) – Argile masive
– Argile montmorillo-
1. Reziduale (claystone, mudstone) Argilă-mâl
nitice
2. Sedimentate (clastice) – Argile stratificate şi (lutit, pelit)
Argile polimictice cu
3. Diagenetice laminate (shale) argilă siltitică
varietăţi glauconitice
4. Precipitate – Argile foioase şi nisipoasă
sideritice, feruginoase,
fosfatice, bituminoase,
gipsifere.
– Argilite şistoase
(comprimate şi
Argilit siltitic
Argilite (slate) Argilite polimictice deformate
şi nisipos
premetamorfic)
– Argile clivate
Argile calcaroase Marnă siltitică
Roci de tranziţie Calc-şisturi
Marne şi nisipoasă
(Hibride) spre
Argile silicioase Marne
calcare şi silicolite Şisturi arenacee
silicioase

42
  Criteriul petrogenetic exprimă cadrul geologic şi litologic în care s-au
format rocile argiloase. Se deosebesc patru categorii:
1. Argilele sedimentate (clastice) – sunt roci formate prin procese de
precipitare biochimică şi anorganică şi sunt constituite dintr-un amestec de material
plastic siltitic şi produsele finale ale alterării chimice. După conţinutul mineralogic se
clasifică în argile polimictice şi oligomictice. Argilele sedimentate polimictice sunt
mai frecvente şi în funcţie de mediul de sedimentare pot fi: argile marine, lacustre,
fluviatile şi argile glaciare.
După conţinutul mineralogic se disting: argile negre carbonatice, argile
silicioase etc. Argilele sedimentate oligomictice se depun din soluţii coloidale.

2. Argilele reziduale – sunt produsele alterării chimice exogene in situ a rocilor

preexistente. Aceste roci sunt alcătuite din minerale rezistente la alterare chimică
precum: cuarţ, mice, carbonaţi şi minerale argiloase. Clima şi compoziţia mineralogică
a rocii parentale controlează formarea constituenţilor minerali de neoformaţie. Argilele
reziduale pot fi polimictice când sunt constituite dintr-un amestec de minerale
argiloase, carbonaţi, silice, fosfaţi, sulfaţi, oxizi de fier şi argile oligomictice când sunt
formate dintr-un singur mineral argilos.
Argilele reziduale oligomictice pot fi: argile caolinitice, argile illitice, argile
montmorillonitice
– argilele caolinitice s-au format în climat tropical din roci bogate în
alumosilicaţi. Au plasticitate mare, iar capacitatea de schimb ionic şi absorbţie este
medie.
– argilele montmorillonitice (smectitele) se formează prin alterarea
piroclastitelor. Conţin montmorillonit, siderit, silice, cuarţ, muscovit, bioclaste. Au
capacitate de absorbţie foarte mare care poate atinge de trei ori greutatea rocii. Când
conţin în predominanţă montmorillonit, beidelit şi hidromice se numesc „bentonite”.
– argilele illitice sunt formate din illit (60 %), clorit , cuarţ, mice, feldspaţi,
calcit, bioclaste. Nu se înmoaie în apă.

43
 3. Argilele diagenetice – se caracterizează printr-un grad avansat de
compactizare şi prezintă recristalizări şi substituţii diagenetice. Sunt roci lutitice
compacte sau cu stratificaţie vizibilă. Au natură polimictică fiind formate din minerale
argiloase, silice, calcit, cuarţ, mice, feldspaţi, minerale grele. Se mai numesc argilite.

4. Argilele precipitate – sunt roci formate în mediul marin cu pH alcalin, ca

produse de autigeneză a fracţiunii argiloase şi fără aport de material detritic.
Mineralele prezente sunt glauconitul, montmorillonitul şi sepiolitul.

 Criteriul mineralogic, separă varietăţi de argile oligomictice (argile

caolinitice, argile illitice, argile bentonitice) şi polimictice formate dintr-un amestec de
carbonaţi, silice, sulfaţi, fosfaţi, oxizi etc. şi minerale argiloase (argila silicioasă, argila
fosfatică, argila feruginoasă, argilă calcaroasă).

 Criteriul structural clasifică lutitele în: argile masive, argile şistoase, argile
stratificate, calc-şisturile, şisturi arenacee.

 Criteriul textural exprimă gradul de amestec al fracţiei lutitice cu fracţia

siltitică sau arenitică (argile siltitice, argile nisipoase).
– Caracteristici fizico-mecanice.
Plasticitatea argilelor variază în funcţie de conţinutul mineralogic. Astfel
argilele caolinitice şi cele montmorillonitice prezintă valori ridicate ale coeficientului
de plasticitate (60 – 80 %), refractaritatea mare (1500 – 1780°C).
Rezistenţa de rupere la compresiune a produselor ceramice este cuprinsă între
48 şi 600 daN/cm2.
– Utilizări: Argilele refractare. Principala calitate a acestor argile este
refractaritatea şi reprezintă proprietatea de a rezista fără să se topească, sfarme sau să
se înmoaie la temperaturi de pană la 1780°C. Se utilizează la obţinerea produselor
refractare aluminoase: cărămizi refractare, şamotă, tuburi, pâlnii, poduri de turnare,
plăci arzătoare, arzătoare pentru gaz metan. În industria ceramică se folosesc la
fabricarea porţelanului a obiectelor de artă şi a emailurilor.

44
 Argilele comune. Sunt utilizate la obţinerea produselor ceramice pentru
construcţii, cărămizi, teracote, ţigle, olane, noroaie de foraj.
Argilele montmorillonitice. Datorită caracteristicilor fizico-mecanice a acestor
roci au multiple întrebuinţări:
- prepararea fluidelor de foraj;
- fabricarea chiturilor anticoroziune;
- la producerea unor fungicide şi insecticide;
- în industria chimică, ca emulgator în procesele de polimerizare;
- în industria cauciucului ca material activ de umplutură;
- în industria farmaceutică;
- în industria produselor refractare;
- industria hârtiei ca adaos în pastă;
- în industria cimentului portland plastic;
- în industria alimentară la purificarea apei, vinurilor, berii, sucurilor, uleiurilor
vegetale;
- în agricultură la ameliorarea solurilor nisipoase;
- la fabricarea lacurilor, vopselelor;
- ca izolator în industria electrotehnică.
– Răspândire: Argilele comune sunt răspândite în toate judeţele din ţară.
Argilele refractare sunt valorificate la Anina (jud. Caraş-Severin), Viezuroiu (jud.
Gorj), Cristian-Poeniţa (jud. Braşov). Argilele caolinitice se găsesc în jud. Constanţa
(Cuza Vodă, Gherghina, Defcea, Mircea Vodă şi Tortoman), în jud. Harghita
(Sîntsimion, Sîntimbru, Mădăraş etc.), jud. Maramureş (Cavnic şi Baia Sprie) şi la
Şuncuiuş în jud. Bihor.
Argilele montmorillonitice se găsesc la Rugi (jud. Caraş-Severin), la Gura-
Sada-Poieni (jud. Hunedoara) sau la Valea Chioarului-Răzoare (jud. Maramureş) şi
Tufăr-Mala (jud. Mehedinţi). Argilele bentonitice se găsesc la Breaza-Brebu (jud.
Prahova).

 Marnele – sunt roci de tranziţie, formate dintr-un amestec de minerale

argiloase şi carbonaţi. Carbonaţii sunt prezenţi sub formă diseminată în masa

45
 −
3 în soluţiile interstiţiale.

Marnele sunt roci lutitice, fine, compacte, masive sau stratificate divers
colorate.
– Componente. În alcătuirea marnelor majoritatea constituenţilor autigeni şi
alogeni sunt identici cu cei ai argilelor. Ceea ce se întâlneşte frecvent sunt carbonaţii
(calcit, rareori siderit sau dolomit), sulfaţi (anhidrit, gips, baritină, celestină), apoi
sarea gemă, glauconitul şi bioclastele reprezentate prin resturi de foraminifere,
moluşte, echinoderme etc.
– Culoarea: albă, cenuşie, gălbuie, roşietică, violacee, brună, verzuie, neagră.
– Textura: pelitică, fin-granulară iar când calcitul participă în cantităţi mai mari
poate fi pelitic-cristalin granulară în mozaic.
– Structura: mecanică şi chimică.
– Varietăţi petrografice – după origine pot fi marine şi de apă dulce.
După variaţia procentuală de carbonat de calciu sunt:
– marno-argile, cu 15 – 35 % CaCO3;
– marne propriu-zise, cu 35 – 65 % CaCO3;
– marne calcaroase, cu 65 – 75 % CaCO3;
– marno-calcare, cu 75 – 85 % CaCO3.
După modul în care predomină unul sau altul dintre componente se disting:
marne gipsifere, salifere, glauconitice, micacee, feruginoase, bituminoase, cărbunoase,
piritoase, sulfurose, fosilifere etc.
– Caracteristici fizico-mecanice. Rezistenţa de rupere la forfecare şi
compresiune este cu mult superioară argilelor.
– Utilizări: ca adaos la fabricarea cimentului comun şi cimentului portland, în
industria ceramicii brute şi la obţinerea noroaielor de foraj.
– Răspândire: La noi în ţară marnele însoţesc rocile argiloase în formaţiunile
sedimentare, Alejd (jud. Bihor), Malu Roşu-Sima-Fieni (jud. Dâmboviţa), Valea Rece
(jud. Harghita), Gura Văii-Vârciorova (jud. Mehedinţi), Chişirig-Bicaz (jud. Neamţ)
etc.

46
 2.4.2.2. Rocile sedimentare piroclastice
Rocile piroclastice constituie produsele activităţii vulcanice explozive depuse
gravitaţional în diverse medii de sedimentare.
Componentele piroclastitelor sunt fragmente de lavă consolidată, minerale
cristalizate în lavă în timpul ascensiunii acesteia, fragmente din infrastructura
aparatului vulcanic. Rocile piroclastice pot fi neconsolidate sau consolidate cu o
matrice formată din cenuşă şi sticlă vulcanică.

CLASIFICAREA ROCILOR SEDIMENTARE PIROCLASTICE

Clasificarea piroclastitelor are la bază criteriului granulometric şi petrografic.
 Criteriul granulometric permite compararea piroclastitelor cu depozitele
epiclastice de tip psefitic, psamitic şi aleuropelitic (tabelul 2.5.).
 Criteriul petrogenetic separă diverse tipuri de roci piroclastice, în funcţie de
compoziţia mineralogică şi de apartenenţa lor la diferite tipuri de extruziuni (riolitice,
dacitice, trahitice etc.)
Tabelul 2.5. – Clasificarea rocilor piroclastice
Dimensiunea Depozite Depozite
componentelor neconsolidate consolidate
Blocuri Brecii piroclastice
> 64 mm
Bombe Aglomerate piroclastice
Lapili Tuf lapilic
64 – 2 mm
Scorii Tuf scoriaceu
< 2 mm Cenuşă Tuf

 Blocurile vulcanice – sunt fragmente de lavă sau de roci a căror dimensiuni

depăşesc 64 mm.
 Bombele vulcanice – sunt fragmente de lavă consolidate în aer, cu aspect
rotunjit şi cu diametrul mai mare de 64 mm.
 Brecii şi aglomerate vulcanice – sunt piroclastite grosiere, formate din
blocuri, bombe şi lapili, fixate într-o matrice de cenuşă şi sticlă vulcanică.
– Componente:
– componenţi minerali – principali: de compoziţie riolitică, dacitică,
andezitică, bazaltică; accesorii: fragmente de şisturi cristaline, roci sedimentare
(calcar, argila, etc.)

47
 – liantul: o matrice de cenuşă vulcanică cu o compoziţie asemănătoare
cu compoziţia fragmentelor principale sau un amestec de cenuşă vulcanică şi sticlă
vulcanică.
– Culoarea: albă, cenuşie, gălbuie, roşietică, neagră.
– Textura: grosieră-psefitică
– Structura: mecanică
– Răspândire – în Banat (Rusca Montană, Lunca Cernei), Munţii Apuseni
(Săcărâmb, Brad, Vaţa de Jos, Gura Văii, Dezna), lanţul vulcanic: Oaş-Gutâi-Ţibleş-
Călimani-Harghita-Baraolt, culoarul Mureşului.
 Lapili – se formează prin consolidarea unor fragmente de lavă cu dimensiuni
cuprinse între 64 – 2 mm. Au forme diverse, de la sferice la angulare.
 Scorii (zgură) – este o rocă piroclastică care conţine mai multe găuri sau
vezicule. În general are o culoare închisă (maro, negru sau roşu). Scoria are masa
scăzută, ca urmare a numeroaselor sale vezicule elipsoidale, dar în contrast cu piatra
ponce, scoria are o greutate specifică mai mare de 1 şi se scufundă în apă. Găurile sau
veziculele s-au format atunci când gazele care au fost dizolvate în magma au ieşit din
soluţie când aceasta a erupt astfel s-au creat bule de aer în roca topita. Scoria se poate
forma, ca parte a unui flux de lavă, de obicei, aproape de suprafaţă, sau ca rezultat a
ejecţiilor fragmentare (lapilii, blocuri şi bombe). De cele mai multe ori scoria este
compusă din fragmente sticloase şi poate conţine fenocristale.
 Tufurile – sunt piroclastite fine, rezultate din consolidarea cenuşii vulcanice
cu o matrice sticloasă fină. Sunt roci friabile, poroase, uneori stratificate.
– Componente: – fragmente rotunjite sau colţuroase de roci vulcanice şi
cristale, prinse într-o matrice de cenuşă fină sau amestec de cenuşă şi sticlă vulcanică.
– Culoarea: cenuşiu-albăstrui, verde deschis, violet deschis.
– Textura: psamitică şi aleuro-pelitică
– Structura: mecanică clastică, organogenă.
– Varietăţi petrografice – tufuri lapilice, tufuri propriu-zise, tufuri vitroclastice,
tufuri cristaloclastice, tufuri litoclastice, tufuri pisolitice, tufuri riolitice, tufuri dacitice,
tufuri andezitice, tufuri bazaltice, tufuri diabazice.

48
 – Caracteristici fizico-mecanice. Greutatea specifică γ = 1,6 – 2,1 g/cm3;
rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 350 – 850 daN/cm3; absorbţia de apă Wab =
15 – 20 %;
– Utilizări: Lucrări ornamentale interioare ca şi blocuri fasonate şi placaje.
Industria materialelor de construcţii, la obţinerea cimenturilor cu trass.
– Răspândire: La noi în ţară tufuri sunt la: Dumbrava, Reteag (jud. Bistriţa-
Năsăud), Faţa Ascuţită, Perşani (jud. Braşov), Aluniş, Borşa, Corneşti, Dăbârca, Ocna
Dejului (jud. Cluj), Slănic (jud. Prahova), Bârsa, Benesat, Bodon (jud. Sălaj), Goranu,
Ocnele Mari (jud. Vâlcea).

2.4.3. Rocile sedimentare de precipitaţie chimică.

Aceste roci se formează prin precipitarea anorganogenă a unor substanţe
minerale prezente în diferite medii naturale marine sau continentale.

2.4.3.1. Rocile de precipitaţie chimică în domeniul marin.

Aceste roci se formează în zonele de litoral, prin depuneri în lagune.

 Evaporitele. Concentrarea extremă a soluţiilor naturale conduce la separarea

compuşilor foarte solubili. Se numesc evaporite deoarece evaporarea este factorul care
determină precipitarea.
Evaporitele pot fi constituite din halogenuri (sare gemă, silvină, carnalit), sulfaţi
(gips, anhidrit, kieserit, epsomit, polihalit), boraţi, nitraţi, silicaţi, oxizi, sulfuri.
Textura este granulară cu treceri de la microgranulară la macrogranulară. Structura
este chimică, stratificată sau masivă.

 Calcare de precipitaţie chimică

Se formează prin precipitarea chimică a carbonaţilor din soluţii. Se
individualizează acumulări masive, omogene de calcare fin granulare şi calcare
alochemice.

49
 – Calcarele fin granulare – sunt roci formate din minerale carbonatice.
Formează bancuri masive. Sunt omogene, compacte, fin granulare de culoare variată.
Textura este criptocristalină sau microcristalină. Structura este de precipitaţie chimică.
– Calcare alochemice – sunt roci carbonatice constituite din alocheme.
Alochemele sunt corpusculi carbonatici formaţi prin precipitare chimică în interiorul
bazinului şi care au putut suferi deplasări în cadrul acestuia pe distanţe limitate, fără ca
morfologia lor să fi suferit modificări importante (N. Atanasiu, 1988). Natura
carbonaţilor este autigenă, fiind reprezentată prin calcit, aragonit şi dolomit. După
aspectul alochemelor se deosebesc: bioclaste, oolite, intraclaste. Calcarele alochemice
au culoarea albă sau galbenă. Sunt compacte.
După textură se deosebesc calcare oolitice, calcare peletale cu texturi
microcristaline şi calcare intraclastice cu texturi brecioase.
Structura calcarelor alochemice poate fi mecanică pentru calcarele intraclastice
şi de precipitaţie chimică în cazul calcarelor peletale şi oolitice.

 Ferilite şi maganolite – în domeniul sedimentar fierul şi manganul formează

acumulări cu importanţă economică.
Ferilitele sunt roci sedimentare în care conţinutul de Fe2O3 depăşeşte 15% şi
mineralogic sunt formate din oxizi de fier (magnetit, hematit), hidroxizi de fier
(goethit, hidrogoethit), carbonaţi de fier (siderit, ankerit), sulfuri (pirită, marcasită,
melnikovit), silicaţi (chamosit, thuringit, stilpnomelan). Se formează prin procese de
precipitaţie chimică, reziduale şi mecanice. După modul de formare, se disting:
Minete – sunt oolite feruginoase formate prin precipitaţie chimică în bazine
marine. Mineralogic sunt alcătuite din hematit, goethit şi un liant silicatic sau sideritic.
Pălăria de fier – reprezintă zone de concentrare a compuşilor de fier prin
procese de oxidare intense în mediu subaerian, a rocilor preexistente.
Manganolitele – sunt roci sedimentare cu un conţinut mai ridicat de 15 % de
MnO2. Manganolitele îmbracă forme concreţionare, nodulare, de cruste, plăci, lamine
fiind cunoscute sub numele de „noduli de mangan”. Mineralogic sunt constituite din
piroluzit, psilomelan, manganit, rodocrozit, oxizi şi hidroxizi de fier, calcedonie,
fosfaţi şi minerale argiloase.

50
 2.4.3.2. Rocile de precipitaţie chimică în domeniul continental.
Aceste roci se pot forma prin depunere fie din apa lacurilor, fie din apele de
izvor sau fie prin infiltraţie.

 Creta de lacuri – este un carbonat de calciu foarte fin granular. Mai poate
conţine substanţe argiloase, oxizi şi hidroxizi de fier, are o culoare albă, o textură fin
granulară, structura este compactă sau uşor poroasă.

 Calcarele de apă dulce – este format dintr-o masă de bază de carbonat de

calciu în care se găsesc resturi fosile de apă dulce, substanţe argiloase, oxizi şi
hidroxizi de fier. Culoarea este albă, gălbuie, cenuşie şi roşietică. Prezintă o textură
microgranulară. Se foloseşte în construcţii.

 Tufuri calcaroase – este un carbonat de calciu la început sub formă de

aragonit apoi recristalizat în calcit. Se formează ca un depozit spongios de calcit depus
pe resturi de plante, mai poate conţine oxizi şi hidroxizi de fier şi mangan. Are
culoarea albă, gălbuie, brună, roşcată şi neagră. Structura este poroasă cu aspect
tufaceu, iar textura este microgranulară. Se formează pe fundul unor lacuri şi mlaştini.

 Travertinul – este o rocă formată prin precipitaţia chimică a carbonatului de

calciu în zone cu izvoare termale. Provine prin umplerea golurilor tufului calcaros.
Aceste roci sunt formate din calcit şi aragonit. Culoarea este gălbuie şi are un aspect
poros-vacuolar, uneori masiv cu stratificaţie evidentă. În domeniul spelean formează
stalactite, stalagmite, coloane şi draperii. Se foloseşte în construcţii şi se găseşte şa
Sângeorz-Băi, Geoagiu-Băi, Corund, Borsec etc.

 Calcarele pisolitice – este o rocă formată prin precipitaţia chimică a

carbonatului de calciu în zone cu izvoare termale, sub formă de aragonit sau calcit
depus concentric în jurul unei bule de gaz formând pisolite de forma şi mărimea unei
boabe de mazăre, poate sa mai conţină substanţe argiloase, oxizi de fier, fragmente de

51
cochilii. Culoarea este albă-gălbuie, are o structură poroasă nestratificată, textura
pisolitică.

 Sinterele (geyserite şi oolite) – sunt roci silicioase de precipitaţie, formate în

vecinătatea izvoarelor termale. Sunt alcătuite din opal şi au aspect spongios fiind
friabile şi uşoare. Conţin 9 – 13 % apă, oxizi şi hidroxizi de fier, silice secundară
depusă ulterior în porii sau golurile rocii. Au culoarea albă, gălbuie, roşietică.
Structura este poroasă iar în timp devine compactă, textura este microgranulară.

 Stalacmite şi stalactite – sunt formaţiuni de peşteră care iau naştere prin

separarea succesivă a carbonatului de calciu din fiecare picătură de apă. Procesul este
pur chimic şi se produce fie datorită evaporării, fie, mai ales, degajării de CO2, în urma
schimbării presiunii şi temperaturii soluţiilor. Culoarea lor este albă, gălbuie, roşietică.
Structura este compactă concentrică iar textura granulară.

2.4.4. Rocile sedimentare organogene (biogene).

Sunt roci a căror geneză este dependentă de aportul direct sau indirect al
organismelor animale sau vegetale. Resturile organice, sub influenţa unor anumiţi
factori, pot suferi unele schimbări şi în raport cu acestea pot da naştere la roci diferite,
cu proprietăţi şi întrebuinţări variate.
Clasificarea acestora trebuie să aibă în vedere compoziţia chimică, natura
organismelor şi faptul dacă rocile biogene întreţin sau nu arderea. Astfel rocile
sedimentare organogene se împart în:
– roci sedimentare organogene necombustibile (acaustobiolite)
– roci sedimentare organogene combustibile (caustobiolite)

2.4.4.1. Rocile organogene necombustibile (acaustobiolite).

În funcţie de natura mineralului preponderent şi participarea fracţiunii organice
se deosebesc două grupe mai importante de roci: carbonatitele, silicolitele, fosforite şi
azotite.

52
  Carbonatitele (rocile carbonatice) – sunt alcătuite în mare parte din carbonat
de calciu sub formă de calcit, mai rar aragonit, asociat cu dolomit şi impurificate cu
minerale argiloase, minerale de precipitaţie, material detritic, substanţe bituminoase
etc. Dintre acestea mai importante sunt: creta, calcarele biogene şi dolomitul.

 Creta – este o rocă organogenă bioacumulată constituită din testuri

carbonatice de globigerine (foraminifere) (30 – 90%), granule calcaroase, fragmente
sau cochilii întregi de organisme bentonice, spiculi silicioşi, substanţe argiloase,
material fin detritic. Are culoarea albă, gălbuie, uneori verde. Este fin granulară,
poroasă şi friabilă. Se foloseşte în industrie şi se găseşte în Dobrogea.

 Calcarele biogene – sunt roci organogene carbonatice alcătuite

preponderent din bioclaste. Bioclastele reprezintă toate componentele de natură
minerală ale organismelor produse în special prin biosecreţie şi conservate în roci sub
formă de schelete, camere, testuri, plăci, teci, spiculi etc. (N. Atanasiu, 1988).
Clasificarea calcarelor biogene se poate face în funcţie de procesul prin care se
formează şi natura organismelor care le alcătuiesc. După criteriul genetic se
deosebesc: calcare bioacumulate şi calcare bioconstruite.

Calcarele bioacumulate
Sunt roci organogene carbonatice, formate prin acumularea bioclastelor şi
fixarea acestora cu un ciment carbonatic (predominant calcitic).
Bioclastele sunt fragmente sau testuri şi sclelete întregi de formaminifere,
lamelibranchiate, gasteropode, amoniţi, brachiopode, ostracode etc. Culoarea este alb-
gălbuie. Se pot deosebi varietăţile:
- calcare cu foraminifere;
- calcare cu lamellibranchiate;
- calcare cu ostracode;
- calcare cu amoniţi.

53
 Lumaşelul reprezintă o acumulare de bioclaste de natură diferită fixate cu un
ciment carbonatic.

Calcarele bioconstruite
Sunt roci biogene alcătuite din corali, briozoare şi alge. Au aspect masiv, poros,
fiind lipsite de stratificaţie. Structura este organogenă, iar textura criptocristalină şi
microgranulară.

 Dolomitele – sunt calcare cu un conţinut mai mare de 50% dolomit.

Principalul component autigen al acestor roci este dolomitul la care subordonat
se asociază calcitul, magnezitul, gipsul, anhidritul, silicea, limonitul, hematitul, pirita
etc. Dintre mineralele alogene participă: mineralele argiloase, cuarţul, silicea etc.
Dolomitele au geneză primară când se formează prin precipitare chimică din soluţii
sau secundară, când se formează prin metasomatoză, adică prin dolomitizarea unor
calcare.
Sunt roci compacte sau stratificate cu aspect masiv, uneori poros-cavernos, de
culoare preponderent alb-gălbuie.
Calcarele compacte fin granulare prezintă calităţi tehnologice ridicate,
comparativ cu celelalte varietăţi. Greutatea specifică este cuprinsă între 1,4 şi 2,8
g/cm3, compactitatea între 80 şi 99%, porozitatea între 1 şi 20%, absorbţia de apă între
0,5 şi 10%, rezistenţa de rupere la compresiune este între 500 şi 1500 daN/cm2, iar
rezistenţa la rupere la compresiune după gelivare între 150 şi 800 daN/cm2. Au
caracteristicile fizico-mecanice asemănătoare cu cele ale calcarelor.
Datorită rezervelor mari şi a caracteristicilor tehnologice au un domeniu de
utilizare foarte larg. Se folosesc în industria materialelor de construcţie, industria
chimică, industria hârtiei şi celulozei, a cauciucului, metalurgică, siderurgică,
agricultură, silvicultură, zootehnie, farmaceutică etc.

 Silicolitele – sunt roci sedimentare organogene, formate prin concentrarea

silicei prin procese sedimentare şi care pot fi asociate vulcanismului subacvatic.

54
Reprezintă 1 % din volumul depozitelor sedimentare şi constituie repere
litostratigrafice utile.
Componenta mineralogică principală o reprezintă silicea amorfă,
criptocristalină şi cuarţul microcristalin. Subordonat ca participare sunt prezente
mineralele argiloase, carbonaţii, hematitul, cloritul, pirita, sticla vulcanică, substanţe
organice etc.
Aceste roci sunt reprezentate prin: diatomite, radiolarite, spongolite.

 Diatomitele – sunt silicolite constituite din frustule de alge silicioase –

diatomee (> 50 %) legate cu un ciment silicios (opal).
Culoarea este alb, gălbuie-albă. Este o rocă aspră la pipăit, poroasă şi uşoară.
Structura este depoziţională fin stratificată şi textura microgranulară. Caracteristicile
tehnologice sunt deosebite fiind un excelent izolator termic, fonic, rezistă la acizi şi
este refractară. Este o rocă valoroasă utilizată în industria chimică, alimentară,
industria petrolului şi materialelor de construcţie, industria electrotehnică, în
energetica nucleară, industria materialelor abrazive, industria ceramică, industria
cimentului etc.

 Radiolaritele – sunt silicolite compacte şi dure, fin granulare.

Sunt alcătuite din calcedonie, cuarţ, fragment de radiolari şi subordonat din
minerale argiloase şi oxizi de fier. Au culori variate: roşie, brună, galben, verde.

 Spongolitele – sunt silicolite constituite din spiculi de spongieri, silice,

minerale argiloase etc.

 Fosforitele – sunt roci sedimentare care conţin peste 5 – 6% P2O5. În rocile

fosfatice componentul dominant este fosfatul de calciu şi unele serii izomorfe ai căror
termeni finali sunt: fluorapatit, clorapatit, hidroxiapatit. Fosforitele se prezintă sub
formă de acumulări concreţionare (sferice, nodulare, oolitice, peletale) ca produse ale
proceselor de precipitare chimică, biogenă şi diagenetică, sau ca depozite stratiforme şi
acumulări neregulate (guano).

55
 Guano – sunt depozite organogene fosfatice, recente, formate din dejecţii ale
păsărilor coloniale sau ale liliecilor în arii continentale, insulare sau în mediu spelean.

 Azotitele – sunt roci formate prin acumularea de dejecţii, ouă, cadavre de

păsări. Au o textură granulară şi o culoare albă-cenuşie.

2.4.4.2. Rocile organogene combustibile (caustobiolite).

Aceste roci prezintă un interes economic deosebit, deoarece în prezenţa aerului
ard cu degajare de energie calorică. În funcţie de natura materiei organice care a stat la
baza formării acestor roci, precum şi proprietăţile chimice şi fizice ale acestora,
deosebim: cărbuni şi bitumene.

 Cărbunii – sunt roci sedimentare de culoare brun-neagră cu proprietăţi

combustibile. Sunt formaţi prin îmbogăţirea în carbon (carbonizare, în condiţiile lipsei
oxigenului) a resturilor unor plante din epocile geologice. Procesul de incarbonizare a
plantelor preistorice s-a produs cu milioane de ani în urmă, prin două procese mai
importante:
– faza biochimică, produsă de bacterii şi ciuperci care transformă celuloza şi
lignina din plante;
– faza geochimică, faza propriu-zisă de incarbonizare, care se produce la
temperaturi şi presiuni ridicate formându-se într-un timp îndelungat huila şi antracitul.
Acest proces are ca rezultat o îmbogăţire de peste 50% din volum, în carbon.
Cărbunii se grupează în următoarele categorii: humici, sapropelici şi
liptobiolitici.

– Cărbunii humici – provin din transformarea celulozei şi ligninei. Sunt cei

mai răspândiţi cărbuni.
În România cărbunii humici se clasifică astfel:
– Turbă (T);
– Cărbune brun (B): - cărbune brun pământos (BP);
- cărbune brun lemnos (lignitul) (BL);

56
 - cărbune brun mat (BM);
- cărbune brun cu luciu smolos (BS).
– Cărbune brun huilos (B/H);
– Huilă (H): - huilă cu flacără lungă (HL);
- huilă de gaz (HG);
- huilă grasă (HGr);
- huilă de cocs (HC);
- huilă slabă degresantă (HS);
- huilă antracitoasă (HA).
– Antracit (A).

 Turba – este cel mai tânăr cărbune, din Neogen, formându-se şi astăzi.
Conţine 52 – 62% carbon în masa combustibilă, iar prin încălzire degajă foarte multe
materii volatile. În momentul extracţiei ea conţine 75 – 80% umiditate, ca urmare
trebuie uscată, stare în care are o putere calorifică de 12 – 20 MJ/kg. Turba uscată şi
brichetată se foloseşte drept combustibil casnic. De asemenea, ea se poate folosi ca
material filtrant sau ca îngrăşământ.

 Cărbunele brun – este un cărbune mai vechi, din Paleogen. Conţine 60 –

78% carbon în masa combustibilă, iar prin încălzire degajă multe materii volatile. În
momentul extracţiei conţine 30 – 45% umiditate. Are o putere calorifică de 6 – 18
MJ/kg (uzual 7 – 9 MJ/kg). Este mult folosit, în special lignitul, care se găseşte în
cantităţi mari, de exemplu în România în bazinul Olteniei, în scopuri energetice, fiind
combustibilul clasic în termocentralele pe bază de cărbune.

 Cărbunele brun huilos – este un cărbune specific României, are aspect de

huilă, însă putere calorifică sub 20 MJ/kg, ca urmare nu poate fi considerat huilă. Este
folosit în scopuri energetice.

 Huila – este un cărbune vechi, datând din Cretacic şi Jurasic. Conţine 75 –

92% carbon în masa combustibilă, iar prin încălzire degajă suficiente materii volatile

57
pentru aprindere. În momentul extracţiei conţine 1 – 5% umiditate. Are o putere
calorifică de 20 – 29 MJ/kg. Este cel mai preţios cărbune. Huilele cu flacără lungă
(numele vine de la durata degajării volatilelor, care ard cu flacără vizibilă) şi de gaz
(numele vine tot de la cantitatea volatilelor) nu cocsifică, ca urmare se folosesc în
scopuri energetice. Huila de cocs şi parţial cea grasă (în amestec cu cea de cocs)
cocsifică, ca urmare este folosită la producerea cocsului, valorificare mult mai
valoroasă decât prin ardere. Huilele slabă şi antracitoasă au puţine volatile, sunt greu
de ars.

 Antracitul – este cel mai vechi cărbune, datând din Jurasic. Conţine 92 –
98% carbon în masa combustibilă, dar aproape deloc materii volatile, ceea ce îl face
foarte dificil de aprins. Aprinderea trebuie făcută cu un combustibil de suport, care să-l
aducă la temperatura de 800 °C, temperatura de aprindere a carbonului. În momentul
extracţiei conţine 3 – 12% umiditate. Are o putere calorifică de 20 – 25 MJ/kg.
Datorită aprinderii dificile este puţin folosit în energetică, fiind folosit în industria
chimică la producerea electrozilor.

În concluzie, cărbunele se foloseşte ca şi combustibil, atât casnic, cât şi în

producerea de curent electric produs cu ajutorul turbinelor din termocentrale. Prin
ardere cărbunele eliberează căldură şi produce gaze de ardere ca dioxid de carbon,
dioxid de sulf şi vapori de apă. În anul 2003, 24,4 % din energia primară produsă pe
glob şi 40,1 % din energia electrică era produsă pe bază de cărbune, cu ponderea
însemnată a huilei şi lignitului. Termocentralele moderne au redus substanţial emisiile
de gaze nocive rezultate din arderea cărbunilor. Se mai foloseşte ca materie primă în
industria chimică şi în metalurgie. O importanţă mare o prezintă cocsul care este
folosit drept combustibil în încălzire (înlocuitor al gazelor naturale) şi de asemenea ca
reducător al minereurilor feroase în furnale.

– Cărbunii sapropelici – provin din carbonificarea unor plante inferioare şi

din bituminizarea planctonului animal, organisme bogate în substanţe proteice şi în
grăsimi. Aceşti cărbuni sunt reprezentaţi prin: bogheadul şi cannelcoalul.

58
  Bogheadul – este compact, elastic la lovituri, luciu mat şi spărtură
concoidală. Este constituit din resturi de alge gelatinoase, microscopice prinse într-o
masă amorfă.
Bogheazii fiind bogaţi în substanţe volatile (50 – 60%), prin distilare dau
cantităţi de hidrocarburi mult mai mari decât huilele.

 Cannelcoalul – se prinde uşor chiar de la flacăra unui chibrit. Este constituit

din aglomerări de sporangi, spori, microspori şi polen, prinse într-o masă fundamentală
amorfă. Are culoarea cenuşie, cenuşie-brună sau cenuşie-neagră, este dur, mat şi
semilucios. Prezintă o spărtură concoidală şi este bogat în materii volatile şi cenuşă.
Are aceleaşi utilizări ca şi bogheadul.

– Cărbunii liptobiolitici – provin din transformarea părţilor rezistente ale

plantelor care totodată au şi cel mai ridicat conţinut în substanţe răşinoase, ceroase şi
în uleiuri.
Aceşti cărbuni sunt puţin răspândiţi, iar după natura materialului primar
deosebim: liptobioliţii de spori, de cuticulă, de suberină, liptobioliţii smoloşi bogaţi în
răşini şi ceruri.
Cărbunii liptobiolitici bogaţi în substanţe volatile (până la 65%) prin distilare
uscată dau gudroane, semicocs, amoniac şi gaze.

 Bitumenele – sunt roci caustobiolitice formate pe seama substanţelor

organice animale, prin procesul diagenetic al bituminizării. Sunt mai bogate în carbon
şi hidrogen decât cărbunii. Pot fi bitume nelibere sau remanente şi bitume libere.

– Bitumenele nelibere – sunt acele bitume cere prin geneza lor rămân legate,
din punct de vedere chimic şi fizic, de componentele minerale sau organice în care
sunt cuprinse. Dintre acestea cele mai importante sunt şisturile bituminoase.

59
  Şisturile bituminoase – sunt roci caustobiolitice de natură pelitică, puternic
impregnate cu substanţă bituminoasă. Au o culoare neagră, neagră-brună. Prin distilare
fracţionată se obţin hidrocarburi nesaturate, identice cu cele obţinute din petrol. Astfel
se pot obţine derivate ca petrolul lampant, unele uleiuri, parafine etc.

– Bitumenele libere – prin migrare, părăsesc sedimentul în care s-au format

(roca mamă) şi se acumulează în unele roci sedimentare poroase. Pot fi lichide
(petrolul, păcura), gazoase (gazele naturale) şi solide (asfaltul, ozocherita, parafinele
naturale şi asfaltitele).

 Petrolul – este un amestec de hidrocarburi gazoase, lichide şi solide, la care

se mai pot adăuga în cantităţi mici: oxigen, azot, sulf, substanţe răşinoase şi asfaltice,
substanţe minerale etc. Are culoarea galbenă, verzuie, brună, neagră. Se foloseşte în
industria chimică la extragerea coloranţilor, medicamentelor, derivatelor pentru
combustibil, fabricarea maselor plastice, fibrelor sintetice, cauciucurilor sintetice etc.
Depozite de petrol la noi în ţară întâlnim în: regiunea Bacău (Zemeş, Solonţ,
Moineşti, Teţcani), regiunea Ploieşti (Câmpina, Moreni, Ceptura, Băicoi, Gura
Ocniţei), regiunea Oltenia (Ţicleni, Bâlteni) etc.

 Gazele naturale – sunt un amestec de hidrocarburi gazoase formate în cea

mai mare parte din metan (CH4), pe lângă care se mai poate găsi: azot, dioxid de
carbon, hidrogen sulfurat, gaze nobile (heliu). Se foloseşte în industria chimică (negru
de fum, fibre sintetice), industria cimentului, industria sticlei, ca şi combustibil, în
termocentrale etc.
În România gaze naturale se întâlnesc în: bazinul Transilvaniei (Bazna, Botorca,
Saroş, Sărmăşel, Samşud, Copşa Mică, Noul Săsesc etc.) şi în zona subcarpatică.

 Asfaltul – este constituit dintr-un amestec de hidrocarburi complexe bogate

în răşină asfaltică. Are culoarea brună-neagră, structura amorfă, textura compactă. Se
foloseşte la asfaltarea străzilor şi ca material izolator. La noi în ţară asfalt se găseşte în
regiunea Ploieşti la Derna-Tătăruş, Brusturi, Matiţa.

60
  Ozocherita (ceara de pământ) – este constituită din hidrocarburi solide
parafinate amestecate cu substanţe răşinoase. Culoarea este galbenă, brună, verzuie,
neagră. Se utilizează la fabricarea cerurilor industriale şi a lumânărilor. Se găseşte în
regiunea Bacău la Valea lui Tudorache.

 Chihlimbarul (succinit) – este o rocă sedimentară organogenă caustobiolită

ce conţine răşină fosilă (provenită din coniferul Pinnus succinifera), în care sunt
înglobate uneori resturi de organisme mici (insecte, muşchi etc.), culoarea este galben,
brună, roşie, verzuie. Este o rocă amorfă cu o textură compactă. Varietatea din ţara
noastră se numeşte rumanit. Se foloseşte la confecţionarea unor obiecte de artă, la
fabricarea lacurilor etc.

CLASIFICAREA ROCILOR SEDIMENTARE

1. ROCILE DETRITICE SAU CLASTICE – se formează prin acumularea
materialului fragmentar rezultat din dezagregarea unor roci preexistente, transportat pe
calea apei sau a aerului. Sunt cele mai răspândite dintre rocile sedimentare.
a) Rocile psefitice (ø > 2 mm): grohotişuri, brecii, bolovăniş, prundiş, pietriş,
conglomerate, morene, tilite.
b) Rocile psamitice (ø = 0,1 ÷ 2 mm): nisipuri, arcoză, gresie, calcar grezos,
depozite fluvio-glaciare.
c) Rocile aleuritice (ø = 0,01 ÷ 0,1 mm): praf, loess.
d) Rocile pelitice (ø < 0,01 mm): praf fin, mâl, nămol, argile, marne.
2. ROCILE DE PRECIPITAŢIE – se formează prin precipitarea substanţelor
minerale dizolvate în apă, datorită concentrării soluţiilor în urma unor evaporări
intense sub influenţa căldurii solare, îngheţului, amestecului de soluţii, substanţelor
gazoase, etc. În general, aceste roci sunt formate dintr-un singur mineral, formând aşa
numitele roci monominerale.
a) Rocile de precipitaţie marină – se formează în zonele de litoral, prin depunere
în lagune: dolomit, calcar, sarea gemă, gipsul şi anhidritul, calcarele oolitice, rocile
feruginoase sau ferolitele.

61
 b) Rocile de precipitaţie continentală – se pot forma prin depunere fie în apa
lacurilor, fie în apele de izvor: cretă lacustră, tuf calcaros, travertin, aragonit.
3. ROCILE ORGANOGENE (BIOGENE) – rezultă din acumularea resturilor
de organisme, atât plante cât şi animale.
a) Rocile acaustobiolitice (care nu ard): calcarele organegene, dolomite,
diatomite, fosforite, radiolarite.
b) Rocile caustobiolite (care ard): cărbunii fosili (turba, lignitul, cărbunele brun,
huila, antracitul), petrolul, şisturile bituminoase.
4. ROCILE PIROCLASTICE – constituie produsele activităţii vulcanice
explozive depuse gravitaţional în diverse medii de sedimentare: blocurile vulcanice,
bombele vulcanice, lapili, tufuri, brecii şi aglomerate vulcanice.
5. ROCILE REZIDUALE (ELUVIALE) – rezultă din acumularea materialului
rezidual provenit din dezagregarea unor roci preexistente, în condiţii de climat cald sau
temperat şi relief puţin accidentat. Sunt alcătuite din minerale greu solubile, care după
formare rămân pe loc sau sunt transportate la distanţe foarte mici. Aceste roci sunt:
solurile, terra rossa, lateritele şi bauxita.

62