DREPTUL FINANCIAR - NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Obiectul reglementării juridice financiare şi conceptul dreptului financiar

Analizând conţinutul relatiilor financiare publice, acestea sunt în strânsă
dependenţă de formarea, administrarea şi repartizarea fondurilor băneşti publice.
Naşterea, funcţionarea şi stingerea acestor relaţii financiare sunt reglementate
de normele juridice specifice dreptului financiar public.
Aceste relaţii financiare astfel constituite stau la baza raporturilor juridice
financiare.
Deoarece prin finanţele publice se realizează constituirea, repartizarea şi
utilizarea banului public în condiţiile de legalitate şi performanţă, statul este
preocupat să creeze cadrul legislativ corespunzător realizării scopului şi atribuţiilor
sale (în producţia de mărfuri, în dezvoltarea ştiinţei, învăţământului, culturii, ocrotirii
sănătăţii, etc.).
În acest contex dreptul financiar cuprinde normele juridice care
reglementează relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a
resurselor financiare ale statului.
În cuprinsul dreptului financiar se include în primul rând, partea privind bugetul
public naţional deci, dreptul bugetar.
Tot din cuprinsul dreptului financiar fac parte şi dreptul fiscal, precum şi
controlul financiar şi creditul public.
Dreptul fiscal se caracterizează prin dispoziţiile care reglementează
impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale.
Totodată, dreptul fiscal mai cuprinde norme referitoare la procedura fiscală a stabilirii,
încasării şi urmăririi impozitelor şi taxelor, completate cu normele privind
sancţionarea faptelor de evaziune fiscală.

Normele juridice de drept financiar

Sunt reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin
constiinţa juridică a participanţilor şi prin forţa coercitivă a statului, când este nevoie.
Norma juridică de drept financiar poate fi definită ca o regulă de conduită
stabilită şi recunoscută de stat, care cuprinde drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante la raporturile juridice de drept financiar şi a cărei
respectare este asigurată de autoritatea de stat.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, şi normele dreptului financiar
cuprind elementele specifice normei de drept şi anume, ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
În funcţie de obiectul raporturilor juridice pe care le reglementează
periodic, normele juridice financiare sunt grupate în următoarele categorii:
a) Nomele juridice financiare care reglementează procesul de formare a
fondurilor băneşti publice.
Aceste norme juridice cuprind reglementări privind stabilirea şi perceperea
impozitelor, taxelor şi celorlalte venituri publice, pentru fomarea resurselor băneşti
aflate la dispoziţia organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, pentru
constituirea veniturilor publice.
b) O altă categorie de norme juridice o reprezintă cele ce reglementează
destinaţia pentru care pot fi utilizate veniturile publice, adică natura
cheltuielilor publice şi procedura de efectuare a acestora.

3
 c) A treia categorie de norme sunt cele care au ca obiect activitatea de
control financiar.
d) O altă categorie de norme juridice financiare o constituie normele care
reglementează creditul public.

Izvoarele dreptului financiar

Sunt considerate izvoare ale deptului financiar actele juridice care
reglementează raporturile juridice din sfera finanţelor publice.
Constituţia României constituie izvorul fundamental al dreptului finanţelor
publice. Între prevederile Constituţiei sunt cuprinse dispoziţii privind structura
finanţelor publice, buget, impozite, taxe, precum şi organele statului implicate în
politica bugetară.
Legile organice şi ordinare. Din această categorie fac parte: Codul fiscal,
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice cu modificările ulterioare, Legea nr.
273/2006 privind finanţele publice locale.
Ordonanţe de Guvern – dintre acestea enumerăm O.G. nr. 92/2003 pentru
aprobarea Codului de procedură fiscală; O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri
pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
Hotărârile de Guvern – cuprind măsuri de organizare a punerii în executare a
legilor.
Ordinele ministrului finanţelor publice, instrucţiunile şi normele
metodologice ale miniştrilor.
De asemenea, fac parte din izvoarele dreptului finanţelor publice şi hotărârile
consiliilor locale care cuprind reglementări în materia finanţelor publice locale.

Raportul juridic de drept financiar

Raportul juridic de drept financiar este relaţia socială ce vizează procesul
formării, repartizării şi utilizării fondurilor publice, creditul public şi activitatea de
control, reglementată de normele dreptului financiar.
În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice, raporturile juridice de
drept financiar pot fi:
- raporturi juridice bugetare,
- raporturi juridice fiscale,
- raporturi juridice de control financiar,
- raporturi juridice de creditare.

Elementele raportului juridic de drept financiar:

Subiectele raportului juridic de drept financiar – întotdeauna, în raporturile
juridice de drept financiar, unul dintre subiecte este statul, reprezentat printr-un organ
de specialitate - purtător al autorităţii de stat, iar cel de-al doilea poate fi orice
persoană fizică sau juridică.
Conţinutul raportului juridic de drept financiar este format din drepturile şi
obligaţiile subiectelor participante (cu privire la finanţarea bugetară, impunerea
fiscală, activitatea de control financiar şi de credit public).
Obiectul raportului juridic de drept financiar este determinat de sfera
deosebit de largă şi complexă a relaţiilor fianciare, precum şi de operaţiunile
specifice privind activitatea financiară.
În prima situaţie, obiectul este format din acţiuni de prognoză şi organizare
bugetară, de creditare, de control financiar, etc

4
 În ce-a de-a doua situaţie, obiectul raportului juridic îl formează plata unor
sume de bani la care sunt obligate subiectele participante la raporturile juridice
bugetare, de finanţare, etc.

Consideraţii generale privind organizarea bugetară

Înţelegerea finanţelor a fost rezultatul unui proces istoric determinat de

evoluţia socială şi economică.
Odată cu apariţia statului şi dezvoltarea economică au apărut clasele sociale
şi necesitatea unei forţe publice prin scoaterea unor indivizi din procesul de
producţie.
Pentru a funcţiona, această forţă trebuia să consume o parte din rezultatele
obţinute în activitatea productivă.
Prin apariţia statului, pe o anumită treaptă a dezvoltarii sociale şi economice,
cu instituţiile sale, apar şi primele elemente de finanţe cum sunt: impozitele, dările,
birurile, etc., care nu aveau alt rol decât acela de a întreţine statul cu institutiile sale,
în scopul realizării funcţiilor publice ale acestora.
La început o parte din veniturile statului erau acoperite din taxe şi alte dări
încasate de la populaţie iar altă parte era asigurată în natură.
Finanţele publice s-au manifestat întotdeauna ca fiind relaţii sociale de natură
economică, constând în repartizarea unei părţi din produsul social şi venitul naţional
pentru îndeplinirea funcţiilor statului.
Aceste funcţii sociale se realizau potrivit interesului statului prin activitatea
unor institutii neproductive care necesitau cheltuieli.
Finanţele au conţinut de clasă şi au fost determinate în raport de interesele
economice, sociale şi politice ale statului.
Pentru funcţionarea institutiilor statului a fost şi este nevoie de cheltuieli
financiare, iar acest lucru nu se poate realiza haotic fără un buget.
Cuvântul “buget” provine din limba franceză, unde cuvântul “bougette”
însemna o pungă de bani.
Deoarece, în prezent, nu există o definiţie legală a bugetului public în legea
finanţelor publice, trebuie analizat conţinutul teoriilor cu acest obiect exprimate în
timp.
În această încercare, care să exprime cât mai corect relaţiile complexe care
formează bugetul public, pentru o mai bună înţelegere, trebuie studiate două
categorii de definiţii şi anume definiţii care se desprind din acte normative şi definitii
formulate de doctrină.
Pentru prima data în România întâlnim o definire legală a bugetului public în
Regulamentul de Finantia din 20 noiembrie 1860, promulgat de domnitorul A.I.Cuza
în aplicarea Convenţiei de la Paris din august 1858, unde bugetul public este definit
ca fiind “rentele (veniturile şi cheltuielile) publice ce au a se efectua pentru serviciul
fiecărui exercitiu”. De asemenea, în 1864, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris vorbeşte în art. VI despre buget referindu-se atât la autoritatea care îl adoptă
(Adunarea electivă) şi îl votează, cât şi la oportunitatea adoptării acestuia. Astfel se
prevede că „dacă bugetul nu s-ar vota în timp oportun, puterea executivă va
îndestula serviciile conform ultimului buget votat”.
Prin Constituţia de la 1866 - prima constituţie română - se vorbeşte despre
‘bugetul cheltuielilor şi al recentelor (veniturile: n.n.)”.

5
 În baza prevederilor constituţionale, în acest sens apare prima lege de
contabilitate in anul 1864, care reglementează modul de elaborare, adoptare şi
executare a bugetului de stat.
Constituţia României de la 1866, în titlul IV, intitulat “Despre finanţe” prevede
că “… în fiecare an Adunarea deputaţilor încheie socotelile şi votează bugetul …” Tot
Constituţia din 1866 stabileşte ca regului fundamentale legalitatea impozitelor
precum şi finaliattea încasării acestora, care nu poate fi alta decât interesul general,
stabilind de asemenea faptul că nu se pot statornicii privilegii în materia impozitelor.
Aceeaşi concepţie privind impozitele este păstrată şi prin Constituţia din 1923 care
introduce în plus în discuţie efectuarea controlului preventiv şi a celui de gestiune a
tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, control care va fi exercitate de către Curtea
de Conturi.
Ultimele acte fundamentale despre care s-a făcut vorbire arată că “legile
financiare se publică în Monitorul Oficial...”.
În privinţa Constituţiei din 1938 se remarcă faptul că în ceea ce priveşte
finanţele şi controlul preventiv şi de de gestiune a tuturor veniturilor şi cheltuielilor
statului,, se înfiinţează alături de curtea de Conturi, “un alt corp superior de control
care va avea misiunea de a supraveghea şi examina legalitatea şi corectitudinea
executării gestiunilor în toate serviciile publice”.
Inspirate din decretul francez din 1862, privind contabilitatea publică, legile de
contabilitate publică din 1903 şi 1929 din ţara noastră considerau bugetul public
drept actul “… prin care sunt prevăzute şi prealabil aprobate veniturile şi cheltuielile
anuale ale statului sau ale altor servicii publice …”
Acest înţeles se întâlneşte şi în regulamentul financiar al Comunităţii
europene, unde se arată că bugetul este “… actul care prevede şi autorizează în
prealabil în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţii …”
În plus faţă de aceste definiţii care se desprind din actele normative, în
literatura de specialitate au apărut mai multe interpretari în legatură cu conţinutul
bugetului public.
Astfel, s-a afirmat că bugetul este “… un plan de prevedere al veniturilor şi
cheltuielilor pe o perioadă determinată …”
Cel mai adesea s-a afirmat că “… bugetul este un program de cheltuieli ce
urmează a se efectua şi de venituri ce urmează a se realiza într-o perioadă
determinată …”.
Şi potrivit profesorului dr. Dan Drosu Saguna, bugetul public este “planul
financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă
determinata de timp …”.
Concluzionându-se se poate defini conţinutul bugetului public ca fiind un act
prin care sunt stabilite veniturile publice ce urmează să fie constituite într-o perioadă
determinata de timp şi destinaţia acestor venituri materializată în stabilirea
corespunzatoare a cheltuielilor bugetare.

Rezultă că:
* bugetul public este un act prin care puterea legislativă autorizează
constituirea unor venituri şi efectuarea unor cheltuieli bugetare (corespunzator
veniturilor planificate).
* bugetul public este un act de planificare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
pentru o perioadă de timp determinată, act ce îmbracă forma legii.

6
 Natura juridică a bugetului de stat
În analiza noţiunii bugetului, sub aspect juridic s-au exprimat mai multe teorii şi
anume: este un act administrativ şi legislativ, în acelaşi timp; are natură juridică de
lege; este un plan financiar.
* Teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act administrativ, este justificată
prin faptul că atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt evaluări de ordin financiar
realizate de agenţii administrativi. Bugetul, potrivit acestei teorii, ar constitui un act-
condiţie, pus de legiuitor la dispoziţia agenţilor administrativi pentru a realiza acte
juridice prin care sunt create creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi prin care
se efectuează plata acestor creanţe.
* Teoria potrivit căreia bugetul este o lege, constituind un program al
administraţiei şi o decizie care emană de la puterea legislativă.
Deoarece bugetul statului este o decizie a legiuitorului acesta este o lege
propriu-zisă.
Uneori aceeaşi teoreticieni, încercând să facă distincţia între sensul formal şi
sensul material al legii susţin că: “Bugetul statului este o lege numai în sens formal şi
nu în sens material” pentru că el “… este elaborat sub formă de lege, conform
procedurii legislative".
* Într-o altă opinie se arată că bugetul de stat este atât lege cât şi act
administrativ, susţinându-se că “… bugetul este lege în părţile lui creatoare de
dispozitii generale şi act administrativ în părţile creatoare de acte individuale şi
concrete …”.
Partea de venituri este apreciată ca fiind creatoare de dispoziţii generale,
aprobarea acestei părţi fiind o adevărată lege materială deoarece determină în
fiecare caz, prin dispoziţie generală, perceperea impozitelor şi taxelor ca şi când ar fi
reglementate în acel moment.
Partea de cheltuieli a bugetului este considerată creatoare de acte individuale
şi concrete de natură administrativă, deoarece votul cheltuielilor bugetare de către
Parlament se produce în sfera de aplicare a legilor preexistente referitoare la
deschiderea de credite bugetare şi alte procedee de cheltuieli bugetare.
*Teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare financiară care
în urma adoptării de către organul legislativ, dobândeşte natura juridică de lege.
* Într-o alta teorie, bugetul public ar fi numai un plan financiar cu caracter
executoriu al statului sau principalul plan financiar anual cu caracter operativ al
statului.
În opinia profesorului Dan Drosu Saguna, sintetizând, bugetul este un plan
financiar, adoptat de Parlament prin legea bugetului - teorie pe care o insuşim -
bugetul de stat având natura juridică specifică legii şi fiind exprimat prin lege.
Actele juridice săvârşite în executarea legii bugetului, fie că se referă la partea
de venituri, fie că sunt acte care se referă la partea de cheltuieli, sunt şi acte de
natură juridică administrativă cu un interes şi scop determinat.
Dincolo de natura sa juridică, existenţa bugetului este justificată din mai multe
puncte de vedere. În primul rînd, ca în orice activitate economică a oricărui
întreprinzător, bugetul reflectă situaţia economică a fiecărui stat. În al doilea rînd,
modul său de a fi conceput în funcţie de realităţile social-economice, precum şi de
necesitatea de a răspunde unor nevoi de natură să producă surse la buget, pe
termen lung sau mediu, reflectă concepţia fiscală şi modul de gândire economică a
clasei politice.

7
 PRINCIPALELE AUTORITĂȚI PUBLICE CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL
FINANȚELOR PUBLICE

Parlamentul
Parlamentul este, potrivit Constituţiei , organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. În exercitarea acestor funcţii,
Parlamentul joacă un rol important în domeniul financiar şi un rol fundamental în
procesul bugetar.

Guvernul
Guvernul este organul care exercită conducerea generală a administraţiei
publice pentru realizarea politicii interne şi externe a ţării . Concretizarea politicii
financiare a statului se înscrie în sfera de activitate a Guvernului, reprezentând unul
dintre obiectivele sale. Aplicarea politicii bugetare a statului se subscrie acestui
obiectiv.

Ministerul Finanţelor Publice

Organizarea, rolul şi funcţionarea ministerului sunt reglementate prin HG
nr.34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice,
modificată și completată prin HG nr.633/2015 . Acesta este un organ de specialitate
al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, funcţionează în
subordinea Guvernului şi aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul
finanţelor publice . Totodată, Ministerul Finanţelor Publice contribuie la elaborarea şi
implementarea strategiei în domeniul finanţelor publice, în exercitarea administrării
generale a finanţelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare, în
concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă, şi pentru stimularea iniţiativei
operatorilor economici .
Dintre principalele funcţii ale Ministerului Finanţelor Publice reglementate de
HG nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice
amintim:
- funcţia de strategie, prin care se asigură, în conformitate cu politica
financiară a Guvernului şi cu normele Uniunii Europene, elaborarea strategiei în
domeniile de activitate specifice ministerului (art.2 alin.(2) lit.a) );
- funcţia de reglementare şi sinteză, prin care se asigură elaborarea
cadrului normativ şi instituţional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în
domeniul finanţelor publice (art.2 alin.(2) lit. b) );
- funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele Statului Român
şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de
activitate şi în limitele stabilite prin actele normative în vigoare (art.2 alin.(2) lit. c) );
- funcţia de prognoză, prin care se asigură elaborarea de studii şi
prognoze pe termen scurt, mediu şi lung, privind evoluţia economiei româneşti în
ansamblu, pe sectoare, şi în profil teritorial, precum şi fundamentarea principalelor
măsuri de politică economică, exercitată prin Comisia Naţională de Prognoză (art.2
alin.(2) lit.d) );
- funcţia de concepţie bugetară şi fiscală (art.2 alin.(2) lit.e) );
- funcţia de administrare a veniturilor statului (art.2 alin.(2) lit.f) );
- funcţia de administrare a resurselor derulate prin Trezoreria Statului
(art.2 alin.(2) lit.g) );
- funcţia de administrare a datoriei publice (art.2 alin.(2) lit.h) ).

8
 Toate aceste funcţii sunt exercitate de minister pentru aducerea la îndeplinire
în condiţii optime a numeroselor atribuţii ce i-au fost stabilite de legiuitor (art.3 alin.
(1) pct.1-123). În exercitarea acestor atribuţii, Ministerul Finanţelor Publice este
abilitat să colaboreze cu celelalte ministere şi organe de specialitate din subordinea
Guvernului, cu autorităţile publice locale, cu alte instituţii publice şi cu alte organisme,
cu parteneri de dialog social .
În materie fiscală, este de reţinut faptul că Ministerul Finanţelor Publice, prin
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, îşi desfăşoară activitatea în domeniul
impozitelor, taxelor şi al altor venituri bugetare pentru care este competentă potrivit
legii, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluţionarea
contestaţiilor şi dezvoltarea unei relaţii de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin
acordarea de servicii de asistenţă(art.3 alin.(1) pct.97).

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Organizată iniţial prin Ordonanţa de Guvern nr. 86/2003 privind reglementarea
unor măsuri în materie financiar-fiscală , Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a
fost reorganizată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele
măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii acesteia , aprobată cu
modificări prin Legea nr. 144/2014 . Reorganizarea se produce, potrivit ordonanţei
citate, „ca urmare a fuziunii prin absorbţie şi preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a
Vămilor şi prin preluarea activităţii Gărzii Financiare, instituţie publică care se
desfiinţează”(art.1).
Prin art.2 din ordonanţa citată a fost înfiinţată Direcţia generală antifraudă
fiscală, care este o „structură fără personalitate juridică, cu atribuţii de prevenire şi
combatere a actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi fraudă fiscală şi vamală”. În
cadrul structurii centrale a Direcţiei generale anifraudă fiscală se înfiinţează şi
funcţionează, potrivit art. 3 din ordonanţă, pe lângă structurile de prevenire şi control,
Direcţia de combatere a fraudelor, „care acordă suport tehnic de specialitate
procurorului în efectuarea urmăririii penale în cauzele având ca obiect infracţiuni
economico-financiare”.
În subordinea Agenţiei au fost înfiinţate direcţii generale regionale ale
finanţelor publice, care sunt instituţii publice cu personalitate juridică, conduse de un
director general, funcţionar public, conform art.10 alin.(1). Direcţiile generale
regionale ale finanţelor publice s-au înfiinţat, potrivit art. 10 alin. (2) din ordonanţă,
prin transformarea direcţiei generale a finanţelor publice a judeţului în care urmează
a fi stabilit sediul direcţiei generale regionale, prin fuziunea prin absorbţie a celorlalte
direcţii generale judeţene ale finanţelor publice din aria de competenţă stabilită
potrivit ordonanţei.
Principalele obiective ale Agenţiei se regăsesc în Hotărârea de Guvern
nr.520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală . Articolul 4 din hotărâre prevede că : „Agenţia asigură administrarea
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare date prin lege în
competenţa sa, aplicarea politicii şi reglementărilor în domeniul vamal, precum şi
controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror
acte şi fapte care au ca efect evaziunea fiscală şi frauda fiscală şi vamală, precum şi
a altor fapte date prin lege în competenţa sa”.

9
Trezoreria statului
Trezoreria statului, înfiinţată potrivit Hotărârii de Guvern nr.78/1992 privind
organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice este definită prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr.146/2002 cu privire la formarea şi utilizarea resurselor
derulate prin trezoreria statului, republicată , ca fiind : „un sistem unitar şi integrat prin
care statul asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fonduri publice,
inclusiv cele privind datoria publică, şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de
siguranţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare” (art. 1 lit.a).
Trezoreria statului este considerată a fi „o structură de tip bancar, fără a fi însă
o instituţie de credit” , ce este grefată pe Ministerul Finanţelor Publice şi pe structurile
teritoriale ale acestuia.
Trezoreria statului asigură, potrivit art.2 al HG nr.78/1992:
- execuţia bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor locale:;
- gestionarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor speciale prin
conturi distincte, pe instituţii şi categorii de resurse;
- gestionarea datoriei publice interne şi externe;
- constituirea de depozite la vedere şi termen ale persoanelor fizice şi juridice;
- efectuarea de plasamente pe termene a disponibilităţilor mobilizate în
conturile trezoreriei;
- efetuarea altor operaţiuni financiare în contul organelor administraţiei
centrale de stat.

Consiliul fiscal
Având ca obiective principale asigurarea şi menţinerea disciplinei fiscal-
bugetare, a transparenţei şi a sustenabilităţii pe termen mediu şi lung a finanţelor
publice, pentru stabilirea unui cadru de principii şi reguli pe baza căruia Guvernul să
asigure implementarea politicilor fiscal-bugetare care să conducă la o bună gestiune
financiară a resurselor dar şi în scopul gestionării eficiente a finanţelor publice pentru
a servi interesului public pe termen lung, asigurarea prosperităţii economice şi
ancorarea politicilor fiscal-bugetare într-un cadru durabil (art.1 din lege), în aprilie
2010 a fost adoptată Legea 69/2010 , numită şi Legea responsabilităţii fiscal-
bugetare.
Pentru atingerea obiectivelor amintite anterior (prevăzute de art.1 din lege) a
fost înfiinţat, prin aceeaşi lege, Consiliul fiscal, care este, potrivit art.40 alin.(1), o
autoritate independentă, compusă din 5 membri cu experienţă în domeniul politicilor
macroeconomice şi bugetare. Consiliului fiscal îi revine rolul de a „sprijini activitatea
Guvernului şi a Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a
politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice
care stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu
şi lung”.
Membrii Consiliului fiscal sunt nominalizaţi din randul a cinci instituţii:
Academia Română, Banca Naţională a României, Academia de Studii Economice
Bucureşti, Institutul Bancar Român şi Asociaţia Română a Băncilor (art.42 alin.(2)).
Cei cinci membri (câte unul aparţinând fiecărei instituţii amintite) îşi exercită
activitatea în mod independent, potrivit legii, nu solicită şi nu primesc instrucţiuni de
la autorităţi publice ori de la orice altă instituţie sau autoritate (art.40 alin.(1)).
Consiliul fiscal poate solicita, însă, de la orice instituţie sau autoritate publică
informaţii, documente sau date relevante pentru a-şi îndeplini atribuţiile şi
responsabilităţiile prevăzute de lege (art. 41 alin.(1)).

10
 Potrivit art. 40 alin.(4) din lege, Guvernul şi Parlamentul trebuie să aibă în
vedere opiniile şi recomandările Consiliului fiscal, la elaborarea strategiei fiscal-
bugetare şi a legilor bugetare anuale şi, respectiv, la însuşirea/aprobarea acestora.

Comitetul Naţional de Stabilitate Financiară

Comitetul Naţional de Stabilitate Financiară a fost creat prin Acordul de
cooperare în domeniul stabilităţii financiare şi al gestionării crizelor financiare ,
încheiat la 31 iulie 2007 între Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent numit
Ministerul Finanţelor Publice), Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii
Private (ale căror atribuţii au fost preluate de Autoritatea de Supraveghere Financiară
). În noiembrie 2011, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a fost
cooptat în calitate de instituţie membră a Comitetului, . Potrivit punctului 2 din Acord,
cooperarea acestor instituţii în cadrul Comitetului „se va desfăşura fără a prejudicia
competenţele şi responsabilităţile autorităţilor ce decurg din prevederile legislaţiei în
vigoare în baza cărora acestea îşi desfăşoară activitatea”.
Membrii Comitetului Naţional de Stabilitate Financiară sunt Ministrul Finanţelor
Publice, Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Preşedintele Comisiei Naţionale
a Valorilor Mobiliare, Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Directorul
Executiv al Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (pct.22 din
Acord, aşa cum a fost modificat prin Actul adiţional nr.3 la Acord) .
În cadrul Comitetului au fost create, prin Actul adiţional nr.1 la Acord, cinci
subcomitete tehnice specializate, respectiv: cel privind stabilitatea financiară; cel
privind supravegherea financiară; cel privind reglementarea financiară; cel privind
sistemele de plăţi şi decontări; cel privind statisticile financiare.
Comitetul Naţional de Stabilitate Financiară funcţionează, potrivit punctului 20
din acord, ca un organ central şi este însărcinat cu cooperarea şi schimbul de
informaţii între părţile semnatare ale Acordului, precum şi cu gestionarea problemelor
cu potenţial impact negativ asupra sistemului financiar naţional.
Acordul prevede, la punctul 19, că obiectivul major al Comitetului constă în
asigurarea stabilităţii sistemului financiar şi în evaluarea, prevenirea şi, după caz,
gestionarea situaţiilor de criză financiară la nivelul instituţiilor financiare individuale, a
grupurilor financiare sau a pieţei financiare în ansamblu. În circumstanţe speciale,
cum ar fi aceea în care o istituţie financiară sau o piaţă financiară se confruntă cu un
risc semnificativ pentru stabilitatea financiară, obiectivul fundamental al părţilor ce
constituie Comitetul trebuie să fie, potrivit pct.30 din Acord, acela „de a reduce riscul
de contaminare a celorlalte instituţii sau pieţe financiare sau chiar a sistemului
financiar în ansamblul său”. Pentru atingerea acestui obiectiv, acelaşi text prevede că
„părţile vor încerca să minimizeze atât riscul moral în sectorul privat, cât şi riscul
financiar, pentru plătitorii de taxe, care decurge din orice măsură de sprijin financiar”.
Activitatea Comitetului este guvernată de patru principii fundamentale,
enumerate în punctul 3 al Acordului. Acestea sunt: delimitarea clară a
responsabilităţilor; transparenţa; eficienţa; schimbul de informaţii.

Curtea de Conturi
Potrivit art.140 din Constituţie, Curtea de Conturi este cea care „exercită
controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public”.

11
 Curtea de Conturi a României este organizată potrivit Legii nr.94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi. Legea statuează, prin art.1 alin.(3),
autonomia Curţii de Conturi, prevăzând că ea „îşi desfăşoară activitatea în mod
autonom, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în prezenta lege,
şi reprezintă România în calitatea sa de instituţie supremă de audit în organizaţiile
internaţionale ale acestor instituţii”.
Curtea de Conturi realizează funcţia de control prin proceduri de audit public
extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu
standardele de audit internaţionale general acceptate (art.1 alin.(2)).

BUGETUL DE STAT. CONŢINUTUL, PRINCIPIILE ŞI CARACTERISTICILE

PROCESULUI BUGETAR

Conţinutul procesului bugetar

Procesul bugetar, sub aspectul conţinutului, reprezintă ansamblul
acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului, în
scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.
Optând, în cadrul politicii economico-financiare, pentru un anumit volum şi structură
de bunuri şi servicii publice (educaţie, îngrijirea sănătăţii, cultură, apărare, ordine
publică etc.), distribuite prin reţeaua instituţiilor guvernamentale, autoritatea de stat
este împuternicită, prin Constituţia ţării şi sistemul de legi specifice, să procedeze la
punerea în mişcare a complexului mecanism de producere şi distribuire a acestor
bunuri şi servicii.
Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi
alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.
Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare publice şi
cheltuielile publice îl constituie bugetul general consolidat. Acesta cuprinde
ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri şi de cheltuieli ale sectorului
public, bugete prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele
publice.
Pentru ca acest complex sistem de bugete să devină operaţional, este
necesară, ca premisă esenţială, elaborarea politicii financiare a Guvernului pentru o
anumită perioadă. Se impune, deci, existenţa cadrului juridic care să reglementeze,
pe de o parte, categoriile şi nivelurile impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute de
la persoanele fizice şi juridice, iar, pe de altă parte, destinaţiile spre care pot fi
orientate alocaţiile bugetare în vederea furnizării de bunuri şi servicii publice.
Având la bază un anumit cadru legislativ, ce trebuie să se afle în concordanţă
cu obiectivele programului de guvernare aprobat de Parlament, Executivul poate
declanşa procesul bugetar. Etapele consecutive ale procesului bugetar se referă
la:
a) elaborarea proiectului de buget;
b) aprobarea bugetului;
c) execuţia bugetului;
d) încheierea execuţiei bugetului;
e) controlul execuţiei bugetului;
f) aprobarea execuţiei bugetului.
Dincolo de unele particularităţi, care pot exista într-o ţară sau alta, generate de
experienţa acumulată în domeniul democraţiei şi în cel al finanţelor publice, procesul

12
bugetar prezintă o serie de caracteristici comune, care îi conferă acestuia trăsăturile
specifice unui proces:
- decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse
bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice.
Stabilirea destinaţiilor de alocare a resurselor bugetare presupune realizarea,
în prealabil, a unui proces complex de inventariere a nevoilor societăţii, urmat de
ierarhizarea priorităţilor acesteia şi, în final, de selectare a categoriilor de bunuri şi
servicii care satisfac într-o măsură cât mai ridicată priorităţile economico-sociale ale
ţării la un moment dat.
- democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se
manifestă atât atributele statului de drept – între care cel al separaţiei puterilor în
stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale ale diferitelor grupuri
de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie.
- preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică
economică, în general, de politică financiară şi monetară, în special, toate reflectate
în conţinutul bugetului, reprezintă un act de decizie politică al forţelor majoritare în
Parlament.
La rândul lor, forţele politice majoritare reprezintă, în forul legislativ al ţării,
interesele economico-sociale ale anumitor grupuri de cetăţeni, care le-au acordat
votul la desemnarea Parlamentului. Optând pentru un tip sau altul de politică fiscală
şi selectând anumite destinaţii de alocare a resurselor bugetare, reprezentanţii
forţelor politice care decid asupra bugetului iau, cu certitudine, o hotărâre de ordin
politic.
Politica fiscală poate fi:
- cu continuitate ciclică, deoarece etapele procesului bugetar sunt stabilite
prin legi specifice, în baza principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare, cu precizarea
termenelor concrete de derulare şi finalizare;
- de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se
manifestă atât în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca
o componentă esenţială a procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin
aceea că soldul bugetului influenţează, direct sau indirect, atât evoluţia creşterii
economice, a nivelului preţurilor, a şomajului, cât şi evoluţia ratei dobânzii şi a
soldului contului curent al balanţei de plăţi. Totodată, prin consecinţele unei anumite
opţiuni de politică financiară, reflectată şi în conţinutul bugetului, la nivel
microeconomic, operatorii resimt influenţe pozitive sau negative în activitatea lor
curentă. Din unghiul de analiză al domeniilor afectate de conţinutul procesului
bugetar, se consideră că bugetul exercită, deopotrivă, influenţe atât în profil
economic, cât şi social, deoarece elaborarea, aprobarea şi executarea unui anumit
tip de buget se repercutează direct asupra cererii şi ofertei angajate în economie,
precum şi asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi servicii publice a nevoilor
societăţii.
În timp, procedura bugetară se prelungeşte pe o perioadă mai mare de un an
(cazul anualităţii bugetare), deoarece elaborarea proiectului începe în anul
premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului
respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar în anul
următor. Prin urmare, practic procedura bugetară se desfăşoară pe parcursul a trei
ani calendaristici.

13
 Instituţiile cu atribuţii în realizarea procesului bugetar
Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice
din punct de vedere politic, economic şi social se realizează prin sistemul
instituţiilor publice specifice statului de drept. Caracteristica fundamentală a
acestui sistem instituţional o reprezintă, pe de o parte, separarea, pe orizontală, în
subsisteme instituţionale, ale celor trei puteri în stat (legislativă, executivă şi
judecătorească), iar pe de altă parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în
cadrul fiecăruia din aceste subsisteme.
Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă la
realizarea procesului bugetar asigură prevenirea abuzului de putere din partea
uneia sau a alteia dintre instituţii. Apariţia conflictului de interese între puterile
statului se evită prin aceea că fundamentarea bugetului se face de către Guvern, iar
aprobarea lui de către Parlament, precum şi prin faptul că organismele publice din
cadrul Guvernului care execută bugetul aprobat sunt supuse controlului financiar al
unei instituţii exterioare Guvernului (Curtea de Conturi), aceasta funcţionând sub
autoritatea Parlamentului.

Principiile procedurii bugetare

Dreptul bugetar, ca subramură a dreptului financiar, cuprinde normele care
reglementează elaborarea bugetului public naţional în toate componentele sale,
cuantumul veniturilor şi cheltuielilor cuprinse de către acesta, cât şi resursele şi
destinaţiile cheltuielilor.
Aşa cum subliniază Ioan Gliga, „având acest obiect de reglementare juridică,
dreptul bugetar nu se suprapune reglementărilor privind impozitele şi celelalte
venituri bugetare sau împrumuturile de stat. Aplicarea practică a normelor de drept
bugetar se interferează însă cu aplicarea reglementărilor juridice referitoare la
impozite, taxe şi împrumuturi interne de stat, deoarece executarea bugetelor anuale
de stat implică, cu prioritate, perceperea impozitelor şi taxelor, realizarea celorlalte
venituri bugetare şi – în funcţie de necesităţi – împrumuturi de stat destinate
completării veniturilor din impozite, taxe etc., în vederea efectuării tuturor cheltuielilor
prevăzute în fiecare dintre aceste bugete”.
Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede, la capitolul II, că la baza
elaborării şi execuţiei bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale stau principiile: universalităţii,
publicităţii, unităţii, anualităţii, specializării bugetare, unităţii monetare.
În comparație cu fosta lege a finanțelor publice, Legea nr.72/1996, au fost
reglementate două principii noi, şi anume:
- principiul specializării bugetare
- principiul unităţii monetare
şi nu s-a mai consacrat principiul echilibrului bugetar.
În doctrină este recunoscută aplicarea şi a altor principii ale dreptului bugetar,
cum ar fi cel al neafectării veniturilor bugetare.
a) Principiul universalităţii
Presupune ca bugetul să cuprindă toate veniturile şi cheltuielile publice, deci
toate veniturile şi toate cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului
şi nu în afara acestuia. Aplicarea acestui principiu are avantajul că permite
cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi
conexiunile dintre acestea.
De asemenea, respectarea principiului universalităţii bugetare permite
controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

14
Acest drept al Parlamentului este asigurat prin adoptarea anuală a legii bugetare,
precum şi prin normele juridice cuprinse în Legea finanţelor publice.
Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 500/2002:
„- alin. (1): Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sumele
brute
- alin. (2): Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.
b) Principiul publicităţii
Aplicarea acestui principiu este un rezultat al democratizării societăţii noastre.
Potrivit acestuia, bugetul public în toate componentele sale, se aduce la cunoştinţă
tuturor celor interesaţi, opiniei publice.
Astfel, prin mass-media, bugetul public, proiectul bugetului sau componentele
esenţiale ale acestuia sunt făcute cunoscute publicului larg şi supuse analizei
comentatorilor specializaţi.
Cu ocazia dezbaterilor parlamentare sau în şedinţele consiliilor locale pentru
bugetele locale, şedinţe care au caracter public, au loc dezbateri asupra principalelor
prevederi bugetare.
După adoptarea legii cu privire la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor
sociale de stat, precum şi a bugetelor locale, acestea se publică în foaia oficială a
statului – Monitorul Oficial, respectiv Monitoarele judeţelor, pentru bugetele locale,
existând posibilitatea cunoaşterii prevederilor acestora.
În mod similar se procedează şi cu contul general de încheiere a exerciţiului
bugetar.
Art. 9 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede: „Sistemul bugetar
este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor cu
prilejul aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul oficial al României, partea I a actelor normative de
aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra
conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute
de lege”.
c) Principiul unităţii (unicităţii)
Aplicarea acestui principiu presupune înscrierea într-un singur document a
tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci aprobarea în fiecare exerciţiu
financiar a unui singur buget, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi normatizarea
fondurilor publice (art.10 alin (1) din Legea nr. 500/2002).
Acest principiu asigură o cunoaştere clară, de ansamblu, a situaţiei finanţelor
publice, a stării echilibrului bugetar. Multiplicarea bugetelor ar putea impieta asupra
unei vederi de ansamblu privind veniturile şi cheltuielile publice.
Din punct de vedere politic, principiul unităţii (unicităţii) bugetare facilitează
realizarea controlului Parlamentului şi executarea puterii sale de decizie în materia
finanţelor publice.
Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede că:
„…Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse
forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui
buget, cu excepţia celor proprii ale instituţiilor publice, precum şi a celor pentru
constituirea, potrivit legii, a fondurilor de stimulare a personalului.
Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului

15
energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat
ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui
buget.
În vederea respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data
intrării în vigoare a legii Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor
normative pentru desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse
în bugetul de stat”.
Existenţa fondurilor speciale, ca venituri publice constituite prin legi speciale
prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora, reprezintă o derogare de la principiul
unităţii bugetare.
Legea finanţelor publice prevede următoarele:
„ –Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie şi
se administrează în afara bugetului de stat, sunt: bugetul Fondului pentru asigurările
sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca
anexă la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale
de stat.
- Proiectele acestor bugete se elaborează de către Ministerul Finanţelor
Publice pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credit responsabili cu
gestionarea bugetelor respective.
- Elaborarea, aprobarea şi execuţia acestor bugete se efectuează potrivit
legilor de constituire a acestora”.
În categoria bugetelor autonome, includem bugetele colectivităţilor locale,
elaborate în temeiul Legii finanţelor publice locale, bugete care, spre deosebire de
bugetul central sunt supuse aprobării consiliilor locale judeţene, municipale,
orăşeneşti sau comunale.
d) Principiul anualităţii
Aplicarea acestui principiu presupune că Guvernul este autorizat de către
Parlament să încaseze venituri publice şi să efectueze cheltuieli publice pe o durată
de timp determinată, de un an (12 luni calendaristice) care corespunde exerciţiului
bugetar.
În consecinţă, conform principiului anualităţii, bugetul public trebuie aprobat în
fiecare an de către Parlament. Anualitatea permite Parlamentului să examineze
proiectul bugetului public şi, odată cu acesta, să exercite şi controlul asupra politicii
executivului.
În teoria finanţelor, se apreciază că execuţia bugetului public, respectiv
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar,
poate fi organizată în două modalităţi alternative:
- sistemul exerciţiului bugetar;
- sistemul de gestiune bugetară.
În ţara noastră, Legea finanţelor publice stabileşte că exerciţiul bugetar este
anual, coincide cu anul calendaristic şi se încheie pe baza normelor metodologice
elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în
contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv
(art. 11 alin. (2) din Legea nr. 500/2002).
Pentru toţi agenţii economici şi alţi contribuabili, anul financiar are aceeaşi
durată ca şi exerciţiul bugetar.
Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice
venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la data de 31 decembrie se va
încasa sau se va plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.

16
 Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Constituţia României, la art. 137 alin. (2) consacră principiul anualităţii în
elaborarea, aprobarea şi executarea bugetului de stat şi a celui al asigurărilor sociale
de stat: „Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al
asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului”. De
la acest principiu este prevăzută o singură excepţie la alin. (3): „Dacă legea bugetului
de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin
3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat
şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor
bugete”.
e) Principiul specializării bugetare
Potrivit acestui principiu, veniturile bugetare trebuie înscrise în buget şi
aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice care urmează
să se efectueze, pe categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic,
potrivit clasificaţiei bugetare (art. 12 din Legea nr. 500/2002).
Pentru stabilirea corectă a competenţelor de aprobare a creditelor bugetare şi
pentru simplificarea muncii de elaborare şi execuţie a bugetului public, practica
bugetară a iniţiat o clasificare bugetară a veniturilor şi cheltuielilor care reprezintă
matricea unitară în care sunt definite poziţiile (posturile) fiecărui indicator bugetar.
Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare
într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare.
Clasificarea bugetară trebuie să fie simplă, clară şi să ofere o imagine privind:
a) sursele de provenienţă a veniturilor, pe categorii, cu identificarea veniturilor
fiscale, nefiscale, extraordinare etc.;
b) destinaţiile cheltuielilor, curente şi de capital, precum şi pe ramuri şi domenii
de activitate, pe ordonatorii de credite.
Respectarea specializării bugetare, prin clasificaţia bugetară, presupune
utilizarea creditelor bugetare în cadrul destinaţiilor pentru care s-au aprobat,
neadmiţându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de
cheltuieli la altul. Virările de credite bugetare, între celelalte subdiviziuni ale
clasificaţiei bugetare la nivelul fiecărui ordonator de credite, se pot efectua, fiind de
competenţa acestuia pentru bugetul propriu şi pentru bugetele subordonate.
f) Principiul unităţii monetare
Acest principiu bugetar a fost introdus prin textul art. 13 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice.
Potrivit cerinţelor principiului „toate operaţiunile bugetare se exprimă în
monedă naţională”.
Reamintim, în acest context, dispoziţiile constituţionale ale art. 136 alin. (2):
„Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul”.
Aplicarea principiului unităţii monetare reprezintă un mijloc de asigurare a unităţii
de exprimare în materia executării veniturilor şi cheltuielilor bugetului public.

17
 Reguli privind procedura bugetară
Potrivit legii privind finanţele publice,
„ Cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de
autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.
Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din
aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectivă cheltuială.
Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită
dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
Totodată, Legea finanţelor publice, prevede reguli cu privire la limitele privind
micşorarea veniturilor şi majorarea cheltuielilor.
În acest sens se prevăd următoarele reguli:
„În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte
normative a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor
aprobate prin buget, trebuie să se prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea
minusului de venituri sau creşterea cheltuielilor. În acest scop Guvernul, prin
ordonatorii principali de credite în domeniul cărora se iniţiază proiecte de acte
normative şi Ministerul Finanţelor Publice, va elabora fişa financiară, care se
ataşează la expunerea de motive sau la nota de fundamentare, după caz, ca
document necesar pentru dezbaterea proiectului, şi care va fi actualizată în
concordanţă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. În
această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care
trebuie să aibă în vedere:
a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi
următorii 4 ani;
b) eşalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale;
c) propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor;
d) propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.
În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor
sau Senatului, după caz, fişa financiară, în termen de 45 de zile de la data primirii
solicitării.
După depunerea proiectului legii bugetare anuale la Parlament, pot fi
aprobate acte normative numai în condiţiile prevederilor legale, dar cu precizarea
surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare,
aferente exerciţiului bugetar pentru care s-a elaborat bugetul”.

BUGETUL DE STAT. ELABORAREA PROIECTULUI DE BUGET ȘI APROBAREA

BUGETULUI

ETAPELE PROCEDURII BUGETARE

Procedura bugetară presupune activităţile ce se desfăşoară în timp, prin
parcurgerea unor etape, care contribuie la finalizarea bugetului, în condiţiile
prevăzute de lege.
Etapele procedurii bugetare sunt:
1. Elaborarea proiectului bugetului de stat
2. Aprobarea şi adoptarea bugetului de stat
3. Execuţia bugetului de stat (realizarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor)
4. Încheierea exerciţiului bugetar

18
 Aceste etape presupun respectarea principiilor prevăzute în lege şi analizate
anterior. Ele se desfăşoară într-o anumită ordine logică şi cronologică cu respectarea
unor termene prevăzute de lege.
Procesul bugetar este complex, de amploare, de o importanţă covârşitoare
pentru viaţa publică a unui stat, motiv pentru care în realizarea lui sunt implicate
organele de specialitate, centrale ale statului, ministere, Ministerul Finanţelor Publice,
Guvernul şi Parlamentul.

Elaborarea proiectului bugetului de stat

Proiectul de buget este elaborat de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice
pe baza:
a) prognozelor indicatorilor macroeconomici si sociali pentru anul bugetar pentru
care se elaboreaza proiectul de buget, precum si pentru urmatorii 3 ani;
b) politicilor fiscale si bugetare;
c) prevederilor memorandumurilor de finantare, ale memorandumurilor de
intelegere sau ale altor acorduri internationale cu organisme si institutii financiare
internationale, semnate si/sau ratificate;
d) politicilor si strategiilor sectoriale, a prioritatilor stabilite in formularea
propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;
e) propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
f) programelor intocmite de catre ordonatorii principali de credite in scopul
finantarii unor actiuni sau ansamblu de actiuni, carora le sunt asociate obiective
precise si indicatori de rezultate si de eficienta; programele sunt insotite de estimarea
anuala a performantelor fiecarui program, care trebuie sa precizeze: actiunile,
costurile asociate, obiectivele urmarite, rezultatele obtinute si estimate pentru anii
urmatori, masurate prin indicatori precisi, a caror alegere este justificata;
g) propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum
si de transferuri consolidabile pentru autoritatile administratiei publice locale;
h) posibilitatilor de finantare a deficitului bugetar.
Prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali se elaborează de către
Comisia Naţională de Prognoză până la data de 1 iunie a anului curent. Aceste
prognoze pot fi actualizate pe parcursul desfăşurării procesului bugetar şi se publică
pe site-ul Comisiei Naţionale de Prognoză (art. 31 din lege).
Ministerul Finanţelor Publice trebuie să înainteze Guvernului, până la data de
31 iulie a fiecărui an, limitele de cheltuieli pentru anul bugetar următor, precum şi
estimările pentru următorii trei ani, stabilite pe ordonatori principali de credite (art.32).
Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite, până
la data de 1 august a fiecărui an, o scrisoare cadru care să specifice contextul
macroeconomic pe baza căruia se vor întocmi proiectele de buget, metodologiile de
elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern (art.33 alin.
(1)). Limitele de cheltuieli aprobate şi stabilite pe ordonatori principali de credite pot fi
redimensionate pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei Naţionale de Prognoză,
sau, în cazul modificării ulterioare a legislaţiei în domeniu, în funcţie de specificul
ordonatorului principal de credite, cu informarea Guvernului( art.33 alin.(2)).
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca, până la data de 1 septembrie
a fiecărui an, să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul
de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele
de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei ani, însoţite de documentaţii şi
fundamentări detaliate (art.34 alin.(1)).

19
 Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele
proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de
stat (art.34 alin.(2)) .
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile
de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
(art.34 alin.(3)).
Potrivit art.34 alin.(3) din lege, în situaţia în care ordonatorii principali de
credite nu îşi aliniază propunerea de buget la Strategia fiscal-bugetară şi
metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, Ministerul Finanţelor
Publice va avea autoritatea de a respinge toate propunerile de buget ce includ
propunerile de cheltuieli. În cazul în care ordonatorii de credite nu aliniază
propunerea lor de buget în intervalul de timp specificat de Ministerul Finanţelor
Publice, acesta este abilitat, după negocieri, sub medierea primului-ministru, să
ajusteze unilateral propunerea de buget, spre a fi inclusă în bugetul anual (art.21
alin.(3) din Legea nr.69/2010, a responsabilităţii fiscale).
Proiectele de buget şi anexele la acestea, refăcute, se depun la Ministerul
Finanţelor Publice până la data de 15 septembrie a fiecărui an (art. 34 alin.(5) din
Legea nr.500/2002)).
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor
principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectul legilor bugetare şi
proiectul bugetelor, pe care le depune la Guvern, pentru prima lectură, până la data
de 30 septembrie a fiecărui an (art.35 alin.(1)).
Pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei Naţionale de Prognoză,
Ministerul Finanţelor Publice definitivează proiectele de buget ale ordonatorilor
principali de credite şi al bugetului propriu şi proiectele legilor bugetare anuale, pe
care le depune la Guvern, până la data de 1 noiembrie a fiecărui an (art.35 alin.(3)).
Guvernul analizează proiectul de buget de stat şi legea bugetară şi le
însuşeşte . După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget,
acesta le depune spre aprobare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 15
noiembrie a fiecărui an (art. 35 alin.(4)). Guvernul analizează proiectul de buget de
stat şi legea bugetară şi le însuşeşte.
Odată finalizat, proiectul de buget se concretizează într-un pachet de
documente care constă în:
- expunerea de motive şi proiectul legii bugetului de stat.
Expunerea de motive poate cuprinde sau poate fi chiar înlocuită de un raport
consistent privind evoluţiile economice din anul curent în plan mondial şi naţional,
precum şi principalele coordonate şi prevederi ale politicii financiare, monetare,
valutare şi comerciale, reflectate în proiectul de buget. La rândul său, proiectul legii
pentru aprobarea bugetului poate conţine, pe lângă prevederi legate direct de buget
(volumul veniturilor – cu defalcare pe destinaţii) şi unele propuneri de amendare
temporară a cadrului legislativ în materie fiscală (modificarea unor cote de
impozitare, a regimului de facilităţi fiscale etc.) şi/sau în domeniul cheltuielilor
bugetare în scopul asigurării stabilităţii macroeconomice.
- anexele la proiectul de lege bugetară, în care sunt reflectate structura
veniturilor, pe diferite categorii de impozite, taxe şi surse de natură nefiscală, precum
şi cea a cheltuielilor, pe agenţii guvernamentale, iar în cadrul acestora în raport cu
conţinutul economic al cheltuielilor (curente, din care de personal şi materiale,
respectiv de capital). Totodată, pot constitui anexe la proiectul de lege şi bugetele
(veniturile, respectiv cheltuielile) unor fonduri speciale extrabugetare care operează,
în general, pe un orizont de timp determinat, în baza unor legi specifice;

20
 - informaţii documentare privind modul de fundamentare a bugetului, care sunt
utile forului legislativ cu ocazia analizei şi dezbaterilor în vederea aprobării proiectului
de lege privind bugetul de stat.
Proiectul de buget, conţinând setul de documente enumerate mai sus, se
transmite Parlamentului pentru aprobare. El reprezintă concretizarea uneia dintre
cele mai importante decizii ale puterii executive şi este asumat de Guvern în
ansamblul său, precum şi de către fiecare membru component al Cabinetului. Ca
urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii executivului au obligaţia ca,
alături de ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare,
proiectul de buget în forma însuşită de Guvern .
Aprobarea şi adoptarea bugetului de stat
Potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2) lit. b) din Constituţia României:
„aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat se
realizează de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună”. Această
soluţie constituţională este menită să elimine blocajul din activitatea
parlamentară.
Proiectul legii de aprobare a bugetului de stat este depus la Parlament, de
către Guvern, împreună cu Raportul privind situaţia economico-financiară a ţării.
Potrivit procedurii parlamentare, reglementată în temeiul autonomiei
regulamentare de către cele două Camere, etapele examinării şi aprobării legii
bugetului de stat sunt:
- examinarea proiectului legii şi a Raportului Guvernului de către comisiile
permanente ale fiecărei Camere (comisia de buget-finanţe, bănci, sesizată în fond şi
alte comisii interesate);
- avizele comisiilor permanente, inclusiv al celei juridice, se transmit comisiei
permanente de buget-finanţe, bănci, împreună cu eventualele amendamente
formulate;
- comisiile de buget-finanţe ale celor două Camere reunite întocmesc un raport
comun asupra proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte
comisii şi formulează propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de
lege, care se transmit plenului;
- dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat în
plenul celor două camere, pe baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului;
- dezbaterea pe articole a proiectului legii;
- adoptarea Legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de
ansamblu, care poate fi deschis sau secret.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole,
titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite,
pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.
Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă informaţii privind necesarul de
finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari
respectivi.
Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul
diferitelor formaţiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin
acestea parlamentarii încearcă să satisfacă cât mai multe din solicitările cetăţenilor
pe care-i reprezintă şi care le-au acordat votul, în baza unei anumite platforme
politice electorale, în care alegătorii şi-au regăsit, într-o mai mare măsură decât în
alte programe, opţiunile de natură economică, socială, culturală, spirituală etc.
În situaţia în care Legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în

21
bugetul anului precedent. Limitele lunare de cheltuieli nu pot depăşi, de regulă 1/12
din prevederile bugetului anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic
justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele
propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din
anul precedent.
Parlamentul adoptă legea bugetară anuală şi legile de rectificare elaborate de
Guvern, în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
În cazul în care legea de adoptare a bugetului de stat, depusă în termen legal,
nu a fost adoptată de către Parlament până cel târziu la date de 15 decembrie a
anului anterior anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita
Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă.
Legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile
şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar.
Cuprinsul legii bugetului de stat:
a) la venituri – estimările anului bugetar;
b) la cheltuieli – creditele bugetare determinate de autorizările conţinute
în legi specifice în structura funcţională şi economică a acestora;
c) deficitul sau excedentul bugetar, după caz;
d) reglementările specifice exerciţiului bugetar.
Anexele legilor bugetare cuprind:
- sintezele bugetelor dupa cum urmeaza: bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate
sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, aprobate prin
lege;
- bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea;
- sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de
repartizare a acestora.
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute de legea
finantelor publice (bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul
fondurilor speciale, bugetul fondurilor externe), de către ordonatorul de credite
ierarhic superior al acestora;
- bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de
către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite
ierarhic superior; se aprobă în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare
anuale sau a legii de rectificare în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
Din momentul adoptării sale de către Camerele reunite ale Parlamentului,
proiectul legii bugetului devine lege (o lege ordinară şi nu organică, nefiind
nominalizată ca atare de către Constituţie).
Pentru a produce efecte juridice însă, legea trebuie supusă promulgării.
Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire de
Preşedintele României.
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin
care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Conținutul bugetului de stat
A. Structura veniturilor publice

22
 Bugetul public este alcătuit din două părţi şi anume: veniturile publice bugetare
şi cheltuielile publice bugetare.
Veniturile publice bugetare sunt acele resurse băneşti care se cuvin bugetului
public şi care în raport de modul de încasare sunt grupate în venituri bugetare
ordinare şi venituri bugetare extraordinare.
Aceste venituri publice, în funcţie de sursa de formare pot fi grupate în :
 venituri odinare (curente)
 venituri extraodinare
Veniturile ordinare sunt reprezentate de taxe şi impozite (v. legea finanţelor
publice).
Veniturile extraordinare sunt constituite din: împrumuturi (datorii publice),
suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o nouă emisiune monetară,
emiterea de bani de tezaur şi vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.
Veniturile publice curente (ordinare) se încasează cu regularitate la buget,
constituind o sursă permanentă care conferă o anumită siguranţă. Din aceasta
categorie fac parte:
a) Veniturile fiscale care se compun din:
 impozitele
 taxe
Impozitele, la rândul lor, se clasifică în: impozite directe și impozite
indirecte.
Impozitele directe cuprind:
- impozit pe profit
- impozitul pe venit (din care se scad cotele şi sumele
defalcate din impozitul pe venit pentru bugetele locale)
Impozitele indirecte cuprind:
- taxa pe valoarea adaugată (evidenţiindu-se taxa pe
valoarea adaugată încasata din care se scad sumele pentru bugetele locale)
- accize
- taxe vamale
b) Veniturile nefiscale care cuprind venituri din proprietate, vărsăminte din
profitul net al regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, venituri din
concesiune și închiriere, din dividende, din vânzări de bunuri și servicii.
Bugetul public cuprinde şi o serie de venituri destinate să acopere o serie de
cheltuieli neprevăzute, care apar în cursul anului, acestea fomând Fondul de rezervă
bugetară la dispoziția Guvernului şi Fondul de intervenție la dispoziţia Guvernului.
B. Structura cheltuielilor publice
Cheltuielile publice presupun folosirea resurselor financiare ale statului în
scopul întreţinerii sau funcţionării autorităţilor sau instituţiilor de stat, ca şi al
desfăşurării activităţii de învăţământ, sănătate, protecţie socială şi alte activităţi care
trebuie finanţate de către stat.
Totodată cheltuielile publice cuprind, pe lânga cheltuielile care corespund
interesului statului şi pe cele efectuate de alte colectivităţi, cum sunt asociaţiile
profesionale, culturale, sportive etc. Aceste cheltuieli distincte au caracter public
deoarece sunt în interesul membrilor acestor colectivitati şi sunt finanţate din fonduri
băneşti constituite din contribuţii băneşti ale unor subiecte de drept (inclusiv statul
prin buget) şi din alte surse (inclusiv din venituri proprii).
Într-o concepţie modernă a ştiinţei finanţelor publice se înţelege că cheltuielile
publice şi bugetare au ca element distinct destinaţia şi utilizarea sumelor de bani şi
forma acestora.

23
 Într-o serie de lucrări de drept financiar din Franţa, se exprimă teoria potrivit
căreia cheltuielile publice se referă la folosirea unei sume de bani de către persoane
juridice (stat, institutie etc.), în scopul satisfacerii unei trebuinţe publice.
Finanţarea cheltuielilor publice are loc în cadrul unor raporturi juridice de
finanţare care se stabilesc între autorităţile administrative cu atribuţii de finanţare din
bugetele publice (ordonatorii de credite) şi beneficiarii acestor surse publice
utilizabile în cheltuielile publice.
Finanţarea cheltuielilor publice financiare presupune aprobarea proiectelor de
cheltuieli publice, acordarea fondurilor aprobate, controlul întrebuinţării acestor
fonduri etc., precum şi atribuţii de sancţionare administrativă şi suspendare a
finanţării în cazuri de încălcări ale disciplinei financiare.
Unităţile finanţate astfel au dreptul de a cere şi de a obţine sumele necesare
înzestrării lor cu clădiri, instalatii, mijloace de transport etc., precum şi pentru alte
cheltuieli necesare desfăşurării activităţii specifice.
Beneficiarii sunt obligaţi să utilizeze fondurile publice potrivit destinaţiei,
justificând cheltuielile efectuate.
Finanţarea bugetară este definită ca fiind procedeul sau modul de întreţinere
bănească a instituţiilor, întreprinderilor sau organizaţiilor de stat, realizat prin
transmiterea sumelor de bani cuvenite cu titlu de credite bugetare la dispoziţia
organelor, instituţiilor sau unităţilor beneficiare, în mod nerambursabil, în vederea
desfăşurarii activităţii lor specifice, ca şi în scopul acordării drepturilor băneşti ce
revin altor subiecte de drept (v. mecanismul ordonatorilor de credite).
Finanţarea poate fi bugetară, sau extrabugetară.
Finanţarea bugetară se caracterizează şi se distinge prin nerambursabilitate,
spre deosebire de creditarea extrabugetară (care se caracterizează prin formele de
creditare prevazute de legile în acest sens în cadrul relaţiilor financiare) al cărui
element esential şi distinctiv (de finanţarea bugetară) este rambursabilitatea.
Finanţarea bugetară se încadrează în cheltuielile prevazute în bugetele
publice.
Partea de cheltuieli a bugetului statului român o reprezintă cheltuielile
social-culturale, pentru apărare naţională şi ordine publică internă, pentru organele
de stat, pentru acţiuni economice şi cercetare ştiinţifică precum şi pentru datoria
publică.
La determinarea cheltuielilor publice se au în vedere: politica financiară a
statului, numărul de salariaţi, reţeaua de institutii publice în funcţiune, cele care
urmează a se înfiinţa în noul exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice cu maximă
eficienţă, asa cum este prevazut în legea finanţelor publice.
Clasificarea şi evoluţia cheltuielilor bugetare
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice:
a) criteriul administrativ care se caracterizează prin determinarea instituţiilor
prin care se efectuează cheltuielile publice;
b) criteriul economic care este influenţat de venitul naţional şi productivitatea
realizată în economie.
În raport de venitul naţional, cheltuielile publice şi bugetare se împart în:
* cheltuieli reprezentând avansuri din venitul naţional (ex. cheltuieli pentru
construcţia, dezvoltarea, modernizarea întreprinderilor, regiilor autonome şi altor
unităţi economice, producătoare de bunuri materiale; cheltuieli pentru formarea
rezervelor de stat). Aceste cheltuieli sunt considerate ca fiind productive.
* cheltuieli constând în consum de venit naţional (ex. cheltuieli pentru
funcţionarea organelor autorităţii statului, pentru întreţinerea armatei, învăţământ,

24
etc.), considerate ca fiind neproductive (într-un anumit moment, fără a se analiza
eficienţa în viitor).
c) dupa destinaţia lor, cheltuielile publice şi bugetare se clasifică în:
* cheltuieli pentru sănătate publică, învăţământ şi educaţie, asistenţa publică şi
protecţie socială;
* cheltuieli pentru economia naţională;
* cheltuieli destinate întreţinerii organelor statului, a celor care asigură ordinea
publică şi forţele armate.
d) după criteriul financiar, cheltuielile bugetare se clasifică în:
* definitive - sunt cele care se caracterizează prin distribuirea resurselor
financiare;
* temporare - denumite şi operaţiuni de trezorerie având în vedere
modalitatea de derulare şi anume prin conturi speciale de trezorerie - se
caracterizează prin faptul că nu sunt urmate imediat de schimburi de marfă
(ex.Finantarea rambursării împrumuturilor);
* virtuale sau posibile - sunt cele pe care statul se angajează să le efectueze
în anumite condiţii (ex. Garanţiile acordate de stat pot determina cheltuieli publice în
cazul neachitării creditului garantat de beneficiarul acestuia);
* cheltuieli fără contraprestaţie - care au caracter de subvenţie sau finanţare
nerambursabilă.
Structura cheltuielilor publice
În conformitate cu Legea nr. 339/2015 a bugetului de stat pe anul 2016, potrivit
clasificației economice, structura cheltuielilor bugetului de stat se prezintă astfel:
a) Cheltuieli curente care cuprind:
- cheltuieli de personal;
- bunuri şi servicii;
- dobânzi
- subvenţii;;
- fonduri de rezervă;
- transferuri între unități ale administrației publice;
- alte transferuri;
- proiecte cu finanțare din fonduri externe nerambursabile (FEN)
postaderare;
- asistență socială;
- proiecte cu finanțare din fonduri externe nerambursabile aferente
cadrului financiar 2014-2020;
- cheltuieli aferente programelor cu finanțare rambursabilă.
b) Cheltuieli de capital care cuprind:
- active nefinanciare;
- active financiare;
- împrumuturi;
- rambursări de credite.
Potrivit clasificației funcționale, principalele destinații ale cheltuielilor sunt
următoarele:
A. Cheltuieli pentru servicii publice generale care cuprind:
a) Autorități publice și acțiuni externe: administrația prezidențială, autorități
Legislative, autorități executive, alte organe ale autorităților publice.
b) Cercetare fundamentală și cercetare-dezvoltare.
c) Alte servicii publice generale.
d) Tranzacții privind datoria publică și împumuturi.

25
 e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administrației.
B. Cheltuieli pentru apărare, ordine publică și siguranță națională care
curpind:
a) Apărare;
b) Ordine publică și siguranță națională.
C. Cheltuieli social-culturale:
a) Învățământ;
b) Sănătate;
c) Cultură, recreere, religie;
d) Asigurări și asistență socială.
D. Cheltuieli pentru servicii, dezvoltare publică, locuințe, mediu și ape:
a) Locuințe, servicii și dezvoltare publică;
b) Protecția mediului.
E. Cheltuieli pentru acțiuni economice:
a) Acțiuni generale economice, comerciale și de muncă;
b) Combustibili și energie;
c) Industria extractivă, prelucrătoare și construcții;
d) Agricultură, silvicultură, piscicultură și vînătoare;
e) Transporturi;
f) Comunicații;
g) Cercetare și dezvoltare în domeniul economic;
h) Alte acțiuni economice.
Partea veniturilor unui buget împreună cu cea care reprezintă cheltuielile
aceluiaşi buget constituie bilanţul bugetului. Un buget este echilibrat atâta timp cât
valoarea veniturilor este egală cu cea a cheltuielilor. Când veniturile depăşesc
cheltuielile, bugetul este excedentar şi invers, atunci când cheltuielile depăşesc
veniturile bugetului se discută despre existenţa unui deficit bugetar.

EXECUȚIA BUGETULUI DE STAT

Execuţia bugetului de stat

După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în
buletinul oficial al ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la
execuţia acestuia, care se realizează pe durata anului bugetar.
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor aprobate de forul legislativ.
Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu
excepţia veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul
lor, cheltuielile bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi
depăşite, instituţiile publice care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai
destinaţiile stabilite pentru fiecare alocaţie bugetară.
În execuţie, existând multiple particularităţi de conţinut şi instituţionale,
execuţia veniturilor bugetare este un proces distinct de execuţia cheltuielilor
bugetare.
Monitorizarea operativă a execuţiei bugetare se realizează, în general, printr-
un departament specializat în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care sintetizează
informaţiile privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Obiectivul principal
al acestei structuri instituţionale este de a menţine, pe parcursul execuţiei bugetare,

26
raportul dintre venituri şi cheltuieli în limitele aprobate prin legea bugetară,
asigurându-se astfel echilibrul financiar şi cel monetar.
Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
- execuţia de casă bugetară;
- realizarea veniturilor bugetare;
- efectuarea cheltuielilor bugetare.
Noţiune. Competenţe. Responsabilităţi
Procedura execuţiei bugetului de stat cuprinde acte juridice şi operaţiuni prin
care se realizează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice. Cu alte
cuvinte, execuţia bugetului de stat presupune încasarea integrală şi la termen a
impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri publice şi efectuarea cheltuielilor publice în
concordanţă cu destinaţiile stabilite.
Legea bugetară anuală este cea care stă la baza executării bugetului de stat,
proces care începe după adoptarea sa de către Parlament; întreaga răspundere
pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului care,
prin instituţiile specializate, asigură realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Realizarea veniturilor constituie o obligaţie pentru Guvern, iar executarea cheltuielilor
bugetare până la nivelul aprobat constituie un drept al acestuia.
Executarea bugetului se subordonează, cel puţin teoretic, regulii conform
căreia trebuie să se acţioneze pentru identificarea tuturor resurselor de venituri şi
încasarea în totalitate a drepturilor cuvenite statului şi pentru efectuarea cheltuielilor
în limitele şi condiţiile stabilite, urmărindu-se evitarea deturnării fondurilor de la
destinaţia lor bugetară legală, prevenirea risipei şi abuzurilor.
Instituţiile care au competenţa legală pe linia execuţiei bugetului de stat sunt:
A. Guvernul – exercită conducerea generală a execuţiei bugetelor centrale.
Conducerea generală a administraţiei publice implică şi răspunderea pentru
realizarea prevederilor bugetare, scop în care Guvernul examinează periodic situaţia
financiară pe economie, execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea
sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar.
Tot prin legea bugetară, Guvernului i s-a stabilit competenţa de a aproba
modificări în structură şi între ordonatorii principali de credite cu încadrarea în nivelul
total al intrărilor de credite externe, în funcţie de derularea programelor de împrumut
extern, aprobate potrivit legii.
De asemenea, prin legile bugetare anuale, Guvernul poate fi autorizat pentru a
efectua şi/sau urmări:
- contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetului de stat,
precum şi pentru refinanţarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în
anul bugetar de referinţă;
- folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice preluate de către stat a
sumelor provenite din vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile
comerciale;
- aprobarea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea
efectua plăţi în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, în vederea
accelerării procesului investiţional, îmbunătăţirea infrastructurii în transporturi,
precum şi pentru achiziţii de bunuri, realizarea de lucrări sau prestări de servicii şi
executarea contractelor de cercetare ştiinţifică;
- propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor
intervenite în evoluţia indicatorilor macroeconomici, a unor măsuri fiscale adoptate
legislativ şi a altor cauze justificate;

27
 - contractarea de împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru
realizarea programelor de dezvoltare, restructurare economică, realizarea altor
obiective sau acţiuni de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a
statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi
naturale sau în alte cazuri de forţă majoră.
B. Ministerul Finanţelor Publice exercită atribuţii importante, ca:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor din bugetul de stat, pe
capitole de clasificaţie bugetare;
- deschiderea creditelor bugetare şi alimentarea cu fonduri a conturilor
bancare deschise pentru ordonatorii principali de credite;
- acordarea fondurilor de la bugetul de stat se face în limita creditelor bugetare
şi potrivit destinaţiilor aprobate, în raport de gradul de folosire a resurselor puse la
dispoziţie anterior, cu respectarea dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea
cheltuielilor respective;
- efectuarea transferurilor către autorităţile colectivităţilor locale, în limitele
prevăzute în bugetul de stat, în funcţie de necesităţile execuţiei bugetare;
- efectuarea şi controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi
cheltuielilor publice, precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public;
- conducerea trezoreriei naţionale.
C. Ordonatorii de credite – sunt conducătorii instituţiilor publice care primesc
credite bugetare prin Legea bugetului de stat.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare
numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de
activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite sunt de 3 grade:

I. Ordonatori principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice,
miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, conducătorii autorităţilor administrative autonome. La Camera Deputaţilor şi
la Senat, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali ai acestora.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate prin
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale pe
unităţile ierarhic inferioare în raport cu sarcinile acestora cuprinse în bugetele
respective şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu cu respectarea
dispoziţiilor legale.
II. Ordonatorii secundari de credite sunt conducători ai instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite care aprobă
efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale,
cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe
unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de credite.
III. Ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sau
ordonatorilor secundari de credite care utilizează creditele bugetare ce le-au fost
repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit
prevederilor din bugetele aprobate în condiţiile stabilite prin dispoziţii legale.
Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi
repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor de drept, precum şi altor persoane
împuternicite în acest scop. Ordonatorii de credite bugetare răspund de respectarea

28
dispoziţiilor legale în utilizarea creditelor, folosirea cu eficienţă a sumelor primite de la
bugetul de stat, de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc,
organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii, precum şi de prezentarea la termen a
dărilor de seamă contabile asupra execuţiei bugetare.
Conform Legii a finanţelor publice: „Ordonatorii principali de credite vor
repartiza creditele bugetare, după reţinerea a 10% din prevederile aprobate
acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu excepţia
cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii internaţionale, care
vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reţinute în proporţie de 10% se
face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuţiei
bugetare”.
După cum am prezentat, ordonatorii principali de credite şi ordonatorii
secundari de credite au pe lângă atribuţii legate de întrebuinţarea sumelor aprobate
pentru instituţiile proprii şi atribuţii de repartizare a alocaţiilor bugetare pe instituţii
aflate în relaţii de subordonare.
În conţinutul acestor raporturi de subordonare există şi drepturi ale
ordonatorilor principali de credite şi respectiv ale ordonatorilor secundari de credite
de a verifica modul de respectare a disciplinei bugetare şi financiare de către
ordonatorul subordonat. În situaţia în care se constată încălcarea normelor legale,
ordonatorii supraordonaţi pot aplica sancţiuni subordonaţi, cum ar fi, de exemplu,
neacordarea de noi alocaţii bugetare sau retragerea alocaţiilor bugetare acordate.
Alături de aceste măsuri de ordin financiar cei vinovaţi îşi pot atrage răspunderea
disciplinară administrativă sau de altă natură.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:
a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor
bugetare repartizate şi aprobate potrivit prevederilor legale;
b) realizarea veniturilor;
c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
d) integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a
situaţiilor financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei
bugetare;
f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
g) organizarea evidenţei programelor, inlcusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor
legale.

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe trimestre şi pe ordonatori

de credite
Pentru organizarea execuţiei bugetului de stat, un rol important îl are
repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice stabilite prin legea
bugetară anuală.
Potrivit legii: Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele
instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele
legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor
de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice cu respectarea

29
celor trei factori asigură realizarea echilibrată a bugetului de stat şi a bugetelor
prevăzute în lege, deoarece prin ea se pot surprinde eventuale disproporţii dintre
veniturile şi cheltuielile anumitor trimestre şi se procedează la repartizarea
cheltuielilor publice în funcţie de proporţia realizării veniturilor publice în fiecare
trimestru.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare este
dată în competenţa:
„a) Ministerului Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul
acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi
subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli,
pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la
propunerea ordonatorilor principali de credite; pentru sumele defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat către bugetele
locale la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise
de direcţiile generale ale finanţelor publice ale Ministerului Finanţelor Publice;
b) ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei
bugetare, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de
credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
c) ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele
ordonatorilor terţiari de credite bugetare”.
Totodată, legea privind finanţele publice prevede: „Creditele bugetare aprobate
prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale
pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea
de credite, repartizarea creditelor bugetare şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor
deschise pe seama acestora”.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor este justificată de faptul
că, datorită specificului activităţilor şi acţiunilor social-economice, indicatorii financiari
nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului şi deci
veniturile şi cheltuielile nu se pot realiza ori efectua în mod uniform în cursul anului
bugetar. În acest sens, există unităţi economice a căror activitate se desfăşoară într-
un ritm relativ constant în tot cursul anului (în industrie, transporturi, telecomunicaţii),
dar, în cazul acestora, cu diferenţieri ale volumului producţiei de la un trimestru la
altul. De asemenea, există unităţi economice unde diferenţele de la un trimestru la
altul sau de la o perioadă la alta sunt mai mari (construcţii, comerţ etc.). În fine,
există şi unităţi economice la care specificul activităţii impune efectuarea de cheltuieli
în unele trimestre ale anului, urmând ca producţia şi respectiv veniturile să fie
realizate în alte trimestre (agricultură). În cazul instituţiilor publice finanţate de la
bugetul de stat (instituţii bugetare), pot exista instituţii cu un ritm constant de
efectuare a cheltuielilor (organele puterii şi administraţiei de stat, judecătoreşti,
procuraturii, sănătăţii etc.), precum şi instituţii care au cheltuieli mai mari în unele
trimestre şi mai mici în altele (învăţământ, cultură, asigurări sociale etc.)
Aceste situaţii se vor reflecta, desigur, în procesul de realizare a veniturilor şi
de efectuare a cheltuielilor, determinând unele dereglări în execuţia echilibrată a
bugetului public naţional. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare se face în scopul stabilirii unui echilibru, în cadrul fiecărui trimestru, între
veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între
volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor. În cazul în care apar totuşi, în cursul execuţiei
bugetare, asemenea diferenţe, ele se vor acoperi din aşa numitele surse în
completare, adică fondurile de rezervă bugetară. De asemenea, atunci când situaţiile
concrete permit, se pot trece unele categorii de cheltuieli în trimestrele următoare, în

30
care există posibilităţi de acoperire, prin veniturile ce se vor realiza.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare impune
organelor financiar-bancare, organelor centrale ale administraţiei de stat şi agenţilor
economici obligaţia de a realiza, la termen şi în cuantumul prevăzut, indicatorii
financiari, aceasta fiind condiţia esenţială pentru execuţia echilibrată, în cursul anului,
a bugetului public naţional.
Modificarea destinaţiei creditelor bugetare
Legea finanţelor publice prevede că:
Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă credite bugetare pentru
cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a
acestora.
Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar.
Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de
credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi
utilizate la alte articole de cheltuieli.
Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi
virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea,
creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui
capitol”.
Structura funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor pentru a evalua
alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile
publice.
Structura economică grupează cheltuielile după natura şi efectul lor economic.
Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate legal atrage
răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Normele juridice mai sus enumerate au caracter imperativ, fiind edictate în
scopul instituirii unei discipline riguroase în execuţia bugetară.
Situaţia economică şi socială poate cunoaşte evoluţii faţă de parametri avuţi în
vedere la momentul constituirii şi aprobării bugetului, care impun adaptarea
prevederilor acestuia la noile condiţii, deci modificarea destinaţiei iniţiale a creditelor
bugetare.
În practica execuţiei bugetare se cunosc următoarele mijloace de
modificare a destinaţiei creditelor bugetare:
a) Virările de credite bugetare
Un prim tip de modificare priveşte virările de credite bugetare între
subdiviziunile clasificaţiei bugetare. Astfel, virările de credite bugetare între celelalte
subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare, care nu contravin prezentului articol sau legii
bugetare anuale, sunt în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru
bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate, şi se pot efectua în limita a 10%
din prevederile capitolului bugetar la nivelul ordonatorului principal de credite, care
urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor.
Totodată, pe baza justificărilor corespunzătoare virările de credite de la un
capitol la alt capitol al clasificaţiei bugetare, precum şi între programe se pot efectua
în limita de 10% din prevederile capitolului bugetar, la nivelul ordonatorului principal
de credite şi, respectiv, de 5% din prevederile programului, care urmează a se
suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul
Ministerului Finanţelor Publice.
Virările de credite bugetare, în condiţiile de mai sus, se pot efectua începând
cu trimestrul al III-lea al anului bugetar. Aceste virări se efectuează dacă nu contravin
prezentului articol, legilor bugetare sau legilor de rectificare.

31
 De asemenea sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care
au fost majorate din fondurile de rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia
Guvernului.
Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi
necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii
clasificaţiei bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi
subdiviziunii clasificaţiei bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare.
Ordonatorii principali de credite transmit lunar Ministerului Finanţelor Publice,
în termen de 5 zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare
aprobate, potrivit instrucţiunilor aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.
b) Transferarea creditelor bugetare
În situaţiile în care, în timpul exerciţiului bugetar, pe baza dispoziţiilor legale,
au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un ordonator principal de credite la
altul sau în cadrul aceluiaşi ordonator principal de credite, Ministerul Finanţelor
Publice este autorizat să introducă modificările corespunzătoare în bugetele acestora
şi în structura bugetului de stat, fără afectarea echilibrului bugetar şi a Fondului de
rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului.
Aceste treceri determină, în mod normal, şi transferarea sumelor aprobate
pentru finanţarea respectivelor unităţi, obiective sau acţiuni. Transferarea sumelor
bugetare, justificată de trecerile legale ale unor unităţi, obiective şi acţiuni de la o
parte la alta a bugetului administraţiei centrale de stat, se poate efectua numai la
începutul trimestrului anului bugetar.
c) Suplimentarea creditelor bugetare
Pe parcursul execuţiei bugetului public pot apare nevoi publice stringente,
neavute în vedere la construcţia iniţială a bugetului: obiective noi importante,
calamităţi naturale.
În aceste condiţii este necesară suplimentarea creditelor bugetare, măsură
dispusă ca urmare a unei analize politico-administrative.
În acest scop, în bugetul de stat se înscriu: Fondul de rezervă bugetară, la
dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie, la dispoziţia Guvernului, care se
utilizează pe bază de hotărâri ale acestuia, în vederea finanţării, potrivit dispoziţiilor
legale, a acţiunilor sau sarcinilor nou intervenite în cursul anului în bugetul de stat şi
în bugetele locale, cu menţinerea echilibrului bugetar, respectiv pentru înlăturarea
efectelor unor calamităţi naturale.
În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin
legi rectificate, care se prezintă Parlamentului cel mai târziu până la 30 noiembrie.
d) Blocarea creditelor bugetare
Prin Legile bugetare anuale se pot bloca o parte din creditele bugetare
aprobate ordonatorilor principali de credite, în vederea menţinerii echilibrului bugetar
aprobat şi cheltuirii cu eficienţă şi eficacitate a fondurilor publice.
Cu ocazia controalelor efectuate, Curtea de Conturi poate cere blocarea
creditelor bugetare, iar Ministerul Finanţelor Publice poate bloca sau reduce,
utilizarea unor credite constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în
bugetele ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale.
Legea privind finanţele publice prevede: „Ordonatorii principali de credite pot
dispune retragerea creditelor bugetare deschise şi neutilizate din conturile proprii sau
ale instituţiilor subordonate numai în cazuri temeinic justificate, cu avizul Ministerului
Finanţelor Publice, anterior datei de 25 a fiecărei luni”.
Alocaţiile bugetare rămase nefolosite la sfârşitul primelor trei trimestre ale

32
anului bugetar reprezintă, în fapt, disponibile, care în cursul anului pot fi trecute fie la
fondurile de rezervă destinate unor cheltuieli noi, fie folosite pentru cheltuielile
trimestrului următor al aceluiaşi an, prin deblocare. Pentru unităţile finanţate de la
bugetul administraţiei centrale de stat, Ministerul Finanţelor Publice poate aproba
folosirea sumelor blocate în trimestrul următor, la cererea justificată a ordonatorilor
principali.
Potrivit prevederilor legale, se trec la Fondul de rezervă bugetară al bugetului
administraţiei centrale de stat următoarele:
a) disponibilităţile blocate din alocaţiile bugetare pentru retribuirea muncii,
inclusiv impozitul pe fondul de retribuire şi contribuţia pentru asigurările
sociale de stat;
b) disponibilităţile blocate de la sumele bugetare pentru care s-a solicitat şi nu
s-a primit, în termen de 45 de zile de la încheierea trimestrului, aprobarea
de folosire în perioada următoare;
c) disponibilităţile apărute în cursul anului, ca urmare a nerealizării unor
obiective sau acţiuni care au stat la baza aprobării fondurilor bugetare;
d) alte asemenea disponibilităţi prevăzute în mod expres prin acte normative.
e) Anularea creditelor bugetare
Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza lunar necesitatea
menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor
cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amînate, şi de a propune Ministerului
Finanţelor Publice anularea creditelor respective.
Pentru ultima lună a anului bugetar termenul limită pentru transmiterea propu-
nerilor ordonatorilor principali de credite, de anularea creditelor este 10 decembrie.
Cu creditele bugetare anulate la ordonatorii principali de credite, finanţaţi din
bugetul de stat, se majorează Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului
prevăzut în bugetul de stat.
Tot o situaţie de anulare este reglementată de legea finanţelor care prevede:
„Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept”.
Procedura realizării veniturilor bugetare
Realizarea veniturilor anuale ale bugetului de stat este supusă cerinţelor de
legalitate în primul rând în sensul de a se urmări încasarea numai a impozitelor,
taxelor şi a celorlalte venituri cuprinse în sinteza veniturilor anuale şi specificate în
lista impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri bugetare, sintezele şi listele de acest
fel făcând parte din documentaţia anexată fiecărei legi bugetare anuale. Această
realizare constituie premisa elementară a efectuării cheltuielilor programate pe
acelaşi exerciţiu bugetar şi deci este condiţia primordială a execuţiei conforme a
întregului buget anual de stat.
Astfel că, în realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere
următoarele:
- nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi
încasate, dacă nu au fost stabilite prin lege;
- lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora, se aprobă prin
legea bugetară anuală;
- inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu ori sub orice denumire, de
contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite de Parlament.
Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la
termenele stabilite a veniturilor bugetare. Prin urmare, în realizarea veniturilor
bugetare sunt necesare două condiţii: încasarea la termen şi în cuantumul prevăzut.
Reunirea cumulativă a celor două condiţii în realizarea veniturilor bugetare este

33
determinată pentru finanţarea obiectivelor şi a acţiunilor prevăzute la capitolul
cheltuieli bugetare.
Încasarea la termenele prevăzute a veniturilor bugetare este condiţionată de
corelarea termenelor de realizare a veniturilor prevăzute în bugetele de venituri şi
cheltuieli cu termenele de plată stabilite prin acte normative, pentru fiecare venit
bugetar în parte.
În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de acte şi
operaţiuni, şi anume:
1. Identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi stabilirea
obligaţiilor faţă de bugetul de stat. Aceasta se realizează prin unele metode,
adică:
a) calcularea obligaţiilor bugetare datorate chiar de către subiectele plătitoare
– metodă utilizată în cadrul veniturilor bugetare datorate de agenţii economici;
b) calcularea şi reţinerea obligaţiilor bugetare de către terţul plătitor, pentru
unele venituri datorate de persoane fizice: impozitele pe venituri datorate de
persoane fizice meseriaşi, pentru livrări de marfă, executări de lucrări şi prestări de
servicii, precum şi impozitul pe veniturile oamenilor de ştiinţă, litere, artă şi cultură,
care se calculează şi se reţin de către societăţile comerciale prin care şi-au valorificat
operele;
c) calcularea obligaţiilor bugetare, de către organele financiare locale, metodă
folosită pentru taxele şi impozitele datorate de către persoanele fizice.
2. Încasarea veniturilor bugetare realizate în urma plăţii de către
subiectele plătitoare a sumelor datorate bugetului de stat.
Încasarea veniturilor se face prin unităţile operative ale societăţilor bancare,
organele financiare locale, precum şi alte organe, instituţii ori persoane (casele
colectorilor speciali, casieriile comunale) împuternicite special în acest scop.
Casele colectorilor speciali sunt instituţii speciale, autorizate de Ministerul
Finanţelor Publice să facă încasări pentru bugetul administraţiei centrale de stat, pe
care le varsă periodic la Banca Naţională. Asemenea instituţii sunt: unităţile vamale,
unităţi ale Ministerului Afacerilor Externe şi ale Ministerului de Interne, pentru taxele
consulare, Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, pentru
încasarea taxelor arbitrare în litigiile soluţionate de acestea. Menţionăm că aceste
instituţii nu pot încasa alte venituri, decât cele pentru care au fost autorizate.
Persoanele fizice pot remite direct Băncii Naţionale sau prin mandat poştal
sumele datorate bugetului de stat. De asemenea, persoanele fizice, pe bază de
convenţie, pot deschide conturi curente personale la C.E.C., urmând ca unităţile să
vireze la bugetul de stat din disponibilul aflat în aceste conturi.
Cât priveşte mecanismul veniturilor bugetare, acesta este alcătuit din: metode
de încasare, forme de decontare, documentaţia folosită pentru realizarea veniturilor,
filiera parcursă de sumele înacasate, până ajung în contul bugetului de stat.
Încasarea veniturilor bugetului de stat se realizează prin:
a) Plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de către agenţii
economici, care vor dispune virarea, din contul lor de la bancă în contul bugetului de
stat, a sumelor ce reprezintă venituri datorate bugetului de stat. Potrivit metodei plăţii
directe, calcularea sumelor datorate se face de către însăşi unităţile plătitoare, ele
fiind, în acelaşi timp, responsabile pentru vărsarea sumelor la termen şi în cuantumul
prevăzut. Organele financiar-bancare au obligaţia de a verifica exactitatea calculelor
şi respectarea termenelor de vărsare.
b) Plata în numerar, utilizată în general de către persoanele fizice. Plăţile se
fac fie pe baza actelor emise de către organele financiare, fie pe baza unei declaraţii

34
date de cel care face plata. De asemenea, pentru veniturile realizate prin societăţile
comerciale, se aplică metoda reţinerii şi vărsării (stopajul la sursă). Potrivit acestei
metode, unităţile care fac plăţi către persoane fizice, sub diverse forme (plata
drepturilor de autor, a onorariilor de expertiză, a drepturilor cuvenite colaboratorilor
externi, plata colaborării la ziare, reviste, emisiuni radio şi televiziune etc.), au
obligaţia să calculeze impozitele legale, să le reţină şi să le vireze periodic în contul
bugetului de stat.
3. Urmărirea realizării veniturilor bugetare – a treia categorie de acte şi
operaţiuni necesare pentru realizarea veniturilor bugetului de stat – cuprinde o serie
de măsuri iniţiate de organele financiar-bancare, în vederea asigurării integrale şi la
termenele prevăzute a tuturor veniturilor bugetare. Urmărirea realizării veniturilor
bugetare se face atăt de organele care au dreptul de a le încasa, căt şi de organele
care nu încasează direct veniturile bugetare, adică Ministerul Finanţelor Publice şi
organele financiare locale, de pe lângă primării şi prefecturi.
În procesul încasării veniturilor bugetare pot să apară venituri încasate fără să
cunoască veriga bugetară căreia îi sunt destinate sau subdiviziunea clasificaţiei
bugetare în care trebuie înscrise. Aceste venituri se înregistrează provizoriu într-un
cont de venituri neclarificate, urmând ca, într-un anumit termen (de regulă până la o
lună), situaţia lor să fie clarificată şi să fie înregistrate în conturile bugetare
respective. În cazul în care nu se reuşeşte identificarea veniturilor în cauză, acestea
vor fi trecute în contul „încasări din diverse alte surse” ale bugetului de stat.
De asemenea, pot să apară sume încasate în plus, faţă de cele datorate legal
sau încasate fără temei legal. Aceste sume se pot compensa cu alte venituri,
datorate, sau care vor fi datorate în viitor de acelaşi plătitor, sau vor fi restituite.
În ceea ce priveşte încasarea veniturilor, se parcurg următoarele etape:
- aşezarea;
- lichidarea;
- emiterea titlului de percepere;
- perceperea propriu-zisă a venitului bugetar.
În prima etapă, aşezarea, se procedează la stabilirea obiectului impozabil (se
constată existenţa şi se evaluează materia impozabilă).
În a doua etapă, lichidarea, se stabileşte cuantumul impozitului datorat de
persoana fizică sau juridică în funcţie de materia impozabilă şi cotele legale de
impunere.
În cea de-a treia etapă are loc emiterea titlului de percepere, adică a
dispoziţiei în baza căreia este autorizată perceperea impozitului sau taxei în contul
bugetului de stat. Pentru persoanele fizice emiterea titlului de percepere mai poartă
denumirea şi de „deschidere de rol”.
Aceasta presupune, de fapt, înscrierea într-un registru, la o partidă separată, a
datoriei pe care o are persoana fizică pentru perioada dată. Dispoziţia respectivă
constituie temeiul legal pentru urmărirea pe căi obişnuite sau pe căi excepţionale
(urmărirea silită) a veniturilor bugetare.
În cea de-a patra etapă, perceperea propriu-zisă a venitului bugetar, are loc
încasarea impozitului sau a taxei în cuantumul şi la termenul stabilit. În această
etapă este inclusă şi urmărirea silită care intervine atunci când contribuabilii nu-şi
achită obligaţiile băneşti pe care le au faţă de bugetul statului.
Din practica financiar- bugetară a diferitelor state se constată că primele trei
etape sunt în sarcina organelor specializate ale Ministerului Finanţelor Publice, iar
ultima este în competenţa serviciului trezoreriei care încasează impozitele şi taxele,
de regulă, prin intermediul unor agenţi fiscali.

35
Procedura efectuării cheltuielilor bugetare
„Suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot
ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate
în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale,
respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni”,
poartă denumirea de credit bugetar. Acestea sunt limite maxime care nu pot fi
depăşite, iar modificarea lor se poate face numai în condiţiile legii.
Prin legea bugetară anuală se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile
fiecărui exerciţiu bugetar, în structura stabilită prin lege, având o destinaţie precisă şi
fiind repartizate pe titulari. Aşa cum s-a arătat, aceste credite bugetare se
repartizează pe trimestre şi nu pot fi depăşite.
Creditul bugetar nu trebuie confundat cu noţiunea de credit bancar. Trebuie
avut în vedere că creditul bugetar nu este rambursabil, pe când creditul bancar este
totdeauna ramursabil. Este adevărat că şi creditul bugetar se eliberează în condiţiile
prescrise strict de Legea privind finanţele publice, dar prin aceasta nu-şi schimbă
natura sa de credit nerambursabil.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat sunt puse la dispoziţia
conducătorilor ministerelor şi celorlalte instituţii publice beneficiare.
Denumirea de „credit bugetar” este rezultatul unei convenţii terminologice,
fiind atribuită unui instrument financiar utilizat în efectuarea cheltuielilor bugetare şi
deosebindu-se esenţial de noţiunea de împrumut. În timp ce împrumuturile sunt
relaţii contractuale prin care o persoană dă alteia o sumă de bani sau bunuri cu
condiţia restituirii şi a plăţii, eventual a unei dobânzi, creditele bugetare sunt drepturi
băneşti ale beneficiarului bugetului public, nerambursabile.
Baza legală a cheltuielilor din bugetul statului cuprinde şi alte determinări,
după cum urmează.
Angajarea, contractarea de lucrări, bunuri şi servicii, precum şi efectuarea de
cheltuieli de către ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor
legale şi în limita creditelor bugetare aprobate, pe baza clasificaţiei bugetare.
Creditele bugetare au caracter nerambursabil şi nu sunt purtătoare de
dobândă. Scopul lor este finanţarea bugetară definitivă şi cu titlu gratuit, deci fără
echivalent.
Un principiu de bază în execuţia cheltuielilor bugetare este obligativitatea
respectării destinaţiei cheltuielilor aprobate prin legea bugetară. Schimbarea nelegală
a acestora este calificată de legea penală drept infracţiune de deturnare de fonduri.
Creditele bugetare aprobate prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate într-
un alt exerciţiu bugetar. „Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt
anulate de drept”.
Procedura execuţiei cheltuielilor bugetare începe cu deschiderea creditelor
bugetare. După deschiderea de credite bugetare, ordonatorii principali procedează la
repartizarea creditelor bugetare în baza „dispoziţiei bugetare” atât pentru cheltuielile
proprii cât şi pentru instituţiile din subordine, adică ordonatorii secundari şi terţiari.
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare parcurg următoarele
faze:
- angajament;
- lichidare;
- ordonanţare;
- plată.
Prin angajarea cheltuielilor se înţelege „faza în procesul execuţiei bugetare ,
prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în

36
urma îndeplinirii condiţiilor stipulate într-un angajament legal pentru livrarea de
bunuri, executarea de lucrări , prestarea de servicii şi onorarea obligaţiilor de plată
rezultate în baza legilor, hotărârilor de Guvern, acordurilor, hotărârilor judecătoreşti,
în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală” (art.2 pct.3²).
Instrumentele juridice în care sunt materializate asemenea obligaţii sunt
angajamentele bugetare sau angajamentele legale. Legea defineşte angajamentul
bugetar ca fiind „actul administrativ prin care se rezervă creditul bugetar în vederea
stingerii obligaţiei de plată ce rezultă din executarea angajamentului legal” (art.2
pct.2). Creditul bugetar reprezintă „suma aprobată prin buget, reprezentând limita
maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru
angajamentele legale contractate în cursul exercitiului bugetar şi/sau din exerciţii
anterioare”(art.2 pct.16)
La rândul său, angajamentul legal este definit de lega ca fiind „actul juridic
prin care se creează, în cazul actelor administrative sau contractelor, ori se constată
în cazul legilor, hotărârilor de Guvern, acordurilor, hotărârilor judecătoreşti, obligaţia
de plată pe seama fondurilor publice”(art.2 pct.3). Creditul de angajament reprezintă
„limita maximă în cadrul căreia pot fi încheiate angajamente legale în timpul anului
bugetar”(art.2 pct.15).
Atribuţii în ceea ce priveşte angajarea cheltuielilor bugetare au conducătorii
diferitelor structuri ale instituţiilor publice (miniştrii, secretari de stat, directori generali,
directori etc.), care pot delega integral sau parţial competenţele unor persoane din
subordine, cărora li se stabileşte în mod precis cadrul acţiunilor asupra cărora pot
decide. Prin conţinutul şi consecinţele sale, angajarea reprezintă faza cea mai
importantă a execuţiei cheltuielilor bugetare, de care depinde încadrarea în limitele
aprobate prin buget .
Lichidarea cheltuielilor reprezintă „fază în procesul execuţiei bugetare în care
ordonatorul de credite verifică existenţa dreptului creditorului, determină sau verifică
realitatea şi cuantumul obligaţiei de plată şi verifică condiţiile de exigibilitate ale
obligaţiei de plată pe baza documentelor justificative” (art.2 pct.33).
Ordonanţarea cheltuielilor este „fază în procesul execuţiei bugetare prin care
ordonatorul de credite dă dispoziţie conducătorului compartimentului financiar-
contabil să efectueze plata cheltuielilor care au parcurs faza de lichidare”(art.2 pt.34)
Plata cheltuielilor este „fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul
final prin care instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi”(art.2 pct.35).
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor
care au calitatea de ordonator de credite, de atribuţiile persoanelor care au calitatea
de contabil.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor
compartimentelor de specialitate, ale instituţiei publice.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil,
în limita fondurilor disponibile. Conducătorul compartimentului financiar-contabil este
„persoana care ocupă funcţia de conducere a compartimentului financiar-contabil ,
precum şi altă persoană împuternicită să îndeplinescă această funcţie, cu studii
economice superioare şi care răspunde, împreună cu personalul din subordine, de
înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor patrimoniale de natura activelor,
datoriilor, capitalurilor proprii, a veniturilor şi cheltuielilor în baze contabile de numerar
şi de angajament, de plata cheltuielilor, de întocmirea situaţiilor financiare şi de
elaborarea şi fundamentarea proiectului bugetului instituţiei, după caz” (art. 2 pct.39).
Instrumentele de plată trebuie să fie însoţite la ordonatorul de credite de

37
ordonanţarea la plată (art.52 alin.(5)), la care se anexează documentele ce trebuie
să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor şi executarea serviciilor şi
altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate.
Instrumentele de plată se semnează de contabil şi şeful compartimentului
financiar-contabil.
Efectuarea plăţilor se face în limita creditelor bugetare aprobate şi numai pe
bază de acte justificative întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, după ce
acestea au fost lichidate şi ordonanţate (art.52 alin. (6)).
În anumite împrejurări, prin lege i se permite Guvernului ca, prin hotărâre, să
stabilească acţiuni şi categorii de cheltuieli pentru care se pot efectua plăţi în avans
de până la 30% din fondurile publice. Guvernul trebuie să precizeze, în astfel de
situaţii, criteriile, procedurile şi limitele ce se vor folosi în acest scop(art. 52 alin.(8)).
Sumele ce reprezintă plăţi în avans vor fi recuperate de instituţia publică ce a
acordat avansurile, în situaţia în care acestea nu se justifică prin bunuri livrate, lucrări
executate şi servicii prestate până la sfârşitul anului, în condiţiile prevderilor
contractuale. Aceste sume se restituie bugetelor din care au fost avansate.
Recuperarea sumelor se poate face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de
întârziere, pentru perioada de când s-au acordat şi până s-au recuperat.
Execuţia de casă a bugetului public
Execuţia bugetului public, în etapele sale, - încasarea propriu-zisă a
veniturilor, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăţilor din buget în contul
cheltuielilor, mobilizarea resurselor financiare pentru finanţarea deficitului bugetar -
se realizează printr-o multitudine de operaţiuni derulate printr-un sistem de conturi
bancare, care poartă numele de execuţie de casă a bugetului public . Potrivit Legii
finanţelor publice, execuţia de casă a bugetului este un „complex de operaţiuni care
se referă la încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare” (art. 2 pct.25).
Până în anul 1990, execuţia de casă a bugetului de stat se efectua prin Banca
Naţională a României, care avea stabilite prin lege următoarele atribuţii:
- încasarea veniturilor bugetare şi evidenţierea acestora pe capitole,
subcapitole, plătitori, efectuarea plăţilor de casă, pe capitole de cheltuieli, pe
ministere şi instituţii subordonate;
- exercitarea controlului asupra eliberării fondurilor de la bugetul de stat în
numerar şi în cont către instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor aprobate, în
limita creditelor bugetare deschise pe destinaţii de Ministerul Finanţelor Publice;
- păstrarea conturilor de disponibilităţi ale bugetelor locale, ale instituţiilor
publice, ale agenţilor economici ce au conturi deschise la trezorerie;
- transmiterea informaţiilor către Ministerul Finanţelor Publice privind execuţia
bugetară.
În anul 1992 a fost înfiinţată Trezoreria statului care, prin sistemul trezoreriilor
locale, a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public.
Argumentele favorabile înfiinţării Trezoreriei finanţelor publice sunt:
- desfăşurarea execuţiei bugetare prin mai multe bănci crează dificultăţi în
ceea ce preveşte controlul asupra operaţiilor, complică fluxurile monetare şi
prelungeşte termenele de raportare a datelor de execuţie, influenţând negativ
urmărirea execuţiei şi a echilibrului bugetar;
- în contextul prezentat, de ample modificări şi de credinţa rezolvării
problemelor noi apărute, s-a elaborat cadrul legislativ pentru exercitarea de către
Ministerul Finanţelor Publice a atribuţiilor ce-i revin în domeniul finanţelor publice prin
crearea unui sistem propriu pentru urmărirea execuţiei bugetare, cu ajutorul căruia
să coordoneze problemele politcii financiare de care răspunde;

38
 În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.78/1992, Ministerul
Finanţelor Publice a fost autorizat să înfiinţeze „trezoreria centrală a finanţelor
publice, precum şi trezorerii în cadrul direcţilor generale ale finanţelor publice,
administraţiilor financiare, circumscripţiilor fiscale orăşeneşti şi percepţiilor
rurale”(art.1 din HG 78/1992). Această măsură a reprezentat una din coordonatele
reformei sistemului financiar în România.
Prin trezoreria proprie statul îşi mobilizează, direct sau indirect, disponibilităţile
de fonduri, asigurând, totodată, exercitarea în bune condiţii a atribuţiilor Ministerului
Finanţelor Publice şi ale unităţilor sale teritoriale. De asemenea, prin intermediul
trezoreriei finanţelor publice se asigură utilizarea eficientă a resurselor statului de
către instituţiile publice, respectarea destinaţiei fondurilor aprobate prin legea
bugetară, precum şi întărirea răspunderii ordonatorilor de credite în gestionarea
banilor publici.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.146/2002 privind formarea şi
utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului , trezoreria statului este „un
sistem unitar şi integrat prin care statul asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi
plăţi privind fonduri publice, inclusiv cele privind datoria publică, şi a altor operaţiuni
ale statului, în condiţii de siguranţă şi în concordanţă cu dispoziţiile legale în
vigoare”(art.1 lit.a)).
Prin activitatea desfăşurată în cadrul trezoreriei statului se asigură
concentrarea tuturor fluxurilor finanţelor publice într-un anumit sistem de organizare,
sistem aflat în structura Ministerului Finanţelor Publice.
Trezoreria îndeplineşte două funcţii de bază: funcţia de casier public şi funcţia
de bancă a statului (de bancher).
a) În calitatea de casier, trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor
deschise pentru bugetul de stat:
- toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi de plăţi de la buget;
- controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget;
- gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin asigurarea lichidităţilor necesare
prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi, ş.a.
b) În calitate de bancher:
- organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, realizând astfel
gestiunea disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în
politica de lichidităţi a bugetului;
- gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget
pentru finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice,
operaţiunile de refinanţare a acesteia;
- operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la
acordarea de împrumuturi unor instituţii guvernamentale.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.146/2002 enumeră exemplificativ, în
art.2, operaţiunile de încasări şi plăţi privind fonduri publice care se derulează prin
trezoreria statului, încadrându-se aici:
- veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului;
- veniturile şi cheltuielile bugetelor instituţiilor publice;
- alte venituri şi cheltuieli privind foduri publice reglementate prin dispoziţii
legale, fiind incluse în această categorie drepturile de încasat şi obligaţiile de plată
ale statului, la baza cărora stau acorduri şi convenţii guvernamentale şi comerciale.
Efectuarea operaţiunilor financiare prin trezoreria statului, în condiţii de
siguranţă, în condiţiile legii, şi păstrarea integrităţii disponibilităţiilor băneşti, sunt

39
garantate de către stat (art.2 alin. 2 din OUG nr.34/2002).
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel
central, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale
ale acestuia, în cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi unităţiilor
subordonate.
Potrivit art.60 alin. (1) al Legii finanţelor publice: „Execuţia de casă a bugetelor
ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor
metodologice emise de Ministerul Finaţelor Publice, care asigură:
a) încasarea veniturilor bugetare;
b) efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice,
în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
c) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi
externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a
celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor,
spezelor şi altor costuri aferente;
d) efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei
centrale şi locale”.
Tot prin trezoreria statului se pot efectua şi următoarele operaţiuni (art.60
alin.2):
„a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile
sau contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri
guvernamentale şi de la organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit
bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului potrivit
destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în sectoarele publice
şi economice după caz;
b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul
general al trezoreriei statului prin Banca Naţională a României;
c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege”.

ÎNCHEIEREA ȘI CONTROLUL EXECUȚIEI BUGETULUI DE STAT

Procedura încheierii execuţiei bugetare

Încheierea exerciţiului bugetar anual implică anumite acte şi operaţiuni după
care se procedează la elaborarea şi aprobarea contului anual de execuţie a bugetului
statului.
În ultimul trimestru al exerciţiului bugetar, în vederea încheierii exerciţiului este
necesară urmărirea recuperării veniturilor bugetare restante şi efectuarea cheltuielilor
în raport cu evoluţia reală a trebuinţelor de fonduri băneşti ale fiecărui organ sau
instituţie publică, procedându-se, dacă este cazul, la anularea creditelor bugetare
constatate ca fără justificare.
Concomitent cu realizarea tuturor veniturilor bugetare şi cu efectuarea
cheltuielilor necesare, încheierea exerciţiului bugetar anual implică completarea
inventarelor referitoare la bunuri, completarea evidenţei contabile cu toate
înregistrările contabile aferente anului respectiv, ca şi verificarea conţinutului şi
conformităţii soldurilor conturilor contabile.
După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea dărilor
de seamă contabile privind execuţia bugetelor ministerelor, ale celorlalte organe de
stat, precum şi ale organelor şi instituţiilor subordonate acestora. Acestea, împreună
cu contul privind execuţia de casă a bugetului statului întocmit de trezorerie, se

40
centralizează la Ministerul Finanţelor Publice în vederea elaborării contului general
de execuţie a bugetului statului.
Principii ale încheierii execuţiei bugetare
Conform Legii finanţelor publice, încheierea execuţiei bugetare este guvernată
de anumite principii, enumerate de art.61, principii ce decurg din principiul anualităţii
execuţiei bugetare. Amintim că, potrivit acestuia din urmă, prevederile legilor
bugetare anuale şi a celor de rectificare acţionează numai pentru anul bugetar
respectiv. Articolul 61 reiterează acest principiu în alin. (7): „ Prevederile legilor
bugetare anuale şi ale celor de rectificare acţionează numai pentru anul bugetar
respectiv”. Execuţia bugetară se încheie, astfel, la data de 31 decembrie a fiecărui
an(art.61 alin.(1)). Pe cale de consecinţă, „orice venit neîncasat şi orice cheltuială
angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la
31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul
următor”(art.61. alin.(2)). În ce priveşte creditele de angajament pentru care nu au
fost încheiate angajamente legale şi creditele bugetare neutilizate la sfârşitul anului
bugetar, acestea sunt anulate de drept (art.61 alin.(3)).
Nu puteau lipsi reglementările privind situaţia specială a unor fonduri. Astfel,
disponibilităţile din unele fonduri fondurile externe nerambursabile şi cele din
fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene,
rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor de implementare, se
raportează în anul următor (art.61 alin.(4)). Ele vor fi utilizate în condiţiile prevederilor
legale şi potrivit acordurilor încheiate cu partenerii externi.
În ce priveşte excedentele rezultate din execuţia bugetului asigurărilor sociale
de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat,
sub forma transferurilor consolidabile, acestea se regularizează la sfârşitul
exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite (art.61 alin. (6)).
În concluzie:
a) veniturile corespunzătoare anului bugetar, neîncasate până la data de 31
decembrie vor fi încasate în contul bugetului din anul următor, evidenţiindu-se în
rezultatele acestuia;
b) orice cheltuială prevăzută, dar neefectuată, se va putea plăti numai în
contul bugetului noului an, numai în situaţia în care acel buget va conţine prevederi
în acest sens.
Evidenţa execuţiei bugetului public şi încheierea exerciţiului bugetar
anual
Pe întreg parcursul execuţiei bugetare, Guvernul este cel care realizează
examinări periodice ale acesteia, având, astfel, posibilitatea şi chiar obligaţia stabilirii
unor măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz (art.
18 alin.(2) lit.c)). Un rol important în monitorizarea execuţiei bugetare îl are Ministerul
Finanţelor Publice care, atât în cursul anului, cât şi cu ocazia încheierii execuţiei
bugetare, solicită, în acest scop, ordonatorilor principali de credite „rapoarte de audit
intern prevăzute în actele normative în vigoare, precum şi alte rapoarte periodice
privind utilizarea fondurilor publice, care se publică pe site-ul ordonatorilor principali
de credite” (art.55).
Ordonatorii principali de credite au, potrivit art.56 alin.(2) din Legea finanţelor
publice, obligaţia de a întocmi rapoarte anuale de performanţă, pe care le anexează
la situaţiile financiare anuale. Aceste rapoarte trebuie să cuprindă, pentru fiecare
program în parte, obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi
costurile asociate”.

41
 Pe baza situaţiilor financiare întocmite şi prezentate de ordonatorii principali
de credite, dar şi a altor documente ce cuprind informaţii de natură financiară, cum ar
fi conturile privind execuţia de casă a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, întocmite şi prezentate de organele
care, potrivit legii, au această sarcină, verificate şi analizate în prealabil, Ministerul
Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi,
respectiv, contul de execuţie a bugetelor asigurărilor sociale de stat, care au ca
anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă
Guvernului (art. 56 alin.(1)). Aceste conturi se întocmesc în structura bugetelor
aprobate, având ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor
principali de credite, inclusiv anexele acestora (art.56 alin.(3)).
Structura conturilor anuale de execuţie a bugetului, aşa cum este aceasta
prevăzută de lege, în art. 57, este aceeaşi pentru bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor de credite,
inclusiv anexele acestora, şi cuprinde:
a) la venituri:
- prevederile bugetare iniţiale;
- prevederile bugetare definitive:
- încasările realizate.
b) la cheltuieli:
- creditele de angajament iniţiale;
- creditele de angajament definitive;
- creditele bugetare iniţiale;
- creditele bugetare definitive;
- plăţile efectuate.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie sunt analizate de Guvern, care
le prezintă apoi spre adoptare Parlamentului până la data de 1 iulie a anului următor
celui de execuţie.
Anterior adoptării acestora prin lege, contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de
sunt verificate de către Curtea de Conturi.
Prin aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului statului,
Parlamentul îşi exercită dreptul de control asupra modului în care a fost executat
bugetul de stat în fiecare exerciţiu bugetar şi ajunge să cunoască exact situaţia
financiară a statului, rezultatele şi perspectivele ei.
În funcţie de situaţia financiară finală de la încheierea exerciţiului bugetar,
respectiv în funcţie de excedentul ori deficitul bugetar înregistrat, care se stabilesc
„ca diferenţă între veniturile încasate şi plăţile efectuate până la încheierea
exerciţiului bugetar”(art.59 alin.(1)), se întreprind anumite măsuri.
Astfel, potrivit art. 59 alin.(2) din Legea finanţelor publice, „cu excedentele
definitive rezultate după încheierea exerciţiului bugetar şi cu alte surse prevăzute de
lege se diminuează deficitele din anii precedenţi, şi, după caz, datoria publică
guvernamentală”. Situaţia deficitului bugetului de stat este reglementată prin art.59
alin.(3), care prevede că acesta „se finanţează temporar din disponibilităţile contului
curent general al trezoreriei statului şi definitiv prin împrumuturi de stat”.

42
 Pentru cunoaşterea de către Parlament a situaţiei financiare a statului, în
situaţiile în care s-a recurs la împrumuturi interne sau externe, Ministerul Finanţelor
este obligat, la sfârşitul exerciţiului financiar, să întocmească şi şă depună la
Parlament contul general al datoriei publice, ca anexă la contul general de execuţie a
bugetului statului (art. 58 alin.(1)).
Potrivit art. 58 alin.(2) din Legea finanţelor publice, Contul general al datoriei
publice a statului cuprinde Contul general al datoriei publice guvernamentale şi
Contul general al datoriei publice locale.
Controlul execuţiei bugetare
După primirea contului privind execuţia bugetară, Parlamentul transmite
documentul instituţiei supreme de control al finanţelor publice care, în cele mai multe
ţări, ca şi în ţara noastră, poartă denumirea de Curte de Conturi. Aceasta este o
instituţie publică exterioară Guvernului, care funcţionează în mod autonom, pe lângă
forul legislativ, după legea proprie de organizare, respectiv Legea nr.94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi .
Potrivit art.26 din Legea nr.94/1992, Curtea de Conturi este cea care
efectuează auditul financiar asupra conturilor generale de execuţie ale majorităţii
bugetelor cuprinse în sistemul bugetar, aşa cum este acesta definit de art.2 pct.38
din Legea finanţelor publice.
Curtea de Conturi are competenţă exclusivă în ce priveşte controlul execuţiei
bugetelor Camerei Deputaţilor, Senatului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului,
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii de Constituţionale, Consiliului legislativ şi
Avocatului Poporului (art. 25 alin.(1)). În ce priveşte controlul execuţiei bugetului
Curţii de Conturi, acesta se exercită de o comisie constituită în acest scop de cele
două Camere ale Parlamentului (art.25 alin.(2)).
Legea pune la dispoziţia Curţii de Conturi un termen de 6 luni de la primirea
conturilor prevăzute de art.26 de la organele competente să le întocmească şi
obligate să i le transmită pentru a elabora un Raport public anual pe care îl
înaintează Parlamentului.
Raportul public anual cuprinde, potrivit art.39 din lege, observaţiile Curţii de
Conturi asupra conturilor de execuţie a bugetelor supuse controlului său. Potrivit art.
339 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţiilor specifice Curţii
de Conturi precum şi valorificare actelor rezultate din aceste activităţi , în rapoartele
de audit financiar ce se întocmesc în urma auditării conturilor anuale de execuţie
bugetară trebuie să se precizeze „constatările, concluziile şi recomandările cu privire
la obiectivul general avut în acţiunea de audit financiar, respectiv acela de a obţine o
asigurare rezonabilă asupra faptului că:
a) situaţiile financiare auditate nu conţin denaturări semnificative ca
urmare a unor abateri sau erori, permiţând, astfel, să se exprime o opinie cu privire la
măsura în care acestea sunt întocmite de entitate în conformitate cu cadrul de
raportare financiară aplicabil în România, respectă principiile legalităţii şi regularităţii
şi oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţei financiare şi a celorlalte
informaţii referitoare la activitatea desfăşurată de entitatea respectivă;
b) modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi
unităţilor administrativ teritoriale, precum şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli
al entităţii verificate sunt în concordanţă cu scopul, obiectivele şi atribuţiile prevăzute
în actele normative prin care a fost înfiinţată entitatea verificată şi respectă principiile
legalităţii, regularităţii economicităţii, eficienţei şi eficacităţii”.
Tot Curţii de Conturi îi revine şi responsabilitatea realizării unui audit de
performanţă privind utilizarea resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public

43
(art.28 alin.(1)), fie la finalul, fie pe parcursul desfăşurării proiectelor, programelor,
proceselor sau activităţilor (art.28 alin.(3)).
Legea defineşte auditul performanţei ca fiind „evaluarea independentă a
modului în care o entitate, un program, o activitate sau o operaţiune funcţionează din
punctele de vedere ale eficienţei, economicităţii şi eficacităţii” (art.2 lit.d)).
Aprobarea execuţiei bugetare
Pe baza raportului privind contul de execuţie bugetară, elaborat de instituţia
specializată de control al finanţelor publice, Parlamentul declanşează procedura de
dezbatere şi aprobare a acestuia. Mai întâi are loc analiza raportului în comisiile
permanente reunite de buget-finanţe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în
plenul Parlamentului proiectul de Lege privind aprobarea contului de execuţie
bugetară. Cu această ocazie se prezintă de către Executiv sinteza evoluţiilor
economico-financiare din anul la care se referă execuţia bugetară şi factorii care
au influenţat evoluţia acesteia. Apoi, are loc exprimarea punctelor de vedere ale
formaţiunilor politice reprezentate în forul legislativ, prilej cu care se fac aprecieri
privind calitatea gestiunii bugetare comparativ cu prevederile bugetului aprobat.
Totodată, se pot avansa propuneri privind modificarea unor legi în vederea creşterii
eficienţei utilizării banilor publici. În continuare, se trece la discutarea pe articole a
proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie bugetară, în conţinutul său ;
pe lângă articolele privind aprobarea contului respectiv, putându-se introduce
prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea de Conturi a
anumitor aspecte ale execuţiei bugetare şi la raportarea către Parlament a
constatărilor rezultate şi a măsurilor legale aplicate.
Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de
execuţie bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.
Este important de precizat faptul că durata în timp a întregului proces
bugetar prezintă unele deosebiri, de la o ţară la alta. Totuşi, în general, luând în
calcul intervalul de timp consumat de la primele faze ale elaborării proiectului de
buget şi până la adoptarea proiectului legii privind aprobarea contului de execuţie
bugetară, putem afirma că procesul referitor la bugetul unui an calendaristic
durează, cu aproximaţie, între 2 ani şi jumătate şi 3 ani şi jumătate.

44