Despre principiul subsidiarităţii

Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării

federative.
Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve
a fost cea a împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii
supranaţionale). Fiecărui nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le
poate îndeplini ţinând cont de două exigenţe:
- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile sociale
să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât şi
cel general;
- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea
solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar acolo
unde poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.
Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai
dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază
fundamente etice provenind din filozofia politică 1. Orice om este de la naştere şi prin
natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să
rămână subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o
exercită fiecare individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când
trasează o linie de demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală,
când la fiecare nivel ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare
eficienţă; principiul este plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta
timp cât nu se impune transferul la eşalonul superior.
Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea
deciziilor între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile
locale şi Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg
de acţiune acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui
“bine comun” european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai
importante decât cele ale naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează
se sprijină în Europa în primul rând pe certitudinea unei identităţi culturale comune
mai importantă decât interesele naţionale conflictuale. Naţiunile europene au
acceptat să participe la constituirea unei structuri supranaţionale pentru a-şi putea
rezolva probleme imposibil de rezolvat separat; conştiinţa şi sentimentul apartenenţei
la un spaţiu comun de valori a constituit însă premisa esenţială a construcţiei
europene.
În dreptul european, principiul subsidiarităţii, preluat din doctrina catolică, a
fost folosit pentru prima dată în Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile
Înaltei Autorităţi - ca prim organism cu funcţii supranaţionale din istoria construcţiei
europene. Transferurile de competenţe au fost însă minime. Ulterior, obiectivele
propuse prin tratatul CEE - raportate la condiţiile concrete în care s-au integrat ţările
participante - au determinat transferuri tot mai numeroase spre instituţiile
1
Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.
comunitare. În prezent, o serie întreagă de aspecte ale politicii agricole, ale politicii
transporturilor, ale politicii comerciale sau ale concurenţei ţin de competenţa
exclusivă a Comisiei. Cu toate acestea, asocierea principiului subsidiarităţii la ideea
federală - pe care europenii au refuzat-o mult timp şi de care mulţi încă nu sunt
convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru Europa de mâine - a făcut ca
subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la Maastricht. În art. 3B se
stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite
şi a obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de
competenţa sa exclusivă, comunitatea nu intervine, conform principiului
subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o
măsură suficientă de către statele membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel
comunitar.”
Principiul subsidiarităţii a fost şi este în continuare un principiu supus
controverselor, fapt care a determinat formularea unor precizări din partea
organismelor comunitare. Astfel, Comunicarea din 17 octombrie 1992 a Comisiei se
circumscrie ideii că principiul respectiv nu determină competenţele, ci acest lucru îl
face numai Tratatul. Conform art.3 B, principiul nu se aplică domeniilor care aparţin
competenţei exclusive a Comunităţii, dar nu sunt definite explicit aceste domenii,
ceea ce determină Comisia să facă această definire cu privire la obligaţia Comunităţii
de a acţiona şi la sesizarea statelor de a interveni unilateral. Existenţa unei
competenţe exclusive nu implică faptul că măsurile relative la obiectivul urmărit sunt
de resortul exclusiv al Comunităţii, dar statele membre sunt ţinute să respecte
primatul dreptului comunitar.
În domeniul competenţelor partajate sau rezervate, care nu sunt nici ele
definite explicit, se apreciază ca principiul are două dimensiuni:
- necesitatea intervenţiei, care se apreciază pornind de la o comparare a
mijloacelor şi instrumentelor de care dispun Comunitatea şi statele membre,
lucru care permite să se evalueze eficacitatea lor relativă;
- la eficacitatea egală, Comunitatea trebuie să reţină modul de intervenţie care
lasă mai multă libertate statelor, persoanelor fizice şi întreprinderilor.
Aşadar, principiul subsidiarităţii presupune următoarele două aspecte:
a) Uniunea sau Comunităţile sunt competente să acţioneze în domeniile şi în
măsura obiectivelor care le sunt încredinţate în mod expres şi evident, fiind
vorba de o competenţă exclusivă, ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil,
fără alternativă. În fapt, sub acest aspect nici nu poate fi în discuţie aplicarea
principiului subsidiarităţii (de exemplu, în domeniile politicilor agricole, a
transporturilor, a concurenţei sau în domeniul politicii comerciale comune).
b) Dacă sunt în cauză competenţele concurente, adică în domeniile care nu
aparţin competenţelor exclusive, ale Uniunii sau Comunităţilor, precum în
domeniile politicii sociale, sănătăţii, protecţiei consumatorilor sau a mediului,
iar statele membre nu pot datorită, dimensiunilor şi efectelor acţiunii
respective, să realizeze obiectivele propuse, atunci Uniunea sau Comunităţile
vor interveni în măsura în care aceste obiective pot sa fie mai bine realizate la
nivel comunitar decât la nivelul statelor membre considerate separat.
Din analiza acestor două aspecte s-ar putea deduce că, în prima situaţie,
intervenţia comunitară este obiectivă şi legal-obligatorie, în cea de-a doua, ea este

2
numai o intervenţie din raţiuni de necesitate, care va putea satisface obiectivele
comunitare, dar fară a fi discreţionară, urmând sa fie circumscrisă cadrului strict
necesar acestor obiective. Curtea de Justiţie a subliniat, în această privinţă, că
principiul, chiar când este interpretat larg cu efectul că intervenţia autorităţior
comunitare în unele domenii precum organizarea activităţilor sportive trebuie sã fie
limitată la ceea ce este strict necesar, nu poate să ducă la situaţia în care libertatea
asociaţiilor private de a adopta reguli sportive să restrângă exerciţiul drepturilor
conferite persoanelor prin Tratat.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii este asumat de legislator, care
deţine o largă putere de apreciere în privinţa aplicării lui, iar în caz de contestare în
legătură cu punerea sa în aplicare se apreciază că se va putea sesiza Curtea de
justiţie.
Consiliul European de la Edinburg, din 11-12 decembrie 1992, a formulat o
serie de concluzii, într-o abordare globală a principiului subsidiarităţii. Aplicarea
principiului are în vedere respectarea identităţii naţionale şi păstrarea competenţelor
naţionale, permiţând, totodată, luarea în considerare a cetăţenilor într-un mod mai
efectiv în procesul decizional.
De asemenea s-a mai susţinut că art. 3B evidenţiază trei elemente principale
legate de limita în acţiunea comunitară, de obligativitatea de a acţiona şi de natura şi
intensitatea acţiunii comunitare.
Relativ la primul element – limita în acţiunea comunitară – se apreciază că,
potrivit art. 3 B, alin 1, Comunitatea nu este în măsură să acţioneze decât dacă
acţiunea respectivă se înscrie în limitele competenţelor încredinţate de tratat şi dacă
ea are ca obiect realizarea unuia sau mai multora dintre obiectivele sale, competenţa
naţională fiind regula, în timp ce competenţa comunitară este excepţia.
Al doilea element, legat de obligativitatea acţiuni comunitare –art. 3 B, alin.
2, nu poate să fie pus în discuţie în cadrul competenţelor exclusive ale Comunităţii.
În schimb Comunitatea nu este obligată sa intervină cât timp nu are competenţe
exclusive decât dacă acţiunea ei este justificată sub criteriul subsidiarităţii cu cele
două condiţii ale sale: 1) obiectul nu poate să fie realizat de o manieră suficientă
printr-o acţiune a statelor membre considerate separat şi 2) el poate să fie realizat
mai bine la nivel comunitar. Pentru a verifica dacă aceste condiţii sunt satisfăcute,
Consiliul va trebui să se asigure în legătură cu transnaţionalitatea problemei şi cu
faptul că absenţa acţiunii comunitare ar fi contrară exigenţelor Tratatului şi, în
schimb, o acţiune comunitară ar prezenta avantaje evidente ţinându-se seamă de
dimensiunea ori întinderea sa, în comparaţie cu o acţiune întreprinsă de statele
membre.
În privinţa celui de-al treilea element – natura şi intensitatea acţiunii
comunitare – art. 3 B, alin. 3, s-a observat că această problemă se ridică pentru orice
acţiune comunitară, indiferent că este sau nu de domeniul competenţei exclusive a
Comunităţii. Mijloacele destinate acţiunii trebuie să fie proporţionale cu obiectivul
urmărit. Măsurile comunitare trebuie să lase o marjă de decizie cât de largă posibil la
nivel naţional, ca şi pentru posibiliatea statelor de a lua măsuri viabile la acest nivel
nu numai în domeniile pe care Tratatul le prevede.
S-a remarcat faptul că un rol esenţial în punerea în aplicare a regulilor de mai
sus revine Comisiei, care a fost învestită cu drept de iniţiativă prin noul Tratat

3
încheiat la Maastricht. Ea va trebui să procedeze la consultări mai largi înainte de a
propune măsuri legislative sau să facă referire la documentele de bază şi să justifice,
în unele dintre considerentele sale, oportunitatea iniţiativei în privinţa principiului
subsidiarităţii. Ea poate să reexamineze propunerile sale (pe care le poate retrage),
pentru a se observa dacă ele răspund suficient criteriul subsidiarităţii, adică criteriul
eficacităţii.
Consiliul va trebui să-şi revizuiască modul său de funcţionare pentru a face
mai larg accesibile lucrările sale pregătitoare, a permite un mai bun dialog privind
propunerile importante ale Comisiei cu celelalte instituţii, în special cu Parlamentul,
şi de a face publice rezultatele votului. El este invitat să examineze în mod regulat
conformitatea unie măsuri cu dispoziţiile art. B din Tratatul de la Maastricht.
În cadrul declaraţiei interinstituţionale a Consiliului, Parlamentului şi
Comisiei asupra democraţiei, transparenţei şi subsidiarităţii (Luxemburg, 25
octombrie 1993) un capitol distinct a fost destinat Acordului interconstituţional
(Consiliu, Parlament, Comisie) privind procedura pentru punere în aplicare a
principiului subsidiarităţii. În legătură cu procedura în mod strict s-au convenit
următoarele:
 în exercitarea dreptului său de iniţiativă Comisia va ţine seama de principiul
subsidiarităţii şi va justifica responsabilitatea sa. În mod asemănător vor
proceda şi Parlamentul şi Consiliul în exercitarea atribuţiilor ce le sunt
conferite prin art.138 B, respectiv art. 152 din Tratat;
 expunerea de motive a oricărei propuneri a Comisiei va comporta o justificare
a propunerii cu privire la principiul respectiv;
 orice eventual amendament la textul propunerii Comisiei, provenind de la
Parlament sau de la Consiliutrebuie, din moment ce el antrenează o
modificare în domeniul de intervenţie comunitară, să fie însoţit de o
justificare în privinţa principiului stabilit la art. 3 B;
 cele trei instituţii, în cadrul procedurii lor interne, vor verifica, în modul
cuvenit, conformitatea acţiunii respective cu dispoziţiile privind
subsidiaritatea, atât în privinţa alegerii instrumentelor juridice, cât şi în
privinţa conţinutului, această verificare neputând să fie disjunsă în privinţa
fondului.
În fiecare domeniu distinct, aplicarea subsidiarităţii presupune acceptarea
unui interes general european concretizat în finalităţi comune. Dar, mijlocele
concrete de realizare vor ţine evident de acele niveluri de decizie care vor optimiza
rezultatele, un rol esenţial revenind administraţiei locale. Integrarea europeană se
construieşte administrativ pe un dublu proces: diminuare şi ierarhizare/recunoaştere
mutuală; se diminuează spaţiul de intervenţie al puterii publice, concomitent cu
spaţiul de manevră al administraţiei naţionale, şi se ierarhizează competenţele pe
patru niveluri (comunitar, naţional, regional şi local), conform principiului
subsidiaritătii şi cu respectarea regului recunoaşterii mutuale care a înlocuit prin
Tratatul de la Maastricht regula armonizării. În cadru intern, se vor dezvolta
competenţele la nivel regional şi la nivel local. Principiul de subsidiaritate presupune
tocmai conferirea unei autonomii sporite indivizilor, grupurilor şi nivelurilor de
decizie publică cât mai apropiate de individ, conform regulii proximităţii.

4
 Concret, repartizarea competenţelor se va realiza după criteriul insuficienţei/
eficacităţii care va fixa limitele autonomiei pe diversele paliere interne. Transferul de
competenţe spre instanţele comunitare, cu respectarea regulii apropierii cât mai mult
posibil de individ, se va face:
- în caz de externalităţi, adică acolo unde naţiunile nu-şi pot asuma întreaga
responsabilitate a politicii pe care o adoptă, ca urmare a transmiterii efectelor dincolo
de spaţiul naţional;
- în caz de insuficienţă (ineficienţă), fie din lipsă de mijloace, fie prin ineficienţa
mijloacelor;
- în situaţii limită (care generează insuficienţe temporare);
- în caz de concurenţă excesivă, care pune în pericol realizarea obiectivelor
comunitare, fiind nevoie astfel de interpunerea unui arbitru;
- în cazurile în care ar permite structurilor de proximitate să-şi dezvolte autonomia 2.
În consecinţă, va rezulta o redefinire a competenţelor într-o structură ierarhică
cu niveluri multiple (supranaţional, naţional, regional, local), în baza subsidiarităţii,
printr-un proces complex de centralizare/descentralizare. Tipic însă construcţiei
europene este dezvoltarea structurilor administrative regionale.
Regiunea a devenit în UE unitatea de bază a procesului de integrare şi nivelul
regional câştigă tot mai mult din competenţele necesare implementării politicilor
europene în ţările membre. Specific este şi faptul că deciziile pe planul naţional vor
presupune recunoaştere mutuală iar la nivel regional se vor dezvolta reţelele
euroregionale care vor impune noi competenţe.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii va fi efectuat, în cadrul
procedurii comunitare normale, conform regulilor prevăzute de Tratate. Comisia
urmează să elaboreze un raport anual destinat Parlamentului şi Consiliului, iar
Parlamentul urmează să organizeze o dezbatere publică asupra acestui raport, cu
participarea Consiliului şi a Comisiei.
În practică, principiul subsidiarităţii a dus la o mai bună evaluare a
eficacităţii, acţiunilor comunitare, fiind un bun remediu pentru evitarea “derapajului
birocratic” al Comisiei, care va trebui să se concentreze asupra esenţialului. Pe de
altă parte, principiul favorizează adoptarea directivelor, care lasă statelor o mai mare
marjă de manevră, în raport cu regulamentele, ce trebuie să intervină doar atunci
când se impune uniformizarea legislaţiei.

BIBLIOGRAFIE

2
Chantal Millon - Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France,
Paris, 1993, p.114.

5
 1) Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Institutul European din România,
Direcţia Coordonare Traduceri, decembrie 2004
2) România în contextul extinderii Uniunii Europene, Dezbateri, martie 2003
3) Manolache, Octavian, - Drept comunitar, Instituţii comunitare, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999
4) Mogîrzan, Emanuel Corneliu- Introducere în Dreptul Comunitar, Editura Fides,
Iaşi, 2003
5) www.mie.ro
6) www.gov.ro
7) www.infoeuropa.ro
8) www. curia.europa.eu
10) http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm