În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor

care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite
prin aceste tratate (art. 5 TUE). Prin urmare, statele prin voinţa lor transferă competenţe
Uniunii pentru realizarea obiectivelor. Acelaşi articol prevede că ,,orice competenţă care nu
este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre” (art. 5 TUE).
Din această ultimă dispoziţie rezultă un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu
este atribuită Uniunii prin tratate revine statelor membre ca şi o competenţă reziduală . Cu
referire expresă la competenţa de atribuţie a instituţiilor Uniunii sunt dispoziţiile art. 13 TUE,
care prevăd că ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea”
Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competențelor între UE și țările UE. Aceste
competențe sunt împărțite în trei categorii principale:competențe exclusive;competențe
partajate; și competențe de sprijinire.

 1.Competențe exclusive (articolul 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene – TFUE):. Competenţa exclusivă a Uniunii se exercită într-un
domeniu determinat, în care numai aceasta poate legifera şi adopta acte cu
forţă juridică obligatorie (art. 2 alin. 1, art. 3 TFUE). În aceste domenii statele
membre pot legifera numai dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în
aplicare a actelor Uniunii. Competența UE este exclusivă în următoarele
domenii: uniunea vamală ;stabilirea normelor privind concurența necesare
funcționării pieței interne;politica monetară pentru țările din zona
euro;conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune
privind pescuitul;politica comercială comună;încheierea unor acorduri
internaționale în anumite condiții.

 2.Competențele partajate (articolul 4 din TFUE)Competenţa partajată cu statele

membre se exercită într-un domeniu determinat, în care Uniunea şi statele membre pot
legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic (art. 4 alin. 1 TFUE). Prin
urmare, în situaţia în care tratatele atribuie Uniunii competenţe partajate cu statele
membre într-un anumit domeniu, statele membre îşi exercită competenţa în măsura în
care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a hotărât să înceteze să şi-o mai
exercite. Această ultimă situaţie poate să apară atunci când instituţiile UE competente
hotărăsc să abroge un act legislativ, în special, pentru a garanta mai buna respectare a
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Competențele partajate între UE și țările UE se aplică în următoarele domenii;piața

internă;politica socială, dar numai pentru aspectele definite în mod specific în
tratat ;coeziunea economică, socială și teritorială (politica
regională);agricultura și pescuitul (cu excepția conservării resurselor biologice ale
mării);mediul;protecția consumatorului;transporturile;rețelele
transeuropene;energia;spațiul de libertate, securitate și justiție;obiectivele comune de
securitate în materie de sănătate publică, cu limitare la aspectele definite în
TFUE;cercetare, dezvoltare tehnologică, spațiu;cooperare pentru dezvoltare și ajutor
umanitar.

 3.Competențe de sprijinire (articolul 6 din TFUE): UE nu poate să intervină

decât pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunea țărilor UE. Actele UE
 obligatorii din punct de vedere juridic trebuie să nu necesite armonizarea
actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale țărilor UE.
Competențele de sprijinire sunt legate de următoarele domenii
politice:protecția și
îmbunătățirea sănătății umane;industria;cultura;turismul;educația, formarea
profesională, tineretul și sportul;protecția civilă;cooperarea administrativă;

UE poate să ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor economice, sociale și de

ocupare a forței de muncă ale țărilor UE la nivelul UE.
Acestor tipuri de competenţe li se adaugă, ca politici separate şi specifice, politica externă şi de
securitate comună (PESC) şi coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă.
Uniunea Europeană va avea astfel un rol de coordonare a acţiunilor statelor membre în ceea ce
priveşte: • politicile economice; • politicile de ocupare a forţei de muncă; • politicile sociale.

De asemenea, Uniunea va avea un rol specific în domeniul PESC. Pentru a evita stabilirea unui catalog
prea rigid al competenţelor Uniunii, Tratatul de la Lisabona prevede o procedură specifică, adevărată
clauză de flexibilitate, care permite adecvarea competenţelor Uniunii la obiectivele stabilite în
Tratate.

Astfel, Consiliul, în unanimitate, poate adopta măsuri corespunzătoare în cazul în care o acţiune a
Uniunii este necesară pentru a atinge unul dintre obiectivele tratatelor, iar atribuţiile necesare în
acest sens nu sunt specificate. Consiliul acţionează la propunerea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European. Consiliul îşi exprimă voinţa prin vot.

Exercitarea competențelor UE se află sub incidența a două principii fundamentale specificate

în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană:

 proporționalitatea: conținutul și domeniul de aplicare al acțiunii UE nu poate depăși

ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor;
 subsidiaritatea: în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, UE poate
acționa numai dacă – și în măsura în care – obiectivul acțiunii preconizate nu poate fi
realizat în mod satisfăcător de țările UE, dar ar putea fi realizat mai bine la nivelul UE.