Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Arte

Catedra de psihologie

Tema:Dezvoltarea multilaterala a tineretului studios

prin intermediul sportului:Baschet
(Referat la disciplina:educatia fizica)

Bălți, 2020
Baschetul este unul dintre cele mai răspândite sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin
finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite
ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de
sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă.
Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii în coș; echipa care acumulează mai multe puncte la
sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor
coechipieri. Actele fizice nesportive (fault) sunt penalizate și există restricții asupra modului în care
este folosită mingea (încălcări).

De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și
de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai
înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură
sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp
ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat
pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectator.

Vechile populații incașe, maya și aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de
piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băștinașii din Florida aveau o țintă formată dintr-un coș de
nuiele iar indienii din America plasau un fel de coș în trunchiuri de copac.

În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele
său James Naismith, încercând să facă mai variate lecțiile de educație fizică ale studenților, cu un
conținut mai atractiv și mai dinamic, fără condiții materiale deosebite, a combinat unele reguli din
jocul de fotbal cu 13 reguli noi și a înlocuit poarta cu un coș suspendat pe un perete. Astfel a luat
naștere sportul căruia i s-a spus apoi basketball (basket = coș, ball = minge).

La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se
ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se răspândește în Europa, fiind prezentat
demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). În 1932 se constituie Federația
Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.) și din 1935 se dispută Campionatele Europene.

Regulament
Baschetul se joacă între două echipe a câte 5 jucători. Scopul fiecărei echipe este să introducă mingea
în coșul adversarilor și să încerce să împiedice cealaltă echipa să înscrie. Echipa care înscrie cele mai
multe puncte la terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi
pasată, aruncată, lovită, rostogolită, driblată, în orice direcție. De asemenea, adversarul poate fi
depășit prin procedeul numit „fentă”.

Terenul de joc

Dimensiunile terenului de baschet

Terenul de joc este o suprafață dreptunghiulară, plană și dură, liberă de orice obstacol. Dimensiunile
terenului trebuie să fie de 28 m în lungime pe 15 m în lățime, acestea fiind măsurate de la marginea
interioară a liniilor care delimitează terenul. Federațiile naționale au autoritatea să aprobe pentru
competițiile naționale, terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime și 14 m
lățime.

Terenul de joc va fi delimitat de linii. Toate liniile trebuie să fie trasate cu aceeași culoare (de
preferință alb), să aibă o lățime de 5 cm și să fie clar vizibile. Aceste linii sunt: liniile de fund (pe
lățimile terenului) și liniile laterale (pe lungimile terenului). Aceste linii nu fac parte din terenul de
joc. Orice obstacol inclusiv scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel puțin 2 m
distanță de terenul de joc.

Linia de centru trebuie trasată, paralel cu liniile de fund, din punctele centrale ale fiecărei linii laterale.
Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de tușă. Cercul central trebuie trasat la centrul
terenului și va avea o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a circumferinței. Dacă
suprafața cercului central este colorată, atunci culoarea va fi aceeași cu cea a zonelor de restricție.
Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul la jumătatea liniilor de aruncări libere și o
rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor care le delimitează.

Liniile de aruncări libere și zonele de restricție

O linie de aruncări libere trebuie trasată paralel cu fiecare linie de fund. Marginea ei exterioară trebuie
situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei de fund și trebuie să aibă 3,50 m lungime. Centrul
liniei trebuie situat pe linia imaginară care unește mijlocul celor două linii de fund. Zonele de
restricție trebuie să fie spațiile delimitate pe terenul de joc de liniile de fund, liniile de aruncări libere
și liniile care unesc extremitățile liniilor de aruncări libere cu punctele situate pe liniile de fund la 3 m
de o parte și de cealaltă a mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii.
Toate aceste linii, cu excepția liniilor de fund, fac parte din zona de restricție.

Panoul de baschet este fabricat din metal,sticlă,lemn sau plastic, având grosimea de 3 cm,iar inelul
acestuia fiind plasat la 3 m de sol având un diametru de 40 cm. Mingea de baschet este confecționată
dintr-o cameră de cauciuc, acoperită cu o anvelopă de piele, material plastic sau cauciuc, având
greutatea de 600-650 gr. și circumferința de 75–80 cm. Jocul este condus de 3 arbitri în teren
(conform regulamentului FIBA), ajutați de un scorer și un cronometror.

Un meci de baschet se desfășoară în 4 reprize de câte 10 minute fiecare, cu o pauză de 2 minute între
sferturile 1-2 și 3-4, precum și o pauză de 15 minute între sferturile 2-3 conform regulamentului
FIBA. În campionatul nord-american NBA meciul se desfășoară în 4 reprize de câte 12 minute
fiecare. Spre deosebire de alte jocuri, la baschet se cronometrează timpul efectiv de joc, cronometrul
fiind oprit la toate întreruperile jocului. Coș înscris este valabil numai dacă mingea intră în coș pe
deasupra lui și trece prin el. Dacă în momentul aruncării jucătorul se află în exteriorul liniilor de
trasare a semicercului, atunci aruncarea va valora 3 puncte. Dacă aruncătorul se va afla în interiorul
sau în contact cu linia de trasare a semicercului, aruncarea va valora 2 puncte. Fiecare aruncare de la
linia de aruncări libere va valora 1 punct. Un meci de baschet nu se termină niciodată cu un scor de
egalitate între cele două echipe. Au existat competiții în care echipele puteau termina la egalitate un
meci, în cazul desfășurării unei competiții stil tur -retur, dar numai în cazul meciului tur. În cazul în
care la sfârșitul timpului regulamentar de joc cele două echipe se află la egalitate, meciul se va
prelungi cu o repriză de prelungire de 5 minute de joc efectiv. Dacă și la capătul acestei reprize
situația de egalitate continuă, meciul se va prelungi cu atâtea reprize cât este necesar ca la final o
echipă să aibă cel puțin un punct mai mult decât adversara sa.

După fiecare coș marcat, mingea se repune în joc de către echipa aflată în apărare din orice loc aflat
înapoia liniei de fund a propriului teren. Timeout-ul se poate acorda în ambele reprize de câte două ori
fiecărei echipe, la cererea antrenorului sau a jucătorilor.

În jocul de baschet sunt sancționate (prin pierderea mingii), fie abaterile de la regulament, fie greșelile
personale (efectuate prin contact direct cu un adversar). În timpul driblingului jucătorul se poate
deplasa pe teren, dar dacă a oprit driblingul, nu-l poate relua, făcându-se vinovat astfel de „dublu
dribling”.

Pivotul este un post deținut de un jucător într-o echipă de baschet. Mai poate desemna mișcarea unui
jucător cu mingea, care menține cu un picior contactul cu solul, iar cu celălalt își schimbă direcția o
dată sau de mai multe ori. Regula pașilor interzice jucătorului aflat în posesia mingii să se deplaseze
cu ea în brațe. Regula celor 3 secunde nu permite unui jucător în atac să stea mai mult de 3 secunde în
suprafața de aruncări libere sau să țină mai mult de 5 secunde mingea în posesia sa, fără s-o bată în
podea. Regula celor 8 secunde obligă echipa care are mingea să treacă în acest interval de timp în
terenul advers (cu mingea). Regula celor 24 de secunde impune echipei în atac să arunce la coș în
timp de maximum 24 de secunde. Un jucător care comite 5 greșeli personale în timpul jocului este
eliminat definitiv de pe teren.

Iată principalele modificări de regulament consemnate de-a lungul timpului:

Inițial, James Naismith s-a gândit că baschetul este pentru toată lumea, însă a avut surpriza să aibă
parte de până la 50 de jucători într-un meci. Astfel, el a redus orele la 18 participanți. Astfel, jocul de
baschet s-a jucat în formula 9 contra 9. În anul 1897 s-a ajuns la forma actuală. Adică s-a ajuns la 5
contra 5.

La început, atunci când se opera o modificare (schimbare de jucători în aceeași echipă), cel înlocuit nu
mai avea dreptul să revină în teren în acel meci. S-a experimentat apoi, permițându-se unul jucător să
revină, prin înlocuire, de două ori într-un meci. În 1945 s-a ajuns la formula în care se joacă baschetul
și astăzi. Așadar, din 1945 baschetul se joacă cu număr nelimitat de schimbări.

Obiectul de joc folosit inițial a fost mingea de fotbal (soccer). Aceasta nu s-a dovedit prea populară,
întrucât a provocat numeroase probleme în ceea ce privește îndemânarea, driblingul. Prima minge de
baschet a fost realizată în 1894, de o compania axată pe echipamente de biciclete. Prima minge de
baschet a fost din piele de culoare maro și a fost legată cu un șiret. Un nou design de minge a apărut în
anul 1929, după ce s-a constatat că șiretul de deteriorează rapid. Un alt inconvenient al primei mingi
de baschet a fost acela că era dificil de driblat, iar acest element a devenit tot mai important pe măsura
trecerii timpului și a dezvoltării jocului. Noua minge a avut șiretul ascuns, ceea ce s-a dovedit extrem
de benefic și pe placul jucătorilor. În 1942 a fost produsă mingea de baschet în forma sa actuală.
Desigur, în zilele noastre există numeroși manufacturieri, însă mingea are o circumferință de 76.2
centimetri pentru masculin (mărimea 7), respectiv 73.7 la feminin (mărimea 6). Competițiile de copii
(sub 12 ani) se joacă cu mingi a căror circumferință are 71.1 centimetri (mărimea 5).

Coșul a fost de fapt, un coș de piersici/fructe. Acesta având fund, a devenit frustrant ca după fiecare
aruncare reușită jocul să fie oprit până când cineva urca pe o scară pentru a recupera mingea din coș.
Ulterior s-a experimentat cu alte coșuri și s-a ajuns la situația în care fundul coșului a fost tăiat.
Înălțimea inițială a coșului a fost 10 picioare, adică 3.05 metri. Această înălțime a fost păstrată până în
zilele noastre.

În primii ani, coșul nu a avut panou. Acesta a fost introdus pentru a preveni spectatorii să intervină
asupra mingii. Primele panouri au fost alcătuite din plasă de sârmă. Ele au fost înlocuite cu panouri
din lemn, deoarece sârma s-a îndoit și rupt creând numeroase probleme. În anul 1909 au apărut
primele panouri din ceramică. Panourile au fost inițial fixate de pereții sălilor, dar ulterior s-a revenit
asupra acestei măsuri după ce s-a constatat că jucătorii se izbeau de perete în momentul în care se
apropiau de coș, rezultând numeroase accidentări. Astfel, au fost instalate bări de susținere, iar panoul
a intrat în suprafața de joc cu 60 centimetri la ambele capete ale terenului. În 1939 s-au adăugat alți 60
de centimetri, ajungându-se la 1.20 metri. De altfel, panoul se află în teren, la 1.20 metri de linia de
fund și în zilele noastre.

Primul meci de baschet s-a jucat pe puncte. Indiferent din zona în care s-a marcat, valoarea unei
reușite era de un punct. De asemenea, se acorda un punct oponentului dacă o echipă era sancționată cu
trei faulturi în succesiune. Primul meci de baschet, desfășurat în decembrie 1891, s-a încheiat la
egalitate, scorul fiind de 2-2.

Primul meci de baschet s-a desfășurat sub forma a două reprize de câte 15 minute fiecare. Ulterior
timpul de joc a fost mărit și a ajuns la două reprize de câte 20 minute fiecare. Jocul nu a fost prelungit
dacă cele două echipe se aflau la egalitate în momentul epuizării timpului de joc. Această situație s-a
schimbat după ce jocul de baschet a devenit o competiție atractivă și s-au format tot felul de
campionate. Astfel, pentru a departaja echipele s-a stabilit că este necesar ca o echipă să câștige.

La începuturi, departajarea între două echipe care au terminat timpul regulamentar de joc la egalitate
se făcea sub forma regulii „morții subite”. Adică cine marchează primul este declarat câștigător,
indiferent că era vorba despre un coș din acțiune sau despre o aruncare liberă. La începutul anilor
1960 s-a ajuns la concluzia că această metodă nu este corectă și uneori o echipă nu avea nicio șansă
dacă nu câștiga angajamentul de la startul reprizei de prelungiri. Astfel, a fost implementată repriza de
prelungiri. Aici lucrurile au oscilat în diferitele confederații, dar la ora actuală se joacă o repriză de
prelungiri de cinci minute. Ulterior se joacă atâtea reprize suplimentare, cu durata de cinci minute,
până când una dintre protagoniste are mai multe puncte înscrise decât cealaltă la epuizarea unei astfel
de reprize suplimentare. De notat că în confruntările duble eliminatorii (sistemul tur-retur), adesea
utilizate în competițiile FIBA, un meci se poate încheia la egalitate cu condiția ca celălalt meci să nu
se termine la egalitate.

Inițial jocul de baschet a fost gândit ca o disciplină pur colectivă. Astfel, jocul de pase a fost încurajat.
De altfel, un jucător nu avea voie să dribleze mingea mai mult de o dată și dacă recurgea la acest gest
el nu avea voie să arunce la coș, fiind obligat să paseze unui coleg de echipă. Scopul acestei reguli a
fost acela de a permite jucătorului aflat în posesia mingii să se folosească de abilitatea de a dribla pur
și simplu pentru a ieși dintr-o situație delicată. În 1909 s-a permis driblingul nelimitat. Astfel, această
manevră s-a transformat dintr-o opțiune defensivă, într-una extrem de eficientă pentru a ataca coșul.
În 1927, pentru două săptămâni, driblingul a fost interzis, însă s-a revenit asupra lui, iar de atunci a
devenit o armă esențială, aceasta contribuind consistent la cursivitatea jocului.

Aruncarea liberă a fost introdusă în jocul de baschet în 1894 și valora, similar unui coș marcat din
acțiune, un punct. Inițial, distanța de la care s-au executat aruncările libere a fost de 6.4 metri. Un an
mai târziu linia aruncărilor libere a fost adusă mai aproape, la 4.5 metri, distanță păstrată în zilele
noastre. Orice component al unei echipe putea să execute aruncarea liberă, astfel încât cel mai bun
executant dintr-o echipă era trimis la linia de pedeapsă, chiar dacă un coleg al său a fost faultat. În
1924 s-a reglementat faptul că jucătorul faultat trebuie să execute aruncarea sau aruncările libere. Doi
ani mai târziu s-a stabilit că orice coș din acțiune valorează două puncte, iar aruncarea liberă valorează
în continuare un punct.

În anul 1967, NCAA a interzis slam dunk-ul. Această regulă a fost poreclită drept „Alcindor rule”,
după numele de familie al celui mai redutabil jucător din istoria baschetului universitar. Lew
Alcindor, cunoscut în NBA drept Kareem Abdul-Jabbar, a fost un pivot cu talie, firav și atletic. Deși
în baschetul profesionist a fost catalogat drept un jucător de finețe, Alcindor a dominat spațiul de trei
secunde în liceu și colegiu, procedeul său preferat fiind slam dunk-ul. După implementarea regulii
care a interzis slam dunk-ul, Alcindor a căutat noi metode de a marca, reușind să-și diversifice și
completeze arsenalul, având o sumedenie de procedee. Cel mai cunoscut dintre ele este cârligul,
denumit în literatura de specialitate drept „skyhook”, una dintre cele mai frumoase realizări întâlnite
în întreaga istorie a jocului de baschet. Slam dunk-ul a redevenit legal în NCAA în anul 1977.

Aruncarea de trei puncte a fost implementată pentru prima dată de American Basketball League, în
1961. FIBA a introdus semicercul de trei puncte în 1967, NBA în 1977, iar NCAA în 1980. De-a
lungul timpului, linia semicercului care delimita o reușită de trei de una de două puncte a suferit mai
multe nodificări. În prezent, distanță este următoarea:

în NBA, semicercul este la 7.24 metri, cu 6.70 metri în colțuri

în FIBA, NCAA și WNBA semicercul este la 6.75 metri, cu 6.60 metri în colțuri
în NCAA feminin, semicercul este la 6.32 metri
Dacă de la bun început aruncarea de trei puncte a influențat semnificativ jocul de baschet, acest
procedeu a devenit elementul principal în arsenalul multor jucători și echipe în baschetul modern.
Aruncarea de la mare distanță este la putere în aceste zile și se pare că va defini jocul de baschet mult
timp de acum încolo.

Astfel, despre timpul de atac trebuie cunoscute următoarele lucruri:

în NBA, timpul de atac a fost implementat în 1954 și a fost întotdeauna de 24 secunde

FIBA a implementat timpul de atac în anul 1956, inițial fiind de 30 secunde. El a fost redus la 24
secunde în anul 2000.
WNBA a demarat cu un timp de atac de 30 secunde, dar a fost redus la 24 în anul 2006
NCAA a implementat timpul de atac în 1985. Măsura a fost adoptată de abia după ce s-au consemnat
două meciuri în timpul cărora jucătorii s-au așezat pe parchet. Inițial, timpul de atac în liga
universitară a fost de 45 secunde, dar a fost redus la 35 în 1993.