UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

ÎNDRUMAR PRACTIC

VOLEI

LECTOR UNIV. DR. BULZAN CLAUDIU

- UZ INTERN -

1
 CAPITOLUL 1. CARACTERISTICILE JOCULUI DE VOLEI

Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au posibilitatea de a

acţiona cu mâna liberă asupra mingii, sub formă de lovire sau respingere, fără a
fi împiedicaţi de către adversari în timpul desfăşurării fazei.
Voleiul este un joc sportiv practicat de mai mulţi sportivi ( în număr de 6),
reuniţi într-o echipă, ceea ce-i conferă caracterul de joc colectiv şi care prin
acţiuni individuale şi colective urmăresc câştigarea punctului şi a serviciului sau
câştigarea punctului prin păstrarea serviciului.
Echipele sunt despărţite de fileu, iar în teren fiecare jucător, după
terminarea unei faze de joc, schimbă zonele într-o rotaţie specifică (în sensul
acelor de ceasornic) şi strictă, impusă prin regulament, ceea ce a dus la formarea
unor jucători compleţi şi complecşi, cu o pregătire multilaterală specifică
atacului şi apărării.
O altă caracteristică a jocului de volei este respingerea mingii, neexistând
momentul de ţinere a mingii. În volei timpul de reacţie este scurt, la fel
momentul de gândire şi de răspuns. Acest lucru duce la o îndemânare deosebită,
datorită faptului că jucătorii trebuie să transmită mingea precis partenerului de
joc. Toate acestea pe un suport de deprinderi motrice de bază, manifestate într-o
combinaţie specifică, datorate faptului că deplasările sunt scurte, cu multe
schimbări de direcţie şi efectuate într-un spaţiu restrâns, fără a reţine mingea şi
transmiţând-o prin respingere.
Manifestarea îndemânării în cadrul mijloacelor tehnicotactice, trebuie să
se facă cu o anumită viteză ce trebuie să aibă la bază forţă şi rezistenţă.
O altă caracteristică a jocului de volei este faptul că în organizarea jocului
într-un teren nu sunt permise mai mult de trei lovituri a mingii sau patru lovituri
(când mingea atinge blocajul, jucătorii echipei respective mai au dreptul la încă

2
trei lovituri), faţă de alte jocuri unde trecerea din atac în apărare este
condiţionată de timp.
Voleiul se joacă pe puncte şi seturi, iar învingătoarea setului este aceea
care a acumulat prima 25 de puncte sau diferenţă de 2 puncte ( 26-24 etc.) în
primele IV seturi iar în setul V, 15 puncte sau diferenţă de 2 puncte şi apoi
câştigătoarea meciului este aceea care şi-a trecut în cont trei seturi câştigate.
Punctele se realizează în sistemul TIE-BREAK, fiecare acţiune câştigată
constituie un punct. Astfel, durata unui joc variază între 50 – 120 min.

3
 CAPITOLUL 2. NOȚIUNI DE BAZĂ ALE REGULAMENTULUI

2.1. Reguli privind jocul de volei

Voleiul se desfăşoară pe baza unui regulament al jocului aprobat de
Federaţia Internaţională de Volei (FIVB), la care aderă toate Federaţiile
Naţionale.

2.1.1 Suprafața de joc

Suprafaţa de joc include terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie
dreptunghiulara şi simetrică. Suprafaţa de joc este volumul de deasupra
suprafeţei de joc, unde se realizează toate acţiunile tehnico-tactice ale jocului.
Terenul de joc este un dreptunghi măsurând 18 x 9 m, înconjurat de o
zonă liberă având o lăţime de minimum 3 m pe toate laturile.
Spaţiul de joc liber este spaţiul situat deasupra suprafeţei de joc si trebuie
să fie liber de orice obstacol. Spaţiul de joc liber trebuie să aibă o înălţime de
minimum 7 m de la suprafaţa de joc.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, zona liberă trebuie să
măsoare minimum 5 m de la liniile laterale şi minimum 8 m de la liniile de fund.
Spaţiul de joc liber trebuie să măsoare minimum 12 m de la suprafaţa de joc.
Suprafaţa trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă. Ea nu trebuie să
prezinte vreun pericol de rănire pentru jucători. Este interzis să se joace pe
suprafeţe cu asperităţi sau alunecoase.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, se vor autoriza numai
suprafeţele din lemn sau sintetice. Orice suprafaţă trebuie să fie în prealabil
omologată de FIVB.
În sală, suprafaţa terenului de joc trebuie să aibă o culoare deschisă.

4
 Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, liniile trebuie să aibă
culoarea albă. Terenul de joc şi zona liberă trebuie să aibă obligatoriu alte culori,
diferite între ele.
Pentru terenurile în aer liber este autorizată o pantă de scurgere a apei de 5
mm pe metru. Liniile terenului constituite din materiale solide sunt interzise.
În prezent voleiul se joacă în exclusivitate în săli. Există însă competiţii,
în care se poate juca pe nisip, volei pe nisip (beach volleyball) sau pe iarbă (park
volleyball), dar acestea sunt sporturi derivate voleiului.
A fost o perioadă cuprinsă între anii 1950-1980, când s-a dezvoltat voleiul
în aer liber. Se desfăşurau competiţii la toate nivelurile pe zgură.

2.1.2. Liniile terenului

Toate liniile au o lăţime de 5 cm. Liniile trebuie să aibă o culoare deschisă
şi diferită de culoarea solului şi de a oricăror alte linii trasate.
Liniile de delimitare sunt liniile laterale şi cele două linii de fund, care
delimitează terenul de joc. Atât liniile laterale cât şi liniile de fund sunt trasate în
interiorul terenului de joc.
Linia de centru este axa liniei de centru, care împarte terenul de joc în
două terenuri egale măsurând 9 x 9 m fiecare. Totusi întreaga lăţime a liniei de
centru este considerată ca aparţinând, în mod egal, ambelor terenuri. Linia de
centru se întinde pe sub fileu între liniile laterale.
Linia de atac – în fiecare teren există o linie de atac, a cărei margine
dinspre linia de fund este trasată la 3 m faţă de axa liniei de centru, marcând
astfel zona de atac.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, linia de atac este
prelungită dincolo de liniile laterale cu cinci linii scurte de 15 cm lungime şi 5
cm lăţime, trasate la 20 cm una faţă de cealaltă, pe o lungime totală de 1,75

5
 În sală, liniile terenului sunt marcate cu vopsea, iar pe zgură sunt trasate
cu var sau ipsos. Foarte important este faptul căeste interzisă marcarea lor cu
materiale solide (lemn, metal, cărămidă etc), pentru a evita accidentările.

2.1.3. Zone
Zona de atac
În fiecare teren, zona de atac este prima zonă de lângă fileu,delimitată de
axa liniei de centru şi de marginea dinspre linia defund a liniei de atac.
Zona de atac este considerată ca fiind prelungită dincolo deliniile laterale
până la capătul zonei libere.
Zona de serviciu
Zona de serviciu este zona de 9 m lăţime situată în spateleliniei de fund
(linia de fund nu este inclusă în zona de serviciu).
Zona este delimitată lateral prin două linii scurte, fiecare având 15 cm
lungime, trasate la 20 cm în spatele liniei de fund şi în prelungirea liniilor
laterale. Aceste două linii scurte sunt incluse în lăţimea zonei de serviciu.
În adâncime, zona de serviciu se întinde până la limita zonei libere.
Zona de înlocuiri
Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea ambelor linii de atac până
la masa scorerului.
Zona de încălzire
Pentru competiţiile modiale şi oficiale ale FIVB, zonele de încălzire,
măsurând aproximativ 3x 3 m, sunt situate în ambelecolţuri ale suprafeţei de joc,
lateral faţă de băncile de rezerve, în afara zonei libere.
Zona de pedeapsă
O zonă de pedeapsă, care măsoară aproximativ 1 x 1 şi este echipată cu
două scaune, este localizată în aria de control (definită în diagrame) dincolo de
prelungirea liniei de fund. Ea poate fi delimitată cu o linie roşie de 5 cm lăţime.
Fiecare teren are câte o zonă de pedeapsă.

6
 2.1.4. Fileul și accesoriile sale
Un fileu întins vertical este instalat deasupra liniei de centru. Marginea sa
superioară trebuie să fie plasată la înălţimea de 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24
pentru femei.
Înălţimea fileului este măsurată la centrul terenului de joc. Cele două
extremităţi ale fileului (deasupra liniilor laterale) trebuie să fie exact la aceeaşi
înălţime şi nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 cm înălţimea oficială.
Fileul măsoară 1 m pe lăţime şi 9,50 m până la 10 m în lungime (cu 25
până la 50 cm pe fiecare parte laterală). El este alcătuit din ochiuri pătrate cu
latura de 10 cm, confecţionate din sfoară de culoare neagră.
La marginea superioară, o bandă din pânză albă, răsfrântă pe fiecare parte
a fileului pe o lăţime de 7 cm, este cusută pe toată lungimea sa. Fiecare capăt al
benzii are o gaură prin care trece o sfoară pentru prinderea de stâlpi şi
menţinerea înălţimii fileului întins.
Prin interiorul benzii trece un cablu flexibil pentru prinderea fileului de
stâlpi şi menţinerea marginii sale superioare întinsă.
La partea inferioară a fileului este o alta bandă orizontală, de 5 cm laţime,
similară cu banda superioară, prin care trece o sfoară. Această sfoară croşetează
de-a lungul ochiurilor pentru prinderea de stâlpi şi menţinerea întinsă a părţii
inferioare a fileului.
Două benzi albe sunt fixate vertical pe fileu deasupra fiecărei linii laterale.
Ele măsoară 5 cm pe lăţime şi 1 m în lungime şi sunt considerate ca făcând parte
din fileu.
Câte o antenă este prinsă la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale.
Antenele sunt plasate in opoziţie de o parte si de alta a fileului. Antena este o tijă
flexibilă care măsoară 1,80 m în lungime şi 10 mm în diametru. Ea este
confecţionată din fibră de sticlă sau dintr-un alt material similar.
Partea superioară a antenei depăşeşte fileul cu 80 cm şi este marcată cu
benzi de 10 cm, vopsite în culori contrastante, de preferinţă alb şi roşu.

7
Antenele sunt considerate ca făcând parte din fileu şi delimitează lateral spaţiul
de trecere.
Stâlpii de susţinere a fileului trebuie plasaţi la o distanţă de 0,50 m până la
cel mult 1,00 m de fiecare linie laterală. Ei au o înălţime de 2,55 m şi este de
preferat să fie reglabili. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, stâlpii
trebuie plasaţi la 1 m depărtare de liniile laterale.
Stâlpii trebuie să fie rotunzi şi netezi şi să fie fixaţi la sol. Fixarea stâlpilor
cu ajutorul cablurilor este interzisă. Toate amenajările care prezintă un pericol
sau care incomodează trebuie să fie eliminate.
Echipamentul complementar este impus prin reglementările emise de
FIVB, fiind format din:
- băncile pentru echipe,
- masa scorerului,
- scaunul primului arbitru,
- instrumentul pentru măsurarea înălţimii fileului,
- manometrul pentru verificarea presiunii mingilor pentru meci,
- o pompă,
- un suport pentru 5 mingi de joc,
- tabela manuală de scor,
- plăcuţe numerotate de la 1-18 pentru înlocuiri,
- 6 teuri pentru şters podeaua (de 1 m lăţime)
- 8 şervete pentru ştergători rapizi.

8
 2.1.5. Mingea
Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele sau piele
sintetică prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc sau alt material
asemănător.
Mingea poate avea o singură culoare deschisă sau o combinaţie de culori.
Materialul sintetic şi combinaţia de culori a mingilor folosite în
competiţiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB.
Circumferinţa sa trebuie să fie cuprinsă între 65 şi 67 cm şi greutatea între
260 şi 280 g. Presiunea interioară trebuie să fie de la 0,300 până la 0,325 kg/cm2
(4,26 până la 4,61 psi), ( 294,3 până la 318,82 mbar sau hPa).
Toate mingile utilizate într-un meci trebuie să aibă aceleaşi caracteristici
de circumferinţă, greutate, presiune, model, culoare etc.
În competiţiile oficiale ale FIVB – mondiale, europene, ca şi în
competiţiile naţionale trebuie să se joace cu mingi aprobate de FIVB sau cu alte
tipuri de mingi, dacă există o înţelegere prealabilă cu FIVB.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB trebuie să fie utilizate
trei mingi. În acest caz, şase culegători de mingi vor fi plasaţi astfel: câte unul în
dreptul fiecărui colţ al zonei libere şi câte unul în spatele fiecărui arbitru.
Mingile de joc vor fi puse la dispoziţia arbitrilor de către organizatori. Al
doilea arbitru le va verifica, după care împreună cu primul arbitru validează trei
mingi de joc şi două de rezervă. Dacă pe parcursul jocului, o minge devine
necorespunzătoare, al doilea arbitru are obligaţia de a verifica şi de a o elimina,
introducând în joc o minge de rezervă. Există o excepţie şi anume, că în cazul
sălilor mai mici, arbitul unu poate decide să se joace cu o singură minge şi cu
una de rezervă.
Mingile de joc se verifică şi se aleg de către arbitri, înainte de încălzirea
oficială a echipelor, care este de 6-10 min la fileu (despre încălzire voi reveni în
capitolele următoare), moment în care mingile de joc alese nu mai pot fi folosite
la încălzire.

9
 2.1.6. Echipa
O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor, un
antrenor secund, un preparator fizic (maseur) şi un medic. Pentru competiţiile
mondiale şi oficiale ale FIVB, medicul trebuie să fie acreditat în prealabil de
FIVB.
Unul dintre jucători (altul decat Libero-ul) este căpitanul echipei şi el
trebuie să fie identificat ca atare pe foaia de arbitraj.
Numărul de 12 jucători înscrişi în foaia de arbitraj include şi jucătorul
libero, iar acesta se înscrie şi în rubrica specială din foaia de arbitraj, cu condiţia
ca el să fie menţionat ca atare în primul fluturaş prezentat de antrenor, arbitrului
doi, înaintea primului set.
Numai jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj pot să pătrundă pe teren şi
să participe la meci. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia de arbitraj,
componenţa echipei nu mai poate fi modificată. În foaia de arbitraj se înscriu
numai jucătorii care au drept de joc, adică cu legitimaţii valabile şi vizita
medicală făcută cu cel puţin 6 luni înainte.
Jucătorii care nu sunt în joc trebuie ori să fie asezaţi pe banca pentru
rezerve a echipei lor ori să fie în zona lor de încălzire. Antrenorul şi ceilalţi
membri ai echipei trebuie să stea pe bancă, dar pot să o părăsească pentru un
timp. Băncile pentru rezerve sunt situate de o parte şi de alta a mesei scorerului,
în afara zonei libere. Numai membrilor echipei le este permis să stea pe bancă în
timpul meciului şi să participe la încălzirea la fileu.
Jucătorii care nu sunt în joc se pot încălzi fără mingi astfel:
- în timpul jocului, în zona de încălzire;
- în cursul timpilor de odihnă şi a timpilor tehnici şi în zona liberă situată în
spatele propriului teren de joc;
- în timpul pauzei dintre seturi jucătorii pot utiliza mingile (dar nu cele de
joc) pentru încălzire în zona lor liberă.

10
 2.1.7. Echipamentul
Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un şort, şosete şi
pantofi de sport. Culoarea şi designul tricourilor, şorturilor şi şosetelor întregii
echipe trebuie să fie uniforme (cu excepţia Libero-ului). Echipamentul trebuie să
fie curat. Pantofii trebuie să fie fără tocuri, uşori şi flexibili, cu tălpi din cauciuc
sau din piele.
Pentru competiţiile de seniori mondiale şi oficiale ale FIVB, este interzisă
utilizarea pantofilor de sport cu tălpi care lasă urme negre pe podea. Tricourile şi
şorturile vor fi conform standardelor omologate ale FIVB. Tricourile jucătorilor
trebuie să fie numerotate de la 1 până la 18. Numerele trebuie plasate pe tricou
în centrul pieptului şi al spatelui. Culoarea şi strălucirea numerelor trebuie să fie
în contrast net cu cele ale tricourilor. Numerele trebuie să măsoare cel puţin 15
cm în înălţime pe piept şi 20 cm pe spate. Lăţimea benzii care formează cifra
trebuie să fie de cel puţin 2 cm.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, numerele jucătorilor
trebuie să fie înscrise şi pe piciorul drept al şortului. Numerele trebuie să aibă o
înălţime cuprinsă între 4 şi 6 cm iar lăţimea benzii care formează cifra trebuie să
fie de minimum 1 cm.
Căpitanul echipei este identificat graţie unei barete de 8 x 2 cm, plasată pe
tricou sub numărul de pe piept.
Este interzisă purtarea de echipament care nu are numere regulamentare
sau de culoare diferită de cea a altor jucători (cu excepţia Libero-ului).
Primul arbitru poate să autorizeze unul sau mai mulţi jucători:
- să joace desculţ sau desculţi (la competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB
este interzis ca sportivii să joace desculţi);
- să-şi schimbe între seturi sau după înlocuire tricourile umezite sau
deteriorate cu condiţia ca noile tricouri să aibă aceleaşi culori, model şi
numere;

11
 - să joace în treninguri pe timp rece, cu condiţia ca acestea să aibă aceeaşi
culoare şi acelaşi model pentru toată echipa (cu excepţia Libero-ului) şi să
fie numerotate de la 1- 18.
Jucătorilor le este interzis să poate obiecte, care pot să provoace
accidentări sau să ofere un avantaj artificial jucătorului. De asemenea, jucătorii
pot să poarte ochelari sau lentile de contact pe propria răspundere.
Arbitri au obligaţia de a cere jucătorilor să scoată temporar, pe perioada
jocului, obiectele interzise, care pot conduce la accidentări.

2.1.8. Formaţia de joc

Trebuie să fie permanent şase jucători în joc pentru fiecare echipă.
Formaţia de start a echipei indică ordinea la rotaţie a jucătorilor pe teren.
Această ordine trebuie menţinută pe toată durata setului.
Înainte de începutul fiecărui set, antrenorul trebuie să prezinte formaţia de
start a echipei sale pe o fişă de poziţie. Această fişă, corect completată şi
semnată, este înmânată celui de-al doilea arbitru sau scorerului. Jucătorii care nu
fac parte din formaţia de start sunt jucători de rezervă în acel set (cu excepţia
Libero-ului).
După ce fişa de poziţie a fost înmânată celui de-al doilea arbitru sau
scorerului, nici o modificare a formaţiei nu mai poate fi autorizată fără o
înlocuire regulamentară.

2.1.9. Poziţiile în teren

În momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu, fiecare
echipă trebuie să fie plasată în interiorul propriului său teren de joc (cu excepţia
jucătorului la serviciu), potrivit cu ordinea la rotaţie.
În momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu, fiecare
echipă trebuie să fie plasată în interiorul propriului său teren de joc (cu excepţia
jucătorului la serviciu), potrivit cu ordinea la rotaţie:

12
 - cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia întâi şi
ocupă poziţiile 4(în faţă – stânga), 3(în faţă – centru) şi 2(în faţă –
dreapta);
- ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5(în spate –
stânga), 6(în spate – centru) şi 1(în spate – dreapta).
Fiecare jucător din linia a doua trebuie să fie plasat mai departe de fileu
decât corespondentul său din linia întâi.
Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile picioarelor
lor în contact cu solul, după cum urmează:
- fiecare jucător din linia întâi trebuie să aibă cel puţin o parte a piciorului
mai aproape de linia de centru decât picioarele jucătorului din linia a doua
corespondent;
- fiecare jucător din partea dreaptă (stângă) trebuie să aibă cel puţin o parte
a piciorului mai aproape de linia laterală din dreapta (stânga) decât
picioarele jucătorului din centrul liniei sale;
- după ce mingea a fost servită, jucătorii pot să se deplaseze şi să ocupe
orice poziţie în propriul lor teren de joc şi în zona liberă.

13
 CAPITOLUL 3. TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI

3.1. Introducere
Tehnica reprezintă ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut
folosite în scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în
concordanţă cu cerinţele de joc competiţional
Se poate concluziona că tehnica jocului de volei „reprezintă totalitatea
acţiunilor motrice, aciclice, bazate pe percepţii spaţio-temporale specifice
acestui joc, însuşite corect şi raţional în vederea obţinerii unor rezultate cu
eficienţă maximă în competiţii”.
Tehnica voleiului este într-un proces permanent de perfecţionare şi
creativitate, ajungând astăzi la posibilitatea ca mingea să fie trimisă de către
jucător acolo unde doreşte.
La evoluţia tehnicii a stat necesitatea, ca fiecare jucător sau antrenor, să
rezolve mai eficient o situaţie de joc apărută, datorită luptei permanente dintre
atac şi apărare, în ansamblu, şi în special dintre atacant şi apărător. Toate acestea
se pot pune pe seama dorinţei individului de a se autodepăşi.
Plecând de la succesiunea fazelor( structuri) de joc, deci de la alternanţa
structurilor jocului, putem vorbi de o sistematizare a elementelor şi procedeelor
tehnice.
Pentru că jocul se raportează la mereu la cele două compartimente ale
jocului, şi anume atacul şi apărarea, vom face o sistematizare a tehnicii jocului
de volei în funcţie de cele două compartimente, care alternează mereu.

3.2. Definiţe
Tehnica sportivă reprezintă un sistem special de mişcări care se execută
simultan sau succesiv, dirijate în scopul organizării raţionale a modificărilor de
forţe interne şi externe, a. î. să permită atingerea performanţelor superioare.
(DitrichHare şi colectivul).

14
 Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri
de sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament
maxim în competiţii (Adrian Dragnea).
Am putea concluziona că tehnica jocului de volei „reprezintă totalitatea
acţiunilor motrice, aciclice, bazate pe percepţii spaţio-temporale specifice
acestui joc, însuşite corect şi raţional în vederea obţinerii unor rezultate cu
eficienţă maximă în competiţii”.

3.3. Generalităţi
Voleiul se desfăşoară în condiţiile existenţei a două echipe, prin
efectuarea de acţiuni motrice individuale şi colective, care prin alternanţa lor
(acţiuni motrice individual şi colective) realizate de jucători, constituie
conţinutul voleiului.
Prin specificul său, jocul de volei nu permite prinderea mingii ci numai
respingerea sau lovirea ei. Acţiunea asupra mingii se face aşa cum spuneam,
prin lovirea mingii cu o traiectorie precisă, la un punct fix, contactul fiind foarte
scurt, de ordinul fracţiunilor de secundă.
Mingea, datorită regulamentului, nu poate fi jucată în terenul propriu
decât printr-o atingere succesivă de către jucătorii unei echipe de maximum 3
sau 4 ori, ceea ce duce la o însuşire mai dificilă a tehnicii.
În jocul de volei, tehnica este baza, fundamentul, fără de care nu putem
realiza tactica.
Acţiunile motrice care trebuie însuşite sunt mai puţin naturale faţă de alte
jocuri sportive şi ca atare se însuşesc mai greu.
Tehnica voleiului este într-un proces permanent de perfecţionare şi
creativitate, ajungând astăzi la posibilitatea ca mingea să fie trimisă de către
jucător acolo unde doreşte.
La evoluţia tehnicii a stat necesitatea, ca fiecare jucător sau antrenor, să
rezolve mai eficient o situaţie de joc apărută, datorită luptei permanente dintre

15
atac şi apărare, în ansamblu, şi în special dintre atacant şi apărător. Toate acestea
la putem pune pe seama dorinţei individului de a se autodepăşi.
Creativitatea jucătorului a dus la feluri diferite de a finaliza o acţiune de
joc, ceea ce a mărit numărul procedeelor tehnice. Odată cu acest lucru au apărut
stiluri, care reprezintă modul original al unui jucător în a finaliza.
Cu cât tehnica a devenit mai bine stăpânită de jucători, cu atât
posibilitatea abordării acţiunilor tactice mai complexe şi eficiente, a crescut.
Faptul că jocul de volei se desfăşoară pe un teren redus (81 m2 ), între
două echipe despărţite de un fileu şi prin regulament au anumite restricţii, duce
la obligativitatea jucătorului de a-şi perfecţiona continuu tehnica până la
perfecţionare, pentru a controla permanent mingea, în orice situaţie, care are ca
finalitate punctul, setul şi jocul.

3.4. Sistematizare
În volei există o serie de acţiuni individuale şi colective, diferenţiate între
ele, fiecare realizându-se printr-un şir de procedee tehnice, care de fapt
reprezintă moduri diferite de lovire a mingii, în diverse faze( structuri) ale
jocului.
Putem spune ca tehnica jocului de volei este sistematizată pe elemente
specifice atacului şi apărării, dar şi pe elemente comune sau mixte atacului şi
apărării. Elementele tehnice, arată lucrurile în general (serviciul, pasa, etc.), iar
concretizarea lor sunt procedeele tehnice (serviciul de jos din faţă, de sus din
faţă etc.).

 Elementele specifice atacului sau acţiuni individuale de atac, prin

care se realizează transmiterea mingii peste fileu astfel încât să nu-i permită
adversarului să joace mingea, cu scopul de a câştiga punctul. Acestea sunt:
– Serviciul;
– Ridicarea mingii;

16
 – Lovitura de atac.
 Serviciul
- În funcţie de contactul picioarelor cu solul, putem vorbi despre:
 serviciu de pe sol;
 serviciu din săritură.
- După locul unde este plasat punctul de lovire a mingii, în comparaţie cu
planul umerilor executantului, serviciul poate fi:
 serviciu de jos;
 serviciu de sus
- În funcţie de plasarea liniei umerilor faţă de minge şi fileu avem:
 serviciu din faţă;
 serviciu din lateral.
- În funcţie de traiectoria mingii, avem:
 serviciu de sus planat (plutitor);
 serviciu în forţă.
- În afara acestora mai există şi alte acţiuni de serviciu:
 serviciu prin rotarea braţului.

 Ridicarea mingii
- Ridicarea înainte de pe sol, avem:
 lungă – cu traiectorie înaltă şi întinsă;
 scurtă – cu traiectorie înaltă, întinsă şi în urcare.
- Ridicare peste cap de pe sol, avem:
 lungă, cu traiectorie înaltă şi întinsă;
 scurtă – cu traiectorie înaltă, întinsă şi în urcare.
-Ridicare din săritură, avem:
 lungă, cu traiectorie înaltă şi întinsă (înainte şi peste cap);
-Ridicare laterală de pe sol, avem:
 lungă, cu traiectorie înaltă şi întinsă;

17
  scurtă – cu traiectorie înaltă, întinsă şi în urcare.

 Lovitura de atac
- Lovitura de atac pe direcţia elanului (procedeu drept).
- Lovitura de atac pe alte direcţii:
 întors din articulaţia umărului (peste umăr);
 întors prin răsucirea trunchiului.
- Lovitura de atac prin rotarea braţului.

 Elemente specifice apărării sau acţiuni individuale şi colective de

apărare, prin care se urmăreşte, fie respingerea mingii din atacul advers, fie
salvarea mingii prin preluare din atac, preluare din serviciul advers sau blocaj
(propriu sau advers) , crearea condiţiilor optime de construcţie a unui atac a
echipei proprii.
Acestea sunt:
- Preluarea;
- Blocajul;
- Plonjonul;
- Autodublajul.
 Preluarea
- Preluarea din serviciu, avem:
 cu două mâini de sus;
 cu două mâini de jos.
- Preluarea din lovitură de atac:
 cu două mâini de sus;
 cu două mâini de jos;
 cu o mână de jos
- Preluare din plasă
 cu două mâini de sus;

18
  cu două mâini de jos;
 cu o mână de jos.
 Blocajul
 individual;
 în grup – de doi jucători sau de trei jucători.
 Plonjonul
- Plonjonul lateral:
 cu rulare pe spate;
 cu rostogolire peste umăr.
- Plonjonul pe spate:
 cu rulare;
 cu rostogolire înapoi.
- Plonjonul înainte.
 Autodublajul
 cu lovire de sus cu două mâini;
 cu lovire de jos cu două mâini;
 cu lovire de jos cu o mână.

 Elemente comune atacului şi apărării sau acţiuni fără minge.

Acestea sunt:
- poziţii;
- deplasarea în teren.
Procedee comune atacului şi apărării:
 Poziţii:
 poziţia înaltă (serviciul de sus, blocaj etc);
 poziţia medie (ridicarea, serviciul de jos etc);
 poziţia joasă (preluarea din serviciu şi atac).
 Deplasări:
 mers;

19
 alergare;
 pas adăugat, încrucişat;
 fandare;
 săritură.

20
 CAPITOLUL4. TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC
- SERVICIUL -

4.1. Introducere
Cu ajutorul serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă (fileu), astfel
încât să fie preluată greu de adversar, lucru care presupune un serviciu precis
planat sau un serviciu în forţă. Ultimul are avantajul, din punct de vedere
psihologic, de a crea un efect demoralizator pentru echipa adversă şi unul
mobilizator pentru cea care îl efectuează.

4.2. Serviciul
Serviciul este un element tehnic, deosebit de important,pentru că
reprezintă punerea mingii în joc de către un jucător, cu scopul de a câştiga un
punct sau de a pune în dificultate echipa adversă, astfel încât să nu se poată
organiza uşor în atac.
Din punct de vedere al regulamentului de joc, serviciul este actul lansării
mingii în joc de către jucătorul din spatedreapta din poziţia 1, plasat în zona de
serviciu.
Cu ajutorul serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă (fileu), astfel
încât să fie preluată greu de adversar, lucru care presupune un serviciu precis
planat sau un serviciu în forţă. Ultimul are avantajul, din punct de vedere
psihologic, de a crea un efect demoralizator pentru echipa adversă şi unul
mobilizator pentru cea care îl efectuează.
După locul unde este plasat punctul de lovire al mingii faţă de planul
umerilor jucătorului de la serviciu, serviciul poate fi de jos şi de sus; în funcţie
de planul liniei umerilor faţă de plasă, din faţă şi din lateral; în funcţie de
contactul cu solul, de pe sol şi din săritură.

21
 4.2.1. Serviciul de jos din față
Se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa
executantului, cu scopul de a o transmite peste plasă (fileu), în terenul advers.
Este procedeul tehnic uşor de însuşit, care se foloseşte la începători şi în
special la fete. El este uşor atât ca execuţie cât şi ca preluare. Ca execuţie, pentru
că la vârstele începătorilor (10 – 11 ani), ei nu au încă forţa necesară executării a
serviciului de sus. Iar din punct de vedere al preluării este uşor pentru ca mingea
vine cu o traiectorie înaltă, timp necesar ca jucătorii să se deplaseze la minge şi
să realizeze preluare fie cu două mâini de
sus fie cu două mâini de jos. Astfel mingea poate sta mai multe în joc
Fiecare procedeu tehnic are la bază un mecanism de bază, ce conţine mai
multe componente: momentul iniţial sau poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă,
poziţie finală.
 Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, cu picioarele uşor
depărtate cam la lăţimea umerilor şi decalate, piciorul opus cu care se loveşte
mingea este mai în faţă. Picioarele sunt semiflexate la nivelul articulaţiei
genunchilor, greutatea repartizată pe ambele picioare sau uşor pe piciorul din
faţă. Trunchiul uşor aplecat spre înainte, linia umerilor paralelă cu fileul. Mingea
este ţinută în mâna opusă braţului cu care se loveşte, îndoită din cot, la nivelul
şoldului de partea braţului de lovire. Braţul de lovire atârnă relaxat pe lângă
şold.
 Execuţia propriu-zisă
Mâna ce susţine mingea, execută o uşoară lansare, aruncare (10-20 cm)
sau o retragere a acesteia de sub minge, odată cu balansarea braţului
îndemânatec, de lovire spre înapoi şi trecerea greutăţii pe piciorul din spate.
Urmează o pendulare dinspre înapoi spre înainte, pe timpul coborârii mingii, iar
piciorul din spate, printr-o impulsie în sol, trece greutatea corpului în faţă, odată
cu lovirea mingii. Mingea se loveşte pe calota inferioară, cu podul palmei,

22
degetele fiind întinse şi apropiate, braţul fiind blocat, încordat din articulaţia
pumnului şi cotului, după care piciorul din spate realizează, dacă este cazul, o
păşire spre înainte.
 Poziţia finală
După execuţie, jucătorul este în poziţie înaltă, urmăreşte traiectoria
mingii, după care se deplasează în teren pentru a participa la acţiunile de
apărare.
Greșeli de execuție
– picioarele sunt pe aceeaşi linie la poziţia iniţială, sau piciorul din faţă
este de aceeaşi parte cu braţul care va lovi mingea;
– ţinerea mingii prea aproape sau prea depărtat de corp;
– aruncarea mingii prea înalt, lateral sau înainte;
– lovirea mingii din palmă, fără aruncare, lansare sau cu degetele,
antebraţul;
– pendularea braţului lovitor în plan lateral.

Serviciul de jos din lateral

Aceasta este o variantă serviciului de jos, în care execuţia se face din
lateral.
 Poziţia iniţială
Jucătorul stă lateral faţă de fileu, cu mâna care susţine mingea spre fileu.
Picioarele sunt mai depărtate faţă de lăţimea umerilor şi uşor flexate din
articulaţii, iar talpa piciorului dinspre fileu mai avansată. Mingea este susţinută
la nivelul bazinului de mâna neîndemânatecă, îndoită din cot, iar mâna care va
lovi mingea sprijină lateral mingea.
 Execuţia propriu-zisă
Se realizează a trecere a greutăţii corpului pe piciorul din spate odată cu
retragerea mâinii lovitoare, în lateral şi spre înapoi întinsă din articulaţia cotului.
Mingea se aruncă oblic spre fileu, ceea ce coincide cu răsucirea trunchiului cu

23
faţa spre fileu şi cu acţiunea mâinii care loveşte mingea dinapoi spre înainte şi
de jos în sus, odată cu trecerea greutăţii în faţă pe piciorul care a păşit. Mingea
este lovită cu podul palmei, cu articulaţia pumnului încordată şi articulaţia
cotului în extensie.
 Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, după care se deplasează
în teren pentru a participa la acţiunile de apărare următoare.
Greşeli de execuţie
– picioarele sunt aşezate invers faţă de fileu, cel din spate este mai în faţă;
– mingea se aruncă prea jos, prea înapoi;
– nu se realizează răsucirea trunchiului;
– se loveşte mingea cu antebraţul sau cu pumnul.

4.2.2. Serviciul de sus

Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor
Serviciul de sus din faţă este foarte utilizat atât de jucătorii începători cât
şi de cei avansaţi. Accentul cade pe traiectoria care se imprimă mingii, şi care
trebuie să fie cât mai schimbătoare şi să pună în dificultate pe cei care execută
preluarea.
 Poziţia iniţială
Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor depărtate
şi decalate, piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea,
greutatea este repartizată in mod egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept
cu privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută în palma braţului
neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa executantului, la
nivelul pieptului, iar braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau
poate sprijini mingea.

24
  Execuţia propriu-zisă
Mingea se aruncă în sus circa 1 metru, astfel, dacă o lăsăm să cadă pe
lângă corp, să cadă în faţa piciorului din spate. Braţul care susţine şi aruncă
mingea se ridică oblic în sus spre înainte, trunchiul intră într-o extensie,
realizându-se şi trecerea greutăţii pe piciorul din spate iar braţul lovitor, îndoit
din articulaţia cotului, se duce înapoia capului. Se realizează şi o răsucire a
trunchiului de partea braţului lovitor. Acesta revine din extensie cu o mişcare
dinapoi spre înainte sus şi loveşte mingea în punctul cel mai înalt al fazei
ascendente de zbor a mingii.
Mingea se loveşte cu podul palmei, astfel articulaţia pumnului să fie
blocată în extensie pe tot parcursul execuţiei. Printr-o lovire scurtă într-un punct
situat cât mai aproape de axul median al mingii, se imprimă un zbor planat cu o
traiectorie oscilantă, greu previzibilă datorită faptului că în faţa mingii există un
strat de aer pe care aceasta îl ocoleşte neregulat, în toate direcţiile.
 Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, care trebuie să se
îndrepte spre terenul advers.
Greşeli de execuţie:
– poziţie prea joasă a braţului cu mingea;
– mingea este aruncată prea sus prea jos;
– în timpul lovirii mingii, articulaţia pumnului relaxată;
– pendularea prin lateral a braţului lovitor
– flexia articulaţiei pumnului după lovire.
Serviciul de sus din față în forță
Este denumit astfel pentru că mingea lovită din faţa celui care execută, de
la o înălţime care depăşeşte nivelul capului şi cu o forţă suficient de mare ca să
pună în dificultate preluarea adversarului.
 Poziţia iniţială

25
 Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor depărtate
şi decalate, piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea,
greutatea este repartizată in mod egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept
cu privirea orientată spre terenul advers.
Mingea este ţinută în palma braţului neîndemânatec, îndoit de la nivelul
articulaţiei cotului, în faţa executantului, la nivelul pieptului, iar braţul lovitor
poate fi întins pe lângă corp sau poate sprijini mingea.
 Execuţia propriu-zisă
Execuţia acestui procedeu este efectuat de pe loc sau cu o uşoară păşire.
Mingea este aruncată cu mâna neîndemânatecă sau cu ambele mâini deasupra
capului şi uşor în faţă, la o înălţime mai mare pentru a permite extensia
trunchiului, odată cu ducerea braţului de lovire în sus şi-n înapoi ceea ce duce şi
la trecerea greutăţii pe piciorul din spate. Când mingea este aruncată la înălţimea
adecvată, braţul care a aruncat-o începe să coboare, trunchiul revine din extensie
prin acţiunea musculaturii abdominale greutatea trece pe piciorul din faţă
datorate flexiei trunchiului, cu ridicarea centrului de greutate a corpului şi
întinderea completă a braţului la nivelul capului.
Lovirea mingii se face cu palma, în punctul maxim, cu braţul perfect
întins la nivelul articulaţiei cotului. Mingea este lovită cu toată palma dinapoi
(printr-o flexie dorsală) spre înainte (printr-o flexie palmară), ceea ce realizează
o rotaţie a mingii spre înainte. Viteza de execuţie imprimă mingii forţă de lovire.
 Poziţia finală
După lovire, flexia continuă datorate inerţiei şi este oprită printr-o păşire,
mingea este privită cu până în terenul advers, după care executantul se
deplasează în teren, pentru a intra în dispozitivul de apărare.
Greşeli de execuţie:
– mingea este aruncată prea jos şi nu se poate realiza extensia necesară,
care să de-a forţă mingii;
– mingea este aruncată prea în faţă sau prea în spate;

26
 – palma nu acoperă mingea în momentul lovirii.

4.2.3. Serviciul de sus din săritură

Este considerat cel mai modern procedeu tehnic, dar nu este la îndemâna
tuturor sportivilor. El este apanajul sportivilor de performanţă şi mare
performanţă.
El poate fi denumit o lovitură de atac de la mare distanţă. Diferenţa
constă în faptul ca nu există minge ridicată ci o autoaruncare.
 Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat spre fileu, în spatele liniei de fund a terenului la o
distanţă de 2-3m, astfel încât bătaia să se realizeze în apropierea liniei de fund,
iar lovitura să se realizeze deasupra terenului de joc propriu.
Picioarele sunt uşor depărtate şi decalate, piciorul din faţă este cel opus
braţului care loveşte. Piciorul avansat este în funcţie de numărul paşilor de elan
(1 -2-3 paşi). Mingea este ţinută în mâna braţului lovitor, îndemânatec.
 Execuţia propriu-zisă
Mingea este aruncată deasupra suprafeţei terenului, se execută elanul de
2-3 paşi, bătaia pe ambele picioare, înapoia liniei de fund, urmată de săritură
spre minge. În timpul efectuării elanului şi săriturii, executantul trebuie să
urmărească o săritură cât mai înaltă şi coordonarea acesteia cu traiectoria mingii
din aruncare. Elanul se execută din 2-3 paşi, penultimul fiind mai lung şi la care,
talpa ia contact cu solul pe călcâi, celălalt picior aducându-se lângă primul,
concomitent cu elanul de braţe dinspre înapoi spre înainte sus. Membrele sunt
flexate pe toată lungimea elanului, iar după bătaie are loc desprinderea de pe sol
concomitent cu ducerea braţelor în sus. Trunchiul intră într-o extensie, braţul de
lovire este ridicat şi mai în spate, ceea ce dă corpului un aspect de arc întins,
după care urmează o flexie

27
energică printr-o contracţie a musculaturii abdominale, toracelui şi mâinii.
Mingea este lovită în punctul maxim al săriturii, deasupra axului central al
mingii, cu mână întinsă şi palma în
flexie.
 Poziţia finală
Aterizarea se face elastic în interiorul terenului, după care executantul îşi
reia sarcinile de joc următoare.
Greşeli de execuţie
– distanţă prea mare faţă de linia de fund;
– lipsa sincronizării între aruncarea mingii, săritură şi lovitură;
– aruncarea mingii prea în interiorul terenului;
– punct prea jos de lovire, ceea ce duce la o traiectorie joasă a mingii spre
fileu;
– aterizare dezechilibrată ce duce la accidentări.

28
 CAPITOLUL 5. TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC
- RIDICAREA-

5.1. Introducere
Ridicarea reprezintă acţiunea de joc prin care se urmăreşte transmiterea
mingii, către un atacant, cu scopul de a finaliza combinaţiile în atac ale echipei
proprii.
Ridicarea mingii este de fapt a doua lovire a mingii în cadrul organizării
celor trei lovituri din cadrul echipei şi este cea mai importantă acţiune
individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni de atac. Ea este
procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului.

5.2. Ridicarea

5.2.1. Ridicarea spre înainte de pe sol

Ea este denumită astfel pentru că transmiterea mingii către un atacant, se
realizează spre înainte, iar acesta în momentul execuţiei se găseşte cu picioarele
pe sol.
Ridicarea mingii este de fapt a doua lovire a mingii în cadrul organizării
celor trei lovituri din cadrul echipei şi este cea mai importantă acţiune
individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni de atac. Ea este
procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului.
Mecanismul de bază are aceleaşi componente, şi anume: poziţia iniţială,
execuţia propriu-zisă şi poziţia finală. În cazul acestui element tehnic, ridicarea,
trebuie să ţinem cont de faptul că pentru realizarea lui avem nevoie de alte două
acţiuni premergătoare, şi anume poziţia de aşteptare şi deplasarea.
Poziţia de aşteptare poate fi diferită, în funcţie de acţiunea premergătoare
ridicării (preluare din servici, din atac, blocaj, dublarea atacului sau blocajului
etc.), deci poate fi înaltă, medie sau joasă.

29
 Deplasarea la minge poate fi impusă de intrarea din linia a II-a a
ridicătorului, sau de o preluare mai puţin precisă a echipei proprii. Deplasarea
trebuie realizată printr-un start rapid, bazată pe anticipaţie a traiectoriei mingii,
urmată de o deplasare rapidă la minge astfel ca ridicătorul să ajungă la locul
întâlnirii, înaintea mingii şi într-o poziţie stabilă.
 Poziţia iniţială
Executantul se găseşte într-o poziţie echilibrată, cu picioarele depărtate la
lăţimea umerilor şi decalate, cu tălpile paralele orientate spre în faţă, membrele
inferioare într-o uşoară flexie din toate trei articulaţiile sale (tripla flexie),
trunchiul drept uşor aplecat spre înainte. Braţele sunt îndoite din cot, depărtate
de trunchi şi ridicate cu articulaţia pumnului la nivelul frunţii.
Degetele ambelor mâini sunt deschise, cu policele orientate spre frunte,
palmele sunt într-o flexie dorsală şi formează astfel o cupă de mărimea unei
mingi. Cupa este alcătuită din degetele celor două mâini, astfel: policele şi
degetele arătătoare formează un triunghi de susţinere şi cu scopul ca mingea să
nu scape în jos, iar celelalte degete înfăşoară mingea de-o parte şi de alta.
 Execuţia propriu-zisă
Se realizează prin întinderea articulaţiilor membrelor inferioare, care se
transmite ca o undă braţelor prin extensia lor, spre înainte sus, încheindu-se prin
eliberarea mingii printr-o flexie palmară din articulaţia pumnului. La contactul
cu mingea, policele şi degetele arătătoare sprijină mingea, iar celelalte degete
asigură traiectoria mingii. Pentru realizarea unei execuţii fără rotaţia mingii în
aer, este necesară o bună coordonare nervoasă, care să realizeze lovirea
simultană a mingii cu ambele mâini şi uniform.
 Poziţia finală
După lovirea mingii, executantul are trunchiul înclinat spre înainte şi
întins şi urmăreşte traiectoria mingii, după care se deplasează într-o poziţie
specifică următoarei acţiuni.
Greşeli de execuţie

30
 – nu se anticipează traiectoriei mingii, care duce la o deplasare lentă la
minge;
– lipsa cupei elastice, ceea ce duce la o lovire rigidă a mingii;
– punct de lovire a mingii sub nivelului frunţii;
– împingerea inegală asupra mingii;
– deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei mingii.

5.2.2. Ridicarea spre înapoi de pe sol

Este denumită astfel pentru transmiterea mingii se realizează la un jucător
spre înapoi, în spatele său, pe deasupra capului, cu picioarele pe sol în momentul
execuţiei.
Se foloseşte în special cu scop tactic, acela de a deruta blocajul advers,
ceea ce-i conferă ridicătorului posibilitatea folosirii lungimii fileului în atac.
 Poziţia iniţială
Nu diferă faţă de procedeul anterior, ridicarea înainte numai cu câteva
excepţii: oprirea din deplasare se face mai mult sub minge, într-o poziţie mai
joasă, cupa se realizează puţin deasupra frunţii spre vertex (creştet), poziţia
trunchiului este verticală, cu linia umerilor perpendiculară pe traiectoria pasării.
 Execuţia propriu-zisă
Îşi menţine caracteristicile de la procedeul anterior, cu diferenţa că
mişcarea de extensie a tuturor articulaţiilor se menţine, dar trunchiul realizează o
extensie accentuată împreună cu cea a capului, odată cu lovirea mingii, prin
împingerea bazinului spre în faţă şi prin extensia şi retroducţia braţelor. Extensia
articulaţiei pumnului imprimă mingii o traiectorie cu direcţia spre în sus la
începutul mişcării şi spre înapoi după aceea.
 Poziţia finală
Braţele se vor extinde oblic spre înapoi, capul mult în extensie şi urmărind
mingea, realizând transmiterea mingii, după care are loc o întoarcere cu faţa spre
direcţia pasării şi deplasarea către dublarea atacantului.

31
 Greşeli de execuţie
– nu se anticipează traiectoriei mingii, care duce la o deplasare lentă la
minge;
– lipsa cupei elastice, ceea ce duce la o lovire rigidă a mingii;
– punct de lovire a mingii sub nivelului frunţii;
– nu re realizează extensia accentuată a trunchiului odată cu împingerea
bazinului în faţă;
– capul nu este în extensie în timpul transmiterii mingii şi nu urmăreşte
mingea;
– braţele însoţesc mingea cu o mişcare de rotaţie din umeri, din faţă spre
înapoi.
Ridicarea laterală
Se realizează mai rar în timpul jocului şi este denumită astfel pentru că
transmiterea mingii către un atacant se realizează în lateral, cu o parte a corpului
către acel atacant.
Această ridicare apare în momentul în care fie ridicătorul nu are a altă
variantă de ridicare, fie preluarea a fost prea spre fileu, chiar în fileu şi pentru a
evita atingerea acestuia printr-o întoarcere, executantul este cu faţa la fileu şi
pasează în lateral.
Lovirea mingii se face cu o parte a corpului mai aproape de cel spre care
se pasează sau se ridică. Execuţia se bazează pe lovirea mingii prin înclinarea
laterală a trunchiului, însoţită de întinderea braţelor lateral în sus, inegal, braţul
dinspre locul pasării este mai puţin întins, faţă de celălalt care se întinde
complet.

32
 5.2.3. Ridicarea înainte din săritură
Ridicarea înainte din săritură spre înainte
Este un procedeu specific sportivilor de performanţă. El se realizează
printr-o săritură urmată de transmiterea mingii spre înainte printr-o ridicare.
Este un procedeu diferit pentru că picioarele trebuie să realizeze o cât mai
bună săritură, echilibrată, iar braţele să realizeze .pasarea, ridicarea.
 Poziţia iniţială
Se realizează printr-o deplasare (elanul poate fi deplasare), oprirea
deplasării şi apoi efectuarea săriturii pe verticală, dacă este cazul are loc
întoarcerea trunchiului spre direcţia pasării, ridicarea braţelor îndoite la nivelul
coatelor.
 Execuţia propriu-zisă
Braţele execută o acţiune energică de întindere a lor, la contactul cu
mingea, spre înainte sus. Contactul cu mingea este identic ca la ridicarea spre
înainte de pe sol, dar punctul de lovire a mingii este mai înalt.
Ridicarea se realizează în momentul maxim al săriturii sau momentul
maxim al săriturii sau în urcare.
 Poziţia finală
Urmărirea traiectoriei mingii, aterizarea echilibrată, printr-o amortizare
realizată de îndoirea genunchilor şi intrarea într-o nouă acţiune.
Greşeli de execuţie
– lovirea mingii în cădere;
– săritură tardivă la minge;
– îndoirea insuficientă a braţelor.
Ridicarea peste cap din săritură
Denumită astfel pentru că traiectoria mingii este spre înapoia
executantului, realizată printr-o săritură.
 Poziţia iniţială
Idem cu cea anterioară

33
  Execuţia propriu-zisă
Contactul se realizează în punctul maxim al săriturii, braţele se întind de
la nivelul coatelor pe o direcţie de în sus şi înapoi, trunchiul intră în extensie.
 Poziţia finală
Presupune o aterizarea echilibrată urmată de o întoarcere spre direcţia
pasării, pentru participarea la următoarea acţiune ( de dublare a atacului).
Greşeli de execuţie
– lovirea mingii în cădere;
– săritură tardivă la minge;
– îndoirea insuficientă a braţelor;
– linia umerilor nu este perpendiculară pe direcţia pasării.

34
 CAPITOLUL 6. TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI ÎN ATAC
- LOVITURA DE ATAC-

6.1. Introducere
Lovitura de atac este o acţiune ce concretizează efortul întregii echipe în
faza de construcţie a atacului, are în vedere trimiterea mingii în terenul
adversarului prin lovirea cu o mână, executată în urma unei sărituri, ce aduce
trăgătorul la contactul cu mingea, deasupra nivelului superior al plasei.
Prin lovitura de atac se încearcă obţinerea de către o echipă a unui punct.
Ea constă în trimiterea mingiei în terenul advers prin lovirea mingei cu o mână,
peste plasă, în terenul adversarului (efectuând în prealabil o săritură), în aşa fel
încât acesta să nu o mai poată prelua.
Ea este acţiunea care în jocul competiţional evidenţiază forţa echipelor în
finalizarea atacului. Execuţia loviturii de atac se bazează pe pregătirea fizică,
care pe fond de forţă-viteză, domină execuţia ei.
Urmărirea mingiei ridicate, a plasei, a blocajului şi a jucătorilor adverşi,
constituie tot atâtea repere pe care jucătorul aflat în atac trebuie să le vadă şi să
ţină seama de ele, în execuţia fiecărui atac în parte. Cuprinderea acestor repere
pe baza cărora se execută lovitura de atac, nu este posibilă fără o vedere
periferică şi acuitate vizuală, educate specific.

6.2. Lovitura de atac

Lovitura de atac constă în trimiterea mingii peste fileu din săritură, în
terenul advers, prin lovirea mingii cu o mână, astfel contactul cu mingea să se
realizeze deasupra nivelului benzii superioare a fileului. Ea reprezintă
concretizarea efortului întregii echipe în faza de atac şi are ca scop câştigarea
punctului pentru echipa proprie.
Lovitura de atac depinde de mai mulţi factori cum ar fi ridicarea, dar nu
procedeul în sine ci traiectoria imprimată mingii de ridicător în cazul unor

35
combinaţii (înaltă, întinsă, scurtă, în urcare etc.), blocajul advers, scorul, distanţa
faţa de fileu etc. Toţi aceşti factori cer anumite calităţi unui trăgător, cum ar fi:
calităţi motrice deosebite ( viteză de reacţie şi de execuţie, forţă – viteză,
îndemânare, coordonare), stăpânirea tuturor procedeelor tehnice de atac, vedere
periferică, acuitate vizuală, stăpânirea emoţiilor, capacitate de analiză şi decizie
rapidă.
Procedeele de lovire a mingii pot fi diferite, pe direcţia elanului sau pe
alte direcţii (cu răsucirea trunchiului după săritură sau din braţ) şi prin rotarea
braţului.

6.2.1. Lovitura de atac procedeu drept sau pe direcţia elanului

Se denumeşte astfel pentru că direcţia elanului de atac, corespunde cu
direcţia transmiterii mingii după lovirea ei. Mecanismul de bază are mai multe
componente specifice loviturii de atac şi anume: elanul, bătaia, săritura, lovirea
mingii, aterizarea şi intrarea într-o nouă acţiune.
Elanul
Înainte de elan, jucătorul trebuie să ştie unde este mingea, cum sunt
aşezaţi adversarii în teren şi să anticipeze mişcările ridicătorului.
Elanul este acţiunea de acumulare a unei viteze de pe orizontală şi
transformarea ei printr-o desprindere pe verticală.
Elanul se realizează prin efectuarea a 2-3 paşi, în funcţie de zona de unde
se realizează lovitura de atac. Dacă jucătorul efectuează lovitura de atac din
zonele 2 sau 4, atunci elanul este format din 2-3 paşi sau mai mulţi, în funcţie de
acţiunea premergătoare (preluare) atacului. Dacă se efectuează lovitura de
atac din zona centrală, Z3, elanul poate fi formai şi din 1-2 paşi sau 3.
Primul pas este mai mic, este un pas pregătitor, efectuat de piciorul opus
braţului lovitor, penultimul pas este mai lung, îngenuncheat, târşit, cu scopul de
a frâna deplasarea pe orizontală, iar cel de-al treilea pas se duce lângă
penultimul, depăşindu-l cu o jumătate de talpă.

36
 Odată cu penultimul pas, se realizează şi elanul de braţe, prin ducerea lor
mult spre înapoi.
Elanul se face perpendicular pe fileu, pentru ca executantul să poată
beneficia de vederea periferică asupra întregului teren, având şi posibilitatea de a
juca mingea cu orice mână.
Elanul are un ritm accelerat şi un tempo al paşilor, care duc la realizarea
unei sărituri mai înalte.
Bătaia
Se face pe ambele picioare simultan sau succesiv şi este specifică jocului
de volei Voleiul modern a adus şi bătaia pe un picior, dar se foloseşte numai la
sportivii de performanţă, şi numai după însuşirea desprinderii de pe două
picioare.
Contactul cu solul se face pe călcâi, pentru a transforma viteza acumulată
pe orizontală din pasul sau paşii executaţi anterior, într-una ascensională, pe
verticală prin rularea tălpii piciorului.
Membrele inferioare sunt flexate din cele trei articulaţii ale sale. Laba
piciorului împreună cu gamba formează un unghi de 80°-82°, gamba cu coapsa
formează un unghi de 100°-120°, coapsa cu trunchiul 90°-92°. Braţele se găsesc
înapoia trunchiului întinse.
Săritura
Prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor
inferioare, împreună cu elanul energic al braţelor, se realizează o desprindere pe
verticală, în apropierea mingii, în punctul cel mai înalt al săriturii. Mingea
trebuie să fie în faţa executantului şi deasupra sa.
Desprinderea se face în funcţie de traiectoria şi de viteza de deplasare a
mingii. Imediat după desprindere, braţele continuă elanul spre înainte sus
împreună cu trunchiul. Corpul executantului este echilibrat în timpul săriturii, cu
linia umerilor paralelă cu direcţia de transmitere a mingii. Trunchiul se află în

37
extensie, braţele se ridică până deasupra capului, de unde braţul lovitor îşi
continuă drumul spre înapoia capului, flexat din articulaţia cotului, cu palma
orientată spre minge.
Lovirea mingii
Se face în punctul cel mai înalt al săriturii, prin mişcarea de revenire din
extensie a trunchiului, a braţului lovitor, care se întinde de la nivelul cotului şi
prin coborârea celuilalt braţ.
Lovirea mingii se face cu toată palma, printr-o flexie palmară energică,
executată deasupra liniei mediane, pe calota superioară.
Această mişcare imprimă mingii o traiectorie descendentă accentuată,
datorită vitezei şi forţei de lovire a braţului, de deasupra planului fileului spre
terenul advers.
Aterizarea
După lovire braţul continuă mişcarea de coborâre pe lângă fileu, braţul
neîndemânatec îl precede, iar corpul completează mişcarea printr-o flexie.
Aterizarea se face pe ambele picioare, elastic, datorită amortizării realizată
prin cedarea tuturor articulaţiile membrelor inferioare, iar privirea urmăreşte
mingea
Acţiunea de după lovire
După aterizare, executantul se deplasează pentru a participa la următoarea
acţiune de joc.
Greşeli de execuţie:
– nesincronizare între elan traiectoria mingii;
– lipsa elanului de braţe;
– braţul neîndemânatec nu participă la elan, ceea ce duce la un
dezechilibru al trunchiului şi coborârea punctului de lovire al mingii;
– nesincronizarea elanului de picioare;
– lipsa de coordonare între săritură şi lovirea mingii;
– lovirea mingii cu altă parte a braţului;

38
 - nu există flexia palmară, care acoperă mingea;
- aterizare dezechilibrată.

6.2.2. Lovitura de atac pe alte direcţii

Este denumită astfel pentru că direcţia transmiterii mingii este diferită de
direcţia elanului de atac.
El este folosit pentru evitarea blocajului advers, care de obicei este făcut
pe direcţia elanului atacantului.
Acest procedeu are două variante şi anume lovitura de atac întors prin
răsucirea trunchiului şi lovitura de atac întors din braţ.
El se realizează din zonele 3 şi 2 pentru dreptaci şi din zonele 3 şi 4 pentru
stângaci.
Lovitura de atac întors are aceleaşi componente ale mecanismului de bază
şi succesiunea realizării la elan, bătaie, lovirea mingii. Locul de bătaie, pentru
acest procedeu, se va depăşi cu cca. 50 cm locul unde este ridicată mingea.
Acest lucru face ca în timpul săriturii, executantul să facă o întoarcere, răsucire,
de circa 90°, în direcţia opusă efectuării elanului.
Întoarcerea se realizează în aer şi face ca executantul să ajungă cu linia
umerilor paralelă cu direcţia elanului şi aproape perpendiculară faţă de minge.
Restul componentelor, lovirea mingii, aterizarea sunt la fel ca la lovitura de atac
pe direcţia elanului.
Lovitura de atac pe alte direcţii, din braţ, este specifică jucătorilor
avansaţi, şi păstrează caracteristicile loviturii de atac procedeu drept, excepţie
face drumul braţului la lovirea în punctul maxim. Lovirea se face printr-o
mişcare de coborâre oblică spre umărul opus. Mingea va avea imprimată o
traiectorie în sensul mişcării braţului, adică lateral, pe lângă trunchi şi prin faţa
sa. Forţa de lovire în acest procedeu este mai scăzută, datorită amplitudinii mai
mici a mişcării, dar eficienţa se păstrează.
Greşeli de execuţie:

39
 – bătaia în dreptul mingii;
– întoarcerea efectuată simultan cu bătaia;
– lipsa angrenării braţelor şi trunchiului pentru întoarcere;
– întoarcere mai mare de 90o, ce duce la pierderea controlului mingii;
– aterizarea cu spatele în plasă.

6.2.3. Lovituri de atac specifice marii performanţe

Le-am denumit aşa pentru că disputa la fileu între atacant şi jucătorul de la
blocaj are nevoie uneori de acţiuni înşelătoare, pentru ca atacantul să-şi creeze
un avantaj.
Lovitura de atac din ridicare scurtă, care este folosită aşa cum spuneam în
jocul avansaţilor şi are în vedere surprinderea blocajului, prin traiectoria
ridicării, rapiditatea elanului şi implicit a lovirii mingii. Ea este realizată de
jucătorii de centru (Z3).
Modalităţile de realizare sunt identice ca la cele prezentate anterior, însă
necesită un grad de dificultate prin alegerea momentului şi lungimii elanului şi
coordonarea acestuia curidicarea efectuată special pentru acesta. Elanul este
scurt de 1-2 paşi, iar declanşarea lui se face când mingea a ajuns la ridicător.
Desprinderea are loc după realizarea ridicării, iar punctul decontact cu
mingea este deasupra fileului, la o înălţime de aproximativ 1-1.5m.
Lovitura de atac din ridicare în urcare, specifică tot jucătorului de centru
de la fileu, ca un răspuns la acţiunile energiile ale blocajului advers. El se
realizează cu mare viteză, având ca scop surprinderea adversarului nepregătit,
sau dezorganizat.
Realizarea lui constă într-o desprindere energică a atacantului înainte ca
mingea să fie în mâinile ridicătorului.
Atacantul se află în punctul maxim al săriturii, cu braţul întins, iar
ridicătorul îi transmite mingea direct spre braţul întins. Lovirea mingii se
realizează printr-o biciuire energica şi rapidă, de

40
deasupra nivelului superior al fileului.
Lovitura de atac din ridicare întinsă, respectă caracteristicile loviturii de
atac în urcare, anume că atacantul anticipează traiectoria preluării, după care
execută un elan scurt de 1-2 paşi, care se realizează în timpul zborului final al
mingii spre ridicător. Desprinderea se realizează imediat după ridicare în cazul
distanţelor de 2-3 m (pentru jucătorii de centru) sau puţin după aceasta, în cazul
distanţelor mai lungi (pentru jucătorii extremă).
Greşeli de execuţie:
- Lipsa de sincrinizare cu acţiunile ridicătorului;
- Întârzierea momentului începerii elanului;
- Bătaia se efectuează prea departe sau prea aproape de locul ridicării;
- Punct de lovire a mingii prea jos;
- Blocare insuficientă a elanului, ceea ce duce la o săritură în lungime.
Lovitura de atac din linia a II-a este o apariţie mai nou, recentă în bagajul
de acţiuni ale jucătorilor, ca o necesitate de a echilibra sau depăşi adversarul de
la blocaj.
Mecanismul de bază este identic cu al oricărei lovituri de atac, singurul
lucru care îl deosebeşte este locul de bătaie, care este în spatele liniei de atac,
ceea ce reprezintă că el este folosit de jucătorii din linia a II-a.
El este o lovitură de atac, în care bătaia, conform regulamentului, se
efectuează în afara spaţiului de atac, iar lovirea mingii în urma săriturii pe o
traiectorie înaltă şi în lungime, se face în spaţiul de atac.
Aterizarea echilibrată se face tot în zona de atac.
Greşeli de execuţie:
- Lipsa de comunicare cu ridicătorul, care îl surprinde nepregătit;
- Aprecierea incorectă a locului bătăii;
- Punct de lovire a mingii prea jos;
Lovitura de atac cu dublă bătaie în faţa ridicătorului, care se execută din
ridicare cu traiectorie scurtă. Atacantul efectuează elanul ca la lovitura de atac în

41
urcare, dar se întârzie desprinderea, cu scopul declanşării acţiunii de blocaj a
adversarului, urmată de o flexie mai accentuată a picioarelor şi o săritură în
înălţime de pe loc. Mingea este lovită pe direcţia elanului, fără a avea un blocaj
în faţă. Aterizarea se face echilibrat în condiţii uşoare.
Lovitura de atac cu dublă bătaie, în faţa şi la spateleridicătorului, care se
deosebeşte de cea descrisă anterior, prin faptul că prima bătaie se realizează în
faţa ridicătorului, care declanşează acţiunea blocajului advers, urmată de o
săritură laterală. Atacantul ajunge în spatele ridicătorului, unde primeşte mingea
şi cu ajutorul celei de-a doua bătăi, face săritura şi lovirea mingii, urmată de
aterizare.
Lovitura de atac cu bătaie pe un picior, apărută mai târziu, ca şi cea din
linia a II-a, este utilizată în special în jocul feminin.
Este soluţia de finalizare a unei ridicări, ce solicită deplasarea pe o
distanţă de 2-3m a atacantului şi constă într-o săritură efectuată cu bătaie pe un
picior, continuată de lovirea mingii într-o poziţie dezechilibrată, urmată de o
aterizare echilibrată.
Ea este folosită când deplasarea jucătorului este paralelă sau oblică faţă de
plasă.

42
 CAPITOLUL 7. TEHNICA JOCULUI DE VOLEI ÎN APĂRARE

7.1. Introducere
Preluarea este o acţiune individuală de apărare prin care un jucător
încearcă să respingă mingea, trimisă de adversar cu scopul de a face punct, astfel
încât să se realizeze construcţia atacului propriu, iar finalizarea să fie punctul.
Această acţiune se realizează cu dificultate, datorită faptului că ea depinde
de acţiunile premergătoare ale adversarului, serviciul, lovitura de atac, blocajul,
care urmăresc punerea în dificultate a apărării proprii.

7.2. Apărarea
7.2.1. Preluarea din serviciu
Preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un jucător intră
în contact cu mingea venită din serviciul adversarului, printr-o lovire de jos cu
antebraţele, cu scopul de a o transmite către ridicătorul propriu.
Mecanismul de bază al preluării din serviciu are următoarele componente:
poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală.
 Poziţia iniţială
Preluarea din serviciu se realizează după o deplasare, precedată de o
anticipare, urmată de oprire în poziţia specifică, medie de obicei, iar dacă
serviciul are o forţă crescută, poziţia este joasă şi cu faţa către direcţia de unde
vine serviciul.
Picioarele sunt uşor depărtate şi îndoite de la nivelul genunchilor,
greutatea egal repartizată pe ambele picioare, piciorul din exterior este mai în
faţă. Braţele sunt depărtate, trunchiul uşor înclinat în faţă, pentru a se realiza o
deplasare dacă este cazul.
 Execuţia propriu-zisă

43
 Începe prin apropierea braţelor, urmată de întinderea picioarelor,
îndreptarea trunchiului, braţele întinse din coate, cu mâinile împreunate mai sus
de nivelul genunchilor.
Palmele sunt înlănţuite – palmă peste palmă – cu închiderea lor la nivelul
degetelor mari. Palma care o înfăşoară pe cealaltă trebuie să fie cea
îndemânatecă.
Contactul cu mingea se face la nivelul antebraţelor, în treimea inferioară,
deasupra articulaţiei pumnului. Lovirea mingii nu este o lovire scurtă, ci una de
conducere a mingii pe direcţia de transmitere, de către braţe spre înainte sus, cu
ducerea umerilor în faţă, rotunjind spatele.
Poziţia braţelor în momentul lovirii mingii trebuie să fie în funcţie de
distanţa faţă de fileu. Dacă jucătorul care execută preluarea, se află mai aproape
de fileu, braţele se ţin paralele cu solul şi se execută preluarea numai din
întinderea membrelor inferioare, iar dacă jucătorul de la preluare se află mai
departe de fileu, se ţin braţele oblic, iar preluarea se face prin întinderea
membrelor inferioare, ducerea braţelor înainte sus.
În funcţie de viteza şi forţa serviciului, preluarea se face printr-o mişcare
de cedare, amortizare a contactului cu mingea, urmată dacă este cazul de fandare
urmată de rulare pe spate, îngenunchere.
 Poziţia finală
După transmiterea, jucătorul va urmări traiectoria mingii şi va intra într-o
nouă acţiune.
Greşeli de execuţie:
− plasament greşit;
− aprecierea inexactă a traiectoriei mingii;
− oprirea într-o poziţie dezechilibrată;
− neîmpreunarea palmelor în momentul lovirii;
− îndoirea coatelor în momentul şi în timpul lovirii;
− lovirea cu o mână;

44
 − lipsa acţiunii picioarelor;
− balans prea mare al braţelor în timpul lovirii;
− bazinul se retrage în timpul lovirii.

7.2.2. Preluarea din atac

Este o acţiune importantă prin care jucătorul nu lasă mingea să cadă în
terenul propriu.
Preluarea din atac este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în
contact cu mingea venită din atacul adversarului, printr-o lovire de jos cu
antebraţele, cu scopul de a o transmite către ridicătorul propriu.
La preluarea din atac jucătorul trebuie să posede capacitatea de anticipare,
reacţie la minge, poziţie joasă specifică, deplasare rapidă la minge.
Mecanismul de bază are aceleaşi componente ca la preluarea din serviciu.
 Poziţia iniţială
Este identică cu cea de la preluarea din serviciu, cu singura diferenţă este
că baza de susţinere este mai mare, prin depărtarea picioarelor mai mult deci
centrul de greutate este mai aproape de sol.
 Execuţia propriu-zisă
Este o acţiune de recul, de amortizare a forţei cu care vine mingea, de
cedare din articulaţii, prin plasarea antebraţelor sub minge, fără lovirea acesteia.
Contactul se face la fel la nivelul antebraţelor deasupra articulaţiei
pumnului. Nu există momentul de conducere a mingii.
 Poziţia finală
Se urmăreşte traiectoria mingii respinse şi intrarea într-onoua fază a
jocului.

45
 7.2.3. Blocajul
Blocajul este acţiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar,
efectuată de jucătorii aflaţi aproape de fileu, depăşind marginea superioară a
fileului.( Reg. FIVB)
Este o acţiune prin care un jucător sau mai mulţi din linia I ai echipei din
apărare, încearcă prin interpunerea palmelor peste nivelul superior al fileului,
între minge şi terenul propriu, să respingă mingea înapoi venită dintr-o lovitură
de atac sau să o reţină în terenul propriu.
După numărul jucătorilor care participă la blocaj, avem blocaj individual
sau în grup ( de 2 sau 3 jucători), după traiectoria mingii transmise de adversar
avem, blocaj la minge sau la zonă şi după plasarea palmelor faţă de planul
vertical al fileului avem, blocaj ofensiv şi defensiv.
Mecanismul de bază al blocajului individual are următoarele componente:
poziţia iniţială, elanul, bătaia, desprinderea şi acţiunea palmelor, aterizarea.
 Poziţia iniţială
Este o poziţie înaltă, picioarele depărtate la lăţimeaumerilor, greutatea
egal repartizată pe ambele picioare, genunchii uşor flexaţi, trunchiul drept,
braţele îndoite din cot cu palmele la nivelul umerilor şi orientate spre fileu, iar
privirea este spre terenul advers.
Elanul
În funcţie de traiectoria mingii imprimate de ridicătorul advers, jucătorul
de la blocaj se poate deplasa cu pas adăugat lateral, încrucişat, oblic lateral, pe
distanţe scurte, iar pentru cele lungi, cu alergare paralelă cu fileul sau
combinată. Ultimul pas este mai mare pentru a opri viteza de deplasare.
Pe toată durata elanului braţele se ţin îndoite din cot, cu palmele orientate
spre înainte cu degetele răsfirate.
Bătaia
Se execută pe ambele picioare, primul se aşează piciorul din exteriorul
deplasării, perpendicular pe fileu, pentru a bloca deplasarea şi apoi se aşează

46
celălalt picior lângă el. Membrele inferioare sunt îndoite de la nivelul
genunchilor, braţele îndoite din cot cu palmele orientate spre fileu, degetele
răsfirate.
Desprinderea şi acţiunea palmelor
Se realizează o flexie accentuată a membrelor inferioare, după care se
realizează o extensie energică a lor şi a braţelor.
Braţele urcă pe lângă planul vertical al fileului cu plasarea palmelor cu
degetele, răsfirate, încordate, într-o flexie uşoară, deasupra fileului, şi pe direcţia
mingii. Proiecţia palmelor să cadă în terenul advers.
Contactul cu mingea se face în terenul advers, cu ambele palme, dar după
ce atacantul a lovit mingea.
Aterizarea
După blocare, braţele se retrag, iar aterizare se face echilibrată, pe ambele
picioare, cu faţa spre direcţia mingii, pentru a-i permite participarea la
următoarele acţiuni.
Blocajul colectiv (în doi sau trei jucători)
Acoperă o suprafaţă mai mare în apărare şi realizează osuperioritate
numerică în faţa atacantului şi dacă este realizat corect duce la anihilarea forţei
atacului.
Modalitatea de execuţie şi mecanismul de bază sunt la fel cu cele de la
blocajul individual, cu anumite adăugiri.
Foarte importantă este sincronizarea săriturii, a plasării palmelor pentru a
fi eficient.
Sincronizarea se referă la alegerea corectă de către cei doi sau trei
jucători, a momentului săriturii, în funcţie de momentul săriturii atacantului.
Deci bătaia şi desprinderea trebuie făcute în acelaşi timp.
La blocajul în doi jucători, sarcinile sunt împărţite astfel; unul stabileşte
locul de aşezare (şi de obicei, dacă blocajul se organizează în extreme, cel care

47
stabileşte locul de aşezare este extrema, care sare în dreptul mingii) şi celălalt
lipeşte palmele sale de ale colegului. Fiecare jucător de la blocaj, are în sarcină
corespondentul său din terenul advers.
Blocajul în trei jucători se efectuează când atacul este realizat de un
jucător de valoare, dar numai dacă ridicarea permite deplasarea şi gruparea
blocajului. Se poate realiza din Z3, la un atac realizat din linia a II-a din Z6,
atunci când traiectoria ridicării este mai înaltă sau din Z2 şi Z4.
Blocajul se poate executa atât la minge, cât şi la zonă.
Blocajul la minge se execută când se realizează un atac în apropierea
fileului, iar la zonă atunci când se realizează un atac din linia a II-a.
Greşeli de execuţie:
− aprecierea incorectă a locului de unde se execută lovitura de atac;
− aprecierea incorectă a locului şi distanţei necesar a fi parcursă pentru
execuţie;
− distanţă mare faţă de plasă, a corpului şi braţelor;
− plasarea incorectă a palmelor şi degetelor;
− palmele sunt cu degetele închise nu răsfirate.
− aducerea braţelor prin lateral sau de jos;
− nu se urmăreşte intenţia atacantului.
7.2.4. Plonjonul
Este o acţiune de joc specifică fazelor de apărare şi are ca scop menţinerea
mingii în joc, fiind tot timpul premergătoare acţiunilor de preluare din servici,
din atac, din plasă, din blocaj.
Plonjonul are o poziţie specifică de stare de dezechilibrare, indiferent de
forma de execuţie, cu două mâini de sus sau de jos.
Din aceasta poziţie se acţionează la minge, printr-o cădere pe spate,
laterală sau înainte.

48
 Toate aceste acţiuni, dacă sunt executate corect şi eficient, reduc timpul în
care jucătorul poate fi scos din joc. Pot fi înlocuite acestea printr-o anticipare a
direcţiei mingii, urmată de o deplasare rapidă sau de o fandare.
Plonjonul pe spate
De regulă se utilizează la preluarea din servici sau din atac, cu două mâini
de jos sau sau de sus, dar putându-se interveni la minge si cu o mână, însă poate
fi folosită şi la ridicarea mingii pentru lovitură de atac.
 Poziţia iniţială.
Este o poziţie joasă, specifică apărării, caracterizată de plasarea centrului
de greutate sub nivelul genunchilor, picioarele decalate şi depărtate, trunchiul
aplecat spre înainte, braţele înaintea trunchiului îndoite de la nivelul coatelor,
capul drept cu privirea urmărind permanent mingea.
 Execuţia propriu-zisă
Jucătorul se află pe traiectoria mingii, urmează o dezechilibrare spre
înapoi, moment în care se ia contact cu mingea, fie cu două mâini de sus sau de
jos, având loc o amortizare a forţei cu care vine mingea, după care este
transmisă unui coechipier, înainte ca jucătorul să atingă solul.
Contactul cu solul se face printr-o rulare pe spate (fig 59), menţinând
poziţia de flexie a trunchiului şi a capului, iar unul dintre picioare, în afara celui
care are contact cu solul (de sprijin), realizează o avântare spre înainte prin
intinderea sa, ceea ce va duce la revenirea din ghemuit.
 Poziţia finală
După revenirea din ghemuit, jucătorul va face deplasări specifice pentru
adoptarea următoarelor sarcini ale echipei.
Greşeli de execuţie:
- lipsa de anticipare a acţiunilor atacantului advers;
- lipsa de anticipare a traiectoriei mingii venită de la adversar;
- adoptarea poziţiei înalte pentru aşteptarea mingii;
- poziţie înaltă în care se ia contact cu mingea;

49
 - extensia capului şi a coloanei vertebrale în rulare;
- luarea contactului cu solul prin punerea mâinilor înainte de rulare.
Plonjonul lateral
Este o acţiune ce are ca scop preluarea unei mingi, care are o traiectorie
joasă şi se poate realiza prin două moduri diferite şi anume prin rulare pe spate
sau prin rostogolire peste umăr.
 Poziţia iniţială este identică cu cea de la plonjonul pe spate.
 Execuţia propriu-zisă
Este precedată de o deplasare sau de o fandare amplă laterală, urmată de o
pivotare pe piciorul pe care se fandează ceea ce aduce jucătorul pe direcţia
mingii, moment în care se realizează lovirea şi transmiterea mingii, după care se
ia contact cu solul printr-o rulare pe spate, ca şi la plonjonul pe spate.
Pentru plonjonul lateral cu rostogolire peste umăr, jucătorul loveşte
mingea cu o mână, după care contactul cu solul se ia cu coapsa piciorului fandat,
apoi cu umărul membrului superior cu care s-a lovit mingea, urmând apoi o
rostogolire pe acest umăr.
 Poziţia finală
După realizarea plonjonului lateral, jucătorul se ridică rapid şi participă la
următoarele acţiuni de joc.
Greşeli de execuţie:
− lipsa de anticipare a traiectoriei mingii venită de la adversar;
− adoptarea poziţiei înalte pentru aşteptarea mingii;
− poziţie înaltă în care se ia contact cu mingea;
− extensia capului şi a coloanei vertebrale în rulare;
− luarea contactului cu solul prin punerea mâinilor înainte de rulare.
Plonjonul înainte
Este o acţiune specifică jocului de apărare, ce are ca scopmenţinerea
mingii în joc în urma unor mingi ricoşate din blocaj sau plasate de către
adversar, unde punctul de cădere a mingii este la distanţe mai mari.

50
 Se utilizează în special la echipele masculine, dar care au o bună pregătire
fizică si deprinderi elementare de acrobatică.
 Poziţia iniţială
Este aceeaşi ca la celelalte procedee specifice plonjonului, ratate anterior.
Jucătorul trebuie să anticipeze mişcările atacantului advers, traiectoria şi viteza
mingii.
 Execuţia propriu-zisă
Declanşarea acţiunii se face dintr-o poziţie înclinată spre sensul deplasării
către minge, printr-un impuls dat de piciorul de bătaie, corpul fiind proiectat
spre înainte ajungând într-o poziţie paralelă cu solul, în fază de zbor. Este
momentul în care se loveşte mingea cu o mână, cu faţa dorsală a palmei aflată
într-o uşoară extensie şi încordată, atunci când corpul se află într-o fază de
plutire.
 Poziţia finală
Într-un timp cât mai scurt are loc ridicarea şi intrarea într-o nouă acţiune
pe care o impune jocul echipei.
Greşeli de execuţie:
− aprecierea greşită a traiectoriei mingii;
− folosirea acestui procedeu în situaţii ce nu-l impun;
− amplitudinea prea mărită a impulsului piciorului de bătaie;
− lipsa extensiei la nivelul capului în rularea pe piept
− lipsa coordonării impulsului cu momentul lovirii mingii;
− lovirea mingii se face înainte de plecarea în plonjon;
− lovirea mingii cu alte părţi ale corpului decât palma, neasigurând
precizie.

51
Bibliografie
1. Bâc, O.– Volleyball, Editura Universităţii din Oradea, 1999
2. Cojocaru A, Ioniţă, M. – Volei, caiet de lucrări practice, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005
3. Cojocaru, A., Ioniţă, M. – Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006
4. Cojocaru, A., Ioniţă, M. – Volei aprofundare, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2008
5. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Volei - teorie şi practică, Editura Bren,
Bucureşti, 2009
6. Drăgan, A. – Volei, noţiuni de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000
7. Drăgan, A., Cojocaru, A. - Regulamentul jocului de volei cu comentarii,
Editura Yes, Bucureşti, 2003
8. Mureşan, A. – Volei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
9. Federaţia Română de Volei, Regulamentul oficial al jocului de volei, 2005
10. www.fivb.org

52