1.2.

Terenul si accesoriile
Terenul

Terenul pe care se desfăşoară un joc oficial de volei este un dreptunghi ce măsoară 18 m/9 m,
înconjurat pe toate părţile de o zonă liberă cu o lărgime de minimum 3 m.

Terenul de joc

Suprafaţa de joc trebuie să aibă o culoare clară, să fie orizontală şi uniformă, pentru a nu pune
în pericol de accidentare jucătorii. Terenul este delimitat prin linii, a căror lăţime este de 5 cm.

Acestea trebuie să aibă o culoare clară şi diferită de cea a terenului. Liniile fac parte din teren.

Spaţiul de joc, rezervat fiecărei echipe este despărţit de linia centrală, care împarte terenul în
două câmpuri egale cu dimensiunile de 9 m/9 m.

Spaţiul de joc

Fiecare câmp de joc este împărţit în două zone, printr-o linie aflată la 3 m faţă de linia mediană
(centrală). Această linie este denumită linia de atac sau linia de 3 m. Zona cuprinsă între această
linie şi linia mediană (centrală) reprezintă zona de atac, iar zona cuprinsă între linia de atac şi
linia de fund a terenului reprezintă zona de apărare.

Linia de atac se prelungeşte în afara spaţiului de joc printr-o linie întreruptă a cărei lungime
este de 1,75 m, alcătuită din bucăţi liniare de 15 cm cu o distanţă de 20 cm între ele.

În spatele liniei de fund se găseşte zona de serviciu ce are lărgimea de 9 m şi este delimitată în
lateral prin două linii punctate de 15 cm, fixate la o distanţă de 20 cm în prelungirea liniilor
laterale.

Între linia de atac (linia de 3 m) şi linia mediană (centrală), pe partea arbitrului secund şi a
băncilor pentru jucătorii de rezervă, se găseşte zona în care se efectuează schimbarea jucătorilor,
denumită zonă de schimb.

În afara zonei libere, pe partea băncilor jucătorilor de rezervă, se află spaţiul de încălzire,
folosit de aceştia în timpul desfăşurării jocului. Acest spaţiu are dimensiunile de 3 m/3 m.

Fileul

Fileul este instalat deasupra axei liniei centrale la o înălţime de 2,24 m (F) – 2,43 m(B) şi
desparte cele două arii de joc ale terenului. El este de culoare neagră, având lăţimea de 1 m şi
lungimea de 9,50 m, fiind alcătuit din ochiuri cu dimensiunile de 10 cm/10 cm. În partea
superioară se găseşte o bandă albă, lată de 5 cm, ce este aplicată pe toată lungimea fileului. În
interiorul acestei benzi se găseşte un cablu care permite întinderea şi susţinerea fileului. În partea
inferioară, locul cablului este luat de o coardă ce este legată de fileu şi are rol de a-l fixa pe stâlpi
şi menţine întins.

La capetele fileului, la nivelul celor două linii laterale ale terenului, se fixează câte o bandă, cu
o lăţime de 5 cm. Ea este numită în mod curent bandă laterală.

La marginea fiecărei benzi laterale se fixează câte o antenă lungă de 1,80 m, cu diametrul de 10
mm, antenă ce depăşeşte fileul în partea superioară cu 80 cm. Antenele sunt considerate ca
făcând parte din fileu şi delimitează în lateral spaţiul de trecere al mingii.

Accesoriile

În cadrul accesoriilor nominalizăm stâlpii şi echipamentul complementar. Stâlpii susţin fileul şi

conform regulamentului trebuie fixaţi la o distanţă de 0,50 m de linia laterală a terenului. Ei au o
înălţime de 2,55 m şi, preferabil, trebuie să fie reglabili. Stâlpii trebuie fixaţi în sol, deoarece
fixarea acestora prin cabluri este interzisă. Pentru preîntâmpinarea accidentelor, aceştia sunt
asiguraţi printr-o învelitoare specială.

Echipamentul complementar cuprinde o serie de obiecte cerute de regulament, indispensabile

desfăşurării unui joc oficial. Aceste obiecte sunt: scaunul arbitrului principal; o tijă din lemn
pentru măsurarea fileului; un suport pentru mingile de joc; două seturi de plăcuţe numerotate de
la 1 la 18, utilizate la schimbarea jucătorilor; trei mese la care iau loc scorerul, medicul de
concurs şi supervizorul (observatorul) jocului; patru scaune, câte două pentru fiecare echipă,
rezervate jucătorilor eliminaţi temporar din joc; două bănci sau un număr corespunzător de
scaune pentru oficiali şi jucătorii de rezervă ai fiecărei echipe; două la patru fanioane pentru
asistenţii de linie; patru la şase teuri utilizate la ştergerea suprafeţei de joc.

Mingea

Este un obiect sferic, de culoare uniformă sau în trei culori, cu o anvelopă din piele moale ce are
în interior o cameră din cauciuc. Circumferinţa mingii este cuprinsă între 65 cm şi 67 cm, iar
greutatea este de 260 g la 280 g. Presiunea interioară trebuie să fie de 0,30 la 0,325 kg/cm2
(294,3 la 318,82 mbar).
1.3. Echipa,zonele si ordinea rotatiilor

Echipa

În accepţiunea regulamentului, o echipă este alcătuită din: 12 jucători, un antrenor principal, un

antrenor secund, un medic şi un maseur sau fizioterapeut. Pe timpul desfăşurării încălzirii şi a
jocului, numai aceştia au dreptul să ia loc pe banca rezervelor.

Persoanele ce alcătuiesc echipa au atribuţiuni după cum urmează:

- Jucătorii au sarcina de a juca apărându-şi şansele de a învinge şi

a se supune regulilor de desfăşurare ale jocului.

- Dintre cei 12 jucători, unul are calitatea de căpitan şi prin această calitate dobândeşte sarcini

suplimentare, după cum urmează: la începutul şi sfârşitul jocului semnează foaia de arbitraj; la
începutul jocului participă la tragerea la sorţi; pe timpul desfăşurării jocului este singurul
îndreptăţit să se adreseze arbitrului principal şi să ceară lămuriri asupra deciziei luate de acesta
sau de alţi membri ai brigăzii de arbitraj; să solicite întreruperi de joc sau schimbări de jucători;
să consemneze în foaia de arbitraj, la sfârşitul jocului, după ce pe parcursul acestuia a solicitat
acest lucru, eventualele reclamaţii cu privire la desfăşurarea jocului.

-În cazul în care căpitanul de echipă nu se află în teren, aceste sarcini sunt preluate de un alt
jucător, desemnat de antrenor, până la revenirea în teren a căpitanului de echipă.

-Antrenorul principal prezintă arbitrului scorer, la începutul încălzirii, legitimaţiile propriilor

jucători pentru a fi înscrişi în foaia de joc şi semnează foaia; desemnează la începutul jocului şi
al fiecărui set, pe cei 6 jucători care vor intra ca titulari în joc, înscriindu-i pe un

„fluturaş” ce îl înmânează arbitrului secund; conduce pe timpul jocului formaţia proprie,

solicitând arbitrului secund întreruperile de joc regulamentare şi schimbările de jucători.

-Antrenorul secund poate prelua una sau mai multe atribuţii ale antrenorului principal.

-Medicul şi maseurul (fizioterapeutul) pot interveni pe timpul desfăşurării jocului, în probleme

specifice, numai cu accepţiunea arbitrului principal şi numai când jocul este întrerupt pentru a
acorda ajutor de specialitate.

Zonele şi ordinea rotaţiei

Pentru înregistrarea, aşezarea şi urmărirea jucătorilor în timpul jocului, terenul de volei este
împărţit în şase zone. Numerotarea zonelor este făcută în sensul invers mersului acelor
de ceasornic şi începe din partea dreaptă a spaţiului de apărare. Zonele unu, şase şi cinci se află
în spaţiul de apărare, iar zonele doi, trei şi patru în spaţiul de atac. Rotaţia jucătorilor se face în
sensul acelor de ceasornic şi se efectuează după fiecare câştig al serviciului de la adversar .

1.4.Oficialii, protocolul şi desfăşurarea jocului

Fiecare joc este condus de o brigadă de arbitrii compusă din şapte persoane după cum
urmează: un arbitru principal, un arbitru secund, un scorer şi patru asistenţi de linie.
Responsabilităţile acestor oficiali sunt următoarele:

-Arbitrul principal: Conduce jocul de la început până la încheierea acestuia. El deţine

autoritatea asupra tuturor oficialilor şi a membrilor echipelor. Pe tot timpul jocului, deciziile lui
sunt suverane şi poate anula deciziile celorlalţi oficiali. El nu trebuie să permită discutarea
deciziilor pe care le ia. Înaintea începerii jocului îi revine drept sarcină: să inspecteze condiţiile
de joc, mingile şi celelalte echipamente. Pe timpul desfăşurării jocului sancţionează conduita
incorectă, întârzierile de joc şi decide asupra greşelilor de serviciu şi poziţiilor greşite ale echipei
ce pune mingea în joc. Sancţionează de asemenea greşelile atingerii mingii şi greşelile ce se
produc deasupra fileului şi în partea sa superioară.

-Arbitrul secund: Este asistentul arbitrului principal având însă aria sa de competenţă. În situaţii
speciale, datorate imposibilităţii de conducere a jocului de către arbitrul principal, acesta poate
prelua toate competenţele primului. El supraveghează activitatea scorerului, a membrilor
echipelor aflaţi pe banca de rezervă şi jucătorilor de rezervă aflaţi în spaţiul de

încălzire. El autorizează întreruperile de joc, controlând durata acestora şi anunţă fiecărui

antrenor când acesta a efectuat cea de a doua întrerupere. Autorizează schimbările de jucători
anunţând efectuarea celei de a cincea şi a şasea schimbare, iar în caz de accidentare a unui
jucător autorizează înlocuirea excepţională, după ce acordă un timp de recuperare de 3 minute.
La începutul fiecărui set, arbitrul secund verifică dacă poziţia jucătorilor în teren corespunde cu
cea prezentată scorerului pentru a fi înscrisă în foaie. Pe durata jocului, arbitrul secund urmăreşte
greşelile de aşezare a echipei ce se găseşte la preluarea serviciului, contactul jucătorilor cu fileul
sau antena pe partea pe care aceasta se găseşte, pătrunderea jucătorilor în terenul advers, greşelile
de atac sau blocaj efectuate de jucătorii din linia a doua, contactul mingii cu obiectele exterioare.

-Scorerul: Ţine foaia de arbitraj, conform regulamentului, în cooperare cu arbitrul secund.

Înaintea jocului, înscrie echipele în foaie şi solicită antrenorilor şi căpitanilor de echipă,

verificarea celor înregistrate şi semnarea foii, după care înregistrează formaţiile cu care începe
jocul. Pe durata jocului, înregistrează punctele fiecărei echipe, contro- lează ordinea rotaţiei,
înregistrează întreruperile de joc şi schimbările de jucători, anunţă finalurile de set şi
înregistrarea punctului opt în setul decisiv şi înregistrează sancţiunile, avertismentele şi
penalizările acordate echipelor.

La încheierea jocului, înscrie rezultatul final, durata jocului, semnează foaia şi solicită
semnarea acesteia de către căpitanii echipelor şi arbitrii. În cazul reclamaţiilor, înscrie sau
permite căpitanului de echipă să scrie contestaţia reclamată.

-Asistenţii de linie: Sunt în număr de patru (minimum doi) şi se află postaţi la colţurile terenului
la o distanţă de 1-3 m de acesta. Fiecare asistent are responsabilitatea supravegherii uneia din
cele patru linii de demarcare a terenului. Ei semnalează mingile care cad în sau afară din teren,
mingile care cad în afara terenului dar care sunt atinse de jucători, mingile care ating antenele
sau fileul în afara spaţiilor de trecere.

2.2.Notiuni de terminologie specifica

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol dominant în toate
componenetele acestuia. Este unitatea funcţională de bază a jocului, sistematizată după
necesitatea rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care jucătorii
participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea
de joc are un puternic caracter individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter colectiv mai
ales când este vorba despre organizarea atacului sau apărării şi la dispozitivele specifice la
efectuarea sau primirea serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie rapide şi exacte. La fiecare
acţiune de joc, complexitatea efortului se manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte
componenete psiho-motrice ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni cuprinde următoarele
elemente:
 Sarcina parţială de joc;
 Analiza situaţiei;
 Deplasările specifice – pregătirea
 Luarea deciziei;
 Execuţia - lovirea propriu-zisă;
 Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina, analiza şi decizia) şi trei cu
pondere fizică (deplasarea, pregătirea, execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine precizate prin care se concretizează
în mod particular acţiunea de joc, în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din momentul trecerii mingii
în terenul propriu şi până la trecerea mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune
din mai multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină structura de joc cu care
se operează în procesul de instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale
 regulamentului determină o accentuare a importanţei eficienţei acţiunilor individuale în
contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu ajutorul cărora realizăm
obiectivele de instruire.
2.3. Stadiile de instruire
Caracteristicile jocului de volei, determină o abordare specifică în instruire la nivelul predării
jocului de volei ca mijloc al educaţiei fizică şcolare.

Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de joc încă de la

începutul instruirii iar obligativitatea rotaţiei impune o pregătire completă a jucătorilor mai ales
în primele stadii.

Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu adversarul. Faptul că
mingea nu are voie să cadă în terenul propriu impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii
primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai puţin atractivă a jocului, mai ales la nivelul
începătorilor.

Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat teoretic, în mai multe etape
sau stadii. Eşalonarea este utilă pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi alegerea mijloacelor şi
formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:

INIŢIEREA  FIXAREA  CONSOLIDARE PERFECŢIONARE 

VALORIFICAREA

ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe specifice a căror respectare
contribuie la eficientizarea procesului de predare şi sporeşte şansele ca elevii să-şi însuşească
rapid şi corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili să practice jocul în condiţii
regulamentare:

În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală, execuţia se va încadra în

condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările
reale ale jocului.

 exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări formarea deprinderii fără

detaliile neesenţiale;
 deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
  se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi învăţate şi elementele
deja cunoscute;
 se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific jocului.
 se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea aspectului dominant
ale execuţiei acţiunilor de joc, folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi
exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
 se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
 accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
 exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
 solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării globale a jocului.
Instruirea va porni de la general la particular, de la structura de joc la acţiunea de joc. Se va
urmări în permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de joc şi realizarea unui
echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu dezvoltarea calităţile motrice
specifice.

2.4. Notiuni generale despre invatarea motrica

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de cadrul
didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalităţii elevului sau
studentului prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor, a
strategiilor şi a atitudinilor cognitive. Psihologic, învăţarea este un fenomen psiho-
comportamental prin care individul dobândeşte ca urmarea a exersării, anumite forme de
conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar de termeni pedagogici)

În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul de învăţare angajează

dimensiunile cognitive, afective, motivaţionale şi volitive ale personalităţii elevilor.

Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică, pentru că în predarea
jocului de volei în lecţia de educaţie fizică este cea care detemină formarea deprinderilor
necesare însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de practicare a jocului în scopul realizării
obiectivelor educaţiei fizice şcolare.

După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive, Schmidt (1991), învăţarea
motrică este definită "ca un set de procese asociate exersării şi experienţei care conduc la
schimbări permanente în conduita motrică şi realizarea deprinderilor înalt performante."

Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza unor modele, care
determină o conduită motrică. Aceasta va fi valorificată atât la nivel motric prin gradul de
măiestrie de execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la nivelul componentei cognitive prin
sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.
 Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică conferă acestuia
specificul său. Deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de rezolvare a problemelor care
apar. Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi şi deprinderi este dublată de însuşirea unor
noţiuni şi concepte care oferă individului posibilitatea de a efectua raţionamente, judecăţi şi de a
se manifesta creativ în rezolvarea situaţiilor concrete. Învăţarea motrică capătă astfel caracterul
unei învăţări inteligent creativă, iar performanţa motrică este manifestarea superioară a
aptitudinilor de învăţare rapidă, eficientă, condiţionată de factorii atitudinali, în special de
motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)

În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să cunoască următoarele

elemente:

 structura acţiunii motrice de joc;

 modalităţile de execuţie;
 posibilităţile proprii de acţionare;
 modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului motric la situaţia
concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe despre acţiunea respectivă şi a unor
deprinderi elementare deja însuşite (priceperi motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va reuşi să-şi formeze
deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un înalt randament şi un indice de execuţie
performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie, automatizare). Perfecţionarea
indicelui de execuţie este asociată automatizării şi caracterizează deprinderile motrice care se
manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.

Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o perioadă de timp marcată
de momente de schimbare, accelerare, stagnare sau chiar regres.

Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:

 etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;

 etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi dispariţia mişcărilor
inutile;
 etapa stabilizării execuţiei;
 etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie, uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în predarea jocului de volei
profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-şi formeze o imagine cât mai corectă despre
deprinderea care urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi demonstraţia şi încercând să
angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.

Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor necesare despre

acţiunea sau situaţia de joc care urmează a fi învăţată. Este important felul în care se transmit
aceste explcaţii, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special pentru ca acestea să fie foarte clare
şi să fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost corect recepţionate.
 Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea ce li se cere. Este uşor
pentru un profesor să fie nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg ce li se cere, dar nu este o
rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar explicaţiile fără ca acest lucru să
supere, este o calitate importantă a unui profesor eficient.

Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa ei depinde de măsura

în care se apropie din cât mai multe puncte de vedere de "modelul" acţiunii care urmează să fie
folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.

Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai ales când este vorba
despre acţiuni complexe, anumite secvenţe pot avea variaţii sub aspectul calităţii execuţii, dar
privită global performanţa motrică va fi în progres. Dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor
are mai degrabă aspectul unei spirale cu reveniri şi reluări ale scvenţelor şi acţiunilor, de fiecare
dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării deprinderilor
specifice depinde de experienţa motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de
complexitatea acţiunii şi nu în ultimul rând de nivelul motivaţiei.

Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere metodic, există opinia
că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în care se foloseşte metoda analitică prin care
mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în secvenţe care se învaţă separat,
ansamblându-se apoi într-o execuţie globală.Noi considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de
bază a jocului în cadrul lecţiei de educaţie fizică, în care nu se urmăreşte atingerea unui grad
înalt de măiestrie tehnic, metoda globală este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria
profesorul care trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:

 elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;

 explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale acţiunii, cărora
cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie sporită;
 sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;
 corectările să fie făcute individualizat;
 numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi consolidării.

3.2.Generalităţi
Prezenţa jocului de volei în sistemul de învăţământul general şi liceal, căci la acest nivel ne
vom referi, este justificată de contribuţia sa la îndeplinirea obiectivelor generale ale educaţiei
fizice, prevăzute în programa de învăţământ.

Vom reaminti care sunt aceste obiective:

 menţinerea unei stări optime de sănătate;

 dezvoltarea unor calităţi motrice;
 dezvoltarea fizică multilaterală;
 educarea unor trăsături pozitive de caracter;
 educarea unor procese psihice senzoriale şi cognitive superioare;
 educarea ordinii şi disciplinei;
 educarea simţului estetic;
 alternativă în practicarea independentă a exerciţiului fizic.

Pornind de la aceste obiective generale ale educaţiei fizice, trebuie să menţionăm că jocul de
volei, la nivelul şcolii, urmăreşte şi obiective proprii disciplinei, dintre care amintim:

 însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază;

 perfecţionarea celor mai eficiente acţiuni tehnico-tactice şi crearea altora noi;
 capacitatea de a aplica procedeele tehnico-tactice în joc cu respectarea progresivă a
regulamentului de joc;
 orientarea elevilor către unităţi specializate ale voleiului de performanţă.
Este necesar să menţionăm că metodica predării jocului de volei în şcoală trebuie să ţină
seama, în afara obiectivelor generale şi a celor proprii, de încă doi parametrii şi anume: volumul
maxim de lucru ce poate fi alocat în cadrul unei lecţii de clasă, pe durata unui an, şi

volumul maxim de lucru ce poate fi alocat la orele opţionale şi de cerc sportiv, deci cu elevi ce
îndrăgesc disciplina.

3.3. Orientarea metodică

Orientarea metodică în predarea jocului de volei în şcoală are la bază o serie de principii şi
metode care corespund principiilor şi metodelor de instruire din educaţia fizică şi antrenamentul
sportiv.

Vom enunţa aceste principii şi metode fără a mai dezvolta conţinutul lor, conţinut ce se
regăseşte în teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului.

Principii: -principiul participării conştiente şi active;

- principiul intuiţiei;

- principiul accesibilităţii;

- principiul continuităţii;

- principiul însuşirii temeinice.

Metode:- explicaţia (ca metodă verbală);

- demonstraţia (ca metodă intuitivă);

- observarea (ca metodă intuitivă);

- exersarea (ca metodă practică):

 - parţială sau analitică

- globală.

Având în vedere că volumul maxim de lucru, alocat voleiului, în cadrul lecţiilor de educaţie
fizică, este relativ redus, dar şi că predarea jocului de volei trebuie să se facă pornind de la
acţiunile de joc care realizează atât fazele de atac, cât şi cele de apărare, deci de la jocul

bilateral, metodica de predare a jocului de volei în şcoală recomandă, cu preponderenţă,

utilizarea metodei exersării globale de instruire.Se acţionează astfel cu mai mult realism asupra
elevilor, ei fiind puşi de la început în situaţia de a-şi însuşi acele elemente de joc, materializate
prin procedee cu care pot opera în timpul jocului.

Exersarea parţială – analitică a procedeelor este mai puţin recomandată, nefiind însă negată, ea
aplicându-se în ambele etape ale procesului de instruire, atunci când se observă că un anumit
procedeu tehnic este mai puţin însuşit şi el frânează desfăşurarea corespunzătoare a jocului. O
iniţiere prealabilă în elementele de bază ale jocului (serviciu, preluare, pasă), fără de care elevii
nu pot practica jocul bilateral, este absolut necesară.

Câteva recomandări credem că este necesar a fi făcute:

1. Pentru iniţiere să fie folosite exerciţii puţine, simple, dinamice şi eficiente.

2. Pe cât posibil, exerciţiile utilizate să se desfăşoare sub formă de concurs.

3. Învăţarea şi consolidarea acţiunilor tehnico-tactice să se facă preponderent în cadrul

jocului bilateral.

4. Intervenţia profesorului pentru corectări să fie la obiect, scurtă şi concisă.

5. Jocul bilateral, în afara învăţării şi consolidării acţiunilor tehnico-tactice, trebuie să

ajute elevii şi la dezvoltarea spiritului de a se organiza, arbitra şi de a se conduce singuri.

3.4. Etapizare, obiective, durată

Etapizarea instruirii în cadrul predării jocului de volei în şcoală, are la bază etapele ce trebuie
parcurse normal de orice tânăr ce doreşte să practice jocul de volei. Acestea sunt: iniţierea,
învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea.

În cadrul şcolii obiectivele prioritare diferă de cele ale tinerilor care se îndreaptă spre
practicarea jocului de volei în unităţi de profil şi derivă din obiectivele proprii disciplinei.

Acestea sunt: obişnuirea cu mingea de volei; iniţierea, învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea

elementelor tehnico-tactice de bază (fundamentale) ale jocului (serviciul, preluarea, ridicarea,
atacul, blocajul); iniţierea, învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral în cadrul
modelului unu şi doi de joc – pentru ciclul gimnazial şi eventual modelul trei de joc – pentru
ciclul liceal. Schematic, etapele şi obiectivele prioritare ale procesului de instruire a jocului de
volei, în şcoală pot fi prezentate astfel:

Clasa Etapa Obiective instructive prioritare

V I Obişnuirea cu mingea de volei (în special cu

lovirea cu degetele)
Iniţierea cu elementele de bază tehnico-tactice
ale jocului de volei (serviciul, preluarepasa)

II Iniţierea în jocul bilateral (aşezarea în teren

– model unu şi doi de joc)
Învăţarea elementelor tehnico-tactice de bază
ale jocului de volei (serviciul, preluarea, pasa)

VI III Învăţarea jocului bilateral – model unu şi doi de joc

Iniţierea în unele elemente tehnico-tactice noi
(atacul, blocajul) şi consolidarea celor deja
cunoscute (serviciul, preluarea, pasa)

VII IV Consolidarea jocului bilateral – model unu şi

doi de joc
VIII Învăţarea (atac, blocaj) şi consolidarea (serviciu,
preluare, pasă, atac, blocaj) elementelor
tehnico-tactice de bază

IX V Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral –

model unu şi doi de joc şi iniţierea în jocul
XII bilateral model trei.
Consolidarea şi perfecţionarea elementelor
tehnico-tactice de bază cunoscute

Considerăm că etapizarea şi stabilirea obiectivelor prioritare de instruire pentru fiecare etapă,

prezentate schematic, corespund dezideratelor majore ce stau în faţa predării voleiului în şcoală,
deziderate ce pot fi enunţate astfel: accelerarea învăţării jocului, însuşirea elementelor tehnico-
tactice de bază şi perfecţionarea continuă a jocului bilateral, toate orientate, în primul rând, spre
rezolvarea sarcinilor şi obiectivelor educaţiei fizice şcolare şi, în al doilea rând, spre o eventuală
orientare a celor mai buni elevi către

unităţile de volei specializate. Ideile prezentate anterior pot fi completate, pentru fiecare etapă, cu
următoarele aprecieri:

Etapa I

Este etapa în care se ia primul contact cu jocul de volei şi cu specificul acestuia, specific ce
derivă din acţiunile motrice, aproape total diferite de ale altor discipline sportive. Această etapă
se poate întinde pe toată durata semestrului I a clasei a V-a, acolo unde există condiţii de sală,
sau numai pe prima jumătate a acestui semestru, acolo unde condiţiile de sală lipsesc.

În cadrul acestei etape se realizează obişnuirea cu mingea de volei şi o iniţiere privind

elementele e bază ale jocului – serviciul, preluarea, pasa.

Etapa a II-a

În această etapă, elevii iau practic contact cu jocul de volei. Această etapă se poate întinde pe
durata semestrului doi, la şcolile care au sală, sau numai pe cea de-a doua jumătate a semestrului
doi, pentru şcolile care îşi desfăşoară activitatea în aer liber. Conţinutul tehnico-tactic este
minimal şi se rezumă la aşezarea în teren şi la punerea şi menţinerea mingii în joc (serviciu,
preluare, pasă), cu respectarea celor trei lovituri.

Etapa a III-a

După ce în etapa anterioară elevii au luat contact cu jocul de volei, iniţiindu-se în tainele
acestuia, iar elementele tehnico-tactice au fost însuşite, în etapa a III-a se vor pune bazele
învăţării jocului bilateral – model unu – prin consolidarea elementelor tehnico-tactice

cu care s-a început (serviciul, preluarea, pasa) şi iniţierea în alte elemente noi (atacul şi blocajul).

Durata acestei etape se poate încadra pe distanţa întregului an, acolo unde condiţiile o permit
(sală) sau numai pe prima parte a semestrului unu şi cea de-a doua parte a semestrului doi, acolo
unde nu există sală.

Etapa a IV-a

Acolo unde condiţiile o permit, această etapă se întinde pe durata semestrelor unu şi doi ale
claselor a VII-a şi a VIII-a. În unităţile şcolare în care aceste condiţii lipsesc, activitatea

desfăşurându-se în aer liber, durata acestei etape se întinde numai pe prima jumătate a
semestrului unu şi ultima jumătate a semestrului doi. Această etapă urmăreşte consolidarea
jocului bilateral, în cadrul modelului unu şi doi de joc, precum şi învăţarea (atac, blocaj) şi
consolidarea (serviciu, preluare, pasă, atac, blocaj) elementelor tehnico-tactice de bază. Având în
vedere că la această vârstă potenţialul biologic şi cel motric este mai mare, iar experienţa motrică
specifică jocului de volei a crescut, se va accentua pe exersarea globală a elementelor tehnico-
tactice sub forma fazelor de joc.

Pentru elevii ce au disponibilităţi deosebite, cadrul de instruire prin complexitatea mijloacelor

poate fi depăşit. Pentru elevii ce întâmpină încă dificultăţi în exersarea globală a fazei de joc, se
va mai apela la lucrul analitic.

Etapa a V-a

Are o durată mai mare, întinzându-se pe toată perioada liceală – clasele IX-XII.

În această etapă nu există obiective prioritare noi, urmărindu-se consolidarea şi perfecţionarea

jocului bilateral şi a elementelor tehnico-tactice cunoscute, cu deosebirea că ele vor fi îndeplinite
la un nivel calitativ superior, datorat potenţialului biologic şi motricităţii

generale şi specifice crescute.

Pentru grupele de elevi ce depăşesc nivelul mediu, se poate trece la iniţierea în cadrul jocului
bilateral a modelului trei de joc.

4.2. Ridicarea înainte

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru punerea într-o
situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru
echipa care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu
două mâini de sus ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers,
tactica în atac a echipei proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită
traiectorie, viteză şi distanţă faţă de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai ales prin două
procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa înainte”) folosită în
multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziţie
echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din
toate articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în
faţă. Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă.
Articulaţia pumnului în uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi
articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat
toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.
 Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi lungimea ridicării
este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului, tactica în atac preconizată. După
efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a
asigura dublarea lui.

Greşeli frecvente:

În momentul iniţial:

 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

 braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
 coatele prea apropiate sau prea depărtate;
 degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:

 lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a degetelor sau poziţiei
greşite;
 punctul de lovire a mingii prea coborât;
 acţiunea fragmentată a corpului;
 lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:

 flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;

 neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei
mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):

 pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);

 pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
 preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
 pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
 preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea mingii peste
fileu;
 preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.

4.3. Ridicarea înapoi

Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării blocajului
advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în momentul dinaintea luării
contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap
se realizează printr-o extensie puternică a braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se
mingii o traiectorie spre înapoi. Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia
articulaţiilor trenului inferior. În încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere
pentru a asigura dublarea atacantului.
 Greşeli frecvente:

În momentul iniţial:

 neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;

 plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:

 lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;

 accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea bazinului înainte.
La finalul acţiunii:

 neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei

mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):

 în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;
 de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată de atac din zona
2;
 preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la preluare, cel de
la preluare la ridicare etc;

4.4. Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap

(ridicare înapoi):
1. Pe perechi. Unul din executanţi aruncă mingea partenerului (imitând pasa de sus), cu
traiectorie medie, la 1-3m înainte. Acesta se deplasează, ia poziţia fundamentală medie şi prinde
mingea, aruncând-o înapoi la locul iniţial.

Variantă: Mingea se aruncă lateral cu menţionarea locului obligând partenerul să execute

deplasare laterală.
2. Pe perechi, un jucător aruncă mingea, celălalt cu braţele îndoite în dreptul bărbiei primeşte
mingea, execută o autoaruncare deasupra capului (pas de control) după care o retrimite
partenerului.

Variantă: Jucătorul care efectuează autoaruncarea poate sta în aşezat pe sol, pe saltea sau pe
bancă.

3. Pe perechi. Mingea este aruncată partenerului care din poziţie medie o pasează înapoi.

Obs.: În momentul execuţiei jucătorul trebuie să se afle sub minge şi să o urmărească pe

parcursul traiectoriei pe care i-o imprimă. Trebuie corectate următoarele greşeli de execuţie:
deplasarea târzie la minge, lovirea cu palmele, cupă incorectă.

Variante: - Mingea se aruncă înainte sau lateral, iar partenerul execută deplasarea impusă (cu
menţionarea locului);

- Executantul stă în poziţia aşezat .

4. Pe perechi. Partenerii pasează mingea între ei.

Joc /concurs: Câştigă perechea care ţine mingea mai mult în aer.
Obs.: Se urmăreşte precizia pasei şi lovirea corectă. Se reia numărătoarea dacă scapă
mingea jos.

5. Pe perechi. A este în picioare pe o bancă de gimnastică aşezată transversal, B este pe sol şi-i
pasează precis lui A.
Variantă: Banca este aşezată de-a lungul şi A se aşează pe partea îngustă.

Obs.: Se pune accent pe corectitudinea mişcării şi precizia pasei. Se poate executa şi în

şir.

6. Pe perechi. A şi B pasează între ei. A este aşezat pe gardul de atletism (în sprijin pe patru
picioare) şi îI trimite pase precise lui B.

Variantă: A se aşează în altă manieră.

Obs.: Se pune accent pe echilibru şi îndemânare.

7. Pe perechi. A este în picioare pe o ladă de gimnastică, B este culcat pe spate. A lasă să cadă
mingea exact în mâinile lui B, care retrimite mingea prin pasă.

Variantă: B închide ochii şi nu-i deschide decât la comanda lui A.

Obs.: În lipsa lăzii de gimnastică pot fi folosite scaune sau bănci de gimnastică. Se
execută de 5-7 ori.

8. Pe perechi. A şi B se aşează unul în spatele celuilalt şi pasaeză la perete.

Variantă: Ambii jucători se deplasează la stânga şi la dreapta.

9. Pe perechi. A şi B pasează în triunghi la perete.

Variante: - Se schimbă direcţia pasei

- La fel, pe deasupra unei linii trasate pe perete la înălţimea fileului.

10. A pasează la perete şi mingea ajunge la B. A trece prin spatele lui B şi preia de la perete
pasa lui B ş.a.m.d. Deplasările scurte (2-3m) îI dau exerciţiului mai multă rapiditate.

Variantă: A fixează înălţimea pasei.

11. Pase consecutive la doi pereţi (în colţul sălii). După pasă jucătorii schimbă partea.

Joc /concurs: Grupe de 6-12 jucători pasează ca mai sus. Câştigă echipa care va realiza prima 25
de pase.

Obs.: Distanţa faţă de pereţi va fi cu atât mai mare cu cât jucătorii sunt mai avansaţi.

12. Pe perechi. A şi B sunt în picioare pe banca de gimnastică şi pasează.

Joc /concurs: Câştigă echipa care va pasa de mai multe ori până la greşeală.
Variantă: Se poate juca pe deasupra fileului sau a unei corzi.

Obs.: Aceste structuri de exerciţii se pot lucra şi în şir.

13. Pe perechi. A pasează lui B care se găseşte în spatele băncii. B trebuie să se urce pe bancă
pentru a pasa.

Variantă: Mărirea distanţei dintre A şi bancă.

Obs.: Aceste structuri de exerciţii se pot lucra şi în şir.

14. Pase între A şi B driblând o altă minge(în acelaşi timp) .

Variante: - A driblează singur

- ambii jucători driblează

-
15. Pase între A şi B. Ambii jucători pasează în acelaşi timp o altă minge cu picioarele.

- Variantă : - Un mic obstacol între jucători.

-
 16. B pasează spre A. A lansează a doua minge şi-i retrimite pasa lui B înainte de a
prinde mingea din nou.

-
17. A pasează lui B şi-i arată imediat un număr cu degetele. Înainte de a pasa, B trebuie
să spună ce număr i-a arătat A.

-
18. Pasă, alergare în jurul jalonului şi întoarcere.
- Variantă : - Schimbarea distanţei jucător-jalon.

19. A pasează lui B plasându-se o dată în faţa şi o dată în spatele băncii de gimnastică. B
face pase apropiate (scurte) şi lungi (înalte).

20. A pasează lui B, merge să-l atingă şi revine în poziţia iniţială. B face o pasă de control şi
apoi procedează ca A.

Obs.: se pot executa în formaţie de şir („mingea la căpitan”).

21. Joc 1x1 pe terenuri mici, pe deasupra unei corzi.

Regulă: - Numai pasele de sus sunt permise

Variante: - Sunt permise două atingeri pentru fiecare jucător.

- Pase din săritură.

22. Jucătorii sunt dispuşi pe teren ca în figură. Executanţii A şi B pasează pe rând cu cei din
şirul C şi D, efectuând înainte şi după pasarea mingii o deplasare laterală. B începe deplasarea
numai când mingea este lovită de un jucător din şirul C.

23. Pase cu două mâini de sus în teren. Trei jucători fără minge, trei jucători cu minge. Se
execută pase spre fiecare jucător cu mingea, urmată de trecerea la coada şirului.

5.2.Preluarea din serviciu de jos cu două mâini

Preluarea din serviciu

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima
acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în
posesia mingii.
 Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a împiedica
adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune
condiţii spre ridicător.
Clasificare:

 Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.

 Preluare de sus cu două mâini;
 Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:

 Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;

 Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.

Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează după o
deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin
depărtarea picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de greutate
este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt depărtate,
urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele,
articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o uşoară
anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.

În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu

mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se
deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.

Greşeli frecvente:

În momentul iniţial:

 aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a momentului şi

formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea în poziţie
dezechilibrată;
În timpul execuţiei:

 lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia inegală a

antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia
fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
La finalul acţiunii:

 braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.

Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:

La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea de

jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea
unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.
 preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în diferite
formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formaţii de
trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
 preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare lungă
spre partener;
 preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea
locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi retragerea
în dispozitiv.

5.3. Preluarea din atac

PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii în
terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a anticipa traiectoria
mingii, de a se deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare,
contactul cu mingea pe porţiunea inferioară antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care
vine mingea articulaţiile vor face o mişcare de cedare şi amortizare.

GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi traiectoriei

mingii, poziţie înaltă.

Traseu metodic:

 Exersare în condiţii uşoare:

o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din autoaruncare, pe
direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări successive
din atac, intercalate cu deplasari laterale;
 Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.

Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor specifice de
apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire
cu o mînă sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care
aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe,
iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.

Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă

pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din spatele
blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin
întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei cu o mână
sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în
cazul atacului, atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a
efectuat atacul.

Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în care

jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări obişnuite. Nu se
folosesc prea des în jocul de volei practicat la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de
dificil de realizat, implică şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi
excutate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei acţiuni
de apăare prin folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt
procedee de execuţie apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele procedee
de execuţie a plonjoanelor:

 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;

 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa două dintre
procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.

Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele picioare. După
lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o rulare în timpul căreia
spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din
faţă, se întinde şi efectuează o mişcare de basculare energică prin care se aceelerează mişcarea de
revenire în poziţia de plecare.

Cele mai frecvente greşeli :

 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii sau depăşirea
acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:

 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia iniţială;

 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
 Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge oferită,
apoi pasată sau servită;
 joc cu temă.

Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia din care vine
mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul
pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.

Exerciţiile fără minge cuprind fandări consecutive şi alternative stânga-drapta, urmate apoi
de simularea lovirii mingii.

Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru plonjonul pe

spate, cu adaptările de rigoare.

5.4.Traseu metodic invatarii preluarii din servici si atac

Traseu metodic invatarii preluarii din servici si atac

 1. 4-6 jucători pe aceeaşi linie, unul lângă altul la 2-3m distanţă. Alt jucător, fără minge, se
deplasează lateral şi trebuie să efectueze preluare la fiecare minge venită din atac uşor de la
partener.
 Variantă: Cu o singură minge. Între preluări, jucătorul trebuie să atingă, de fiecare dată,
solul.


 2. Joc /Concurs: - “Nimereşte popicele” -3 popice se găsesc pe o ladă de gimnastică plasate
între două bare asimetrice. într-un cerc, la 5-6 m distanţă, 4 jucători încearcă să atingă popicele
cu lovitură de atac uşoară. Doi jucători din echipa B apără popicele executând preluare de jos şi
încearcă să trimită baloane în aşa fel încât ceilalţi jucători din echipa lor, care se găsesc în
interiorul cercului să ajungă să le prindă. 1 punct pentru fiecare minge apărată şi prinsă.
 
 Obs.: echipa care se apără devine cea care atacă.
 3. Pe perechi. Unul din executanţi execută lovitură de atac de pe loc, iar partenerul preluare.


 4. Joc/ concurs: O echipă de 4 jucători este aşezată pe fiecare din bănci. În faţa acestor
jucători este întinsă o frânghie la 2m înălţime. În spatele frânghiei se află un alt jucător. El
trimite o pasă jucătorului din fruntea grupului care o retrimite prin preluare de jos (poziţia de
plecare: mâinile pe marginea fileului). Câştigă echipa care va termina prima 2 tururi.


 5. A pasează precis lui B care se deplasează dintr-un cerc în altul. B preia de jos la
plecarea din cerc.
 Variantă: A şi B fac preluare de jos.


 6. O echipă formează o coloană în spatele unei linii de plecare. Unul dintre jucători se
plasează la o distanţă de 7-9m de linie cu o minge. Primul jucător din coloană înaintează şi
execută o preluare la mingea aruncată de coechipier, apoi sare peste obstacol şi se întoarce în
coloană.


 7. A lansează mingea la C care o retrimite la A prin preluare de jos. C de deplasează în
C1. B lansează mingea la C1 care o retrimite la B prin preluare. C1 revine la poziţia iniţială C.


 8. Pase în suveică (în 4 jucători folosind ca direcţie pentru traiectoria mingii una din
tuşele terenului (A prinde mingea iar B loveşte mingea cu două mâini de jos).
 Obs.: Se poate executa cu 4 jucători (“dă şi du-te”).
 9. Trecerea mingii peste plasă (pase cu două mâini de jos) precedată şi urmată de
deplasare.


 Obs.: Se va insista pe deplasările foarte rapide (înainte, înapoi, lateral) şi pe execuţia corectă
a lovirii mingii (la care trebuie să participe întregul corp: picioare, trunchi, braţe).
 10. Joc de glezne - fandare şi preluarea unei mingi aruncate cu traiectorie întinsă la distanţa
unei fandări. Jucătorii 1 şi 2 efectuează pe rând preluare cu fandare înainte - cu fandare laterală
stânga şi dreapta.
 11. Idem 10 din minge oferită.
 12. Idem 10 din pasă întinsă.
 
 13. Preluare cu deplasare laterală (oprire şi fandare) din pase întinse, efectuate de către 2
instructori. Jucătorii A şi B efectuează pase întinse şi jucătorii 1, 2 şi 3 efectuează deplasare
laterală, oprire cu fandare şi preluare spre “instructor”.


 14. Preluare lungă şi scurtă 9alternativ din minge aruncată de către instructor cu deplasare
înainte, lateral stânga, lateral dreapta, cu accent pe deplasare specifică, oprire-fandare şi preluare.
 15. 4-6 jucători pe aceeaşi linie, unul lângă altul la 2-3m distanţă. Fiecare are câte o minge,
se deplasează lateral şi trebuie să efectueze preluare la fiecare aruncare de minge.
 16. Preluare de jos din minge aruncată de către instructor. Instructorul aruncă de două ori
consecutiv la jucătorul 1 şi apoi 2 care efectuează preluare până la jumătatea distanţei.
 17. Idem 16 din minge aruncată la distanţa unei fandări.
 18. Preluare de jos din serviciu în 3 jucători cu o minge. Jucătorul 1 serveşte, jucătorul 2
efectuează preluare spre 3 care pasează mingea la jucătorul 1.
 19. Preluare de jos din serviciu efectuat alternativ de către doi instructori. Jucătorii 1 şi 2
servesc, 3 şi 4 efectuează preluare şi schimbă locurile prin deplasare laterală.


 20. Cu faţa la perete (la 3-4m distanţă) serviciu de jos din faţă la perete; preluare de jos cu
două mâini uşor oblic înainte (la 1-1,5m înainte).
 21. Aruncarea mingii peste plasă şi preluare de jos spre dreapta. Jucătorul 1 aruncă
mingea precis la jucătorul 2 care preia spre jucătorul 3 şi aceasta trimite mingea la jucătorul 1.
 22. Idem 21 dar cu două mingi. (“bandă rulantă”).

6.2.Serviciul de jos in fata

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este
determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima
acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct
sau se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi
optime a atacului.

Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:

 În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;

 Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din
faţă sau din lateral;
 După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
 După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
 După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare
distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:

 Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;

 Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
 Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în
teren.

Procedee de execuţie ale serviciului:

 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui,
jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de
lovire este plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este
uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se
aruncă mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se
loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe
piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma este încordată şi cu degetele apropiate.

Cele mai frecvente greşeli:

 La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte

direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de
corp;
  În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare),
lovirea cu degetele sau antebraţul;
 În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor sau în
plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.

Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la nivelul de
performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se creează
posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult
mai uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul,
picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire aşezat mai înainte, greutatea
corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii
care nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu
palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă
de cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o
uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la momentul maxim al înălţării
ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se o
traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.

Greşelile frecvente:
 În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
 În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de
lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de
lovire;
 În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de
lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea
după execuţie.

6.3.Serviciul de sus in fata

Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel mai mult la
nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea a
serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma
braţului de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei.
Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul median
al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o traiectorie imprevizibilă,
oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se
execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special
partea a doua a terenului advers.

Greşeli frecvente:

 În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a celui care
loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;
  În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă mingea la
lovire, punct de lovire prea jos faţă de planul superior al fileului;
 În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia articulaţiei
pumnului după lovire.

Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către
echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de
performanţă, mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de
fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre înainte în interiorul terenului,
executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia
liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat întins deasupra
capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în punctul maxim de înălţare.
Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic, pe
ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:

 În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;

 În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea,
punctul de lovire prea jos;
 În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare
dezechilibrată.
Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi: serviciul de
sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.

6.4.Traseu metodic invatarii serviciului

Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:

 Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare
înălţimii fileului;
 Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde mingea;
 Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
 Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoşate,
efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
 Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
 Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de jos
sau de sus, pas de control, prinde mingea;
 Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea
corectă a punctului de lovire:
 Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
 Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru verificarea înălţimii,
poziţiei corpului;
 Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea
execuţiei;
 În condiţii apropiate de joc:

 Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;

 Serviciu peste fileu pe perechi;
 Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
 Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;
 Joc cu penalizarea serviciilor greşite
 Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
 Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
 Serviciu dirijat spre anumite zone

6.5. Metodica predării serviciului de sus din faţă

1. Executarea mişcării de lovire, fără minge.

Obs.: în execuţie, se va căuta să se lovească palma braţului neîndemânatic, care este

întins înainte sus.

2. Acelaşi exerciţiu, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic; simularea lovirii mingii.

3. Cu faţa la perete (la 5-6m distanţă); mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, se
loveşte urmărindu-se traiectoria în zbor

Obs.: Braţul în momentul lovirii este uşor îndoit din articulaţia cotului; articulaţia
pumnului blocată. Palma cu degetele uşor flexate şi încordate (sub formă de căuş) sau cu
degetele răsfirate pentru a cuprinde o suprafaţă cât mai mare din minge.
4. Acelaşi exerciţiu; cu uşoară aruncare a mingii.
5. Pe perechi faţă în faţă (la 6-8m distanţă), pe lăţimea terenului, execuţia serviciului din minge
aruncată.
6. Pe grupe de câte 2-3 executanţi de o parte şi de alta a plasei (la 6-8 paşi de plasă); execuţia
serviciului peste plasă din minge aruncată.

7. În linie, la linia de 3m. Individual serviciul de sus din faţă spre perete.

8. Pe grupe de 4 executanţi de o parte şi de cealaltă a fileului (la 6m de plasă); execuţia

serviciului peste plasă din minge aruncată.

9. Idem 6 dar serviciul se va executa din spaţiul de serviciu.

10. Joc / Concurs: Se aşează mai multe saltele pe teren. Câştigă cel care atinge primul toate
ţintele în ordine.
 Variantă: După o încercare ratată, jucătorul trebuie să alerge de cealaltă parte a fileului şi să

servească de după linia de fund opusă.

11. Joc / Concurs: Terenul este împărţit în 9 pătrate egale cărora li se atribuie câte o cifră şi care
constituie o succesiune de ţinte pentru cel care serveşte.

Variantă: Jucătorii dispun de 10 servicii pentru a obţine cel mai mare număr de puncte posibil.

12. Joc / Concurs: Când un jucător din prima echipă serveşte în fileu, în aut sau în zonă, el
trebuie să aştepte în zona B şi eliberează jucătorul din zona A. Când un jucător din echipa a doua
pierde serviciul aşteaptă în zona A şi-l eliberează pe cel din zona B. Echipa care rămâne fără om
la serviciu pierde.

13. Joc / Concurs: Jucătorii încearcă să servească evitând trimiterea mingii pe saltea. Fiecare
echipă joacă la rândul ei începând din propria zonă de serviciu. Jucătorul care-şi pierde serviciul
se aşează care se găseşte în terenul său şi încearcă să prindă mingea adversarului. Dacă reuşeşte,
se poate la serviciu cu echipa sa. Echipa care n-are nici un jucător la serviciu pierde. Un serviciu
este pierdut şi dacă mingea este prinsă de jucătorul de pe saltea.

7.2.Lovitura de atac pe direcţia elanului

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul echipei în faza de
construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi
este executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra
nivelului superior al fileului.

Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:

 lovitura de atac pe direcţia elanului

 lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
 lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice şi
deprinderi.

Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent, mai ales la nivelul
de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe direcţia elanului. Momentele
componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii,
aterizarea şi deplasarea pentru fazele următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai
lung. Se blochează deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de
deplasare orizontală într-una ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-
o extensie energică a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul energic al braţelor se
asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se loveşte în momentul când săritura este în
punctul ei maxim. Alegerea momentului săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de
traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.

În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă cu fileul.
Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia genunchiului, braţele
ridicate peste nivelul capului, uşor flexate. Mingea se loveşte cu toată palma deasupra liniei
mediane imprimându-se o traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.

7.3.Lovitura de atac pe alte directii

Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita blocajul advers. Se
execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4 (stângacii). Modul de execuţie este
acelaşi cu a procedeului descris anterior, cu excepţia momentului lovirii mingii: în timpul
săriturii jucătorul face o întoarcere de până al 450 în direcţia laterală efectuării elanului, ajungând
cu linia umerilor paralelă cu vechea direcţie de elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea
este trimisă pe o traiectorie care ocoleşte blocajul.

În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din ridicare în
urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.
Greşeli frecvente:

În momentele premergătoare săriturii:

 ritmul paşilor este prea lent sau uniform;

  ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de avântare;
 bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:

 coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;

 lovirea mingii de jos în sus;
 lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:

 aterizare dezechilibrată;
 braţul de lovire coboară rigid;
 neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:

 elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;

 atac peste fileu din minge oferită;
 atac din minge ridicată;
 preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;
 preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

7.4.Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac

1. Cu faţa la perete la 4-5m, se va arunca mingea cu ambele mâini în sus (1-2m) şi se va

executa lovirea mingii în jos spre perete.
2. Acelaşi exerciţiu pe perechi, faţă în faţă.

3. Trei jucători (A, B, C) efectuează atac din minge autoaruncată şi trebuie să-l ochească pe
jucătorul D, care transportă mingi medicinale de la locul M la locul N. Dacă el termină neatins, îI
Ia locul jucătorul A. Dacă jucătorii îl ating cu mingea pa cel ce transportă (în afară de cap), D
pierde 1 punct. Câştigă cel care are cele mai multe puncte în poziţia D.

4.Atac spre perete din minge oferită de un partener dinspre braţul lovitor.
5. Idem cu un pas elan, bătaie pe două picioare şi atac uşor.

6. Atac peste plasă din minge oferită înalt cu traiectorie descendentă.

7. Jucătorii echipei A încearcă să dea jos mingile albe de pe cele 2 bănci prin atac de sus.
Echipa B vizează mingile negre. Câştigă echipa care a dat toate 3 mingile jos.

Joc / Concurs: Joc 6x6 (12 mingi de echipă).

8. Joc / Concurs: “Mingea mobilă”

Câştigă echipa care va reuşi cel mai repede să facă să se rostogolească mingea de baschet dincolo
de linia de fund executând atacuri de sus pe deasupra fileului (din autoaruncare).

Obs.: Înălţimea fileului: 1,80m – fete, 2,00m-băieţi

9. Joc / Concurs: De o parte a fileului, la 4m, se găseşte o bancă de gimnastică pe care sunt
aşezate mingi de volei (baschet). De cealaltă parte a fileului, jucătorii execută atac din
autoaruncare din zonele 2 şi 4 (sau pasă de la jucător din zona 3) căutând să ţintească cât mai
multe mingi de volei sau baschet.
10. Atac spre perete din minge oferită din lateral, de pe partea braţului de lovire, cu accent pe
ultimul pas lung.
11. Idem 10 cu joc de glezne, start, săritură pe ambele picioare, cu ultimul pas lung şi avântarea
braţelor.

12. Idem 11 cu accent pe punctul înalt de lovire.

Obs.: să nu lovească mingea în cădere.
13. Atac din zona 4 din ridicare înaltă.

Obs.: Se pune accent pe corectarea aspectelor deficitare care apar: atac “în cădere” ,
elanul insuficient al braţelor, biomecanica ultimului pas.
14. Idem 13 cu pasare spre ridicător de către alt jucător.

15. Atac sub formă de serii scurte cu accent pe pas lung, săritură şi retragere rapidă.

16. Idem cu trei atacuri consecutive.

17. Lovitura de atac de pe zona 3. Un jucător simulează preluarea de jos cu două mâini (la 4m
distanţă de plasă, se deplasează lateral după care execută lovitura de atac din minge ridicată de
pe zona 2).

18. Idem 17 de pe zona 4.

19. Idem 18 dar cu ocolirea unui scaun.

8.2.Blocajul individual
Blocajul

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii de atac a
adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul blocajului este de a împiedica
treceerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea
jucătorilor de a anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura
de atac şi blocajul, fiind extrem de scurt.

După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:

 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea mingii în

terenul advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii atacate;
 După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)

În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului de locul ales

pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În
momentul execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor
flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul
bărbiei şi orienatate înainte. Din această poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se
întind, iar palmele depăşesc marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele
depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în
terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei echilibrată.

Cele mai frecvente greşeli:

 La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre înainte

a braţelor;
 În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o distanţă
prea mare; la fel şi între palme;
În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.

8.3.Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual

Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:

o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener; pe

perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge susţiunută deasupra fileului; blocaj la
minge ridicată cu deplasare laterală;
 o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă; blocaj
succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3
sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).

Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele descrise mai
sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de
direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care
fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.

Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un

nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt
caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:

 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă jucătorul din
centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împrună cu jucătorul din zona rspctivă
execută simularea blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona dinainte
stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efctuează lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de pregătire.

Metodica predării blocajului individual

1. Blocaj de pe loc la minge “care apare”, ridicată de un jucător situat pe o bancă de partea
cealaltă a fileului, în dreptul executantului.

Obs.: Accent pe poziţia braţelor în momentul iniţial şi pe apropiere antebraţelor în timpul

acţionării. Fileul coborât 10-15 cm.
2. Idem 1, dar efectuarea blocajului este precedată de o păşire laterală stânga- dreapta, în
funcţie de locul în care apare mingea la fileu.
 Obs.: Executantul trebuie să-şi aleagă locul de bătaie după păşire laterală (stânga-dreapta)
în funcţie de locul unde “apare” mingea pe fileu.

3. Blocaj la minge “care apare”, executat succesiv prin deplasare laterală cu pas adăugat, la 3
jucători cu minge, situaţi pe o bancă de gimnastică de partea cealaltă a fileului.

Obs.: Accent pe apropierea antebraţelor şi pe acţiunea agresivă a palmelor la minge.

Aterizarea după blocaj se efectuează pe piciorul opus direcţiei de deplasare pentru a scurta
timpul dintre 2 acţiuni consecutive.

4. A şi B stau faţă-n faţă la fileu. De partea lui B se află o coardă la înălţimea fileului, la o
distanţă de 40-50 cm. B lansează balonul pe deasupra corzii în aşa fel încât să cadă între A şi
fileu. A trebuie să prindă mingea fără să atingă fileul şi s-o aducă de partea sa.

Variantă : - cu o minge de baschet sau cu o minge medicinală.

5. A este la fileu, trimite mingea în aşa fel încât să cadă pe banda fileului. B blochează.
Variantă : - A încearcă să preia de jos mingea atinsă de blocajul lui B.

6. A şi B sunt faţă în faţă la fileu (înălţime 2m). Un cerc se află de partea lui B în zona liniei de
3m. B lansează mingea pe deasupra fileului în aşa fel încât A să poată să blocheze. A trebuie să
încerce să plaseze mingea în cerc.

Variante : - A trebuie să vizeze succesiv 5 cercuri repartizate pe sol.

- Saltea în loc de cercuri.

7. “Blocaj individual”. Jucătorul cu mingea este la fileu. El lansează mingea spre banda fileului
şi jucătorul aflat de cealaltă parte a plasei trebuie să efectueze blocaj.

Variantă: mingea retrimisă din blocaj trebuie preluată de cel care o lansează.
8. Idem 2 cu deplasări laterale stânga – dreapta

8.4.Blocajul colectiv
Metodica predării blocajului colectiv

1. Executanţii sunt dispuşi câte 4 în fiecare jumătate de teren. Unii execută pase cu simularea
loviturii de atac, ceilalţi, din terenul advers, execută deplasarea şi simularea blocajului în doi.

Indicaţii metodice: 2 - 3 execuţii după care se rotează.

2. De o parte a plasei 2 jucători stau pe scaune în picioare în zona 4 şi 2 cu mingea ţinută la

marginea superioară a plasei. În dreptul fiecărei mingi sunt aliniate câte două şiruri de jucători
care execută blocajul în grup, după care schimbă locurile la şirul alăturat.
8 ori fiecare jucător. Se va preciza momentul săriturii la blocaj precum şi sincronizarea săriturii

3. A şi B blochează în doi în zona 3. Apoi A trece în zona 4 alături de H, cu care blochează

autoatacul lui K. B face la fel cu G în zona 2, împotriva atacului lui I. G şi H se plasează în
spatele lui E şi F.

5-6 min.

4. Lovitură de atac din zona 4 şi 2 cu blocaj în doi în zona 2 şi zona 4.

Lovitura de atac se va executa alternativ de pe ambele părţi; se va da timp jucătorului la blocaj

din zona 3 să revină la mijlocul terenului. Toţi jucătorii vor trece la mijlocul terenului. Toţi
jucătorii vor trece prin toate zonele de atac şi blocaj.

5. Instructorul pasează lui A1 care atacă. E1 şi H efectuează blocaj în doi. Instructorul pasează
lui B1 care atacă. F1 şi I efectuează blocaj.

Variantă: Instructorul modifică voluntar traiectoria mingii; toate pasele trebuie să fie atacate.
6. În funcţie de semnul pe care-l face instructorul cu mâna, A sau B pasează la E1, respectiv
la C1 care atacă. H merge să execute blocaj în 2 jucători alături de G sau L. Aceştia merg şi se
aşează în spatele lui K.

Variantă: A şi B îşi susţin părţile (A pe C1, B pe E1).

7. Instructorul trimite mingea lui A, care-i pasează lui C sau B. D face blocaj cu H sau cu G.

Variantă: - A porneşte din poziţia 1 (zona 1), apoi din zona 2.

- A pasează din când în când din săritură.

9.2.Tactica colectivă în atac

Tactica colectivă în atac este formată din însumarea acţiunilor de organizare, efectuare şi
asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi colective, cu minge sau fără minge.

Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac sunt în ordine:
preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător, ridicarea (pasa) pentru atac şi lovitura d
atac (atacul propriu-zis).

Acţiunile colective sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi asigurarea atacului

(dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din momentul intrări în posesia mingii şi până la
finalizare, prin trecerea ei peste fileu, acţiunile se desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea
punctului şi serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii.

Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se organizează acţiunile ofensive.
Tactica în atac se stabileşte în funcţie de numărul de trăgători şi ridicători existenţi în echipă. La
începători şi în lecţie de educaţia fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare jucător
este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte. La avansaţi şi în lecţia de
educaţie fizică la clase mai mari, este recomndat sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la
echipel de performanţă se foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi
cinci trăgători.

9.3. Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului

Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acţiunile de atac cele mai eficace
şi mai spectaculoase. Se execută în condiţii optime de anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a
lor la calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din care sunt
formate în:

 Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare precizie a preluării. Traiectoria
mingii la pasa directă este medie spre înaltă, la distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii
optime: zonele 2 şi 4..Este accesibilă la nivel de avansaţi.
 Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are rol determinant,
coordonând acţiunile coechiperilor. Constituie algoritmul jocului de volei, fiind acţiunile
cele mai frecvent întâlnite la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe
posturi se realizează prin pasă înaltă sau medie din zona 3 spre zona 4 sau 2. La avansaţi
ridicarea se poate executa de pe orice zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de locul
din teren al jucătorilor care participă la organizarea şi finalizarea lor în:
 acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul este în linia I, iar
sistematizarea acţiunilor se realizează după locul de plecare în atac şi zona de pe fileu de
unde se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele 3 şi 4
 acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător din linia a II - similare cu
cele precedente pentru jucătorii din linia I;
 acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din linia a II-a - oferă
posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia I, este nevoie ca ridicătorul să
execute intrarea din linia a II de pe zonele 1,5 sau 6. Oferă o mare diversitate de
posibilităţi de combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar la nivel de performanţă.

În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează combinaţiile în atac cu trei lovituri,

după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac participă 2 jucători din linia I, al treilea este
considerat ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii, care sunt
orientate spre înainte.

Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului, exersarea organizată în aşa fel
încât traseul mingii să fie similar cu cel din timpul jocului.

9.4. Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea

atacului
 Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului, pot fi cu două sau
cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea preluării şi de numărul de jucători care
participă la combinaţie.

Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt accesibile doar la
nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile cu trei lovituri similare cu cele
anterioare.

Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată de faza de apărare

premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac) astfel învăţarea acţiunilor de atac trebuie
corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.

La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor combinaţii tactice şi
a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale care sunt învăţate.

La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate de oraganizarea

jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura de atac). Acest obiectiv se poate
realiza prin exersarea acţiunilor respective în condiţiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus,
pe teren cu dimensiuni reduse şi cu reguli adaptate.

10.2.Tactica colectivă în apărare

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii au de acoperit o
suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai aptitudini motrice şi deprinderi bine
consolidate, dar şi cunoştinţe teoretice şi capacitatea de a anticipa acţiunile de atac ale
adversarului pentru a aprecia corect direcţia, traiectoria şi forţa cu care vine mingea.

În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul începătorilor când atacul
are intensitate redusă, se foloseşte tactica colectivă în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în
teren în aşa fel încât să se acopere tot spaţiul şi să se asigure preluarea mingii. Aşezarea în teren
este asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.

Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de tactica colectivă devin

mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în apărare este dublarea atacului. Regula de
bază pentru această situaţie este: cei mai apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în
apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea pentru situaţiile în care
blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul este primul care efectuează dublajul
atacului.

Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre care au fost
expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de preluare a atacului. În acest caz sunt
necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor,
încadrate într-un sistem de apărare.
10.3. Sisteme de joc folosite in jocul de volei in aparare

La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:

 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – cel mai vechi sistem de
apărare cu o largă aplicare şi în prezent datorită eficienţei cu care rezolvă sarcinile
defensive. Este folosit mai ales de echipele de avansaţi şi cele feminine, atunci
când jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-a. În aşezarea iniţială,
jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3 metri în mijlocul terenului, jucătorii din
zonele 2 şi 4 sunt aşezaţi în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1 şi
5 apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi a blocajului se
face permanent de către jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au sarcini precise
( fie numai de asigurare a blocajului fie de apărare în linia a II-a), jucătorul din
zona 6 asigură un dublaj bun, necesită mai puţine deplasări în teren, este ficient
dacă echipa are un blocaj colectiv înalt şi uşurează construcţia atacului.

Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în situaţia blocajului

individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul atacurilor de la distanţă şi a mingilor
plasate între linii.

 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – este folosit de echipele de

avansaţi şi performanţă, caracteristica sistemului fiind dată de faptul că jucătorul
din zona 6 (care de obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este ultimul
apărător, fiind plasat aproape de linia de fund a terenului. Este un sistem elastic cu
mai multe variante în ceea ce priveşte deplasările jucătorilor din linia I şi linia a
II-a. Dublarea se face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie de zona de
unde se atacă, respectiv se blochează. Avantajele acestui sistem sunt evidente
când se foloseşte blocajul individual (situaţie frecventă în faţa unui atac
combinativ şi desfăşurat în viteză), favorizează poziţia ridicătorului care face
intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe destul de mari din
mijlocul terenului şi distanţele mari pe care le au de parcurs jucătorii , în special
ridicătorul când trebuie să treacă din apărare în faza de organizare a atacului.
 Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc combinativ în
care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură
aproximativ trei metri din lăţimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales d
echipele masculine, experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe
teren şi preluarea unor responsabilităţi precise de către fiecare jucător şi capacitate
de anticipare bine dezvoltată.

10.4. Aspecte metodice privind organizarea jocului în apărare

Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor
reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se
adaugă necesitatea consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de
apărare.

La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul un sistem
de apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună
metodă de dezvoltare a deprinderilor defensive.

Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe

parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie
iniţiaţi în cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice
aceste cunoştinţe în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile
teoretice care să conducă la înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi
a relaţiilor dintre jucători şi a mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a
creşte eficienţa explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini explicative şi
demonstrative.

Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta în

deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În
continuare se va introduce exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.

Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va urmări

coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare şi apărare-atac,
adaptarea sistemului dfensiv la particularităţile jucătorilor şi a echipei.

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială

 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la blocaj

 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

 Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple formate din două lovituri pentru
lecţia de educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea combinaţiilor simple de atac

11.2. Modele de joc

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a obţinerii performanţelor

la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă dispozitivele de aşezare în teren la primirea şi
efectuarea serviciului şi acţiunile de bază în atac şi apărare.
 Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul final. În pregătire
se va acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile introduse suplimentar vor fi folosite pe
linia pregătirii individualizate, în cazurile în care colectivul are un bun nivel de pregătire sau
pentru anumiţi elevi care au un grad de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice mai
dezvoltat.

 Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul la primirea
serviciului – trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin lovire de
sus cu două mâini.
 Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea serviciului în formaţie de
semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos din faţă
sau de sus din faţă ( în funcţie de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul
terenului). Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea înainte şi peste cap,
trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din
săritură. Apărarea, fără blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri,
jucătorul din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.
 Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) - joc 6 x 6 cu blocaj
individual la corespondent şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat.
Preluarea serviciului în cinci jucători în formaţie de “W”, cu jucătorul din zona 2 lângă fileu
(ridicător). Serviciul de sus din faţă. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre
ridicător în zona 2, ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii peste fileu de către
jucătorii din zonele 2 şi 3 cu lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu
blocaj individual efectuat de jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu
jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele 1 şi 5 aşezaţi mai înainte şi în lateral, la cca.
6 metri faţă de fileu. La efectuarea serviciului , jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru
blocaj. Toţi jucătorii devin ridicători atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în zonele 2 şi 3.
 Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se poate folosi modelul de
joc final de la ciclul gimnazial cu unele îmbunătăţiri: se poate introduce blocajul în doi
jucători cu dublaj al jucătorului din linia I care nu participă la el, sau cu dublaj al jucătorul
din zona 1 sau 5 şi sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras. De asemenea se poate
introduce specializarea unor jucători pe anumite posturi: ridicători, atacanţi, libero şi
schimbarea de locuri după trecerea mingii peste fileu.
 Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-a) – sistemul de atac cu 4
atacanţi şi 2 ridicători, se poate introduce intrarea ridicătorului din zona 1 la primirea
serviciului şi combinaţia cu atac simultan. În apărare, blocajul individual şi blocajul în doi
jucători, sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

11.3. Jocuri pregătitoare

 Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători: se începe cu două
mingi care se aruncă cu o mână sau două, concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute
în teren înseamnă punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După fiecare
set se mai introduce o minge.
 Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu trei mingi. Primul
executant trimite pe rând mingile cu două mâini de sus spre jucătorul următor, imediat ce
acesta a efectuat pasa anterioară. Când mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite
lung spre primul jucător, care continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se întrerupe exerciţiul ci
se continuă cu mingile care au rămas. Se poate executa şi sub formă de concurs.
 Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii, numai cu lovire de
sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei doi coechipieri şi apoi trimiterea peste
fileu. La început se pot acorda diferite derogări de la regulile jocului competiţional: jucarea
mingii de două ori consecutiv de acelaşi jucător, fără ca această lovitură să conteze la cele
trei obligatorii sau permisiunea de a juca mingea şi dacă ea a căzut odată de sol.
 Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La început mingea se pune în
joc prin lovire cu două mâini, apoi se poate introduce serviciul de la distanţă de 5 – 6 m faţă
de fileu. Este obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu două
mâini, la început simplu apoi din săritură. Se punctează acţiunile care respectă aceste
condiţii. Se poate juca şi în condiţii uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.
 Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu serviciu, preluare, ridicare şi
trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă
contratimp, seturi de câte 4-5 minute.
 Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse, cu trei jucători pe
linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare mingile căzute în spaţiul de trei metri.
La început cu mingi oferite (aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.
 Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu obligativitatea
organizării celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru jucătorul din
zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitură de atac. La început fără blocaj, apoi se introduce
blocajul individual şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat. Rotaţia
jucătorilor se face după 5 acţiuni.
 Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care serveşte este dispusă în teren cu
jucătorii din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din apărare în dispozitiv cu cinci jucători la
preluare dispuşi în semicerc sau în “W “şi jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura
ridicarea pentru atac. Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent de
evoluţia scorului. Se punctează doar acţiunile care se încadrează în modelul impus: preluarea
spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare:
blocaj individual la corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde
pe aceiaşi linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a, jucătorul din zona 6 retras
în spatele jucătorilor din zonele 1 şi 5.

12.2. Metodica pregătirii echipei reprezentative şcolare(ciclu

gimnazial)
Organizarea şi conţinutul lecţiilor de activităţi sportive trebuie să asigure posibilităţile
tehnico-tactice de practicare a jocului de volei, în vederea depistării ulterioare a celor mai
talentate elemente şi implicit generarea permanentă a eşalonului bazei de masă a sportului de
performanţă.

Acest proces de instruire, ca orice activitate ce-şi propune să realizeze anumite

obiective, trebuie să primească o organizare şi o planificare progresivă, parcurgându-se etape
sistematizate, impuse în primul rând de particularităţile de vârstă şi sex ale copiilor.

Iniţiativa, atitudinea activă de participare la diferite acţiuni, cooperarea şi conlucrare,

optimismul şi entuziasmul, cinstea şi corectitudinea, spiritul de disciplină, dorinţa de afirmare şi
de continuă autodepăşire, sunt cerinţe ce revin sistemului educaţional în ansamblul său şi,
respectiv, educaţiei fizice şi sportive în cadrul organizat al şcolii.

Procesul de instruire din cadrul orelor de activităţi sportive se desfăşoară sub forma
lecţiilor de antrenament, organizate pe clase sau grupe valorice de pregătire, având drept scop
participarea la competiţii.

Grupele – reprezentând unităţi instructive ce au în vedere nivelul de pregătire,

particularităţile de vârstă şi se – se alcătuiesc după criteriul valoric, grupa de bază constituind-o
echipa reprezentativă.

Cerinţa de bază a activităţii sportive de performanţă la nivelul şcolii generale, ca eşalon

al bazei de masă a sportului de performanţă, o reprezintă selecţia şi depistarea elevilor talentaţi în
vederea formării echipei reprezentativei şcolare.

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele întreceri se poate

realiza prin activitatea independentă a elevilor. În general se recomandă ca instruirea echipelor
reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii speciale de antrenamentul sportiv, ele fiind
îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie organizate în număr cât mai mare la nivelul şcolilor de toate
gradele.

Pe lângă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac parte din echipa
reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică trebuie să desfăşoare şi alte activităţi
specifice pregătirii şi participării la competiţii.
 Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării competiţiilor: înainte de
meci, în timpul meciului şi după încheierea meciului.

Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o discuţie cu

componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la un nivel accesibil, concepţia de
joc a viitorului adversar , sistemul de atac şi de apărare, punctele forte şi cele vulnerabile ale
acestuia. În funcţie de aceste aspecte va stabili tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de joc
pentru fiecare jucător.

Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc şi eventual alte

aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de identitate etc.

În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii legate de alimentaţie,

odihnă şi alte aspecte ale refacerii.

De asemenea, această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii psihologice,

de dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de victorie.

Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele organizatorice (prezentarea

actelor de legitimare pentru completarea foilor de arbitraj), organizează şi supraveghează
pregătirile echipei.

Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în condiţii improvizate

sau într-un timp insuficient poate compromite din start şansele echipei.

În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu regulamentul în

vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii verbale în timpul partidei, care trebuie să fie
constructive şi încurajatoare pentru jucători. Poate cere întreruperea jocului prin „timpii de
odihnă” la care are dreptul fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se pare necesar:
pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice concrete sau pentru a întrerupe jocul
adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi să fie benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea
multe la număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.

Tot în limita regulamentului, profesorul poate, de asemenea, să ceară schimbarea

jucătorilor în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La nivelul echipelor şcolare, pentru a
stimula dorinţa de joc a elevilor, este recomandat ca profesorul să ofere posibilitatea tuturor
componenţilor echipei să ia parte activă la joc.

După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în acelaşi spirit

constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci va analiza obiectiv modul în
care echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la această analiză să fie
angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată expune şi ei părerile, iar soluţiile de rezolvare a
problemelor care apar să fie găsite împreună.

12.3. Metodica pregătirii echipei reprezentative şcolare (ciclu liceal)

Sunt vizate o serie de indicaţii metodice în lucrul cu elevii de ciclu liceal:
 recomandăm ca la această vârstă în care elevii au o capacitate motrică dezvoltată, să se
utilizeze exersarea globală a acţiunilor cu finalizare, interesând mai puţin execuţiile tehnice;
 exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului cu dominantă pe continuitate:
organizarea celor trei lovituri, cu trecerea mingii peste plasă;
 accent deosebit în lecţie pe elementele de întrecere şi organizarea de minicompetiţii în care să
se realizeze solicitare diferenţiată; jocuri cu efectiv redus şi cu efective inegale;
 dublarea exersării statice cu acţiuni dinamice.

Instruirea trebuie efectuată pe baza operaţiilor (din cadrul modelelor operaţionale)

deoarece astfel se urmăreşte succesiunea precisă şi calea optimă în instruire. Acest gen de
instruire corespunde recomandărilor metodicii moderne din volei: metoda global şi acţionarea de
la general la particular, de la joc la acţiune tactică şi de aici la componentele acesteia.

În vederea unei activităţi continue se recomandă formarea a două echipe reprezentative,

în caz contrar la absolvirea ciclului gimnazial sau liceal de către elevi, echipa se poate
descompleta, cu urmările în consecinţă. Totodată, ca o variantă, se recomandă formarea echipei
în trepte, pe categorii de clasă..

Pentru uşurarea activităţii la echipa reprezentativă se recomandă o anumită orientare în

cadrul metodicii de la lecţia de educaţie fizică. Dintre aspectele favorizante menţionăm:

 organizarea în lecţie a unor grupe, echipe stabile pe un semestru sau an şcolar;

  organizarea lecţiei de educaţie fizică pe opţiuni;
 utilizarea unor forme de autoorganizare şi autoconducere care se pot extinde şi la
echipele reprezentative;
 folosirea în lecţie a unor modele de joc asemănătoare cu cele utilizate la echipa
reprezentativă;
 amplificarea activităţilor sportive de masă favorizează selecţia elevilor pentru echipele
reprezentative;
 necesitatea de a avea un campionat al şcolii, interşcoli.

13.2. Talentul sportiv

Talentele sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în procesul de învăţare,
pregătire şi antrenament. O importanţă decisivă în dezvoltarea talentului revine formării unei
motivaţii stimulative pentru practicarea sportului.

Talentul sportiv poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii peste medie pentru
înalta performanţă. În exprimarea talentului sportiv joacă un rol important următorii factori:

 Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile musculare şi ţesuturile

adipoase, centrul de greutate al corpului, armonia proporţiilor, etc.
 Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie şi de acţiune,
anduranţa-viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi statică, supleţea, etc.
 Capacităţile coordonative: capacităţile de echilibru, de mânuire a mingii;
 Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de analiză, etc.
 Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament, perseverenţa,
capacitatea de a suporta frustaţia.
 Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică, capacitatea tactică.
 Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului, predispoziţia la
competiţie.

13.3. Aptitudinile specifice jocului de volei

Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul selecţiei iniţiale devin
performante numai în condiţiile unei educări corespunzătoare, programate şi dirijate. Evoluţia
aptitudilor specifice poate fi prevăzută cu oarecare doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul
predispoziţiile fondului ereditar:

 Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:

 Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi jucătoare cu talie din ce
în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă este o necesitate pentru obţinerea performanţei în
jocul de volei contemporan.

Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional portivit este cel longilin, cu musculatura
armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară bună şi o anvergură mare care să depăşească cu
6-8 cm. talia.

Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la probele de viteză şi

sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre musculare rapide (albe). Şi pentru jucătorii de
volei care sunt dotaţi genetic cu fibre albe rapide cu metabolism aerob-anaerob (mixt) avantajul
este evident.

 Aptitudini funcţionale
Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru jocul de volei ar fi tipul
puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini subiecţi care să prezinte caracteristicile pure ale
acestui tip.

Capacitatea vitală şi consumul de O2 - creşterea continuă a capacităţii de a

consuma oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării acestor tipuri de aptitudini. Capacitatea vitală
la jucătorii şi jucătoarele de volei cu aspect longilin şi cu gabarit mare este adesea insuficientă. În
aceste cazuri şi consumul de oxigen este redus, iar rezistenţa generală şi specifică este diminuată.

 Aptitudini general motrice

Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care jucătorii asimilează
problemele teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu este întotdeauna direct proporţională cu IQ-ul
jucătorilor, depinzând mai degrabă de o serie de aptitudini specifice care ţin de vocaţie, de talent.

Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare reuşesc prin mijloace

acumulate în timpul procesului de antrenament şi prin experienţa de concurs să elimine în mare
măsură efectul factorilor stressanţi şi perturbatori care apar în timpul pregătirii şi al competiţiilor.

Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi fizice are o importanţă

specială în competiţie. La nivel relativ egal din punct de vedere valoric şi la pregătirii, această
aptitudine defineşte tipul de sportiv învingător.

 Aptitudini psihomotrice
Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă
prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului
fiecărei ramuri de sport, are mai multe componente:

o Capacitatea de orientare în spaţiu

o Capacitatea de echilibru
o Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică
 Coordonarea segmentară este formată din componentele:
o Viteza de execuţie - coordonată în joc;
o Viteza de repetiţie - coordonată în joc;
o Viteza de anticipare - coordonată în joc;
o Ambidextria
o Aptitudini motrice

Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în condiţiile învingerii unei
greutăţi relativ mici (30-66 % din posibilităţile maxime), numită şi detentă.

Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid, corect şi eficient acţiunile

tehnico-tactice.

Îndemânarea în regim de rezistenţă - caliatea care permite executarea corectă şi eficientă a

acţiunilor pe întreg parcursul jocului.

Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii (30-65 %) în condiţii de

durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.

Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din joc cu angrenare totală
şi eficace.

 Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă - analiză rapidă a situaţiilor,

anticipare, luarea rapidă a deciziilor; imaginaţie motrică şi tactică; memorie a mişcării, a
traseului tactic, a combinaţiilor.
 Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale: cmbativitatea, aplicată în limitele fair-
play-ului; cpacitatea de fort voluntar, referitoare la creşterea în mod voluntar a intensităţii,
volumului şi complexităţii efortului în antrenamente şi joc;

Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de execuţie şi implicit a

celei de reacţie, ceea ce impune antrenarea mai rapidă în efort a segmentelor solicitate şi a
corpului în întregime, precum şi creşterea forţei explozive. De asemenea a crescut complexitatea
şi varietatea acţiunilor tehnico-tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor dintre fazele de joc, la
creşterea intensităţii efortului şi la reducerea timpului de refacere. Substratul metabolic al
efortului este mai ales cel anaerob, alternat pentru scurte perioade cu cel aerob.

Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt intens solicitaţi.

Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia rapidă a oboselii nervoase, pe lângă
cea fizică, însoţită de tulburări în mecanismele care reglează automatismul şi precizia mişcărilor,
precum şi scăderea puterii de concentrare.

Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul trenului inferior, cât şi la
nivelul celui superior. Solicitarea aparatului cardio-vascular este medie, cu excepţia fazelor cu
efort de intensitate submaximală. Funcţia respiratorie este mult solicitată pe toată durata jocului,
în fazele de joc disputate, organismul poate contracta o datorie de oxigen destul de mare. Funcţia
de termoreglare a organismului este şi ea intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt
accentuate, ajungându-se la pierderi mari de apă şi electroliţi.

În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor sportive, deci şi al jocului de volei

specialiştii includ în următoarele însuşiri:

 viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea; gândirea operativă; orientarea spre un

anumit scop; activizarea;concentrarea;mărirea atenţiei;atenţia distributivă;
 stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi armonioasă, fără deficienţe fizice până la
gr. I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor inferioare;
 statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de referinţă pentru grupa de vârstă şi
categoria de sex respectivă;
 vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar puseul de creştere la
vârsta de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;
 vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea actelor motrice specifice
vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii înzestraţi cu aceste însuşiri aleargă, sar, se caţără,
aruncă, lovesc cu mai multă uşurinţă şi mai mare forţă decât ceilalţi;
 plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total, emulaţie. Câteodată
manifestările pot avea chiar un caracter negativ: certuri, gesturi necontrolate;
 combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de obţinere a victoriei. Această
calitate care este o formă pozitivă de manifestare a agresivităţii, trebuie atent căutată la copii
şi cultivată pentru că lipsa ei mai târziu este un impediment serios în obţinerea unor rezultate
sportive semnificative;
 aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât
şi calităţile motrice combinate, armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante:
viteza şi îndemânarea;
 din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice, coordonarea generală şi
segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa motrică.
 în plan psihic calităţile necesare:
o cognitiv: atenţia, imaginaţia
o afectiv: rezistenţa la stres
o social: capacitate de colaborare
o plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină
o plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi, extrovertit.
Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de aptitudini favorizante pentru
practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul acestor aptitudini este mai complet cu atât putem
susţine că acel copil este mai talentat.

14.2. Orientarea şi selecţia

Orientarea şi selecţia, urmăresc evidenţierea talentelor pentru a fi incluse în eşaloanele
marii performanţe. Ele implică nu numai efectuarea unor acţiuni izolate de depistare, ci un întreg
ansamblu de verificări periodice capabile să confirme aptitudinile sportivelor aşa cum se
manifestă concret în procesul instruirii sportive.
 Toate aspectele selecţiei din diferite etape duc la scopul final, care se referă la alcătuirea
unei echipe de volei. Cerinţa de bază se referă la realizare unei echipe omogene sub aspectul
tehnico-tactic.

Echipa cuprinde jucători specializaţi pe posturi şi zone. Se cere profesorului discernământ în

selecţionarea jucătorilor pe posturi, în special a ridicătorilor, şi multă răbdare în selecţionarea
pentru anumite zone. Se disting 3 etape în procesul de selecţie:

1. Selecţia primară sau de orientare, cu o durată de 3-4 ani, în care accentul cade pe
depistarea elementelor dotate şi iniţierea în jocul de volei. Aspectele selecţiei se bazează pe
următoarele aspecte:

 tipul somatic

 trăsături de personalitate

 calităţi şi deprinderi motrice generale.

2. Selecţia secundară (intermediară), are loc după vârsta de 14-15 ani, cu accent pe învăţarea şi
perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice potrivit specializării. Si aici acţionează aceleaşi
priorităţi:

 tipul somatic

 trăsături de personalitate

 calităţi şi deprinderi motrice specifice.

3. Selecţia finală, are loc după 17-18 ani, cu accent pe perfecţionarea la înalt nivel a acţiunilor
de joc necesare dobândirii măiestriei (marea performanţă). Factorii selecţiei sunt:

 trăsături de personalitate

 calităţi şi deprinderi motrice complexe

 specializarea pe posturi.

Jocul de volei a evoluat mult pe plan mondial în sensul creşterii complexităţii şi a varietăţii
combinaţiilor tactice, a vitezei de execuţie şi a forţei atacului şi serviciului. Intensitatea crescută
a jocului determină o creştere a ponderii efortului anaerob în economia jocului.

Specificul jocului şi tendinţele evoluţiei lui determină solicitări pe multiple planuri, astfel
încât, un jucător de mare performanţă trebuie să fie foarte dotat atât pe plan somatic şi funcţional,
cât şi motric şi neuro-psihic.
 Tipul somatic – are o importanţă deosebită. Jucătorii de volei fac parte din categoria
hipersomilor longilini( peste 178 cm), dar cu o conformaţie atletică, cu o musculatură bine
reprezentată şi o dezvoltare fizică armonioasă. Raportul dintre talie şi greutate este de 1,2 –1,3.
Privind înălţimea, un aspect important în selecţie, este observarea familiilor copiilor. Părinţii cu
talie înaltă vor avea copii înalţi. In raportul de talie a părinţilor, înălţimea copiilor va fi cuprinsă
între parţile extreme ale celor doi părinţi.

Este cunoscut că actul de selecţie şi pregătirea fac parte dintr-un sistem organizat,
statornicit ca sistem naţional unic, în România, în anul 1976, ca urmare a unor activităţi mai
îndelungate ale Centrului de Cercetări Ştiinţifice al Ministerului Tineretului şi Sportului,
Institutului de Medicină Sportivă şi Ministerului Învăţământului.

În cadrul sistemului de selecţie şi pregătire, aşa cum se menţionează, sursele principale

care conduc la performanţă sunt date de valoarea biologică a copilului sau tânărului, de valoarea
intelectuală a celui sau celor ce conduc procesul de selecţie şi pregătire şi timpul alocat acestui
proces.

Referindu-ne la selecţionarea şi pregătirea echipelor reprezentative şcolare, unde

procesul de instruire este limitat, sursa principală care stă la baza selecţiei este reprezentată de
valoarea biologică a elevului, de talentul acestuia.

Echipa reprezentativă este alcătuită şi pregătită cu scopul de a participa la competiţii

şcolare, de regulă cu caracter local.

Trebuie avut în vedere că, pentru acest nivel, selecţia nu respectă cu rigurozitate cele trei
surse anunţate anterior şi că ea este făcută pe baza observaţiilor profesorului la orele de clasă şi
la activităţi sportive.

Nu trebuie să înţelegem că dacă exigenţele criteriilor de selecţie nu sunt aceleaşi ca

pentru selecţia din cadrul grupelor cluburilor sportive şcolare, acestea trebuie să fie subapreciate
sau abandonate.

Profesorul care selecţionează elevii pentru echipa reprezentativă va urmări modelele

somatice şi motrice ale copiilor avansaţi din cluburile sportive şcolare, căutând ca elevii
selecţionaţi de el să se înscrie în valori cât mai apropiate ale acestora.

Având în vedere că selecţionarea pentru echipele reprezentative se face de regulă dintre elevii
claselor IX-XII, instruirea trebuie să se facă separat, în activităţi speciale, de două, trei ori pe
săptămână.

Conţinutul instruirii va consta în consolidarea şi perfecţionarea elementelor tehnico-tactice de

bază şi jocului bilateral cu aplicarea modelului trei de joc, model ce corespunde eşalonului de
juniori avansaţi din cluburile sportive şcolare.
 Lotul selecţionat este bine să aibă în alcătuire 2-3 ridicători şi 9- 10 trăgători, pentru ca
profesorul să poată folosi, în funcţie de pregătire şi necesităţi, atât formula de alcătuire a
formaţiei, 4 trăgător+ 2 ridicători, cât şi cea cu 5 trăgători şi 1 ridicător.

14.3. Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză

Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există numeroase tehnici şi metode de
prognoză. Important este să se cunoască curba de creştere a staturii la diferite vârste şi viteza de
creştere. Aceasta din urmă se poate deduce din raportul numărului de centimetri crescuţi pe
an.Prognoza staturii definitive se mai poate face şi cu ajutorul unor formule dintre care
menţionăm formula lui V. Karkus (SUA): la băieţi: S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete:
S.D = (S.T x 0.923) + S.M /2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la
vârsta de 10 ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului estimativ următor:

Vârsta Băieţi Fete

în ani % din statura % din statura

definitivă definitivă

7 69,0 73,6

8 72,2 77,1

9 75,4 80,5

10 78,3 83,8

11 81,3 87,3

12 84,1 92,2

13 87,1 96,7

14 92,0 98,9

15 96,6 99,8

16 98,8 100

17 99,8

18 100
 Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele Adrian Ionescu: I.AI =
Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieţi, 4-5 pentru fete)

Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un indiciu important în
orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale anvergurii sunt la 13 ani, statura+ 3 cm, dar
dimensiunile care depăşesc valorile normale sunt factori favorizanţi pentru practicarea voleiului.

Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt dimensiuni care pot
anticipa creşterea în înalţime. Este o prezumţie care pleacă de la constatarea că maturizarea
osoasă se produce mai întâi la nivelul oaselor metatarsiene şi metacarpiene.

Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi aprecierea vârstei

cronologice şi a vârstei biologice: vârsta cronologică este cea care apreciază calendaristic
numărul anilor de la naştere până la un moment dat, iar cea biologică aceea prin care se
apreciază particularităţile individuală ale fiecărui copil în parte, sau a celor care se abat de la
particularităţile de vârstă generale.

Considerăm că începerea procesului de selecţie se poate face începând cu vârsta de 10-

11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la copii bucuria de a se juca este naturală şi foarte
dezvoltată, iar practicarea unui joc sportiv ca şi voleiul îi ajută să-şi dezvolte toate componentele
personalităţii.

Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice se pot folosi jocurile dinamice care au marea calitate de
a asigura cadrul necesar desfăşurării unei largi palete de aptitudini specifice jocurilor sportive în
general. Pentru a identifica la copii acele predispoziţii care favorizează practicarea voleiului
trebuie alese câteva jocuri care să conţină elemente asemănătoare structural cu jocul şi să fie
obiectivizate, în aşa fel încât să permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor
vizate.