Sunteți pe pagina 1din 183

CUPRINS

INTRODUCERE ...........................................................................................................................................7
1. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND INFORMATICA .................................................................................9
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Obiectul informaticii
1.3.2. Date, informaţii, cunoştinţe
1.3.3. Implicaţii ale tehnologiei informaţiei asupra mediului de afaceri
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
2. SISTEME ECONOMICE SI SISTEME INFORMAŢIONALE ........................................................ 18
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Definirea sistemului economic şi a sistemului informaţional
2.3.2. Circuite şi fluxuri informaţionale
2.3.3. Proceduri informaţionale
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
3. SISTEME INFORMATICE .................................................................................................................. 28
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
3.3.1. Locul şi rolul sistemului informatic în cadrul sistemului informaţional
3.3.2. Componentele acţionale ale unui sistem informatic
3.3.3. Clasificarea sistemelor informatice
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
4. BAZELE ARITMETICE SI LOGICE ALE CALCULATOARELOR ............................................. 39
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
4.3.1. Sisteme de numeraţie
4.3.2. Conversia numerelor dintr-o bază în alta
4.3.3. Porti logice
4.4. Îndrumător pentru autoverificare
5. REPREZENTAREA INFORMAŢIEI ÎNTR-UN SISTEM DE CALCUL ....................................... 51
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Codificarea informaţiei într-un sistem de calcul
5.3.2. Coduri numerice
5.3.3. Coduri alfanumerice
5.4. Îndrumător pentru autoverificare
6. SISTEME DE CALCUL ........................................................................................................................ 61
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Istoricul si evoluţia sistemelor de calcul
6.3.2. Clasificarea sistemelor de calcul
6.3.3. Arhitectura sistemelor de calcul
6.4. Îndrumător pentru autoverificare
7 COMPONENTELE SISTEMELOR DE CALCUL ..............................................................................73
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Unitatea centrală
7.3.2. Memoria
7.3.3. Echipamente periferice
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
5
8. SISTEME DE OPERARE ...................................................................................................................... 90
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Definirea, clasificarea si structura generală a sistemelor de operare
8.3.2. Organizarea informatiilor în sistemele de calcul
8.3.3. Evolutia sistemelor de operare
8.4. Îndrumător pentru autoverificare
9. PROGRAME UTILITARE .................................................................................................................. 105
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Programe de arhivare
9.3.2. Viruşi informatici si programe antivirus
9.3.3. Programe utilitare de sistem
9.4. Îndrumător pentru autoverificare
10. PROGRAME DE APLICATII .......................................................................................................... 117
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Programe de aplicatii in domeniul economic
10.3.2. Notiuni introductive privind aplicatia de calcul tabelar Excel
10.3.3. Operatii de editare, formatare si utilizare a functiilor elementare in Excel
10.4. Îndrumător pentru autoverificare
11. SISTEME DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE (SGBD) ...................................................... 132
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Obiectivele unui SGBD
11.3.2. Funcţiile unui SGBD
11.3.3. Structura unui SBD
11.4. Îndrumător pentru autoverificare
12. BAZE DE DATE RELATIONALE ................................................................................................. 142
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Caracteristici ale bazelor de date relaţionale
12.3.2. Tipuri de relaţii intre tabelele unei baze de date relaţionale
12.3.3. Depozite de date
12.4. Îndrumător pentru autoverificare
13. REŢELE DE CALCULATOARE ..................................................................................................... 155
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Definiţia si caracteristicile retelelor
13.3.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare
13.3.3. Echipamente de transmisie la distanţă
13.4. Îndrumător pentru autoverificare
14. RETEAUA INTERNET...................................................................................................................... 170
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Internet, intranet, extranet
14.3.2. Identificarea si conectarea la Internet a calculatoarelor
14.3.3. Servicii Internet
14.4. Îndrumător pentru autoverificare

6
INTRODUCERE

Disciplina Informatică economică tratează ansamblul metodelor de prelucrare a informaţiei cu


ajutorul sistemelor automate de calcul, cu referire directă la aplicaţiile din domeniul economic.
Astăzi, mai mult ca niciodată, desfăşurarea oricărei activităţi economice nu se poate imagina
fără utilizarea unui puternic suport informaţional care să asigure avantajul concurenţial în raport
cu ceilalţi competitori de pe piaţă.
În aceste condiţii, rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelor
informaţionale şi decizionale, prin asigurarea gestiunii, prelucrãrii şi distribuirii informaţiei într-
un mod cât mai eficient cãtre utilizatori.

Obiectivele cursului

Obiectivele principale ale manualului sunt: însuşirea cunoştinţelor de bază privind sistemele de
calcul; formarea deprinderilor în utilizarea calculatorului pentru aplicaţii economice; însuşirea
cunoştinţelor de bază privind reţele de calculatoare şi înţelegerea rolul şi modului lor de utilizarea
în organizaţiile economice

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:


- să identifice termeni, relaţii, procese, să percepă relaţii şi conexiuni în cadrul disciplinei de
studiu;
- să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul informaticii economice;
- să definească concepte ce apar la disciplina Informatică economică;
- să capete o capacitate de adaptare la noi situaţii apărute pe parcusul studierii disciplinei
Informatică economică;
- să realizeze conexiuni între noţiuni specifice informaticii economice;
- să transpună în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
- să adopte un comportament etic în utilizarea sistemelor de calcul şi în gestionarea
informatizată a informaţiilor economice.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, destinat studiului individual al studenţilor, precum şi de


material publicat pe Internet sub formă de sinteze, studii de caz şi aplicaţii necesare întregirii
cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul cursurilor-sinteză, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative
de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

7
Structura cursului

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND INFORMATICA (2 ore)


SISTEME ECONOMICE SI SISTEME INFORMAŢIONALE (2
Unitatea de învăţare 2.
ore)
Unitatea de învăţare 3. SISTEME INFORMATICE (2 ore)
BAZELE ARITMETICE SI LOGICE ALE
Unitatea de învăţare 4.
CALCULATOARELOR (2 ore)
REPREZENTAREA INFORMAŢIEI ÎNTR-UN SISTEM DE
Unitatea de învăţare 5.
CALCUL (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. SISTEME DE CALCUL (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. COMPONENTELE SISTEMELOR DE CALCUL (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. SISTEME DE OPERARE (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. PROGRAME UTILITARE (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. PROGRAME DE APLICATII (2 ore)
SISTEME DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE (SGBD) (2
Unitatea de învăţare 11.
ore)
Unitatea de învăţare 12. BAZE DE DATE RELATIONALE (2 ore)
Unitatea de învăţare 13. REŢELE DE CALCULATOARE (2 ore)
Unitatea de învăţare 14. RETEAUA INTERNET (2 ore)

Bibliografie obligatorie:

1. Airinei, D., s.a., Tehnologii informaţionale pentru afaceri, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2006
2. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998
3. Gherasim, Z., Fusaru, D., Andronie, M., Sisteme informatice pentru asistarea deciziei
economice, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2008
4. Ionescu, F., Baze de Date Relationale si Aplicatii, Editura Tehnica, Bucuresti, 2004
5. Mares, M. D., Mihai, G., Mares, V., Informatică generală, Editura Fundaţia România de
Mâine, 2008
6. Popescu I. – Baze de date relaţionale: proiectare şi implementare, Ed. Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1996
7. Tanenbaum A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, Bacău, 2000

Metoda de evaluare:
Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub formă de întrebări
grilă, însă cuprinde atât întrebări grilă cu argumentare, simple (fără argumentare) cât şi
din întrebări grilă sub formă de aplicaţii (rezolvarea unor probleme), ţinându-se cont de
participarea la activităţile tutoriale, rezultatul la temele de control ale studentului şi
aprecierea privind tema individuală de casă Folosirea aplicaţiilor Word, Power Point, Excel
şi Access pentu managementul unei firme.

8
Unitatea de învăţare 1
NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND INFORMATICA

Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Obiectul informaticii
1.3.2. Date, informaţii, cunoştinţe
1.3.3. Implicaţii ale tehnologiei informaţiei asupra mediului de afaceri
1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate


sarcinile dintr-o multitudine de sectoare de activitate umană privind
elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea
automată a informaţiei.
Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică; ea apare
şi se dezvoltă dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a rezolva
problemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual
de maturizare a informaticii, aceasta trebuie să urmărească două
obiective majore: pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici
proprii, sisteme informatice performante prin care să se asigure
accesul larg la informaţie, iar pe de altă parte, să asigure utilizarea
eficientă a tuturor resurselor sistemelor de calcul.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea obiectului de activitate al informaticii;
- înţelegerea conceptelor de bază cu care operează
informatica;
- înţelegerea rolulul pe care îl deţin datele, informaţiile, şi
cunoştinţele în activitatea umană
- stabilirea locului şi importanţei tehnologiei informaţiei
asupra mediului de afaceri.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească noţiunea de informaţie;


– studenţii vor cunoaşte calităţile informaţiei şi vor înţelege
astfel importanţa acestora în activitatea economică;
– studenţii vor putea identifica relaţiile dintre informatică,
tehnologia informaţiei şi mediul de afaceri.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

9
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul informaticii

Consideratã ca suport al cunoştinţelor umane şi al comunicãrii în


domeniile tehnicii, economice şi sociale, informatica se contureazã
ca activitate practicã şi concepţie teoreticã, pe mãsura dezvoltãrii
calculatoarelor electronice şi a perfecţionãrii tehnologiei de
prelucrare a datelor.
Secolul XX a deschis era calculatoarelor, care au pătruns în diverse
domenii de activitate, datorită cărui fapt, asupra disciplinelor legate
de informatică se necesită acordarea unei atenţii deosebite din partea
instituţiilor de învăţământ. Cea mai eficientă formă de utilizare a
mijloacelor informatice este utilizarea lor în reţele de calculatoare.
Ca urmare, o dezvoltare vertiginoasă în ultimii ani a cunoscut
comunitatea de reţele de arie globală – Internet.
Din cele de mai sus rezultă că, prin noţiunea de informatică, se
desemnează două laturi ale activităţii umane:
- o latură ştiinţifică, care priveşte informatica ca o
ştiinţă în continuă formare şi structurare, şi care are
ca prim obiectiv studiul, elaborarea şi utilizarea
sistemelor informatice sau de prelucrare automată a
datelor.
- o latură tehnică, care priveşte informatica ca pe o
meserie, cu toate atributele unei meserii, care
constă în arta de a executa anumite operaţiuni
specifice informaticii, în vederea prelucrării
automate a datelor.
În informatică, la fel ca în orice ştiinţă se operează cu noţiuni,
concepte, mărimi primare şi derivate. Aceste concepte, noţiuni sunt
corelate prin legi pentru descrierea diferitelor fenomene şi aplicaţii
care îi sunt proprii. Determinarea şi definirea acestor concepte şi
legi în mod riguros şi clar, permite şi uşurează abordarea,
înţelegerea şi însuşirea informaticii ca ştiinţă dar şi ca meserie.

Din punctul de vedere al laturii teoretice, informatica este definitã ca


fiind ştiinţa care se ocupã cu studiul şi elaborarea metodelor de
prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul.
Activitatea umanã, indiferent sub ce formã se desfãşoarã, este
generatoare de informaţii. Cu cât aceastã activitate este mai
complexã şi mai dinamicã, cu atât volumul de informaţii creşte şi se
diversificã tinzând sã satureze sau chiar sã blocheze procesul
decizional. Apare astfel un conflict între creşterea volumului de
informaţii şi posibilitãţile limitate ale sistemelor clasice de
prelucrare, sisteme ce nu pot furniza informaţii suficient de rapide,
complete şi corecte necesare luãrii deciziilor.

În aceste condiţii, rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi


fluidizarea sistemelor informaţionale şi decizionale, prin asigurarea
gestiunii, prelucrãrii şi distribuirii informaţiei într-un mod cât mai
eficient cãtre utilizatori.
În accepţiunea curentã, informatica cuprinde toate activitãţile
10
legate de proiectarea, realizarea şi exploatarea sistemelor de
prelucrare automatã a datelor, în scopul creşterii eficienţei
activitãţilor umane, influenţând în mod decisiv fizionomia
economiei şi societãţii în general şi prefigurând societatea
informatizatã de mâine.

1.3.2. Date, informaţii, cunoştinţe

Datele, informaţiile şi cunoştinţele reprezintă componentele primare


ale unui sistem informaţional-informatic, organic interdependente,
ceea ce determină tratarea şi abordarea împreună a acestor noţiuni.
La nivel conceptul, data semnifică reprezentarea simbolică a unor
fenomene, procese, acţiuni, referitoare la un sistem real (de exemplu
o organizaţie/firmă) sau domeniu de activitate umană.
Din punct de vedere practic, datele reprezintă suportul formal al
informaţiei care se concretizeazã în cifre, litere, simboluri, coduri şi
alte semne plasate pe suporţi tehnici de date, accesibile unui anumit
tip de procesor (om, sistem de calcul, program, etc.).
Datele reprezintă deci obiectul prelucrãrii pentru informaticã,
materia primã a acesteia şi numai prin asociere cu realitatea pe care
o reflectã, se poate spune cã informatica genereazã informaţii.

Conceptul de informaţie reprezintã o noţiune de maximã


generalitate care semnificã o ştire, un mesaj, un semnal etc. despre
evenimente, fapte, stãri, obiecte etc., în general despre forme de
manifestare a realitãţii care ne înconjoarã. Sub aspect filozofic,
alături de materie şi energie, informaţia reprezintă reflectarea în
conştiinţa noastră a legăturilor cauză-efect din lumea reală
înconjurătoare.
Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintã
comunicarea, informaţia fiind o comunicare despre un anumit
aspect al realitãţii obiective.
Se poate spune deci cã în esenţă informaţia este un mesaj, dar cu
precizarea cã nu orice mesaj este o informaţie. Dacã mesajul nu
transmite nici o noutate şi nu are un suport real, atunci acesta nu
prezintã interes pentru receptor, şi deci nu are caracter de informaţie.
Informaţiile circulă atât între componentele fiecărui sistem în parte,
cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme din spaţiul exterior.

Pentru ca procesul de comunicare să îşi atingă obiectul, informaţia,


trebuie să prezinte următoarele calităţi:
- acurateţe: informaţia furnizată trebuie să reflecte cât mai
fidel realitatea, printr-o evaluare corectă;
- concizie: informaţia trebuie să ofere plusul de cunoaştere
la obiect, succint, evitându-se elementele nerelevante;
- relevanţă: informaţia trebuie să ofere acele elemente de
cunoaştere de care decidentul are nevoie pentru
soluţionarea unei probleme;
- consistenţă: informaţia trebuie să fie densă, lipsită de
elemente needificatoare pentru problema studiată;
- oportunitate: informaţia trebuie să parvină utilizatorului în
timp util pentru a-i servi la fundamentarea deciziei sale;
- accesibilitatea: vizează uşurinţa obţinerii informaţiei
dorite, cu limitările impuse de gradul de
11
confidenţialitate şi drepturile de acces ale utilizatorului;
- forma de prezentare adecvată: informaţia trebuie oferită
utilizatorului într-o manieră relevantă astfel încât acesta
să o recepteze rapid şi corect (indicatorii pot fi
prezentaţi în mărimi absolute sau relative, în dinamică
prin utilizarea reprezentărilor grafice şi coroboraţi astfel
încât relevanţa informaţiei oferite să fie maximă);
- cost corespunzător în raport cu valoarea acesteia.
Informaţia este caracterizată, în general, de următoarele trei niveluri:
- sintactic;
- semantic;
- pragmatic.

Nivelul sintactic se referă la sistemul de semne şi la regulile de


reunire a acestora în construcţii sintactice utilizate pentru
reprezentarea informaţiilor în procesul culegerii, transmiterii şi
prelucrării acestora.

Sub aspect semantic, informaţia poate fi caracterizată ca


semnificaţie a datelor. Sensul informaţiei la nivel semantic este
corespondenţa dintre o dată, pe de o parte, şi obiectul real sau
situaţia pe care o reprezintă, pe de altă parte.
Nivelul cel mai concret de considerare a informaţiei este însă cel
pragmatic, singurul care raportează informaţia la scopurile
observatorului. În raport cu necesităţile observatorului se definesc
caracteristici ca importanţa sau utilitatea informaţiei. Obiectul
pragmaticii include, deci, într-o anumită măsură, problemele de
conducere, de necesar de informaţii şi de eficienţă a sistemelor
informaţionale.
Sub aspect practic, informaţia este ansamblu de date care au fost
supuse unui proces de prelucrare şi aduce un plus de cunoaştere
pentru destinatar furnizându-i elemente noi, valorificabile în
realizarea propriilor obiective.

Din punct de vedere al managementului prin informaţii desemnăm


acele date prelucrate care aduc destinatarului un spor de cunoaştere
privind direct sau indirect firma respectivă, ce îi furnizează elemente
noi, folosite în realizarea sarcinilor ce îi revin, în cadrul respectivei
firme. In virtutea acestei calităţi, informaţia este elementul principal
în procesul luării deciziilor şi declanşării acţiunilor.

Referitor la managementul firmei se face frecvent referire la


informaţia economică, al cărei conţinut noţional poate fi conturat
în două accepţiuni.
Pornind de la faptul că firmele sunt unităţi economice, in sens larg,
orice informaţie care este utilizată în cadrul lor poate fi considerată
drept economică, deoarece direct sau indirect, contribuie la
realizarea obiectivelor previzionate.
Într-o accepţiune mai restrânsă, informaţiile economice se rezumă la
cele folosite nemijlocit în activităţile economice ale firmei (precum
cele contabile, comerciale, financiare etc.). În abordarea informaţiei
la nivelul firmei este indicată adoptarea modului de concepere in
sens larg a categoriei de informaţie economică.

12
Pentru a fi mai bine utilizate în practică informaţiile economice se
pot clasifica şi trata conform mai multor criterii.
După modul de exprimare există:
- informaţii orale (expuse prin viu grai; nu implică
investiţii şi mijloace de tratare a informaţiilor; nuanţate;
viteză de circulaţie mare; nu sunt controlabile; lasă loc
la interpretări);
- informaţii scrise (consemnate de regulă pe hârtie; pot fi
păstrate nealterate timp îndelungat; implică cheltuieli
moderate; consemnarea lor necesită un consum de timp
apreciabil);
- informaţii audiovizuale (se adresează concomitent
văzului şi auzului; implică aparatură specială,
calculatoare, terminale, circuite de televiziune, etc.;
asigura o viteza mare de circulaţie, indiferent de
distanţe; capacitate de sugestie şi nuanţare ridicată; pot
fi consemnate integral şi rapid; sunt costisitoare);
După gradul de prelucrare există:
- informaţii primare sau de bază (anterior nu au suferit un
proces de prelucrare informaţională; au caracter analitic,
sunt pronunţat informative; sunt preponderente la
nivelul executanţilor);
- informaţii intermediare (se află în diferite faze de
prelucrare informaţională; sunt preponderente la nivelul
personalului funcţional şi al managerilor de nivel
inferior);
- informaţii finale (au trecut prin întreg şirul de prelucrări
informaţionale prevăzute; au caracter sintetic şi
decizional; se adresează de regulă managerilor
îndeosebi de la eşaloanele superior şi mediu);
După modul de circulaţie există:
- informaţii descendente (se transmit de la nivelurile
ierarhice superioare la cele inferioare ale
managementului; sunt alcătuite preponderent din
decizii, instrucţiuni, metodologii etc.);
- informaţii ascendente (se transmit de la eşaloanele
ierarhice inferioare la cele superioare de management;
reflectă cu prioritate modul de realizare a obiectivelor şi
deciziilor manageriale);
- informaţii orizontale (se transmit între titularii posturilor
situate pe acelaşi nivel ierarhic; caracter funcţional şi de
cooperare servind la integrarea pe orizontală a
activităţilor firmei);
După destinaţie există:
- informaţii interne (beneficiarii de informaţii sunt
managerii şi executanţii din firmă; au caracter
atotcuprinzător, niveluri de agregare diferite, grad de
formalizare redus);
- informaţii externe (beneficiarii de informaţii sunt clienţii,
furnizorii sau suprasistemele din care fac parte firmele;
au caracter selectiv, se referă la aspectele esenţiale ale
activităţilor firmei, au grad de de formalizare ridicat).
Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un
anumit domeniu reprezintã un proces de informare. Informaţiile
13
dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu,
formeazã cunoştinţele despre acel domeniu,.
Cu alte cuvinte, cunoştinţele reprezintã o însumare în timp şi o
corelare a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit domeniu.
Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţã atât pentru
dezvoltarea personalitãţii umane, cât şi pentru evoluţia vieţii şi
societãţii. Prin intermediul informaţiilor se asigurã transferul
cunoştinţelor de la o generaţie la alta şi se asigurã astfel accesul
generalizat la cele mai avansate realizãri ale omenirii.

1.3.3. Implicaţii ale tehnologiei informaţiei asupra


mediului de afaceri

Tehnologia informaţiei (TI) este un termen care defineşte toate


mijloacele tehnice şi metodologice disponibile pentru culegerea,
stocarea, regăsirea, prelucrarea, transmiterea şi recepţionarea
informaţiei sub diversele sale forme şi în diferite domenii.
Printre principalele componente ale Tehnologiei informaţiei pot fi
enumerate: sistemele de telecomunicaţii, calculatoarele şi reţelele de
calculatoare, bazele de date precum şi alte resurse informaţionale
disponibile la un moment dat.
Tehnologia informaţiei oferă posibilitatea managerilor de a gestiona
mai bine interdependenţa organizaţională într-un cadru global,
devenind chiar o provocare managerială, în conditiile în care în
prezent TI este utilizată mai mult pentru a gestiona procesele
comerciale decât pentru fundamentarea deciziilor.
Astăzi, mai mult ca niciodată, desfăşurarea oricărei activităţi
economice nu se poate imagina fără utilizarea unui puternic suport
informaţional care să asigure avantajul concurenţial în raport cu
ceilalţi competitori de pe piaţă.

Reingineria afacerilor înseamnă regândirea fundamentală şi


reproiectarea radicală a proceselor afacerii pentru obţinerea de
îmbunătăţiri substanţiale privind costurile, calitatea şi viteza de
reacţie a decidenţilor. Această regândire a modului de a face afaceri
este influenţată şi găseşte totodată răspunsuri în noile soluţii TI.
Modul de desfăşurare a afacerii în cadrul oricărei firme se schimbă
ca urmare a acţiunii conjugate a următorilor factori (lista acestora
rămâne deschisă):
- fenomenul de globalizare;
- cresterea competiţiei economoce;
- transformarea informaţiei în resursă cheie;
- dezvoltarea spaţiului virtual de muncă şi chiar
derularea activităţii în condiţiile companiei virtuale;
- extinderea comerţului electronic.
Orice organizaţie economică presupune existenţa a cinci elemente
(componente) interdependente:
- structura organizatorică;
- managementul şi procesele afacerii;
- tehnologia informaţiei;
- strategia organizaţiei;
- angajaţii şi cultura organizaţiei.
Aceste componente trebuie să se găsească într-o stare de echilibru
dinamic iar această stare se va menţine atât timp cât nu se produc
14
schimbări semnificative în mediul extern al organizaţiei sau în
oricare dintre componente sale.
Componenta TI cunoaşte o dinamică deosebită comparativ cu
restul componentelor organizaţiei economice, acest lucru
determinand mutaţii calitative asupra celorlalte componente.
Dinamica componentei TI se resimte şi la nivelul strategiei
organizaţiei oferind mijloace şi instrumente specifice analizei şi
fundamentării la nivel strategic a activităţii economice.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

În accepţiunea curentã, informatica cuprinde toate activitãţile legate de proiectarea, realizarea şi


exploatarea sistemelor de prelucrare automatã a datelor, în scopul creşterii eficienţei
activitãţilor umane, influenţând în mod decisiv fizionomia economiei şi societãţii în general şi
prefigurând societatea informatizatã de mâine.

Datele, informaţiile şi cunoştinţele reprezintă componentele primare ale unui sistem


informaţional-informatic, organic interdependente, ceea ce determină tratarea şi abordarea
împreună a acestor noţiuni.
La nivel conceptul, data semnifică reprezentarea simbolică a unor fenomene, procese, acţiuni,
referitoare la un sistem real (de exemplu o organizaţie/firmă) sau domeniu de activitate umană.
Din punct de vedere practic, datele reprezintă suportul formal al informaţiei care se concretizeazã
în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne plasate pe suporţi tehnici de date, accesibile unui
anumit tip de procesor (om, sistem de calcul, program, etc.).
In esenţă informaţia este un mesaj, dar cu precizarea cã nu orice mesaj este o informaţie. Dacã
mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un suport real, atunci acesta nu prezintã interes
pentru receptor, şi deci nu are caracter de informaţie.
Pentru ca procesul de comunicare să îşi atingă obiectul, informaţia, trebuie să prezinte
următoarele calităţi:
- acurateţe: informaţia furnizată trebuie să reflecte cât mai fidel realitatea, printr-o
evaluare corectă;
- concizie: informaţia trebuie să ofere plusul de cunoaştere la obiect, succint, evitându-se
elementele nerelevante;
- relevanţă: informaţia trebuie să ofere acele elemente de cunoaştere de care decidentul
are nevoie pentru soluţionarea unei probleme;
- consistenţă: informaţia trebuie să fie densă, lipsită de elemente needificatoare pentru
problema studiată;
- oportunitate: informaţia trebuie să parvină utilizatorului în timp util pentru a-i servi la
fundamentarea deciziei sale;
- accesibilitatea: vizează uşurinţa obţinerii informaţiei dorite, cu limitările impuse de
gradul de confidenţialitate şi drepturile de acces ale utilizatorului;
- forma de prezentare adecvată: informaţia trebuie oferită utilizatorului într-o manieră
relevantă astfel încât acesta să o recepteze rapid şi corect (indicatorii pot fi prezentaţi
în mărimi absolute sau relative, în dinamică prin utilizarea reprezentărilor grafice şi
coroboraţi astfel încât relevanţa informaţiei oferite să fie maximă);
- cost corespunzător în raport cu valoarea acesteia.

15
Pornind de la faptul că firmele sunt unităţi economice, in sens larg, orice informaţie care este
utilizată în cadrul lor poate fi considerată drept economică, deoarece direct sau indirect, contribuie
la realizarea obiectivelor previzionate.
Într-o accepţiune mai restrânsă, informaţiile economice se rezumă la cele folosite nemijlocit în
activităţile economice ale firmei (precum cele contabile, comerciale, financiare etc.). În abordarea
informaţiei la nivelul firmei este indicată adoptarea modului de concepere in sens larg a categoriei
de informaţie economică.

Tehnologia informaţiei (TI) este un termen care defineşte toate mijloacele tehnice şi
metodologice disponibile pentru culegerea, stocarea, regăsirea, prelucrarea, transmiterea şi
recepţionarea informaţiei sub diversele sale forme şi în diferite domenii.
Printre principalele componente ale Tehnologiei informaţiei pot fi enumerate: sistemele de
telecomunicaţii, calculatoarele şi reţelele de calculatoare, bazele de date precum şi alte resurse
informaţionale disponibile la un moment dat.
Reingineria afacerilor înseamnă regândirea fundamentală şi reproiectarea radicală a
proceselor afacerii pentru obţinerea de îmbunătăţiri substanţiale privind costurile, calitatea şi
viteza de reacţie a decidenţilor. Această regândire a modului de a face afaceri este influenţată şi
găseşte totodată răspunsuri în noile soluţii TI.

Concepte şi termeni de reţinut

date, informaţii, cunoştinţe;


informaţie economică;
nivelul sintactic al informaţiei;
nivelul semantic al informaţiei;
nivelul pragmatic al informaţiei;
tehnologia informaţiei;
reingineria afacerilor.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi calităţile pe care trebuie să le îndeplinească informaţia în procesul de


comunicare.
2. Prezentaţi clasificarea informaţiilor în funcţie de gradul de prelucrare.
3. Prezentaţi clasificarea informaţiilor în funcţie de modul de circulaţie.
4. Care sunt principalele componente al tehnologiei informaţiei (TI)?
5. Care sunt componente interdependente ale organizaţiei economice?

16
Teste de evaluare/autoevaluare

1. In esenţă informaţia este un mesaj care:


a) transmite o noutate
b) este transmisa automat si are un suport real
c) prezintã interes pentru receptor
d) transmite o noutate, are un suport real si prezintã interes pentru receptor

2. Pentru a fi oportună informatia trebuie:


a) sa reflecte cât mai fidel realitatea
b) sa parvină utilizatorului în timp util
c) sa fie usor de accesat
d) sa aiba un cost corespunzător

3. In sens restrans informaţia economică reprezintă totalitatea:


a) informaţiilor comerciale ale firmei
b) informaţiilor contabile ale firmei
c) informaţiilor folosite nemijlocit în activităţile economice ale firmei
d) informaţiilor finaciare ale firmei

4. Informaţiile orizontale:
a) au caracter de cooperare
b) se transmit de la nivelurile ierarhice superioare la cele inferioare
c) sunt alcătuite din instrucţiuni
d) se transmit de la nivelurile ierarhice inferioare la cele superioare

Bibliografie obligatorie

1. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998


2. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
3. Surcel, T., s.a., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004

17
Unitatea de învăţare 2
SISTEME ECONOMICE SI SISTEME INFORMAŢIONALE

Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Definirea sistemului economic şi a sistemului informaţional
2.3.2. Circuite şi fluxuri informaţionale
2.3.3. Proceduri informaţionale
2.4. Îndrumător pentru autoverificare

2.1. Introducere

În plan conceptual, sistemul este expresia abstractizarii unor fapte,


fenomene, procese, obiecte din universul real pe baza unei structuri
logice predefinite. Conceptia sistemica ofera avantajul unei abordari
integrale si integrate a fenomenelor si proceselor specifice
domeniilor abordate, evidentiind latura calitativa corespunzatoare
elementelor sistemului.
Subsistemul este o parte componenta a unui sistem, în functie de un
punct de vedere si de scopul urmarit. Dupa domeniul de aplicare,
sistemele sunt politice, economice, sociale, tehnice etc.
Sistemele economice sunt sisteme deschise, puternic ancorate în
mediul socio-economic (piata este o parte a acestui mediu) în care
acestea functioneaza.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- înţelegerea conceptelor de bază privind sistemele economice
si informaţionale;
- identificarea componentelor functionale ale sistemului
informaţional al firmei;
- înţelegerea modului de definire a circuitelor si fluxurilor
informationale;
- identificarea elementelor componente ale unei proceduri
informationale.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să aprecieze locul si rolul sistemului


informational in cadrul sistemului economic;
– studenţii vor putea să definească circuitele si fluxurile şi
procedurile informaţionale;
– studenţii vor putea sesiza diferentele dar si corelatiile dintre
circuite si fulxuri informationale;
– studenţii vor putea să definească procedurile informaţionale.
18
Timpul alocat unităţii: 3 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1 Definirea sistemului economic


şi a sistemului informaţional

Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente (componente)


interdependente, între care se stabileşte o interacţiune dinamică, pe
baza unor reguli prestabilite, cu scopul atingerii unui anumit
obiectiv. Interacţiunea dinamică dintre elemente se materializează în
fluxurile stabilite între acestea, fluxuri implicând resursele existente
în sistem.
Subsistemul este un sistem care face parte dintr-un alt sistem mai
mare. Cel mai cuprinzător sistem este considerat a fi mediul
înconjurător sau universul.
Sisteme deschise sunt acele sisteme care interacţionează cu alte
sisteme sau în cazul general cu mediul exterior prin intermediul
intrărilor şi ieşirilor.
Sistemele închise nu interacţionează cu alte sisteme sau cu mediul în
care se află şi ca urmare în timp decad şi dispar.

Sistemul economic se defineşte ca fiind un complex de componente


şi ansambluri economice. O firmã, o corporaţie, o ramurã a
economiei naţionale, sunt sisteme economice. Însãşi economia
naţionalã sau economia mondialã vãzute la nivel global, sunt sisteme
economice complexe (macrosisteme).
Un sistem economic transformã o intrare, care este reprezentată de
ansamblul factorilor de producţie, într-o ieşire, reprezentată de
produsele şi serviciile destinate pieţei sub controlul unei bucle de
reglaj –feedback, asiguratã prin subsistemul de management.
Procesul de transformare este un proces dinamic care face ca
sistemul sã evolueze pe o anumitã traiectorie descrisã de starea
sistemului. În concluzie, unui sistem îi sunt caracteristice:
- ansamblul intrãrilor;
- ansamblul ieşirilor;
- procesul de transfomare;
- structura sistemului şi starea internã.
Noţiunea de sistem economic desemneazã deci un ansamblu de
elemente interdependente, prin intermediul cãrora se realizeazã
obiectul de activitate al unitãţii economice corespunzãtoare.
În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem
economic complex, se disting urmãtoarele componente:
- subsistemul decizional;
- subsistemul operaţional;
- subsistemul informaţional.
Subsistemul decizional este format din ansamblul de specialişti
care, prin metode şi tehnici specifice planificã, decid, organizeazã,
coordoneazã, urmãresc şi controleazã funcţionarea subsistemului
operaţional, cu scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite (valorifică
informaţiile oferite de subsistemul informaţional în fundamentarea
deciziilor).
Subsistemul operaţional reprezintã ansamblul de resurse umane,
19
materiale şi financiare, precum şi întregul ansamblu organizatoric,
tehnic şi funcţional, care asigurã realizarea efectivã a obiectivelor
stabilite prin deciziile transmise de sistemul decizional.
În cadrul subsistemului operaţional se desfăşoară procesele
economice specifice domeniului de activitate a agentului economic:
are loc culegerea datelor care apoi sunt transmise subsistemului
informaţional pentru stocare şi prelucrare în vederea obţinerii
informaţiilor utilizate în fundamentarea deciziilor la nivelul
subsistemului decizional (decizii strategice, tactice şi operaţionale).
Subsistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor,
fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea
mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigurã prelucrarea
datelor necesare sistemului decizional.
El asigurã legãtura între sistemul decizional şi sistemul operaţional
în dublu sens: prin prelucrarea şi transmiterea deciziilor de la
sistemul decizional cãtre sistemul operaţional, respectiv prin
înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul
operaţional cãtre sistemul decizional.

Conform teoriei sistemelor orice organism economic este un sistem


deoarece:
- prezintă o structură proprie constând dintr-o mulţime
de elemente constitutive care interacţionează între ele
pe principii funcţionale;
- fluxurile existente între componentele organizatorice
implică resursele organismului economic. În cadrul
oricărui organism economic se produc:
- fluxuri materiale (de materii prime,
semifabricate, produse finite etc.)
- fluxuri financiare
- fluxuri informaţionale
- mulţimea componentelor organizatorice şi
interacţiunea dintre acestea urmăresc consevarea şi
dezvoltarea sistemului.
În cadrul sistemului economic, sistemul informaţional nu trebuie
văzut doar ca o interfaţă între sistemul operativ şi sistemul de
conducere ci şi ca elementul de legătură a mediului intern al firmei şi
cel exterior lui (mediu economic, financiar, bancar). Scopul principal
al sistemului informaţional este de a furniza fiecărui utilizator, în
funcţie de responsabilităţile şi atribuţiile sale, toate informaţiile
necesare.
Noţiunea de sistem informaţional este legată de abordarea sistemică
a firmei, deoarece un sistem informaţional poate fi interpretat ca un
proces complex de prelucrare a datelor in cadrul firmei.

20
Fig. 2.1 Prelucrarea datelor in sistemul informaţional

Într-un sistem informaţional, intrările sunt reprezentate de date care


sunt transformate in iesiri prin prelucrare sau procesare.
Procesarea presupune numeroase manipulări şi analize ale datelor
(clasificare, sortare, calculare, centralizare) cu scopul de a le
transforma în informaţii. Sistemul de procesare a datelor foloseşte
memoria de date, pentru a asigura informaţii privind evolutia
organismului economic.
Memoria de date, reprezintă deci un sistem de stocare a datelor în
scopul utilizării lor ulterioare iar memorarea informaţiilor are un rol
esenţial, deoarece fără memorie nu există nici învăţare, nici
inteligenţă.

Ieşirile sunt reprezentate de rapoarte, documente şi alte rezultate ale


sistemului, care furnizează informaţiile necesare pentru adoptarea
deciziilor.
Controlul, reprezentat în figură prin bucla feedback, reprezintă o
măsură de protecţie pentru asigurarea faptului că rezultatele sunt
corespunzătoare şi servesc scopurilor propuse. Astfel de precauţii
constau în verificări ale acurateţei datelor procesate precum şi pentru
determinarea utilităţii rezultatelor pentru utilizatori.

În concluzie, prin natura sa, sistemul informaţional poate fi definit că


un set de mijloace, metode şi proceduri destinate colectării,
procesării, stocării şi distribuirii informaţiilor, care vor sta la
baza conceperii planurilor, a adoptării deciziilor, a coordonării şi a
controlului. Nu este obligatoriu că sistemele informaţionale să fie
computerizate. Interesează totuşi sistemele informaţionale
computerizate (SIC), care joacă un rol foarte important în gestiunea
eficientă a unei firme.

2.3.2 Circuite şi fluxuri informaţionale

Un sistem informaţional modern trebuie să asigure: informarea la


toate nivelele, operativitatea informării, selectarea informaţiilor pe
nivele de decizie şi execuţie, adaptabilitatea la modificări
(modificarea cererilor de informaţii, a datelor de intrare, a structurii
21
organizatorice, a metodelor de prelucrare a datelor).
Componentele functionale ale sistemului informaţional sunt:
- date şi informaţii;
- circuite şi fluxuri informaţionale;
- proceduri informaţionale.
După cum ştim, datele reprezintă fapte şi cifre neanalizate,
referitoare la organizaţie/firmă. Pentru a fi utile conducerii firmei,
datele trebuie să fie transformate în informaţii, adică analizate şi
procesate (de către un operator uman sau un sistem electronic de
calcul) în aşa fel încât acestea să capete o anumita semnificaţie
pentru persoanele care iau decizii.
Din punct de vedere al managementului organizaţiei, informaţia are
calitatea de a aduce utilizatorilor un spor de cunoaştere privind direct
sau indirect organizaţia respectivă, motiv pentru care informaţia
reprezintă temeiul principal al declanşării deciziilor şi acţiunilor.
Procesarea informaţiilor trebuie să se bazeze pe o viziune sistemică,
deoarece pentru obţinerea informaţiilor necesare diferitelor scopuri,
firmele îşi dezvoltă sisteme informaţionale. Procesarea electronică
a datelor (PED) reprezintă transformarea datelor în informaţii prin
intermediul mijloacelor electronice de calcul.

Informaţiile sunt înregistrate şi prelucrate în cadrul unui sistem


economic la nivelul unor verigi organizatorice şi funcţionale care se
numesc posturi de lucru. Un post de lucru se individualizeazã prin
urmãtoarele elemente:
- date de intrare;
- timp de staţionare;
- operaţii de prelucrare;
- date de ieşire.
O secvenţã de mai multe posturi de lucru, logic înlãnţuite, formeazã
un circuit informaţional. La nivel mai general, prin circuit
informaţional desemnăm traiectul pe care-l parcurge o informaţie
sau o categorie de informaţii între emiţător şi destinatar (receptor).
Circuitul informaţional este caracterizat de următorii parametri:
- forma, care este dată de aspectul traseului parcurs
(liniară, arborescentă, în reţea, etc.);
- lungimea traiectului, determinată de numărul de posturi
de lucru înlãnţuite, în funcţie de care se stabileşte timpul
şi viteza de deplasate a datelor, informaţiilor, deciziilor.
Prin lungimea lor, circuitele informaţionale condiţionează în mare
măsură buna funcţionalitate a sistemului informaţional al firmei.

Pe de altă parte, fluxul informaţional reprezintă cantitatea de


informaţii care este vehiculată între emiţător şi beneficiar pe circuitul
informaţional, cu o anumită viteză, frecvenţă şi pe anumiţi suporţi
informaţionali.
Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional existã o strânsã
dependenţã, în sensul cã circuitul informaţional reflectã traseul
(drumul) şi mijlocul care asigurã circulaţia unei informaţii de la
generarea ei şi pânã la arhivare, iar fluxul informaţional reflectã
ansamblul informaţiilor vehiculate pe circuit, necesare unei anumite
activitãţi.

Caracteristic firmei modeme este marea varietate de circuite şi


22
fluxuri informaţionale, fapt ce impune o clasificare a acestora în
funcţie de mai multe criterii.
În funcţie de direcţia de vehiculare, se deosebesc:
- fluxuri informaţionale verticale (se stabilesc între
posturi sau compartimente situate pe niveluri ierarhice
diferite între care există relaţii de subordonare
nemijlocită; vehiculează informaţii ascendente şi
descendente; fundamentul organizatoric este
reprezentat de relaţiile ierarhice);
- fluxuri informaţionale orizontale (se stabilesc între
posturi şi compartimente situate pe acelaşi nivel
ierarhic; vehiculează informaţii orizontale;
fundamentul organizatoric este reprezentat de relaţiile
de cooperare sau funcţionale);
- fluxuri informaţionale oblice (se stabilesc între posturi
sau compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite
între care nu există relaţii de subordonare nemijlocită:
vehiculează informaţii ascendente şi descendente;
fundamentul organizatoric este reprezentat de relaţiile
funcţionale de consultare sau control).
În funcţie de frecvenţa producerii, există:
- fluxuri informaţionale periodice (se repetă la anumite
intervale trimestru, lună etc.; fundamentul producerii
lor îl reprezintă caracterul secvenţial al proceselor de
muncă: sunt predominante în firme ca urmare a
caracterului ciclic al proceselor de execuţie şi
manageriale).
- fluxuri informaţionale ocazionale (se stabilesc cu o
frecvenţă aleatorie; fundamentul producerii lor îl
reprezintă situaţiile inedite sau temporare ale firmei).
Indiferent de tip, este necesar că fluxurile şi implicit circuitele
informaţionale să fie cât mai directe, în sensul evitării la maximum a
punctelor intermediare de trecere din parcurs. De asemenea, este
recomandabil că circuitele informaţionale să fie cât mai scurte,
evitând prelungirea în aval şi în amonte de beneficiarii
informaţionali vizaţi.

Toate fluxurile de resurse sau tehnologice dintr-un sistem economic


au la bazã desfãşurarea unor activitãţi umane, implicând pe de o
parte o succesiune de procese şi fluxuri informaţionale, iar pe de altã
parte, conducând la generarea permanentã de noi informaţii şi fluxuri
informaţionale.
Astfel, peste fluxului real al resurselor materiale, umane şi monetare
dintr-o firmă se suprapune în orice moment şi un flux informaţional
de reflectare a operaţiilor respective, În plus, nici o informaţie nu
poate fi transmisă fără existenţa unui suport material care serveşte
drept mijloc de transmitere a acesteia de la sursă (emiţător) către
receptor (destinatarul informaţiei).

2.3.3 Proceduri informaţionale

O componentă a sistemului informaţional ce tinde să dobândească un


rol preponderent în firmele moderne o reprezintă ansamblul
procedurilor informaţionale.
23
În esenţă, procedurile informaţionale desemnează totalitatea
elementelor prin care se stabilesc modalităţile de culegere,
înregistrare, transmitere şi prelucrare a unei categorii de informaţii
cu precizarea operaţiilor de efectuat în succesiunea acestora, a
purtătorilor de informaţie, formulelor, modelelor şi mijloacelor de
tratare a informaţiilor folosite.

Specific procedurilor informaţionale este caracterul lor foarte


detaliat. Elaborarea şi utilizarea procedurilor informaţionale pune în
evidenţă o serie de trăsături constitutive şi funcţionale ale sistemului
informaţional , fiind specificate printre altele:
- materialele folosite pentru consemnarea datelor şi
informaţiilor: hârtie, discuri magnetice, CD-uri etc.:
gruparea suporţilor informaţionali pe diverse categorii
exprimă nivelul de înnoire şi adecvare a sistemului
informaţional la cerinţele mediului intern şi extern
organizaţiei;
- mijloacele de culegere, înregistrare, prelucrare şi
transmitere, care exprimă nivelul dotării tehnice a
sistemului informaţional;
- succesiunea tratării informaţiilor, prin care se exprimă
logica întregului sistem informaţional;
- modelele şi formulele de calcul aflate la baza tratării
informaţiilor, prin care se ridică gradul de organizare şi
rafinare al informaţiei.

Prin procedurile informaţionale se stabilesc deci, în primul rând,


purtătorii de informaţie utilizaţi, adică materialele folosite pentru
consemnarea lor precum şi caracteristicile acestora. Pentru fiecare
dintre purtătorii de informaţie menţionaţi se precizează
caracteristicile dimensionale şi de structură, adecvate categoriilor de
informaţii pentru care vor fi utilizaţi.
Prin intermediul procedurilor se prevăd şi mijloacele, manuale sau
automate, utilizate pentru a culege, înregistra, transmite şi prelucra
informaţiile. Deasemenea, în cadrul procedurilor sunt incluse
succesiunea tratării informaţiilor, operaţiile pe care acestea le
suportă, modelele şi formulele de calcul utilizate. Spre exemplu, se
stabilesc formule de calcul ale diferiţilor indicatori (profit, cifra de
afaceri, indicele de ocupare a resursei umane, procentul de
îndeplinire a programului de producţie, etc).
Procedurilor informaţionale moderne le este propriu şi un grad
ridicat de formalizare. Un accent deosebit se acordă codificării,
tipizării şi standardizării informaţiilor şi situaţiilor informaţionale
astfel încât să se faciliteze integrarea lor pe verticala sistemului de
management şi folosirea extinsă a echipamentelor electronice de
calcul.
De asemenea, procedurile informaţionale ale firmelor competitive se
caracterizează şi printr-un accentuat caracter operaţional, bazat pe o
prelucrare rapidă a informaţiei. Această calitate este determinată în
mod special de aportul bazelor de date, băncilor de informaţii,
programelor expert, computerelor etc. iar implicaţiile sunt
apreciabile atât pentru luarea deciziei, cât şi la nivelul implemetării
diverselor acţiunii.

24
2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Sistemul economic se defineşte ca fiind un complex de componente şi ansambluri economice. O


firmã, o corporaţie, o ramurã a economiei naţionale, sunt sisteme economice. Însãşi economia
naţionalã sau economia mondialã vãzute la nivel global, sunt sisteme economice complexe
(macrosisteme).
Un sistem economic transformã o intrare, care este reprezentată de ansamblul factorilor de
producţie, într-o ieşire, reprezentată de produsele şi serviciile destinate pieţei sub controlul unei
bucle de reglaj –feedback, asiguratã prin subsistemul de management.
În analiza structurii organizatorice şi funcţionale a unui sistem economic complex, se disting
urmãtoarele componente:
- subsistemul decizional;
- subsistemul operaţional;
- subsistemul informaţional.

Subsistemul informaţional cuprinde ansamblul informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor


informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor, metodelor şi tehnicilor, prin care se asigurã
prelucrarea datelor necesare sistemului decizional.
El asigurã legãtura între sistemul decizional şi sistemul operaţional în dublu sens: prin prelucrarea
şi transmiterea deciziilor de la sistemul decizional cãtre sistemul operaţional, respectiv prin
înregistrarea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor de la sistemul operaţional cãtre sistemul
decizional.
Componentele functionale ale sistemului informaţional sunt:
- date şi informaţii;
- circuite şi fluxuri informaţionale;
- proceduri informaţionale.

O secvenţã de mai multe posturi de lucru, logic înlãnţuite, formeazã un circuit informaţional. La
nivel mai general, prin circuit informaţional desemnăm traiectul pe care-l parcurge o informaţie
sau o categorie de informaţii între emiţător şi destinatar (receptor).
Circuitul informaţional este caracterizat de următorii parametri:
- forma, care este dată de aspectul traseului parcurs (liniară, arborescentă, în reţea, etc.);
- lungimea traiectului, determinată de numărul de posturi de lucru înlãnţuite, în funcţie
de care se stabileşte timpul şi viteza de deplasate a datelor, informaţiilor, deciziilor.
Prin lungimea lor, circuitele informaţionale condiţionează în mare măsură buna funcţionalitate a
sistemului informaţional al firmei.

Fluxul informaţional reprezintă cantitatea de informaţii care este vehiculată între emiţător şi
beneficiar pe circuitul informaţional, cu o anumită viteză, frecvenţă şi pe anumiţi suporţi
informaţionali.
Între circuitul informaţional şi fluxul informaţional existã o strânsã dependenţã, în sensul cã
circuitul informaţional reflectã traseul (drumul) şi mijlocul care asigurã circulaţia unei informaţii
de la generarea ei şi pânã la arhivare, iar fluxul informaţional reflectã ansamblul informaţiilor
vehiculate pe circuit, necesare unei anumite activitãţi.

În esenţă, procedurile informaţionale desemnează totalitatea elementelor prin care se stabilesc


modalităţile de culegere, înregistrare, transmitere şi prelucrare a unei categorii de informaţii cu
precizarea operaţiilor de efectuat în succesiunea acestora, a purtătorilor de informaţie, formulelor,
modelelor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor folosite.

25
Procedurile informaţionale au un caracter foarte detaliat, fiind specificate printre altele:
- materialele folosite pentru consemnarea datelor şi informaţiilor: hârtie, discuri
magnetice, CD-uri etc.: gruparea suporţilor informaţionali pe diverse categorii
exprimă nivelul de înnoire şi adecvare a sistemului informaţional la cerinţele mediului
intern şi extern organizaţiei;
- mijloacele de culegere, înregistrare, prelucrare şi transmitere, care exprimă nivelul
dotării tehnice a sistemului informaţional;
- succesiunea tratării informaţiilor, prin care se exprimă logica întregului sistem
informaţional;
- modelele şi formulele de calcul aflate la baza tratării informaţiilor, prin care se ridică
gradul de organizare şi rafinare al informaţiei.

Concepte şi termeni de reţinut

sistem economic;
sisteme informaţionale;
componente functionale ale sistemului informaţional;
circuite şi fluxuri informaţionale;
proceduri informaţionale.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este structura organizatorică şi funcţională a unui sistem economic?


2. Precizaţi care este diferenţa dintre circuitul informaţional şi fluxul informaţional.
3. Prezentaţi clasificarea fluxurilor informaţionale în funcţie de direcţia de vehiculare a
informaţiei.
4. Precizaţi ce anume se specifica in cadrul unei proceduri informationale.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Structura funcţionala a unui sistem economic cuprinde subsistemele:


a) informational, operaţional si de securitate
26
b) operaţional si de rsurse umane
c) decizional, operaţional si informaţional
d) decizional si de securitate

2. Procesarea datelor reprezinta:


a) stocarea datelor în scopul utilizării lor ulterioare
b) operatiile de manipulare şi analiza a datelor cu scopul de a le transforma în informaţii
c) o măsură de protecţie a datelor in cadrul firmei
d) distribuirea datelor la beneficiarii externi

3. Un circuit informaţional reprezinta:


a) o secvenţã de mai multe posturi de lucru, logic înlãnţuite
b) totalitatea operaţiilor de prelucrare a datelor
c) tipurile de informatii transmise intre prosturile de lucru
d) totalul timpilor de staţionare a datelor la fiecare post de lucru

4. Procedura informaţională reprezinta:


a) o secvenţã de mai multe posturi de lucru, care interactionează între ele
b) totalul timpilor de staţionare a datelor la fiecare post de lucru
c) totalitatea reglementarilor care stabilesc modalităţile de culegere, înregistrare, transmitere
şi prelucrare a unei categorii de informaţii
d) totalitatea informaţiilor transmise între emiţător şi beneficiar pe o durată de timp bine
definită

Bibliografie obligatorie

1. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998


2. Fusaru, D., Cocianu, C.L., Gherasim, Z., Andronie, M., Sisteme expert si Sisteme
informatice pentru asistarea deciziei, Teste grila, Editura Fundatiei România de Mâine,
Bucuresti, 2006
3. Onete, B., s.a., Sisteme informaţionale pentru afaceri, Editura ASE, Bucureşti 2007

27
Unitatea de învăţare 3
SISTEME INFORMATICE

Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
3.3.1. Locul şi rolul sistemului informatic în cadrul sistemului informaţional
3.3.2. Componentele acţionale ale unui sistem informatic
3.3.3. Clasificarea sistemelor informatice
3.4. Îndrumător pentru autoverificare

3.1. Introducere

Un sistem informatic este componenta sistemului informaţional în


care operaţiile de culegere, stocare, prelucrare şi transmitere a
datelor se realizează cu calculatorul electronic.
Sistemul informatic este conceput să funcţioneze la nivelul unui
singur agent economic sau grup de societăţi comerciale, în vederea
asigurării informaţiilor complexe, necesare acţiunii manageriale şi
desfăşurării eficiente a întregii activităţi, cu respectarea cadrului
legislativ normativ în vigoare.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- înţelegerea conceptelor de bază privind sistemele
informatice;
- stabilirea locului şi importanţei sistemelor informatice
complexe în cadrul firmei;
- identificarea resurselor si componentelor actionale ale
sistemului informatic al firmei;
- înţelegerea modului de clasificare a sistemelor informatice.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să facă diferenţa dintre un sistem


informaţional şi un sistem informatic;
– studenţii vor fi in masura sa analizeze structura sistemului
informatic integrat al unei firme;
– studenţii vor putea să definească avantajele si dejavantajele
sistemlor informatice centralizate si descentralizate;
– studenţii vor putea identifica aspectele etice ale uilizarii
unui sistem informatic.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

28
3.3.1 Locul şi rolul sistemului informatic
în cadrul sistemului informaţional

Sistemul informatic este o componentã a sistemului informaţional,


şi anume, acea parte care preia şi rezolvã sarcinile de culegere,
prelucrare, stocare şi transmitere a datelor, cu ajutorul sistemelor de
calcul.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional,
sistemul informatic cuprinde ansamblul tuturor resurselor tehnice
si umane, metodelor şi procedurilor, prin care se asigurã
prelucrarea automatã a datelor.

Resursele sistemului informatic se grupeazã în urmãtoarele


categorii:
- cadrul organizatoric al activitãţii supuse informatizãrii,
activitatea care face obiectul sistemului informatic şi
datele primare vehiculate în cadrul acesteia;
- metodele şi tehnicile de proiectare a sistemului
informatic;
- ansamblul de echipamente prin intermediul cãrora se
realizeazã culegerea, verificarea, prelucrarea,
memorarea şi transmiterea datelor, respectiv redarea
rezultatelor prelucrãrii, reunite sub denumirea genericã
de Hardware;
- sistemul de programe care asigurã utilizarea eficientã a
resurselor hardware precum şi rezolvarea unor clase de
probleme specifice unui anumit domeniu, programe
reunite sub denumirea de Software;
- ansamblul de resurse umane implicate.
Procesul de procesare automatã în cadrul unui sistem informaţional,
cuprinde totalitatea operaţiilor de culegere, prelucrare, stocare şi
transmitere a datelor.

Coordonatele moderne ale realizãrii sistemelor informatice relevã


preponderenţa utilizãrii reţelelor de calculatoare ca suport hardware
şi a sistemelor de gestiune a bazelor de date ca suport software, baza
de date fiind nucleul informaţional al oricãrui sistem informatic.
Deschiderea largã oferitã de Internet face din utilizarea bazelor de
date distribuite pe reţele de calculatoare implementate la nivelul
firmei şi interconectate în reţele mai mari, soluţia cea mai viabilã şi
cea mai des aplicatã pentru valorificarea eficientã în procesul de
manangement a performanţelor remarcabile oferite de performanţele
PC-urilor de astãzi.

Importanţa sistemelor informatice rezidă în principal în


înţelegerea efectivă şi responsabilă de către toţi managerii sau
persoanele dintr-o organizaţie a necesităţii adaptării la societatea
informaţională globală. Sistemele informatice devin astăzi tot mai
mult o componentă vitală a succesului în afaceri pentru o
organizaţie sau un întreprinzător.
Managerii sau utilizatorii nu trebuie să cunoască tehnologiile
complexe sau conceptele abstracte ori aplicaţiile specializate din
câmpul sistemelor informatice, ci să aibă definit cadrul conceptual
în cel puţin cinci zone, şi anume:
29
- conceptele fundamentale ale sistemului informatic;
- tehnologia sistemelor informatice;
- aplicaţiile sistemelor informatice;
- dezvoltarea de sisteme informatice;
- managementul sistemelor informatice.

Conceptele fundamentale ale sistemului informatic asigură


elementele tehnice şi de comportament care ajută la fundamentarea
aplicaţiilor comerciale, a procesului de luare a deciziilor şi de
construire a unui avantaj strategic al firmei faţă de competitori.
Tehnologia sistemelor informatice este direct influenţată de
dezvoltarea în tehnologiei informaţiei (hardware, software, reţele,
Internet, managementul bazelor de date sau a altor tehnologii de
prelucrare a informaţiilor).
Aplicaţiile sistemelor informatice în domeniul operaţional şi
managerial asigură crearea unui avantaj competitiv al organizaţiei
atât la nivelul intern (prin generalizarea colaborării dintre
compartimentele şi nivelele ierarhice ale firmei) cât şi în relaţiile cu
mediul extern prin diverse forme de comerţ electronic, baze de date
distribuite, schimbul de informaţii prin Internet, etc.
Dezvoltarea de sisteme informatice reprezintă modul în care
utilizatorii elaborează sisteme informatice pentru a rezolva
problemele din cadrul organizaţiei sau pentru a creşte eficacitatea şi
rentabilitatea acesteia.
Managementul sistemelor informatice se referă la modul în care
se administrează resursele informatice precum şi la strategiile legate
de implicarea şi utilizarea tehnologiei informaţiei la diferite niveluri:
utilizator final, organizaţie sau la nivel global.

3.3.2 Componentele acţionale ale unui sistem informatic

Pentru a defini componentele acţionale ale unui sistem informatic


este necesar să plecăm de la funcţia acestuia de a prelucra datele
disponibile în vederea obţinerii informaţiilor necesare luării
deciziilor în procesul conducerii.
Rezultă că de fapt componentele acţionale ale unui sistem
informatic sunt determinate de principalele acţiuni derulate într-un
sistem informatic şi anume:
- Introducerea datelor;
- Procesarea datelor pentru obţinerea de informaţii;
- Furnizarea informaţiilor către beneficiari;
- Stocarea şi arhivarea infomaţiilor;
- Controlul performanţelor sistemului.

Introducerea datelor - datele despre tranzacţiile comerciale sau


despre alte activităţi economice trebuie să fie colectate şi pregătite
pentru prelucrare acolo unde sunt produse. Introducerea datelor
implică editarea de înregistrări, care sunt transferate pe un suport
fizic (magnetic/optic, etc.) până la prelucrarea lor ulterioară.
Datele consemnate în documente pot fi introduse în sistemul
informatic în următoarele moduri:
- executarea unor proceduri specializate de încărcare a
datelor prin tastare de operator pe baza unor machete
de culegere a datelor generate pe monitorul
30
calculatorului, urmată de validarea acestora;
- scanarea documentelor, permiţând preluarea unui
volum foarte mare de date într-un interval scurt de
timp;
- direct în format electronic, prin transfer local în
cadrul intranetului firmei (ieşirile unui subsistem
informatic al firmei devin astfel intrări pentru un alt
subsistem) sau prin transfer de date la distanţă (prin
Internet sau prin reţele private).

Prelucrarea datelor - reprezintă totalitatea operaţiilor de calcul pe


baza unor algoritmi prestabiliţi, comparări, sortări, clasificări,
integrări, etc., prin care datele sunt transformate în informaţii utile
beneficiarilor.
Prelucrarea datelor se bazează pe realizarea şi gestionarea în cadrul
sistemului informatic al organizaţiei a unui ansamblu de baze de
date.

Furnizarea informaţiilor către beneficiari – implică ca


informaţiile rezultate în urma prelucrării să fi transmise automat
utilizatorilor în formatul solicitat de aceştia.
La nivel decizional informaţiile de ieşire ale sistemului informatic
pot fi:
- indicatori sintetici, care sunt calculaţi din datele de
intrare pe baza unor algoritmi predefiniţi;
- rapoarte, care grupează diverşi indicatori sintetici
sau analitici, sub formă de text, tabele, grafice, etc.
După gradul de agregare a informaţiilor, rapoartele pot fi clasificate
astfel:
- rapoarte sintetice, care cuprinzând indicatori cu
grad mare de sintetizare, destinate fundamentării
deciziilor (de exemplu: Situaţia evoluţiei vânzărilor
pe produse şi trimestre);
- rapoarte analitice, care sunt destinate utilizării în
cadrul diverselor compartimente şi conţin informaţii
detaliate privind desfăşurarea unei activităţi pe un
anumit segment de timp (de exemplu: Situaţia
consumului de materiale pe luna).
Indicatorii şi rapoartele pot fi furnizate în scris, pe suport magnetic
sau optic sau pot fi transmise prin reţeaua locală a firmei.

Stocarea şi arhivarea informaţiilor - constituie o componentă


importantă în cadrul sistemelor informatice prin care datele şi
informaţiile sunt depozitate în format electronic într-un mod
organizat în vederea unei utilizări ulterioare. O importanţă deosebită
o are eficienţa procesului de regăsire a informaţiei stocate, în
formatul solicitat de utilizatori în special în ceea ce priveşte
rapiditatea şi acurateţea de redare. Suporturile fizice utilizate pentru
stocarea datelor şi informaţiilor sunt în general cele magnetice sau
optice.

Controlul performanţelor sistemului - reprezintă o activitate în


cadrul sistemului informatic cu rol esenţial în menţinerea integrităţii
şi calităţii informaţiilor furnizate beneficiarilor.
31
Controlul performanţelor sistemului informatic are în vedere
următoarele elemente:
- generarea continuă a unui feed-back despre intrările,
procesul de prelucrare şi ieşirile sale precum şi despre
activitatea de stocare.
- monitorizarea şi evaluarea feed-back-ului pentru a
determina dacă sistemul funcţionează la parametrii
nominali.
Procesul de monitorizare continuă a funcţionării sistemului permite
efectuarea în timp real a corecţiilor necesare pentru eliminarea
deficienţelor constatate.

3.3.3 Clasificarea sistemelor informatice

Dacă la începutul utilizării calculatoarelor sistemul de lucru era


organizat într-un compartiment distinct - centralizarea era singura
opţiune - prin dezvoltarea tehnologiei informaţiei, a computerelor
puternice a determinat centralizarea hard-ului, softului şi a
specialiştilor din sistemele informatice la nivelul corporaţiilor.
După această perioadă dezvoltarea de PC-uri a determinat o tendinţă
de descentralizare mai ales că au apărut reţelele de calculatoare ce
puteau fi accesate de orice utilizator.

Sistemele informatice actuale pot fi proiectate astfel încât să poată fi


utilizate atât în mod centralizat cât şi descentralizat, în activităţile
operaţionale şi de luare a deciziei.

Avantajele centralizării:
- acest mod de lucru poate conecta toate componentele
unei organizaţii prin reţele de comunicaţii care oferă
managementului posibilitatea de a centraliza procesul
de luare a deciziei (deciziile ce erau luate la niveluri
inferioare se pot lua centralizat);
- se poate promova centralizarea operaţiilor care reduce
numărul de birouri, depozite şi alte spaţii de muncă.
Avantajele descentralizării:
- utilizarea de reţele distribuite de calculatoare la mai
multe puncte de lucru ce oferă managerilor de vârf
posibilitatea de a delega deciziile la nivelul
managementului de nivel mediu;
- managementul poate descentraliza activitatea
operaţională prin creşterea numărului de grupuri care
au acces la informaţie şi comunicaţie.

În prezent se urmăreşte stabilirea echilibru la nivelul resurselor


informaţionale ale organizaţiei provenite din unele compartimente
cu activitate centralizată şi respectiv alte compartimente cu activitate
descentralizată, ceea ce determină dezvoltarea unor sisteme hibrid.
În fine, se remarcă în prezent tendinţa de a transfera funcţiile
sistemelor informatice unor firme din afara organizaţiei ca
integratori de sistem.

Analizând structura sistemului informatic global al unei organizaţii


putem realiza următoarele clasificări legate de componentele
32
acestuia:
După aria de cuprindere există:

a) Subsisteme informatice, în cadrul organizaţiei (acoperind arii


distincte, definite pe criterii funcţionale):
- subsistemul contabilităţii,
- subsistemul producţiei,
- subsistemul cercetării,
- subsistemul comercial,
- subsistemul resurselor umane, etc.
De exemplu, în cadrul sistemului informatic al unei firme regăsim:
subsistemul informatic al contabilităţii, subsistemul informatic
privind gestiunea stocurilor, subsistemul informatic privind evidenţa
livrărilor etc.
În cadrul sistemului informatic al unei bănci regăsim: subsistemul
informatic al contabilităţii, subsistemul informatic privind
operaţiunile de cont curent, subsistemele informatice privind
gestiunea produselor şi serviciilor bancare oferite clienţilor
(depozite, credite, certificate de depozit etc.), subsistemul informatic
privind operaţiunile de plăţi prin carduri etc.

b) Subsisteme interorganizaţionale concepute să asigure fluxuri


informaţionale între:
- Organizaţie şi partenerii săi (furnizori, clienţi, bancă etc
de exemplu: e-banking-ul, comerţul electronic etc);
- „Firma mamă” şi subdiviziunile sale organizatorice.
În funcţie de natura activităţilor susţinute există:

a) Sisteme destinate conducerii (MSS - Management Support


Systems) au rolul de a oferi informaţii cu scopul susţinerii şi asistării
managerilor în luarea deciziilor şi cuprind.
- Sisteme destinate conducerii curente (MIS –
Management Information Systems): sunt sisteme
informatice cu rolul de a oferi managerilor informaţiile
necesare monitorizării şi controlului afacerii.
- Sisteme suport de decizie (DSS – Decision Support
Systems): reprezintă sisteme informatice interactive cu
rolul de a asista managerii în rezolvarea unor probleme
strategice.

b) Sisteme destinate nivelului operaţional care cuprind:


- Sisteme destinate activităţii de birou (OAS – Office
Automation Systems): sunt utilizate în principal de
persoanele implicate în procesul prelucrării datelor
(funcţionari, secretari, contabili etc.) dar de manageri,
rolul lor fiind de a colecta, procesa, stoca şi transmite
informaţii utilizând mijloace TI.
- Sisteme pentru procesarea tranzacţiilor (TPS –
Transaction Processing Systems): sunt specializate în
preluarea, stocarea şi prelucrarea datelor
corespunzătoare tranzacţiilor zilnice, de rutină asigurând
actualizarea curentă a bazei de date.

c) Sisteme destinate gestiunii cunoaşterii (KWS – Knowledge


33
Work Systems): permit crearea, promovarea şi integrarea noilor
tehnologii şi cunoştinţe în firmă. Utilizatorii acestor sisteme, analişti
şi consilieri economici, financiari, juridici, etc., devin astfel creatori
de informaţie, care la rândul ei generează cunoaştere.

În condiţiile actuale ale globalizării afacerilor, mediul organizaţional


al unei firme trebuie să se adapteze cerinţelor concurenţiale ale
pieţei. Creşterea economică a unei firme depinde în mod esenţial de
abilitatea ei de a actualiza şi integra, personaliza şi extinde
aplicaţiile informatice, într-un mod flexibil şi rapid, oferind tuturor
utilizatorilor acces instantaneu, interactiv şi consistent la modelul
său de date. De asemenea, pentru asigurarea eficienţei activităţii lor,
firmele trebuie să standardizeze gestiunea proceselor economice. Se
afirmă că integrarea completă este un obiectiv major al gestiunii
resurselor informaţionale, care devin din ce în ce mai complexe şi
mai numeroase şi de aceea este necesar să se realizeze şi să se
implementeze sisteme informatice integrate.
Sistemele informatice integrate desemnează sisteme complete, ce
includ aplicatii pentru procese de afaceri, practici manageriale,
interacţiuni organizaţionale, transformări structurale şi management
al cunoştinţelor.
Un sistem de aplicaţii integrat trebuie să reprezinte soluţia pentru
orice instituţie care necesită un sistem informatic modern, indiferent
dacă acesta automatizează procesele interne din cadrul organizaţiei,
relaţiile cu clienţii sau pe cele cu furnizorii şi partenerii. Adoptarea
unor aplicaţii disparate pentru diferite activităţi ale fluxului de
afaceri, poate reprezenta o soluţie bună pentru moment, dar care
poate genera mari probleme legate de fragmentarea informaţiei şi
dezvoltarea ulterioară a sistemelor, prin încercarea de a integra
soluţii ulterioare.
Pentru realizarea acestor obiective, se derulează diverse proiecte de
integrare informaţională. Derularea unui asemenea proiect nu este o
activitate deloc simplă, ci reprezintă o adevărată „provocare
tehnologică”, atât pentru proiectanţi cât şi pentru firme.
Prin sistem informatic integrat se înţelege un sistem informatic
care îndeplineşte următoarele condiţii:
- utilizează o bază de date unică;
- are în componenţă programe informatice, care
cuprind activităţile tuturor compartimentelor
funcţionale ale firmei, conform organigramei
acesteia;
- există un plan de securitate al sistemului
informatic, care cuprinde măsuri tehnice şi
organizatorice corespunzătoare.
Pentru realizarea acestor obiective, se derulează diverse proiecte de
integrare informaţională. Derularea unui asemenea proiect nu este o
activitate deloc simplă, ci reprezintă o adevărată „provocare
tehnologică”, atât pentru proiectanţi cât şi pentru firme.

Aspecte etice ale sistemelor informatice


Elementele de natură etică, dintr-o perspectivă managerială precum
şi ca un aspect al societăţii globale se referă la:
- utilizarea tehnologiei informaţiei în mod impropriu,
iresponsabil sau dăunător societăţii ( de exemplu: e-
34
mail-uri nesolicitate de promovare comerciala);
- utilizarea corectă a resurselor de date ale organizaţiei
(de exemplu: respectarea confidenţialităţii
informaţiilor);
- stabilirea răspunderii pentru cei care nu respectă
elementele de mai sus;
- utilizarea de soft-uri fără plata copyright-ului.
Dimensiunea etică a sistemelor informatice priveşte aspectele care
asigură că utilizarea tehnologiei informaţiei şi a sistemelor
informatice nu se face într-o manieră improprie sau iresponsabilă
care afectează persoanele individuale sau societatea.
Din acest punct de vedere este foarte important ca în cadrul
societăţii globale informaţionale toţi membrii acesteia să beneficieze
de resursele informaţionale şi să aibă scopuri strategice comune atât
la nivelul individual, naţional cât şi global.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3

Sistemul informatic este o componentã a sistemului informaţional, şi anume, acea parte care
preia şi rezolvã sarcinile de culegere, prelucrare, stocare şi transmitere a datelor, cu ajutorul
sistemelor de calcul.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul sistemului informaţional, sistemul informatic cuprinde
ansamblul tuturor resurselor tehnice si umane, metodelor şi procedurilor, prin care se
asigurã prelucrarea automatã a datelor.
Importanţa sistemelor informatice rezidă în principal în înţelegerea efectivă şi responsabilă de
către toţi managerii sau persoanele dintr-o organizaţie a necesităţii adaptării la societatea
informaţională globală. Sistemele informatice devin astăzi tot mai mult o componentă vitală a
succesului în afaceri pentru o organizaţie sau un întreprinzător.

Pentru a defini componentele acţionale ale unui sistem informatic este necesar să plecăm de la
funcţia acestuia de a prelucra datele disponibile în vederea obţinerii informaţiilor necesare luării
deciziilor în procesul conducerii.
Rezultă că de fapt componentele acţionale ale unui sistem informatic sunt determinate de
principalele acţiuni derulate într-un sistem informatic şi anume:
- Introducerea datelor;
- Procesarea datelor pentru obţinerea de informaţii;
- Furnizarea informaţiilor către beneficiari;
- Stocarea şi arhivarea infomaţiilor;
- Controlul performanţelor sistemului.

După aria de cuprindere există:


a) Subsisteme informatice, în cadrul organizaţiei (acoperind arii distincte, definite pe criterii
funcţionale):
- subsistemul contabilităţii,
- subsistemul producţiei,
- subsistemul cercetării,
- subsistemul comercial,

35
- subsistemul resurselor umane, etc.
b) Subsisteme informatice interorganizaţionale concepute să asigure fluxuri informaţionale
între:
- Organizaţie şi partenerii săi (furnizori, clienţi, bancă etc de exemplu: e-banking-ul,
comerţul electronic etc);
- „Firma mamă” şi subdiviziunile sale organizatorice.

În funcţie de natura activităţilor susţinute există:


a) Sisteme destinate conducerii (MSS - Management Support Systems) au rolul de a oferi
informaţii cu scopul susţinerii şi asistării managerilor în luarea deciziilor şi cuprind.
- Sisteme destinate conducerii curente (MIS – Management Information Systems): sunt
sisteme informatice cu rolul de a oferi managerilor informaţiile necesare monitorizării
şi controlului afacerii.
- Sisteme suport de decizie (DSS – Decision Support Systems): reprezintă sisteme
informatice interactive cu rolul de a asista managerii în rezolvarea unor probleme
strategice.
b) Sisteme destinate nivelului operaţional care cuprind:
- Sisteme destinate activităţii de birou (OAS – Office Automation Systems): sunt
utilizate în principal de persoanele implicate în procesul prelucrării datelor
(funcţionari, secretari, contabili etc.) dar de manageri, rolul lor fiind de a colecta,
procesa, stoca şi transmite informaţii utilizând mijloace TI.
- Sisteme pentru procesarea tranzacţiilor (TPS – Transaction Processing Systems):
sunt specializate în preluarea, stocarea şi prelucrarea datelor corespunzătoare
tranzacţiilor zilnice, de rutină asigurând actualizarea curentă a bazei de date.
c) Sisteme destinate gestiunii cunoaşterii (KWS – Knowledge Work Systems): permit crearea,
promovarea şi integrarea noilor tehnologii şi cunoştinţe în firmă. Utilizatorii acestor sisteme,
analişti şi consilieri economici, financiari, juridici, etc., devin astfel creatori de informaţie, care la
rândul ei generează cunoaştere.

Prin sistem informatic integrat se înţelege un sistem informatic care îndeplineşte următoarele
condiţii:
- utilizează o bază de date unică;
- are în componenţă programe informatice, care cuprind activităţile tuturor
compartimentelor funcţionale ale firmei, conform organigramei acesteia;
- există un plan de securitate al sistemului informatic, care cuprinde măsuri
tehnice şi organizatorice corespunzătoare.
Pentru realizarea acestor obiective, se derulează diverse proiecte de integrare informaţională.
Derularea unui asemenea proiect nu este o activitate deloc simplă, ci reprezintă o adevărată
„provocare tehnologică”, atât pentru proiectanţi cât şi pentru firme.

Aspecte etice ale sistemelor informatice


Elementele de natură etică, dintr-o perspectivă managerială precum şi ca un aspect al societăţii
globale se referă la:
- utilizarea tehnologiei informaţiei în mod impropriu, iresponsabil sau dăunător
societăţii ( de exemplu: e-mail-uri nesolicitate de promovare comerciala);
- utilizarea corectă a resurselor de date ale organizaţiei (de exemplu: respectarea
confidenţialităţii informaţiilor);
- stabilirea răspunderii pentru cei care nu respectă elementele de mai sus;
- utilizarea de soft-uri fără plata copyright-ului.

Concepte şi termeni de reţinut

sisteme informatice;

36
subsisteme informatice, în cadrul organizaţiei;
subsisteme informatice interorganizaţionale;
sisteme destinate conducerii
sisteme destinate nivelului operaţional
sistem informatic integrat
dreptul de copyright.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt componentele acţionale ale unui sistem informatic?


2. Precizaţi care sunt modurile in care pot fi introduse datele în sistemul informatic.
3. Prezentaţi clasificarea sistemelor informatice în funcţie de natura activităţilor susţinute
4. Care sunt avantajele sistemelelor informatice descentralizate?
5. Precizaţi care sunt tipurile de sisteme informatice, funcţie de aria de cuprindere.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Sistemul informatic este:


a) o componentă de protecţie a datelor in cadrul firmei
b) o componentã a sistemului informaţional, care asigură culegerea, prelucrarea, stocarea şi
transmiterea a datelor, cu ajutorul sistemelor de calcul
c) un ansamblu de proceduri informaţionale utilizate de un post de lucru
d) o secvenţã de mai multe posturi de lucru, care interactionează între ele

2. Procesarea datelor reprezinta:


a) stocarea datelor în scopul utilizării lor ulterioare
b) operatiile de manipulare şi analiza a datelor cu scopul de a le transforma în informaţii
c) o măsură de protecţie a datelor in cadrul firmei
d) distribuirea datelor la beneficiarii externi

37
3. Sistemul informatic cuprinde:
a) totalitatea datelor de intrare ale prosturilor de lucru
b) totalitatea resurselor umane, prin care se asigurã prelucrarea automatã a datelor
c) totalitatea resurselor tehnice, prin care se asigurã prelucrarea automatã a datelor
d) totalitatea resurselor tehnice, resurselor umane, metodelor şi procedurilor, prin care se
asigurã prelucrarea automatã a datelor

4. Un sistem informatic integrat îndeplineşte următoarele condiţii:


a) utilizeaza exclusiv sisteme de baze de date distribuite
b) utilizează o bază de date unică
c) gestioneaza activităţile tuturor compartimentelor funcţionale ale firmei
d) utilizează o bază de date unică, gestioneaza activităţile tuturor compartimentelor
funcţionale ale firmei si implementează un plan de securitate unic al sistemului informatic

Bibliografie obligatorie

1. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998


2. Fusaru, D., Cocianu, C.L., Gherasim, Z., Andronie, M., Sisteme expert si Sisteme
informatice pentru asistarea deciziei, Teste grila, Editura Fundatiei România de Mâine,
Bucuresti, 2006
3. Onete, B., s.a., Sisteme informaţionale pentru afaceri, Editura ASE, Bucureşti 2007

38
Unitatea de învăţare 4
BAZELE ARITMETICE SI LOGICE ALE CALCULATOARELOR

Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
4.3.1. Sisteme de numeraţie
4.3.2. Conversia numerelor dintr-o bază în alta
4.3.3. Porti logice
4.4. Îndrumător pentru autoverificare

4.1. Introducere

Din cele mai vechi timpuri, s-a pus problema găsirii unor procedee de
scriere a numerelor naturale care să permită o scriere rapidă a ordinului
lor de mărime şi elaborarea unor reguli eficiente de efectuare a
operaţiilor cu acestea. Adoptarea sistemului de numeraţie zecimal s-a
încheiat abia în secolele 16-17 şi reprezintă o etapă importantă în
dezvoltarea matematicii.
Un sistem de numeraţie este privit ca "un ansamblu de reguli prin care
valorile numerice pot fi scrise prin intermediul simbolurilor, denumite
numere".
Numărul cifrelor folosite pentru reprezentarea unui număr într-un sistem
poziţional se numeşte bază.
În decursul timpului, în diferite zone ale globului au fost folosite sisteme
de numeraţie cu o varietate destul de mare de baze de numeraţie. Dar
cea mai des folosită a fost baza 10, probabil ca urmare a socotitului pe
degete.
Cum informaţiile numerice introduse şi extrase din sistemele de calcul
sunt reprezentate într-un sistem de numeraţie, iar calculele sunt
efectuate în alt sistem de numeraţie, se ridică problema conversiei
acestora dintr-o bază în alta.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- înţelegerea notiunilor de bază cu care operează sistemele de
numeratie pozitionale;
- înţelegerea modului in care se realizeaza conversia numerelor
dintr-o bază de numeratie în alta
- stabilirea locului şi importanţei tehnologiei informaţiei asupra
mediului de afaceri.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească ce este un sistem de numeratie


pozitional;
– studenţii vor fi in masura sa defineasca sistemele de numeratie
binare, octale, zecimale si hexazecimale
39
– studenţii vor putea identifica simbolurile si tabelele de adevar
ale portilor logice elementare.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Sisteme de numeraţie

Aprecierea cantitativă a fenomenelor şi proceselor (inclusiv cele


economice) se realizează prin operaţia de comparare care presupune
existenţa prealabilă a unei cantităţi etalon pentru fiecare formă fizică
concretă de materie sau fenomen.

În urma acestei comparaţii rezultă o informaţie, căreia, pentru a fi


înregistrată şi comunicată, i se asociază un simbol (sau un complex de
simboluri) ce reprezintă un număr. Simbolurile (sau complexele de
simboluri) sunt utilizate pentru a defini în mod unic fiecare număr.
Cunoscută fiind infinitatea numerelor, conform cerinţei enunţate, este
evident că pentru scrierea tuturor numerelor este necesară o infinitate de
simboluri, ceea ce este un nonsens. Pentru eliminarea acestei dificultăţi
se utilizează un număr finit de simboluri din a căror combinare se obţin
formaţiuni unice. Pentru aceasta sunt necesare reguli precise de
combinare a simbolurilor, a căror utilizare să înlăture orice ambiguitate.

Simbolurile utilizate pentru caracterizarea diferitelor numere poartă


numele de cifre, iar ansamblul regulilor de reprezentare a numerelor
folosind cifrele constituie un sistem de numeraţie.
Un sistem de numeraţie este format dintr-o mulţime finită de simboluri
numite cifre şi de reguli folosite pentru reprezentarea unui număr cu
ajutorul acestora.
În decursul istoriei, s-au impus două sisteme de numeraţie: sisteme
nepoziţionale; sisteme poziţionale.

Sistemul de numeraţie nepoziţional. Reprezentativ este sistemul


roman, presupune compunerea numerelor prin repetarea cifrelor de un
număr de ori începând cu cele mai mari. Valoarea numărului se obţine
prin însumarea cifrelor prin care acesta este reprezentat.

Sistemul roman foloseşte pentru reprezentarea numerelor cifrele:


I, V, X, L, C, D, M
unde fiecărei cifre i se asociază o valoare, respectiv:
1, 5, 10, 50, 100, 500, 1000
Deficienţele sistemelor de numeraţie nepoziţionale sunt legate în
principal de multitudinea formelor de reprezentare a unui număr şi de
dificultatea comparării numerelor pe baza lungimii lor, determinată de
numărul de cifre.
Spre deosebire de sistemul roman, sistemul arab este un sistem
40
poziţional. Într-un sistem poziţional aportul unei cifre la valoarea
numărului ce o conţine depinde atât de valoarea ei, cât şi de poziţia pe
care o ocupă în scrierea numărului.

Numărul simbolurilor folosite pentru reprezentarea unui număr într-un


sistem poziţional se numeşte bază iar totalitatea simbolurilor formeaza
alfabetul sistemului.

Sistemul în care cifrele care intră în componenţa numerelor sunt aşezate


în ordine, şi anume după puterile crescătoare sau descrescătoare ale
bazei se numeşte sistem de numeraţie ponderat.
Atunci când se scrie un număr, precum 227 sau – 63 într-un program,
numărul se presupune a fi în sistemul de numeraţie zecimal. Cifrele
utilizate în sistemul de numeraţie zecimal sunt: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, şi
9. Cifra cea mai mică este 0 şi cifra cea mai mare este 9. Dar
calculatoarele utilizează sistemul de numeraţie binar, care are numai
două cifre, respectiv 0 şi 1. Alte sisteme de numeraţie utilizate sunt
sistemul de numeraţie octal şi sistemul de numeraţie hexazecimal,
deoarece sunt convenabile pentru abrevierea numerelor binare.

Dintre bazele cele mai cunoscute se enumeră:

Baz Sistemul de numeraţie / Simbolurile utilizate


a reprezentarea (alfabetul)
2 Sistem binar, reprezentare binară (0, 1)
8 Sistem octal, reprezentare octală (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7)
10 Sistem zecimal, reprezentare (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9)
zecimală
16 Sistem hexazecimal, reprezentare (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B,
hexazecimală C, D, E, F)

În sistemele de calcul se utilizează cu preponderenţă sisteme de


numeraţie poziţionale, datorită simplităţii de reprezentare şi de efectuare
a calculelor aritmetice. Sistemele de mai sus sunt sisteme de numeraţie
poziţionale şi ponderate.
Se consideră reprezentarea unui număr real N în baza b. Valoarea
absolută a cifrelor utilizate pentru reprezentarea numerelor în această
bază nu poate depăşi valoarea absolută a expresiei b-1. Pentru
reprezentarea mulţimilor vide se utilizează cifra 0. Astfel, un număr real
N din sistemul de numeraţie poziţional b se poate reprezenta utilizând
următoarea relaţie:

N am 1 bm 1
... a1 b1 a0 b 0 a 1 b 1
a n 1 b n 1
a n b n

m 1
Ni ai b i
i n

41
Un număr este format din mai multe cifre, după cum rezultă din formula
de mai sus, şi unde:
b reprezintă baza sistemului de numeraţie
a reprezintă cifrele utilizate de sistemul de numeraţie
m reprezintă numărul de cifre ale părţii întregi
n reprezintă numărul de cifre ale părţii fracţionare
am-1 reprezintă cifra cea mai semnificativă (CCMS)
a-n reprezintă cifra cea mai puţin semnificativă (CCPMS)

În continuare sunt date câteva exemple de reprezentare a unor numere în


diferite sisteme de numeraţie.

Sistemul de numeraţie zecimal. Numărul 12345 se poate scrie astfel:


12345 10 1 10 5 1 2 10 5 2
3 10 5 3
4 10 5 4
5 10 5 5

12345 10 1 10 4 2 10 3 3 10 2 4 10 5
Sistemul de numeraţie octal. Numărul 2771(8) va fi scris astfel:

2771 8 2 83 7 82 7 8 1

Sistemul de numeraţie hexazecimal. Numărul 83AB(16) se mai poate


scrie:
83 AB 16 8 16 3 3 16 3 10 16 11

Corespondenţa cifrelor între sistemul zecimal şi sistemul hexazecimal


este următoarea:
Sistem
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
zecimal
Sistem
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 A B C D E F
hexazecimal

Tabelul 4.1. Reprezentarea unor numere intregi pozitive în diferite


sisteme de numeraţie

Sistemul Sistemul Sistemul Sistemul


zecimal binar octal hexazecimal

0 0 0 0

1 1 1 1

2 10 2 2

3 11 3 3

42
4 100 4 4

5 101 5 5

6 110 6 6

7 111 7 7

8 1000 10 8

9 1001 11 9

10 1010 12 A

11 1011 13 B

12 1100 14 C

13 1101 15 D

14 1110 16 E

15 1111 17 F

16 10000 20 10

20 10100 24 14

30 11110 36 1E

40 101000 50 2B

50 1010010 62 32

Dintre sistemele de numeraţie enumerate cel mai utilizat în


calculatoarele numerice este sistemul binar, deoarece se caracterizează
printr-o aritmetică simplă şi reprezentarea fizică a informaţiei în
calculator se face prin atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei
0, iar cealaltă cifrei 1.

4.3.2. Conversia numerelor dintr-o bază în alta

Cum informaţiile numerice introduse şi extrase din sistemele de calcul


sunt reprezentate într-un sistem de numeraţie, iar calculele sunt
efectuate în alt sistem de numeraţie, se ridică problema conversiei
acestora dintr-o bază în alta.

În practică, cele mai utilizate metode de conversie sunt:


Metoda substituţiei.
Metoda împărţirii/înmulţirii bazei.
Metoda substituţiei este o metodă mai dificil de utilizat, deoarece
trebuie să se cunoască corespondenţa numărului dintr-o bază în alta.
Astfel dacă se doreşte conversia unui număr din baza 10 în baza 2
trebuie să se cunoască corespondenţa următoare:
43
Binar 0000 0001 0010 0011 0100
Zecimal 0 1 2 3 4

Binar 0101 0110 0111 1000 1001 1010


Zecimal 5 6 7 8 9 10
De exemplu, conversia numărului (25)10 în baza 2 se realizează astfel:
1 0
N 25 10 ( 2)10 10 10 5 10 10 10

în care se vor înlocui valorile corespunzătoare sistemului binar astfel:

(2)10 = (0010)2 (5)10 = (0101)2 (10)10 = (1010)2,


rezultă:
1 0
N 10 2 1010 2 101 2 1010 2 10100 101 11001
( 25)10 (11001 ) 2
Metoda împărţirii/înmulţirii bazei este metoda cea mai des utilizată în
practică şi presupune utilizarea rezultatelor de calcul din baza iniţială.
Astfel, dacă se doreşte conversia unui număr real Nr din baza b în baza
se va proceda astfel:
a. Pentru partea întreagă se împarte numărul de convertit, şi câturile
rezultate din împărţirea la noua bază, până când se obţine câtul 0,
sau un cât mai mic decât baza în care se doreşte efectuarea
conversiei. Resturile rezultate din împărţire se ordonează într-un şir
invers efectuării operaţiei de împărţire, care constituie rezultatul
conversiei. Rezumâmd se pot enumera următorii paşii:
- Se împarte partea întreagă a numărului N la baza în care se
doreşte conversia, , obţinându-se câtul C1 şi restul R0.
- Câtul obţinut C1 se împarte în continuare prin baza
obţinându-se câtul C2 şi restul R1.
- Se continuă această operaţie până în momentul în care se
obţine câtul 0.
- Resturile obţinute R0, R1 .Rn se ordonează în ordinea inversă
obţinerii lor, rezultând partea întreagă a numărului de convertit
în noua bază.
Exemplu: 197810 = 36728
1978 : 8 = 247 rest 2
247 : 8 = 30 rest 7
30 : 8 = 3 rest 6
3
b. Pentru partea fracţionară se înmulţeşte numărul de convertit şi
partea fracţionară a produselor rezultate, cu noua bază până se
obţine primul produs cu partea fracţionară 0 (sau până la un număr
de cifre convenabile pentru partea fracţionară). Partea întreagă a
produselor rezultate se ordonează într-un şir cronologic efectuării
înmulţirilor, care reprezintă rezultatul conversiei. Rezumând se
poate spune că paşii de urmat sunt:
44
- Se înmulţeşte partea fracţionară a numărului N cu baza în care
se doreşte conversia obţinându-se un produs cu partea
întreagă I1 şi partea fracţionară F1.
- Se înmulţeşte partea fracţionară F1 cu baza obţinându-se un
produs cu partea întreagă I2 şi partea fracţionară F2.
- Operaţia se continuă până când se obţine oparte fracţionară
egală cu zero, sau până la un număr convenabil de zecimale.
- Părţile întregi I0, I1...In se ordonează într-o ordine cronologică
obţinerii lor, rezultând partea fracţionară a numărului de
convertit în noua bază.
Exemplu: 1978, 062510 = 3672,048
Partea întreagă a fost convertită mai sus, iar partea fracţionară se
converteşte astfel:
0,0625 *8= 0.500
0.500 *8= 4.000
4.000
deci (0,625)10 = (0,04)8

Având în vedere particularitatea sistemelor octal şi hexazecimal de a


folosi ca bază o cifră care rezultă din ridicarea la puterea 3 sau 4 a cifrei
2 (baza sistemului binar), între cele 3 sisteme se stabilesc compatibilităţi
directe.

Conversia octal-binar şi binar-octal

Se porneşte de la regula conform căreia oricare cifră octală se poate


reprezenta prin trei poziţii binare, astfel:
08 = 0002 18 = 0012 28 = 0102 38 = 0112
48 = 1002 58 = 1012 68 = 1102 78 = 1112
Rezultă că, fiind dat un număr octal, pentru determinarea numărului
binar echivalent, se va reprezenta fiecare cifră octală prin cele 3 cifre
binare echivalente.

Exemplu: (745)8 = (111100101)2


sau, plecând de la un număr binar, pentru determinarea echivalentului
octal se va împărţi acest număr în triade de la dreapta la stânga şi se va
găsi corespondentul octal aferent fiecărei triade.
Exemplu: (1110011101)2
001 110 011 101 = (1635)8

1 6 3 5
Pentru completarea primei triade s-a adăugat două zerouri
nesemnificative.

Conversia hexazecimal-binar şi binar-hexazecimal

Are ca punct de plecare regula conform căreia orice cifră hexazecimală


se poate reprezenta printr-o tetradă (patru poziţii binare) astfel:
45
= 00002 116 = 00012 216 = 00102 316 = 00112 416 = 01002
= 01012 616 = 01102 716 = 01112 816 = 10002 916 = 10012
6 = 10102 B16 = 10112 C16 = 11002 D16 = 11012 E16 = 11102
F16 = 11112
Conform aceloraşi proceduri, prezentate în cadrul compatibilităţii octal-
binar, se prezintă următoarele exemple:
Exemplu: E7A916 = 11100111101010012
1100 0000 1100 10102 = C0CA16

C 0 C A

Conversia binar-zecimal

În conversia numerelor din sistemul zecimal în sistemul binar, o etapă


intermediară la calculatoare este scrierea binar-zecimală a numerelor.
Această scriere constă în înlocuirea fiecărei cifre zecimale cu un grup de
patru cifre binare.
Exemplu:
23410 = 0010 0011 01002
Această reprezentare binar-zecimală nu trebuie confundată cu
reprezentarea liniară, în care caz avem:

23410 = 111010102

4.3.3 Porti logice

În funcţie de tipul de logică folosit, de tehnologia utilizată,


materializarea celor două constante se obţine prin niveluri de tensiune
bine stabilite. De exemplu, valoarea 0 logic se poate obţine comod în
anumite condiţii prin simpla legare la masă a intrărilor unui circuit
numeric.
Tabelul de adevăr este o modalitate de descriere a dependenţei ieşirii
unui circuit logic combinaţional de valorile logice ale intrărilor. În
tabelul de adevăr sunt prezente toate combinaţiile posibile ale
variabilelor de intrare. În tabel liniile se trec ordonat crescător, prima
coloană aferentă variabilelor de intrare corespunzând bitului mai
semnificativ – MSb al vectorului de intrare, iar ultima coloană bitului
mai puţin semnificativ – LSb.
Funcţiile logice elementare se implementează cu ajutorul porţilor logice.
În categoria porţilor fundamentale întră inversorul, poarta ŞI, poarta
SAU.

Inversorul (functia logica „NU”)

Cea mai simplă operaţie logică elementară operează cu o singură


variabilă de intrare. Operaţia elementară NU (NOT în limba engleză)

46
aplicată variabilei binare A se notează

şi se citeşte “y este (egal) cu A negat” sau “y este (egal) cu non A”.


Poarta logică care îndeplineşte funcţia NU (negare) se numeşte inversor.
Cerculeţul din figură este asociat inversării, triunghiul fiind consacrat
amplificării neinversoare a semnalului, amplificare evident în putere în
acest caz. Circuitul are o singură intrare şi o singură ieşire şi se numeşte
circuit inversor, de negare, sau de complementare.

A
0 1
1 0

Fig. 4.1. Inversorul şi tabelul de adevăr

Poarta logica „SI”

Operaţia elementară ŞI (AND în limba engleză) între variabilele binare


A şi B se notează

şi se citeşte “y este (egal cu) A ŞI B”.


Punctul din expresia logică ŞI nu trebuie confundat cu semnul înmulţirii
– operaţia aritmetică de înmulţire şi operaţia logică ŞI sunt chestiuni
diferite.
Confuzia poate fi sporită de tabelul de adevăr al operaţiei ŞI, care este
identic cu cel al operaţiei de înmulţire.
Poarta ŞI este un circuit cu cel puţin 2 intrări şi o singură ieşire, ieşirea
circuitului fiind 1 atunci când toate intrările sunt 1 logic.

A B
0 0 0
0 1 0
1 0 0
1 1 1

Fig. 4.2. Poarta logica „SI” şi tabelul de adevăr


47
Poarta logica „SAU”

Operaţia elementară SAU (OR în limba engleză) între variabilele binare


A şi B se notează

şi se citeşte “y este (egal) cu A SAU B”. Semnul “+” din expresia logică
SAU nu trebuie confundat cu semnul adunării – operaţia aritmetică de
adunare şi operaţia logică SAU sunt chestiuni diferite.
Tabelul de adevăr al operaţiei SAU nu mai este identic cu cel al
adunării, deoarece în algebra booleană nu se poate depăşi valoarea 1.
Adică 1 + 1 = 1 (aici semnul + indică operaţia logică SAU), pe când 1
+1 = 2 în aritmetică.
Acest lucru este valabil şi pentru operaţia SAU între mai multe
variabile, de exemplu 1 + 1 + 1 = 1.
Poarta SAU este cu cel puţin 2 intrări şi o singura ieşire.

A B
0 0 0
0 1 1
1 0 1
1 1 1

Fig. 4.3. Poarta logica „SAU” şi tabelul de adevăr

Circuitul funcţionează astfel: nivelul de tensiune la ieşirea circuitului


corespunde lui 1 logic atunci când cel puţin uneia dintre intrări i se
aplică un nivel de tensiune ce corespunde lui 1 logic, adică ieşirea este
1 logic dacă cel puţin una dintre intrări este 1 logic.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 4

Un sistem de numeraţie este format dintr-o mulţime finită de simboluri numite cifre şi de reguli
folosite pentru reprezentarea unui număr cu ajutorul acestora.
Numărul simbolurilor folosite pentru reprezentarea unui număr într-un sistem poziţional se
numeşte bază iar totalitatea simbolurilor formeaza alfabetul sistemului.
Dintre sistemele de numeraţie, cel mai utilizat în calculatoarele numerice este sistemul binar,
deoarece se caracterizează printr-o aritmetică simplă şi reprezentarea fizică a informaţiei în
calculator se face prin atribuirea uneia dintre stările dispozitivului cifrei 0, iar cealaltă cifrei 1.

48
Cum informaţiile numerice introduse şi extrase din sistemele de calcul sunt reprezentate, in
general, in sistem zecimal iar calculele sunt efectuate în sistem binar, se ridică problema
conversiei acestora dintr-o bază în alta.
În practică, cele mai utilizate metode de conversie sunt:
Metoda substituţiei.
Metoda împărţirii/înmulţirii bazei.
Metoda substituţiei este o metodă mai dificil de utilizat, deoarece trebuie să se cunoască
corespondenţa numărului dintr-o bază în alta.
Metoda împărţirii/înmulţirii bazei este metoda cea mai des utilizată în practică şi presupune
utilizarea rezultatelor de calcul din baza iniţială.
Având în vedere particularitatea sistemelor octal şi hexazecimal de a folosi ca bază o cifră care
rezultă din ridicarea la puterea 3 sau 4 a cifrei 2 (baza sistemului binar), între cele 3 sisteme se
stabilesc compatibilităţi directe.
În conversia numerelor din sistemul zecimal în sistemul binar, o etapă intermediară la calculatoare
este scrierea binar-zecimală a numerelor. Această scriere constă în înlocuirea fiecărei cifre
zecimale cu un grup de patru cifre binare.

În funcţie de tipul de logică folosit, de tehnologia utilizată, materializarea celor două constante se
obţine prin niveluri de tensiune bine stabilite. De exemplu, valoarea 0 logic se poate obţine comod
în anumite condiţii prin simpla legare la masă a intrărilor unui circuit numeric.
Tabelul de adevăr este o modalitate de descriere a dependenţei ieşirii unui circuit logic
combinaţional de valorile logice ale intrărilor. În tabelul de adevăr sunt prezente toate
combinaţiile posibile ale variabilelor de intrare.
Funcţiile logice elementare se implementează cu ajutorul porţilor logice. În categoria porţilor
fundamentale întră inversorul NU, poarta ŞI, poarta SAU.

Poarta logică care îndeplineşte funcţia NU (negare) se numeşte inversor. Circuitul are o singură
intrare şi o singură ieşire şi se numeşte circuit inversor sau de negare deoarece starea logica a
iesirii este inversa starii logice de la intrare .
Poarta ŞI este un circuit cu cel puţin 2 intrări şi o singură ieşire, ieşirea circuitului fiind 1 atunci
când toate intrările sunt 1 logic.
Poarta SAU este cu cel puţin 2 intrări şi o singura ieşire. Ieşirea este 1 logic dacă cel puţin una
dintre intrări este 1 logic.

Concepte şi termeni de reţinut

sisteme de numeratie pozitionale;


baza unui sistem de numeratie;
sistem binar;
sistem octal;
sistem hexazecimal;
porti logice;
tabel de adevar.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce se intelege prin baza unui sistem de numeratie pozitional?


2. Prezentaţi care este alfabetul sistemului hexazecimal.
49
3.Cum se noteaza operaţia logica ŞI între variabilele binare A şi B.
4. Prezentaţi tabelul de adevar pentru operaţia logica SAU cu doua intrari.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Alfabetul sistemului octal este:


a) I, V, X, L, C, D, M
b) (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C, D, E, F)
c) (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7)
d) (0, 1, 2, 3)

2. Iesirea portii SAU cu doua intrari este 1 logic daca:


a) ambele intrari sunt 1 logic
b) cel puţin una dintre intrări este 1 logic
c) ambele intrari sunt 1 logic
d) intrarile sunt in scurt-circuit

3. Iesirea portii SI cu doua intrari este 1 logic daca:


a) ambele intrari sunt in gol
b) cel puţin una dintre intrări este 1 logic
c) ambele intrari sunt 1 logic
d) ambele intrari sunt 0 logic

Bibliografie obligatorie

1. Airinei D., s.a. - Introducere în informatica economică, Editura Timpul, Iaşi, 2002
2. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998
3. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998

50
Unitatea de învăţare 5
REPREZENTAREA INFORMAŢIEI ÎNTR-UN SISTEM DE CALCUL

Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Codificarea informaţiei într-un sistem de calcul
5.3.2. Coduri numerice
5.3.3. Coduri alfanumerice
5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere

Calculatorul numeric este un sistem fizic care prelucrează


automat informaţia codificată sub formă de valori discrete,
conform unui program ce indică o succesiune determinată de
operaţii aritmetice şi logice, având la bază un algoritm de
prelucrare.
Codul este o modalitate de reprezentare simbolica, a elementelor unei
multimi. Un cod va realiza practice o corespondenta biunivoca intre
doua multimi iar codificarea este metoda prin care se acorda coduri
(simboluri) elementelor unei colectii de obiecte.

Datorita modului fizic de realizare a circuitelor electronice din


compunerea sistemelor de calcul numerice, informaţia este reprezentată
in sistemul de numeratie binar sau altfel spus este codificata binar.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- insusirea principiilor de codificare a informaţiei in sistemele
de calcul;
- înţelegerea modului de reprezentare la nivel fizic a informatiei
in circuitele digitale ;
- cunoasterea codurilor BCD, de reprezentare a numerelor
negative si de detectare a erorilor
- cunoasterea codurilor de reprezentare a simbolurilor
alfanumerice.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească noţiunea de codificare a


informaţiei;
– studenţii vor cunoaşte cum se realizeaza conversia zecimal-
binara prin codul BCD;
– studenţii vor putea identifica codurile ASCII, EBCDIC si

51
UNIODE.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Codificarea informaţiei într-un sistem de calcul

La baza construcţiei calculatoarelor stau elementele bistabile care pot fi


echivalate din punct de vedere logic cu biţi de informaţie. Un bit poate
lua una din valorile 0 sau 1, corespunzător celor două stări ale unui
element bistabil.
Cu ajutorul succesiunilor de caractere (biţi) trebuie reprezentată orice
informaţie. Acest lucru se realizează prin intermediul codificării datelor
cu ajutorul celor două caractere: 0 şi 1.
Un număr scris în baza 2, poate fi dezvoltat după puterile bazei astfel:

N2 = anan-1…a2a1a0 = an .2n +an-1 .2n-1 + …+ a2 .22 + a1 .21 +a0 . 20

De exemplu numarul binar 11100010.2 poate fi dezvoltat după puterile


lui 2 astfel:

111000102 = 1 . 27 + 1 . 26 + 1 . 25 + 1 . 21

Este important de reţinut faptul că in logica booleana valorile binare 0 şi


1 nu reprezintă două numere, ci stări sau niveluri logice.
Sinonime pentru starea logică 0, respectiv 1
Denumirea în limba română Denumirea în limba engleză
Stare logică 0 Stare logică 1 Logic 0 Logic 1
Fals Adevărat False True
JOS SUS Low High
NU DA No Yes
Oprit Pornit Off On

În funcţie de procedeul de reprezentare a informaţiei şi de suportul fizic


al informaţiei calculatoarele au fost împărţite în:

o calculatoare analogice

o calculatoare numerice

În sistemele de calcul analogice, informaţia este codificată sub forma


unor mărimi fizice (intensitatea curentului electric, tensiunea, etc).
Această abordare a dus la apariţia calculatoarelor analogice care au
constituit o generaţie răspândită pe la mijlocul secolului XX, generaţie
dispărută acum. Un exemplu de sistem analogic simplu este rigla de
calcul care foloseşte mărimea fizică spaţiu, operaţiile făcându-se prin
măsurarea distanţelor pe o scară logaritmică.
52
Spre deosebire de sistemele de calcul analogice sistemele de calcul
numerice codifică informaţia sub formă discretă (numerică).
Calculatorul numeric este un sistem fizic care prelucrează automat
informaţia codificată sub formă de valori discrete, conform unui
program ce indică o succesiune determinată de operaţii aritmetice şi
logice, având la bază un algoritm de prelucrare.

Datorita modului de realizare a componentelor constructive şi a logicii


de funcţionare a sistemelor de calcul numerice, informaţia este
reprezentată utilizând baza de numeraţie 2. Codificarea binară folosită
pentru reprezentarea internă a informaţiei în sistemele de calcul
determină natura componentelor constructive care acţioneaza asupra
acesteia.

Unitatea elementară de reprezentare a informaţiei este cifra binară, care


poate lua două valori: 0 sau 1. Aceasta poziţie binară furnizează o
cantitate de informaţie de 1 BIT (Binary Digit).

În funcţie de natura informaţiei ce se codifică şi de dispozitivele care


manevrează informaţia în sistemele de calcul numerice, se utilizează mai
multe moduri de codificare a informaţiei. În toate cazurile însă este
vorba de o reprezentare binară a informaţiei.
Apariţia codurilor este legată de necesitatea asigurării unei comunicări
cât mai simple şi mai rapide între om şi calculator, având în vedere că
primului îi este specifică gândirea şi operarea în sistem zecimal, iar celui
de-al doilea prelucrarea datelor în sistemul binar sau derivatele acestuia.

În acest sens, diferitele semne (cifre, litere, semne speciale) pot fi


reprezentate prin combinaţii de 0 şi 1, în calculatoarele numerice
sistemul de numeraţie utilizat fiind cel binar.
Modalitatea de combinare a simbolurilor 0 şi 1 pentru reprezentarea
semnelor poartă numele de codificare.
După natura semnelor pe care le pot reprezenta, codurile pot fi împărţite
în:

a. Coduri numerice – prin intermediul cărora se pot reprezenta în


memoria calculatorului datele numerice.
b. Coduri alfanumerice – prin intermediul cărora se pot reprezenta
în memoria calculatorului datele alfanumerice.

Codificarea realizează schimbarea formei de prezentare a informaţiei


dintr-o formă înţeleasă de utilizator într-o formă accesibilă sistemelor de
prelucrare, stocare şi transmitere la distanţă a informaţiei. Operaţia
inversă se numeşte decodificare.

5.3.2. Coduri numerice

Acestea sunt coduri prin intermediul cărora pot fi reprezentate cele 10


semne ale sistemului zecimal, cu sau fără semnul algebric al acestora,
utilizând în acest scop o tetradă binară. Aceste coduri au fost specifice
primelor calculatoare concepute numai pentru prelucrarea datelor

53
numerice, şi satisfac cerinţele prelucrării datelor în calculatoarele
numerice de birou.

Codurile de reprezentare a valorilor numerice ţin cont de semnul


acestora precum şi de faptul că ele vor fi supuse unor operaţii de calcul.
În sistemul de numeraţie binar operaţiile aritmetice de bază, adunarea şi
înmulţirea, se definesc astfel :

Fig. 5.1. Tabele pentru definirea adunarii si inmultirii binare

Cu ajutorul unui bit pot fi reprezentate doar două numere, 0 şi 1.


Pentru a putea reprezenta numere mai mari este nevoie să se asocieze
mai mulţi biţi în cuvinte. Calculatoarele numerice utilizeaza
procesoare care lucreaza cu cuvinte compuse din 8 biţi. Grupul de 8
biţi se numeşte octet sau byte (citit bait) şi poate reda numere în
intervalul 0-255. Simbolul byte-ului este litera b mare “B”.

Numerele mai mari se reprezintă cu ajutorul mai multor octeţi.


Evident, octetul poartă o cantitate mică de informaţie. Multiplul
octetului este kilooctetul sau kilobyte-ul care nu are, cum s-ar putea
crede 1000 de octeţi ci 1024 de octeţi, adică 210 octeţi sau 213 biţi.

1KB = 210 B = 1024 B

Alţi multipli al octetului sunt megaoctetul

1MB = 210 KB = 1024 KB

şi gigaoctetul:

1GB = 210 MB = 1024 MB

Dintre cele mai utilizate coduri numerice, se enumeră:


a. Codul zecimal – binar (BCD – Binary Coded Decimal) este un cod
cu 4 biţi; construcţia lui reprezintă o aplicaţie a conversiei
numerelor din baza 10 în baza 2, plecând de la faptul că cea mai
mare cifră zecimală 9, se reprezintă prin patru cifre binare.

010 = 0000BCD 110 = 0001BCD 210 = 0010BCD 310 = 0011BCD


410 = 0100BCD 510 = 0101BCD 610 = 0110BCD 710 = 0111BCD
810 = 1000BCD 910 = 1001BCD
Exemplu: 194710 = 0001100101000111BCD

54
b. Coduri numerice detectoare de erori prin metoda controlului de
paritate sau imparitate. Aceste coduri au apărut pornind de la
faptul constatat că, pe parcursul transmisiei datelor de la un punct
sursă către un punct destinatar, informaţia poate fi alterată datorită
unor cauze de natură tehnică. Cu ajutorul acestor coduri se pot
detecta sau corecta erorile care apar ca urmare a unei operaţii de
transfer a informaţiei între două componente ale unui calculator sau
a unei operaţii aritmetice sau logice.
Depistarea unor astfel de erori se realizează prin compararea
informaţiei recepţionate cu cea emisă pe baza identităţii de biţi cu
valoarea 1. Această numărare de biţi poate fi făcută de la emisie,
pentru fiecare caracter reprezentat, par sau impar (în funcţie de
metoda aleasă: controlul de paritate sau de imparitate).
Aceasta impune ca la emisie informaţia să fie citită de două ori:
prima dată ca o citire propriu-zisă, iar a doua oară ca o citire de
control, fază în care se adaugă o poziţie suplimentară (bit de
verificare) care serveşte controlului de paritate sau imparitate.
Rangul cifrelor de verificare se generează pe baza condiţiei ca
suma modulo 2 a biţilor 1, inclusiv bitul de paritate, să fie zero
atunci când se aplică controlul de paritate şi unu atunci când se
aplică controlul de imparitate.

Altfel spus, se va proceda în modul următor:


în cazul controlului de paritate, dacă numărul de biţi cu valoare
1 este impar, se adaugă pe poziţia suplimentară un bit cu
valoarea 1; dacă numărul este par, nu se mai procedează la
această adăugare;
în cazul controlului de imparitate, dacă numărul de biţi cu
valoarea 1 este par, se adaugă pe poziţia suplimentară un bit cu
valoarea 1; dacă numărul este impar nu se mai procedează la
această adăugare.
La recepţie se verifică numai dacă numărul de biţi 1 recepţionaţi
este par (sau, respectiv impar). Prin metoda prezentată (utilizarea
unui singur bit de verificare) pot fi detectate datele care conţin o
singură eroare, dar nu poate fi detectată şi poziţia (locul) în care s-a
produs şi, în consecinţă, nu este posibilă corectarea ei în momentul
controlului.

5.3.3 Coduri alfanumerice

Utilizarea acestor coduri este legată de necesitatea reprezentării în


calculatoare a tuturor semnelor cu care se operează în limbajul obişnuit.
Aceste coduri conţin un număr de biţi suficient pentru formarea atâtor
combinaţii câte sunt necesare reprezentării tuturor caracterelor (cifre,
litere, semne de punctuaţie, semne speciale). În funcţie de nivelul tehnic
atins şi de numărul de semne cu care operează, calculatoarele au utilizat,
şi utilizează, coduri alfanumerice de 5, 6, 7, 8 s.a.m.d. biţi.

Dintre codurile cele mai utilizate se enumeră:

Codul ASCII (American Standard Code for Information Interchange)

55
– a fost creat în 1965 de Robert W. Bemer şi a fost conceput pentru a
asigura compatibilităţi între variatele tipuri de echipamente de
procesare a datelor. A devenit un cod comun pentru echipamentele
microcalculatoarelor, cu ajutorul căruia se pot reprezenta 128 sau 256
de caractere.
Astfel codul ASCII-7 utilizează pentru reprezentarea literelor, cifrelor,
semnelor de punctuaţie, precum şi a altor caractere de control 7 biţi,
permiţând reprezentarea a 128 de caractere.
Codul ASCII-8 (cunoscut şi drept codul ASCII extins) utilizează
pentru reprezentarea celor 256 de caractere 8 biţi, acesta fiind utilizat
de către calculatoarele compatibile IBM-PC. În cadrul codului ASCII-
8 caracterele se împart în două catergorii: afişabile şi neafişabile,
acestea din urmă fiind utilizate, de regulă, pentru controlul transmisiei
şi imprimării.

Codurile atribuite diferitelor caractere rezultă din poziţia pe care


acestea o au într-o tabelă numită Tabela ASCII (codificare pe 7 biţi).
Această tabelă include 127 caractere:

Fig. 5.2. Tabela ASCII (codificare pe 7 biţi)

Codul cu 8 biţi EBCDIC (Extended Binary Coded Data Interchange


Code). Este un cod de comunicaţie a datelor în care 8 biţi de
informaţie sunt folosiţi pentru a forma 256 de coduri de caractere
unice. Acest cod are cea mai extinsă utilizare în prelucrarea automată
a datelor corelându-se cu organizarea memoriilor. Cu ajutorul lui se
pot reprezenta 256 semne. Din totalul acestor combinaţii se utilizează
numai 106.
Cunoscând faptul că 4 cifre binare reprezintă o cifră hexazecimală,
rezultă că orice semn se poate reprezenta prin 8 cifre binare sau 2 cifre
hexazecimale. Cele 10 cifre zecimale sunt reprezentate în primii 4 biţi
invariabil prin 1111 (deci F), următorii 4 biţi arătând în succesiune
cifra respectivă.

Astfel:
010  = 11110000EBCDIC  =  FOEBCDIC  510   = 11110101 EBCDIC  = F5EBCDIC 
110  = 11110001 EBCDIC  = F1EBCDIC  610  = 11110110 EBCDIC  = F6EBCDIC 
210   = 11110010 EBCDIC  = F2EBCDIC  710  = 11110111 EBCDIC  = F7EBCDIC 

56
310   = 11110011 EBCDIC  = F3EBCDIC  810  = 11111000 EBCDIC  = F8EBCDIC
410  = 11110100 EBCDIC  = F4EBCDIC  910  = 11111001 EBCDIC  = F9EBCDIC 

Codul UNICODE. Sistemele de codare existente intră deseori în


conflict între ele deoarece, două sisteme diferite pot utiliza acelaşi
număr pentru două caractere diferite sau pot utiliza numere diferite
pentru acelaşi caracter. Calculatoarele, în special serverele, sunt
nevoite să suporte mai multe sisteme diferite de codare; de aceea, de
fiecare dată când datele sunt transferate între platforme cu sisteme
diferite de codare, apare riscul coruperii lor.
Standardul care acoperă toate simbolurile alfanumerice utilizate în
toate ţările lumii: litere, semne de punctuaţie, semne monetare
specifice tuturor limbilor de pe glob este UNICODE, un cod
alfanumeric pe 16 biţi (utilizează doi octeţi pentru fiecare caracter).
Este capabil deci să manipuleze până la 65.536 combinaţii (faţă de 256
în ASCII pe 8 biţi, 28).
UNICODE permite ca o aplicaţie sau un site web unice să poată fi
utilizate simultan şi fără modificări pe platforme şi în ţări diferite,
folosind diverse limbi, permiţând totodată şi transferul datelor între
sisteme diferite fără pericolul coruperii lor.
Înlocuirea codului ASCII cu UNICODE are avantajul unificării
sistemului de codificare a caracterelor folosite oriunde în lume. Însă
avantajul utilizării codului UNICODE este diminuat de anumite
deficienţe cum ar fi dimensiunea dublă a fişierelor codate cu
UNICODE (după cum s-a arătat este un cod pe 16 biţi faţă de ASCII
care utilizează 8 biţi), precum şi existenţa programelor care utilizează
codul ASCII şi care trebuie adaptate pentru a recunoaşte codul
UNICODE.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Diferitele simboluri (cifre, litere, semne speciale) pot fi reprezentate prin combinaţii ale cifrelor
binare 0 şi 1, în calculatoarele numerice sistemul de numeraţie utilizat fiind cel binar.
Modalitatea de combinare a simbolurilor 0 şi 1 pentru reprezentarea semnelor poartă numele de
codificare.
După natura semnelor pe care le pot reprezenta, codurile pot fi împărţite în:
- Coduri numerice: prin intermediul cărora se pot reprezenta în memoria calculatorului
datele numerice.
- Coduri alfanumerice: prin intermediul cărora se pot reprezenta în memoria calculatorului
datele alfanumerice.
Codificarea realizează schimbarea formei de prezentare a informaţiei dintr-o formă înţeleasă de
utilizator într-o formă accesibilă sistemelor de prelucrare, stocare şi transmitere la distanţă a
informaţiei. Operaţia inversă se numeşte decodificare.

57
In calculatoarele numerice, cele mai utilizate coduri numerica sunt codul zecimal – binar si
codurile numerice detectoare de erori

Codul zecimal – binar (BCD – Binary Coded Decimal) este un cod cu 4 biţi; construcţia lui
reprezintă o aplicaţie a conversiei numerelor din baza 10 în baza 2, plecând de la faptul că cea mai
mare cifră zecimală 9, se reprezintă prin patru cifre binare.

Cu ajutorul acestor codurilor numerice detectoare de erori prin metoda controlului de paritate
sau imparitate se pot detecta sau corecta erorile care apar ca urmare a unei operaţii de transfer a
informaţiei între două componente ale unui calculator sau a unei operaţii aritmetice sau logice.
Aceasta impune ca la emisie informaţia să fie citită de două ori: prima dată ca o citire propriu-
zisă, iar a doua oară ca o citire de control, fază în care se adaugă o poziţie suplimentară (bit de
verificare) care serveşte controlului de paritate sau imparitate.

Codurile alfanumerice sunt legate de necesitatea reprezentării în calculatoare a tuturor semnelor


cu care se operează în limbajul obişnuit. Aceste coduri conţin un număr de biţi suficient pentru
formarea atâtor combinaţii câte sunt necesare reprezentării tuturor cifrelor, literelor, semnelor de
punctuaţie, semnelor speciale, etc.

Codul ASCII (American Standard Code for Information Interchange) a fost conceput pentru a
asigura compatibilităţi între variatele tipuri de echipamente de procesare a datelor. El utilizează
pentru reprezentarea literelor, cifrelor, semnelor de punctuaţie, precum şi a altor caractere de
control 7 biţi, permiţând reprezentarea a 128 de caractere.

Codul cu 8 biţi EBCDIC (Extended Binary Coded Data Interchange Code) este un cod de
comunicaţie a datelor care permite reprezentarea a 256 de caractere unice. Acest cod are cea mai
extinsă utilizare în prelucrarea automată a informatiilor, corelându-se cu organizarea memoriilor.
Standardul care acoperă toate simbolurile alfanumerice utilizate în toate ţările lumii: litere, semne
de punctuaţie, semne monetare specifice tuturor limbilor de pe glob este UNICODE, un cod
alfanumeric pe 16 biţi (utilizează doi octeţi pentru fiecare caracter). Este capabil deci să
manipuleze până la 65.536 combinaţii (216). UNICODE permite ca o aplicaţie sau un site web să
poată fi utilizate simultan şi fără modificări pe platforme şi în ţări diferite, folosind diverse limbi,
permiţând totodată şi transferul datelor între sisteme diferite fără pericolul coruperii lor.

Concepte şi termeni de reţinut

codificarea informatiei
coduri numerice;
coduri alfanumerice;
coduri detectoare de erori
codul zecimal – binar;
codul ASCII;
codul UNICODE.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt cele mai utlizate coduri numerice?


2. Ce sunt codurile detectoare de erori.
3. Care sunt cele mai utlizate coduri alfanumerice?
4. Care sunt simbolurile alfanumerice ce pot fi reprezentate prin codul UNICODE?

58
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Numarului binar 101 ii corespunde in baza 10, numarul:


a) 5
b) 6
c) 4
d) 7

2. Codul ASCII utilizează cuvinte de:


a) 16 biţi
b) 4 biţi
c) 7 biţi
d) 8 biţi

3. Numarului binar 111 ii corespunde in baza 10, numarul:


a) 5
b) 6
c) 7
d) 8

4. Standardul Unicode utilizează cuvinte de:


a) 4 biţi
b) 16 biţi
c) 7 biţi
d) 8 biţi

59
Bibliografie obligatorie

1. Airinei D., s.a. - Introducere în informatica economică, Editura Timpul, Iaşi, 2002
2. Mares M. D., G. Mihai, V. Mares - Informatică generală, Editura Fundaţia România de
Mâine, 2008
3. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
4. Surcel, T., s.a., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004

60
Unitatea de învăţare 6
SISTEME DE CALCUL

Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Istoricul si evoluţia sistemelor de calcul
6.3.2. Clasificarea sistemelor de calcul
6.3.3. Arhitectura sistemelor de calcul
6.4. Îndrumător pentru autoverificare

6.1. Introducere

Un sistem de calcul (SC) este un sistem fizic care prelucrează


automat informaţia codificată sub formă de valori numerice, conform
unui program ce indică o succesiune determinată de operaţii
aritmetice si logice.
Pe de alta parte, un sistem de calcul este un ansamblu alcătuit din
două componente principale:
- componenta hardware (echipamentele fizice componente);
- componenta software (programele si structurile de date).
Sistemele de calcul au evoluat si evoluează odată cu dezvoltarea
tehnologiei de realizare a circuitelor electronice.
Totusi performanţele unui sistem de calcul pot fi îmbunătăţite, fără
schimbarea tehnologiei, doar prin modificarea arhitecturii sistemului.
Arhitectura defineste din punct de vedere funcţional unităţilse
componente ale sistemului precizand modul de organizare, de
interconectare a unităţilor (blocurilor) constitutive ale acestuia.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- înţelegerea notiunilor de bază ce caracterizeaza sistemele de
calcul;
- cunoasterea evolutiei tehnice si strcturale a sistemelor de
calcul;
- intelegerea arhitecturii proprii a sistemelor numerice de
calcul cu program.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaşte structura calculatorului von


Neumann;
– studenţii vor putea identifica tipurile de calculatoare in
functie de capacitatea si viteza de procesare;
– studenţii vor putea identifica componentele hardware ale
unui calculator numeric.
61
Timpul alocat unităţii: 3 ore

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Istoricul si evoluţia sistemelor de calcul

Calculatorul poate fi definit în două moduri:


- Maşină capabilă să efectueze automat operaţii
aritmetice şi logice (cu scopuri ştiinţifice,
administrative, contabile etc.) cu ajutorul unor
programe care definesc metodologia şi modul de
executare a acestora.
- Sistem fizic care prelucrează datele introduse într-o
formă prestabilită şi furnizează rezultate fie într-o
formă accesibilă utilizatorului, fie ca semnale
destinate acţionării unor echipamente (strunguri,
maşini etc.).
Evoluţia calculatoarelor este strâns legată de progresele înregistrate
de diferite tehnologii (electronice, magnetice, electromecanice,
electrono-optice). Cercetările efectuate pentru realizarea de
calculatoare cât mai performante au impulsionat aprofundarea unor
noi aspecte în cadrul acestor tehnologii.

Calculatoarele moderne reprezintă rezultatul unui îndelungat proces


de căutări ale unor mijloace tehnice adecvate pentru mecanizarea şi
automatizarea operaţiilor de calcul. În evoluţia mijloacelor de
tehnică de calcul se pot evidenţia mai multe etape.

Instrumente de calcul
- Abacul – prima maşină de calcul cu care începe
istoria dezvoltării calculatoarelor a fost utilizat cu
câteva mii de ani înainte de era noastră, aproximativ
600 Î.H. în China şi Japonia, şi continuă să fie folosit
încă în ţările din Orient. Cu ajutorul acestui
instrument de calcul se pot efectua operaţii de
adunare, scădere, înmulţire şi împărţire.
- Rigla de calcul – a fost inventată la sfârşitul
secolului XVII şi începutul secolului XVIII, de către
John Napier (1550-1617) şi Robert Bissaker. J.
Napier a descoperit logaritmii şi a publicat prima
tabelă logaritmică în 1614.

Maşini mecanice de calcul (bazate pe roţi dinţate angrenate: roata


dinţată jucând rolul elementului cu mai multe stări stabile, fiecare
codificând o cifră zecimală).
- Între anii 1642 – 1645 matematicianul francez Blaise
Pascal (1623-1662) a realizat prima maşină de
adunat, considerată a fi primul calculator digital
(numită Pascalina).

62
- În anul 1674 (1666, după alţii), Gottfried Wilhelm
von Leibnitz (1646-1716) inventează maşina care
execută operaţii de înmulţire şi împărţire. Acesta a
fost primul calculator mecanic capabil să efectueze
operaţii de înmulţire.
- Următoarea dezvoltare marcantă a fost proiectarea de
către Charles Babbage (1791-1871), în secolul al
XIX-lea, mai precis anul 1822, a unei maşini
capabile să efectueze logaritmi şi funcţii
trigonometrice, fără intervenţia factorului uman,
primul calculator cu execuţie automată a
programului care nu a fost construit niciodată.
Proiectul prevedea încă de atunci principalele
elemente ale calculatoarelor moderne de astăzi
(unităţile de memorie, calcul, intrare, ieşire şi
comandă, fiind astfel considerat primul om care a
inventat calculatorul modern). Aceste maşini au
marcat punctul de răscruce în startul epocii
calculatoarelor.
- În anul 1912, F. Baldwin şi J. Monroe încep
producţia de masă a maşinilor mecanice de calculat,
cu patru operaţii aritmetice.
Maşini electromecanice de calculat (bazate pe roţi dinţate
angrenate, acţionate electric), etapă influenţată de dezvoltarea
rapidă a electronicii.
- În anul 1939 Samuel Williams a construit un
calculator cu relee. Acesta a fost primul calculator
digital şi prima maşină binară. În 1943 britanicii au
realizat o maşină, numită Colossus, folosită pentru
decodarea mesajelor trimise de germani.
- Între 1937-1945, Howard Aiken de la Universitatea
Harvard, împreună cu firma IBM, a produs
calculatorul MARK 1, bazat pe relee
electromagnetice (numele original a fost IBM
Automatic Sequence Controlled Calculator). Releele
electromagnetice şi contactele lor joacă rolul
elementelor bistabile. Cu ajutorul lor se pot codifica
cifrele sistemului de numeraţie binar. În 1937 Aiken
propune proiectul Calculatorului cu Secvenţe
Automate de Comandă. Acesta folosea principiile
enumerate de Charles Babbage şi tehnologia de
implementare pentru calculatoarele electromecanice
produse de IBM. Cel de-al doilea calculator creat de
Aiken, numit MARK 2, a fost realizat la finele
primului război mondial (în anul 1947) şi avea o
putere de calcul de cinci ori mai mare decât
predecesorul său. Construcţia calculatorului Mark I a
început în 1939 şi s-a terminat la 7 august 1944, dată
ce marchează începutul erei calculatoarelor.

Maşini electronice de calcul cu program memorat, bazate la


început pe tuburi electronice, apoi pe tranzistori şi circuite

63
integrate.

În anul 1943 la Universitatea din Pennsylvania a început construcţia


primului calculator bazat pe tuburi electronice, numit ENIAC –
Electronic Numerical Integrator And Computer, de către o echipă
având în frunte pe John Presper Eckert, John W. Mauchly şi John
Louis von Neumann, fiind primul calculator digital electronic
operaţional. Acest calculator era alcătuit din 19.000 tuburi
electronice, 1.500 de relee, avea o greutate de 30 tone, utiliza o
putere de 200 kW şi putea memora instrucţiuni cu scopul de a
simplifica rezolvarea problemelor. A fost terminat în 1945. În acelaşi
an, John Louis von Neumann a introdus conceptul de program
memorat. Succesorul lui ENIAC a fost calculatorul electronic numit
EDVAC – Electronic Discrete Variable Automatic Computer. Pentru
construcţia acestui calculator s-a folosit lucrarea lui John Louis von
Neumann „Prima schiţă de raport asupra lui EDVAC”.

Conform principiilor lui J. L. von Neumann un calculator trebuie să


aibă:
- un singur procesor central;
- singură legătură între procesorul central şi memorie;
- programul este stocat (memorat) în memorie;
- procesorul central aduce, decodifică şi execută
instrucţiunile memorate ale programului secvenţial.
După elaborarea structurii logice de bază a calculatorului
cu program memorat, au fost stabilite entităţile funcţionale care
concurau la realizarea acestuia, şi anume:
- Un mediu de intrare care să permită introducerea de
instrucţiuni şi operanzi într-un număr nelimitat.
- O memorie din care se citesc operanzii sau
instrucţiunile şi în care se pot introduce rezultate, în
ordinea dorită.
- O secţiune de calcul, capabilă să efectueze operaţii
aritmetice sau logice asupra operanzilor citiţi din
memorie.
- Un mediu de ieşire, prin intermediul căruia se pot
trimite către utilizatori rezultatele obţinute într-un
număr nelimitat.
- O unitate de comandă care să fie capabilă să
interpreteze instrucţiunile citite din memorie, şi care
să poată selecta ordinea de desfăşurare a operaţiilor,
în funcţie de rezultatele obţinute pe parcurs.
Majoritatea calculatoarelor construite până în prezent au la bază
aceste principii, purtând astfel şi numele de calculatoare de tip von
Neumann.

Trebuie amintit că primul calculator care a avut sistem de operare s-a


numit EDSAC, construit în anul 1949, executa 714 operaţii/secundă.
Pe baza acestui proiect în anul 1951, Eckert şi Mauchly au produs
primul calculator comercial, numit UNIVAC 1.

64
Fig. 6.1. – Structura calculatorului von Neumann

In schema calculatorului numeric von Neumann se folosesc notatiile:

UI reprezintă dispozitivele periferice de intrare.


UAL reprezintă unitatea aritmetico-logică care conţine circuite
ce manipulează datele.
UC reprezintă unitatea de control ce coordonează activităţile
maşinii.
UE reprezintă dispozitivele periferice de ieşire.
Începând din acest moment evoluţia calculatoarelor a avut o curbă
ascendentă, atât în ceea ce priveşte puterea de calcul, cât şi
miniaturizarea lor, ajungându-se în zilele noastre la calculatoare de
puteri de calcul incredibil de mari.

6.3.2. Clasificarea sistemelor de calcul

Clasificarea sistemelor de calcul se poate face după mai multe


criterii, şi anume: din punct de vedere al funcţiilor pe care le
îndeplineşte, al structurii, al performanţelor, al generaţiei căreia îi
aparţine, al familiei de calculatoare etc.

O primă clasificare a calculatoarelor numerice poate fi făcută după


familia de calculatoare căreia îi aparţine:
- Mainframe-uri.
- Minicalculatoare.
- Microcalculatoare.
Mainframe-urile, sunt calculatoare mari şi foarte scumpe, specifice
anilor 1960 – 1970. Aceste calculatoare prezintă următoarele
avantaje:

Procesează date la viteze superioare, astfel încât pot rezolva


sarcinile complexe mult mai rapid.
Drive-urile pot stoca mult mai multe date şi manipula fişiere
mai mari decât o pot face sistemele mai mici.
Sistemele de operare permit utilizarea simultană a acestora de
către mai mulţi utilizatori, prin intermediul utilizării tehnicii
multiprogramării (utilizatorii sunt conectaţi la calculator prin
65
unităţi de tastatură şi ecran, numite terminale şi unităţi vizuale
de afişare.
Minicalculatoarele: sunt calculatoare cu viteze de 103 – 105 operaţii
/ secundă, cu o lungime a cuvântului mică (8, 12, 16 biţi). În general
sunt calculatoare ieftine şi sunt recomandate pentru companiile mai
mici. Un asemenea calculator este mai mic decât un mainframe,
capacitatea de stocare este mai mică şi nu permite atât de mulţi
utilizatori simultan ca un mainframe. Primul minicalculator cu
adevărat popular a fost PDP 8, lansat în 1965, şi produs de firma
DEC – Digital Equipment Corporation. Alte exemple de
minicalculatoare: NOVA, DEC-VAX, familia de calculatoare
româneşti FELIX. Actualmente, liderul mondial în domeniul
minicalculatoarelor este IBM, cu peste 300.000 instalări, disponibil
în mai multe variante (IBM AS/400 – Application System/400).

Microcalculatoarele: sunt calculatoare de birou, foarte răspândite în


ultimul deceniu, datorită gradului lor de accesibilitate dar şi preţului
relativ scăzut. Datorită faptului că acestea sunt destinate unui singur
utilizator; se mai numesc şi calculatoare personale (personal
computer – PC). Printre cele mai cunoscute şi răspândite
microcalculatoare se numără IBM PS/2, Apple MacIntosh, Hewlett
Packard, Vectra etc.

Primul microcalculator a fost construit în 1973 (Franţa, la Oresay,


produs de societatea R2E condusă de Andre Truong Trong Thi), s-a
numit Micral şi avea un microprocesor Intel 8080, produs de către
firma Intel în aprilie 1974 (primul microprocesor 8008 a apărut în
anul 1972).

Cei care au intuit importanţa microcalculatoarelor, în ideea de a le


apropia cât mai mult de om, au fost Steve Wozniak, de 26 de ani,
angajat al firmei Hewlett Packard şi Steve Jobs, în vârstă de 20 de
ani. Ei produc în 1975 într-un garaj din California, un calculator
numit Apple I, introducând odată cu el şi noţiunea de calculator
personal.
Abia după 5 ani de la lansarea lui Apple I, în august 1981, firma
IBM, denumită şi „Big Blue", este convinsă de importanţa acestei
noi ramuri apărute de curând şi se hotărăşte să intre în luptă.
Calculatorul, numit IBM PC – Personal Computer se impune pe
piaţă imediat. Un alt pas înainte a fost introducerea
microprocesorului Intel 80386, care reprezintă trecerea de la
microprocesoarele pe 16 biţi la cele pe 32 biţi.

O categorie aparte de calculatoare o reprezintă supercalculatoarele;


acestea au fost dezvoltate pentru aplicaţii specializate care necesită
un număr imens de calcule matematice, dar ele mai sunt utilizate în
cercetări nucleare, exploraţii petroliere etc. Acestea pot executa peste
1 bilion de operaţii pe secundă, sunt cele mai rapide şi puternice
calculatoare. Supercalculatoarele lucrează pe 64 biţi, memoria se
măsoară în GB, capacitatea de stocare este imensă şi se pot primi
intrări de la peste 10.000 staţii de lucru. Unul dintre cele mai celebre
calculatoare este Seymour Cray-Cray-2. Costul unui supercalculator
este de peste 4 milioane $, Cray-2 costând aproximativ 17 milioane
66
$. Diferenţa principală între un supercalculator şi un mainframe este
aceea că un supercalcultor foloseşte toate resursele pentru executarea
unui anumit număr de programe într-un timp cât mai scurt, în timp
ce un mainframe utilizează aceste resurse pentru a executa mai multe
programe în mod concurenţial.

Astfel având în vedere tehnologiile utilizate în construcţia


calculatoarelor, începând cu anul 1946, se pot evidenţia cinci
generaţii de calculatoare. Datorită faptului că funcţia de prelucrare a
datelor este strâns legată de cea de transmisie a acestora, o altă
caracteristică a fiecărei generaţii de calculatoare se referă la
tehnologiile de telecomunicaţii utilizate. Dintre caracteristicile de
bază ale celor cinci generaţii de calculatoare amintim:
Prima generaţie de calculatoare, caracteristică anilor 1945 –
1958. Primele calculatoare utilizau tuburile electronice pentru
circuite şi tamburi magnetici (fiind primele dispozitive utilizate
pentru memorare) pentru memorie. Aceste calculatoare erau de
dimensiuni mari, mari consumatoare de electricitate, foarte
scumpe, nefiabile, timpul de acces la memorie era mare.
Calculatoarele din această generaţie au fost fundamentate pe
cercetările lui Norbert Wiener, părintele ciberneticii, care a pus
bazele teoretice ale calculatorului electronic. Pentru efectuarea
operaţiilor era utilizat limbajul maşină şi puteau rezolva numai
un singur task la un moment dat. Intrările aveau la bază cartela
perforată şi banda de hărtie, şi ieşirile erau obţinute la
imprimantă. Limbajul maşină este limbajul de programare de
nivel jos care este înţeles de calculator. Exemple: 1945 –
AVIDAC, 1945 – EDSAC primul calculator cu sistem de
operare, 1946 – ENIAC, 1950 – SEAC, 1951 – UNIVAC 1,
care a fost primul calculator comercial.
A doua generaţie de calculatoare – a apărut la începutul anilor
1960 (perioada 1958 – 1966). Tuburile electronice au fost
înlocuite de tranzistori (tranzistorul a fost inventat în 1947 în
laboratoarele Bell); calculatoarele erau mai mici, ieftine, fiabile,
consumau mai puţină electricitate şi erau mai rapide de câteva
sute de ori, decât cele din prima generaţie. Exemple de
calculatoare din generaţia a doua: ICL 1301, IBM 1401.
A treia generaţie de calculatoare – specifică perioadei 1966-
1971, şi-a făcut debutul odată cu apariţia chip-urilor.
Tranzistorii sunt înlocuiţi cu circuitele integrate (primul circuit
integrat a fost dezvoltat în 1950 de Jack Kilby de la Texas
Instruments şi Robert Noyce de la Fairchild Semiconductor).
Circuitele integrate sunt cel mai des clasificate în funcţie de
numărul tranzistorilor şi a altor componente pe care îi conţine.
Astfel, circuitele integrate sunt: pe scară simplă (SSI – Simple
Scale Integration, 20 de tranzistori pe pastila de SI), medie (MSI
– Medium Scale Integration, 20-1000 de tranzistori pe pastila
de SI), largă (LSI – Large Scale Integration, 1000-50.000 de
tranzistori pe pastila de SI), foarte largă (VLSI – Very Large
Scale Integration, 50.000-100.000 de tranzistori pe pastila de
SI), şi ultra largă (ULSI – Ultra Large Scale Integration, peste
100.000 de tranzistori pe pastila de SI). Calculatoarele din
această generaţie erau mai mici, ieftine şi mai rapide decât

67
precedentele. În loc de cartele perforate şi imprimante,
utilizatorii interacţionează cu calculatoarele prin intermediul
tastaturi şi monitoarelor şi interfeţe cu un sistem de operare,
care permit execuţia mai multor aplicaţii diferite în acelaşi
moment de timp. Caracteristica acestei generaţii de calculatoare
este apariţia de limbaje de nivel foarte înalt (Fortran, Cobol),
programarea structurată, sisteme de operare orientate pe limbaje
(Algol, Pascal), timp partajat, grafică pe calculator, baze de
date. Exemple: IBM 360, Siemens 4004, ICL 1900, UNIVAC
9000 etc.
A patra generaţie de calculatoare este caracterizată de
utilizarea circuitelor integrate pe scară largă în construcţia
calculatoarelor, care a debutat în anii 1970 – 1971. Altfel spus,
generaţia a patra de calculatoare a început odată cu folosirea
microprocesorului în construcţia acestora. Aceste calculatoare
sunt puternice, ele pot fi legate între ele, formând o reţea de
laculatoare; încep să fie utilizate sisteme de operare evoluate,
pachete de programe de largă utilizare, sisteme expert, limbaje
orientate pe obiecte, baze de date relaţionale etc. În 1981 firma
IBM introduce pe piaţă primul său calculator personal (PC), şi
în 1984 Apple introduce Macintosh.
A cincea generaţie de calculatoare, reprezentată de
calculatoarele utilizate în prezent (încă în curs de proiectare),
este caracterizată de capacitatea recunoaşterii imaginilor, a
sunetelor şi altor capacităţi de inteligenţă artificială. Tehnicile
de procesare paralelă, bazate pe drive-urile RISC este o
caracteristică a acestor calculatoare. Software-ul utilizat în
această perioadă se caracterizează prin: sisteme de operare cu
interfaţă evoluată cu utilizatorul, limbaje concurente,
programare funcţională, prelucrare simbolică (limbaje naturale,
recunoaşterea formelor: imagini / voce), Prolog, baze de
cunoştinţe, sisteme expert evoluate, CAD, CAM, CAE,
multimedia, realitate virtuală, Web.
După calculele pe care le pot efectua calculatoarele se împart în trei
grupe:
Calculatoare analogice care sunt utilizate pentru studiul
sistemelor complicate ce nu permit încercări directe şi al căror
studiu duce la calcule laborioase. Se mai numesc şi maşini de
calcul cu acţionare continuă deoarece operează asupra unei
cantităţi de informaţii ce variază continuu, acest lucru
realizându-se cu ajutorul elementelor de calcul.
Calculatoare numerice sunt dispozitivele şi echipamentele
care prelucrează automat informaţia codificată sub formă de
valori numerice. Operează cu cele două cifre ale sistemului
binar pe care le manipulează cu viteze fantastice.
Calculatoarele hibride sunt dispozitivele de calcul care
combină operaţiile calculatoarelor numerice cu cele ale
calculatoarelor analogice.
Cele trei clasificări nu sunt singurele posibile, calculatoarele mai pot
fi clasificate şi în funcţie de:
Modul de utilizare (de buzunar, de birou, staţii de lucru).

68
Regimul de lucru (individuale, legate în reţea de
microcalculatoare, terminale).
Lungimea cuvântului pe care îl prelucrează (8, 16, 34, 64 biţi).

6.3.3. Arhitectura sistemelor de calcul

Prin sistem de calcul se înţelege acel sistem care permite realizarea


anumitor activităţi, având la bază prelucrarea informaţiei, alcătuit din
două subsisteme principale: hardware şi software. Execuţia
activităţilor defineşte funcţiile sistemului, iar modul în care aceste
funcţii sunt îndeplinite determină performanţele sistemului.
Termenul de arhitectura defineste structura fizica sau proiectul unui
calculator si al componentelor sale, de la structura sa interna de
functionare si circuitele specifice, pana la programele ce il fac sa
functioneze.

Hardware – este o componentă materială, fizică şi reprezintă


ansamblul de componente şi dispozitive care constituie calculatorul;
mai putem spune că reprezintă totalitate circuitelor, dispozitivelor şi
echipamentelor unui sistem de calcul.

Software – reprezintă totalitatea programelor cu care este echipat un


sistem de calcul, formând componenta nematerială a acestuia.

Partea hardware a unui calculator este alcătuită mai multe


subsisteme:

Periferice de intrare.
Periferice de ieşire.
Unitatea centrală.
Memoria (internă şi externă).

Fig. 6.2. – Interacţiunea subsistemelor hardware ale unui calculator

Memoria sau Unitatea de memorie asigura stocarea


informaţiilor (date si programe) si este formată din:
memoria internă (principală) - păstrează programele
si datele utilizate la momentul curent (este realizată
cu circuite electronice de memorie)
memoria externă (secundară) - păstrează celelalte
programe si date ce urmeaza sa fie procesate (este
69
implementata prin echipamente periferice de
memorie, cum sunt discurile magnetice sau benzile
magnetice)
Unitatea centrala sau “de comandă” (UC) este cea responsabilă
cu gestionarea datelor si programelor stocate în memoria internă
si a echipamentelor periferice.
Perifericele de intrare permit introducerea informaţiei în
calculator si realizează totodată conversia informaţiei, din forma
externă accesibilă omului (cifre, texte, imagini), în format intern
binar (ca exemplu de unităţi de intrare se pot enumera: tastatura,
mouse-ul, scanner-ul, cititorul optic de caractere, etc.).
Perifericele de iesire realizează transmiterea, în exteriorul
sistemului de calcul, a rezultatelor prelucrărilor efectuate de
unitatea de comandă. În cazul în care rezultatele sunt destinate
utilizatorului uman, unitatea de iesire execută conversia din
format intern binar în format direct accesibil omului (cifre, texte,
grafice, imagini). Cele mai uzuale echipamente de iesire sunt
monitoarele, imprimantele, boxele audio.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6

Calculatorul poate fi definit în două moduri:


- Maşină capabilă să efectueze automat operaţii aritmetice şi logice (cu scopuri
ştiinţifice, administrative, contabile etc.) cu ajutorul unor programe care definesc
metodologia şi modul de executare a acestora.
- Sistem fizic care prelucrează datele introduse într-o formă prestabilită şi
furnizează rezultate fie într-o formă accesibilă utilizatorului, fie ca semnale
destinate acţionării unor echipamente (strunguri, maşini etc.).
Evoluţia calculatoarelor este strâns legată de progresele înregistrate de diferite tehnologii
(electronice, magnetice, electromecanice, electrono-optice). Cercetările efectuate pentru realizarea
de calculatoare cât mai performante au impulsionat aprofundarea unor noi aspecte în cadrul
acestor tehnologii.

Conform principiilor lui J. L. von Neumann un calculator trebuie să aibă:


- un singur procesor central;
- o singură legătură între procesorul central şi memorie;
- programul este stocat (memorat) în memorie;
- procesorul central aduce, decodifică şi execută instrucţiunile memorate ale
programului secvenţial.
Majoritatea calculatoarelor construite până în prezent au la bază aceste principii, purtând astfel şi
numele de calculatoare de tip von Neumann.

Clasificarea sistemelor de calcul se poate face după mai multe criterii, şi anume: din punct de
vedere al funcţiilor pe care le îndeplineşte, al structurii, al performanţelor, al generaţiei căreia îi
aparţine, al familiei de calculatoare etc.

70
O primă clasificare a calculatoarelor numerice poate fi făcută după familia de calculatoare căreia
îi aparţine:
- Mainframe-uri.
- Minicalculatoare.
- Microcalculatoare.

Termenul de arhitectura defineste structura fizica sau proiectul unui calculator si al


componentelor sale, de la structura sa interna de functionare si circuitele specifice, pana la
programele ce il fac sa functioneze.

Hardware – este o componentă materială, fizică şi reprezintă ansamblul de componente şi


dispozitive care constituie calculatorul; mai putem spune că reprezintă totalitate circuitelor,
dispozitivelor şi echipamentelor unui sistem de calcul.

Software – reprezintă totalitatea programelor cu care este echipat un sistem de calcul, formând
componenta nematerială a acestuia.

Partea hardware a unui calculator este alcătuită mai multe subsisteme:


Periferice de intrare.
Periferice de ieşire.
Unitatea centrală.
Memoria (internă şi externă).

Concepte şi termeni de reţinut

componente hardware si software;


structura von Neumann
unitatea aritmetico-logică;
minicalculatoarele si microcalculatoarele;
calculatoare analogice;
calculatoare numerice;
calculatoare hibride.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi clasificarea sistemelor de calcul in functie de familiile de calculatoare.


2. Prezentaţi clasificarea sistemelor de calcul in functie de generatiile de calculatoare..
3. Cum se defineste componenta software a calulatoarelor?
4. Care sunt componentele hardware a calulatoarelor?

71
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Structura von Neumann cuprinde urmatoarele unităţi funcţionale:


a) unitatea de intrare (UI), unitatea de iesire (UE) unitatea de memorare (M), unitatea de
comandă (UC)
b) unitatea de intrare (UI), unitatea de iesire (UE), unitatea de memorare (M), unitatea
aritmetico-logică (UAL)
c) unitatea de intrare (UI), unitatea de memorare (M), unitatea aritmetico-logică (UAL),
unitatea de comandă (UC), unitatea de iesire (UE)
d) unitatea de intrare (UI), unitatea de comandă (UC), unitatea de iesire (UE)

2. Minicalculatoarele sunt:
a) calculatoare cu viteze de 103 – 105 operaţii / secundă, cu o lungime a cuvântului mică (8,
12, 16 biţi)
b) calculatoare realizate în jurul unui singur microprocesor
c) formate dintr-o tastatură şi un monitor (fără capacitate de calcul)
d) calculatoare destinate a fi folosite la un moment dat de o singură persoană

3. Memoria interna:
a) este cea responsabilă cu gestionarea datelor si programelor
b) păstrează programele si datele utilizate la momentul curent
c) permite introducerea informaţiei în calculator
d) păstrează programele si datele ce urmeaza sa fie procesate

Bibliografie obligatorie

1. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998


2. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
3. R. Mârşanu ş.a. – Calculatoare personale. Elemente arhitecturale, Editura All BIC,
Bucureşti, 2001
4. Bogdan Onete, s.a., Sisteme informaţionale pentru afaceri, Editura ASE, Bucureşti 2007

72
Unitatea de învăţare 7
COMPONENTELE SISTEMELOR DE CALCUL

Cuprins
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Unitatea centrală
7.3.2. Memoria
7.3.3. Echipamente periferice
7.4. Îndrumător pentru autoverificare

7.1. Introducere

Termenul de arhitectura defineste structura fizica sau proiectul unui


calculator si al componentelor sale, de la structura sa interna de
functionare si circuitele specifice, pana la programele ce il fac sa
functioneze.

Hardware-ul este o componentă materială, fizică şi reprezintă ansamblul


de componente şi dispozitive care constituie calculatorul; mai putem
spune că reprezintă totalitate circuitelor, dispozitivelor şi echipamentelor
unui sistem de calcul.

Partea hardware a unui calculator este alcătuită din urmatoarele


componente:
Unitatea centrală.
Memoria (internă şi externă).
Periferice de intrare.
Periferice de ieşire.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea componentelor hardware ale calculatorului numeric;
- înţelegerea rolulul pe care îl deţine unitatea centrala in cadrul
calculatorului numeric;
- înţelegerea suportului tehnologic si a functiilor memoriei interne
si externe;
- înţelegerea functiilor si caracteristicilor tehnice ale perifericelor
de intrare si iesire.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să diferentieze tipurilor de microprocesoare,


functie de setul de instructiuni;
– studenţii vor cunoaşte unitatile de bază ale capacităţii de
73
memorie, definirea timpului de acces si ciclului de
memorie;
– studenţii vor putea identifica variantele tehnologice ale
echipamentelor periferice.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Unitatea centrală

Unitatea centrală este componenta principală care conduce şi controlează


întregul proces în cadrul sistemului. În cazul PC – urilor, rolul unităţii
centrale este deţinut de microprocesor, care reprezintă componenta
principală a calculatorului, susţinând procesarea datelor şi controlând
memoria, intrarea şi ieşirea datelor. Microprocesorul controlează
operaţiile fiecărui subsistem şi le coordonează într-o unitate funcţională,
fiind conectat la celelalte componente printr-o serie de magistrale (bus-
uri). Procesorul este construit dintr-un singur chip de dimensiuni ceva
mai mari care conţine un circuit integrat complex, ce îi permite să
prelucreze informaţii prin executarea unor operaţii logice şi matematice
diverse. El este compus din două părţi importante: unitatea de execuţie
(EU – Execution Unit) şi unitatea de interfaţă a bus – ului (BIU – Bus
Interface Unit).

Prima realizează efectiv operaţiile, iar cea de-a doua are funcţia de
transfer a datelor de la şi înspre microprocesor. Microprocesorul
îndeplineşte, de fapt, funcţiile unităţii centrale sau unităţii de control, şi
anume, execută operaţii aritmetico-logice, decodifică instrucţiuni
speciale, transmite altor chipuri din sistem semnale de control.
Comunicarea unităţii centrale cu restul sistemului (monitor, tastatură,
imprimantă etc.), se realizează prin intermediul unor porturi.
Operaţiile pe care le execută microprocesorul se fac prin intermediul unor
zone de memorie ale microprocesorului, numite registre.

Microprocesorul îndeplineşte funcţiile unităţii centrale de prelucrare UCP


(denumita si CPU – Central Proccessing Unit). El este un circuit integrat
programabil alcătuit din milioane de tranzistori. Microprocesorul
decodifică instrucţiunile de program, solicită operanzii, execută operaţii
aritmetico-logice şi transmite altor componente din system mesaje şi
semnale de control, sincronizând întreaga funcţionare a calculatorului.
Programele sunt introduse în memoria calculatorului sub formă binară,
reprezentând coduri de instrucţiuni.
Un cod de instrucţiune semnifică configuraţia semnalelor de la pinii
microprocesorului care declanşează în interiorul acestuia, execuţia unei
anumite operaţii. Fiecare instrucţiune are o semnificaţie pentru
microprocesor. De exemplu, instrucţiunea codificată 0010110 comandă
executarea unei operaţii de scădere.
Alte instrucţiuni cer microprocesorului să adune, să înmulţească, să
împartă, să deplaseze biţi, să facă operaţiuni logice – comparări, repetări,
modificare de biţi sau doar să aştepte.
Programele şi datele asociate lor se află în memoria RAM, iar pentru a fi

74
executate sunt preluate instrucţiune cu instrucţiune de microprocesor,
rezultatele fiind plasate apoi tot în memoria RAM de unde pot fi afişate
ulterior. Aşa se explică intensul trafic de informaţii – adrese, date,
instrucţiuni – dintre microprocesor şi memoria RAM, care se desfăşoară
pe magistralele corespunzătoare aflate pe placa de bază.

Diferenţierea microprocesoarelor se face în funcţie de cantitatea de


memorie ce poate fi citită la un moment dat, numărul de instrucţiuni
executabile, precum şi viteza de execuţie a operaţiilor.
Caracteristicile unui microprocesor sunt următoarele:
- viteza de lucru care depinde la rândul ei, de următoarele
elemente:
– frecvenţa ceasului intern;
– frecvenţa de lucru a plăcii de bază;
– capacitatea regiştrilor;
– dimensiunea magistralelor.
- mărimea memoriei RAM adresate direct;
- setul de instrucţiuni;
- tehnologia de fabricaţie (care a ajuns la creşterea numărului de
tranzistori per cip la 42 de milioane pentru microprocesorul
Pentium IV).

Registrul este componenta de bază a microprocesorului. El este capabil


să memoreze temporar un şir de biţi. Numărul şi rolul acestor registre a
evoluat de la 8 regiştri la PC 8086, la 128 de regiştri la un Pentium.
Performanţele unui procesor sunt dependente direct de capacitatea
registrului care poate fi 8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi. Procesoarele Intel
8086 erau procesoare pe 8 biţi, Intel Pentium sunt procesoare pe 32 de
biţi, iar Intel Itanium este un procesor pe 64 de biţi. Capacitatea
registrului se corelează cu mărimea cuvântului de memorie.
Setul de instrucţiuni. Întregul proces de tratare a informaţiei în cadrul
unui sistem de calcul are loc conform unui algoritm de prelucrare. Acest
algoritm poate fi modelat prin seturi de instrucţiuni specifice unui limbaj
de programare. Instrucţiunile alcătuiesc un program. Indiferent de
limbajul de programare utilizat, instrucţiunile unui program trebuie
aduse, printr-un set de transformări succesive, până la nivelul unui set de
comenzi elementare care pot fi executate de sistemul de calcul şi care
formează setul de instrucţiuni al calculatorului. Aceste instrucţiuni
aparţin unui limbaj intern, propriu fiecărui sistem de calcul. Limbajul se
numeşte limbaj-maşină. Limbajul-maşină cuprinde un set restrâns de
instrucţiuni elementare de forma unor coduri binare de lungime dată.
Tipuri de microprocesoare. Procesoarele sunt împărţite de regulă după
setul de instrucţiuni, astfel:
microprocesoarele CISC (Complex Instructions Set Computer).
Sunt procesoare cu set complet de instrucţiuni, cu format
variabil, care permit un număr mare de moduri de adresare.
Executarea unei instrucţiuni presupune efectuarea mai multor
operaţii în mai multe cicluri-maşină. Procesoarele rezultate sunt
complexe, cu un număr mare de cablaje care realizează
implementarea setului de instrucţiuni. Aceste procesoare
utilizează eficient memoria internă. Un exemplu este tipul MMX
de la procesorul Pentium care are un set extins de instrucţiuni

75
pentru multimedia.

microprocesoarele RISC (Reduce Instructions Set Computer).


Sunt procesoare cu set redus de instrucţiuni, care au instrucţiuni
elementare, majoritatea putând fi executate într-o singură
perioadă de ceas. Instrucţiunile au lungime fixă, folosind un
singur acces la memorie. Au un număr minim de moduri de
adresare şi, în compensaţie, un număr mare de regişti în care se
depun operanzii. Instrucţiunile lucrează cu operanzii de preferat
în regiştri, operaţiile fiind elementare. Datorită simplităţii
operaţiilor elementare, pot fi construite unităţi de prelucrare
paralele rezultând execuţia simultană a mai multor instrucţiuni.
Cu aceste procesoare se implementează tehnica PIPE-LINE de
executare a instrucţiunilor, în care, în fiecare perioadă de ceas se
preia câte o instrucţiune. La un moment dat sunt în execuţie mai
multe instrucţiuni, în diverse stadii. Acest mecanism a fost
preluat de INTEL începând cu seria 486.

7.3.2. Memoria

Microprocesorul are capacitatea de a memora atât datele ce urmează a fi


prelucrate cât şi rezultatele intermediare. Deci, rolul său este acela de a
prelucra şi transmite informaţiile şi rezultatele şi, numai pentru
îndeplinirea acestui scop, prezintă şi funcţia de a memora datele.
Capacitatea de a memora datele este mică, neputând, de exemplu, stoca
programe. De aceea, un calculator necesită o memorie care să stocheze
date şi programe.

Pentru a memora şi transmite informaţiile prin intermediul acestor


semnale, calculatoarele folosesc sistemul binar de reprezentare a
informaţiilor. Cea mai mică informaţie care poate fi reprezentată voate
lua valorile 0 sau 1 şi poartă denumirea de bit (binary digit – cifră
binară). Deci toate datele sunt reprezentate în calculator numai prin
valorile 0 şi 1. Deoarece datele care sunt memorate şi citite în/din
calculator au nevoie de mai mulţi biţi, aceştia se folosesc în mod grupat.
Astfel o succesiune de 8 biţi se mai numeşte byte (sau octet), acesta
reprezentând de fapt unitatea de măsură a capacităţii de memorie. Un
byte poate reprezenta în calculator numai un caracter.
Deci unitatea de bază a capacităţii de memorie este byte - ul (notată cu
B), care este o succesiune de 8 biţi (b). Celelalte unităţi de măsură sunt:

1 KB (kilobyte) = 1024 B
1 MB (megabyte) = 1024 KB
1 GB (gigabyte) = 1024 MB
1 TB (terabyte) = 1024 GB
1 PB (petabyte) = 1024 TB

Într-un sistem de calcul, memoria reprezintă componenta funcţională


destinată păstrării informaţiei. Informaţia memorată este formată din
programele şi datele necesare utilizatorului sistemului de calcul. Memoria
se interpune între celelalte componente funcţionale ale sistemului de
calcul. Astfel, informaţiile preluate în calculator prin intermediul
unităţilor de intrare sunt stocate mai întâi în memorie, de unde sunt
76
preluate de celelalte unităţi funcţionale ale sistemului de calcul
(procesorul, unităţile de ieşire).

Informaţia memorată se compune din:

secvenţe de instructiuni (programe);

datele preluate din mediul exterior sistemului de calcul;

rezultate intermediare obţinute în timpul prelucrării datelor;

informaţii rezultate în urma execuţiei programelor care, de


regulă, vor fi transmise mediului exterior prin dispozitivele de
ieşire.
Memoria internă este o componentă de bază a oricărui sistem de calcul,
fiind de fapt o zonă de stocare a informaţiilor în interiorul calculatorului,
locul unde programele şi datele sunt păstrate, în formă binară, pe toată
durata de prelucrare a acestora. Împreună cu microprocesorul participă la
efectuarea operaţiilor stabilite de programul în execuţie. Caracteristica
semnificativă a memoriei, comparativ cu stocarea pe discuri, dischete
etc., constă în aceea că unitatea centrală poate accesa datele cu o viteză
foarte mare, astfel încât pauzele cauzate de transferul datelor în memorie
şi din memorie sunt minimizate. Încărcarea unui fişier de pe disc
reprezintă, de fapt, copierea sa în zona de memorie.
Memoria internă prezintă anumite caracteristici:
- Capacitatea (dimensiunea) este strâns legată de
microprocesorul utilizat. Unitatea de măsură este KB
(kilobytes), MB sau GB. Performanţele unui calculator
cresc atunci când capacitatea memoriei interne este
ridicată.
- Timpul de acces reprezintă intervalul de timp dintre
momentul în care s-a emis o cerere de acces, pentru
scriere sau citire, şi momentul în care începe efectiv
operaţia respectivă. Unitatea de măsură este ms
(microsecunde) sau ns (nanosecunde). Cu cât timpul de
acces este mai mic, cu atât memorari,a este mai rapidă.
Vitezele de memorare mai sunt măsurate şi în MHz. De
exemplu, o memorie RAM la 100 MHz este echivalentă
cu 8 ns, iar la 133 MHz cu 12 ns.
- Modul de organizare şi adresare. Din acest punct de
vedere memoria internă este structurată în celule binare,
locaţii, zone, partiţii, în funcţie de caracteristicile tehnice
ale acesteia. Astfel: bit-ul este unitatea de reprezentare a
informaţiei în memoria internă; celula binară reprezintă
circuitul electronic capabil să memoreze informaţii de un
bit; octetul reprezintă o succesiune de 8 biţi care pot fi
adresaţi individual după adresa fiecăruia în parte; locaţiile
de memorie reprezintă zone de memorie care au asociate
o adresă unică, iar conţinutul poate fi scris sau citit într-
un singur ciclu de memorie. Locaţiile de memorie sunt
numerotate crescător, de la 0 până la limita superioară ce
indică ultima locaţie. Aceste numere crescătoare ale
locaţiilor de memorie se numesc adrese de memorie şi ele
reprezintă o informaţie care facilitează identificarea
77
locului unde se află locaţia de memorie care se doreşte a
fi accesată. În mod normal, memoria internă este privită
ca o succesiune de locaţii cu dimensiunea de 1 octet,
conţinutul locaţiei fiind tratat ca o entitate de informaţie.
Zona de memorie reprezintă o succesiune de mai multe
locaţii. Un cuvânt de memorie poate să însemne o
informaţie de 2, 4 sau 8 octeţi. Dimensiunea cuvântului
de memorie este strâns legată de elementele constructive
ale calculatorului şi reprezintă unitatea elementară pentru
memorarea şi accesarea instrucţiunilor, operanzilor,
adreselor.
- Ciclul de memorie reprezintă intervalul de timp în care
este realizată citirea sau scrierea unei unităţi de
informaţie din/în memorie. Unitatea de măsură este ms
sau ns, şi mai poate fi definit drept intervalul de timp
dintre două operaţii succesive.
- Costul de fabricaţie este un criteriu economic privind
performanţele unui calculator, depinzând de mai mulţi
factori, printre care cei mai importanţi sunt tehnologia de
fabricaţie şi firma producătoare.
După criteriul accesului şi al modului de funcţionare memoria internă a
calculatorului este de două tipuri:
RAM – Random Access Memory.
ROM – Read Only Memory.
Memoria cu acces aleator, sau memoria RAM, este o zonă de stocare
temporară unde sunt păstrate programele şi datele încărcate de pe disc sau
introduse de la tastatură sau de la un alt periferic de intrare. Aceasta este
memoria la dispoziţia utilizatorului, numită din acest motiv şi memoria
de bază (lucru) care este la dispoziţia programelor. Termenul de „acces
aleator" semnifică faptul că datele pot fi extrase din memorie în orice
ordine. Acest tip de memorie mai este numită şi RWM Read – Write
Memory. Memoria RAM este volatilă, deci în momentul în care
calculatorul este închis (deconectat, decuplat de la sursa de alimentare),
orice informaţie stocată este pierdută. De aici rezultă că înainte de a
deconecta calculatorul, trebuie să se salveze pe hard-disc sau pe un alt
periferic de stocare (dischetă, CD etc.) fişierele care au rezultat în urma
prelucrării.
Memoriile RAM sunt compatibile cu placa de bază a calculatorului. Din
acest motiv la o anumită placă de bază se pot utiliza numai un anumit tip
de memorii. Memoriile RAM se prezintă sub două forme de bază:
SIMM (Single In-line Memory Module) este o plăcuţă de silicon
care conţine o serie de cipuri de memorie, iar pinii de conectare sunt
aşezaţi pe un singur rând. De obicei se utilizează două perechi
identice (mai sunt cunoscute sub denumirea de memorii pe 32 biţi).
DIMM (Dual In-line Memory Modules) conţine cipuri de memorie
ca şi SIMM-urile dar cu o densitate mai mare, deci are mai multă
memorie RAM (mai sunt cunoscute sub denumirea de memorii pe
64 biţi).

78
Fig. 7.1. – Memorii SIMM
În funcţie de tehnologia utilizată pentru memorarea datelor, cele
două tipuri de bază ale memoriei RAM sunt:
Dinamică, DRAM (Dynamic RAM) are ca principiu constructiv
celula de memorie formată dintr-un tranzistor şi un condensator
de capacitate mică. Schimbarea stării se face prin
încărcarea/descărcarea condensatorului. La fiecare citire a
celulei, condensatorul se descarcă. Această metodă de citire a
memoriei este denumită „citire distructivă". Din acest motiv
celula de memorie trebuie să fie reîmprospătată (este o
consecinţă a principiului de funcţionare al condensatorilor) după
fiecare citire (în mod normal memoria trebuie să fie
reîmprospătată de mii de ori pe secundă, în caz contrar datele
memorate se vor pierde), ceea ce duce la micşorarea
performanţei în ansamblu, dar este o procedură obligatorie şi are
loc la fiecare 64 ms. Condensatorii colectează electroni care se
află în mişcare la aplicarea unei tensiuni electrice, însă după o
anumită perioadă de timp energia înmagazinată scade în
intensitate datorită pierderilor din dielectric. Aceste probleme de
ordin tehnic conduc la creşterea timpul de aşteptare pentru
folosirea memoriei.
Statică, SRAM – Static RAM – acest tip de memorie utilizează în
structura celulei de memorie 4 tranzistori şi 2 rezistenţe. Schimbarea
stării între 0 şi 1 se realizează prin comutarea stării tranzistorilor. La
citirea unei celule de memorie informaţia nu se pierde. Memoria
statică RAM nu necesită reimprospătarea ei, ceea ce o face să fie
mai rapidă faţă de cea dinamică, dar şi mai scumpă. Datorită
utilizării matricei de tranzistori, comutarea între cele două stări este
foarte rapidă. Tipuri de memorii SRAM:
Async SRAM este cel mai vechi tip de memorie statică RAM, şi
este denumită asincronă deoarece lucrează independent de
ceasul sistemului.
Sync SRAM este memoria statică RAM sincronizată cu ceasul
sistemului, mărind viteza sistemului.
Pipeline Burst SRAM este memoria cea mai frecvent utilizatăde
tip SRAM şi poate funcţiona cu magistrale a căror viteză este
mai mare de 66 MHz.
Memoria ROM, reprezintă o memorie de stocare permanentă, utilizată
pentru memorarea programelor care permit boot-area (încăcarea,
lansarea) calculatorului şi executarea unor diagnostice. Memoria se
numeşte read only deoarece nu este posibilă inscripţionarea de noi date
sau programe (este formată din circuite al căror conţinut este programat
la fabricaţie şi nu poate fi schimbat de utilizator). Acest tip de memorie

79
este utilizat din două motive întemeiate: performanţă (informaţiile stocate
în această memorie sunt disponibile în permanenţă indiferent de starea
calculatorului on sau off, din acest motiv de mai numeşte şi memorie
non-volatilă) şi securitate (datorită faptului că datele conţinute nu pot fi
modificate uşor – accidental sau intenţionat – constituie o măsură de
securitate).

Una din caracteristicile de bază ale memoriei ROM este aceea că datele
stocate nu pot fi şterse. Cu toate acestea există tehnici speciale de ştergere
selectivă şi reprogramare care permit modificarea conţinutului memoriei
ROM (din acest motiv ele mai sunt denumite şi „în special memorii read-
only”), şi în funcţie de care aceste memorii sunt calsificate în:
PROM – Programmable ROM, permit înscrierea o singură dată a
unor noi programe, prin utilizarea unui echipament special.
Informaţia odată memorată nu mai poate fi modificată.
EPROM – Erasable Programmable ROM, informaţia stocată poate
fi ştearsă şi apoi cipul poate fi reprogramat cu ajutorul radiaţiilor
ultraviolete.
EEPROM – Electrically Erasable Programmable ROM, informaţia
poate fi citită, ştearsă, şi reprogramată de mai multe ori de către
utilizator cu ajutorul semnalelor electrice. Este tipul de memorie
ROM cel mai flexibil, şi este folosit pentru stocarea programelor
BIOS.
Din punct de vedere funcţional, memoriile ROM diferă de cele RAM atât
prin faptul că cele ROM sunt în mod uzual mai lente, cât şi prin faptul că,
în permanenţă, conţinutul rămâne acelaşi.
Memoria ROM este cea mai utilizată pentru stocarea programelor la nivel
de sistem, care sunt disponibile în orice moment. Un exemplu de astfel de
program este sistemul BIOS (Basic Input Output System) care este stocat
într-o memorie EEPROM, numită ROM BIOS sistem. Atunci când
calculatorul este pornit prima dată această memorie este goală. Aceste
programe BIOS reprezintă o colecţie de rutine care asigură serviciile de
bază pentru operaţiile de intrare/ieşire, o interfaţă între sistemul de
operare şi partea hardware a calculatorului. Pentru păstrarea parametrilor
de configuraţie ai calculatorului, BIOS-ul foloseşte o memorie RAM,
numită CMOS (Complementary Metal Oxid Semiconductor) de 64 octeţi,
în care se află, codificate, toate setările făcute în setup (acest tip de
memorie non-volatilă este denumită şi NVRAM – Non Volatile RAM).
Conţinutul memoriei se păstrează şi după închiderea calculatorului,
deoarece CMOS-ul este alimentat de o baterie. BIOS-ului se mai ocupă şi
de testarea componentelor hardware (memorie, tastatură etc.) la pornirea
PC-ului. Tot aici se mai află rutinele de boot-are, care se ocupă de
încărcarea sistemului de operare; tot aici se află şi programul de setup, de
configurare a sistemului.
Memoria externă. Pentru a utiliza informaţiile memorate în memoria
externă ele trebuie aduse întâi în memoria principală. Prin comparaţie cu
memoria internă, memoria externă se caracterizează prin viteză de acces
mai scazută, cost mai redus, capacitate mai mare, şi are rolul de a mări
spaţiul de memorare al unui sistem de calcul. Memoria secundară este
organizată pe un suport extern de memorie, de regulă disc magnetic, şi
are rolul de a realiza o extindere a memoriei principale, conform
conceptului de memorie virtuală. Conceptul de memorie virtuală se referă
80
la capacitatea procesorului de a utiliza un spaţiu de memorie externă
pentru a simula o capacitate mai mare a memoriei interne disponibile.
Altfel spus, este vorba de capacitatea procesorului de a accesa un spaţiu
de adrese care depăşeşte spaţiul de adrese al memoriei principale. Acest
concept a apărut încă din anul 1960, iar la PC este disponibil începând cu
seria 286.
Memoria externa este o memorie de arhivare, ceea ce înseamnă că
asigură stocarea datelor preluate din mediul extern pe o perioadă de timp
nedeterminată şi în volume semnificative. Se poate spune că memoria de
arhivare este cea care asigură forma de stocare suplimentară a datelor din
sistemul de calcul. Tot în memoria externă sunt stocate şi programele cu
ajutorul cărora se realizează prelucrarea datelor. În comparaţie cu
memoria internă, memoria externă este:
nevolatilă.
cu timp de acces mai mare.
cu viteză de treansfer mai mică.
cu cost mai mic.
cu capacitate mult mai mare.
este o memorie read-write.
Se folosesc în prezent două tehnologii de realizare a mediului de
memorare pentru memorii externe:
tehnologia magnetică.
tehnologia optică.
Suporţii de memorare utilizaţi sunt:
discul magnetic.
discul optic.
Tehnica de memorare bazată pe proprietăţi magnetice este asemănătoare
tehnicii de realizare a înregistrărilor de sunet de pe banda magnetică.
Materialul magnetic se depune pe suprafaţa suportului fizic de memorare
sub forma unor matrici de puncte care pot fi sau nu magnetizate. Fiecare
bit de informaţie reprezintă starea magnetizat/nemagnetizat a punctului
respectiv Pentru a înregistra informaţia, se utilizează un dispozitiv numit
cap de citire-scriere, prin care circulă un curent electric. Variaţia
curentului electric în capul de citire-scriere generează un câmp
electromagnetic ce magnetizează stratul magnetic depus pe suportul de
informaţii. La citire are loc procesul invers. Câmpul magnetic al
punctelor din stratul magnetic induce în capul de citire-scriere un curent
electric variabil. Acest curent furnizează informaţia memorată în stratul
magnetic.
În cazul memoriilor optice, materialul care acoperă suportul fizic este ars
cu un fascicol laser puternic atunci când se scriu informaţiile pe suport.
Citirea informaţiilor se bazeaza pe reflexia unei raze laser, reflexie care
este difuză în zonele arse şi puternică în zonele nearse. Observăm că la
acest tip de echipamente scrierea informaţiilor se face cu un dispozitiv,
iar citirea cu alt dispozitiv.

Discul magnetic. Discurile magnetice (discul flexibil, discul dur) sunt


formate din una sau mai multe plăci circulare, care constituie suportul
pentru substanţa magnetică ce memorează informaţia.
Unităţile de disc flexibil (floppy disk sau dischete). Dischetele pentru
PC – uri au diametrul de 5,25 inch (notat cu 5.25'') sau 3,5 inch (notat cu
3.5''), iar capacitatea de înmagazinare a informaţiei nu depinde de
mărimea dischetei.
81
Un disc pentru a putea fi folosit trebuie mai întâi formatat. Prin procesul
de formatare se structurează suprafaţa suportului magnetic, pe care se
doreşte să se salveze datele, într-un mod care poate fi recunoscut de
sistemul de operare, şi care constă în: împărţirea discului în sectoare
uniforme, crearea tabelelor necesare gestionării suprafeţei (FAT),
detectarea şi izolarea sectoarelor defecte din punct de vedere fizic.
Operaţia de formatare distruge toate informaţiile de pe unitatea
respectivă, şi este indicat a fi efectuată atunci când sunt semnalate erori la
citire sau scriere.

Unităţile de disc dur (hard-disc) sunt denumite astfel deoarece, spre


deosebire de discurile flexibile, reprezintă o construcţie rigidă şi sunt mai
grele; poate fi asemănat cu o dischetă de mare capacitate, integrată într-o
unitate încapsulată.
Avantajele unităţilor de disc dur faţă de discurile flexibile: pot stoca mai
multe date; pot accesa datele mult mai rapid. Dintre caracteristicile cele
mai importante ale discurilor dure:
Rata de transfer, reprezintă cantitatea de date transferată într-o
secundă.
Timpul de acces, se referă la timpul de accesare a informaţiilor.
Capacitatea, se referă la volumul maxim de date care poate fi stocat
pe hard-disc.
Din punct de vedere fizic, hard-discul este închis într-o unitate care
conţine o stivă de discuri de metal, numite platane. Fiecare faţă a fiecărui
platan este acoperită cu un strat subţire de material metalic. Capetele
magnetice sunt utilizate pentru scrierea şi citirea datelor de pe disc.
Fiecare suprafaţă de platan are asociat un cap magnetic, astfel încât datele
să poată fi scrise pe o singură suprafaţă.

Fig. 7.2 . Schema constructiva a unui hard disc

Fiecare platan este divizat într-o serie de cercuri concentrice, numite


piste, iar fiecare pistă este divizată în sectoare, în mod asemănător cu
dischetele. Fiecare sector poate stoca 512 bytes de date. Numărul de
sectoare/pistă diferă de la hard-disc la hard-disc. Numărul de piste pe
platan este acelaşi cu numărul poziţiilor capului de citire/scriere. Toate
pistele cu acelaşi număr alcătuiesc un cilindru. Fiecare hard-disc prezintă
o anumită combinaţie de capete, cilindri şi sectoare. Principalii
82
producători de hard-discuri: Western Digital, Quantum, Seagate, IBM
Corporation, Fujitsu.

Unităţile de compact disc (CD-ROM – Compact Disk – Read Only


Memory), realizează doar citirea discurilor compacte, unităţile CD-ROM
sunt periferice de intrare a informaţiilor. Printre principalele avantaje ale
folosirii acestor discuri compacte: capacitatea mare de stocare a datelor,
este 640 MB; sunt mult mai sigure. Sunt utilizate pentru distribuţia de
software.

Sunt insa disponibile si sisteme CD care permit modificarea datelor


stocate (compact discuri reinscriptibile, CD-RW). Unităţile CD-RW
utilizează dispozitive magneto-optice pentru înregistrarea informaţiilor,
topind suprafaţa reflexivă de pe CD cu ajutorul unei raze laser şi apoi
rearanjând-oprin intermediul unor câmpuri magnetice, înainte ca aceasta
să se răcească.

Discurile DVD (discurile versatile) similare ca dimensiuni cu CD-urile


constituie a doua generaţie de mecanisme de stocare, dar cu o capacitate
de stocare mult mai mare. Înregistrarea informaţiei pe un disc DVD se
face asemănător ca pe un CD-ROM, având ambele feţe operaţionale.
Suportul DVD seamănă cu CD-ul obişnuit, având 120 mm diametru şi
1,2 mm grosime. Spre deosebire de CD-urile convenţionale, DVD-ul este
alcătuit din două discuri (de grosime 0,6 mm fiecare) lipite unul de altul,
fiecare putând fi înregistrat pe ambele părţi. Discul rezultat are două
straturi pe fiecare parte sau patru
suprafeţe separate de înregistrare. Straturile individuale pot fi distinse
unul de altul focalizând laserul.

Informaţia pe suport optic este, garantată cca. 10 ani. Suprafaţa fiind


protejată de un strat transparent de material plastic, suportul nu este
afectat astfel de umiditate, temperatură sau câmpuri magnetice. Între
capul de citire şi suprafaţa discului este o distanţă de câţiva milimetri,
mult mai mare decât la hard-discuri, de unde rezultă o protecţie mai bună
a capului de citire-scriere. CD-urile sunt mult mai fiabile. O mare parte
din spaţiul CD-ului este rezervată memorării informaţiilor suplimentare
pentru corectarea şi detectarea erorilor.

7.3.3. Echipamente periferice

Un echipament periferic este un dispozitiv, care se află în afara unităţii


centrale, dar este controlat de aceasta şi face să crească performanţele
unui calculator. Echipamentele periferice reprezintă ansamblul de
componente ce pot fi conectate cu unitatea centrală pentru a se putea
obţine o configuraţie dorită de utilizator şi sunt folosite pentru
introducerea datelor, extragerea rezultatelor, asigură o interfaţă cu
utilizatorul. Funcţiile mai importante ale echipamentelor periferice sunt:

Introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria


calculatorului.
Reprezentarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă
83
calculatorului.
Asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului
pentru funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de
lucru.
Asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea
programului prin comenzi transmise de utilizator.
Echipamentele periferice sunt grupate în următoarele categorii:
- Periferice de intrare.
- Periferice de ieşire.
- Periferice de comunicaţii.
Periferice de intrare: tastatura, mouse-ul, microfonul, scanner-ul,
camera video, joystick, unităţi de disc etc.

Tastatura (keyboard) reprezintă principalul periferic pentru introducerea


datelor (informaţiilor) în calculator. Ea operează prin convertirea
acţionării de taste în semnale electronice sub formă de cifre binare. O
tastatură are de obicei 101 taste, care sunt împărţite după funcţionalitatea
lor în mai multe categorii: taste alfanumerice – ocupă partea centrală a
tastaturii, iar apăsarea unei taste pe care se află o literă determină apariţia
pe ecran a caracterului mic corespunzător; taste cu scopuri speciale –
determină efectuarea unei anumite acţiuni fără a mai tasta comanda
respectivă; taste funcţionale – conţin 10 sau 12 taste situate în partea
superioară, având pe ele litera F urmată de numărul tastei 1÷12, apăsarea
unei taste determină efectuarea unor operaţii specifice de la program la
program; taste numerice şi direcţionale – cu ajutorul lor se introduc de la
tastatură cifre, se poate efectua deplasarea în sus, în jos, la dreapta sau la
stânga în interiorul unui text.

Mouse-ul este un periferic de intrare, înzestrat cu o bilă de gumă sau


metal care se mişcă pe suprafaţa mesei. Declanşarea unei anumite acţiuni
se face prin poziţionarea cursorului în zona corespunzătoare şi apăsarea
unuia dintre butoanele aflate pe partea posterioară (dreapta/stânga).
Specificarea butonului care trebuie apăsat este indicat în manualul de
prezentare a fiecărui produs. Deplasarea mouse-lui pe suprafaţa de lucru
are ca efect deplasarea unui indicator numit cursor. Când se va da un clic
stânga se realizează selectarea unui obiect şi un dublu clic stâng
generează lansarea unei aplicaţii. Butonul din dreapta al mouse-lui are ca
efect, prin apăsarea acestuia, apariţia unui meniu de context al cărui
conţinut va depinde de elementul selectat. Există astăzi, mai multe
categorii de mouse-uri: mouse cu două butoane, cu două butoane şi un
scoll, mouse-uri optice şi mouse-uri fără fir (care înglobează senzor optic,
comunicarea dintre mouse şi receiver este rapidă şi fără interferenţe din
partea altor dispozitive). Progresul tehnologic al transmisiei în infraroşu a
permis realizarea de dispozitive mouse fără fir, aşa numitele „wireless
mouse”.

Scanner-ul este un periferic care poate capta imagini, grafice, diagrame


sau fotografii aflate pe hârtie astfel încât acestea pot fi introduse în
calculator în vederea încorporării în documente sau cărţi. Punct cu punct
scanner-ul poate reproduce fotografii, desene şi chiar colaje. Ideea care
stă la baza scanner-elor este elementară: acesta detectează diferenţele de
strălucire a unei imagini folosind o matrice de senzori. Scanner-ele se
84
clasifică în:
Scannere cu tambur (drum scanners).
Scanner-ul cu pat (flatbed scanner).
Scanner-ul manual (hand scanner).
Scanner video.
Tableta grafică are un mod de utilizare similar cu mouse-ul, însă este
mult mai precisă. Se compune dintr-o suprafaţă plată denumită planşetă şi
un digitizor, conectat la calculator. Digitizorul este asemănător mouse-
ului şi este numit „puck”.

Periferice de ieşire : monitoare, imprimante.

Monitoarele (display-uri) permit vizualizarea datelor introduse de la


tastatură sau rezultate în urma execuţiei unor comenzi sau programe.
Principala caracteristică a unui monitor este rezoluţia (claritatea),
determinată de numărul de pixeli (picture elements – punct grafic
elementar) de pe ecran. Persistenţa este un alt parametru, şi este
determinată în funcţie de durata de timp în care ecranul continuă să
lucească după ce fascicolul de electroni a trecut. Rata de împrospătare,
reprezintă frecvenţa cu care o imagine este desenată pe ecran. Frecvenţa
de reîmprospătare, se mai numeşte şi frecvenţa baleiajului vertical şi
corespunde numărului de trecere pe ecran ale fasciculului de electroni
într-o secundă, iar unitatea de măsură este hertz-ul. Cu cât această
frecvenţă este mai mare, cu atât stabilitatea imaginii este mai bună. Paleta
este numărul de culori distincte care pot fi afişate pe placa grafică.

Tipuri de monitoare: MDA, CGA, EGA sunt monitoare digitale; VGA –


monitoare analogice. Dacă semnalele digitale prezintă niveluri care
indică prezenţa sau absenţa unui bit, semnalele analogice pot prezenta
orice valoare între una minimă şi una maximă. Dimensiunea unui monitor
standard este de 14'', 15'', 17'', 21'' (1 inch = 2,54 cm). Toate monitoarele
trebuie să respecte unul din standardele: MPR şi MPR II (standard de
calitate a ecranelor, introdus de autorităţile suedeze în 1990 şi care
priveşte emisia radiaţiei prin tubul catodic), iar monitoarele care respectă
aceste standarde mai sunt cunoscute şi sub denumirea de Low Emission.
Constructiv ecranele pot fi CRT (Cathodic Ray Tub) sau LCD (Liquid
Crystal Display).
Imprimanta este un echipament periferic de ieşire care este ataşat unui
calculator, cu scopul de a tipări documente, grafice etc. Deoarece este un
dispozitiv cu ajutorul căruia se pot obţine rezultate, imprimanta este un
echipament de extragere a rezultatelor. Există o multitudine de tipuri de
imprimante, fiecare având anumite performanţe cum ar fi: viteza de
tipărire (pagini/minut), viteza la listare text, viteza la listare grafică,
memorie (KB), dotare, ergonomie etc. Aceste caracteristici fac ca o
anumită imprimantă să prezinte atât avantaje cât şi dezavantaje, din acest
motiv atunci când se alege tipul de imprimantă este bine să se ţină seama
de tipul de lucrări care vor fi executate pe ea.

În funcţie de modalitatea de imprimare, imprimantele se clasifică în:


85
Imprimantele matriceale (9, 18 sau 24 de ace) realizează
imprimarea cu ajutorul unor ace din material preţios, acţionate de
electromagneţi. Aceste ace acţionează peste o bandă tuşată asupra
hârtiei.
Imprimantele cu jet de cerneală, funcţionează prin pulverizarea fină
a unor picături de cerneală pe hârtia de imprimat.
Imprimantele laser folosesc raza laser sau mici diode luminiscente
care încarcă electrostatic un tambur de imprimare, corespunzător
caracterului ce urmează a fi imprimat. Datorită încărcării şi
descărcării electrostatice, particulele de toner (pulbere specială care
aderă în locurile în care tamburul este încărcat static şi care au la
bază diferite substanţe: răşină artificială, carbon, polipropilenă, gel
siliconic şi coloranţi adecvaţi) se fixează pe tambur şi pe hârtie.

Dintre caracteristicile de bază, care stau la baza evaluării Imprimantelor,


atunci când se analizează performanţele acestora, se aminteşte:
Rezoluţia imprimantei, reprezintă densitatea punctelor imprimate pe
centimetru pătrat, şi este cel mai important criteriu privind calitatea
imprimării. Se măsoară în puncte per inch – dpi (dots per inch).
Viteza de imprimare: la imprimantele matriceale viteza de
imprimare se măsoară în numărul de caractere imprimate pe secundă
– cps; la imprimantele cu jet de cerneală şi laser, se măsoară în
număr de pagini pe minut – ppm.
Imprimanta poate fi conectată direct la calculator, şi atunci se numeşte
imprimantă locală (local printer). La o imprimantă locală se poate tipări
direct de pe calculator, fără nici o legătură cu reţeaua.
Într-o reţea locală, poate să existe o imprimantă conectată la unul din
calculatorele din reţea, dar partajată (shared) între toate calculatorele din
acea reţea, adică ea poate tipări documente trimise de pe oricare din
calculatorele reţelei. O astfel de imprimantă se numeşte imprimantă de
reţea (network printer). Pentru a putea tipări pe ea un document de la un
calculator oarecare, trebuie să fie pornit calculatorul la care este conectată
imprimanta şi, desigur, reţeaua să funcţioneze. Orice imprimantă poate fi
folosită atât ca imprimantă locală, cât şi ca imprimantă de reţea, după
necesitate.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 7

Unitatea centrală este componenta principală care conduce şi controlează întregul proces în
cadrul sistemului. În cazul PC – urilor, rolul unităţii centrale este deţinut de microprocesor, care
reprezintă componenta principală a calculatorului, susţinând procesarea datelor şi controlând
memoria, intrarea şi ieşirea datelor. Microprocesorul controlează operaţiile fiecărui subsistem şi le
coordonează într-o unitate funcţională, fiind conectat la celelalte componente printr-o serie de
magistrale (bus-uri).
Caracteristicile principale ale unui microprocesor sunt următoarele:
- viteza de lucru care depinde la rândul ei, de următoarele elemente:
– frecvenţa ceasului intern;
– frecvenţa de lucru a plăcii de bază;
86
– capacitatea regiştrilor;
– dimensiunea magistralelor.
- mărimea memoriei RAM adresate direct;
- setul de instrucţiuni;
- tehnologia de fabricaţie (care a ajuns la creşterea numărului de tranzistori per cip la 42 de
milioane pentru microprocesorul Pentium IV).

Memoria internă este o componentă de bază a oricărui sistem de calcul, fiind de fapt o zonă de
stocare a informaţiilor în interiorul calculatorului, locul unde programele şi datele sunt păstrate, în
formă binară, pe toată durata de prelucrare a acestora. Împreună cu microprocesorul participă la
efectuarea operaţiilor stabilite de programul în execuţie.
După criteriul accesului şi al modului de funcţionare memoria internă a calculatorului este de
două tipuri:
RAM – Random Access Memory.
ROM – Read Only Memory.
Memoria cu acces aleator, sau memoria RAM, este o zonă de stocare temporară unde sunt
păstrate programele şi datele încărcate de pe disc sau introduse de la tastatură sau de la un alt
periferic de intrare. Aceasta este memoria la dispoziţia utilizatorului, numită din acest motiv şi
memoria de bază (lucru) care este la dispoziţia programelor. Memoria RAM este volatilă, deci în
momentul în care calculatorul este închis (deconectat, decuplat de la sursa de alimentare), orice
informaţie stocată este pierdută.
Memoria ROM, reprezintă o memorie de stocare permanentă, utilizată pentru memorarea
programelor care permit boot-area (încăcarea, lansarea) calculatorului şi executarea unor
diagnostice. Memoria se numeşte read only deoarece nu este posibilă inscripţionarea de noi date
sau programe (este formată din circuite al căror conţinut este programat la fabricaţie şi nu poate fi
schimbat de utilizator).
Unitatea de bază a capacităţii de memorie este byte - ul (notată cu B), care este o succesiune de 8
biţi (b). Celelalte unităţi de măsură sunt:

1 KB (kilobyte) = 1024 B
1 MB (megabyte) = 1024 KB
1 GB (gigabyte) = 1024 MB

Memoria externă. Pentru a utiliza informaţiile memorate în memoria externă ele trebuie aduse
întâi în memoria principală. Prin comparaţie cu memoria internă, memoria externă se
caracterizează prin viteză de acces mai scazută, cost mai redus, capacitate mai mare, şi are rolul
de a mări spaţiul de memorare al unui sistem de calcul. Memoria secundară este organizată pe un
suport extern de memorie, de regulă disc magnetic, şi are rolul de a realiza o extindere a memoriei
principale, conform conceptului de memorie virtuală.
Se folosesc în prezent două tehnologii de realizare a mediului de memorare pentru memorii
externe:
tehnologia magnetică.
tehnologia optică.
Suporţii de memorare utilizaţi sunt:
discul magnetic.
discul optic.

Echipamentele periferice reprezintă ansamblul de componente ce pot fi conectate cu unitatea


centrală pentru a se putea obţine o configuraţie dorită de utilizator şi sunt folosite pentru
introducerea datelor, extragerea rezultatelor, asigură o interfaţă cu utilizatorul. Funcţiile mai
importante ale echipamentelor periferice sunt:

87
Introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului.
Reprezentarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă calculatorului.
Asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru funcţionarea corectă
a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru.
Asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea programului prin comenzi
transmise de utilizator.
Echipamentele periferice sunt grupate în următoarele categorii:
- Periferice de intrare.
- Periferice de ieşire.
Periferice de intrare: tastatura, mouse-ul, microfonul, scanner-ul, camera video, joystick, unităţi
de disc etc.
Periferice de ieşire : monitoare, imprimante, boxe.

Concepte şi termeni de reţinut

microprocesoarele CISC si microprocesoarele RISC;


memorie interna si memorie externa;
memorie ROM;
memorie RAM;
periferice de intrare;
periferice de ieşire.
monitoare CRT si LCD

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi caracteristicile principale ale unui microprocesor.


2. Prin ce se caracterizeaza memoria ROM?
3. Ce sunt echipamentele periferice?
4. Care sunt principalele unitati de masura ale capacităţii de memorie?

88
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Un octet este format din:


a) un numar zecimal de 8 cifre
b) un numar avand 4 cifre binare
c) un numar avand 16 cifre binare
d) un grup de 8 celule binare

2. Memoria ROM:
a) este o memorie de tip „cache”
b) este o memorie care suportă operaţii de citire sau scriere
c) este o memorie cu conţinut volatil
d) este o memorie al carei continut nu poate fi modificat şi nu se pierde prin întreruperea
alimentării

3. Discul rigid este:


a) un mediu de stocare care foloseste tehnologia LCD
b) un mediu magenetic de stocare de mare capacitate
c) un dispozitiv de redare a fisierelor media
d) un mediu de stocare care foloseste tehnici laser pentru scrierea/citirea informatiilor

4. Care egalitate este adevarata:


a) 1 Megabyte =1000 byte
b) 1 Megabyte =1024 Kilobyte
c) 1 Megabyte =100 byte
d) 1 Megabyte =1000 Kilobyte

Bibliografie obligatorie

1. Airinei D., s.a. - Introducere în informatica economică, Editura Timpul, Iaşi, 2002
2. Mares M. D., G. Mihai, V. Mares - Informatică generală, Editura Fundaţia România de
Mâine, 2008
3. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
4. Surcel, T., s.a., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004

89
Unitatea de învăţare 8
SISTEME DE OPERARE

Cuprins
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Definirea, clasificarea si structura generală a sistemelor de operare
8.3.2. Organizarea informatiilor în sistemele de calcul
8.3.3. Evolutia sistemelor de operare
8.4. Îndrumător pentru autoverificare

8.1. Introducere

Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie programat, un


program constând dintr-o succesiune de instrucţiuni care converg către
soluţia problemei ce se rezolvă.
La nivelul unui sistem de calcul există două categorii de programe:
- programe de sistem care coordonează activitatea componentelor
fizice ale sistemului şi asistă utilizatorul la dezvoltarea
programelor de aplicaţii (software de bază), cel mai important
fiind sistemul de operare;
- programe de aplicaţii care sunt destinate să rezolve probleme
specifice unei clase de probleme (software de aplicaţii).

Sistemul de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de


sistem, ce oferă utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a resurselor
sistemului de calcul (memorie internă, timp UCP, control magistrală,
dispozitive periferice), concurând la dezvoltarea programelor de
aplicaţie.

Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă între


componenta hardware a unui sistem de calcul şi programele de aplicaţie
ale utilizatorului.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea structurii generale a sistemelor de operare;
- înţelegerea modului de organizare a informatiilor în sistemele
de calcul;
- înţelegerea modului de evolutie a sistemelor de operare la nivel
strcturual si al interfetei grafice.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească noţiunile de multitasking si


schimb dinamic de date;
– studenţii vor cunoaşte structura arborescenta de oganizare a
90
informatilor pe disc;
– studenţii vor putea identifica principalele concepte introduse de
mediul de operare Windows.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Definirea, clasificarea si structura generală


a sistemelor de operare

Un sistem de calcul este compus din două părţi componente: hardware şi


software. Software-ul este la rândul lui alcătuit din: sisteme de operare,
programe utilitare şi programe utilizator. Componenta cea mai
importantă a software-ului o reprezintă sistemul de operare.

Sistemul de operare este un program principal, permanent stocat în


memorie, lansat în execuţie la pornirea calculatorului care îndeplineşte
funcţii de coordonare şi control asupra resurselor fizice ale calculatorului
şi care intermediază dialogul utilizator-calculator. Sistemul de operare
asigură în principal următoarele funcţii:
gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
gestiunea datelor aflate pe suporturi de memorie externe;
controlează încărcarea în memorie, lansarea în execuţie şi
terminarea programelor utilizator.

Fig. 8.1. Locul si rolul sistemului de operare in cadrul PC

O proprietate importantă a unui sistem de operare este capacitatea sa de a


se adapta rapid la modificările tehnologice, rămânând în acelaşi timp
compatibil cu hardware-ul anterior.

Sistemele de operare pot fi clasificate după mai multe criterii, dar acestea
nu sunt rigide, aceste tipuri de sisteme putând coexista. Dintre criteriile
mai importante care stau la baza clasificării sistemelor de operare se
enumeră:

91
După configuraţiile hard pe care le deservesc există următoarele
sisteme de operare:
- Sisteme de operare pentru mainframe-uri care se
evidenţiază prin faptul că permit conectarea unui număr
mare de periferice, sunt puternice, şi permit atât lucrul
serial cât şi interactiv.
- Sisteme de operare pentru minicalculatoare permit
partajarea resurselor pentru lucrul interactiv multiutilizator
şi planificarea unităţii centrale pentru servirea tuturor
utilizatorilor deoarece folosesc cu prioritate tehnicile
time-sharing şi multiprogramarea.
- Sisteme de operare pentru microcalculatoare sunt uşor de
exploatat, sunt ieftine şi sunt cele mai utilizate la ora
actuală. Aceste sisteme de operare pot fi instalate atât pe
calculatoare individuale cât şi pe calculatore care fac parte
dintr-o reţea de calculatoare.
După gradul de partajare a resurselor:
- Sisteme de operare monoutilizator sunt cele care permit
executarea la un moment dat, a unui singur program care
rămâne activ în memoria calculatorului de la lansarea sa în
execuţie şi până la terminarea acestuia. Sunt cele mai
simple sisteme (exemplu: sistemul de operare MS-DOS).
- Sisteme de operare multiutilizator lucrează în
multiprogramare folosind şi tehnici de gestiune şi protecţie
a utilizatorilor, ceea ce face ca acestea să aibă în vedere
partajarea memoriei, a perifericelor şi a altor tipuri de
resurse, între utilizatorii conectaţi (exemplu: sistemul de
operare Windows).
După tipurile de interacţiuni permise:
- Sistemele de operare seriale sunt cele în care utilizatorul nu
poate interveni în execuţia programelor după ce acesta a
fost preluat de sistemul de calcul. Tehnica utilizată de
aceste sisteme de operare se numeşte tehnica batch-
processing, care permite execuţia programelor pe loturi
care sunt în prealabil pregătite. Exploatarea sistemului era
realizată indirect prin intermediul unei componente a
sistemului de operare numită monitor sau supervizor, şi
care avea rolul de a asigura planificarea lucrărilor (numite
job-uri) fără intervenţia utilizatorului. Ele pot fi atât
sisteme de operare monoutilizator cât şi multiutilizator.
- Sistemele de operare interactive sunt acele sisteme în care
utilizatorul poate interveni pe parcursul execuţiei
programului.
- Sisteme de operare în timp real permit deservirea, în timp
prestabilit, a fiecărei operaţii cerute de utilizator. Aceste
sisteme de operare oferă un timp de răspuns rapid acelor
utilizatori ale căror programe sunt executate complet într-o
singură cuantă de timp.
După organizarea internă a programelor ce compun sistemul de
operare:
- Sistemele de operare monolitice conţin o colecţie de
proceduri, fiecare putând fi apelată de o cerere utilizator.
92
- Sistemele de operare cu nucleu de interfaţă hard specific
acestor sisteme este existenţa unei colecţii de rutine
numită nucleu. Rolul acestui nucleu este de a coordona,
toate cererile de prelucrare ale utilizatorilor, componentele
nucleului executându-se în mod concurent.
- Sisteme de operare cu maşini virtuale sunt cele care
deservesc mai multe procese. În acest caz, pe acelaşi
calculator pot coexista simultan mai multe sisteme de
operare.

Majoritatea sistemelor de calcul, pentru a răspunde rolului de interfaţă


între utilizator şi partea hardware a sistemului de calcul, sunt alcătuite
din:
Nucleul sistemului de operare este cel care asigură gestionarea
resurselor sistemului în timpul exploatării. El este format din
următoarele componente:
Monitorul este componenta de bază, fiind rezident în memoria
internă.
Programele de comandă şi control sunt folosite pentru creşterea
eficienţei exploatării resurselor sistemelor de operare asigurând
automatizarea acestora şi micşorarea timpului de răspuns.
Aceste programe sunt utilizate pentru efectuarea unor lucrări
complexe care ulterior să poată fi exploatate prin comenzi
simple.
Programele pentru operaţiunile cu echipamente periferice şi
sisteme de teleprelucrare asigură efectuarea operaţiilor de
intrare/ieşire, protecţia fişierelor şi a programelor, protecţia
întreruperilor, tratarea întreruperilor.
Programele de serviciu sunt acele programe care permit
utilizatorului să folosească resursele fizice şi logice ale
sistemului pentru efectuarea aplicaţiilor. Dintre cele mai
cunoscute programe din această categorie enumerăm:
bibliotecarul, editorul de legături, generatorul sistemului de
operare, programe de serviciu speciale.
Programe translatoare (traducătoare) au rolul de a transforma
instrucţiunile programelor sursă în coduri executabile de calculator.
Din această categorie fac parte:
Asambloarele – care au rolul de a traduce programele sursă
scrise în limbaje de asamblare, în programe obiect executabile,
fiind specifice unui anumit sistem de calcul.
Macroasambloarele – care permit utilizatorului să folosească în
activitatea de programare a macroinstrucţiunilor pentru
generarea, în programele sursă, a unor secvenţe de instrucţiuni
elementare.
Compilatoarele – sunt specifice sistemelor care utilizează
limbaje de programare de nivel înalt, asigurând traducerea
programelor sursă, în programe obiect. Se cunosc două tipuri de
compilatoare, dacă ar fi să realizăm o clasificare, după modul în
care se prezintă rezultatul compilării:
compilatoare care generează programe obiect executabile
şi care în urma compilării sunt încărcate în memoria
internă şi executate.
compilatoare care generează programe obiect care nu pot
93
fi executate imediat deoarece sunt incomplete, urmând să
fie completate într-o etapa ulterioară.
Interpretere/interpretoare sunt cele care analizează şi execută
pas cu pas instrucţiunile programului sursă. Ele sunt utilizate
pentru lucrul în regim convenţional având un timp ridicat de
execuţie.
Programe utilitare au o serie de funcţii care se pot clasifica în:
utilitare pentru dezvoltare de programe care asigură editarea şi
punerea la punct a programelor de aplicaţii.
utilitare pentru manevrarea fişierelor care asigură întreţinerea
fişierelor de date prin sortarea, interclasarea, conversia şi
manevrarea articolelor.
utilitare pentru prelucrarea textelor care permit editarea
textelor, crearea şi actualizarea de programe, de fişiere de date,
de fişiere de comenzi şi de orice alte texte.
utilitare pentru alte operaţii şi aplicaţii care sunt specifice
domeniilor particulare de aplicaţii (economie, medicină,
cercetare ştiinţifică etc.).
Sisteme pentru lucru cu colecţii de date sunt cele care diferă de la un
sistem la altul atât conceptual cât şi prin comenzi de apelare, fiind
orientate pe calculator. Aceste sisteme au rolul de a crea şi exploata
bazele de date. Cele mai cunoscute sunt:
FoxPro , dBase, Paradox pentru microcalculatoare.
Oracle, Argus, Socrate, Leda pentru minicalculatoare.
Socrate, IMS pentru calculatoare cu capacitate medie / mare.
Alte programe, nu sunt componente propriu-zise ale sistemului de
operare dar sunt exploatate sub controlul acestuia.

8.3.2. Organizarea informatiilor în sistemele de calcul

Informaţiile sunt organizate pe disc sub formă de fişiere, şi directoare


(MS-DOS) sau foldere (Windows). Prin fişier se înţelege o colecţie de
informaţii grupate sub acelaşi nume, şi care au aceleaşi proprietăţi. Astfel
un fişier poate fi un program executabil, un text, o imagine, un grup de
comenzi etc.

Din punct de vedere fizic un fişier nu este obligatoriu să ocupe un spaţiu


contiguu. Pentru ca gestiunea spaţiului pe disc să se realizeze în mod
corect, pe fiecare disc există o tabelă FAT (File Allocation Table), care
conţine informaţii despre spaţiul liber şi cel ocupat şi care este
actualizată la fiecare operaţie de ştergere sau de creare de fişiere pe disc.

Un fişier este identificat prin numele său, urmat eventual de un punct (.)
şi de extensia fişierului. Deci, atunci când se doreşte să se efectueze
referirea la un anumit fişier va trebui să se furnizeze următoarele
informaţii:
<nume><.extensie>
Exemplu:
PERSONAL • DAT
Nume Punct Extensia
fişier separator fişierului

94
Atât numele cât şi extensia fişierului trebuie să respecte nişte reguli, care
sunt diferite pentru sistemul de operare MS-DOS şi Windows.
Caracteristici MS-DOS WINDOWS
Nume fişier 1-8 caractere 1-255 caractere
Extensie fişier 1-3 caractere 1-3 caractere
Tipul caracterelor ce Litere, cifre, şi În general se pot utiliza
pot fi utilizate pentru caracterul special toate tipurile de caractere,
nume şi extensie underscore (_). dar este indicat, pentru
compatibilitate a se folosi
caracterele de la MS-
DOS.
Reguli Un nume de fişier
nu poate să înceapă
cu o cifră şi nu
poate conţine spaţiu.

O facilitate oferită de sistemul de operare în manipularea numelui


fişierelor o constituie caracterele de substituţie * şi ? (caractere pentru
nume de fişier global), care permit specificarea mai multor fişiere într-o
singură comandă.

Caracterul „?" într-un nume sau extensie de fişier indică faptul că orice
caracter poate ocupa acea poziţie. De exemplu, se presupune că există
fişiere următoarele:
ABCDE . DOC AB3DE . DOC
AB1DE . DOC ABCDF . DOC
Comanda DIR AB?DE.DOC listează toate intrările în directorul (folder-
ul) curent de pe unitatea de disc implicită care au numele de fişier
compus din cinci caractere, începând cu AB, următorul caracter putând fi
orice alt caracter, urmat de DE şi având extensia .DOC. Efect:
ABCDE . DOC AB1DE . DOC AB3DE . DOC
Caracterul „ ”. Prezenţa caracterului într-un nume sau extensie de
fişier indică faptul că orice caracter poate ocupa acea poziţie şi tot restul
poziţiilor în numele sau extensia de fişier.

De exemplu, comanda DIR AB .DOC listează toate intrările din


directorul (folder-ul) curent de pe unitatea de disc implicită care încep cu
AB şi au extensia .XYZ. Se presupune că într-un director (folder) există
fişierele:
EGA.SYS EGEXEM.PAS EGA.COM
EGIV.EXE EGA.EXE ELEV.DOC
Comanda DIR EGA.* va determina afişarea tuturor fişierelor cu numele
EGA, indiferent de extensie, adică: EGA.SYS, EGA.COM, EGA.EXE.

Pentru a putea fi mai uşor de găsit mai multe fişiere de acelaşi tip, sau
care aparţin unui anumit program, acestea sunt grupate în directoare,
respectiv foldere. Deci putem considera directorul (folder-ul) ca pe un
fişier special, care conţine la rândul său mai multe fişiere grupate, sau nu,
în funcţie de anumite criterii.

95
La fel ca numele unui fişier, şi numele unui director (folder) trebuie să
respecte nişte reguli, care sunt aceleaşi ca la numele de fişier.

Fiecare director poate conţine la rândul său atât subdirectoare, cât şi


fişiere. Primul director se numeşte director rădăcină sau root. Se poate
spune că organizarea informaţiilor în directoare este arborescentă,
deoarece fiecare director are la origine un alt director, sau directorul
rădăcină.

Când se doreşte crearea sau căutarea unui fişier, sistemul trebuie să


cunoască trei lucruri: unitatea de disc, numele fişierului şi numele
directorului care conţine fişierul. Dacă fişierul se găseşte în directorul
curent, nu este nevoie să se specifice directorul, deoarece sistemul va
căuta în mod automat în acest director.

Dacă fişierul nu se găseşte în directorul (folder-ul) curent, trebuie


introdusă „calea" de nume de directoare (foldere) care duc la directorul
(folder-ul) dorit. Această cale constă dintr-o serie de nume de directoare
separate prin caracterul backslash (\). Dacă se introduce şi un nume de
fişier, acesta trebuie să fie separat de numele directorului prin backslash.
Deci, specificatorul unui fişier are următorul format:
[unitate:][cale]nume[. extensie]
unde:
unitate, reprezintă unitatea de disc, specificată printr-o literă (A,
B, C, etc.). Dacă este omisă sistemul presupune unitatea implicită;
cale, reprezintă calea către directorul în care se află fişierul
specificat.
nume şi extensie, se referă la numele, respectiv extensia fişierului.
Fişierele se pot împărţi în două categorii: executabile şi neexecutabile.
Fişierele executabile determină executarea unor activităţi de către
sistemul de operare, extensia lor poate fi .EXE sau .COM, iar cele cu
extensie .BAT sunt constituite din fişiere de comenzi proprii sistemului
de operare. Fişierele neexecutabile: fişiere text; fişierele cu extensia
.SYS sau .DRV, cunoscute sub numele de driver-e şi care conţin
instrucţiuni despre modul în care sistemul de operare trebuie să
controleze diferite componente hardware; surse de programare scrise în
diferite limbaje (.PAS, .PRG etc.) etc.

8.3.3. Evolutia sistemelor de operare

Primul sistem de operare pentru microcalculatoare a fost CP/M (Control


Program for Microcomputers). El a fost creat de firma Digital Research
Corporation pentru calculatoarele pe 8 biţi. Odată cu perfecţionarea
componentei hardware s-a impus şi necesitatea dezvoltării unui software
adecvat. În 1981, a apărut prima versiune a sistemului de operare DOS
(Disk Operating System), un sistem de operare pe 16 biţi.
Evoluţia acestui sistem de operare a fost determinată, în mare măsură, de
dezvoltarea rapidă a componentelor hardware, astfel că în decursul unui
deceniu, din 1981 până în 1991, au apărut 6 versiuni principale ale
96
acestui sistem de operare, prima a avut la bază versiunea 2.2 a sistemului
de operare CP/M.
Există desigur şi alte sisteme de operare: UNIX, XENIX, LINUX,
SOLARIS, WINDOWS, NOVELL etc.

Pentru a putea utiliza un anumit sistem de operare, acesta trebuie să fie


mai întâi instalat pe calculatorul respectiv. Scopul instalării unui sistem
de operare, constă în configurarea acestuia, adică în selectarea acelor
componente care să-l facă executabil pe hardware-ul existent.

Sistemul de operare era livrat de obicei pe una sau mai multe dischete,
care conţin atât părţile invariabile, cât şi variante pentru diferitele
configurări hardware (tipuri de monitoare, calculatoare, imprimante,
plăci de sunet ş.a.)

Atunci când se porneşte calculatorul, se execută o serie de operaţii de


verificare a funcţionării componentelor hardware obligatorii: memorie,
monitor, tastatură, precum şi a celorlalte dispozitive conectate, după care
urmează citirea informaţiilor necesare funcţionării sistemului de operare.
Sistemul încearcă să citească aceste informaţii de pe discheta aflată în
unitatea de floppy disk (de obicei A:), iar dacă aceasta nu există, de pe
hard-disk sau de pe unitatea de CD. Acest proces poartă numele de
iniţializare, iar terminarea lui este marcată de apariţia pe ecranul
monitorului a unui şir de caractere, numit prompter, în cazul sistemului
de operare MS-DOS (şir stabilit de utilizator şi a cărui valoare implicită
conţine litera corespunzătoare dispozitivului de pe care s-a făcut
iniţializarea precum şi semnul ">", urmat de apariţia unei liniuţe
luminoase), sau în cazul sistemelor de operare Windows a interfeţei
grafice corespunzătoare.
Odată terminată această operaţie de iniţializare, sistemul de calcul poate
fi utilizat pentru prelucrarea datelor.
Există două tipuri de porniri ale unui sistem de calcul: pornirea la rece
este cea care are loc în momentul conectării sistemului la reţeaua
electrică, şi pornirea la cald, care are loc atunci când sunt acţionate
concomitent tastele CTRL+ALT+DEL. Diferenţa principală dintre cele
două tipuri de porniri ale sistemului de calcul este aceea că în cazul
pornirii la cald nu se mai fac testele elementelor hardware şi nici ale
memoriei.

MS-DOS, nu este un sistem de operare „prietenos” („user-friendly”).


Comenzile sunt relativ dificil de memorat şi folosit. Datorită acestor
inconveniente, mai ales pentru nespecialiştii în informatică, a apărut
necesitatea unor medii de operare (operating environments), al căror
mod de lucru şi a căror prezentare să facă uşoară executarea diverselor
acţiuni descrise anterior.

Cele mai populare medii de operare pe microcalculatoare sunt:


Windows, realizat de firma Microsoft, disponibil pentru toate
calculatoarele compatibile IBM şi foarte asemănător cu Presentation
97
Manager (PM), folosit de gama de microcalculatoare PS/2.
Mediul de dezvoltare Apple Macintosh şi aproape identicul GEM
(Graphics Environment Manager), produs de Digital Research.
Geo Works Ensemble realizat de firma Geo Works.
Deoarece în momentul de faţă mediul Windows este cel mai utilizat se
va prezenta în continuare elementele de bază ale acestui mediu de
operare.

Multitasking-ul reprezintă o modalitate de lucru oferită de un sistem de


operare, prin care un calculator poate executa mai multe task-uri în
acelaşi timp. Un task este o aplicaţie sau program care este executat la
un moment dat. În vederea implementării facilităţii de multitasking, un
task este divizat în mai multe fire de execuţie (numite threads) şi firele
mai multor task-uri aparent pot fi executate simultan.
Sistemul de operare Windows foloseşte o interfaţă grafică cu utilizatorul,
GUI (Grafical User Interface). Interfaţa grafică utilizată de Windows
este specifică atât acestuia cât şi tuturor aplicaţiilor ce sunt realizate
pentru a se executa în acest mediu de operare. Interfaţa grafică cu
utilizatorul reprezintă modul în care utilizatorul interacţionează cu
programul care îl foloseşte: modul de afişare a informaţiilor pe ecran,
modul de introducere a datelor şi de apelare a funcţiilor program etc.

Interfaţa normală între utilizator şi calculator este alcătuită pentru un


calculator personal dintr-o tastatură şi ecran, ea constituind o interfaţă de
tip text. Interfeţele de tip GUI permit utilizatorilor să înveţe foarte repede
elementele sistemului. Nivelul de îndemnare în realizarea unei operaţii
constituie principala deosebire între GUI şi interfeţele de tip text. O altă
deosebire între aceste interfeţe este modul de acces. În sistemele care
utilizează o interfaţă grafică de tip text, aplicaţiile sunt accesate prin
tastatură, şi apoi utilizând tastele de direcţie se permite deplasarea în
direcţia dorită. Într-un sistem bazat pe GUI utilizatorul foloseşte un
mouse sau un alt dispozitiv de tip pointer.
DDE (Dynamic Data Exchange) – permite utilizarea unui schimb
dinamic de date care realizează un transfer al datelor dintr-o aplicaţie
Windows în alta. OLE (Object Linking and Embedding) care permite
inserarea unui obiect creat printr-un anumit program în interiorul altui
obiect creat printr-un program diferit; legătura între cele două obiecte
fiind gestionată de sistemul de operare. OLE, care este o variantă a
conceptului de DDE, permite deci ca datele modificate într-o aplicaţie
sursă să fie automat actualizate în cealaltă aplicaţie. Un obiect reprezintă
un set de date cu un anumit format. Aplicaţia prin intermediul căreia a
fost creat fişierul unde s-a inserat un obiect se numeşte client. Dar
obiectul respectiv are de regulă un alt format decât cel al fişierului în
care a fost inserat şi nu poate fi manipulat decât de o aplicaţie specifică;
aplicaţia apelată de client în vederea manipulării obiectului inserat se
numeşte server. Astfel, utilizatorul poate introduce o imagine grafică (o
diagramă) care a fost creată sub un program specializat – de exemplu
Paint, într-un document editat sub un procesor de text – de exemplu
Word. În acest caz clientul este aplicaţia Word, iar server-ul este
aplicaţia Paint.

98
În sistemul de operare Windows Interfaţa grafică cu utilizatorul se
bazează în bună parte pe intuiţie, majoritatea comenzilor sau a
programelor ce se pot lansa în execuţie fiind reprezentate prin
pictograme (icons) – mici desene sugestive pe care, poziţionând cursorul
mouse-ului sau al altui dispozitiv de pointare şi apăsând rapid de două
ori consecutiv (dublu clic), este determinată execuţia comenzilor
respective.

În afara pictogramelor, interfaţa Windows dispune şi de alte forme


grafice: butoane, casete de dialog, bare de navigare. Butoanele conţin fie
variante de opţiuni ce pot fi date la un moment dat (Ok, Cancel, Switch
To etc), fie unele semne grafice, acţionarea lor fiind determinată de un
singur clic. Barele de navigare se află pe laturile unei ferestre şi permit
defilarea conţinutului fişierului afişat în fereastră în direcţia în care este
deplasată bara respectivă (sus-jos, dreapta-stânga).
Numele sistemului (Windows) este sugestiv, el indicând una dintre
principalele sale caracteristici – lucrul cu ferestre. O fereastră este o
porţiune din ecran de formă dreptunghiulară care poate conţine o
anumită aplicaţie în lucru, un fişier, o serie de opţiuni din care
utilizatorul poate să le selecteze pe cele care corespund nevoilor lui etc.

Orice fereastră Windows, indiferent de conţinutul ei, are o structură


standard bine definită:
butonul meniului de control, care se află în partea stângă sus a
ferestrei, pe bara de titlu;
bara (linia) de titlu, care conţine, de obicei, numele ferestrei şi care,
în aplicaţii, indică numele fişierului folosit. În cazul ferestrelor
inactive linia de titlu este albă, în timp ce linia de titlu a ferestrelor
active este colorată sau mai intensă;
butonul de minimizare, care se află în partea dreaptă sus a ferestrei
(şi anume cel din stânga) a barei de titlu. Acţionarea acestuia
determină punerea în aşteptare a ferestrei respective, în timp ce
utilizatorul poate lucra în altă fereastră;
butonul de maximizare/minimizare, care se află în partea dreaptă
sus (la mijloc) a barei de titlu; dacă fereastra este la dimensiunea ei
maximă acţionarea acestui buton va determina aducerea ei la
dimensiunea minimă şi invers;
butonul de închidere, care se află în dreapta sus (are un X) a barei
de titlu;
bara de meniuri se află sub bara de titlu şi conţine meniurile care
pot fi folosite în aplicaţiile utilizatorului;
barele de defilare, care ajută utilizatorul să se deplaseze în
interiorul ferestrei.
Dimensiunile unei ferestre pot fi modificate după dorinţă prin aşezarea
cursorului mouse-ului pe mijlocul uneia din laturi şi apoi mutarea
acestuia, ţinând tot timpul butonul mouse-ului apăsat (drag = tragere).
Zona mărginită de bara de meniuri şi de marginile stângă, dreaptă şi
inferioară se numeşte zona de lucru. Alte noţiuni comune mediilor
Windows sunt:
Meniuri – un meniu este o listă de comenzi disponibile într-o
99
fereastră de aplicaţie. Numele meniurilor apare în bara de meniuri.
Fereastră de dialog – este o fereastră care apare temporar în
vederea solicitării sau oferirii unor informaţii. Multe dialoguri au
opţiuni care trebuie selectate înainte ca Windows să execute o
comandă.
Clipboard – este o zonă de memorie folosită pentru stocarea
temporară a informaţiilor ce urmează a fi transferate. Se poate copia
informaţii în Clipboard şi apoi acestea pot fi transferate (inserate) în
alte documente sau aplicaţii. Clipboard - ul acţionează invizibil.
Ferestrele Windows se împart şi ele în mai multe categorii:

ferestre de aplicaţii, care conţin aplicaţia lansată în execuţie;


ferestrele de dialog, sunt destinate dialogului dintre utilizator şi un
anumit program, în scopul confirmării sau renunţării la acţiunea
corespunzătoare aplicaţiei.
În continuare se vor prezenta cele mai importante din concepte introduse
de mediul de operare Windows.
Desktop
Numit şi „biroul” mediului de operare Windows, el este un spaţiu de
lucru foarte asemănător unui birou real. Sistemele de operare din familia
Windows permite memorarea de obiecte – cataloage (denumite foldere),
documente, chiar fragmente de text, direct pe desktop. Windows
memorează amplasamentul acestora, iar atunci când se reporneşte
calculatorul, toate aceste obiecte se vor regăsi exact acolo unde au fost
amplasate ele înainte de închiderea sistemului de calcul.

Iconuri
În primele versiuni ale mediului Windows-ului iconurile reprezentau fie
programe minimizate (pe desktop), fie documente şi aplicaţii nedeschise.
Începând cu sistemul de operare Windows 95 Program Manager nu mai
este, aplicaţiile nu se mai minimizează pe desktop, iar iconurile sunt mult
mai strâns legate de fişiere, foldere şi alte obiecte pe care le reprezintă. În
Windows 95, când se şterge un icon, se şterge chiar fişierul ataşat lui. De
exemplu, dacă se trage de un icon pentru a-l aduce pe desktop se va
observa că obiectul s-a mutat în folderul Desktop. Eticheta iconului este
aceeaşi cu numele fişierului, astfel că ambele pot avea până la maximum
255 de caractere.

Pointeri (shortcut)
Deoarece iconurile sunt strâns ataşate fişierelor pe care le reprezintă, sunt
cam incomod de folosit. De aceea este nevoie de un tip special de icon
numit shortcut – care de fapt sunt nişte pointeri (trimiteri la un anumit
fişier de tip .EXE). Apăsând de două ori pe butonul stâng al mouse-ului,
atunci când ne poziţionăm pe un pointer se va deschide fişierul,
programul sau folderul asociat lui. Ştergerea unui shortcut înseamnă doar
ştergerea unui mic fişier pointer. Sistemele de operare din familia
Windows deosebeşte iconurile de tip shortcut de cele obişnuite printr-o
săgeată plasată în colţul din stânga jos imagnii ataşate.

100
Bara de programe (Task Bar)
Bara de programe este o bandă mică, poziţionată, de obicei, jos pe
desktop (ea se poate muta oriunde sau există opţiunea de a o ascunde).

De obicei conţine butoane pentru toate aplicaţiile şi folderele deschise,


deci care sunt în curs de execuţie. Atunci când este acţionat butonul de
minimizare din partea dreapta sus a unei ferestre, aceasta se poziţionează
în bara de programe, pentru a lăsa liber spaţiul de pe desktop unei alte
ferestre cu care utilizatorul doreşte să lucreze la un moment dat (se
presupune, de exemplu, că în timp ce programul minimizat listează un
document, utilizatorul doreşte să scrie în continuare în alt document).

Ferestrele deschise pot fi aşezate în cascade, minimizate, puse unele


lângă altele, prin clicul din dreapta pe zonele albe ale barei de lucru.
Butonul de Start
Prin acţionarea acestui buton se deschide un meniu, de unde se poate
alege opţiunea dorită. Conţine toate grupurile de programe structurate
ierarhic. Dacă opţiunea are în partea dreaptă o săgeată înseamnă că prin
selectarea acesteia se va deschide un nou meniu din care se poate alege
un anumit element. Astfel meniul Documents păstrează cele mai recente
fişiere editate şi oferă posibilitatea deschiderii lor cu un singur clic al
butonului stânga al mouse-ului; meniul Settings cuprinde toate
instrumentele de configurare ale sistemului; meniul Programs conţine o
listă organizată a programelor existente la un moment dat pe calculator;
comanda globală Find permite căutarea de fişiere, foldere, calculatoare
etc.; comanda Run dă posibilitatea execuţiei unei anumite comenzi etc.
Explorer
Explorer este un program care oferă utilizatorului o serie de facilităţi
cum ar fi: o vedere de ansamblu a calculatorului local şi a celor din reţea,
afişând două ferestre: cea din stânga – arborele folderelor şi cea din
dreapta – fişierele conţinute de folderele din stânga. El conţine, pe lângă
desktop, discurile hard, conexiunile de reţea. Oferă posibilitatea
organizării fişierelor: copierea, ştergerea, tipărirea sau vizualizarea
acestora.
My Computer
My Computer nu afişează arborele expandat şi fişierele conţinute, aşa
cum face Explorer, în schimb poate face un lucru pe care Explorer nu îl
poate face: clic pe dreapta pe iconul My computer şi avem toate căsuţele
de dialog. De aici se poare verifica orice aspect referitor la configurare
hardware şi driverele prezente.

My Network Places
În primele veresiuni ale sistemului de operare Windows se regăseşte sub
numele de Network Neighborhood (vecinul din reţea). Este un icon
desktop. Acţionarea acestuia oferă o vedere de ansamblu a reţelei,
aproape identică cu cea oferită de Explorer (de unde poate fi acţionat).
Recycle Bin
Numit şi coşul de gunoi, este singurul icon din desktop al cărui nume nu

101
se poate schimba. Nici nu trebuie schimbat deoarece conţinutul lui se
poate recicla, adică, dacă s-a şters din greşeală un fişier, cu numai câteva
click-uri de mouse acesta se poate recupera din Recycle Bin şi restaura în
locaţia lui originală.

8.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 8

Sistemul de operare este un program principal, permanent stocat în memorie, lansat în execuţie
la pornirea calculatorului care îndeplineşte funcţii de coordonare şi control asupra resurselor fizice
ale calculatorului şi care intermediază dialogul utilizator-calculator. Sistemul de operare asigură
în principal următoarele funcţii:
gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire;
gestiunea datelor aflate pe suporturi de memorie externe;
controlează încărcarea în memorie, lansarea în execuţie şi terminarea programelor utilizator.
După gradul de partajare a resurselor:
- Sisteme de operare monoutilizator sunt cele care permit executarea la un moment
dat, a unui singur program care rămâne activ în memoria calculatorului de la
lansarea sa în execuţie şi până la terminarea acestuia. Sunt cele mai simple sisteme
(exemplu: sistemul de operare MS-DOS).
- Sisteme de operare multiutilizator lucrează în multiprogramare folosind şi tehnici de
gestiune şi protecţie a utilizatorilor, ceea ce face ca acestea să aibă în vedere
partajarea memoriei, a perifericelor şi a altor tipuri de resurse, între utilizatorii
conectaţi (exemplu: sistemul de operare Windows).
Informaţiile sunt organizate pe disc sub formă de fişiere, şi directoare (MS-DOS) sau foldere
(Windows). Prin fişier se înţelege o colecţie de informaţii grupate sub acelaşi nume, şi care au
aceleaşi proprietăţi. Astfel un fişier poate fi un program executabil, un text, o imagine, un grup de
comenzi etc.
Pentru a putea fi mai uşor de găsit mai multe fişiere de acelaşi tip, sau care aparţin unui anumit
program, sunt grupate în directoare, respectiv foldere. Deci putem considera directorul (folder-
ul) ca pe un fişier special, care conţine la rândul său mai multe fişiere grupate, sau nu, în funcţie
de anumite criterii.
Primul director se numeşte director rădăcină sau root. Se poate spune că organizarea
informaţiilor în directoare este arborescentă, deoarece fiecare director are la origine un alt
director, sau directorul rădăcină.
Pentru ca gestiunea spaţiului pe disc să se realizeze în mod corect, pe fiecare disc există o tabelă
FAT (File Allocation Table), care conţine informaţii despre spaţiul liber şi cel ocupat şi care este
actualizată la fiecare operaţie de ştergere sau de creare de fişiere pe disc.
Fişierele se pot împărţi în două categorii: executabile şi neexecutabile. Fişierele executabile
determină executarea unor activităţi de către sistemul de operare, extensia lor poate fi .EXE sau
.COM, iar cele cu extensie .BAT sunt constituite din fişiere de comenzi proprii sistemului de
operare. Fişierele neexecutabile: fişiere text; fişierele cu extensia .SYS sau .DRV, cunoscute sub
numele de driver-e şi care conţin instrucţiuni despre modul în care sistemul de operare trebuie să
controleze diferite componente hardware; surse de programare scrise în diferite limbaje (.PAS,
.PRG etc.) etc.

102
Primul sistem de operare pentru microcalculatoare a fost CP/M (Control Program for
Microcomputers). El a fost creat de firma Digital Research Corporation pentru calculatoarele pe 8
biţi. Odată cu perfecţionarea componentei hardware s-a impus şi necesitatea dezvoltării unui
software adecvat. În 1981, a apărut prima versiune a sistemului de operare DOS (Disk Operating
System), un sistem de operare pe 16 biţi.
Sistemul de operare Windows foloseşte o interfaţă grafică cu utilizatorul, GUI (Grafical User
Interface). Interfaţa grafică utilizată de Windows este specifică atât acestuia cât şi tuturor
aplicaţiilor ce sunt realizate pentru a se executa în acest mediu de operare. Interfaţa grafică cu
utilizatorul reprezintă modul în care utilizatorul interacţionează cu programul care îl foloseşte:
modul de afişare a informaţiilor pe ecran, modul de introducere a datelor şi de apelare a funcţiilor
program etc.
Numele sistemului (Windows) este sugestiv, el indicând una dintre principalele sale caracteristici
– lucrul cu ferestre. O fereastră este o porţiune din ecran de formă dreptunghiulară care poate
conţine o anumită aplicaţie în lucru, un fişier, o serie de opţiuni din care utilizatorul poate să le
selecteze pe cele care corespund nevoilor lui etc.

Concepte şi termeni de reţinut

sisteme de operare monoutilizator si multiutilizator;


fisier si director
director rădăcină;
fişierele executabile si neexecutabile;
ferestre de aplicaţii si ferestrede dialog;
tabelă FAT (File Allocation Table);
interfaţă grafică cu utilizatorul (GUI).

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt functiile unui sistem de operare?


2. Prezentaţi clasificarea sistemelor de operare în funcţie de gradul de partajare a resurselor.
3. Ce informatii contine o tabela FAT?.
4. Ce reprezinta Multitasking-ul ?

103
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Sistemul de operare monoutilizator:


a) poate fi folosit de o singură persoană
b) poate fi folosită de mai multe persoane în acelaşi timp
c) poate fi folosită de mai multe persoane în acelaşi timp dar care au drepturi de utilizare
d) poate realiza sarcini multiple

2. Un sistem de operare conţine componenetele:


a) programe de nivel inalt
b) programe translatoare
c) programe de posta electronica
d). programe de devirusare

3. Tabelă FAT onţine informaţii despre:


a) capacitatea memoriei interne
b) spaţiul liber şi cel ocupat pe disc
c) capacitatea memoriei externe
d) frecventa de actualizare a datelor

Bibliografie obligatorie

1. Airinei D. ş.a., - Introducere în informatica economică, Ed. Sedecom Libris, Iaşi 1999
2. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998
3. Mares M. D., G. Mihai, V. Mares - Informatică generală, Editura Fundaţia România de
Mâine, 2008
4. Mares M. D., D. Fusaru, G. Mihai - Office XP Instrumente birotice, Editura Fundaţia
România de Mâine, 2004

104
Unitatea de învăţare 9
PROGRAME UTILITARE

Cuprins
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Programe de arhivare
9.3.2. Viruşi informatici si programe antivirus
9.3.3. Programe utilitare de sistem
9.4. Îndrumător pentru autoverificare

9.1. Introducere

Pentru a asigura o interfaţă între utilizator şi resursele


calculatoarelor, la dispozitia acesuia, sunt puse o serie de funcţii,
prin intermediul programelor utilitare.
Programele utilitare aflate la dispozitia utilizatorului se pot
clasifica în:
utilitare pentru dezvoltare de programe care asigură
editarea şi punerea la punct a programelor de aplicaţii.
utilitare pentru manevrarea fişierelor care asigură
întreţinerea fişierelor de date prin sortarea, interclasarea,
conversia şi manevrarea articolelor.
utilitare pentru prelucrarea textelor care permit editarea
textelor, crearea şi actualizarea de programe, de fişiere de
date, de fişiere de comenzi şi de orice alte texte.
utilitare pentru alte operaţii specifice domeniilor
particulare de aplicaţii (arhivare, compresie de date,
protectia datelor, gestiunea informatilor pe disc, etc.).

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea principalelor aplicatii pentru compresia si
arhivarea datelor;
- înţelegerea conceptelor de bază cu care se operează in
domeniul programelor de detectare si protectie impotriva
virusilor informatici;
- stabilirea locului şi importanţei programelor utilitare de
sistem.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească facilitatile de realizare a


operatiilor de arhivare a fisierelor;
– studenţii vor cunoaşte principalele modalitati de protectie
impotriva programelor de tip virus;
– studenţii vor putea identifica unele aplicatii pentru
defragmentarea fizica si logica a discurilor.
105
Timpul alocat unităţii: 3 ore

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

9.3.1. Programe de arhivare

Arhivarea (comprimarea sau împachetarea) unui fişier reprezintă


micşorarea dimensiunii fişierului folosind un algoritm care
micşorează sau elimină redundanţa informaţiei, prin arhivare
obţinundu-se o mai bună gestionare a spaţiului pe hard-disc sau pe
dischete. Un fişier arhivat nu poate fi citit direct de calculator, el
trebuind mai întâi să fie dezarhivat. Se recomandă arhivarea doar a
fişierelor ce conţin informaţii ce nu sunt des utilizate sau a celor
care au dimensiuni mari, pentru a se putea transfera sau transmite
ulterior.
Compresia datelor este deci un proces prin care, pe baza unor
algoritmi special realizaţi, dintr-un bloc de date de o anumită
dimensiune se obţine un bloc de dimensiune mai mică decât
dimensiunea iniţială. Operaţia opusă compresiei de date este
decompresia, care readuce blocul de date la forma
iniţială.

Compresia de date se realizează fără pierdere de informaţii şi cu


pierdere de informaţii. În cazul fişierelor grafice compresia se
realizează în general cu pierdere de informaţie.
Pentru compresia şi decompresia fişierelor există o serie de
programe utilitare care implementează diverşi algoritmi de
compresie. La majoritatea programelor de compresie care există la
ora actuală, compresia fişierelor se realizează prin arhivare, din mai
multe fişiere necomprimate rezultând un singur fişier comprimat.
Pentru decompresia arhivelor trebuie utilizat un program de arhivare
care recunoaşte tipul de respectiv de arhivă.
Fişierele comprimate conţin, pe lângă datele comprimate, şi
informaţii legate de codurile utilizate pentru comprimare, precum şi
informaţii privind fişierele existente în arhivă.
Dicţionarul arhivei reprezintă o zonă de memorie tampon pentru
fişierul de date. Dimensiunea dicţionarului reprezintă necesarul de
memorie pentru extragere şi influenţează viteza cu care se realizează
operaţiile cu arhivele.
Principalele tipuri de arhive, identificate prin extensiile fişierelor
sunt: ACE, ARC, ARJ, BZ2, CAB, GZ, ISO, JAR, LHA, LZH,
RAR, TAR, UUE, Z, ZIP şi ZOO.

Există posibilitatea ca o arhivă să fie compusă din mai multe fişiere


denumite volume, în acest caz având o arhivă multiplă. Arhivele
multiple sunt utile în cazul în care se doreşte stocarea unei arhive
mari pe dischete sau alte medii mobile de stocare, caz în care se
împarte arhiva în fişiere de dimensiune mai mică. La arhivele
multiple nu pot fi adăugate, actualizate sau şterse fişiere. Extragerea
fişierelor din arhive se face accesând primul volum al acesteia.
Arhivele solide sunt un tip special de arhive în care datele sunt
tratate ca un flux continuu şi sunt utile atunci când sunt arhivate
106
fişiere de dimensiuni reduse de acelaşi tip. Arhivele solide sunt greu
de actualizat şi nu pot fi modificate. În cazul în care este extras un
singur fişier dintr-o arhivă solidă, trebuie dezarhivate toate fişierele
care preced acel fişier. În cazul în care un fişier din arhivă este
corupt, fişierele care îl urmează nu mai pot fi dezarhivate.

Există posibilitatea să fie create arhive care pentru decompresie să


nu necesite un program de arhivare instalat în sistem. Aceste arhive
speciale se numesc arhive SFX (Self Extracting Archive). Arhivele
SFX se prezintă sub forma unui fişier executabil care conţine un
modul de extragere, precum şi
datele efective din arhivă. Modulul de extragere ocupă circa 10–50
KB.
În prezent cele mai utilizate aplicaţii pentru administrarea arhivelor
sunt: WinZip, WinRar si WinAce.

Aplicaţia WinZip asigură o serie de funcţii, dintre care:


Administrarea fişierelor arhivă – aceasta funcţie fiind
asigurată prin operaţii de creare, deschidere, copiere, mutare,
redenumire şi ştergere a fişierelor arhivă.
Transmiterea unei arhive prin poşta electronică.
Actualizarea arhivei – ce presupune operaţia de adăugare sau
ştergere de fişiere.
Extragerea fişierelor din arhivă.
Vizualizarea fişierelor din arhivă – acest lucru obţinundu-se
prin dublu clic pe numele fişierului ce se doreşte dezarhivat.
Protejarea arhivei cu parolă – dezarhivarea începând în
momentul în care se introduce parola.
Pentru a crea o nouă arhivă, se va alege din meniul File, al aplicaţiei
WinZip opţiunea New Arhive, comunicându-se ulterior numele
arhivei. De precizat este faptul că iniţial arhiva nu conţine nici un
fişier, alegându-se ulterior fişierele ce se doresc arhivate. Pentru a
uşura dezarhivarea unei arhive, se poate folosi opţiunea Make.exe
File din meniul Actions, aceasta realizând o arhivă cu
autoextragere, adică se va dezarhiva singură prin dublu clic pe
aceasta. Pentru crearea volumelor multiple, se salvează arhiva pe
dischetă şi în momentul în care nu mai este spaţiu, se cere
introducerea celei de-a doua dischete şi aşa mai departe până când
sunt arhivate toate fişierele.

Dacă se utilizează aplicaţia WinRar pentru realizarea unei arhive,


este suficient să se poziţioneze cursorul mouse-ului pe fişierul sau
folderul care se doreşte a fi arhivat. Se execută clic dreapta şi din
meniul de context afişat se alege opţiunea Add to archive.
Din ferestra care va fi afişată, pentru realizarea unei arhive se alege
un nume (în cazul în care nu se alege un nume WinRar va denumi
arhiva după numele folder-ului sau fişierului selectat).
În cazul în care se doreşte o arhivă executabilă, adică cu extensia
„.exe” (self - extract) se va bifa casuţa de selectţie Create SFX
archive. O astfel de arhivă nu necesită deschiderea arhivatorului
pentru a extrage informaţiile.

107
În cazul în care se doreşte arhivarea informaţiilor pentru a putea fi
preluate pe o dischetă, se va specifica alegând din lista de selecţie
Split to volumes bytes dimensiunea adecvată. Primul fişier din
cadrul arhivei va avea extensia RAR, celelalte volume vor avea
extensiile R00, R01 şi aşa mai departe sau ataşează la numele
fişierului secvenţa.part1,.part2 etc., păstrându-se extensia .RAR.

Crearea unei arhive cu WinAce se realizează selectând opţiunea


Create din meniul File. Deschiderea unei arhive existente se
realizează prin intermediul opţiunii Open din meniul File.
Extragerea fişierelor dintr-o arhivă se face cu opţiunea Extract to
din meniul File.
Arhivele multiple au extensiile ACE pentru primul volum şi în
continuare C01, …, C99, 100, …, 999, ceea ce permite ca o arhivă
să fie compusă din maxim 1001 părţi. Există posibilitatea de a crea
arhive solide, precum şi arhive de tipul SFX.

Toate programele de arhivare prezentate sunt oferite în mod


Shareware şi ele pot fi utilizate gratuit o perioadă de 30 de zile.
După această perioadă, ar trebui cumpărate licenţe pentru fiecare
program. Programele sunt funcţionale şi după trecerea acestui
termen pentru evaluare.

9.3.2. Viruşi informatici si programe antivirus

Virusii informatici sunt microprograme greu de depistat, ascunse


în alte programe, care se lansează într-un moment favorabil,
provocând defecţiuni ale sistemului de calcul cum ar fi: blocarea
sistemului, comenzi sau mesaje neaşteptate sau alte acţiuni
distructive.

Deşi nu există o clasificare riguroasă, viruşii se pot clasifica după


anumite criterii:
După forma generală, viruşii se împart în:
Virusi hardware – sunt rari întâlniţi şi sunt livraţi odată cu
echipamentele hardware;
Virusi software – sunt creaţi de specialişti în informatică ,
care ştiu cum funcţionează sistemul de calcul şi mai ales
sofware-ul de bază şi cel de aplicaţie.
În funcţie de capacitatea de multiplicare, viruşii pot fi:
Viruşi care se reproduc,infectează şi distrug
Viruşi care nu se reproduc, dar se infiltrează în sistem şi
provoacă distrugeri lente, fără să lase urme, de exemplu:
viruşii de tip worms.
În funcţie de tipul distrugerilor în sistem, pot fi:
Viruşi care provoacă distrugerea programului în care
sunt incluşi;
Viruşi care nu provoacă distrugeri, dar incomedează
lucrul cu sistemul de calcul şi se manifestă prin încetinirea
vitezei de lucru, blocarea tastaturii, reiniţializarea aleatorie
a sistemului, afişarea unor mesaje sau imagini nejustificate;
Viruşi cu mare putere de distrugere – Aceşti viruşi
108
provoacă incidente pentru întreg sistemul, cum ar fi:
distrugerea tabelei de alocare a fişierelor (FAT) de pe hard
disk, modificarea conţinutului directorului rădăcină,
alterarea integrală şi irecuperabilă a informaţiei existente.
O clasificare mai amănunţită a virusilor ar putea fi următoarea:
Armaţi – ce reprezintă o formă mai recentă de viruşi, care
conţin proceduri ce împiedică dezasamblarea şi analiza de către
un antivirus, editorii fiind nevoiţi să îşi dubleze eforturile
pentru a dezvolta un program antivirus, exemplu ar fi viruşii:
Whale.
Autoencriptori – ce înglobează în corpul lor metode de criptare
sofisticate făcând detecţia destul de dificilă. Însă, pot fi
descoperiţi prin faptul că încorporează o rutină de decriptare,
un exemplu fiind viruşii de tip: Cascade.
Camarazi – se bazează pe o particularitate a DOS-ului, şi
anume executarea programele de tip „.com” înainte de
executarea celor de tip „.exe”. Aceşti viruşi se manifestă astfel:
se ataşează de fişierele „.exe”, apoi le copiază schimbând
extensia în „.com”. Fişierul original nu se modifică şi poate
trece de testul antiviruşilor avansaţi. Odată lansat în execuţie
fişierul respectiv, ceea ce se execută nu este fişierul „.com”, ci
fişierul „.exe” infectat, acest lucru determinând propagarea
viruşilor şi la alte aplicaţii.
Furişaţi (stealth) – aceşti viruşi îşi maschează prezenţa prin
deturnarea întreruperilor DOS. Astfel, că lansând o comandă
cum ar fi comanda „dir”, nu se va observa că fişierul este
infestat.
Infecţie multiplă – sunt viruşii care infectau programele şi
operau asupra sectorului de boot.
Polimorfi –sunt cei care au o componentă de mutaţii ce le
permite transformarea lor în forme variate de coduri.
Viruşi ai sectorului de boot şi ai tabelelor de partiţii –
infectează una sau ambele zone ale dischetei sau hard disk-
ului. Infectarea sectorului de boot este periculoasă, deoarece la
pornirea calculatorului codul special MBP (Master Boot
Program) de pe dischetă se execută înainte de DOS. Dacă
acolo este prezent un virus, s-ar putea să nu fie reperabil.
Tabelele de partiţii conţin informaţii despre organizarea
structurii discului, ele neputând fi contaminate, ci doar stricate.
Pentru ca viruşii să nu mai facă distrugeri în cadrul unui sistem de
calcul, s-au creat programele antivirus. Primele programe antivirus
ce s-au creat, puteau repera uşor viruşii, însă cu timpul, creatorii de
viruşi au adoptat strategii mai performante şi au dezvoltat viruşi ce
sunt capabili să infecteze un program, fără ca alterarea să fie prea
vizibilă.
Modul de infestare
În momentul în care au fost introduşi pe disc, începe a doua fază a
vieţii unui virus şi anume autoprogramarea. Viruşii vor încearca să
infecteze cât mai multe programe, înainte de a infecta propriu-zis
sistemul de calcul. Pentru a nu infecta programul care a fost sursa de
la care a început virusarea, viruşii îşi lasă semnătura. Pe acest

109
principiu lucrează şi antiviruşii, adică să repereze intruziunile,
căutând pe disc semnăturile cunoscute. Aceast lucru presupune
identificarea mai întâi a viruşilor, adică tabela de semnături ale
viruşilor trebuie mereu actualizate.
Modalităţi de protecţie
Odată ce a ajuns în calculator, virusul acţionează în două etape. În
prima fază, virusul se reproduce doar, mărind considerabil
potenţialul pentru infectări ulterioare. O parte a codului de virus
testează dacă au fost îndeplinite condiţiile de declanşare a infectării,
cum ar fi: rularea de un număr de ori a unui program sau atingerea
unei anumite date de către ceasul sistemului. A doua fază este cea
activă, ce este uşor de recunoscut după acţiunile pe care le
manifestă, cum ar fi: modificarea imaginii de pe ecran, ştergerea
unor fişiere sau chiar reformatarea hard disk-ului. Pentru ca virusul
să se extindă, codul său trebuie executat de mai multe ori. Pentru
eliminarea acestor probleme, s-a realizat o metodă ce constă în
includerea în program a unei sume de control care se verifică la
lansare şi blochează sistemul dacă este infectat.

Metodele antivirus caută să asigure protecţie fişierelor, în anumite


cazuri particulare, şi anume:
la un prim contact cu un program, în care se recunoaşte
semnătura virusului, se foloseşte scanarea. Aceasta constă în
căutarea în cadrul programelor a unor secvenţe sau semnături
caracateristice viruşilor din biblioteca programului de scanare;
dacă programele sunt deja cunoscute, nefiind la primul contact,
se folosesc sume de control. Aceste sume constituie o
semnătură a programului şi orice modificare a lui va duce la o
modificare a sumei sale de control;
în calculator există o serie de programe care nu se modifică,
reprezentând soft-ul unui calculator, care se protejează la
scriere.
Scanarea se aplică preventiv la prelucrarea fişierelor din afara
sistemului, şi este utilă în prima fază de răspândire a viruşilor. Ea
poate fi deoarece în unele cazuri poate recupera fişierele infectate.

Sumele de control pot detecta orice schimbare în program, chiar


dacă aceasta constă doar în schimbarea ordinii octeţilor. Permit
blocarea lansării în execuţie a programelor infectate, chiar de viruşi
necunoscuţi, dar nu permite recuperarea acestora. Metoda este utilă
în faza de răspândire a viruşilor, orice fişier infectat putând fi
detectat. În faza activă, metoda nu este eficientă.

Programele de protectie – programe antivirus – au rolul de a


realiza simultan următoarele activităţi: prevenirea contaminării;
detectarea virusului; eliminarea virusului, cu refacerea contextului
iniţial.

Există două categorii de programe antivirus: programe care verifică


fişierele pentru a descoperi texte neadecvate sau semături de viruşi
recunoscuţi; programe rezidente în memoria internă, care
interceptează instrucţiunile speciale sau cele care par periculoase.
110
Aplicaţia Norton AntiVirus poate fi folosită pentru protejarea
calculatoarelor împotriva infestării cu viruşi, indiferent de modul în
care se răspândesc. Programul poate detecta atât viruşii cunoscuţi
cât şi cei noi apăruţi.

9.3.3. Programe utilitare de sistem

Fragmentarea reprezintă amplasarea pe disc a unui fişier în mai


multe părţi, memorate în diferite locaţii de memorie. Există două
tipuri de fragmentări:
fragmentarea logică – reprezintă modul în care sistemul de
fişiere „vede" discul;
fragmentarea fizică – reprezintă modul în care este plasat
fişierul pe discul propriu-zis.
Sistemul de fişiere cunoaşte capacitatea discului, aceasta fiind
reprezentată ca un şir de logic de cluster-i ce au o valori de la
000000000 la NNNNNNNNN. În momentul în care o aplicaţie vrea
să creeze un fişier, sistemul de fişiere caută un loc în care poate să îl
memoreze (stocheze) şi apoi creează o intrare în tabela de fişiere.
Această tabelă conţine pointeri către toate valorile cluster-ilor de la
începutul şi sfârşitul fişierului, precum şi lungimea acestuia.

În cazul în care fişierul nu găseşte o locaţie continuă de memorie,


acesta va fi împărţit în mai multe fragmente, fiecare din acestea
fiind memorate în locaţii diferite de memorie. Astfel că, tabela de
fişiere va conţine o serie de pointeri cu valoarea de început şi
lungimea fiecărui fragment. După ce fişierul a fost împărţit în mai
multe fragmente şi s-a memorat adresa de început şi lungimea
fiecărui fragment, abia acum este scris fizic fişierul pe disc.

Fragmentarea fişierelor poate apare datorită mai multor factori:


sistemul de fişiere nu găseşte spaţii contigue de memorie de
lungimea fişierului care se doreşte memorat;
se măreşte dimensiunea fişierelor, chiar dacă în momentul în
care a fost creat a fost memorat într-un spaţiu contiguu, însă în
momentul în care s-au făcut modificări asupra fişierului,
dimensiunea acestuia a crescut, şi nu mai avea spaţiu în care să
fie memorat, de aceea el a fost fragmentat;
ştergerea fişierelor şi dezinstalarea programelor, duce la
eliberarea locaţiilor de memorie, care sunt folosite ulterior
pentru memorarea altor fragmente de fişiere.
În momentul în care sistemul de fişiere este nevoit să facă o operaţie
(scriere sau citire) cu un fişier fragmentat, el va trebui să citească
din tabela de fişiere numărul cluster-ului şi lungimea primului
fragment, după care va poziţiona capete discului pe cilindrul
corespunzător şi va citi sau va scrie datele. Ajungându-se la sfârşitul
fragmentului, este necesară o nouă incursiune în tabela de fişiere
pentru numărul cluster-ului şi lungimea următorului fragment. După
care urmează o nouă operaţie de citire sau scriere. Această operaţie

111
se realizează până la sfârşitul fişierului. Acest lucru consumă mult
mai mult timp decât aceeaşi scriere (sau citire) realizată pe un fişier
contiguu.

Deci, în timp, fragmentarea fişierelor conduce la o reducere a vitezei


procesorului, deoarece se consumă mult mai multe resurse pentru
aceeaşi operaţie. Pentru reducerea sau eliminarea acestei probleme
există programe destinate acestui scop, cum ar fi: programul de
defragmentare care însoţeşte sistemul de operare Windows şi
terminând cu alte programe care sunt puternice dar şi scumpe.

Procesul de fragmentare poate fi remediat dacă periodic se


realizează un proces invers numit defragmentare a discului.
Perioada se poate determina experimental folosind funcţia de
analiză pe care o are orice program de defragmentare.

Defragmentarea înseamnă procesul de aliniere contiguă a


fragmentelor unui fişier. Deci, programele de defragmentare
lucrează cu fişiere, şi de aceea înainte de începe procesul de
fragmentare se recomandă executarea unor manevre, şi anume:
dezactivarea tuturor programelor anti-virus, deoarece acestea
interceptează şi analizează toate operaţiunile efectuate asupra
fişierelor, încetinind semnificativ defragmentarea;
ştergerea fişierelor temporare generate de anumite programe
grafice sau de către sistemul de operare (fişiere care au
extensia „tmp”).
scanarea sistemului, adică verificarea cluster-ilor deterioraţi,
acest lucru realizându-se cu ajutorul aplicaţiei ScanDisk din
instrumentele sistemului.
După cum s-a precizat mai sus, defragmentarea lucrează doar la
nivel de fişiere, ignorând directoarele, şi de aceea pentru a crea un
spaţiu contiguu, cel mai bine este să se mute directorul sau
directoarele pe altă unitate de disc. După ce s-a realizat
defragmentarea dosarul sau dosarele care au fost mutate se vor
aduce înapoi pe disc, acestea fiind memorate într-o zonă contiguă de
memorie.

Pe lângă aplicaţia Disk Defragmenter, mai există o serie de


programe utilitare care realizează defragmentarea discului. Unele
dintre aceste programe pot realiza chiar şi o optimizare a amplasării
fişierelor pe disc, adică le mută în diferite zone ale discului după
anumite criterii cum ar fi: frecvenţa accesării, tipul fişierului,
numele sau frecvenţa modificării.

În cele ce urmează se vor prezenta o serie de programe ce realizează


defragmentarea discului:
Speed Disk – face parte din pachetele Norton Utilities şi Norton
System Works de la Symantec. Acest program poate realiza
următoare funcţiuni:
să mute fişierele la începutul sau la sfârşitul discului şi

112
permite alegerea fişierelor care să fie plasate primele sau
ultimele;
să pornească singur defragmentarea la o oră dată sau la un
anumit grad de defragmentare;
să fi lansat şi din linia de comandă.
Din testele făcute cu acest program a reieşit faptul că
defragmentarea discului este bună, însă optimizarea amplasării
fişierelor îi măreşte durata de lucru. Poate funcţiona atât pe
FAT, specific pentru sistemele de operare Windows 95, 98,
Me, cât şi pe NTFS, specific sistemelor de operare Windows
NT, 2000, XP.
Diskeeper 7 – este produs de Executive Software şi este un
program de defragmentare pentru Windows NT, 2000 şi XP. Din
testele realizate s-a constatat că raportările asupra spaţiilor libere,
ocupate sunt complete, iar viteza de lucru este impresionantă.
Dintre functiile pe care le poate se realiza se enumeră:
poate să defragmenteze discul la boot;
are opţiunea „Set and Forget-It" care face defragmentarea
în fundal, ori de cât ori este necesar, fără a fi nevoie de
intervenţia utilizatorului;
poate fi lansat şi din linia de comandă.
Diskeeper instalează un serviciu şi înlocuieşte programul
implicit de defragmentare din Windows.
PerfectDisk 2000 – este produs de Raxco Software. Este un
utilitar care optimizează discul, mutând fişierele modificate rar la
începutul discului. Defragmentarea se face amplasând mai întâi
fişierele şi apoi compactând spaţiul liber. Defragmentarea
realizată de acest program este rapidă, acesta funcţionând atât sub
Windows 95, 98 cât şi sub Windows Me, NT 4, 2000 şi XP.
Există şi versiune pentru Exchange Server.

9.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 9

Arhivarea (comprimarea sau împachetarea) unui fişier reprezintă micşorarea dimensiunii


fişierului folosind un algoritm care reduce sau elimină redundanţa informaţiei, prin arhivare
obţinundu-se o mai bună gestionare a spaţiului pe hard-disc sau pe dischete. Un fişier arhivat nu
poate fi citit direct de calculator, el trebuind mai întâi să fie dezarhivat. Se recomandă arhivarea
doar a fişierelor ce conţin informaţii ce nu sunt des utilizate sau a celor care au dimensiuni mari,
pentru a se putea transfera sau transmite ulterior.
În prezent cele mai utilizate aplicaţii pentru administrarea arhivelor sunt: WinZip, WinRar si
WinAce.
Aplicaţia WinZip asigură o serie de funcţii, dintre care:
Administrarea fişierelor arhivă – aceasta funcţie fiind asigurată prin operaţii de creare,
deschidere, copiere, mutare, redenumire şi ştergere a fişierelor arhivă.
Transmiterea unei arhive prin poşta electronică.
Actualizarea arhivei – ce presupune operaţia de adăugare sau ştergere de fişiere.
Extragerea fişierelor din arhivă.

113
Vizualizarea fişierelor din arhivă – acest lucru obţinundu-se prin dublu clic pe numele
fişierului ce se doreşte dezarhivat.
Protejarea arhivei cu parolă – dezarhivarea începând în momentul în care se introduce
parola.

Virusii informatici sunt microprograme greu de depistat, ascunse în alte programe, care se
lansează într-un moment favorabil, provocând defecţiuni ale sistemului de calcul cum ar fi:
blocarea sistemului, comenzi sau mesaje neaşteptate sau alte acţiuni distructive.
Modul de infestare: În momentul în care au fost introduşi pe disc, începe a doua fază a vieţii
unui virus şi anume autoprogramarea. Viruşii vor încearca să infecteze cât mai multe programe,
înainte de a infecta propriu-zis sistemul de calcul. Pentru a nu infecta programul care a fost sursa
de la care a început virusarea, viruşii îşi lasă semnătura. Pe acest principiu lucrează şi antiviruşii,
adică să repereze intruziunile, căutând pe disc semnăturile cunoscute. Aceast lucru presupune
identificarea mai întâi a viruşilor, adică tabela de semnături ale viruşilor trebuie mereu actualizate.
Modalităţi de protecţie: Odată ce a ajuns în calculator, virusul acţionează în două etape. În
prima fază, virusul se reproduce doar, mărind considerabil potenţialul pentru infectări ulterioare.
O parte a codului de virus testează dacă au fost îndeplinite condiţiile de declanşare a infectării,
cum ar fi: rularea de un număr de ori a unui program sau atingerea unei anumite date de către
ceasul sistemului. A doua fază este cea activă, ce este uşor de recunoscut după acţiunile pe care le
manifestă, cum ar fi: modificarea imaginii de pe ecran, ştergerea unor fişiere sau chiar
reformatarea hard disk-ului. Pentru ca virusul să se extindă, codul său trebuie executat de mai
multe ori. Pentru eliminarea acestor probleme, s-a realizat o metodă ce constă în includerea în
program a unei sume de control care se verifică la lansare şi blochează sistemul dacă este infectat.

Fragmentarea reprezintă amplasarea pe disc a unui fişier în mai multe părţi, memorate în diferite
locaţii de memorie. Există două tipuri de fragmentări:
fragmentarea logică – reprezintă modul în care sistemul de fişiere „vede" discul;
fragmentarea fizică – reprezintă modul în care este plasat fişierul pe discul propriu-zis.
Fragmentarea fişierelor poate apare datorită mai multor factori:
sistemul de fişiere nu găseşte spaţii contigue de memorie de lungimea fişierului care se
doreşte memorat;
se măreşte dimensiunea fişierelor, chiar dacă în momentul în care a fost creat a fost memorat
într-un spaţiu contiguu, însă în momentul în care s-au făcut modificări asupra fişierului,
dimensiunea acestuia a crescut, şi nu mai avea spaţiu în care să fie memorat, de aceea el a
fost fragmentat;
ştergerea fişierelor şi dezinstalarea programelor, duce la eliberarea locaţiilor de memorie,
care sunt folosite ulterior pentru memorarea altor fragmente de fişiere.
Defragmentarea înseamnă procesul de aliniere contiguă a fragmentelor unui fişier. Deci,
programele de defragmentare lucrează cu fişiere, şi de aceea înainte de începe procesul de
fragmentare se recomandă executarea unor manevre, şi anume:
dezactivarea tuturor programelor anti-virus, deoarece acestea interceptează şi analizează
toate operaţiunile efectuate asupra fişierelor, încetinind semnificativ defragmentarea;
ştergerea fişierelor temporare generate de anumite programe grafice sau de către sistemul de
operare (fişiere care au extensia „tmp”).
scanarea sistemului, adică verificarea cluster-ilor deterioraţi, acest lucru realizându-se cu
ajutorul aplicaţiei ScanDisk din instrumentele sistemului.

Concepte şi termeni de reţinut

114
arhivarea si compresia datelor;
arhive multiple;
virusi informatici
programe de protectie antivirus;
semnături caracateristice viruşilor;
defragmentare fizica;
defragmentare logica.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Precizati ce se intelege prin arhivarea fisierelor.


2. Enumerati principalele aplicatii de arhivare.
3. Prezentaţi clasificarea virusilor informatici în funcţie de capacitatea de multiplicare.
4. Ce se intelege prin defragmentarea unui fisier?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Arhivarea unui fişier reprezintă:


a) o interfaţa specializata in comunicarea cu utilizatorul
b) administrarea memoriei interne
c) efectuarea operaţiilor periodice de salvare a datelor
d) micşorarea dimensiunii fişierului folosind un algoritm care reduce sau elimină redundanţa
informaţiei

2. Fragmentarea unui fisier reprezintă:


a) micşorarea dimensiunii fişierului
b) amplasarea pe disc a unui fişier în mai multe părţi, memorate în locaţii diferite de
memorie
c) efectuarea operaţiilor periodice de salvare a datelor
d) mutarea sau redenumirea fişierelor arhivă
115
3. WinAce este o aplicatie pentru:
a) alinierea contiguă a fragmentelor unui fişier
b) amplasarea pe disc a unui fişier în mai multe părţi
c) administrarea arhivelor
d) protectia impotriva virusilor informatici

Bibliografie obligatorie

1. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998


2. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
3. Surcel, T., s.a., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004

116
Unitatea de învăţare 10
PROGRAME DE APLICATII

Cuprins
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Programe de aplicatii in domeniul economic
10.3.2. Notiuni introductive privind aplicatia de calcul tabelar Excel
10.3.3. Operatii de editare, formatare si utilizare a functiilor elementare in Excel
10.4. Îndrumător pentru autoverificare

10.1. Introducere

Software-ul de aplicaţii este reprezentat de programele care


abordeaza direct un domeniu de utilizare particular pentru a asigura
procesarea informaţiilor necesare utilizatorilor finali din acel
domeniu.
Programele de aplicaţii rezolvă probleme cu un nivel redus de
generalizare şi ceea ce permite utilizarea sistemului de calcul în cele
mai diverse domenii: economice, stiintifice, culturale, industriale,
sociale, medicale etc.
În ultimul timp, in domeniul aplicatiilor software economice se
constată o deplasare a ponderii de interes de la componentele
financiar-contabile spre componentele de conducere.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea principalelor programe de aplicatii in domeniul
economic;
- inţelegerea conceptelor de bază cu care se operează in
domeniul programelor de calcul tabelar;
- cunoasterea operatiilor de editare, formatare si utilizare a
functiilor elementare in programul de calcul tabelar Excel.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească principalele facilitati oferite


programele de aplicatii economice;
– studenţii vor cunoaşte procedurile pentru crearea, editarea si
formatarea registrelor de calcul Excel;
– studenţii vor fi in masura sa utilizeze principalele functii
Excel pentru realizarea de aplicatii economico-financiare.

Timpul alocat unităţii: 3 ore


117
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Programe de aplicatii in domeniul economic

Acest tip de programe se găsesc într-o multitudine de variante,


versiuni, platforme de lucru, producători şi preţ. Software-ul de
aplicaţii are o zonă determinată de utilizare (de ex. domeniul
economic) iar în cadrul ei, zona poate fi şi mai specifică (de ex.
calcul tabelar).
O clasificare a acestora pentru domeniul economic poate fi
următoarea:
Programe de procesate de text;
Programe de calcul tabelar;
Programe de management al bazelor de date;
Programe de prezentări şi grafică
Programe de lucru în Internet şi poştă electronică

În prezent se remarcă folosirea cu precădere de pachete integrate


(suite) pentru activităţile de birou care au un rol important în
creşterea productivităţii. Acestea cuprind: procesoare de texte,
programe de calcul tabelar, baze de date, programe de prezentare şi
de lucru pe Internet.

Cele mai importante aplicaţii de acest tip sunt: MS Office, Corel


Word Perfect, Office, Lotus Smart Suite şi Sun Star Office.

Avantajele acestor grupuri de aplicaţii sunt:


determină creşterea productivităţii, facilitează comunicaţia
în interiorul organizaţiei, permit lucrul în reţea şi integrează
aplicaţiile Internet
includ toate tipurile de programe necesare activităţii de birou
costul achiziţiei unui pachet integrat este mai mic decât al
aplicaţiilor cumpărate individual
toate aplicaţiile din pachet arată aproape identic ceea ce le
face mai uşor de învăţat şi de lucrat
au facilităţi importante de transfer al informaţiilor dintr-o
aplicaţie în alta.

Dezavantaje:
multe din facilităţile oferite de aceste programe nu sunt
folosite de utilizatori
au nevoie de resurse mari pentru a funcţiona corespunzător
(spaţiu pe disc, memorie)
pot afecta viteza de lucru a sistemului in modul de lucru
multitasking

Tot în această categorie producătorii de soft au dezvoltat o categorie


de pachete integrate de nivel mediu care au preluat o serie din
caracteristicile celor de mai sus. Acestea combină funcţiile mai
multor tipuri de programe în unul singur. Cele mai cunoscute sunt:
MS Works, Lotus Works, Claris Works. Ca avantaje ar putea fi
118
resursele modeste pe care le utilizează şi costul sub 100 US $, iar
dezavantajul este că nu au performanţele programelor individuale.

Programe de lucru pe Internet


Între cele mai importante softuri utilizate în prezent, aflate într-o
dezvoltare permanentă se află web browser–ele. Netscape Navigator,
Internet Explorer sau Opera sunt cele mai răspândite programe care
lucrează în Internet şi oferă accesul la resursele acestuia.

Domeniile de utilizare a lor sunt:


navigare în Internet
căutare de informaţii
poştă electronică
transferul de fişiere
grupuri de discuţi
alte aplicaţii (chat, video-chat, fax)

Procesarea de text şi DTP (desk top publishing)


Programele de procesat text permit crearea modificarea şi tipărirea de
documente aflate în formă digitală. Avantajele utilizării lor:
capacitatea de a edita broşuri, manuale etc.
utilizarea şi convertirea de documente din/în formatul HTML
pentru Internet
corectarea textului, gramaticii şi traducere
Programele DTP sunt programe mai specializate în producerea de
cărţi, manuale, broşuri şi care oferă mai multe facilităţi în acest
domeniu (grile, formatări, stiluri).

Programe de calcul tabelar


Sunt programe utilizate pentru analize de business, planificare şi
modelare. Acestea oferă un mod electronic de înlocuire a tabelelor de
hârtie, creionului şi a calculatorului de buzunar.
Programele se prezintă sub forma unui tabel cu un număr foarte mare
de rânduri şi coloane, permit combinarea acestora, calcule, grafice,
analize what-if etc. Totodată permit accesarea şi interogarea bazelor
de date de pe Internet pentru al le prelucra.

Programe de baze de date


Programe de baze de date oferă posibilităţi de a construi şi gestiona
baze de date atât la nivel local cât şi pe Internet. În esenţă putem
spune că aceste programe controlează, întreţin şi gestionează
informaţiile dintr-o organizaţie.

Programe de prezentare
Programele de prezentare sunt utilizate pentru a converti diverse
informaţii în elemente grafice. Aceste programe oferă capacităţi
multimedia (utilizarea de fotografii, animaţii, sunete şi secvenţe
video) dar şi posibilităţi de a face prezentări pentru
Internet.
Avantajele utilizării lor:
asigură o comunicare simplă şi sugestivă
construiesc prezentări eficiente
oferă posibilităţi de interactivitate
119
Programele PIM ( Personal Information Manager)
Programele PIM sunt foarte utilizate în prezent pentru creşterea
eficienţei lucrului la nivel individual şi a cooperării. Acestea sunt
folosite pentru a stoca, organiza şi regăsi date numerice şi text.
Domenii de utilizare:
agendă electronică
urmărirea de proiecte
acces la Internet
facilităţi de e-mail

10.3.2. Notiuni introductive privind aplicatia


de calcul tabelar Excel

Excel este un program de calcul tabelar cu care se pot crea foi de


calcul şi calcule numerice. Aceasta înseamnă că este proiectat să
ajute la calculul formulelor şi analiza datelor numerice.
Un fişier este numit în Excel registru de calcul (figura 10.1). Fiecare
registru de calcul constă din 3 foi de calcul tabelar. Fiecare foaie de
calcul conţine celule în care se introduc date.
O celulă este locul în care se intersectează un rând şi o coloană.
Fiecare celulă are o adresă care constă din litera de coloană şi
numărul de rând (ex.: A1; B12; D24). Selectarea celulelor se face
printr-un simplu clic de mouse pe celulă. Când o celulă este activă
este încadrată într-un chenar gros negru.

Pentru a selecta un domeniu de celule se execută clic şi se trage de


cursor peste ele deplasându-l în direcţia dorită. Pentru a selecta un
rând sau o coloană, cel mai simplu este ca utilizatorul să se
poziţioneze pe numărul rândului respectiv pe litera coloanei şi astfel
se va selecta tot rândul sau toată coloana.
Bara cu instrumente este o colecţie de butoane (pictograme) afişate
într-o bară lungă mobilă. Pentru a utiliza un instrument de pe bară
pur şi simplu executaţi clic pe el. Personalizarea barei cu instrumente
se face de la meniul Tools_Customize_Commands.

Crearea unui nou registru se realizează din meniul File_New. După


crearea acestuia se salvează cu comanda SaveAs în directorul ales cu
numele dorit. După ce s-a salvat fişierul se poate închide de la meniul
File_Close.
Există mai multe tipuri de date care se pot introduce în foaia de
calcul tabelar (text, numere, date calendaristice, ore, formule şi
funcţii). Introducerea textului în celulă se face cu aliniere la stânga în
mod automat.

Pentru a introduce text într-o celulă:


- se selectează celula în care se doreşte a se introduce textul
- se tastează textul; pe măsură ce se tastează, textul apare în
celulă şi în bara cu formule;
- se apasă tasta Enter.

120
Adăugarea comentariilor în celule permite asocierea la acestea a unor
informaţii care nu vor fi tipărite. Celulele care conţin comentarii sunt
marcate în colţul din dreapta sus cu un triunghi roşu. Vizualizarea
comentariului se face prin poziţionarea cursorului pe acest triunghi.

Pentru a introduce un comentariu într-o celulă:


- se execută clic pe celula unde se doreşte a se plasa comentariul;
- se selectează meniul Insert_Comment (figura 10.1); o casetă de
comentariu va apărea lângă celulă;
- se introduc informaţiile în caseta de comentariu;
- se execută clic oriunde în foaia de calcul pentru a închide caseta de
comentariu.

Pentru a se elimina comentariile dintr-o celulă se selectează meniul


Edit_Clear_Comments.
Numerele valabile pot include caracterele numerice 0-9 şi oricare din
următoarele caractere speciale: + - / . , ( ) $ %. Pentru a introduce un
număr:
- se selectează celula în care se doreşte a se
introduce numărul;
- se tastează numărul;
- se apasă tasta Enter.

Fig. 10.1 Meniul Insert_Comment

Dacă se introduce un număr şi acesta apare în celulă sub formă de


semn diez ( ) sau în reprezentare exponenţială, înseamnă că
celula nu este suficient de lată pentru a afişa numărul întreg. În acest
caz coloana (rândul) respectivă trebuie mărită. Pentru aceasta:
se dă clic în celula care se vrea a fi mărită;
se poziţionează mouse-ul pe linia de chenar a
coloanei (rândului) care conţine celula respectivă până când acesta se
va transforma într-un instrument de redimensionare (figura 6.4);
ţinând butonul mouse-ului apăsat se trage de
coloană (rând) până ajunge la mărimea dorită de utilizator.

Felul în care se poate deplasa utilizatorul într-o foaie de calcul cu


ajutorul tastaturii, este prezentat în tabelul 10.1.
121
Tabelul 10.1.

Pentru deplasare Se apasă


Cu o celulă în direcţia săgeţii , , ,
Dacă celula curentă este goală, se deplasează la Ctrl + ,
următoarea celulă pe direcţia săgeţii Ctrl +
În cazul în care celula curentă conţine date, se
Ctrl + ,
deplasează la ultima celulă care conţine date, pe
Ctrl +
direcţia săgeţii
Mai sus cu un ecran PgUp
Mai jos cu un ecran PgDn
La ultima celulă din stânga a unui rând (coloana A) Home
La celula aflată în colţul din stânga sus al unei foi de
Ctrl + Home
calcul (celula A1)
În colţul din dreapta jos al zonei de date (regiunea din
Ctrl + End
foaia de calcul care conţine date)

Felul în care se poate deplasa utilizatorul într-o foaie de


calcul cu ajutorul mouse-ului, este prezentat în tabelul 10.2.

Tabelul 10.2.

Pentru a... Se execută clic pe...


Muta selectorul la o anumită
Oricare din celulele vizibile
celulă
Vizualiza încă un rând, de sus sau Săgeata în sus sau în jos de pe
de jos bara de defilare verticală
Săgeata spre stânga sau spre
Vizualiza încă o coloană la stânga
dreapta de pe bara de defilare
sau la dreapta
orizontală
Se deplasa rapid într-o foaie de
calcul. Pe măsură ce se trage
Caseta de defilare şi trageţi de
mouse-ul, o casetă explicativă
ea
afişează pe ecran numărul
rândului/coloanei curent(e)

Schimbarea modului de vizualizare (mărirea sau micşorarea imaginii


foii de calcul) nu are nici un efect asupra aspectului foii atunci când
este tipărită, ci redă doar o altă perspectivă de vizualizare a datelor.
Acest lucru se realizează accesând meniul View_Zoom (figura 10.2).

122
Fig. 10.2 Meniul View_Zoom

În timp ce se derulează o foaie de calcul de dimensiuni mari, uneori


este util să se îngheţe etichetele coloanelor şi rândurilor, astfel încât
să se poată vizualiza împreună cu datele corespunzătoare. Pentru a
îngheţa capetele de coloană sau de rând (ambele):
- se execută clic pe celula de la dreapta
etichetei de rând sau pe cea de sub orice
etichetă de coloană pe care se doreşte a se
îngheţa, astfel evidenţiindu-se celula;
- se accesează meniul Window_Freeze
Panes (figura 10.3).

Fig. 10.3 Meniul Window_Freeze Panes

Pentru a debloca aceste capete de rând sau coloană, se deschide din


nou meniul Window_Unfreeze Panes.

Pentru a se putea vizualiza simultan două părţi diferite ale foii de


calcul pentru a putea compara, copia sau muta datele pe care le
conţine, trebuie să se divizeze foaia de calcul astfel:
se ţine mouse-ul apăsat pe caseta de divizare
verticală respectiv orizontală şi se trage în fereastra foii de calcul;
se plasează într-o poziţie oarecare pentru a

123
împărţi fereastra.

Pentru a şterge bara de divizare, se dă dublu clic de mouse pe ea.


Pentru a ascunde datele conţinute de un rând sau de o coloană:
- se dă clic pe capul de rând sau de coloană
pentru a se selecta;
- se execută clic - dreapta în interiorul rândului
sau coloanei;
- se selectează Hide din meniul care apare
imediat pe ecran.

Pentru a ascunde o foaie de calcul se execută clic pe eticheta


sa pentru a o selecta, apoi se accesează meniul Format_Sheet_Hide.
Pentru a ascunde un întreg registru se deschide meniul Window şi
se selectează Hide.

Pentru a reveni la forma iniţială (rândul, coloana, registrul să nu mai


fie ascunse) se selectează rândul, coloana, registrul şi se urmează
aceeaşi paşi doar că se selectează Unhide din meniul corespunzător.

10.3.3. Operatii de editare, formatare si utilizare


a functiilor elementare in Excel

Editarea foilor de calcul

După ce s-au introdus datele într-o celulă, se pot aplica modificări fie
din bara de formule, fie chiar din celulă. Pentru a efectua modificări
într-o celulă:
- se selectează celula în care se doreşte a se modifica;
- pentru a începe editarea se execută clic pe bara de formule;
dacă se doreşte editarea direct în celulă se apasă tasta F2
sau se dă dublu clic pe celulă;
- se apasă tasta sau pentru a deplasa punctul de
inserare prin intrarea respectivă; se apasă tasta Backspace
pentru a şterge caractere aflate la stânga punctului de
inserare, respectiv tasta Delete pentru a şterge caractere
aflate la dreapta acestuia;
- se execută clic pe tasta Enter.
- Anularea ultimei acţiuni se face prin apăsarea butonului
Undo din bara de instrumente. Pentru a anula mai multe
acţiuni precedente se execută de mai multe ori clic pe
butonul Undo.

Cu caracteristicile Find şi Replace din meniul Edit se pot localiza


date din foaia de calcul care se pot înlocui cu date noi. Pentru a găsi
şi înlocui date:
- se deschide meniul Edit şi se selectează
Replace; apare o casetă de dialog Replace;
- se tastează în caseta de text Find what
textul care se doreşte a se găsi;
- se execută clic în caseta de text Replace
with şi se introduce textul care se foloseşte
în continuare;

124
- în caseta Search se indică dacă se doreşte
căutarea datelor pe rânduri sau pe coloane;
- dacă se doreşte să se găsească datele scrise
cu acelaşi tip de litere (majuscule,
minuscule) se execută clic pe caseta de
validare Mach case; dacă se doreşte
localizarea celulelor care conţin exact
aceleaşi date specificate se execută clic pe
caseta de validare Find entire cells only;
- se execută clic pe Find next pentru a găsi
prima apariţie a textului specificat;
- când este găsită o astfel de apariţie ea este
evidenţiată; se execută clic pe Replace
pentru a înlocui doar această apariţie, sau
pe Replace All pentru a înlocui toate
apariţiile datelor specificate din foaia de
calcul.

Excel oferă un instrument de corectare ortografică, iar acesta găseşte


şi corectează rapid greşelile de culegere dintr-o foaie de calcul.
Pentru a rula verificatorul ortografic:
- se accesează meniul Tools_Spelling din
bara de meniuri. Excel găseşte primul
cuvânt ortografiat greşit şi îl afişează în
partea superioară a casetei de dialog
Speelling; apoi apare o sugestie de
corectură în caseta Change to (figura
10.4);
- pentru a accepta sugestia se dă clic pe
Change.

Fig. 10.4 Caseta Change to

Când se copiază sau se mută date o copie a acestora se stochează într-


o zonă temporară numită Clipboard. Aceasta permite copierea
datelor oriunde, chiar şi în alte documente create de alte programe.
Când se copiază, datele originale rămân la locul lor, iar o copie a
acestora este plasată (lipită) în locul indicat de utilizator. După ce s-
au selectat datele care se doresc a fi copiate se dă clic pe butonul

125
Copy din bara de instrumente, apoi cu un clic de mouse se arată
celula unde trebuie copiate datele, urmând apoi clic pe butonul Paste
din bara de instrumente. Pentru a tăia datele dintr-un anumit loc şi a
le pune în altă parte în foaia de calcul, se accesează butonul Cut şi
apoi de asemenea Paste. Pentru a şterge datele dintr-o serie de celule,
acestea se selectează şi se apasă butonul Delete de la tastatură.

Excel oferă şi alte opţiuni pentru a şterge celule:


- cu comanda Edit_Clear se poate şterge doar
formatarea unei celule (culoarea sa, stilul
chenarului, formatul numeric, dimensiunea
caracterelor), sau un comentariu ataşat;
- cu comanda Edit_Delete se pot şterge celule
şi apoi se pot deplasa celulele vecine pentru
a ocupa locul rămas;

Aplicarea formatelor numerice şi de date calendaristice

Cele mai frecvent folosite formate numerice se pot aplica direct de pe


bara de instrumente.
Pentru a utiliza unul din aceste butoane se selectează celula care se
doreşte a se formata şi apoi se execută clic pe butonul respectiv.
După ce utilizatorul s-a decis asupra formatului numeric:
- selectează celula sau seria de celule ce
conţine valorile pe care doreşte să le
formateze;
- din meniul Format_Cells (figura 10.5) se dă
clic pe eticheta Number;
- din listă se alege categoria de format
numeric dorit;
- se dă clic pe OK sau Enter.

Fig. 10.5 Meniul Format_Cells

După ce se introduce o dată sau o oră într-o celulă, Excel converteşte


data calendaristică într-un număr care reflectă numărul de zile dintre
1 ianuarie 1900 şi acea dată. Pentru a se introduce o dată sau o oră:
- se selectează celula în care se doreşte a se
126
plasa o dată sau o oră;
- pentru a introduce o dată se utilizează
formatul MM/DD/YY (lună/zi/an) sau
formatul MM-DD-YY;
- pentru a introduce o oră, trebuie specificat
AM sau PM;
- se apasă tasta Enter.

Utilizarea formulelor şi a funcţiilor

Efectuarea calculelor în Excel se realizează prin introducerea


formulelor. Acestea se introduc în celula unde dorim să apară
rezultatul. Orice formulă începe în Excel cu semnul egal ( ). Ordinea
operaţiilor este: ridicarea la putere şi calculele din interiorul
parantezelor; înmulţirea şi împărţirea; adunarea şi scăderea. Se pot
introduce formule simple până la funcţii complicate. În figura 5.1
sunt prezentate câteva exemple simple.

Copierea unei formule pe coloană (rând) se realizează similar cu


orice copiere în Excel.

Funcţii - elemente fundamentale

Funcţiile sunt formule complexe, predefinite, care efectuează un şir


de operaţii asupra unei serii specificate de valori. De exemplu, pentru
a calcula suma unei serii de numere din celulele A1 până la D10 se
introduce funcţia: =sum(A1:D1) în loc de =A1+B1+C1+D1.
Fiecare funcţie constă din următoarele elemente:
- semnul = care indică faptul că urmează o funcţie (formulă);
- numele funcţiei (de ex. SUM) care indică operatorii ce vor fi
folosiţi; Operatorii sunt simboluri matematice care se
încadrează în una din cele patru categorii: operatori
aritmetici, de comparaţie, pentru text, referinţă.
- lista de argumente între paranteze (de ex. A1:D1), care în
acest caz indică seria de celule ale căror valori le va folosi
funcţia. Argumentul este referinţa din cadrul funcţiei (un
număr, şir de text, valoare logică, referire de celulă sau
numele unei foi de calcul). În tabelul 10.3 se prezintă
câteva exemple de argumente utilizate în Excel.

Tabelul 10.3

Argument Exemplu

Numere 1, 2, 3
Text "Ianuarie"
Valori logice True (adevărat) sau Fals (fals)
Referinţe de celule B7, B7:B20

Operatorii sunt simboluri matematice care se încadrează într-una din


categoriile următoare: operatori aritmetici, operatori de comparaţie,
127
operatori pentru text, operatori referinţă.
Deoarece SUM este una din funcţiile cel mai des utilizate, Excel
oferă modalitatea rapidă de a calcula suma. Pentru aceasta se
selectează celula unde se doreşte a se afişa rezultatul, celulă care
trebuie să fie cât mai aproape de locul unde sunt datele selectate.
După ce s-a dat clic pe acea celulă, se accesează butonul AutoSum
din bara de instrumente. Excel inserează = Sum şi adresa seriei de
celule. Dacă domeniul selectat nu este bun, se poate modifica. Apoi
se poate tasta Enter.

Dacă se doreşte a se afla rapid suma tuturor valorilor aflate într-o


anumită foaie de calcul, se poate folosi AutoCalculate. Pentru aceasta
se selectează celulele asupra cărora se doreşte a se efectua calculul,
iar rezultatul se va afişa în bare de stare (figura 6.15).

Tabelul 10.4 prezintă mesajele de eroare care pot să apară în calculul


unor formule şi cauzele lor probabile.

Tabelul 10.4

Eroare Semnificaţie Rezolvare


Nu este chiar o eroare; înseamnă
că respectiva coloană nu este Se măreşte lăţimea
suficient de lată pentru a afişa coloanei
valoarea
Se verifică operanzii,
Tip greşit de argument sau
VALUE! argumentele şi dacă
operand
referinţele sunt corecte;
Se modifică valoarea sau
referinţa de celulă astfel
Formula conţine o încercare de
DIV/0! încât formula să nu mai
împărţire la zero
efectueze o împărţire la
zero
Formula se referă la un nume Se verifică dacă numele
NAME?
incorect sau inexistent există şi dacă este corect
În cele mai multe cazuri,
Într-o formulă de căutare
înseamnă că nu este disponibilă
N/A se verifică dacă tabelul
nici o valoare sau că au fost
respectiv este sortat corect
utilizate argumente nepotrivite
Excel nu poate localiza celulele la Se execută clic imediat pe
REF! care se face referire (de ex. Undo pentru a restabili
celulele respective au fost şterse). referinţele din formulă
Se verifică dacă
Utilizare incorectă a unui număr
argumentele sunt corecte
(de ex. SQRT(-1)), sau rezultatul
NUM! şi dacă rezultatul este
formulei este un număr prea mare
cuprins între -1*10307 şi
sau prea mic pentru a fi afişat
1*10307
Referinţă la intersecţia a două Se verifică erorile de
NULL!
zone care nu se intersectează tastare şi din referinţă
Se execută clic pe OK şi
se examinează bara de
O formulă face referire la sine,
Circular stare pentru a vedea care
direct sau indirect
celulă conţine referinţa
circulară.

128
Se pot scrie formule care calculează valori din alte foi de calcul şi
alte registre, ceea ce reprezintă o metodă simplă de a centraliza date
din diverse surse. Când se scrie o formulă ce face referire la alte foi
de calcul şi registre de lucru se crează legături la aceste elemente.

De exemplu dacă utilizatorul are o foaie de calcul pentru fiecare lună


din an, se pot combina foile de calcul ale tuturor lunilor într-o singură
foaie din acelaşi registru, de exemplu Suma. Formulele din această
foaie vor face referire la datele din foile de calcul ale fiecărei luni
(acestea se numesc referinţe externe).

10.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 10

Programele de aplicatii in domeniul economic se găsesc într-o multitudine de variante,


versiuni, platforme de lucru, producători şi preţ.
O clasificare a acestora pentru domeniul economic poate fi următoarea:
Programe de procesate de text;
Programe de calcul tabelar;
Programe de management al bazelor de date;
Programe de prezentări şi grafică.
Programele de procesat text permit crearea modificarea şi tipărirea de documente aflate în
formă digitală. Avantajele utilizării lor:
capacitatea de a edita broşuri, manuale etc.
utilizarea şi convertirea de documente din/în formatul HTML pentru Internet
corectarea textului, gramaticii şi traducere
Programe de calcul tabelar sunt utilizate pentru analize de afaceri, planificare şi modelare. Ele se
prezintă sub forma unui tabel cu un număr foarte mare de rânduri şi coloane si permit editarea
acestora, efectuarea de calcule, trasarea de grafice, realizarea de analize what-if etc.
Programele DTP (desk top publishing) sunt programe specializate în producerea de cărţi,
manuale, broşuri şi care oferă mai multe facilităţi în acest domeniu (grile, formatări, stiluri).
Programele de baze de date oferă posibilităţi de a construi şi gestiona baze de date atât la nivel
local cât şi pe Internet. În esenţă ele arhiveaza, controlează, întreţin şi gestionează informaţiile
dintr-o organizaţie.

Excel este un program de calcul tabelar cu care se pot crea foi de calcul şi calcule numerice.
Aceasta înseamnă că este proiectat să ajute la calculul formulelor şi analiza datelor numerice.
Un fişier este numit în Excel registru de calcul. Fiecare registru de calcul constă din 3 foi de
calcul tabelar. Fiecare foaie de calcul conţine celule în care se introduc date.
O celulă este locul în care se intersectează un rând şi o coloană. Fiecare celulă are o adresă care
constă din litera de coloană şi numărul de rând (ex.: A1; B12; D24).
Editarea foilor de calcul: după ce s-au introdus datele într-o celulă, se pot aplica modificări fie
din bara de formule, fie chiar din celulă.
Aplicarea formatelor numerice şi de date calendaristice: cele mai frecvent folosite formate
numerice se pot aplica direct de pe bara de instrumente; pentru a utiliza unul din aceste butoane se
selectează celula care se doreşte a se formata şi apoi se execută clic pe butonul respectiv.

129
Efectuarea calculelor în Excel se realizează prin introducerea formulelor. Acestea se introduc în
celula unde dorim să apară rezultatul. Orice formulă începe în Excel cu semnul egal ( ). Ordinea
operaţiilor este: ridicarea la putere şi calculele din interiorul parantezelor; înmulţirea şi împărţirea;
adunarea şi scăderea. Se pot introduce formule matematice simple dar si funcţii economico-
financiare complicate.
Fiecare funcţie constă din următoarele elemente:
- semnul = care indică faptul că urmează o funcţie (formulă);
- numele funcţiei (de ex. SUM) care indică operatorii ce vor fi folosiţi; Operatorii
sunt simboluri matematice care se încadrează în una din cele patru categorii:
operatori aritmetici, de comparaţie, pentru text, de referinţă.
lista de argumente între paranteze (de ex. A1:D1), care în acest caz indică seria de celule ale
căror valori le va folosi funcţia.

Concepte şi termeni de reţinut

programe de procesate de text;


programe de calcul tabelar;
programe de management al bazelor de date;
programe de prezentări;
registre si foi de calcul Excel;
editarea si formatarea foilor de calcul Excel;
functii Excel.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumerati principalele programe de aplicatii economice.


2. Precizati care este denumirea unui fisier Execl.
2. Cum se defineste adresa unei celule dintr-o foaie de calcul Excel?
4. Precizati in care celule se introduc formulele de calcul.

130
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Programele DTP sunt programe specializate în:


a) editarea de formule matematice
b) producerea de cărţi, manuale, broşuri
c) arhivare a datelor economice
d) crearea de baze de date

2. Un registru de calcul Excel constă din:


a) 5 foi de calcul tabelar
b) 3 foi de calcul tabelar
c) 7 foi de calcul tabelar
d) 2 foi de calcul tabelar

3. Adresa unei celulă Excel constă din:


a) adresa celulei de memorie aferente
b) codul binar al coloanei aferente
c) litera de coloană şi numărul de rând aferente acesteia
d) codul binar al randului aferent

Bibliografie obligatorie

1. Brookshear, G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998


2. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
3. Diana Avram – Birotică Profesională, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
4. Mares M. D., D. Fusaru, G. Mihai - Office XP Instrumente birotice, Editura Fundaţia
România de Mâine, 2004

131
Unitatea de învăţare 11
SISTEME DE GESTIUNE A BAZELOR DE DATE (SGBD)

Cuprins
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1. Obiectivele unui SGBD
11.3.2. Funcţiile unui SGBD
11.3.3. Structura unui SBD
11.4. Îndrumător pentru autoverificare

11.1. Introducere

Încă de la începuturile sale, informatica a fost confruntată nu numai


cu efectuarea de calcule sofisticate, ştiinţifice, dar şi cu stocarea şi
gestionarea unui volum de informaţii din ce în ce mai mare. Astfel
încât apariţia unor instrumente software dedicate gestiunii şi
prelucrării datelor a fost doar o problemă de timp.
O bază de date (BD) reprezintă un ansamblu structurat de fişiere,
care grupează datele prelucrate în aplicaţiile informatice ale unei
persoane, grup de persoane, întreprinderi, instituţii etc.
Formal, BD poate fi definită ca o colecţie de date aflate în
interdependenţă, împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre
ele, sau ca o colecţie de date utilizată într-o organizaţie, colecţie care
este automatizată, partajată, definită riguros (formalizată) şi
controlată la nivel central.
Atunci când vorbim despre o bază de date, trebuie avute în vedere
două aspecte fundamentale ale acesteia, schema şi conţinutul.
În timp ce volumul prezintă o evoluţie spectaculoasă în timp, schema
unei baze rămâne relativ stabilă pe tot parcursul utilizării ei.

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea principalelor scopuri functionale si
administrative ale unei baze de date;
- înţelegerea functiilor de bază pe care trebuie sa le
indeplineasca o baza de date;
- stabilirea importanţei pe care o detine tipul de structura
adoptat pentru un sistem de baze de date.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească etapele nrcrsare pentru


proiectarea unei baze de date;
– studenţii vor cunoaşte principalele caractersitici pe care
trebuie sa le prezinte datele stocate intr-o baza de date;
– studenţii vor putea identifica structura specifica unui anumit
132
sistem de baze de date.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

11.3. Conţinutul unităţii de învăţare

11.3.1. Obiectivele unui SGBD

Apărute în anii '60, Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (prescurtat


SGBD-uri) reprezintă un ansamblu de programe ce permit utilizatorilor să
interacţioneze cu o bază de date, în vederea creării, actualizării şi
interogării acesteia. Obiectivul esenţial al unui SGBD este furnizarea unui
mediu eficient, adaptat utilizatorilor care doresc să consulte sau să
actualizeze informaţiile conţinute în bazele de date. Bazele de date sunt
concepute pentru a prelucra un volum mare de informaţii. Gestiunea
acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o
raţionalizare a procedurilor de acces şi prelucrare.

Sistemul de gestiune al bazelor de date reprezintă soft-ul propriu-zis


care asigură realizarea următoarelor activităţi:
• definirea structurii bazei de date,
• încărcarea datelor în baza de date,
• accesul la date (interogarea, actualizarea),
• întreţinerea bazei de date (ştergeri, adăugări, modificări de
date, refacerea bazei de date în caz de incident),
• reorganizarea bazei de date (restructurarea şi modificarea
strategiei de acces),
• securizarea datelor.
Rezultă că sistemul de gestiune al bazelor de date este un sistem
complex de programe care asigură interfaţa între o bază de date şi
utilizatorii acesteia.

Definirea bazei de date presupune specificarea tipurilor de date ce vor


fi stocate in baza de date, precum şi descrierea detaliată a fiecărui tip de
dată.

Construcţia bazei de date este procesul stocării datelor pe mediul


controlat prin SGBD.

Maanipularea presupune existenţa unei serie de funcţii ce facilitează


implementarea cererilor pentru găsirea datelor specificate, adăugarea de
noi date ce reflectă modificarea contextului, generarea de rapoarte pe
baza conţinutului bazei de date. Se remarcă faptul că nu este imperios
necesar un sistem de programe general cum este SGBD, el putând fi
înlocuit cu programe specifice. Pachetul software ce asigură
manipularea datelor, împreună cu datele (conţinutul bazei de date)
formează ceea ce se numeşte sistemul de baze de date (DataBase
System) (fig 2.10).

Programele SGBD de acces sunt oarecum independente de tipul datelor


(se va vedea mai târziu în ce sens), asigurând astfel independenţa
programelor de date. Dacă se modifică atributele unor înregistrări
aceasta se reflecta în dicţionarul bazei de date, nu în programe. Această
133
independenţă este totală atunci când tipul de dată nu se modifică, dar se
modifică formatul.

Sis tem d e
b aze d e d ate Pro g rame d e ap licatii

Pro g rame
DBM S Pro g rame p ro ces are cereri

Pro g rame p en tru acces


la d ate

Sto care d efin itii Sto care d ate

Fig. 11.1. Mediu simplificat de baze de date

Scopul esenţial al unui SGBD este:


de a furniza utilizatorilor care doresc să exploateze
bazele de date, un mediu adaptat şi eficient;
de a permite utilizatorilor să folosească datele în
termeni abstracţi, în acest sens SGBD acţionează ca
un interpretor de nivel înalt;
să asigure securitatea informaţiilor stocate în baza de
date, adică să protejeze informaţia împotriva
accesului neautorizat sau avariilor de sistem.
În cazul exploatării partajate între mai mulţi utilizatori este necesară
evitarea conflictelor care pot să apară între aceştia.
Cele două componente prezentate: baza de date şi sistemul de
gestiune a bazelor de date (SGBD), împreună cu factorul uman
care poate realiza operaţiile de proiectare, creare şi exploatare a
bazelor de date, formează un sistem de baze de date (SBD).

Obiectivele unui SGBD sunt:

Redundanţa şi coerenţa datelor


Datele sunt integrate în fişiere ce conţin informaţii distincte,
reducându-se astfel problemele legate de cererile de date, actualizare
şi riscul de incoerenţă. Coerenţa datelor poate fi asigurată prin
expresia constrângerilor de integritate folosite de SGBD-ul care este
utilizat. Dacă aceeaşi informaţie este memorată în două sau mai
multe locuri distincte, creşte inutil volumul global al fişierelor
exploatate şi timpul de acces la date. De asemenea, redundanţa
datelor creşte riscul inconsistenţei datelor, adică datele care au copii
în diverse locuri, nu concordă între ele, pentru că nu au fost
actualizate în acelaşi timp.
Partajarea datelor
Are în vedere posibilitatea folosirii simultane a datelor fizice de către
134
mai multe aplicaţii informatice, ceea ce duce la prelucrări simultane,
adică concurente, prin intermediul unor mecanisme specifice la nivel
de SGBD.
Securitatea datelor
Reprezinta protejarea acestora împotriva accesului neautorizat,
neprofesional, în cadrul operaţiilor complexe efectuate asupra bazei
de date de către SGBD.
SGBD are şi o serie de obiective organizatorice:

asigurarea unui control riguros asupra datelor;


optimizarea accesului la date;
optimizarea mediilor informatice;
rezolvarea conflictelor între diversele puncte de vedere
ale utilizatorilor;
utilizarea unui administrator al datelor care se va ocupa
de semantica, valorile reale şi aspectele organizatorice
impuse de generarea-transmiterea-prelucrarea-
distribuirea datelor;
existenţa unui administrator al bazei de date care se va
ocupa de problemele tehnice ale utilizării fizice a unei
baze de date distribuite sau locale.
Deoarece SBD este o colecţie de programe ce exploatează fişierele
care formează baza de date, unul dintre obiectivele sale, este de a
prezenta utilizatorilor datele sub formă abstractă.

11.3.2 Funcţiile unui SGBD

Atunci când vorbim despre o bază de date, trebuie avute în vedere


două aspecte fundamentale ale acesteia, schema şi conţinutul.
Organizarea bazei de date se reflectă în schema sau structura sa, ce
reprezintă un ansamblu de instrumente pentru descrierea datelor, a
relaţiilor dintre acestea, a semanticii lor şi a restricţiilor la care sunt
supuse. Ansamblul informaţiilor stocate în bază la un moment dat
constituie conţinutul acesteia.

Plecand de la obiectivele SGBD, datele stocate într-o BD prezintă,


într-o măsură mai mare sau mai mică, următoarele caracteristici:
partajabilitate – disponibilitate pentru un mare număr de
utilizatori şi aplicaţii;
persistenţă – existenţă permanentă, din momentul preluării
în bază până în momentul actualizării sau ştergerii;
securitate – protejarea de accesul neautorizat, atât în ceea ce
priveşte citirea şi copierea, cât şi modificarea şi ştergerea;
validitate – referită şi ca integritate sau corectitudine –
priveşte gradul de adecvare dintre datele din bază şi
realitatea, procesele pe care le reflectă aceste date;
consistenţă – ori de câte ori diverse aspecte ale proceselor
sau fenomenelor reale sunt preluate în bază sub forma a doua
sau mai multor entităţi sau atribute, aceste entităţi /atribute

135
trebuie să fie în concordanţă unele cu celelalte, să respecte
relaţiile existente între aspectele proceselor /fenomenelor
reale;
nonredundanţă - pe cât posibil, o entitate din realitate ar
trebui să aibă un singur corespondent în baza de date;
independenţă – priveşte autonomia logică şi fizică evocate
mai sus.

Principalele funcţii ale unui SGBD vizează:


Funcţia de descriere a datelor permite definirea structurii bazei
de date la nivel logic, conceptual şi fizic stabilind:
atributele (câmpurile) bazei de date,
legăturile dintre date,
criteriile de validare a datelor,
metodele de acces la date,
aspectele referitoare la asigurarea integrităţii şi
confidenţialităţii datelor.
Funcţia de manipulare a datelor este cea mai complexă şi
realizează următoarele activităţi:
crearea bazei de date,
adăugarea de noi înregistrări,
ştergerea unor înregistrări,
modificare conţinutului unor înregistrări,
căutarea, ordonarea.
Funcţia de utilizare a datelor asigură mulţimea interfeţelor
necesare pentru comunicarea cu utilizatorii bazei de date.
Categoriile de utilizatori sunt:
o utilizatorii finali („liberi” sau conversaţionali) care
utilizează baza de date la nivel extern (prin intermediul
vederilor sau interogărilor) într-o formă simplificată;
o utilizatorii programatori care utilizează limbajele de
programare pentru realizarea procedurilor de
exploatare;
o administratorii bazei de date cu rol în ceea ce
priveşte menţinerea bazei de date în parametrii ei de
funcţionalitate.
Funcţia de administrare este de competenţa administratorilor
bazei de date.

11.3.3 Structura unui SBD

Pe lângă bazele de date şi programele propriu-zise de exploatare a


acestora, un sistem de baze de date (SBD) are şi alte componente:
limbajul de definire a datelor; limbajul de manipulare a datelor;
gestionarul bazei de date; administratorul bazei de date şi factorul
uman.

Limbajul de definire a datelor


După proiectarea bazei de date şi alegerea SBD este esenţială
construirea schemei interne şi conceptuale a bazei de date.
Structura bazei de date se specifică sistemului de calcul prin
intermediul unei mulţimi de definiţii redactate într-un limbaj de
definire a datelor (DDL, adică Data Definition Language). Un

136
compilator DDL procesează instrucţiunile pentru identificarea
descrierilor despre construcţie şi memorează într-un fişier special,
numit dicţionar de date. Datele memorate în aceste fişiere sunt sub
formă de tablouri şi se numesc metadate (adică date relative la alte
date) şi se consultă înaintea fiecărei citiri sau modificări a datelor din
baza de date. Structurile de stocare a datelor, cât şi metodele de acces
la baza de date sunt specificate prin intermediul unor definiţii
redactate printr-un tip particular de DDL, numit limbaj de memorare
şi definire a datelor. Compilarea acestor definiţii, produce
instrucţiuni care servesc la specificarea organizării detaliate a
structurii bazei de date. Aceste instrucţiuni sunt inaccesibile
utilizatorilor.
În SBD cu o clară separaţie între nivelele conceptual şi intern, DDL
este utilizat doar pentru specificarea schemei conceptuale. Un alt limbaj
numit Sttorage Definition Language (SDL) este utilizat pentru
specificarea schemei interne. Legătura între cele două nivele de
implementare este asigurată de unul din cele două. În general, fără
specificare explicită, referirea la definirea bazei de date presupune
utilizarea DDL.
Pentru o arhitectură pe trei niveluri este necesar al treilea limbaj numit
View Definition Languages (VDL), destinat utilizatorilor şi legăturii
acestora cu nivelul conceptual. Multe sisteme de baze de date
realizează aceasta printr-un DDL ce acceptă şi declaraţii specifice
nivelului extern.

Limbajul de manipulare a datelor.


Manipularea datelor vehiculate de un agent economic se referă la:
o extragerea datelor memorate în bazele de date
o inserarea de noi date
o ştergerea datelor perimate
o modificarea datelor existente în bazele de date.
Instrucţiunile în limbaj DDL pot fi înglobate într-un limbaj general
de programare sau pot fi compilate separat. Odată schema compilată
şi baza de date populată cu date, utilizatorul are o serie de facilităţi
pentru manipularea datelor. Operaţiile tipice includ căutarea,
inserarea, ştergerea şi modificarea datelor. Comenzile DML fie de
nivel înalt, fie de nivel scăzut sunt implementate într-un limbaj de
programare general, limbaj numit si limbaj gazdă, iar DML este
numit limbaj de date. DML de nivel înalt utilizat într-o manieră
interactivă formează ceea ce se numeşte query language (limbaj de
interogare)

Gestionarul bazei de date.


Bazele de date ocupă un mare volum de memorie, astăzi sunt
cunoscute baze de date a căror dimensiune se măsoară în gigaocteţi.
O asemenea cantitate nu se poate stoca decât în memoria externă a
calculatorului. Astfel, în vederea prelucrării datelor se efectuează o
serie de transferuri de date, din memoria internă către cea externă şi
invers. Aceste transferuri se realizează prin intermediul unor
programe ale SBD. Deoarece transferul datelor între memoria
externă şi cea internă a calculatorului se efectuează la o viteză mult
mai mică decât viteza de execuţie a unităţii centrale, este necesar ca
datele să fie structurate de o manieră optimă din punctul de vedere al
transferului lor.
137
Obiectivul general al unui SBD este de a simplifica şi facilita
exploatarea datelor. Acest obiectiv priveşte nivelele de abstractizare
cele mai înalte, astfel încât utilizatorul să nu fie în nici un fel afectat
de concepţia fizică a sistemului de calcul pe care-l foloseşte. Interfaţa
între programele de prelucrare şi consultare şi datele la nivel
elementar, conţinute în baza de date, este realizată de un program
special numit gestionarul bazei de date.
Acest program execută următoarele operaţii:
Interacţiunea cu gestionarul fişierelor:
Datele stocate pe disc sunt memorate cu ajutorul sistemului
de prelucrare a fişierelor, care face parte, în general, din nucleul
sistemului de operare al calculatorului utilizat. Gestionarul bazei de
date transcrie instrucţiunile DML în instrucţiuni de nivel elementar
specifice prelucrării fişierelor. Gestionarul bazei de date este
răspunzător şi de operaţiile de scriere, citire şi modificare a datelor
din baza de date.
Validarea datelor
Datele introduse în baza de date trebuie să satisfacă anumite
restricţii de coerenţă, care sunt specificate de administratorul bazei
de date şi verificate apoi de gestionarul bazei de date. De asemenea,
datele introduse în baza de date trebuie să corespundă tipului
valorilor lor. Toate aceste validări sunt asigurate de gestionarul bazei
de date.
Asigură confidenţialitatea datelor:
Una din sarcinile gestionarului bazei de date este de a
asigura accesul selectiv la baza de date.
Salvarea şi refacerea datelor în cazul incidentelor
Rolul gestionarului bazei de date este de a asigura refacerea
datelor conform stării lor anterioare producerii avariilor care pot
apare în sistem: distrugerea suportului magnetic, ruptura sectoarelor,
întreruperea energiei electrice.
Este responsabil de prelucrările simultane în cazul
accesului partajat la date
Se realizează astfel încât accesul în acelaşi timp de către mai
mulţi utilizatori la baza de date să nu distrugă coerenţa şi consistenţa
datelor.
Factorul uman
Este reprezentat pe de o parte de administratorul bazei de
date şi pe de altă parte de utilizatorii bazei de date.
Administratorul bazei de date este o persoană sau un grup de
persoane care răspund de SBD şi realizează următoarele funcţii:
definirea arhitecturii bazei de date: se face prin
intermediul DDL şi este memorată în dicţionarul de date;
definirea metodelor de acces la date: se face prin
intermediul unei componente a DDL şi anume limbajul
de definire şi memorare a datelor;

138
modificarea arhitecturii şi organizării fizice a bazei de
date: se realizează tot prin intermediul DDL, dar este rar
întâlnită;
autorizarea accesului la date: cine şi unde are acces la
baza de date;
specificarea restricţiilor de validare a datelor: care sunt
arhivate într-o zonă specifică a SBD-ului şi sunt
consultate de gestionarul bazei de date ori de câte ori
este nevoie.

11.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 11

Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD) reprezintă un ansamblu de programe ce permit


utilizatorilor să interacţioneze cu o bază de date, în vederea creării, actualizării şi interogării acesteia.
Obiectivul esenţial al unui SGBD este furnizarea unui mediu eficient, adaptat utilizatorilor care doresc
să consulte sau să actualizeze informaţiile conţinute în bazele de date.
Scopul esenţial al unui SGBD este:
de a furniza utilizatorilor care doresc să exploateze bazele de date, un mediu
adaptat şi eficient;
de a permite utilizatorilor să folosească datele în termeni abstracţi, în acest sens
SGBD acţionează ca un interpretor de nivel înalt;
să asigure securitatea informaţiilor stocate în baza de date, adică să protejeze
informaţia împotriva accesului neautorizat sau avariilor de sistem.

Principalele funcţii ale unui SGBD vizează:


Funcţia de descriere a datelor permite definirea structurii bazei de date la nivel logic,
conceptual şi fizic stabilind:
atributele (câmpurile) bazei de date,
legăturile dintre date,
criteriile de validare a datelor,
metodele de acces la date,
aspectele referitoare la asigurarea integrităţii şi confidenţialităţii datelor.
Funcţia de manipulare a datelor este cea mai complexă şi realizează următoarele activităţi:
crearea bazei de date,
adăugarea de noi înregistrări,
ştergerea unor înregistrări,
modificare conţinutului unor înregistrări,
căutarea, ordonarea.
Funcţia de utilizare a datelor asigură mulţimea interfeţelor necesare pentru comunicarea
cu utilizatorii bazei de date.
Funcţia de administrare este de competenţa administratorilor bazei de date.

Categoriile de utilizatori ai unei baze de date sunt:


o utilizatorii finali care utilizează baza de date la nivel extern (prin intermediul
vederilor sau interogărilor) într-o formă simplificată;
o utilizatorii programatori care utilizează limbajele de programare pentru realizarea
procedurilor de exploatare;

139
o administratorii bazei de date cu rol în ceea ce priveşte menţinerea bazei de date în
parametrii ei de funcţionalitate.
Structura unui SBD: Pe lângă bazele de date şi programele propriu-zise de exploatare a acestora,
un sistem de baze de date (SBD) are şi alte componente: limbajul de definire a datelor; limbajul
de manipulare a datelor; gestionarul bazei de date; administratorul bazei de date şi factorul uman.

Concepte şi termeni de reţinut

Sistem de Baze de Date (SBD);


Sistem de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD);
nonredundanţă datelor;
persistenta datelor;
partajarea datelor;
administrator baza de date.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Precizati ce se intelege prin sistem de baze de date (SBD).


2. Enumerati principalele functii ale unui sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD).
3. Care sunt categoriile de utilizatori ai unei baze de date?
4. Care sunt componentele din structura unui SBD?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Sistemul de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD) reprezintă:


a) o componentă de protecţie a datelor in cadrul firmei
b) o secvenţã de informatii dintr-un anumit domeniu
c) un ansamblu de programe ce permit utilizatorilor să interacţioneze cu o bază de date
d) un program care efectueaza operaţii de arhivare a datelor

140
2. Administratorii unei baze de date sunt persoane:
a) care realizaza proiectarea bazei de date
b) care utilizează baza de date la nivel extern într-o formă simplificată
c) cu rol în ceea ce priveşte menţinerea bazei de date în parametrii ei de funcţionalitate
d) care asigura efectuarea operaţiilor distribuire a datelor

3. Funcţia de utilizare a datelor asigură:


a) mulţimea interfeţelor necesare pentru comunicarea cu utilizatorii bazei de date
b) adăugarea de noi înregistrări in baza de date
c) criteriile de validare a datelor
d) modificare conţinutului unor înregistrări

Bibliografie obligatorie

1. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
2. Oprea D. - Analiza şi proiectarea sistemelor informationale economice, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
3. Popa G, Iliescu M, Udrică M. - Baze de date Access. Culegere de probleme, Ed. Cison,
Bucureşti, 2004
4. Popescu I. – Baze de date relaţionale: proiectare şi implementare, Ed. Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1996

141
Unitatea de învăţare 12
BAZE DE DATE RELATIONALE

Cuprins
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1. Caracteristici ale bazelor de date relaţionale
12.3.2. Tipuri de relaţii intre tabelele unei baze de date relaţionale
12.3.3. Depozite de date
12.4. Îndrumător pentru autoverificare

12.1. Introducere

Pe parcursul evolutiei lor, bazele de date au utilizat mai multe


modele particulare de organizare a datelor.
Principalele modele de organizare a datelor, in ordine
cronologica, sunt prezentate succint in continuare.
Modelul ierarhic. Primele Sisteme de Gestiune a Bazelor de
Date lucrau cu baze de date ierarhice, în care structura datelor
era prezentată sub forma unui arbore.
Modelul reţea. Este o dezvoltare a modelului ierarhic, prin care
se pot reprezenta şi situaţiile în care structura datelor nu mai
este strict arborescenta.
Modelul relaţional a fost următorul în ordinea cronologică şi
rămâne cel care domină si in prezent piaţa bazelor de date.
Modelul obiectual este dezvoltat prin aplicarea abordării
orientate pe obiecte, folosita mai ales in programarea
calculatoarelor, şi în lumea bazelor de date.
Modelul relaţional-obiectual. Este un model mai recent ce
încearcă să valorifice deopotrivă atuurile relaţionalului cu
orientarea pe obiecte si care incepe sa se impuna pe piata.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea principalelor caracteristici ale bazelor de date
relaţionale;
- înţelegerea tipurilor de relaţii ce pot fi stabilite intre tabelele
unei baze de date relaţionale;
- aprecierea importanţei si potentialului de dezvoltarea a
conceptului depozitului de date.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească structura, operatorii si

142
restrictiile modelului relational;
– studenţii vor cunoaşte relaţii care se stabilesc intre datele
aparţinând la două colecţii;
– studenţii vor putea recunoaste caracteristicile si arhitectura
specifice organizării datelor în depozite de date.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

12.3. Conţinutul unităţii de învăţare

12.3.1. Caracteristici ale bazelor de date relaţionale

Modelul relaţional al datelor se poate defini printr-o serie de structuri


de date, operaţii aplicate asupra structurilor de date şi reguli de
integritate care să asigure consistenţa datelor.
Modelul relaţional asociază unei entităţi o tabelă bidimensională
numită relaţie, în care:
coloanele tabelei reprezintă atributele entităţii;
liniile (rândurile) tabelei reprezintă membrii entităţii.
Fiecare coloană are un nume distinct, prima linie fiind destinată
amplasării acestor nume de atribute. O linie dintr-o relaţie se numeşte
tuplu. Tuplurile sunt distincte, dublurile nu sunt admise. Numărul de
tupluri dintr-o relaţie reprezintă cardinalitatea relaţiei.
La nivelul organizării fizice există următoarele corespondenţe:
relaţie poate fi asociată unui fişier,
un tuplu se asociază cu o înregistrare,
coloană corespunde unui câmp din înregistrare.

Fig. 12.1 Elementele unei relaţii (tabel)

La intersecţia unui rând cu o coloană se află valoarea câmpului. În


cadrul unei relaţii se poate alege un atribut sau un grup de atribute,
care formează cheia primară pentru identificarea unică a fiecărui
tuplu. Cheia primară obţinută prin concatenarea mai multor atribuite
este necesară atunci când nu există un singur câmp care să identifice
unic un tuplu. În cazul în care există mai multe atribute care pot fi
definite drept chei de identificare, acestea formează mulţimea cheilor
candidate, din care se alege cheia primară.
Schema relaţiei reprezintă mulţimea atributelor prin care se descrie o

143
relaţie, împreună cu domeniile asociate acestora şi numele atributelor
Restricţiile de integritate sunt reguli care asigură corectitudinea şi
coerenţa datelor:
unicitatea cheii (UNIQUE)
referenţială - cheie externă (REFERENTIAL)
integritatea entităţii (NOT NULL)
cheie primară (PRIMARY KEY)
comportament (CHECK)
dependenţa datelor (la proiectare)
În legătură cu cheia primară, este necesar a fi respectate
două cerinţe de integritate:
a) integritatea entităţii – conform căreia nici un atribut care
participă la formarea cheii nu poate avea valori nule;
b) integritatea referenţială – conform căreia, dacă într-o relaţie
apare un atribut prin care se face referinţă la un alt tuplu din
relaţia curentă sau o altă relaţie, atribut care se numeşte în
acest caz cheie externă, atunci el trebuie să aibă valori valide,
care să existe în relaţia către care face referinţă; cu alte
cuvinte, dacă tuplul t1 referă un tuplu t2 atunci acest tuplu
trebuie să existe.
Cheia secundară (externă) reprezintă atribut sau grup de
atribute dintr-o relaţie R1 ale cărui valori sunt definite pe acelaşi
domeniu ca şi cheie primară a unei relaţii R2, care are rolul de a
modela asocierea între entităţilor reprezentate prin R1 şi R2.

Componentele de bază ale modelului relaţional sunt:


1. Structura relaţională a datelor: datele sunt organizate sub
formă de tablouri bidimensionale (tabele), denumite entităţi
sau relaţii. Liniile tabelelor se numesc înregistrări, iar
coloanele constituie atributele. Asocierile dintre tabele se fac
prin atributele de legătură, denumite chei primare şi externe.
Numărul de atribute ale unei entităţi se numeşte aritatea
entităţii.
O entitate trebuie să satisfacă mai multe condiţii:
fiecare atribut trebuie să aibă un nume, unic în cadrul
entităţii; este posibil ca două atribute din două entităţi
diferite să poarte acelaşi nume;
fiecare atribut poate avea doar valori atomice, care nu
se pot descompune din punct de vedere logic;
fiecare înregistrare a entităţii este unică, unicitatea
fiind obţinută cu ajutorul cheilor primare. Când este
necesar mai mult decât un atribut pentru identificarea
unică a unei înregistrări, avem o cheie compusă.
nici unul dintre atributele care alcătuiesc cheia
primară nu poate avea valoarea Null. Null este o
valoare convenţională care indică o valoare
necunoscută sau neaplicabilă.
2. Operatorii sistemului relaţional: se referă la setul de operaţii
care se pot efectua asupra entităţilor. În algebra relaţională
introdusă de Codd există 8 operatori care acţionează asupra
entităţilor şi crează tot o entitate. Aceşti operatori sunt
implementaţi în cadrul limbajului SQL (Structured Query

144
Language), cel mai frecvent folosit pentru interogarea bazelor
de date relaţionale. Sunt operatori ai algebrei relaţionale
clasice (de exemplu: Union – reuniunea, Intersect –
intersecţia) şi operatori relaţionali speciali (de exemplu:
Select – selecţia, Join – compunerea).
3. restricţiile de integritate: reprezintă cerinţele impuse
tabelelor, astfel încât baza de date să fie corectă şi coerentă.

Restricţiile (constrângerile) de integritate sunt de două tipuri:


a) Constrângeri structurale: exprimă proprietăţi
fundamentale, care ţin de definirea BD. Ele sunt realizate cu
ajutorul cheii primare.
Cheia primară (Primary key-PK) este un atribut
sau un grup de atribute care asigură diferenţa între oricare
două înregistrări dintr-un tabel. Nici unul dintre atributele
care alcătuiesc cheia primară nu poate avea valoarea Null
pentru nici una dintre înregistrările tabelei.
b) Constrângeri de referenţialitate: se stabilesc între
două tabele cu ajutorul cheilor primare şi străine.
Se defineşte cheie străină (Foreign Key-FK) un
atribut sau o mulţime de atribute ale unei entităţi E2, care
există şi într-o altă entitate E1 şi care formează cheia
primară a entităţii E1.

Tabelul 12.1

E1 E2
Câmp1 E1 - PK Câmp1 E2 – PK
Câmp2 E1 Câmp2 E2 - FK
......... ..........

Câmpul2 din entitatea E2 este cheie străină (FK), dacă există şi într-o
altă entitate E1, unde formează cheia primară. Câmpul2 din E2 face
referinţă la cheia primară din E1. Valorile pe care le ia cheia străină,
dacă nu sunt Null, trebuie să se regăsească printre valorile cheii
primare la care face referinţă.
Exemple de sisteme de gestiune a bazelor de date relaţionale
(SGBDR) consacrate sunt: Oracle, SQL Server, Sybase, Microsoft
Access, FoxPro, Paradox.

12.3.2. Tipuri de relaţii intre tabelele unei baze


de date relaţionale

Pentru a ajunge la o schemă de relaţii şi chei primare convenabile


pentru reprezentarea corectă a entităţilor şi a legăturilor dintre ele este
nevoie de un proces de proiectare care include şi optimizarea
structurii relaţiilor.
Această modalitate de descriere a structurii datelor face mai flexibilă
şi descrierea legăturilor dintre colecţiile de date, relaţiile dintre aceste
colecţii. Aceste relaţii se concretizează în:
câmpuri comune existente în cadrul entităţilor aflate într-
o anumită relaţie;
tabele sau fişiere de legături, fişiere index, constituite pe

145
baza valorilor acestor câmpuri comune sau a unor adrese
de legătură determinate cu algoritmi specifici.

Indiferent de nivelul la care se stabilesc relaţiile între date, atunci


când colecţiile sunt supuse prelucrării, relaţiile devin operaţionale la
nivel de atribut şi se realizează în funcţie de valoarea acestora. Cu
ajutorul acestor relaţii, atât câmpurile cât şi înregistrările fişierelor
aflate într-o anumită relaţie pot fi identificate, accesate şi prelucrate
cu uşurinţă.

În funcţie de numărul de elemente, între care se stabilesc relaţii,


aparţinând celor două colecţii, aceste relaţii pot fi de tip unu la unu,
unu la mulţi şi mulţi la mulţi. Relaţiile de tipul 1 - 1 (unu la unu),
care presupune că unui membru din colecţia A îi corespunde un
singur membru din colecţia B.

Fig. 12.2. Relaţie de tip 1 la 1

Relaţiile de tipul 1 - m sau m - 1 (unu la mulţi sau mulţi la


unu), care presupune că unui membru din prima entitate A îi
corespund mai mulţi membri din a doua entitate B.

Fig. 12.3 Relaţie de tip 1 la m (a) şi m la 1 (b)

Relaţiile de tipul m - m (mulţi la mulţi), în care unui membru


din entitatea A îi corespund mai multe date din colecţia B şi mai
multor date din colecţia A le corespund o singură dată din colecţia B.

Fig. 12.4. Relaţie de tip m la m

146
Observaţie: Relaţii de tip mulţi la mulţi se mai numesc şi relaţii de
tip reţea. O relaţie mulţi la mulţi se va descompune întotdeauna în
două relaţii, o relaţie tip unu la mulţi şi respectiv o a doua relaţie de
tip mulţi la unu prin intermediul unei entităţi de legătură.

12.3.3. Depozite de date

Principala modalitate de organizare a datelor în cadrul sistemelor


tranzacţionale a fost şi va rămâne soluţia de organizare în baze de
date relaţionale. Însă, la nivelul de agregare şi sinteză cerute de
sistemele informatice executive, organizarea datelor în baze de date
devine ineficientă din prisma timpului de interogare şi a cerinţelor de
prelucrare crescute. Din acest motiv, dar şi datorită facilităţilor de
integrare al surselor neomogene de date, ca soluţie de organizare a
datelor în cadrul sistemelor informatice executive se impun
depozitele de date. Un depozit de date furnizează o sursă integrată şi
centralizată de date, aparte faţă de sistemul tranzacţional, care conţine
datele esenţiale despre activitatea companiei din multitudinea de
surse de date existente. Rapoartele obţinute pe baza acestor date sunt
utilizate ca un instrument de analiză strategic şi competitiv, şi din
acest punct de vedere analizele rapide şi corecte pot influenţa
deciziile privind evoluţia organizaţiei pe termen mediu şi lung.

Spre deosebire de sistemele operaţionale, structurile de date într-un


depozit de date sunt optimizate pentru o regăsire şi o analiză rapidă.
Datele sunt istorice şi sunt actualizate la intervale regulate de timp, în
funcţie de cerinţele de raportare.
Un depozit de date este o colecţie de date orientate pe subiecte,
integrate, istorice şi nevolatile destinată sprijinirii procesului de
luare a deciziilor manageriale.
Depozitul de date oferă acces la datele organizaţionale, datele obţinute
sunt consistente şi pot fi separate şi combinate în funcţie de fiecare
dimensiune sau aspect al afacerii. Depozitul de date include, de
asemenea un set de instrumente pentru interogare, analiză şi
prezentare a informaţiilor şi reprezintă locul în care sunt publicate
datele folosite. Calitatea datelor conţinute în depozit reprezintă o
premiză pentru reingineria afacerii.
Un depozit de date înseamnă o stocare a datelor, unitară, completă şi
consistentă, obţinută dintr-o varietate de surse, disponibilă
utilizatorilor finali într-un mod uşor perceptibil şi utilizabil în
contextul afacerii.

Volumul mare de date din depozitele de date impune utilizarea unor


instrumente şi tehnologii speciale de extragere a datelor cum ar fi
analiza dinamică multidimensională, metode statistice de prognoză şi
metode matematice aplicate unui volum foarte mare de date. Analiza
statistică a datelor şi extragerea unor cunoştinţe aflate în astfel de
depozite de date a căpătat denumirea de data mining, sau minerit al
datelor, termen a cărui folosire este evidentă. Din volumul foarte
mare de date se extrag numai datele relevante pentru suportul
decizional, celelalte fiind ignorate sau utilizate în alte scopuri.

147
Ca volum, un depozit de date este alcătuit din baze de date conţinând
intre 1 şi peste 10 terabyte, aceste cifre neavând decât un caracter
orientativ. Există astfel şi depozite de date conţinând zeci de terabyte.
Crearea unui astfel de depozit costă în medie 3-5 milioane euro. Din
acest cost, o treime o reprezintă serviciile profesionale. O altă treime
se cheltuieşte pentru software-ul necesar extragerii, prelucrării,
depozitării şi analizării datelor, iar ultima treime este destinată
sistemelor hardware necesare stocării datelor. De obicei, depozitele
de date îşi dublează dimensiunile în primele 12 până la 18 luni.
Această creştere exponenţială poate fi pe de o parte semnul sigur al
succesului implementării depozitelor dar, pe de alta parte, poate
deveni o problemă dacă sistemele nu sunt construite de la început
suficient de elastice şi de deschise.

Din cele de mai sus rezultă importanţa deosebită a flexibilităţii


impuse sistemelor care implementează asemenea depozite de date.
Aici flexibilitate înseamnă o conectivitate la nivelul întregii
organizaţii, astfel încât servere de baze de date diferite să se poată
conecta simultan la depozitul deja existent. Este de asemenea
deosebit de important să se aleagă o arhitectură care să se adapteze
uşor la modificările de performanţe, capacitate şi conectivitate.
Procesele de configurare, optimizare si administrare a sistemului,
inclusiv procedurile de salvare - restaurare, precum si păstrarea în tot
acest timp a funcţionalităţii sistemului pot deveni operaţii extrem de
dificile dacă trebuie repetate la fiecare adăugare a unor noi servere în
sistem.

Pentru a evita aceste probleme, se poate alege o cale de mijloc şi se


poate opta pentru realizarea unui sub-depozit care să conţină numai
datele relevante pentru analiza necesară. Astfel de sub-depozite sunt
numite data marts şi pot fi făcute să funcţioneze pe configuraţii şi cu
resurse mai modeste decât depozitele de date într-un timp mult mai
scurt.

Un astfel de data mart este un depozit de date specific unui anumit


subset de cerinţe sau unui anumit departament din cadrul organizaţiei.
În timp ce un depozit de date conţine datele care pot fi utilizate pentru
a răspunde oricărei întrebări privind afacerile unei companii, un data
mart conţine datele pertinente unui anumit compartiment al
companiei. Conectând împreună data mart-urile aferente diferitelor
compartimente ale companiei, formând astfel o infrastructură
specifică, departamentele pot folosi în comun datele lor şi se poate
crea un depozit de date mai uşor de construit şi mai elastic.

Rolul unui depozit de date este de a oferi o imagine coerentă asupra


datelor relative la activitatea unei organizaţii şi a contextului în care
acesta acţionează. Utilizarea acestei colecţii poate consta din
extragerea unor rapoarte (la cerere sau cu o anumită periodicitate),
extragerea unor date pentru a fi utilizate de aplicaţiile de birotică
(programe de calcul tabelar, procesoare de text, programe de
prezentare, etc.), dar mai ales pentru a fi utilizate de către aplicaţii
specializate de analiză. Acestea au la bază două categorii de
tehnologii de analiză on-line (OLAP - On Line Analytical Processing)
aplicaţii axate pe analiză multidimensională si tehnologii pentru
148
extragerea cunoştinţelor din date (data mining) axate pe descoperirea
unor şabloane semnificative în colecţii de date.

Caracteristici ale organizării datelor în depozite de date


Datorită obiectivelor impuse de utilizarea depozitelor de date
în analiză se desprind câteva caracteristici mai importante pe care
acestea le deţin:
Depozitul de date asigură accesul la datele organizaţiei.
Accesul trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, la
cerere şi să fie performant. Datele într-un depozit de date pot
fi separate şi combinate pentru a oferi un acces cât mai rapid
şi un timp de răspuns cât mai mic sistemului. De asemenea,
accesul presupune existenţa unor utilitare care să fie foarte
uşor de folosit.
Datele dintr-un depozit de date trebuie să fie consistente.
Consistenţa presupune faptul că atunci când două persoane
solicită acelaşi set de informaţii să primească aceleaşi date,
chiar dacă ele au fost cerute la momente de timp diferite.
Dacă datele nu au fost complet încărcate atunci utilizatorul va
fi avertizat cu privire la acest lucru şi este sfătuit să aştepte
până ce vor fi complet încărcate.
Datele din depozite sunt utilizate direct în analize, fără alte
prelucrări suplimentare. Datele nu sunt doar centralizate,
integrate şi stocate ci, după ce sunt extrase dintr-o varietate
de surse, sunt corectate de erori, transformate, li se asigură
calitatea necesară şi abia apoi devin utilizabile. Depozitele de
date nu reprezintă doar datele ci şi un set de utilitare pentru a
interoga, analiza şi prezenta informaţiile.
Calitatea datelor din depozitele de date este un factor
determinant pentru procesul de analiză. Se întâlneşte frecvent
situaţia în care datele nu sunt de bună calitate sau nu sunt
extrase în întregime sau au un caracter incert din punct de
vedere al conţinutului ceea ce face ca analiza ulterioară să
conducă la rezultate eronate.

O consecinţă importantă a acestor caracteristici este redundanţa


datelor. Dacă în sistemul operaţional redundanţa este eliminată (prin
procesul de normalizare) pentru a evita anomaliile de actualizare, în
depozitul de date redundanţa este creată în mod intenţionat prin
denormalizare si agregare pentru a permite un acces mai rapid la date.

Integrarea datelor reprezintă o altă consecinţă importantă a


realizării depozitului de date şi, în cele din urmă, raţiunea pentru care
acesta este creat. Datele sunt încărcate pentru a răspunde nevoilor
informaţionale ale întregii organizaţii, asigurând faptul că rapoartele
generate pentru diverse compartimente vor conţine aceleaşi rezultate.
Sistemul operaţional este de cele mai multe ori format din subsisteme
semi-independente, create la momente diferite, de echipe diferite, în
maniere diferite, ceea ce face imposibilă folosirea acestui sistem
pentru analiză.
Integrarea datelor provenind din sistemul operaţional şi din alte surse
se referă la diferite aspecte: modalităţi unice de codificare, sistem de
unităţi de măsură consistent, sistem stabil de reprezentare fizică a
datelor, convenţii clare privind modul de reprezentare a datelor
149
calendaristice, convenţii unice privind denumirile şi conţinutul
acestora .

Arhitectura depozitelor de date


Arhitectura depozitelor de date poate varia în funcţie de situaţia
specifică a fiecărei organizaţii. În cazul unei arhitecturi de bază,
datele sunt încărcate din una sau mai multe surse, iar utilizatorii
accesează în mod direct depozitul de date.

O arhitectură complexă este structurată pe patru niveluri distincte de


realizare a datelor astfel:
• Nivelul surselor de date în care se colectează date eterogene
provenite din diverse sistemele operaţionale ale organizaţiei.
De regulă se utilizează un proces de integrare a acestor date
printr-un modul separat al depozitului de date numit şi
modul sursă.
• Nivelul transformării datelor în care se foloseşte un proces
de extragere, transformare (curăţare) şi încărcare a datelor
(ETL - Extract, Transform, Load) ce presupune prelucrarea
datelor din punct de vedere al integrităţii, preciziei,
acurateţei şi al formatului.
• Nivelul depozitului de date conţine datele prelucrate,
încărcate în structuri multidimensionale şi agregate pe
diferite niveluri pregătite pentru a fi utilizate în analiză. La
acest nivel se pot proiecta multiple sisteme de tipul data
mart proiectate pentru compartimente şi departamente ale
întreprinderii.
• Nivelul de prezentare şi raportare a datelor presupune
extragerea datelor din depozit şi utilizarea unor instrumente
şi tehnologii de inteligenţa afacerii (Business Intelligence)
pentru analiza şi interpretarea informaţiilor furnizate. La
acest nivel se utilizează funcţionalităţile OLAP pentru
analiză, informaţiile fiind prezentate grafic, tabelar, integrate
în portaluri etc.

Fig. 12.5. Arhitectura unui depozit de date

Pe această arhitectură din punct de vedere funcţional se regăsesc trei


nivele distincte de realizare:
• Modulul operaţional - reprezentat de datele companiei care
sunt de obicei păstrate sub formă diferită la locaţii diferite.
Aceste date pot proveni de la aplicaţii sau de la sisteme
150
distribuite din cadrul companiilor cum ar fi sisteme de
gestiune a comenzilor, de eliberare a facturilor, de
contabilitate financiară, de gestiune a stocurilor, salarizare,
etc. Indiferent de originea lor, datele trebuie să fie colectate
şi aduse într-o formă consistentă pentru a putea fi folosite.
Acest proces de transformare a datelor reprezintă baza pe
care se construieşte un depozit de date consistent, de înaltă
calitate. Transformarea datelor presupune un proces de
extragere, condiţionare, curăţare, fuziune, validare şi
încărcare (ETL).
• Modulul central al depozitului de date – reprezentat de
SGBD-ul şi de serverul pe care acesta rulează şi de modul în
care este implementat depozitul - există în acest moment
două tendinţe: una ar fi implementarea unui sistem distribuit,
descentralizat unde datele sunt păstrate în unităţi
independente (Independent Data Marts) fiecare conţinând
datele relevante pentru un anumit aspect al operaţiilor unei
instituţii, iar a doua posibilitate ar fi implementarea unei
surse de date unice, centralizate la care au acces utilizatorii
din toate departamentele unei instituţii.
• Modulul strategic, de afaceri - valoarea finală a unui
depozit de date este determinată de avantajele pe care le
oferă utilizatorului în diferite procese de luare a deciziilor şi
analiză. Prin folosirea diferitelor modalităţi de acces la
informaţie şi a tehnologiilor de procesare disponibile,
utilizatorii pot obţine informaţii care îi vor ajuta în procesele
de stabilire a strategiei firmei. La ultimul nivel al
arhitecturii, datele sunt pregătite pentru interpretare şi
analiză cu ajutorul instrumentelor specifice cum ar fi:
instrumente de realizare a graficelor, prezentări, rapoarte
dinamice, browsere Web, instrumente de vizualizare a
datelor.

Astfel, din punct de vedere al ariei de cuprindere se întâlnesc trei


tipuri de depozite de date:

Depozitul central al organizaţiei (Enterprise Warehouse)


colectează toate informaţiile despre subiectele care privesc întreaga
organizaţie şi furnizează un volum extins de date. De regulă conţine
date detaliate, dar şi date agregate, iar ca ordin de mărime porneşte de
la câţiva gigabytes până la sute de gigabytes şi terabytes. Un depozit
de date de întreprindere trebuie implementat pe servere puternice
UNIX sau pe platforme cu arhitecturi paralele. Acest tip de depozit
necesită însă cheltuieli şi resurse mai mari pentru analiză, proiectare
şi realizare.

Data mart-ul conţine un subset al volumului de date din


organizaţie, specific unui grup de utilizatori sau departament.
Domeniul este limitat la subiecte specifice. Datele conţinute în data
mart sunt de obicei agregate. În mod curent data marts sunt
implementate pe servere departamentale cu resurse mai reduse care se
bazează pe UNIX sau Windows 2000/2003. Ciclul de implementare al
unui data mart este mai curând măsurat în săptămâni sau luni dacât în
ani. Ca atare, un data mart poate fi considerat un subansamblu al unui
151
depozit de date mai uşor de construit şi întreţinut şi mai puţin scump.

Depozitul virtual (Virtual warehouse) este un set de tabele


virtuale (views) asupra bazelor de date operaţionale. Pentru eficienţa
procesărilor interogărilor, numai unele din viziunile de agregare pot fi
materializate. Un depozit virtual este uşor de construit, dar problema
extragerii şi prelucrării datelor revine în mod exclusiv serverului de
baze de date, ceea ce poate conduce la un timp de prelucrare mare,
însă se elimină necesitatea stocării datelor într-un depozit real.
Această variantă se recomandă a fi aplicată în cazul în care volumul
de date necesar este mic, de mii de înregistrări. Insă dacă se depăşeşte
acest interval, timpul de extragere a datelor creşte semnificativ şi
recomandabil ar fi să se combine soluţia de depozit virtual cu stocarea
datelor agregate separat într-un data mart sau depozit de date real.

12.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 12

Modelul relaţional al datelor se poate defini printr-o serie de structuri de date, operaţii aplicate
asupra structurilor de date şi reguli de integritate care să asigure consistenţa datelor.
Modelul relaţional asociază unei entităţi o tabelă bidimensională numită relaţie, în care:
coloanele tabelei reprezintă atributele entităţii;
liniile (rândurile) tabelei reprezintă membrii entităţii.
Fiecare coloană are un nume distinct, prima linie fiind destinată amplasării acestor nume de
atribute. O linie dintr-o relaţie se numeşte tuplu.
Structura relaţională a datelor: datele sunt organizate sub formă de tablouri bidimensionale
(tabele), denumite entităţi sau relaţii. Liniile tabelelor se numesc înregistrări, iar coloanele
constituie atributele. Asocierile dintre tabele se fac prin atributele de legătură, denumite chei
primare şi externe.
Restricţiile de integritate: reprezintă cerinţele impuse tabelelor, astfel încât baza de date să fie
corectă şi coerentă.

În funcţie de numărul de elemente, între care se stabilesc relaţii, aparţinând celor două colecţii,
aceste relaţii pot fi de tip unu la unu, unu la mulţi şi mulţi la mulţi.
Relaţiile de tipul 1 - 1 (unu la unu), care presupune că unui membru din colecţia A îi
corespunde un singur membru din colecţia B.
Relaţiile de tipul 1 - m sau m - 1 (unu la mulţi sau mulţi la unu), care presupune că unui membru
din prima entitate A îi corespund mai mulţi membri din a doua entitate B.
Relaţiile de tipul m - m (mulţi la mulţi), în care unui membru din entitatea A îi corespund mai
multe date din colecţia B şi mai multor date din colecţia A le corespund o singură dată din
colecţia B.
O relaţie mulţi la mulţi se va descompune întotdeauna în două relaţii, o relaţie tip unu la mulţi şi
respectiv o a doua relaţie de tip mulţi la unu prin intermediul unei entităţi de legătură.

Un depozit de date este o colecţie de date orientate pe subiecte, integrate, istorice şi nevolatile
destinată sprijinirii procesului de luare a deciziilor manageriale.
Depozitul de date oferă acces la datele organizaţionale, datele obţinute sunt consistente şi pot fi
separate şi combinate în funcţie de fiecare dimensiune sau aspect al afacerii. Depozitul de date

152
include, de asemenea un set de instrumente pentru interogare, analiză şi prezentare a informaţiilor
şi reprezintă locul în care sunt publicate datele folosite.
O arhitectură complexă este structurată pe patru niveluri distincte de realizare a datelor astfel:
• Nivelul surselor de date în care se colectează date eterogene provenite din diverse
sistemele operaţionale ale organizaţiei.
• Nivelul transformării datelor în care se foloseşte un proces de extragere, transformare
(curăţare) şi încărcare a datelor.
• Nivelul depozitului de date conţine datele prelucrate, încărcate în structuri
multidimensionale şi agregate pe diferite niveluri pregătite pentru a fi utilizate în analiză.
La acest nivel se pot proiecta multiple sisteme de tipul data mart proiectate pentru
compartimente şi departamente ale întreprinderii.
• Nivelul de prezentare şi raportare a datelor presupune extragerea datelor din depozit şi
utilizarea unor instrumente şi tehnologii de inteligenţa afacerii (Business Intelligence)
pentru analiza şi interpretarea informaţiilor furnizate.

Data mart-ul conţine un subset al volumului de date din organizaţie, specific unui grup de
utilizatori sau departament. Domeniul este limitat la subiecte specifice. Ca atare, un data mart
poate fi considerat un subansamblu al unui depozit de date mai uşor de construit şi întreţinut şi
mai puţin scump.

Concepte şi termeni de reţinut

atributele relatiei;
membri relatiei;;
restricţiile de integritate;
cheia primară;
cheia secundara;
depozit de date;
data mart.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum se poate defini modelul relaţional al datelor?


2. Prezentaţi clasificarea relaţiilor in funcţie de numărul elementelor care sunt puse in
corespondenta.
3. Ce presupune relaţia de tip 1 – 1?
4. Precizati cum se defineste un depozit de date.

153
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Restricţiile de integritate reprezintă:


a) cerinţele impuse tabelelor, astfel încât baza de date să fie corectă şi coerentă
b) coloanele tabelei bidimensionale
c) liniile (rândurile) tabelei bidimensional
d) nivele de securitate a datelor

2. Relaţiile de tipul 1 - 1 face că unui membru din colecţia A îi corespunde:


a) un singur membru din colecţia A
b) un singur membru din colecţia B
c) cel mult un membru din colecţia B
d) cel putin un membru din colecţia A

3. Un data mart poate fi considerat ca:


a) un sistem complex ce include mai multe depozite de date
b) un depozit de date local
c) un subansamblu al unui depozit de date
d) o colectie coerenta de date

Bibliografie obligatorie

1. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
2. Oprea D. - Analiza şi proiectarea sistemelor informationale economice, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
3. Popa G, Iliescu M, Udrică M. - Baze de date Access. Culegere de probleme, Ed. Cison,
Bucureşti, 2004
4. Popescu I. – Baze de date relaţionale: proiectare şi implementare, Ed. Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1996

154
Unitatea de învăţare 13
REŢELE DE CALCULATOARE

Cuprins
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1. Definiţia si caracteristicile retelelor
13.3.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare
13.3.3. Echipamente de transmisie la distanţă
13.4. Îndrumător pentru autoverificare

13.1. Introducere

In zilele noastre vechiul model al unui singur calculator (mainframe)


care serveste problemele de calcul ale unui sistem economic a fost
inlocuit cu o noua abordare in care sarciniile sunt indeplinite de un
numar mare de calculatoare, utilizate separat, dar care sunt
interconectate.
Prin interconectarea calculatoarelor se pot realiza o multitudine de
facilitati:
- transferul unui fisier de la un calculator la altul;
- se poate accesa o baza de date existenta pe un alt
calculator;
- se pot transmite mesaje;
- se pot utiliza resursele hardware (memorii externe,
imprimante, scannere, etc.) si software ale unui alt
calculator.
Reteaua de calculatoare reprezinta deci un ansamblu de
echipamente de calcul, raspandite geografic, interconectate prin
intermediul unor medii de comunicatie, asigurandu-se in acest fel
utilizarea in comun de catre un numar mare de utilizatori a tuturor
resurselor fizice (hardware), logice (software si aplicatii de baza) si
informationale (baze de date), de care dispune ansamblul de
calculatoare conectate.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- înţelegerea conceptelor de bază cu care se operează in
domeniul retelelor de calculatoare;
- identificarea principalelor tipuri de retele de calculatoare cu
avantajale si dezavantajele proprii;
- aprecierea corecta a locului şi rolului cchipamentelor de
transmisie la distanţă in cadrul retelelor.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească notiunile de teleprelucare a


155
datelor si de retele de calculatoare;
– studenţii vor cunoaşte principalele caracteristici ale
diferitelor tipuri de reţele;
– studenţii vor putea explica principiile si modalitatile tehnice
de transmisie a datelor la distanta.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare

13.3.1. Definiţia si caracteristicile retelelor


 
În ultimele decenii, caracterizate printr-o explozie informaţională
fără precedent în istoria omenirii, o importanţă deosebită au
dobândit-o capacitatea şi resursele de comunicaţie de care dispun
proiectanţii şi utilizatorii sistemelor informatice, în cadrul cărora un
loc important îl ocupă calculatorul electronic.
Prelucrarea datelor cu ajutorul calculatoarelor a fost strâns legată, şi
totodată metodele utilizate în acest scop, de evoluţia care a avut loc
în domeniul IT-ului (Information Technology), şi în special în cel al
telecomunicaţiilor şi al evoluţiei extraordinare a componentelor
hardware şi software.
Calculatoarele sunt utilizate, din ce în ce mai mult, în cele mai
diverse domenii ale activităţii umane. În ziua de astăzi nu se poate
vorbi despre un domeniu de activitate în care prelucrarea datelor să
nu se efectueze cu ajutorul unui calculator. Aceasta deoarece
culegerea şi prelucrarea informaţiilor existente, nu s-ar putea executa
corect şi în timp optim pentru sistemul căruia i se adresează, fără
ajutorul calculatorului.
Primele aplicaţii practice, stabile, care au permis teleprelucrarea
datelor au fost realizate în anii 50, ajungându-se în prezent la
exploatarea unui număr foarte mare calculatoare şi reţele de
calculatoare. Despre aceste calculatoare se spunea că sunt instalate,
sau lucrează, în medii de teleprelucrare. De aici putem trage
concluzia că prin mediu de teleprelucrare se înţelege ansamblul de
mijloace hardware şi software care permite prelucrarea la distanţă a
informaţiei. Practic orice sistem care comunica cu alte sisteme prin
cel puţin o linie de comunicaţie reprezinta un mediu de
teleprelucrare.
Teleprelucrarea datelor este un procedeu de prelucrare automată a
informaţiei a cărui caracteristică principală este utilizarea unui
calculator cu performanţe ridicate, denumit generic calculator
principal, sau server, de către mai mulţi utilizatori, situaţi în locuri
diferite şi la distanţă faţă de calculatorul principal, transmisia
informaţiei făcându-se prin sisteme de telecomunicaţie.

Reţelele de calculatoare au apărut din necesitatea partajării datelor, şi


156
a resurselor hardware, existente într-o organizaţie, între mai mulţi
utilizatori. În fiecare organizaţie existau un număr oarecare de
calculatoare, fiecare lucrând independent. Cu timpul aceste
calculatoare, pentru a putea fi utilizate într-un mod mai eficient, au
fost conectate împreună prin intermediul unor dispozitive, dând
astfel naştere la o reţea de calculatoare.

O reţea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare


interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie,
asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare
de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software
şi aplicaţii de bază) şi informaţionale (baze de date) de care dispune
ansamblul de calculatoare conectate.

De asemenea mai putem spune că printr-o reţea de calculatoare


înţelegem o colecţie de calculatoare autonome interconectate între
ele. Se spune despre două calculatoare că sunt interconectate dacă
sunt capabile să schimbe informaţii între ele.

Printre avantajele lucrului într-o reţea de calculatoare amintim:


împărţirea resurselor existente;
creşterea fiabilităţii prin accesul la mai multe echipamente de
stocare alternative;
reducerea costurilor prin partajarea datelor şi perifericelor
folosite;
scalabilitatea: creşterea performanţelor sistemului prin
adăugarea de noi componente hardware;
obţinerea rapidă a datelor;
furnizează un mediu de comunicare etc.
O altă noţiune strâns legată de o reţea de calculatoare este lucrul în
reţea care reprezintă conceptul de conectare a unor calculatoare care
partajează resurse. Deci, resursele utilizate în comun de către o reţea
de calculatoare pot fi:
resurse fizice (imprimante, scannere etc.);
resurse logice (software şi aplicaţii de bază: orice program:
Word, un program de gestiune a stocurilor etc.);
resurse informaţionale (baze de date).

13.3.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare

În funcţie de criteriul de clasificare care se are în vedere există mai


multe tipuri de reţele de calculatoare. Criteriile cele mai des utilizate
în clasificarea reţelelor sunt:

După tehnologia de transmisie:


reţele cu difuzare (broadcast);
reţele punct-la-punct.
După scara la care operează reţeaua (distanţa):
reţele locale LAN – Local Area Network;
reţele metropolitane MAN – Metropolitan Area Network;
reţele de arie întinsă WAN – Widw Area Network;
157
Internet-ul.
După topologie:
reţele tip magistrală (bus);
reţele tip stea (star);
reţele tip inel (ring);
reţele combinate.
După tipul sistemului de operare utilizat:
reţele peer-to-peer;
reţele bazate pe server.
După modul de realizare a legăturilor între nodurile reţelei:
reţele cu comutare de circuite;
reţele cu comutare de mesaje;
reţele cu comutare de pachete.
În continuare vor fi enumerate principalele caracteristici ale fiecărui
tip de reţea.
Reţele cu difuzare (broadcast) sunt acele reţele care au un singur
canal de comunicaţie care este partajat (accesibil) de toate
calculatoarele din reţea. Mesajul (numit pachet) poate fi adresat unui
singur calculator, tuturor calculatoarelor din reţea (acest mod de
operare se numeşte difuzare) sau la un subset de calculatoare (acest
mod de operare se numeşte trimitere multiplă). Această tehnologie
de transmisie este caracteristică reţelelor de tip LAN.

Reţele punct la punct sunt acele reţele care dispun de numeroase


conexiuni între perechi de calculatoare individuale. Pentru a ajunge
de la calculatorul sursă la calculatorul destinaţie, un pachet s-ar putea
să treacă prin unul sau mai multe calculatoare intermediare. În
funcţie de anumiţi parametri, caracteristici etc. sunt posibile trasee
multiple, de diferite lungimi etc.

În general reţelele mai mici (reţele de tip LAN) utilizează difuzarea


pentru transmiterea datelor, în timp ce reţelele mari (Internet-ul)
sunt de obicei punct-la-punct.

Reţele LAN – Local Area Network – sunt în general reţele private


localizate într-o singură cameră, clădire sau într-un campus de cel
mult câţiva kilometri.

Caracteristicile de bază ale acestor reţele sunt:


mărimea: reţelele LAN au în general dimensiuni mici, iar
timpul de transmisie este limitat şi cunoscut dinainte;
tehnologia de transmisie constă dintr-un singur cablu la care
sunt conectate toate calculatoarele (de aici vine numele de
difuzare);

158
Fig. 13.1. – Două reţele LAN: magistrală şi inel
topologia: LAN - urile pot utiliza diferite topologii: magistrală,
inel, etc. În figura 6.1. sunt reprezentate două astfel de reţele: cu
topologie magistrală şi inel;
protocoalele utilizate sunt: transmitere cu jeton (token-passing)
sau înţelegerea coliziunii (collision sensing).
Reţele MAN – Metropolitan Area Network – reprezintă o extensie
a reţelelor LAN şi utilizează în mod normal tehnologii similare cu
acestea. Aceste reţele pot fi atât private cât şi publice. O reţea MAN
conţine numai un cablu sau două, fără să conţină elemente de
comutare care dirijează pachetele pe una dintre cele câteva posibile
linii de ieşire. Un aspect important al acestui tip de reţea este
prezenţa unui mediu de difuzare la care sunt ataşate toate
calculatoarele. Aceste reţele funcţionează, în general, la nivel de
oraş.

Reţele WAN – Wide Area Network – sunt acele reţele care acoperă
o arie geografică întinsă – deseori o ţară sau un continent întreg. Într-
o astfel de reţea calculatoarele poartă numele generic de gazde (în
literatura de specialitate se mai utilizează şi următorii termeni: host
sau sistem final). Gazdele sunt conectate între ele prin intermediul
unei subreţele de comunicaţie, numită pe scurt subreţea. Sarcina
principală a subreţelei este să transmită mesajele de la o gazdă la altă
gazdă.

Subreţeaua este formată din:

linii de transmisie, numite circuite, canale sau trunchiuri, care


au rolul de a transporta biţii între calculatoare;
elemente de comutare, sunt calculatoare specializate, folosite
pentru a conecta două sau mai multe linii de transmisie. Nu
există o terminologie standard pentru denumirea acestor
elemente de comutare; astfel putem întâlni diferiţi termeni
pentru desemnarea acestora ca: noduri de comutare a
pachetelor, sisteme intermediare, comutatoare de date.
Termenul generic pentru aceste calculatoare de comutare este
router. Fiecare calculator este în general conectat (face parte)
la un LAN în care există un ruter, prin intermediul căruia se
face legătura între două reţele diferite.

159
Reţeaua conţine numeroase cabluri sau linii telefonice, fiecare din
ele legând două ruter-e. Dacă două ruter-e, care nu sunt legate între
ele, doresc să comunice, atunci ele sunt nevoite să apeleze la un ruter
intermediar.

Subreţeaua este de tip punct-la-punct (se mai utilizează şi următorii


termeni: subreţea memorează-şi-retransmite sau subreţea cu
comutare de pachete), deoarece principiul de funcţionare este
următorul: când un pachet este transmis de la un ruter la altul prin
intermediul unui alt ruter, acesta este reţinut acolo până când linia
cerută devine disponibilă şi numai după aceasta este transmis mai
departe.

Analizând figura 13.2. putem spune că subreţeaua se referă la


colecţia de ruter-e şi linii de comunicaţie aflate în proprietatea
operatorului de reţea. De exemplu, sistemul telefonic constă din
centrale telefonice de comutare, care sunt conectate între ele prin
linii de mare viteză şi sunt legate la domiciliile abonaţilor şi birouri
prin linii de viteză scăzută. Aceste linii şi echipamente, deţinute şi
întreţinute de către compania telefonică, formează subreţeaua
sistemului telefonic. Telefoanele propriu-zise (în reţea gazde, sau
sisteme) nu sunt o parte a subreţelei.

Fig. 13.2. – Alcătuirea unei subreţele


Combinaţia dintre o subreţea şi gazdele sale formează o reţea. În
cazul unui LAN, reţeaua este formată din cabluri şi calculatoare; aici
nu există cu adevărat o subreţea.

O problemă importantă în proiectarea unei reţele WAN este alegerea


topologiei şi anume modul de interconectare a ruter-elor.

O inter-reţea se formează atunci când se conectează între ele reţele


diferite. De exemplu legarea unui LAN şi a unui WAN, sau legarea a
două LAN-uri formează o inter-reţea.

Internet-ul este cea mai mare reţea de calculatoare la nivel mondial,


fiind denumită şi reţeaua reţelelor, şi poate fi definită ca fiind un
imens domeniu care conţine milioane şi milioane de informaţii.
Toate aceste informaţii sunt plasate pe pagini Web, care sunt stocate
pe server-ele diferitelor reţele.

160
La instalarea şi configurarea unei reţele, problema principală care se
pune este alegerea topologiei optime şi a componentelor adecvate
pentru realizarea ei. Când se proiectează topologia unei reţele,
alegerea ei va fi determinată de mărimea, arhitectura, costul, şi
administrarea reţelei.

Prin topologie se înţelege dispunerea fizică în teren a calculatoarelor,


cablurilor, switch-urilor, ruter-elor, şi altor componente ale unei
reţele, deci se referă la configuraţia spaţială a reţelei, la modul de
interconectare şi ordinea existentă între componentele reţelei.
Notă Termenul de „topologie” se poate referi fie la o topologie fizică
a reţelei, care este actualul nivel fizic sau tipul cablării, sau la propria
topologie logică, care reprezintă calea pe care semnalele sunt
transmise de-a lungul reţelei. Această diferenţă este cel mai mult
evidenţiată în reţelele Token Ring, în care cablarea este aranjată fizic
într-o stea, dar al cărui semnal este transmis într-un cerc de la un
calculator la următorul calculator.

Atunci când se alege topologia unei reţele un criteriu foarte


important care se are în vedere este cel al performanţei reţelei. De
asemenea, topologia unei reţele implică o serie de condiţii: tipul
cablului utilizat (coaxial, torsadat, fibră optică), traseul cablului etc.
Topologia unei reţele poate determina şi modul de comunicare a
calculatoarelor în reţea. Topologii diferite implică metode de
comunicaţie diferite, iar toate aceste aspecte au o mare influenţă în
reţea.

În domeniul reţelelor locale sunt posibile mai multe topologii, dar


topologiile de bază existente sunt:

magistrală: calculatoarele sunt conectate în mod linear. Un


exemplu de astfel de topologie este forma 10Base2 a Ethernet-
ului;
inel: calculatoarele sunt conectate într-un inel. Exemple: FDDI
(Fiber Distributed Data Interface) (inel fizic şi logic), şi Token
Ring (inel logic şi stea fizică);
stea: calculatoarele sunt conectate la un singur concentrator
care este un hub (Ethernet) sau un MAU (Multistation Access
Unit) (topologia fizică Token Ring);
arborescentă: există mai multe topologii de tip stea conectate
împreună într-o topologie magistrală;
plasă: calculatoarele sunt conectate într-un model complex.
Această topologie este în mod normal utilizată numai în reţele
de arie întinsă (WAN-uri) în care reţele diferite sunt conectate
utilizând ruter-e.
Topologia magistrală (bus sau liniară) – este cea mai simplă şi mai
uzuală metodă de conectare a calculatoarelor în reţea. Fiecare
calculator este legat la un cablu coaxial comun. Acesta este închis la
cele două capete cu rezistenţe numite terminatori. Toate
calculatoarele conectate au drepturi egale în ceea ce priveşte accesul
la reţea şi pot comunica între ele după dorinţă, fără ca un calculator
principal să reglementeze fluxul de date între calculatoarele din
reţea. În această topologie pachetele de date sunt transmise simultan
161
tuturor calculatoarelor interconectate, dar pachetul este preluat şi
interpretat doar de calculatorul căruia îi este adresat; circulaţia
pachetelor se face în ambele sensuri, fiecare calculator putând să
transmită şi să recepţioneze. Cea mai cunoscută topologie magistrală
este Ethernet.

Printre cele mai importante caracteristici ale acestui tip de topologie


amintim:
constă dintr-un singur cablu, numit trunchi care conectează
toate calculatoarele din reţea pe o singură linie;
comunicaţia pe magistrală presupune înţelegerea următoarelor
concepte:
transmisia semnalului: la un moment dat numai un singur
calculator poate transmite mesaje;
reflectarea semnalului;
terminatorul, utilizat pentru a opri reflectarea semnalului;
este o topologie pasivă, adică calculatoarele nu acţionează
pentru transmiterea datelor de la un calculator la altul;
dacă un calculator se defectează, el nu afectează restul reţelei,
cu condiţia ca placa de reţea a calculatorului respectiv să nu fie
defectă;

Fig. 13.3. – Topologia magistrală


cablul din această topologie poate fi prelungit prin una din
următoarele metode:
o componentă numită conector tubular (BNC);
prin intermediul unui dispozitiv numit repetor. Lungimea
maximă a cablului utilizat pentru această topologie este de
185 m; dacă lungimea cablului depăşeşte această valoare,
putem utiliza acest dispozitiv, care mai are şi rolul unui
amplificator (amplifică semnalul înainte de a-l transmite
mai departe în reţea);
reprezintă o conexiune multipunct - informaţiile emise de un
calculator sunt recepţionate de toate celelalte calculatoare aflate
în reţea;
prezintă facilităţi de reconfigurare (toate calculatoarele
conectate au drepturi egale);
costul redus al suportului şi al dispozitivelor de cuplare.
Cele mai cunoscute topologii magistrală, care au fost utilizate în
urmă cu câţiva ani sunt: 10Base-2 (ThinNet) şi 10Base-5 (ThickNet).

162
Fig. 13.4. – Prelungirea unei reţele prin intermediul unui repetor

Topologia stea (star) atunci când se utilizează această topologie


toate calculatoarele sunt conectate la un nod central care joacă un rol
particular în funcţionarea reţelei. Orice comunicaţie între două
calculatoare se va face prin intermediul nodului central, care se
comportă ca un comutator faţă de ansamblul reţelei. Printre
caracteristicile mai importante ale acestei topologii amintim:
calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu (se
utilizează în mod normal cablu de tip UTP (Unshielded Twisted
Pair) la o componentă centrală numită concentrator (HUB –
Host Unit Broadcast sau Switch);
calculatoarele nu pot comunica direct între ele ci numai prin
intermediul concentratorului;
reţelele mari necesită o lungime de cablu mare;
dacă nodul central (hub-ul) se defectează, întreaga reţea devine
inoperabilă (cade întreaga reţea);
dacă un calculator sau cablul care îl conectează la hub se
defectează, numai calculatorul respectiv este în imposibilitatea
de a transmite sau recepţiona date în reţea;
transferul informaţiei se face punct la punct dar, cu ultimele
tipuri de comutatoare, este posibil şi un transfer multipunct.

Topologia inel (ring) într-o astfel de configuraţie toate calculatoarele


sunt legate succesiv între ele, două câte două, ultimul calculator fiind
conectat cu primul. Cea mai cunoscută topologie inel este Token
Ring de la IBM. În cadrul acestei topologii fiecare calculator
recepţionează datele de la predecesorul său, le verifică şi le transmite
amplificat către calculatorul următor. Pentru a implementa reţea cu o
astfel de topologie se utilizează tehnologii precum: FDDI, SONET
sau Token Ring.

Fig. 13.5. – Topologia stea

163
Dintre caracteristicile mai importante ale acestei topologii
enumerăm:
conectează calculatoarele printr-un cablul în formă de buclă (nu
există capete libere);
este o topologie activă – este acea topologie în care
calculatoarele regenerează semnalul şi transferă datele în reţea,
fiecare calculator funcţionează ca un repetor, amplificând
semnalul şi transmiţându-l mai departe, iar dacă îi este destinat
îl copiază;
mesajul (numit jeton) transmis de către calculatorul sursă este
retras din buclă de către acelaşi calculator atunci când îi va
reveni după parcurgerea buclei;

Fig. 13.6. – Topologia inel


defectarea unui calculator afectează întreaga reţea;
transmiterea datelor se face prin metoda jetonului (token
passing).

Topologia arborescentă (magistrală-stea): reţelele care utilizează


acest tip de topologie au în structura lor mai multe reţele cu
topologie stea, conectate între ele prin intermediul unor trunchiuri
liniare de tip magistrală. Această topologie este mai uşor de extins
decât o topologie magistrală (care este limitată la un număr mic de
calculatoare) sau stea (limitată de numărul de porturi ale
concentratorului). Dacă un calculator se defectează, acest lucru nu va
afecta buna funcţionare a reţelei, dar dacă se defectează un
concentrator (hub), toate calculatoarele conectate la el vor fi
incapabile să mai comunice cu restul reţelei (figura 6.7.).

Fig. 13.7. – Topologia arborescentă magistrală – stea

Topologia inel-stea (ierarhică stea): este asemănătoare topologiei


magistrală – stea. Deosebirea constă în modul de conectare a
concentratoarelor: în topologia magistrală - stea ele sunt conectate

164
prin trunchiuri lineare de magistrală, iar în topologia inel – stea sunt
conectate printr-un concentrator principal (figura 6.8.).

Fig. 13.8. – Topologia inel-stea

Reţelele peer-to-peer (de la egal la egal) sunt acele reţele în care


partajarea resurselor nu este făcută de către un singur calculator;
toate calculatoarele existente în reţea au acces la toate resursele
reţelei. Printre caracteristicile întrunite de aceste reţele amintim:
numărul maxim de calculatoare care pot fi conectate la un
singur grup de lucru (workgroup) este de 10;
acest tip de reţea implică costuri mici, şi de aceea sunt des
utilizate de către firmele mici;
se utilizează atunci când zona este restrânsă, securitatea datelor
nu este o problemă, organizaţia nu are o creştere în viitorul
apropiat;
toate calculatoarele sunt egale între ele; fiecare calculator din
reţea este şi client şi server, neexistând un administrator
responsabil pentru întreaga reţea.

Reţele bazate pe server sunt acele reţele care au în componenţa lor


un server specializat: de fişiere; de tipărire; de aplicaţii; de poştă; de
fax; de comunicaţii. Printre avantajele reţelelor bazate pe server
amintim: partajarea resurselor; securitate; salvarea de siguranţă a
datelor; redundanţă; număr de utilizatori.

Într-o reţea combinată există două tipuri de sisteme de operare


pentru a oferi ceea ce mulţi utilizatori consideră a fi o reţea completă.

Din cele descrise până acum reiese faptul că toate reţelele au anumite
componente, funcţii şi caracteristici comune, precum:
server-ele sunt acele calculatoare care oferă resurse partajate
pentru toţi utilizatorii reţelei;
clienţi sunt acele calculatoare care accesează resursele partajate
în reţea de un server;
mediu de comunicaţie, reprezintă modul în care sunt conectate
calculatoarele în reţea (tipul cablului utilizat, a modemului);
date partajate, reprezintă fişierele puse la dispoziţie de serverele
de reţea;
resurse: fişiere, imprimante şi alte componente care pot fi
folosite de utilizatorii reţelei.
Alţi termeni frecvent utilizaţi sunt:
subreţea, termenul este potrivit în contextul unei reţele larg

165
răspândite geografic, şi se referă la colecţia de ruter-e şi linii de
comunicaţie aflate în proprietatea operatorului de reţea;
reţea, reprezintă combinaţia dintre o subreţea şi gazdele sale
(host - uri). În cazul unui LAN, reţeaua este formată din cablu şi
gazde;
inter-reţea (internetwork), ea se formează atunci când se
conectează între ele reţele de tipuri diferite. Legarea unui LAN
şi a unui WAN, sau legarea a două LAN - uri formează o inter -
reţea.

13.3.3. Echipamente de transmisie la distanţă

Atunci când un calculator doreşte să transmită informaţii pe o linie


telefonică, acestea trebuie să fie în prealabil convertite din semnale
binare în semnale analogice, apoi la capătul unde are loc recepţia din
semnale analogice în semnale digitale. Pe liniile telefonice semnalele
au o variaţie continuă, iar semnalele ce materializează codurile
binare au o variaţie discretă.

Echipamentul care realizează aceste transformări se numeşte modem


(modulator/demodulator) – echipamentul care acceptă la intrare un
semnal discret (un şir de biţi) şi produce un semnal modulat la ieşire
(sau invers). Acesta este un periferic inserat între interfaţa serială a
calculatorului (semnale digitale cu o variaţie discretă) şi linia
telefonică publică (semnale analogice cu o variaţie continuă). Pentru
liniile închiriate este posibilă utilizarea semnalului digital de la un
capăt la altul, dar acestea sunt foarte scumpe şi sunt utilizate numai
pentru a construi reţele private în interiorul unei firme.

Fig. 13.9. – Modul de interpunere a modem-urilor


Deci un modem este un dispozitiv care converteşte datele din
semnale digitale (acceptă un şir de biţi la intrare), utilizate în
interiorul calculatorului, în semnale analogice care pot fi transmise
prin liniile de telefon, şi invers, din semnale analogice în semnale
digitale.
Modulaţia reprezintă procedeul ce realizează transformarea
semnalului modulator (discret) care reprezintă mesajul de transmis
într-un semnal modulat (continuu), transformarea se bazează pe
modificarea unui semnal purtător (sinusoidal), la care unul din
parametrii caracteristici este modificat în concordanţă cu valoarea
semnalului modulator.
Demodulaţia este procedeul de extragere, la recepţie, a semnalului
166
modulator (a mesajului) din semnalul modulat recepţionat.
Modularea pe partea emiţătorului şi demodularea pe partea celui care
recepţionează trebuie să se realizeze în acelaşi mod, deci este
necesară o standardizare. Toate modemurile existente în prezent pe
piaţă şi destinate PC-urilor respectă recomandările CCITT (Comité
Consultatif International Télégrafique et Téléphonique), o
organizaţie internaţională cu sediul la Geneva, responsabilă cu
stabilirea normelor în acest domeniu. Pe lângă viteza de transfer şi
forma codificării, normele reglementează şi controlul erorilor şi al
compresiei datelor.

13.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 13

O reţea de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul


unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare
de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de bază) şi
informaţionale (baze de date) de care dispune ansamblul de calculatoare conectate.
Teleprelucrarea datelor este un procedeu de prelucrare automată a informaţiei a cărui
caracteristică principală este utilizarea unui calculator cu performanţe ridicate, denumit generic
calculator principal, sau server, de către mai mulţi utilizatori, situaţi în locuri diferite şi la
distanţă faţă de calculatorul principal, transmisia informaţiei făcându-se prin sisteme de
telecomunicaţie.
Printre avantajele lucrului într-o reţea de calculatoare amintim:
Folosirea in comun a resurselor existente;
creşterea fiabilităţii prin accesul la mai multe echipamente de stocare alternative;
reducerea costurilor prin partajarea datelor şi perifericelor folosite;
scalabilitatea: creşterea performanţelor sistemului prin adăugarea de noi componente
hardware;
obţinerea rapidă a datelor;
furnizarea unui mediu de comunicare.

În funcţie de criteriul de clasificare care se are în vedere există mai multe tipuri de reţele de
calculatoare. Criteriile cele mai des utilizate în clasificarea reţelelor sunt:

După scara la care operează reţeaua (distanţa):


reţele locale LAN – Local Area Network;
reţele metropolitane MAN – Metropolitan Area Network;
reţele de arie întinsă WAN – Widw Area Network.
După tipul sistemului de operare utilizat:
reţele peer-to-peer (egalitare);
reţele bazate pe server (client-server).
Reţele LAN – Local Area Network – sunt în general reţele private localizate într-o singură
cameră, clădire sau într-un campus de cel mult câţiva kilometri.
Reţele MAN – Metropolitan Area Network – reprezintă o extensie a reţelelor LAN şi utilizează
în mod normal tehnologii similare cu acestea. Un aspect important al acestui tip de reţea este
prezenţa unui mediu unic de transmisie la care sunt ataşate toate calculatoarele. Aceste reţele
funcţionează, în general, la nivel de oraş.
167
Reţele WAN – Wide Area Network – sunt acele reţele care acoperă o arie geografică întinsă –
deseori o ţară sau un continent întreg. Diverse subretele de calculatoarele sunt conectate între ele
prin intermediul unei subreţele de comunicaţie
Reţelele peer-to-peer (egalitare sau de la egal la egal) sunt acele reţele în care partajarea
resurselor nu este făcută de către un singur calculator; toate calculatoarele existente în reţea au
acces la toate resursele reţelei. Printre caracteristicile întrunite de aceste reţele amintim:
numărul maxim de calculatoare care pot fi conectate la un singur grup de lucru (workgroup)
este de 10;
acest tip de reţea implică costuri mici, şi de aceea sunt des utilizate de către firmele mici;
toate calculatoarele sunt egale între ele; fiecare calculator din reţea este şi client şi server,
neexistând un administrator responsabil pentru întreaga reţea.

Reţele bazate pe server (client-server) sunt acele reţele care au în componenţa lor un server (un
calculator puternic care furnizeaza servicii mai multor utilizatori) specializat: de fişiere; de
tipărire; de aplicaţii; de poştă; de fax; de comunicaţii. Printre avantajele reţelelor bazate pe server
amintim: partajarea resurselor; securitate; salvarea de siguranţă a datelor; redundanţă; număr mare
de calculatoare autonome deservite (clienti).

Atunci când un calculator doreşte să transmită informaţii pe o linie telefonică, acestea trebuie să
fie în prealabil convertite din semnale binare în semnale analogice, apoi la capătul unde are loc
recepţia din semnale analogice în semnale digitale.
Echipamentul care realizează aceste transformări se numeşte modem (modulator/demodulator) –
echipamentul care acceptă la intrare un semnal discret (un şir de biţi) şi produce un semnal
modulat la ieşire (sau invers).
Modulaţia reprezintă procedeul ce realizează transformarea semnalului modulator (discret) care
reprezintă mesajul de transmis într-un semnal modulat (continuu), transformarea se bazează pe
modificarea unui semnal purtător (sinusoidal), la care unul din parametrii caracteristici este
modificat în concordanţă cu valoarea semnalului modulator.
Demodulaţia este procedeul de extragere, la recepţie, a semnalului modulator (a mesajului) din
semnalul modulat recepţionat.
Concepte şi termeni de reţinut

retele de calculatoare;
teleprelucarea datelor;
retele LAN, MAN, WAN;
retele egalitare;
retele client-server;
modem.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Precizati ce se intelege printr-o retea de calculatoare.


2. Enumerati principalele tipuri de retele in functie de topologie.
3. Ce sunt retelele bazate pe server (client-server)?
4. Ce functie indeplineste un modem intr-un sistem de transmisie la distanţă?

168
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Reţelele peer-to-peer (egalitare sau de la egal la egal) sunt retelele in care:


a) partajarea resurselor nu este făcută de către un singur calculator
b) se foloseşte un singur mediu de transmisie denumit magistrală
c) comunicarea între calculatoare se realizeaza pe un traseu circular
d) se utilizeaza topologia de tip stea

2. Un modem este un echipament:


a) care asigura interconectarea a două reţele care folosesc aceeaşi topologie
b) care amplifică semnalul atenuat pe un segment de cablu şi îl transmite mai
departe
c) care stocheaza informatia in vedera unei prelucrari ulterioare
d) care acceptă la intrare un semnal discret (un şir de biţi) şi produce un semnal modulat la
ieşire (sau invers).

3. Reţele bazate pe server (client-server) sunt retelele in care:


a) se utilizeaza topologia de tip inel
b) au în componenţa lor un server (un calculator puternic care furnizeaza servicii mai
multor utilizatori)
c) comunicarea între calculatoare se realizeaza pe un traseu circular
d) toate resursele sunt puse in comun de catre calculatoarele din retea

Bibliografie obligatorie

1. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
2. Oprea D. - Analiza şi proiectarea sistemelor informationale economice, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
3. Stanciu V. - Proiectarea sistemelor informatice, Ed. DualTech, Bucureşti, 2003
4. Tanenbaum A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, Bacău, 2000

169
Unitatea de învăţare 14
RETEAUA INTERNET

Cuprins
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Internet, intranet, extranet
14.3.2. Identificarea si conectarea la Internet a calculatoarelor
14.3.3. Servicii Internet
14.4. Îndrumător pentru autoverificare

14.1. Introducere

Pornind de la dezvoltarea sa exploziva din ultimii ani, Internetul


reprezintă un excelent exemplu referitor la beneficiile pe care le
poate aduce investirea solidă în cercetarea informatica şi în
dezvoltarea infrastructurii de comunicaţii.
In acest sens, Internetul poate fi definit atat ca o colectie globală de
echipamente de comunicaţii si calculatoare care comunică între ele,
cat si ca un mediu colaborativ şi de interacţiune între indivizi fără a
ţine cont de localizarea lor geografică.

Într-o primă fază, cercetările de pionerat în interschimbul electronic


de informaţii a fost realizat de către structurile guvernamentale,
industria de profil, şi mediul academic care au fost parteneri în
evoluţia şi dezvoltarea acestei noi tehnologii.
În zilele noastre insa, termeni precum adresă de mail, website,
server, etc fac parte din vocabularul tuturor, reprezentând o etapă
importantă
în evoluţia tehnologică a societăţii la nivel global.

Un alt aspect interesant este faptul ca această reţea globala nu se află


în proprietatea nimănui.

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:


- identificarea conceptelor generale si a principalelor
caracterstici ale retelei Internet;
- înţelegerea conceptelor si a metodelor de identificare si
conectare a calculatoarelor la Internet;
- cunoasterea celor mai utilizate servicii furnizate de Internet.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească facilitatile oferite de


Internet, retelele de tip intranet si a celor de tip extranet;
170
– studenţii vor cunoaşte principalele modalitati tehnice si
protocoalele logice de conectare si respectiv de transfer a
datelor in Internet;
– studenţii vor putea identifica si utiliza o serie de aplicatii
uzuale, oferite prin reteaua Internet.

Timpul alocat unităţii: 3 ore

14.3. Conţinutul unităţii de învăţare

14.3.1. Internet. intranet, extranet

Internet-ul este o reţea globală compusă din mii de reţele mai mici de
calculatoare şi milioane de calculatoare comerciale, educaţionale,
guvernamentale şi personale, toate legate între ele prin intermediul
protocolului standard TCP/IP. Din punct de vedere sistemic,
Internet-ul este un sistem distribuit client/server.
Într-o reţea utilizatorii trebuie să se conecteze explicit la un anumit
calculator, să comande explicit execuţia proceselor la distanţă, să
transfere explicit fişierele.
Într-un sistem distribuit, care este deseori confundat cu o reţea de
calculatoare, lucrurile stau puţin altfel: astfel, existenţa mai multor
calculatoare autonome este transparentă pentru utilizatori; într-un
astfel de sistem nimic nu se face în mod explicit, totul este realizat
autonom de către sistem, fără cunoştinţa utilizatorilor. Un sistem
distribuit este un sistem de programe construit peste o reţea, sistem
care asigură reţelei un grad mare de coeziune şi transparenţă. De
aceea, diferenţa majoră între o reţea şi un sistem distribuit nu apare la
nivel de echipamente, ci la nivel de programe (la nivelul sistemului
de operare, în special).

Un calculator este pe Internet dacă foloseşte stiva de protocoale


TCP/IP, are o adresă IP şi are posibilitatea de a trimite pachete IP
către toate celelalte maşini din Internet. Simpla posibilitate de a
trimite şi primi poştă electronică nu este suficientă, deoarece poşta
electronică este redirectată către multe reţele din afara Internet – ului.
Oricum, subiectul este cumva umbrit de faptul că multe calculatoare
personale pot să apeleze la un furnizor de servicii Internet folosind
un modem, să primească o adresă IP temporară şi apoi să trimită
pachete IP către alte gazde. Are sens să privim asemenea maşini ca
fiind pe Internet numai atâta timp cât ele sunt conectate la ruter-ul
furnizorului de servicii."

Alţi termeni, care în ultima perioadă de timp sunt tot mai des utilizaţi
se referă la: intranet, extranet, comerţ electronic (e-commerce) etc.
Dacă la începutul anilor 1990 Internet-ul încă nu era cunoscut de
multă lume, acum nu ne-am putea imagina cum ar fi lumea fără el.
Aceasta deoarece prin intermediul Internet-ului avem acces la o
imensitate de informaţii din toate domeniile de activitate: medicină,
teatru, literatură, informatică, educaţie, etc. După cum am văzut,
Internet-ul este alcătuit dintr-o multitudine de reţele eterogene, care
pun la dispoziţie aceste informaţii, lucru posibil datorită tehnologiilor
pe care se bazează.
171
Am putea utiliza acelaşi tehnologii, pentru a avea avantajele oferite
de acestea la nivelul unei societăţi? Răspunsul este da, iar termenii
utilizaţi sunt intranet şi extranet.

Prin intranet se înţelege în general aplicarea tehnologiilor Internet la


nivelul reţelei din interiorul unei societăţi, sau altfel spus prin
intranet înţelegem o reţea de calculatoare care permite angajaţilor
unei companii să partajeze şi să schimbe informaţii, mesaje e-mail şi
chiar documente confidenţiale ale companiei. Similar modului în
care Internet-ul conectează utilizatorii din întreaga lume, un intranet
conectează angajaţii unei companii – indiferent de locul unde se află
aceştia. El permite agenţilor economici (societăţi, companii, firme)
să folosească instrumentele Internet, cum ar fi poşta electronică,
navigaţia în Web sau transferul de fişiere, în cadrul reţelei private a
instituţiei respective.
Aceste intranet-uri, cunoscute şi ca web-uri interne, sunt interne
numai din punct de vedere logic pentru organizaţia respectivă. Din
punct de vedere fizic ele pot traversa globul, dar accesul este limitat
şi definit de comunitatea interesată. Utilizând terminologia Web
putem spune că un web-ul intern este alcătuit din toate nodurile
HTTP dintr-o reţea privată, precum reţelele LAN sau WAN ale
organizaţiei.
De menţionat că atunci când scriem Web, ne referim la World Wide
Web, iar dacă ne referim la Web-urile unor reţele private, vom utiliza
web.
Raportat la Internet, un intranet este un sistem închis, cu un acces
limitat (controlabil) la Internet, în care pentru partajarea şi
distribuirea informaţiilor precum şi pentru partajarea aplicaţiilor de
lucru, este utilizată tehnologia Web (Web publicitar, baze de date
distribuite, HTML, metode de acces etc.).
Dacă un intranet al unei societăţii se conectează cu doi sau mai mulţi
parteneri de afaceri, el este referit adesea ca web business-to-
business, sau extranet.
Deci prin extranet se înţelege:
un intranet busines-to-business (B2B) care permite accesul
limitat, controlat, şi securizat între intranet-urile societăţilor,
precum şi desemnarea şi autentificarea utilizatorilor aflaţi în
diferite locaţii la distanţă;
un intranet care permite accesul controlat prin autentificarea
participanţilor.
Legătura dintre intranet, extranet şi comerţul electronic cuprinde trei
aspecte:
intranet-ul, extranet-ul, şi comerţul electronic au în comun
utilizarea protocoalelor Internet pentru a conecta utilizatorii
societăţii;
intranet-urile sunt mult mai uşor de localizat şi pot prin urmare
transfera datele mai rapid decât cele mai multe extranet-urile
distribuite;
controlul pe care administratorii reţelei îl poate exercita asupra
utilizatorilor este diferit pentru cele trei tehnologii. Într-un

172
intranet, administratorii pot stabili o tactică şi un acces riguros
pentru un grup de utilizatori. De exemplu, se poate specifica că
sistemul de operare pentru utilizatori să fie Windows 2000
Professional, iar Microsoft Internet Explorer, drept browser-ul
standard. Într-un extranet de tip business-to-business, fiecare
arhitect de sistem al societăţilor participante trebuie să
colaboreze pentru a asigura o interfaţă comună. Acelaşi lucru
este adevărat şi pentru e-commerce, în care partenerii de afaceri
pot fi compleţi necunoscuţi. Astfel aplicaţiile e-commerce
suportă adesea un nivel al securităţii şi integrităţii tranzacţionale
(de exemplu, nerepudierea comenzilor) care nu este prezent în
aplicaţiile intranet sau extranet.

14.3.2. Identificarea si conectarea la Internet


a calculatoarelor

Adrese IP şi adrese Internet

Pentru a putea fi identificate în cadrul reţelei, calculatoarele


conectate la Internet, numite host-uri, noduri, sisteme sau server-e
trebuie să poată fi identificate printr-o adresă. În scurta istorie a
Internet-ului s-au folosit mai multe sisteme de adresare şi mai multe
modalităţi de specificare a acestora. În continuare vom prezenta
sistemul care este utilizat în prezent. Specificarea unei adrese se
poate face în două moduri:
specificare numerică, prin şiruri de numere, utilizată pentru
adrese IP;
specificare de domenii, prin nume sau succesiuni de nume,
utilizată pentru adrese Internet.
Adresa IP este un număr întreg pozitiv, reprezentat pe 32 de biţi
(patru octeţi), reprezentând adresa de reţea a calculatorului; vor
exista deci 232 astfel de adrese IP. Structura generală a unei astfel de
adrese este formată din trei părţi:
prima parte a adresei IP indică clasa (tipul adresei);
a doua parte care identifică reţeaua la care este conectat
calculatorul (adresa reţelei);
a treia parte care identifică conexiunea prin care calculatorul se
leagă la reţea (adresa plăcii de reţea a calculatorului conectat).
A doua modalitate de adresare este utilizarea adreselor prin
specificarea de domenii, cunoscute drept adrese Internet. Adresa IP
este utilizată la nivelul programelor de comunicaţie în reţea şi este
mai greu de manevrat de utilizatori. Sistemul de adresare prin
intermediul adreselor Internet este conceput astfel încât să permită
utilizatorului o scriere mai comodă, mai sugestivă şi mai elastică a
adresei gazdelor decât cele cu adrese IP, unde în loc de numere se
utilizează şiruri de caractere ASCII. La nivelul utilizatorului,
identificarea calculatoarelor se face printr-un nume de calculator
gazdă, iar corespondenţa între specificarea de subdomenii şi adresele
IP revine protocolului de aplicaţie DNS (Domain Name System –
Sistemul Numelor de Domenii).

173
Un nume de calculator gazdă este constituit din maxim cinci nume
de domenii separate de caracterul punct, ce va reprezenta legătura
cu nivelul superior, domeniul din stânga fiind de nivel inferior, iar
domeniul cel mai din dreapta având nivelul cel mai înalt.
De exemplu,
nume5.nume4.nume3.nume2.nume1
reprezintă următorul drum în arborele administrat de protocolul
DNS:

nume1
nume2

nume3
nume4

nume5

Nume1 este considerat domeniul principal, iar celelalte sunt


subdomenii. Structura ierarhică generată de domenii şi subdomenii
este definită în funcţie de diferite unităţi de organizare sau de diverse
domenii de activitate.

O adresă Internet are o structură relativ simplă, dar ordinea


cuvintelor în adresă este esenţială. Între cuvintele şi separatorii care
compun adresa nu trebuie să apară spaţii. Principalul separator între
cuvinte este caracterul "." (punct). O adresă Internet poate avea una
dintre următoarele trei forme:
1. nume_utilizator@domeniu1.domeniu2. … domeniun;
2. nume_utilizator@nume_host.domeniu1.domeniu2. ...
domeniun;
3. nume_host.domeniu1.domeniu2. … domeniun;
unde:
nume_utilizator indică numele utilizatorului de pe calculatorul
nume_host (pentru tipul 2 de adresare) sau din domeniul
domeniu1. Numele utilizatorului nume_utilizator se scrie
înaintea caracterului @. Primele două tipuri de adrese sunt
echivalente, în sensul că nume_host poate înlocui domeniile pe
care le gestionează el. Aceste două tipuri de adrese sunt utilizate
în principal la comunicaţiile prin serviciul de poştă electronică
sau în discuţiile interactive. Adresele de forma a treia sunt
utilizare pentru a indica gazde din cadrul unei reţele.
succesiunea domeniu1.domeniu2. … domeniun indică
nivelurile de organizare, de la stânga spre dreapta. Astfel adresa
de host:
ns.fsea.ugal.ro
care înseamnă calculatorul cu numele ns, conectat la reţeaua
subdomeniului fsea din subdomeniul ugal al domeniului ro.
Conceptual, Internet-ul este împărţit în câteva sute de domenii de
nivel superior, fiecare domeniu cuprinzând mai multe sisteme gazdă.
La rândul lui, fiecare domeniu este subdivizat în subdomenii şi
174
acestea la rândul lor partiţionate, ş.a.m.d.

Când se scrie o adresă trebuie respectate nişte reguli, şi anume:


Fiecare nivel de organizare este indicat printr-un nume de
domeniu, care este cuprins în domeniul scris în dreapta sa.
Fiecare domeniu este denumit de calea în arbore până la
rădăcină, iar componentele sunt separate prin punct. Deci un
nume de domeniu se referă la un anumit nod în arbore şi la toate
nodurile de sub el. Fiecare domeniu îşi defineşte propriile
subdomenii, le administrează şi le face publice.
Numărul total de domenii (n) nu este fixat apriori ci depinde
numai de sistemul de organizare adoptat. Cele mai generale
domenii, şi anume domeniile de pe primul nivel (cele care se
scriu cel mai în dreapta), pot fi: generice sau de ţară. Domeniile
generice (care indică în general un domeniu organizaţional din
care face parte) sunt:
com Organizaţii comerciale şi societăţi comerciale
edu Instituţii academice şi educaţionale (universităţi, colegii
gov Organizaţii guvernamentale
int Organizaţii internaţionale (NATO, ONU, etc.)
mil Organizaţii militare SUA (armată, marină)
net Centre de administrare a reţelelor mari (Internet)
org Organizaţii non – profit

Într-o comunicaţie sursă – destinaţie, calculatorul sursă este


obligat să specifice subdomeniile, începând cu cel mai inferior
şi terminând cu cel mai superior care are ca şi subordonat
calculatorul destinatar.

Moduri de conectare la Internet

Pentru a avea acces la resursele reţelei Internet, calculatorul trebuie


să fie conectat la această reţea, iar pentru aceasta este nevoie de
următoarele lucruri: calculatorul dotat cu echipamentele necesare
conectării la Internet, unul sau mai multe programe speciale şi un
furnizor de servicii Internet (ISP – Internet Service Provider).
Cerinţele hardware nu sunt exagerate, dar pentru buna navigare prin
Internet este nevoie de următoarele:
un calculator;
un modem sau o legătură la modem;
o denumire pentru conectare, numită şi login name, care mai
poate avea şi alte denumiri precum: user name, account name,
user ID, member name. Această denumire este utilizată pentru a
accesa legătura la Internet. Ea comunică furnizorului de servicii
cine este calculatorul care doreşte să acceseze reţeaua, pentru ca
acesta să ştie dacă va putea permite accesul la reţea. O
denumire pentru conectare conţine, în general, până la opt
caractere şi, în majoritatea cazurilor, este case-sensitive
(contează dacă se utilizează literele mari sau mici);
un cont pentru Internet, acesta va conţine pe lângă denumirea
pentru conectare şi un nume de domeniu, care va indica locul în
care se află contul utilizatorului. De exemplu domeniul flex.ro

175
este furnizorul de servicii Flex, msn.com se referă la sistemul
Microsoft Network, compuserve.com este CompuServe etc.;
o parolă (password), în majoritatea cazurilor o parolă poate
conţine până la opt caractere, iar aceasta este de tip case-
sensitive, la fel ca la denumire;
software pentru Internet. Una dintre cele mai rapide modalităţi
de conectare la Internet se face prin sistemul Microsoft
Network, prin intermediul unei variante a sistemului de operare
Windows. Dacă se doreşte utilizarea altui furnizor de servicii
Internet se poate utiliza soft-ul de Dial-up şi TCP/IP.
Ce este de fapt un furnizor de servicii Internet ? Un furnizor de
servicii Internet este orice organizaţie, firmă care are o legătură
permanentă la Internet şi care vinde posibilitatea de acces unor
persoane, sau organizaţii la acesta. Aceste firme cumpără
calculatoare, le conectează la Internet şi asigură contra cost
conectarea oricărui utilizator la Internet. Ei îşi stabilesc propriile
taxe. Furnizorul de servicii Internet trebuie să pună la dispoziţia
abonatului următoarele informaţii:

denumirea utilizatorului;
parola;
numărul de telefon – care va fi utilizat de către modem pentru a
stabili legătura cu furnizorul de servicii;
adresa IP. Această adresă poate fi atribuită de către furnizorul
de servicii în mod „static" sau „dinamic";
adresa serverului DNS.
Pentru a conecta un calculator la Internet există mai multe modalităţi
(aceste modalităţi de conectare la Internet sunt în continuă dinamică
datorită noilor tehnologii şi componente hardware), şi anume:

legătură permanentă;
legătură temporară prin linie telefonică:
legătură directă prin modem;
legătură prin modem şi terminal;
legătură prin sistemul de poştă electronică.
Legături permanente – în acest caz calculatorul se conectează
direct la o reţea TCP/IP care face parte din Internet, sau la o
organizaţie care are o legătură permanentă caz în care calculatorul va
fi un terminal. Acest tip de legătură este cunoscut sub denumirea de
legătură dedicată, sau permanentă şi directă.
Legături directe prin modem –Acest tip de legătură mai este
numită şi conexiune “full-access”, şi oferă acces la toate facilităţile
Internet. Deci ea este o legătură TCP/IP care este concepută a fi
utilizată prin intermediul unei linii telefonice, nu printr-o reţea
dedicată.
Legături directe prin modem şi terminal – în cazul acestui tip de
legătură trebuie contactat prin modem calculatorul furnizorului de
servicii. În urma conexiunii, calculatorul utilizatorului funcţionează
ca un terminal al calculatorului de servicii, şi nu ca un calculator
gazdă. În acest caz, toate programele pe care le rulează utilizatorul
sunt, de fapt rulate pe calculatorul furnizorului de servicii.
Legături prin sistemul de poştă electronică - în acest caz se pot
176
transmite mesaje e-mail în Internet şi se pot primi acelaşi gen de
mesaje transmise din Internet.

14.3.3. Servicii Internet

Amploarea luată de Internet, precum şi creşterea popularităţii


acestuia în rândurile utilizatorilor, fie că sunt persoane fizice sau
societăţi, a dus la apariţia unor aplicaţii scrise special pentru
manipularea informaţiilor puse la dispoziţie de această mare reţea de
calculatoare.
Cele mai utilizate aplicaţii Intrenet sunt urmatoarele:
poşta electronică (e-mail) – reprezintă facilitatea prin care se
poate trimite şi primi mesaje de la orice utilizator al reţelei
Internet;
newsgroups (grup de ştiri) – este un serviciu de informaţii, prin
intermediul căruia se poate participa la discuţiile din grupurile
de ştiri existente pe calculatorul conectat;
Telnet – conectarea la distanţă la un calculator din reţea;
FTP – permite transferarea de fişiere pe/ de pe un calculator
aflat în reţea;
Web-ul – cea mai populară aplicaţie a Internet-ului, prin
intermediul căreia utilizatorii au acces la o varietate de
informaţii din toate sferele de activitate, cu ajutorul unui
program de navigare numit browser.

Poşta electronică (e-mail)

Poşta electronică, sau e-mail (electronic mail), reprezintă un


instrument puternic şi complex, care permite unui utilizator să trimită
orice document creat pe un calculator către oricine are o adresă e-
mail. Mesajele e-mail pot conţine text, grafică, alte fişiere ataşate,
secvenţe audio sau video; deci putem spune că prin intermediul
poştei electronice poate fi transmis orice fişier de tip text sau binar.

În general pentru a putea transmite un mesaj prin intermediul poştei


electronice este nevoie de un calculator; un modem care să conecteze
calculatorul la reţeaua telefonică; un program software care va
permite utilizarea acestui serviciu de Internet; un acces la Internet,
oferit de un provider sau de un serviciu online, şi o adresă de e-mail.
Adresa e-mail a unui utilizator cu acces la serviciile poştei
electronice oferite de reţeaua Internet este o adresă Internet, care are
o formă destul de simplă şi anume (a mai fost descrisă şi la adresele
Internet):
nume_utilizator@host.domeniu
nume_utilizator este numele (login name) declarat de utilizator
atunci când i se atribuie accesul la serviciile de e-mail (asociat
cu o parolă);
host este numele calculatorului gazdă cu rol de server de nivel
inferior;
domeniu este drumul (calea) în arborele unui domeniu
principal.

177
Ultimele două componente identifică nodul destinaţie.

In cazul serviciului de e-mail se utilizează diferite protocoale pentru


trimiterea şi recepţionarea mesajelor. Cel mai utilizat protocol de
acces este SMTP (Simple Mail Transfer Protocol). Acest protocol
este bazat pe arhitectura client/server în care unii utilizează un client
de poştă pentru a crea şi pentru a citi poşta, în timp ce server-ele fac
procesarea şi transportul poştei. Este un protocol utilizat în Internet,
şi face parte din stiva de protocoale TCP/IP. Prin intermediul acestui
protocol pot fi livrate numai fişiere text ASCII. În general, mesajelor
transmise prin e-mail li se pot ataşa fişiere binare (o imagine, video,
sunet, fişiere executabile), care înainte de a fi trimise în Internet
trebuiesc convertite într-un format ASCII.

Unul dintre protocoalele de livrare (prima versiune a fost definitivată


în anul 1984) este protocolul de poştă POP (Post Office Protocol).
Acesta este un protocol simplu utilizat pentru aducerea mesajelor
dintr-o cutie poştală aflată pe un server pe calculatorul destinatarului,
pentru a fi citite mai târziu. Pentru a primi poşta, utilizatorul trebuie
să se logheze la server-ul de poştă, utilizând o parolă şi un nume
utilizator.

Ceea ce intervine în cadrul unui intranet este faptul că înainte ca


poşta să poată fi trimisă în Internet, ea trebuie să treacă prin sistemul
de securitate al intranet-ului. Firewall-ul păstrează urmele mesajelor
şi ale datelor care intră şi ies din intranet. El păstrează o înregistrare
a traficului în aşa fel încât orice violare a sistemului poate fi
depistată şi descoperită la timp.
Un sistem de poştă electronică este format din două subsisteme:

agenţi utilizatori – sunt programe locale care permit


utilizatorilor să citească şi să trimită mesaje;
agenţi de transfer de mesaje – programe sistem care transferă
mesajele utilizatorilor. Aceste programe sunt de fapt
protocoalele prin intermediul cărora are loc transferul
mesajelor.
Mesajul care se doreşte a fi trimis, numit mesaj e-mail, este format
din două părţi: mesajul propriu-zis şi un antet, care va conţine
informaţii necesare pentru agenţii utilizatori. Mesajul este preluat
apoi de către un agent de transfer de mesaje, care este prezentat de
un protocol.
Majoritatea programelor de e-mail prezintă şi facilităţi pentru
trimiterea de imagini, fişiere scrise în alte editoare de texte, etc.
Pentru a putea transmite şi astfel de fişiere (care sunt tratate ca
entităţi separate) se utilizează opţiunea Attachments. La primirea
mesajului destinatarul este atenţionat că mesajul primit conţine şi un
astfel de fişier.

Transferul de fişiere

Această aplicaţie Internet este cunoscută sub numele de FTP (File


Transfer Protocol). Serviciul FTP a fost unul din primele servicii

178
dezvoltate pentru Internet. Prin intermediul său se pot transfera
fişiere de pe un calculator pe un alt calculator, care se află la distanţă
unul faţă de celălalt. Condiţia este ca cele două calculatoare să fie
conectate la reţeaua Internet.

Protocolul pe care se bazează, numit FTP, permite căutarea prin


listele de fişiere disponibile în diferite servere aflate la distanţă şi în
final primirea informaţiilor dorite. Calculatorul de la care se face
conectarea se numeşte „gazdă locală”, sau „local host”, iar
calculatorul la care se doreşte conectarea se numeşte „gazdă la
distanţă”, sau „remote host”.

Există două tipuri de transferuri de fişiere:


download, caz în care se preia informaţia de pe server (remote
host) şi se aduce pe calculatorul personal (local host);
upload, caz în care se depune o informaţie pe calculatorul
server.
Pentru ca un utilizator să se poată conecta la un calculator din
Internet folosind serviciul FTP, trebuie ca acel calculator aflat la
distanţă să aibă instalat un server de FTP. Pentru a executa aceste
tipuri de transferuri trebuie ca utilizatorul să aibă dreptul de citire,
respectiv scriere, pe serverul respectiv. În mod normal pentru a avea
acces la un server FTP, trebuie să ca utilizatorul să aibă un cont
(nume de utilizator şi o parolă) pe acel calculator aflat la distanţă. În
general administratorii sistemelor la care ne conectăm permite prin
intermediul unui cont special, numit anonymous, accesul la anumite
fişiere cu acces liber.

Serviciul World Wide Web

Web-ul (World Wide Web sau WWW – pânza de păianjen


mondială) este unul dintre cele mai interesante servicii oferite de
reţeaua Internet, fiind instrumentul care a revoluţionat accesul la
Internet. Web-ul este un serviciu care se bazează pe tehnologiile
Internet si care permite utilizatorului unui calculator să acceseze
informaţii aflate pe un alt calculator din reţea, fiind un sistem cu o
arhitectură client / server.

Apărut în 1989 la CERN (Conseil Europeen pour la Recherche


Nucleaire – Centrul European de Fizica Particulelor), din necesitatea
de a permite cercetătorilor din întreaga lume să colaboreze utilizând
colecţii de rapoarte, planuri, desene, fotografii şi alte tipuri de
documente aflate într-o continuă modificare, serviciul Web-ul a făcut
din reţeaua Internet o reţea accesibilă tuturor celor care sunt
conectaţi la ea. Programul care permitea navigarea prin Web şi
culegerea informaţiilor a fost numit browser (interfaţa între
utilizatorul WWW şi reţea), iar noul sistem s-a numit World Wide
Web.

În 1994, CERN şi MIT au format Consorţiul World Wide Web.


World Wide Web, sau prescurtat W3C, este un consorţiu industrial
179
(membrii săi sunt reprezentanţii diferitelor firme producătoare) care
împreună cu IAB (Internet Advisory Board), definesc standardele
Web. Acest consorţiu are drept obiectiv dezvoltarea Web-ului pe
baza standardelor deschise, independent de producători,
standardizarea protocoalelor, şi încurajarea legăturilor dintre site-uri.

O întrebare firească pe care şi-o poate pune fiecare ar fi: Web-ul este
o reţea de calculatoare la fel ca Internet-ul ? Răspunsul este NU.
Internet-ul furnizează suportul de comunicaţie pentru Web. Folosirea
termenului de Web se referă la totalitatea colecţiilor de site-uri şi
informaţii (milioane de documente legate între ele, care se găsesc pe
calculatoare răspândite în întreaga lume) ce pot fi accesate prin
protocolul HTTP în momentul în care utilizatorul este conectat la
Internet. Web-ul este cel mai mare rezervor de informaţie electronică
din lume.

Pentru a putea naviga pe Web, este nevoie de: un calculator, modem,


o legătură telefonică (în cazul în care calculatorul respectiv nu face
parte în mod direct din Web), un furnizor de servicii Internet şi un
program special, numit şi program de navigare (browser), prin
intermediul căruia utilizatorul cere şi obţine informaţiile dorite.
Browser-ul este un program care permite vizualizarea, examinarea şi
comunicarea cu documente Web, fiind de fapt interfaţa între
utilizatorul Web reţea. Browser-ul Web interacţionează cu server-ul
Web printr-o relaţie de tip client/server. În general browser-ul, în
calitate de client, cere serverului să-i trimită anumite documente, pe
care le afişează apoi într-o fereastră pe ecranul calculatorului.
Browser-ul permite vizualizarea datelor trimise de serverul de Web.

Internet-ul are o arhitectură client/server, deci Web-ul se bazează


pe această arhitectură, care presupune existenţa unui server şi a unui
client. Orice aplicaţie în care solicitantul acţiunii este un sistem de
calcul (sau un proces) şi executantul acţiunii este un alt sistem de
calcul (sau un alt proces) este o aplicaţie client/server.

Modelul tipic client/server împarte aplicaţia de reţea în două părţi:


partea de client şi partea de server. Prin definiţie, partea de client a
unei legături de reţea cere informaţii sau servicii de la partea de
server. Partea de server a conexiunii răspunde cererilor clientului. Cu
alte cuvinte, în modelul de programare client/server, o aplicaţie Web
realizează două funcţii separate şi bine definite: cererea de informaţii
şi răspunsul la cererile de informaţii. Programul care cere informaţii
funcţionează ca un program client, ca un browser.

Tipurile de arhitecturi client/server pe care se bazează serviciul Web


sunt de mai multe tipuri:
pe două niveluri (two tiers);
pe trei niveluri (three tiers);
pe mai multe niveluri (n tiers).
Arhitectura client / server pe două niveluri împarte aplicaţia în două:
clientul şi serverul. Clientul este responsabil în primul rând cu
180
prezentarea datelor către client, iar serverul este responsabil în
primul rând de furnizarea serviciilor de date către client.

Fig. 14.1. – Arhitectura client/server pe două niveluri

Clientul de Web
Din punct de vedere al utilizatorului, Web-ul reprezintă o colecţie
uriaşă de documente care sunt răspândite în întreaga lume, sub forma
unor pagini. Fiecare pagină poate să conţină legături către alte
pagini, aflate oriunde în lume. Utilizatorul poate să aleagă o legătură
care îi va aduce pagina indicată de legătură.

În afară de text obişnuit (nesubliniat) şi hipertext (subliniat), paginile


de Web pot să conţină iconiţe, desene, fotografii, hărţi. Nu toate
paginile sunt afişabile. De exemplu, pot să existe pagini care conţin
înregistrări audio, clip-uri video sau pe amândouă. Dacă paginile de
hipertext sunt combinate cu alte tipuri de pagini, rezultatul se
numeşte hiper-media.
Şi în acest domeniu, al hiper-mediei, trebuiesc respectate nişte reguli,
standarde, dintre care s-au impus următoarele:
Standardul JPEG (Joint Photographic Experts Group) este un
standard utilizat pentru comprimarea imaginilor cu tonuri
continue (de exemplu, fotografii).
Standardul MPEG (Motion Picture Experts Group). Acest
standard se bazează pe algoritmii principali folosiţi pentru
compresia video şi sunt standarde internaţionale din 1993.
Deoarece filmele conţin atât imagini cât şi sunete, MPEG le
poate comprima pe amândouă.
Pentru a avea acces la informaţiile din Internet, un calculator
accesează un server de Web. Protocolul de transfer standard care
descrie cererile şi răspunsurile permise utilizat de Web este HTTP
(HyperText Transfer Prototcol).
Pentru a putea accesa o pagină Web utilizatorul ar trebui să ştie:
cum se numeşte pagina;
cum este localizată pagina;
cum se face accesul la pagină.
Pentru a localiza o resursă Internet trebuie să specificăm unde se
găseşte resursa respectivă. Soluţia aleasă pentru specificarea unei
resurse se numeşte URL (Uniform Resource Locator), şi care de fapt
reprezintă o adresă Internet a unui document Web. Browser-ele
Web utilizează URL-uri pentru localizarea resurselor Web.
Pentru specificarea unui URL se vor utiliza trei componente:
protocolul (identificator ce reprezintă protocolul serviciului care
181
a creat resursa ce trebuie accesată şi are forma xxx://, unde xxx
poate fi ftp, http etc);
adresa DNS a calculatorului (de forma Alfa. Beta. Gama);
un nume local, care indică în mod unic pagina (este numele
fişierului care conţine pagina), din georgescu resursa ce
reprezintă calea urmată de numele fişierului solicitata. Dacă
numele fişierului lipseşte, se returnează implicit cel declarat ca
homepage pentru site-ul respectiv.
In final rezulta:
protocol://nume_DNS/nume_local
adică protocolul utilizat, numele DNS al calculatorului pe care este
memorat fişierul şi un nume local, care indică în mod unic pagina.

De exemplu adresa Internet de mai jos:


http://www.bumerang.ro/obiectiv1.html
are cele trei componente:
protocolul, http;
numele DNS al serverului, www.bumerang.ro;
numele fişierului, obiectiv1.html.
Printre protocoalele cele mai utilizate enumerăm:
http, care indică faptul că pagina respectivă se găseşte pe un
server HTTP (numit şi server Web);
ftp, este un protocol utilizat pentru accesul la fişiere prin FTP,
protocolul Internet de transfer de fişiere; deci fişierul este stocat
pe un server FTP;
file, este un protocol care permite accesul la un fişier local ca la
o pagină Web.
Prin site se înţelege un ansamblu de pagini Web, între care există
create legături, astfel încât, pornind de la o primă pagină a cărei
adresă reprezintă adresa site-ului, este posibilă navigarea prin toate
paginile acestuia.
Atunci când utilizatorul se conectează la un site Web au loc
următoarele operaţii:
1. browser-ul stabileşte o conexiune TCP/IP către server.
2. browser-ul emite o cerere HTTP către server.
3. server-ul Web recepţionează cererea, o interpretează şi emite un
răspuns către browser. Răspunsul este constituit din:
a. un cod de stare, care descrie modul de finalizare a cererii;
b. un antet (response-header) ce conţine informaţii despre
resursa solicitată;
c. un corp, format din datele transferate.
Această succesiune de operaţii poartă numele de tranzacţie.

Deoarece pe Web se află o cantitate foarte mare de date si informaţii,


localizare unei anumite informaţii nu este foarte simplă.
Pentru a găsi pe Web, ceea ce dorim trebuie să apelăm la
instrumente de căutare. Cel mai utilizat instrument de căutare este
motorul de căutare (search engines).
Acestea sunt nişte programe car vizitează pagini Web, analizează
182
textul şi cuvintele cheie şi le stochează în baza de date a motorului de
căutare. Când un utilizator transmite o cerere de căutare, motorul de
căutare consultă baza de date proprie şi extrage adrese care conţin
cuvintele specificate de utilizator, creând un catalog.
Catalogul va fi transmis spre vizualizare pagină cu pagină către
browser-ul care a transmis cererea de căutare.
Printre cele mai cunoscute motoare de cautare se pot enumera:
AltaVista, Hotbot, Yahoo, Infoseek, Lycos, Excite sau Webcrawler.

14.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 14

Internet-ul este o reţea globală compusă din mii de reţele mai mici de calculatoare şi milioane de
calculatoare comerciale, educaţionale, guvernamentale şi personale, toate legate între ele prin
intermediul protocolului standard TCP/IP. Din punct de vedere sistemic, Internet-ul este un
sistem distribuit client/server.
Prin intranet înţelegem o reţea de calculatoare care permite angajaţilor unei companii să
partajeze şi să schimbe informaţii, mesaje e-mail şi chiar documente confidenţiale ale companiei
prin aplicarea tehnologiilor Internet la nivelul reţelei din interiorul societăţii.
Prin extranet se înţelege: un intranet al unei societati care permite accesul limitat, controlat, şi
securizat cu intranet-urile altor societăţi, precum şi accesul, prin autentificarea, al altor utilizatori
externi societatii.

Adresa IP a unui calculator din Internet este un număr întreg pozitiv, reprezentat pe 32 de biţi
(patru octeţi), reprezentând adresa de reţea a calculatorului; vor exista deci 232 astfel de adrese IP.
Structura generală a unei astfel de adrese este formată din trei părţi:
prima parte a adresei IP indică clasa (tipul adresei);
a doua parte care identifică reţeaua la care este conectat calculatorul (adresa reţelei);
a treia parte care identifică conexiunea prin care calculatorul se leagă la reţea (adresa plăcii
de reţea a calculatorului conectat).
Adresa IP este utilizată la nivelul programelor de comunicaţie în reţea şi este mai greu de
manevrat de utilizatori.
La nivelul utilizatorului, identificarea calculatoarelor se face cu ajutorul unor adrese Internet
(sau nume ale calculatoarelor gazdă,), prin definirea unor doemnii si subdomenii. Corespondenţa
între specificarea de domenii şi adresele IP revine protocolului de aplicaţie DNS (Domain Name
System – Sistemul Numelor de Domenii). Un nume de calculator gazdă este constituit din maxim
cinci nume de domenii separate de caracterul punct.
Domeniile generice (care indică în general un domeniu organizaţional din care face parte) sunt:

com Organizaţii comerciale şi societăţi comerciale


edu Instituţii academice şi educaţionale (universităţi, colegii
gov Organizaţii guvernamentale
int Organizaţii internaţionale (NATO, ONU, etc.)
mil Organizaţii militare SUA (armată, marină)
net Centre de administrare a reţelelor mari (Internet)
org Organizaţii non – profit

Cele mai utilizate aplicaţii Intrenet sunt urmatoarele:

183
poşta electronică (e-mail) – reprezintă facilitatea prin care se poate trimite şi primi mesaje
de la orice utilizator al reţelei Internet;
newsgroups (grup de ştiri) – este un serviciu de informaţii, prin intermediul căruia se poate
participa la discuţiile din grupurile de ştiri existente pe serverul specializat;
FTP – permite transferarea de fişiere pe/ de pe un calculator aflat în reţea;
Telnet – conectarea la distanţă la un calculator din reţea;
Web-ul – cea mai populară aplicaţie a Internet-ului, prin intermediul căreia utilizatorii au
acces la o varietate de informaţii din toate sferele de activitate, cu ajutorul unui program de
navigare numit browser.
Un sistem de poştă electronică este format din două subsisteme:
agenţi utilizatori – sunt programe locale care permit utilizatorilor să citească şi să trimită
mesaje;
agenţi de transfer de mesaje – programe sistem care transferă mesajele utilizatorilor.
Aceste programe sunt de fapt protocoalele prin intermediul cărora are loc transferul
mesajelor.
Prin serviciul FTP se pot transfera fişiere de pe un calculator pe un alt calculator, care se află la
distanţă unul faţă de celălalt, cu condiţia ca cele două calculatoare să fie conectate la reţeaua
Internet.
Există două tipuri de transferuri de fişiere:
download, caz în care se preia informaţia de pe server (remote host) şi se aduce pe
calculatorul personal (local host);
upload, caz în care se depune o informaţie pe calculatorul server.
Web-ul (World Wide Web sau WWW) este un serviciu care se bazează pe tehnologiile Internet
si care permite utilizatorului unui calculator să acceseze informaţii (text, imagini, sunet, video)
aflate pe un alt calculator din reţea.
Motoarele de căutare (search engines) sunt programe car vizitează pagini Web, analizează textul
şi cuvintele cheie şi le stochează în baza de date a motorului de căutare. Când un utilizator
transmite o cerere de căutare, motorul de căutare consultă baza de date proprie şi extrage adrese
care conţin cuvintele specificate de utilizator, creând un catalog.

Concepte şi termeni de reţinut

Internet, intranet, extranet;


adresa IP;
nume de domenii
serviciul FTP;
agenţi utilizatori;
agenţi de transfer de mesaje;
Web (World Wide Web)
motoarele de căutare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Precizati ce se intelege prin adresa IP.


2. Ce este un intranet?
3. Enumerati principalele servicii Internet.
4. Ce se intelege prin serviciul FTP?

184
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Un intranet este:
a) o retea cu topologie tip magistrala
b) o reţea din interiorul unei organizaţii care conecteaza membrii organizatiei folosind
tehnologia Internet
c) o retea in care comunicarea între calculatoare se realizeaza pe un traseu circular
d) un site Web cu acces controlat, în care o parte din utilizatori sunt din afara organizaţiei

2. Adresa IP este memorată pe:


a) 16 biti
b) 64 biti
c) 32 biti
d) 8 biti

3. Prin sistemul numelor de domenii (DNS), un nume alocat unui calculator, contine cel
mult
a) 10 domenii, separate prin „ . “
b) 2 domenii, separate prin „ . “
c) 9 domenii, separate prin „ . “
d) 5 domenii, separate prin „ . “

Bibliografie obligatorie

1. Courter, G., Ameqius A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
2. Oprea D. - Analiza şi proiectarea sistemelor informationale economice, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
3. Stanciu V. - Proiectarea sistemelor informatice, Ed. DualTech, Bucureşti, 2003
4. Tanenbaum A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, Bacău, 2000

185