Universitatea “Al.I.

Cuza” din Iaşi

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Fundamentele ştiinţifice ale jocurilor

sportive: volei
Suport de curs

Lect. Univ. Dr. Ungurean Bogdan Constantin

Cuprins

I.SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE VOLEI ......................................4

II.CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................... 10
II.1. Ce este voleiul? ......................................................................... 10
II.2. Caracteristicile jocului de volei ................................................ 12
II.3. Elementele de bază ale jocului de volei .................................... 16
II.4. Direcţii de dezvoltare a jocului de volei .................................. 19
II.4.1. Direcţii de dezvoltarea a tehnicii jocului de volei ............. 22
II.4.2. Direcţii de dezvoltarea a tacticii jocului de volei .............. 24
III. TEHNICA ...................................................................................... 28
III.1. Caracteristicile tehnicii ........................................................... 28
III.2. Pregătirea tehnică ................................................................... 32
III.3. Componentele tehnicii:........................................................... 35
III.3.1. Elementul tehnic ............................................................... 35
III.3.2. Procedeul tehnic ............................................................... 36
III.3.3. Stilul tehnic ....................................................................... 37
III.4. Mecanismul de bază al procedeului tehnic ............................. 38
III.4.1.Învăţarea procedeelor tehnice ........................................... 40
IV. TACTICA ...................................................................................... 42
IV.1. Componentele tacticii .............................................................. 45
IV.2. Tactica la serviciu.................................................................... 57
IV.3. Tactica colectiva în atac .......................................................... 58
V.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE ........................................ 66
V.1. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul
din zona 6 avansat ............................................................................ 69
V.2. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul
din zona 6 retras ............................................................................... 74

2
 V.3. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensive “pe
culoare”............................................................................................ 79
VI. VOLEIUL ÎN ŞCOALĂ ................................................................ 83
VI.1. Lecţia cu o singură temă.......................................................... 86
VI.2. Lecţia cu două teme ................................................................. 87
LEGENDA ........................................................................................... 89
BIBLIOGRAFIE .................................................................................. 90

3
I.SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE VOLEI

Voleiul a pornit la drum în anul 1885, în oraşul Holyoke

din Massachusette, S.U.A.,când profesorul William G. Morgan s-
a gândit să anime orele de educaţie fizică şi sport, din timpul
iernii, pe care le desfăşura la Colegiul din localitate, cu ajutorul
unui joc inspirat din tenis. Pentru aceasta, a ridicat plasa la o
înălţime de aproximativ doi metri şi a luat o minge de baschet
care era trimisă cu palmele dintr-o parte în cealaltă a plasei. Acest
joc a primit la început numele de MINONETTE, iar după ce a fost
prezentat în 1886, la Conferinţa profesorilor de educaţie fizică,
organizată la Colegiul din Springfield, primind aviz favorabil
pentru introducerea lui în lecţiile de educaţie din şcoli şi
universităţi, la propunerea profesorului A.T.HALSTED, i s-a
schimbat numele în VOLLEY-BALL.
Uşor de învăţat, cu reguli relativ simple, desfăşurându-se
pe un teren mic, necesitând puţine accesorii, cu jucători care nu
vin în contact direct, jocul de volei a căpătat în scurt timp o
mulţime de adepţi, jucători şi susţinători. Voleiul, acest joc nou,
simplu dar atrăgător, s-a răspândit repede atât în statele americane
cât şi în Asia.
În Europa a apărut mai târziu în anul 1914, în Anglia, de
unde a trecut apoi în Franţa (1917) – stat care este considerat
adevăratul pionier al voleiului pe continentul nostru.

4
 Între anii 1920-1921 este cunoscut în multe ţări ca : fostele
U.R.S.S. şi Cehoslovacia, Ţările Baltice, Polonia, România.
În anul 1946, la Praga, din iniţiativa a 6 ţări printre care şi
România se hotărăşte, susţinerea unui congres al voleiului la Paris
în anul 1947. Congresul a hotărât înfiinţarea Federaţiei
Internaţionale de Volei (F.I.V.B.) şi conducerea ei.
În 1964, la Olimpiada de vară de la Tokio, Japonia,
voleiul intră în marea familie a sporturilor olimpice, ceea ce îi
aduce definitiva recunoaştere pe plan mondial.
În prezent jocul de volei pe plan internaţional are tendinţa de a se
dezvolta permanent la o cotă valorică crescută, cu un număr din
ce în ce mai mare de echipe aspirante la locuri fruntaşe în ierarhia
mondială.
În mod firesc aria mare de răspândire, formele variate de
practicare şi mai ales trofeele puse în joc, care uneori se ridică la
premii de sute sau chiar milioane de dolari, nu putea să nu suscite
interesul, nu numai pentru participare, dar mai ales pentru
câştigarea acestor competiţii şi a premiilor puse în joc.
A apărut şi s-a consolidat astfel aspectul profesionist al practicării
jocului de volei, în care centrul de greutate al pregătirii s-a
transferat considerabil la jucători, aceştia fiind cointeresaţi într-o
mai mare măsură de propria lor pregătire, ca şi de evoluţia lor în
jocuri.
Atenţia de care se bucură jocul de volei, în tot mai multe
ţări şi continente a atras sponsori puternici care susţin nelimitat,
cu mult peste puterile unor federaţii internaţionale, formarea
echipelor şi a jucătorilor, încât se poate spune că practicarea

5
jocului de mare performanţă se înscrie în circuitul marilor afaceri
economice.
În ţara noastră voleiul a apărut în aceeaşi perioadă ca în
majoritatea ţărilor europene. S-a răspândit mai ales în rândul
elevilor şi studenţilor fiind practicat în Bucureşti şi în alte câteva
centre din ţară: Ploieşti, Constanţa, Sibiu, Braşov, Timişoara.
În această perioadă de început, competiţiile erau rare şi organizate
la iniţiativa câtorva pasionaţi, abia în 1928 când ia fiinţă Federaţia
Română de Volei şi Baschet, activitatea competiţională se mai
diversifică.
Începând din anul 1949, datorită noilor condiţii de
dezvoltare, voleiul cunoaşte o perioadă de strălucire din ce în ce
mai accentuată culminând cu anii 1956, 1963, 1966 când echipa
naţională a României cucereşte locuri de prestigiu în arena
internaţională. Ultimul rezultat de prestigiu al naţionalei s-a
consumat în 1980 la olimpiada de la Moscova când echipa
României a urcat pe treapta a treia a podiumului, intrând astfel în
posesia medaliilor de bronz. De asemenea şi la nivelul echipelor
de club s-au obţinut rezultate de prestigiu care au contribuit la
creşterea prestigiului sportului românesc pe plan mondial.
De asemenea la Campionatele Mondiale Universitare s-au
obţinut o serie de locuri fruntaşe, atât la masculin cât şi la feminin
printre care se disting titlurile obţinute în anii 1954, 1957 şi 1990
la feminin şi 1961 şi 1981 la masculin.
În cadrul cupelor europene intercluburi rezultatele cele
mai notabile le-au obţinut echipele Rapid, Dinamo şi Steaua,

6
primele două reuşind să câştige de câte trei ori fiecare Cupa
Campionilor Europeni, Dinamo câştigând o dată şi Cupa Cupelor.
Dacă la început în primii ani, nu era un regulament unitar
şi fiecare ţară îşi avea un regulament propriu, evoluţia jocului a
dus la modificări majore de regulament. Iată în continuare
modificările regulamentului de-a lungul timpului şi până astăzi,
încercându-se de către specialişti, dinamizarea şi creşterea în
spectaculozitate a jocului modern.
• 1900 – înălţimea fileului este fixată la 215
cm, iar setul se încheie la 21;
• 1912 – numărul jucătorilor este fixat la 6,
iar înălţimea fileului este ridicată la 228
cm;
• 1917 – înălţimea fileului este ridicată la
243 cm(aşa a şi rămas), setul se încheie la
15 şi este introdusă rotaţia jucătorilor;
• 1920 – dimensiunile terenului se fixează la
18x9 m (anterior fusese 18,28x10,66m);
• 1922 – se fixează numărul de lovituri într-
un teren la trei, apare linia de centru şi este
interzisă depăşirea ei;
• 1935 – nu se mai admite atingerea fileului;
• 1938 – apare blocajul, fără a depăşi cu
palmele planul fileului;
• 1953 – apare linia de 3 m;
• 1964 – blocajul se poate realiza cu trecerea
palmelor peste planul fileului;

7
• 1982 – serviciul nu mai poate fi blocat sau
atacat de jucătorii echipei adverse;
• 1992 – se modifică regula tie-break-ului
(setul V), care se încheie la o diferenţă de
cel puţin două puncte, iar mingea va putea
fi jucată cu orice parte a corpului (deci şi cu
piciorul), şi orice moment al jocului în
afară de serviciu;
• 1994 – în Grecia , Adunarea Generală a
F.I.V. hotărăşte:
• acordarea libertăţii serviciului pe
toată linia de fund a terenului;
• atingerile consecutive ale mingii în
timpul blocajului;
• mingea trebuie lovită, ea nu poate fi
nici prinsă nici aruncată.
• mingea poate intra în contact cu
orice parte a corpului.
• 1996 - linia de trei metri se
prelungeşte în afara terenului de joc
• 1997 – prima minge venită de la
adversar poate fi lovită de două ori
de acelaşi jucător sau preluată cu
două mâini de sus, aprecierea
arbitrilor fiind mai largă;
• 1998 – se introduce regula tie-
break-ului pentru toate seturile;

8
 - seturile sunt până la 25 puncte, în
caz de egalitate la 24, prelungindu-
se până la o diferenţă de 2 puncte;
- setul 5 se joacă până la 15 puncte(la
o diferenţă de două în caz de
egalitate la 14)
• 1999 – serviciul poate atinge fileul fără a fi
considerată greşeală:
- timpul de efectuarea serviciului este
de 8 secunde în loc de 5;
- a dispărut tentative de serviciu;
- antrenorul are voie să se mişte şi să
dea indicaţii jucătorilor pe toată
lungimea terenului după linia de 3
m şi nu mai aproape de 1,5 m de
linia laterală.
Aceste modificări au influenţat continuu tehnica şi tactica
jocului, precum şi selecţia şi pregătirea jucătorilor, urmărind
spectaculozitatea jocului de volei.

9
II.CONSIDERAŢII GENERALE

II.1. Ce este voleiul?

Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o

suprafaţă de joc împărţită în două terenuri egale printr-un fileu.
Există diferite versiuni ale jocului care în funcţie de circumstanţe,
oferă fiecăreia posibilitatea să se bucure de multilateralitatea lui.
Scopul jocului este de a face să cadă mingea în suprafaţa de joc a
terenului advers, trimiţând-o pe deasupra fileului şi de a o
împiedica să atingă suprafaţa propriului teren. Fiecare echipă
dispune de trei atingeri pentru a trimite mingea (în plus fată de
contactul blocajului care nu este numărat).
Mingea este pusă în joc printr-un serviciu: jucătorul la
serviciu loveşte mingea pentru a o trimite pe deasupra fileului în
terenul advers. Faza de joc continuă până când mingea atinge
solul în terenul de joc, este trimisă „afară” sau până când o echipă
nu reuşeşte să o retrimită corect.
În jocul de volei echipa care câştigă faza de joc câştigă un
punct. Când echipa la primirea serviciului câştigă faza ea va
câştiga un punct şi dreptul de a servi, iar jucătorii acelei echipe
efectuează o rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor de
ceasornic.
Pentru desfăşurarea jocului de volei componenţii celor
două echipe execută acţiuni individuale şi acţiuni colective
specifice – tehnico-tactice – denumite acţiuni de joc. Jucătorii
efectuează aceste acţiuni de joc în condiţii corelative: de

10
colaborare (fiecare cu coechipierii săi) – şi de adversitate
(determinate de lupta pentru victorie) cu partenerii de joc
constituiţi în echipa adversă.
Acţiunile de joc, individuale şi colective, au un caracter
specific jocului de volei, constituind conţinutul acestuia.
Acţiunile individuale constau în procedee tehnice
integrate, deci au o structură specifică, care se desfăşoară sub
egida unui proces diferenţiat de gândire şi care le conferă totodată
dinamismul.
Procedeele tehnice constau din structuri specifice de acte
motrice integrate – tipice pentru jocul de volei, care permit
jucătorului să manevreze mingea, să se deplaseze şi execute alte
mişcări (sărituri, deplasări, opriri, etc.) în vederea atingerii
scopului acţiunilor individuale.
Pentru oprirea acţiunilor adversarilor şi asigurarea
succesului propriilor acţiuni, componenţii fiecărei echipe îşi
coordonează reciproc acţiunile individuale. Această coordonare se
face în baza unor principii şi reguli. În acest caz acţiunile de joc
individuale devin acţiuni colective şi poartă numele de combinaţii
tactice sau acţiuni tactice colective, care se desfăşoară atât în atac
cât şi în apărare.
Jocul de volei poate fi considerat ca un proces organizat
de cooperare realizat prin coordonarea acţiunilor jucătorilor unei
echipe – desfăşurat în condiţii de luptă cu adversarii – adversari
care la rândul lor îşi coordonează acţiunile pentru a dezorganiza
cooperarea jucătorilor primei echipe.

11
 Datorită organizării, coordonării şi raţionalizării acţiunilor
individuale şi colective, echipa poate fi considerată ca un sistem
complex şi dinamic.
O echipă de volei este un sistem deoarece acţiunile
jucătorilor săi sunt integrate într-o anumită structură , după un
anumit model, conform unor principii şi reguli. Este un sistem
dinamic deoarece are capacitatea de autoreglare – de a se adapta
la anumite situaţii din timpul jocului fără a se dezorganiza cu
uşurinţă. Echipa are valoare datorită sumei valorilor individuale.

II.2. Caracteristicile jocului de volei

Fără a minimaliza celelalte discipline sportive, se poate

afirma cu certitudine că jocul de volei este un joc tehnic la cel mai
înalt grad. Spre deosebire de celelalte jocuri sportive,care
presupun alergare, săritură, aruncare şi prindere, păstrarea mingii
pentru un timp, în jocul de volei acţiunea de joc se desfăşoară
într-un mod deosebit, de lovire şi respingere a mingii.
Voleiul este un joc ideal pentru petrecerea timpului liber ,
accesibilitatea lui constând în faptul că :
• Nu necesită decât o minge şi un fileu (la
nevoie este de ajuns o sfoară între doi copaci);
• Mărimea terenului şi componenţa echipelor
pot fi variabile

12
 • Poate fi practicat în acelaşi timp şi de
femei, bărbaţi, tineri, bătrâni şi copii, în aer liber sau în
săli.
Jocul de volei constituie o parte importantă a activităţii
sportive. El reprezintă o formă de manifestare a exerciţiului fizic
şi are o valoare educativă deosebită.
Caracterul formativ se datoreşte faptului că practicarea
jocului colectiv realizează cumulativ influenţe şi efecte pozitive
sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic – în general – cu
influenţe şi efecte educative deosebite.
Valoarea educativă a jocului colectiv este remarcabilă
prin acţiunea lui multilaterală asupra personalităţii. Rezultă
spiritul asociativ, prin subordonarea intereselor personale acelora
ale colectivului (ale echipei).
Practicarea jocului colectiv - prin însăşi natura lui – dezvoltă
spiritul de colaborare şi întrajutorare.
Spiritul de organizare, disciplină conştientă şi liber
consimţită – sunt educate prin acceptarea benevolă a regulilor de
joc, arbitrajului, a disciplinei tactice şi de antrenament.
Se mai remarcă contribuţia jocului de volei la dezvoltarea
iniţiativei de joc, a combativităţii şi voinţei necesare învingerii
greutăţilor.
Activitatea din joc îl face pe tânăr să analizeze situaţiile, să
le compare şi să tragă concluzii practice cu foarte mare
seriozitate. Concluziile se transformă în acţiuni; toate aceste
procese ale gândirii se caracterizează în afară de rapiditate, prin
corelarea situaţiilor analizate şi conduc în final la dezvoltarea

13
capacităţii de anticipare a acţiunilor, toate acestea petrecându-se
în condiţii de puternica tensiune fizică şi afectivă.
Influenţarea pozitivă a dezvoltării fizice. Practicarea
jocului de volei presupune utilizarea tuturor segmentelor corpului,
care se dezvoltă în limite normale. Jocul de volei influenţează
dezvoltarea calităţilor motrice, atât sub aspectul lor general cât şi
specific. Se dezvoltă în general îndemânarea (la nivelul
segmentelor cu care se manevrează mingea), viteza, forţa şi
rezistenţa.
Astfel, îndemânarea , calitate motrică dominantă, se
îmbunătăţeşte odată cu şi datorită deprinderilor tehnico-tactice.
Aplicarea lor în joc , in condiţii de luptă, viteză, echilibru şi forţă
diversificată, de puternică mişcare fizică şi psihică,determină
creşterea capacităţii de autoreglarea jucătorului în funcţie de
situaţiile spontane caracteristice fiecărui meci.
Viteza se îmbunătăţeşte sub toate formele ei de
manifestare şi în special viteza de reacţie şi execuţie. Aplicarea în
joc a diferitelor procedee tehnice, dezvoltă totodată unele forme
ale vitezei de reacţie pe care nu le întâlnim în alte sporturi, cum ar
fi viteza de începere sau intrare în acţiune,de oprire bruscă din
acţiune şi de începere fără pauză a unei noi acţiuni, în continuarea
acţiunii precedente , care a fost întreruptă.
Pe lângă calităţile de viteză şi îndemânare jocul de volei
dezvoltă calitatea motrică combinată viteză-forţă (detenta)
prezentă în toate acţiunile motrice de joc.
Rezistenţa reprezintă fondul pe care se manifestă celelalte
calităţi motrice. Astfel putem vorbi de rezistenţă în regim de forţă,

14
de viteză, de îndemânare. Prin însuşi structura lui, jocul de volei
dezvoltă rezistenţa atât pentru condiţii aerobe cât şi anaerobe.
Caracteristicile jocului de volei:
• Existenţa uni obiect de joc (mingea);
• Întrecerea complexă (individuală, colectivă,
corelată);
• Reguli de joc unitare şi obligatorii;
• Prezenţa arbitrajului (obligatorie);
• Limitarea duratei jocului (puncte, seturi);
• Standardizarea inventarului de joc (minge,
echipament, dimensiunile terenului, a plasei, a
tijei);
• Existenţa tehnicii şi tacticii specifice;
• Caracterul organizat al competiţiilor (sisteme
competiţionale);
• Organizarea activităţii pe plan naţional şi
internaţional;
• Existenţa unor teorii şi practici cu privire la
tehnica, tactica antrenamentului şi metodica
acestuia;
• Este un spectacol sportiv.

15
II.3. Elementele de bază ale jocului de volei

Terenul de joc – este o suprafaţă netedă (acoperită cu

parchet, duşumea, etc.), dreptunghiulară cu laturile de 18 m
lungime şi de 9 m lăţime, despărţit în două la jumătate de o linie
de centru. Fiecare jumătate având dimensiunile de 9x9 m
reprezintă terenul de joc al fiecărei echipe, şi care mai prezintă o
linei trasată al 3 m de linia de centru (zona de atac). Linia de 3m
este prelungită în ambele părţi cu 3 linii a câte 25 cm cu acelaşi
interval între ele. Două linii de 15 cm fiecare se trasează în
continuarea liniilor laterale, pentru a marca spaţiul de serviciu.
Toate liniile ce marchează terenul au lăţime de 5 cm.

Plasa (fileul) şi stâlpii. Fileul este plasat între cei doi

stâlpi deasupra liniei de centru, preferabil de culoare închisă cu o
lungime de 9,5 m şi o lăţime de 1m, fiind confecţionat din sfoară,
reprezintă o plasă cu ochiuri de 10x10 cm. Capetele plasei sunt
delimitate de două tije din fibră de sticlă colorate în roşu şi alb cu
o lungime de 180 cm. Banda de deasupra fileului precum şi cele
laterale au o lăţime de 5 cm. Prin banda superioară se introduce
un cablu care să poată întinde fileul între cei doi stâlpi (de
preferinţă metalic). Stâlpii trebuie să se afle la cel puţin 1 m de
marginile laterale ale terenului. Înălţimea regulamentară a fileului
este 2,24 m pentru fete şi 2,43 m pentru băieţi, şi poate avea o
variaţie de maxim 2 cm.

16
 Mingea – este din piele, uniformă cu o bună elasticitate, în
trei culori (alb, galben, albastru), sau albă.
Caracteristicile mingii sunt:
• Circumferinţa - 62-68 cm
• Greutatea - 260-280 g
• Presiunea internă - 40-45 Kg/cm.
Mingea se joacă prin lovire neexistând un timp limitat de posesie
a acesteia, acesta fiind permanent modificat de la un contact la
altul. Voleiul este deci un joc de ricoşeu, astfel încât legile fizicii
şi proprietăţile mingii trebuie bine cunoscute şi înţelese.
Echipa şi jucătorii. O echipă are 12 sau mai puţini
jucători, din care 6 sunt aleşi să joace în teren pentru o perioadă
nelimitată din punct de vedere al timpului. Sextetul de început,
titularii cum se foloseşte uzual, dar nu necesar, trebuie să fie cea
mai bună combinare a echipei. Ceilalţi jucători rămaşi se numesc
rezerve. Toţi jucătorii trebuie să aibă echipament uniform cu
numere pe spate şi pe piept. Un singur jucător poate să aibă
echipament de altă culoare, acela este numit jucător libero.
Schimbarea jucătorilor se face conform regulamentului, adică 3
schimbări duble sau 6 schimbări simple.

Aşezarea jucătorilor şi ordinea rotaţiei. Terenul este împărţit

teoretic în 6 zone, începând cu zona care este dreapta spate care
este zona 1 (zona de la serviciu) şi continuând cu dreapta faţă (la
plasă) – zona 2, centru fată – zona 3, stânga fată – zona 4, stânga
spate – zona 5, centru spate – zona 6.

17
Sextetul de început se aşează în teren după zonele specifice
terenului numerotate de la 1 la 6 , începând din zona serviciului
(Z1), continuând cu zonele de la fileu din faţa liniei de 3 m.
jucătorii din zonele 2,3,4, sunt în linia I, iar cei din zonele
1,6,5sunt în linia a-II-a. Înaintea momentului în care mingea este
lovită de cel care serveşte, toţi jucătorii din ambele echipe, trebuie
să fie în locul în care au ajuns în urma rotaţiei, dar nu pe aceeaşi
linie, adică cei din linia I , să nu fie pe aceeaşi linie cu cei din
linia a-II-a.

Aşezarea în teren pe zone

18
 Ordinea rotaţiei

II.4. Direcţii de dezvoltare a jocului de volei

Voleiul este un joc cu mare priză la public, prin conţinutul

emoţional pe care-l oferă, prin impulsionarea capacităţii creatoare
a jucătorilor, marea cantitate de energie consumată, precum şi
prin caracterul de angrenare totală în luptă, indiferent de evoluţia
scorului.
Dezvoltarea voleiului, cu pondere la copii şi juniori şi
selecţionarea tinerelor talente la vârste timpurii, alături de
organizarea pregătirilor centralizate şi a unor programe
competiţionale corespunzătoare, este un deziderat major al etapei
actuale.
Voleiul actual pune ca o problemă foarte importantă
elaborarea unor noi metode de antrenament în scopul lărgirii

19
posibilităţilor funcţionale ale organismului. Acestea se manifestă
prin:
• Creativitatea în desfăşurarea jocului;
• Noi strategii şi sisteme de modelare a
antrenamentelor şi concursurilor;
• Apariţia unor noi acţiuni motrice în cadrul
acţiunilor de joc;
Priorităţile în voleiul modern sunt:
• Viteză şi varietatea jocului;
• Punctul înalt de lovire a mingii deasupra fileului;
• Perfecţionarea acţiunii de joc;
• Starea mentală şi socială;
• Exigenţă competiţională corespunzătoare.
Ca noutăţi în antrenamentul sportiv menţionăm:
• Componenţa conducerii echipei (antrenori, medic,
maseur, psiholog, cameraman, etc.);
• Creşterea calităţii antrenamentelor;
• Învăţarea motrică ca un proces bio-psiho-motric.
Principalele direcţii de dezvoltarea jocului de volei sunt:
• Creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica
echipei;
• Dezvoltarea pregătirii mentale;
• Apropierea conţinutului de joc la fete şi băieţi.
Evoluţia voleiului la vârf se caracterizează prin:
• O accelerare a jocului;
• O mărire a numărului de simulări de atac;

20
 • O modificare a repartiţiei atacurilor de-a lungul
fileului pentru a crea mai multă incertitudine în joc
şi de a întârzia astfel al maximum luarea de decizii
a adversarului în privinţa blocajului ce-l va utiliza.
Reconsiderarea metodologiei pregătirii la nivelul copiilor şi
juniorilor trebuie pornită chiar cu începătorii, secvenţă a
procesului de pregătire căreia specialiştii i-au acordat o mai mică
importanţă. Iată câteva aspecte demne de menţionat:
• În instruire trebuie să se acopere premisa că
jucătorul este antrenabil;
• Antrenamentul trebuie considerat ca un proces
specializat de dezvoltare şi formarea personalităţii
jucătorului;
• „Modelarea” pregătirii de bază a componenţei
performanţei biologice, biomecanice, motrice,
psihice;
• Creşterea ponderii pregătirii în condiţii de concurs.
Aceste orientării implică unele condiţii obligatorii:
• Obţinerea unor disponibilităţi continue pentru
performanţă, pe al cărei fond superior să se
realizeze etapa de formă maximă;
• Utilizarea unui număr redus de exerciţii, cu
eficienţă selectivă şi cumulativă (mijloace de
bază), selecţionarea şi raţionalizarea ca structuri;
• Respectarea principiului gradării efortului, cu
folosirea eforturilor maximale în antrenament;

21
 • Refacerea rapidă, fizică şi psihică, imediat după
efort ca parte integrantă a autoantrenamentului.
• Folosirea aparaturii, a elementelor de cibernetică şi
matematizare, în programarea şi dirijarea dinamicii
pregătirii şi competiţiei;
• Supravegherea ştiinţifică, interdisciplinară a
reacţiei organismului la solicitări şi adecvarea
obiectivă a măsurilor strategice ce se impun;
• Adoptarea principiilor şi metodelor de antrenament
la specificul echipei;
• Creşterea importanţei pregătirii psihologice şi
teoretice;
• Ridicarea la rang de principiu a individualizării
pregătirii.

II.4.1. Direcţii de dezvoltarea a tehnicii jocului de volei

Dezvoltarea tehnicii jocului de volei, noutăţile tehnice

trebuie să îndeplinească cerinţele competiţiei. Îmbunătăţirea şi
perfecţionarea tehnicii este necesar să fie legate dinamic de
trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei de
execuţie poate conduce la uşoare modificări tehnice.
Tehnica jocului de volei va continua să se dezvolte şi în
viitor pe seama următorilor factori:

22
• Ridicarea continuă a măiestriei tehnice individuale
şi armonizarea ei în angrenajul de acţionare a
echipei;
• Cunoaşterea şi amplificarea unui număr tot mai
mare de elemente şi procedee tehnice, asocierea lor
cu particularităţile individuale şi a priceperii de
utilizare a lor în condiţii de joc;
• Creştere de asociere liberă şi creativă a procedeelor
tehnice care înlesnesc acţiuni individuale
surprinzătoare, variate şi cu valorificarea tuturor
disponibilităţilor fizice şi psihice;
• Creşterea stabilităţii tehnice în condiţii mereu
schimbătoare sau în momente de mare
responsabilitate pentru desemnarea câştigătorului;
• Tendinţa către măiestrie tehnică universală, însă
fără diminuarea importanţei meciurilor şi
elementelor tehnice specifice postului pe care
funcţionează în echipă;
• Apariţia unor variante noi de execuţie a
procedeelor tehnice cunoscute pe baza unor
însuşiri somatice şi calităţi motrice deosebite;
• Modificarea structurii motrice şi a ritmului de
execuţie a procedeelor tehnice, în funcţie de
situaţia de joc;
• Creşterea procedeelor tehnice de finalizare, fie prin
forţa de lovire a mingii, fie prin creşterea preciziei
motrice, fie prin asocierea acestora.

23
Criteriile după care se poate aprecia măiestria tehnică sunt:
• Numărul de procedee tehnice de atac şi apărare
achiziţionate şi uşurinţa cu care sunt aplicate în
rezolvarea sarcinilor de joc;
• Acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu
care le execută în condiţii grele de concurs;
• Stabilitatea cu care execută procedeele tehnice în
condiţiile unor factori perturbatori: opoziţia
adversarului, încărcarea nervoasă, stresul, războiul
psihologic, etc.
• Priceperea de a alege, regla şi schimba structura
motrică a procedeelor tehnice a fazelor de execuţie
în funcţie de reacţiile adversarului;
• Încadrarea şi siguranţa constantă cu care execută
procedee tehnice care necesită mult „sânge rece” în
finalul de set sau de meci.

II.4.2. Direcţii de dezvoltarea a tacticii jocului de volei

Factorii stimulatori ai dezvoltării tacticii sunt:

• Premeditarea sau anticiparea reciprocă (de către
antrenor şi jucători) a comportamentului tehnico-
tactic, în funcţie de părţile puternice şi slabe.
Strategia constă aici, în alegerea acţiunilor tactice
care să „acopere” cerinţele şi să „impună părţile

24
 puternice” pe care le are fiecare combatant. De
obicei rezultatul este favorabil echipei care a ales
şi a mânuit cel mai bine „armele” de luptă alese;
• Impunerea unei maniere de joc inconvenabilă
pentru adversar (cu pase mai rapide mai joase,
etc.);
• Dezvoltarea capacităţii sportivului de a gândi şi
rezolva orice situaţie de joc, sau formarea
inteligenţei operaţionale;
• Creştere capacităţii executantului de a „masca”
adevăratele intenţii de acţionare (fente de pasare,
atac pe direcţie diferită faţă de elan) în stare să
surprindă adversarul;
• Inteligenţa operaţională sau capacitatea universală
a fiecărui jucător în parte de a rezolva cu uşurinţă
şi eficienţă orice situaţie de joc şi pe orice post s-ar
afla;
• O nouă calitate şi eficienţă vor căpăta acţiunile
tactice individuale fundamentale pe suportul înaltei
măiestrii tehnice, aptitudinilor motrice, somatice şi
capacităţii psihice.

A. Elemente esenţiale de progres:

• Utilizarea mijloacelor specifice, prin metode şi
procedee moderne de antrenament, specifice
altor discipline sportive;

25
• Prognozarea şi interpretarea conţinutului
antrenamentului cu ajutorul informaticii;

• Utilizarea tehnicilor audio vizuale în:

- orientarea şi interpretarea pregătirii
individuale
- analiza şi interpretarea optimizării
antrenamentelor;
- pregătirea jocurilor oficiale;
- analiza şi interpretarea evoluţiei
individuale şi a echipei în jocurile
oficiale;

• Creşterea numărului jocurilor de verificare

înaintea competiţiilor interne şi internaţionale
prin:
- Jocuri bilaterale;
- Organizarea şi participarea la
turnee.
• Optimizarea raporturilor între pregătirea şi
jocurile oficiale.

26
B. Factorii care limitează sau favorizează creşterea
nivelului performanţelor echipelor de volei:

• Minimul jucătorilor de valoare formaţi,

permanenţi şi afirmaţi in competiţiile interne;
• Numărul echipelor de valoare în cadrul fiecărui
nivel de pregătire şi categorie de vârstă
competiţională;
• Condiţiile de participare;
• Echipamentul de joc şi materialele de pregătire;
• Calendarul competiţional intern şi internaţional;
• Metodologia utilizată în pregătire;
• Motivaţia jucătorului şi antrenorului;
• Nivelul performanţelor în activitatea internă şi
internaţională.

27
III. TEHNICA

Tehnica de joc este „un sistem de mişcări integrate sau o

întâlnire de mişcări parţiale (acte, gesturi, priceperi deprinderi)
specializate şi gesturi automatizate, cu ajutorul căruia rezolvam
scopul şi sarcinile de atac şi de apărare” (Colibaba – Evuleţ D.,
Bota I. , 1998, pg. 89.) sau „sistem de structuri gestuale (motrice),
efectuate economic în vederea obţinerii unui rezultat maxim în
condiţii dificile ale competiţiei” (Diacikov, 1973).

III.1. Caracteristicile tehnicii

Tehnica jocului de volei nu trebuie înţeleasă ca ceva de

sine stătător, ci legată de joc, în interdependenţă cu ceilalţi factori
de instruire şi antrenament şi toate subordonate sarcinilor
educaţiei.
Folosirea datelor furnizate de ştiinţele sociale şi biologice
dau tehnicii un caracter ştiinţific. În pregătirea şi perfecţionarea
tehnică trebuie să se ţină seama de legile activităţii nervoase
superioare, precum şi de interpretarea legilor celorlalte ştiinţe
ajutătoare educaţiei fizice şi sportului de performanţă.
Tehnica are un caracter evolutiv, deoarece se
perfecţionează continuu ca rezultat al inovaţiei introduse de
antrenor şi sportiv. Caracterul evolutiv este determinat în primul
rând de lupta permanentă dintre atac şi apărare care pe rând au
solicitat procedee tehnice noi şi modificări ale regulamentului de
joc din timp în timp.

28
 Orice tehnică trebuie să devină o tehnică competiţională,
adică să fie modelată permanent conform particularităţilor
competiţiei.
Tehnica este accesibilă şi simplă – jocul de volei poate fi
practicat atât de băieţi cât şi de fete, copii şi vârstnici, în orice loc,
necesitând echipament materiale sportive simple.
Tehnica este raţională deoarece presupune un proces
conştient pentru a putea corespunde sarcinilor generale şi
specifice ale jocului.
Este educativă deoarece se învaţă şi se perfecţionează în
procesul de antrenament, care de fapt este un proces pedagogic.
Prin învăţarea şi antrenarea tehnicii se contribuie la educarea
calităţilor fizice, morale, de voinţă şi atletice ale tinerilor.
Execuţia procedeelor tehnice este uşoară datorită faptului că
adversarii nu se pot stânjeni deoarece nu sunt niciodată în lupta
directă pentru minge, fiind despărţiţi de o plasa.
Tehnica jocului de volei se mai caracterizează prin:
• Mare viteză de deplasare a jucătorilor;
• Mare viteză de execuţie a procedeelor tehnice;
• Mare îndemânare şi coordonare;
• Mare precizie la executarea procedeelor tehnice;
• Modul de lovire al mingii şi numărul loviturilor.
Numele de „volei” vine tocmai de la modul de lovire
(respingere) a mingii. Preluarea mingii din zbor folosită şi în alte
jocuri sportive dar în mai mică măsură, se numeşte lovitură „din
volé”, însă în jocul de volei loviturile prezintă mai multe
particularităţi specifice, de ordin tehnico-tactic şi regulamentar.

29
 Tehnica reprezintă totalitatea acţiunilor motrice care prin
forma şi conţinutul lor specific asigura posibilitatea practicării
unei anumite ramuri sau probe sportive, în concordanţă cu
prevederile regulamentelor în vigoare.
Se poate defini ca un sistem specializat de structuri
motrice (elemente şi procedee) cu mare eficienţă raţională şi
corect din punct de vedere biomecanic.
Termenul „tehnică” nu se referă la toate, ci doar la formele
relativ eficiente ale execuţiei tehnice, care au fost alcătuite
raţional, ţinându-se seama de legităţile mişcării. Gradul de
eficienţă a tehnicii în fiecare moment este dat relativ, întrucât
tehnica însăşi nu rămâne neschimbată.
Ea se perfecţionează continuu devenind tot mai eficientă,
datorită în primul rând calităţii voleibalistului (executantului) cât
şi perfecţionării metodelor de învăţare, de perfecţionare a
calităţilor motrice şi nu în ultimul rând de îmbunătăţirea
condiţiilor de lucru cu perfecţionarea materialelor sportive şi a
echipamentului. În procesul pregătirii tehnice, sportivul îşi
urmăreşte practic priceperile şi deprinderile specifice jocului de
volei, aducându-le la cel mai înalt grad de perfecţiune.
Tehnica este importantă în primul rând prin economisirea
mişcării şi eficacitatea acesteia. Ea nu trebuie înţeleasă însă în
mod izolat, ci fiind în mare măsură condiţionată de celelalte
componente ale antrenamentului ( pregătirea fizică, tactică,
psihică, teoretică, de concurs).

30
 În jocul de volei tehnica influenţează în mod prioritar
soluţionarea situaţiilor complexe de joc şi condiţionează
economisirea energiei.
Nivelul de pregătire tehnică a unui voleibalist depinde în
mare măsură de nivelul iniţial de experienţă motrică al acestuia,
fapt care determină măsurile metodice adecvate, de pildă la
începător procesul de antrenament va căuta să realizeze la sportiv
o bază motrică largă, care să cuprindă mijloacele din şcoala
alergării, săriturii, aruncării,etc. spre deosebire de sportivii
consacraţi la care specializarea este avansată.
Tehnica jocului de volei este supusă permanent unui
proces de perfecţionare şi creativitate, la baza căruia stau
următoarele elemente:
• Analiza modelului tehnic al marilor jucători;
• Cercetările şi experimentările specialiştilor;
• Valorificarea experienţei practice în antrenamente
şi concursuri;
• Perfecţionarea inventarului de concurs (mingi,
încălţăminte) care au influenţat tehnicile de
execuţie;
Toţi aceşti factori obligă la interpretarea cu prudenţă a
modelului tehnic de activitate vis-a-vis de implicaţiile asupra
pregătirii tehnice ca proces de instruire.
În concluzie putem spune că tehnica este „ansamblul
mijloacelor cu o structură identică sau apropiată de acţiunile
(gesturile) motrice prevăzute de regulament, prin care

31
voleibalistul şi echipa, însuşindu-şi-le, concretizează
performanţă”.

III.2. Pregătirea tehnică

Pregătirea tehnică se referă la „totalitatea măsurilor cu

caracter metodic, organizatoric şi psiho-pedagogic din procesul de
antrenament având ca scop însuşirea tehnicii de execuţie a
diferitelor elemente şi procedee tehnice dintr-o ramură de sport”
(Ungureanu O., 1995, pg.80).
Pregătirea tehnică este o condiţie obligatorie pentru
creşterea performanţelor în jocul de volei, ea urmărind însuşirea
şi perfecţionarea continuă a mecanismului execuţiei prin
abordarea analitică a părţilor componente ale acţiunilor
individuale de joc.

32
 Conţinutul pregătirii tehnice (după O. Ungureanu, 1995)

Tehnica jocului este nepretenţioasă când voleiul se

practică sub formă recreativă. Dar atunci când se urmăreşte

33
formarea deprinderilor tehnice corecte, printr-un conţinut adecvat
lecţiilor de antrenament, procesul de instruire este mai dificil,
satisfacţia sportivilor lăsându-se aşteptată în comparaţie cu alte
jocuri sportive.
Datorită numărului mare de repetări pe care-l reclamă
perfecţionarea şi automatizarea anumitor aspecte din cadrul
componentei tehnice, ponderea afectată ei înregistrează valorile
cele mai mari în perioadele iniţiale ale pregătirii şi se realizează
prin utilizarea mijloacelor înglobate majoritar în cadrul unor
modele operaţionale curente şi speciale.
Tehnica jocului de volei, mai mult decât la oricare alt joc
sportiv, este esenţială pentru desfăşurarea acestuia; la fiecare
greşeală de tehnică se punctează pentru adversar.
Mişcările naturale fiind foarte puţine, majoritatea
acţiunilor presupun tehnici speciale de execuţie şi mai mult, nu se
poate concepe o desfăşurare corespunzătoare a acţiunilor tactice, a
unui joc, fără ca sportivii să cunoască deprinderile tehnice de
bază.
Odată însuşită tehnica, repetările stereotipe simple, fără un
scop tactic, nu sunt indicate decât în puţine situaţii (corectări,
repetări analitice, antrenamente de individualizare tehnică) dar
mai ales la vârsta pubertăţii atunci când datorită creşterii
explozive tehnica se deteriorează.
În general, toate repetările procedeelor tehnice au orientare
şi un conţinut tactic mai mult sau mai puţin accentuate în funcţie
de gradul de pregătire al echipei şi de nivelul de măiestrie al
jucătorilor.

34
Acţiunile tactice nu constituie acte motrice independente,
conexiunea lor cu procedeele tehnice este logică şi fără o legătură
strânsă între cele două componente ale antrenamentului sportiv
(pregătirea tehnică şi pregătirea tactică) nu se pot obţine rezultate
aşteptate.

III.3. Componentele tehnicii:

Tehnica ca sistem specializat pe structuri motrice şi pregătirea

tehnică ca proces instructiv formativ au în conţinutul lor
următoarele elemente:
• Elementul tehnic;
• Procedeul tehnic;
• Stilul tehnic.

III.3.1. Elementul tehnic

Prin element tehnic înţelegem mecanismul de bază al

mişcării, care are un caracter general şi constituie
reprezentarea structurii globale a acestuia. Poate să desemneze
o noţiune generală de acte motrice fundamentale mai puţin
precizate ca structuri concrete de mişcare, dar bine orientate în
finalitate (pasa, serviciul, lovitura de atac, etc.).

35
 Condiţiile care apar sau în care sunt aplicate elementele
tehnice au condus la formarea şi perfecţionarea unor procedee
tehnice concrete (operaţionale) pentru rezolvarea sarcinilor de joc.
Concretizarea elementului tehnic în practică se realizează prin
diferite procedee tehnice numite procedee de execuţie.

III.3.2. Procedeul tehnic

Procedeul tehnic reprezintă o structură de acte motrice

concrete, bine precizate, care redau modul particular de efectuare
a unui element tehnic (lovitura de atac: pe diagonală, lobată, pe
culoar, din blocaj afară, etc.). Caracteristica principală a
procedeului tehnic constă în eficienţa competiţională, rezultată
din folosirea raţională a capacităţii fizice şi a legilor biomecanice
ale schimbării.
Procedeele tehnice au o structură motrică simplă sau
complexă:
• Procedee tehnice simple sunt gesturi motrice a
căror funcţie se încadrează în trei faze (momente):
poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă, poziţia
finală. Acestea apar în momentele fixe ale jocului;
• Procedee tehnice complexe au o mare frecvenţă de
utilizare în jocurile sportive, structura motrică a
acestora leagă două sau mai multe procedee
tehnice.
Procedeul tehnic se execută în practică sub mai multe
forme. Acestea sunt variante ale procedeului tehnic. Astfel,

36
serviciul de sus din faţă se poate execută: cu deplasare sau din
săritură, în forţă sau plutitor.
Se poate spune că „procedeul tehnic reprezintă adaptarea
elementului tehnic la cerinţele şi situaţiile competiţionale”. Oricât
de simplu este un procedeu, sportivii nu-l vor executa niciodată
în mod identic. Fiecare sportiv se simte dator pentru unele din
caracteristicile personale aduse tehnicii de bază.

III.3.3. Stilul tehnic

Stilul evidenţiază tiparul individual de execuţie la unui

procedeu tehnic. Principala structură a modelului nu se schimbă,
dar i se poate adăuga în timpul execuţiei, nota personală, datorită
particularităţilor individuale ale jucătorilor respectivi (activitatea
nervoasă superioară, calităţile fizice şi morfologice, trăsături de
personalitate atitudini, etc.).
Deci, stilul tehnic reprezintă modul particular (amprenta
personală) de efectuare a unui procedeu tehnic. Este generat de
execuţii tehnice ale sportivilor de excepţie din fiecare ramură de
sport.
Stilul tehnic are două modalităţi de exprimare:
• Când procedeul clasic este respectat – execuţia
motrică respectă cerinţele principale ale
mecanismului de bază dar sportivul îi imprimă un
mod propriu de execuţie;

37
 • Când sportivul creează un proces tehnic original –
execuţia tehnică prezintă acte motrice originale cu
un mecanism de bază nou, pe care practica l-a
confirmat ca fiind de maximă eficienţă.

III.4. Mecanismul de bază al procedeului tehnic

Procedeul tehnic are un conţinut diferenţiat şi este redat

prin mecanismul său de bază. Mecanismul de bază reprezintă o
succesiune obligatorie de acte motrice, considerate logice şi
absolut necesare în executarea unui procedeu tehnic.
Mecanismul de bază la unui procedeu tehnic trebuie
înţeles ca „un sistem de factori (spaţiali, temporali, dinamici şi
energetici)aflaţi în strânsă corelaţie care determină o eficienţă
crescută”.
Mecanismul de bază al unui anumit procedeu de atac
conţine: poziţia de plecare, faza de elen, faza de bătaie, faza de
zbor, faza de lovire a mingii şi faza de aterizare; adică o suită de
acte motrice cu poziţii şi mişcări bine precizate pentru corp şi
segmentele sale.

38
 În jocul de volei, în cazul executării unei suite de procedee
tehnice (preluare din atac – dublaj, atac – blocaj - dublaj), faza de
încheiere a mecanismului de bază din primul procedeu tehnic
devine poziţia de plecare sau faza de pregătire pentru procedeu
tehnic următor.

39
III.4.1.Învăţarea procedeelor tehnice

Învăţarea procedeelor tehnice este considerată ca un

proces de modificare adaptivă, sistematică şi relativ durabilă a
comportamentului motric cerut sportivilor.
La baza învăţării tehnice stau percepţiile voleibalistului
asupra evenimentelor conjuncturale, urmate de declanşarea unor
acţiuni proprii, organizate adecvat din punct de vedere spaţial şi
temporar şi sunt dependente de predispoziţiile şi aptitudinile
individuale ale sportivului.
Învăţarea înseamnă schimbări de comportament realizate
prin practică sau schimbări ale nivelului activităţii prin încercări
repetate. Experienţa motrică sau nivelul iniţial de învăţare
afectează învăţarea (Cratty 1967), la fel şi complexitatea unei
deprinderi. În învăţare, trebuie să fim atenţi la următoarele
aspecte ale tehnicii:
• Structura cinematică, externă sau formarea unei
deprinderi;
• Structura dinamică, internă sau baza fiziologică în
execuţia unei deprinderi.
Acestea sunt valorificate în procesul instruirii şi formării
deprinderilor motrice.

40
41
IV. TACTICA

Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni

selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în
jocul echipei în funcţie de adversar şi condiţiile de concurs, pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii
obiectivelor de performanţă stabilite.
În lucrările de specialitate tactica este definită ca fiind în
general „învăţarea conducerii luptei sportive”, „sistem de planuri,
de atitudini şi alternative de decizie pentru un succes sportiv
optim”, „totalitatea acţiunilor colective prin care, punând în
valoare capacităţile proprii şi deficienţele adversarului, rezolvăm
sarcinile de joc”, sau „folosirea unor forme raţionale ale
metodelor şi mijloacelor de conducere a jocurilor cu scopul de a
obţine victoria”.
Putem spune că tactica cuprinde totalitatea aptitudinilor
individuale şi colective, acţiuni ale sportivului şi echipei, în baza
respectării regulamentului de joc, al coechipierului şi
comportamentul acestuia, precum şi a condiţiilor obiective, în
scopul eficientizării la maximum a propriilor posibilităţi de
performanţă în sensul unui rezultat cât mai bun sau a unei
performanţe optime.
În evoluţia jocului de volei, creşterea măiestriei tehnice a
jucătorilor, ca şi unele schimbări ale regulamentului au făcut ca în
unele perioade una din cele două componente – apărarea sau
atacul – să depăşească obişnuitul etapei respective, atrăgând după
sine schimbări importante atât în forma cât şi în structura jocului.

42
Toate aceste schimbări au pus probleme destul de serioase de
ordin tehnico-tactic în faţa specialiştilor şi a sportivilor, care,
împreună, printr-o muncă asiduă, au reuşit să găsească soluţii şi
metode de rezolvare şi echilibrare a situaţiilor respective.
Pe scurt se poate afirma că tactica reprezintă busola tuturor
sportivilor indiferent de gradul de dificultate al competiţiei şi
caracterul ei, de pregătire sau oficial.
Noţiunile de strategie şi tactică definesc ideea de
planificare, inteligenţă, efect, comportament specific şi sunt
frecvent folosite în limbajul sportivului. Strategia provine de la
cuvintele greceşti – „stratos” – armată şi „agein” – a conduce, iar
tactica înseamnă „parte din educaţie a tineretului privind arta şi
modul de a folosi armele”.
Strategia însemnă un plan de acţiuni şi atitudini în cadrul
regulamentului de competiţie, în care s-au luat în considerare
propriile slăbiciuni şi calităţi.
Strategia – poate fi definită ca fiind planul de ansamblu,
tactica – modalitatea de executare sau îndeplinire a planului.
Strategia înseamnă să câştigi în final, tactica, să câştigi mai multe
puncte, mai multe seturi.
Strategia şi tactica sunt legate într-un raport temporal în
care strategia înseamnă un contact de acţiune de lungă durata , iar
tactica unul cu finalizare pe o durată mai scurtă. În timp ce
strategia ţine seamă de planul de acţiune şi de posibilităţile de
decizia e ale adversarului, fără a le influenţa însă, tactica
urmăreşte aplicarea şi realizarea planificată a acţiunilor impuse de
strategie.

43
 Tactica urmăreşte influenţarea (specularea ) situaţiilor de
joc sau dictate de adversar, prin măsuri ce se pot schimba dar cu
efect imediat şi care de aceea impune cunoştinţele necesare
domeniului.
Ceea ce caracterizează acţiunile şi atitudinile „strategului”
sau „tacticianului” este că ele sunt de el însuşi astfel structurate,
încât să respecte regulile eficienţei, ale câştigului maxim, al
pierderilor minime.
Este limpede că importanţa strategiei şi tacticii în jocul de
volei are un rol deosebit, dat fiind specificul acesteia. Stăpânirea
tacticii şi strategiei în sport este un fenomen în continuă evoluţie.
Metodele descoperite prin experienţă şi cercetare
contribuie substanţial la progresul cunoştinţelor tehnice şi tactice.
În sporturile unde calităţile motrice complexe sunt importante
pentru performanţă – deci în jocul de volei – se pot lua în
considerare următorii factori:
• Creaţi şi stabiliţi un model adecvat, pe măsura
tehnicii şi strategiei eficiente;
• Indicaţi direcţia şi căile cele mai eficace pentru
stăpânirea tehnicii şi strategiei;
• Folosiţi abordarea cea mai raţională pentru
perfecţionarea tehnicii şi strategiei, pentru a
produce cel mai bun model de măiestrie în
domeniu.
Prin cunoaştere şi gândire tehnico-strategică, pot fi
valorificate premise importante de performanţă şi folosite în
situaţii favorabil, astfel încât „cel mic” să poată câştiga în faţa

44
„celui mare”, „cel slab” fizic să poată avea succes în faţa celui
puternic, „cel în vârstă ” cu experienţă să-l învingă pe cel „tânăr”

IV.1. Componentele tacticii

Spre deosebire de alte sporturi, în jocul de volei tactica are

un rol determinat. De aceea în sfera tacticii jocului de volei sunt
cuprinse „atât laturi ale pregătirii teoretice concretizate în
principii , noţiuni, concepte şi reguli, cât şi acţiuni practice sub
forma exerciţiilor şi combinaţiilor tactice”.
Tactica presupune o concepţie unitară de desfăşurare a
activităţii voleibaliştilor în joc, realizat prin acţiuni individuale şi
colective, organizate şi coordonate în scopul obţinerii victoriei.
Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică , fizică,
teoretică, psihologică, tehnica asociată cu gândirea fiind totuşi
factorul principal care caracterizează concepţia şi intenţiile
tactice.
Tehnica şi tactica formulează o unitate dialectică, ele
condiţionându-se şi influenţându-se reciproc. În condiţiile
activităţii reale ale jocului de volei, tehnica este practic
inseparabilă de tactică şi îşi găseşte expresia în noţiunea „acţiuni
tehnico-tactice” şi chiar se poate sublinia faptul că „tehnica
condiţionează tactica”.
Majoritatea autorilor sunt unanim în aprecierea faptului că
asimilarea tehnicii şi tacticii trebuie să devină obiectivul principal
al instruirii încă din etapa de iniţiere .

45
46
 Sistemul de joc – este propriu sporturilor de echipă, el
presupunând dispunerea jucătorilor în teren şi valorificarea lor
diferită în fazele de atac şi de apărare în vederea obţinerii
superiorităţii şi a concretizării ei prin acumularea de puncte. Se
stabileşte în funcţie de concepţia tactică şi planul tactic.
Sistemul ideal este acela în care jucătorii pe care îi avem
sunt aşezaţi în teren şi acţionează astfel încât se valorifică la
maximum potenţialul lor.
Acest concept este sinonim cu concepţia de joc prin care
se înţelege modul de exprimare a componenţilor unei echipe,
individual şi colectiv, privind organizarea tehnico-tactică, in mod
general, precum şi în tactica specială folosită în jocul de volei în
trei situaţii: în apărare, în atac şi la serviciu în funcţie de fiecare
adversar.
Concepţia de joc variază în funcţie de adversar, pe când
sistemul de joc este relativ constant. Relaţia dintre cele două
concepte este asemănătoare cu cea stabilită între strategie şi
tactică, strategia stabilind linii generale, directoare ale pregătirii,
iar tactica evidenţiază modul concret de aplicare în condiţii de joc.
Între cele două concepte există o strânsă relaţie de
interdependenţă. În ultima vreme se foloseşte şi conceptul de
ştiinţă a jocului, care le include pe toate celelalte, alcătuind un
schelet închegat.
Planul tactic reprezintă ansamblul acţiunilor stabilite în
vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi
desfăşurarea acţiunii de atac şi de apărare.

47
 Planul tactic este inclus în concepţia de joc şi este elaborat
pentru o situaţie concretă şi poate avea următoarele scopuri:
• Informarea sportivilor despre locurile, instalaţiile
şi condiţiile specifice în care se va organiza
concursul;
• Cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari: analiza
trebuie să ia în considerare punctele forte ale
fiecărui factor de pregătire;
• Folosirea performanţei anterioare a echipei
(sportivului) ca bază pentru ai consolida
încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunea
echipei (sportivului), se pune accentul pe punctele
forte pe care se va construi cu optimism dar şi cu
realism.
• Stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii,
folosind toate aceste date de referinţă.
Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în
următoarele faze:
• Organizarea preliminară a planului de joc;
• Aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui
tactice în situaţii de joc;
• Analiza aplicării planului de joc.
Stilul de joc însumează caracteristicile somatice, fizice şi
tehnice ale jucătorilor unei echipe.
Sarcinile pregătirii tactice se rezolvă prin acţiuni,
cunoştinţe şi deprinderi.

48
 Acţiunea tactică este componentă de bază a factorului
pregătire tactică, care se manifestă într-o formă combinată
întrucât este alcătuită în egală măsură din calităţi fizice , psihice
şi deprinderi motrice şi include un sistem de structuri care se
rezolvă mai întâi mintal şi apoi motric.
Acţiunile tactice sunt instrumente practice de realizarea a
planului tactic şi concepţiei tactice. De fapt sunt componentele
concrete ale tacticii. „Acţiunile tactice” se reprezintă ca structuri
înlănţuite, denumite combinaţii, scheme şi iniţiative individuale,
efectuate în scopuri tactice şi bine determinate.

49
50
 Rezolvarea unor acţiuni tactice este dependentă de o serie
de factori favorizanţi cum ar fi:
• Puterea şi calitatea priceperii evenimentelor tactice
(aria câmpului, dinamica acţiunilor, anticiparea
cunoştinţelor);
• Acuitatea vederii periferice;
• Nivelul receptorilor specializaţi (simţul tactil);
• Valorificarea experienţei de concurs;
• Sesizarea detaliilor dintr-o anumită situaţie tactică;
• Raportarea unei situaţii tactice la posibilităţile
proprii de acţionare cu şansa de reuşită;
• Capacitatea de alegere a momentului favorabil de
acţionare.
Acţiunea tactică se manifestă în rezolvarea motrică a
sarcinii tacticii. Rezolvarea motrică reprezintă în sine o activitate
complexă care cere jucătorului de volei o manifestare adecvată a
capacităţii psihice şi fizice.
Aceasta presupune o activitate mentală productivă
creatoare, legată de o bună folosire a capacităţilor fizice şi a
deprinderilor tehnice. Percepând şi analizând situaţia de joc,
voleibalistul decide acţiunea tactică care trebuie luată, la început
mental apoi executoriu. În jocul de volei acţiunile tactice se
desfăşoară pe mai multe faze dintre care unele sunt de natură
psihologică iar altele de natură motrică, concrete de rezolvare a
situaţiei tactice.

51
 După C.A.Dragnea acţiunile tactice se desfăşoară pe mai
multe faze dintre care mai multe sunt de natură psihologică şi una
motrică:
• Perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care
favorizează o anumită acţiune tactică, sau
informarea senzorială, după care urmează
prelucrarea datelor culese;
• Rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii
adecvate şi a deciziei;
• Aplicarea practică concretă a deciziei;
• Analiza efectelor acţiunii tactice.
Pentru succesul deciziei motrice este necesar ca în cel
mai scurt timp, pe baza percepţiei şi analizei situaţiei de joc,
jucătorul de volei să găsească cel mai scurt drum de aplicarea al
acesteia. Mai mult, el trebuie să aleagă întotdeauna cea mai bună
decizie privind situaţia tactică, care poate fi rezolvată datorită
bagajului de procedee tactice pe care-l posedă.
Dacă acţiunea tactică a fost rezolvată, atunci jucătorul va
opta în viitor, în situaţii similare, pentru aceeaşi soluţie. In caz de
nereuşită, este necesară cunoaşterea cauzelor care au generat o
analiză grăbită, insuficientă sau superficială a situaţiei, gândire
slab dezvoltată, memorizare inexactă, execuţie tehnică eronată,
calităţi motrice şi psihice necultivate.
Acţiunile tactice ale jucătorului de volei se pot considera
acte de anticipare la apariţia excitantului. Plasamentul preliminar
la minge sau alegerea precisă a locului în teren, sunt acţiuni
posibile ca rezultat al perceperii şi prelucrării rapide a

52
informaţiilor care sosesc fie de la excitanţii externi, fie de la
memorie, care acumulează date din activitatea tactică anterioară.
Sunt multe situaţii de joc când cele mai rapide acţiuni de
răspuns ale sportivului sunt insuficiente pentru deplasările
preliminare necesare, când viteza de zbor a mingii depăşeşte de
câteva ori viteza de deplasare a jucătorului de volei. În această
situaţie in ajutorul voleibalistului vine aptitudinea de anticipare a
acţiunilor adversarului şi ocuparea din timp a poziţiei optime de
acţiune. Această anticipare a situaţiilor complexe de joc este
determinată de gândirea tactică.
Cunoştinţele tactice – se bazează pe informaţiile generale
şi speciale furnizate de competiţie, care reprezintă premisele
dezvoltării capacităţii tactice şi creativităţii sportivilor. Aceste
informaţii rezultă din cunoaşterea regulamentului de concurs, a
condiţiilor organizatorice şi a datelor cu privire la metodica
instruirii tactice, care urmăreşte valorificarea raţională şi eficientă
a potenţialului de joc în funcţie de anumiţi parametri (calitatea
adversarului, slăbiciunile lui, condiţiile exterioare de concurs –
temperatura, umiditatea, luminozitatea, fusul orar, ora jocului,
calitatea arbitrajului, reacţia suporterilor echipei gazda, etc.).
Deprinderea tactică – reprezintă ansamblul mişcărilor
automatizate, structurate într-o anumită succesiune, prin care se
rezolvă o sarcină tactică, se caracterizează prin precizie,
ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare.
Automatizarea este o condiţie a formării deprinderilor
tactice. De aceea este nevoie de un număr de repetări conştientizat
pentru eventuale adaptări la situaţiile imprevizibile sau limită.

53
 Procedeele tactice – cuprind sisteme de joc care se
subîmpart în combinaţii şi variante tactice. Mijloacele tacticii
cuprind tot arsenalul acţiunilor motrice ale jucătorului de volei:
deplasări în teren, pasa, lovitura de atac, blocajul, serviciul, etc.
Calitatea tactică – este capacitatea sportivului de a-şi
valorifica potenţialul fizic, motric, psihic, şi intelectual în
concordanţă cu realităţile jocului, care, deşi pot fi anticipate,
poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune
adaptarea unor soluţii de moment.
Fără a nega sau neglija contribuţia celorlalte componente
ale pregătirii, afirmăm că jocul de volei se caracterizează şi constă
din tehnică şi ceea ce denumim convenţional gândire tactică. Ea
este aceea care dă conţinut tactic procedeelor tehnice , are un
caracter activ, favorizând creaţia în joc, fiind inclusă în orice
acţiune motrică.
În jocul de volei, gândirea tactică acţionează eficace atunci
când dispune de un fond bogat de procedee tehnice, experienţă
competiţională şi pregătire tactică.
Gândirea tactică se educă şi se dezvoltă cu ajutorul
materialelor abstracte şi concrete intuitive, acumulate în procesul
de antrenament prin exerciţii practice. După Bompa T.O. (2001)
gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:
• Evaluarea realistă şi concretă a adversarului, ca şi a
propriului sportiv;
• Rememorarea instantanee a deprinderilor şi
combinaţiilor tactice ce pot fi folosite în anumite
situaţii specifice de joc;

54
 • Anticiparea şi contraatacarea acţiunilor tactice ale
adversarilor;
• Disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice
pentru a împiedica adversarii să descopere şi să
contracareze planul de atac;
• Coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu
tactica echipei.
Formele tactici presupun executarea acţiunilor tehnico-
tactice individual (tactica individuală), pe grupe de jucători sau pe
ansamblul echipei (tactica colectivă). Această diferenţiere permite
o mai clară înţelegere a executării sarcinilor tactice, individual sau
pe grupe de jucători. În principiu, toate acţiunile din cadrul unui
joc de volei se desfăşoară în cadrul sarcinilor tactice ale echipei.
Pregătirea tactică se realizează cu mijloacele tehnice şi
deci profilul efortului şi structura tehnică a jocului de volei
determină natura mijloacelor necesare formării şi automatizării
acţiunilor de joc şi deprinderilor tactice.
În jocul de volei pregătirea tactică cuprinde:
• Stabilirea direcţiilor valorificării - în condiţii de
joc – potenţialului somatic, funcţional, motric şi
tehnic al echipei dobândit prin selecţie şi
antrenament;
• Elaborarea sistemelor de acţionare ce vor sta la
bază organizării, pregătirii şi evoluţiei sportivilor
în concurs, în funcţie de particularităţile
adversarilor şi de nivelul obiectivelor de
performanţă;

55
 • Automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare
celor din competiţii, ţinând seamă de situaţii
anticipate sau neprevăzute în jocurile oficiale.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică
profundă şi pe capacitatea de a aplica tactica în funcţie de
particularităţile competiţiei.
Pregătirea tactică poate include aceste sarcini:
• Studierea principiilor strategiei sportive;
• Studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor
din sportul sau proba respectivă;
• Investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale
celor mai buni sportivi din sportul considerat;
• Cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a
potenţialului lor fizic şi psihologic;
• Studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului
unde va avea loc viitoarea competiţie;
• Dezvoltarea tacticilor individuale pentru
competiţia următoare, pe bază punctelor forte şi
slabe, în lumina ultimilor două aspecte;
• Analiza performanţelor trecute în vederea
confruntării cu viitorii adversari;
• Învăţarea şi repetarea acestui model la
antrenamente până când devine un stereotip
dinamic.
Prin prisma celor arătate până acum, acţiunile tactice
colective specifice jocului de volei se caracterizează prin
următoarele:

56
 • Fazele de atac şi apărarea se succed rapid şi cu
ritmicitate variabilă, impunând atenţiei stabilitate
şi capacitate de distribuţie;
• Adaptabilitatea tacticii se concretizează prin
capacitatea de rezolvare a unor situaţii de joc,
rezultat din stilul diferit de la o echipă la alta , de
la jucător la jucător;
• Tactica colectivă trebuie să fie rezultanta
capacităţilor tehnice şi fizice ale componenţilor
echipei care să acţioneze conform cerinţelor
teoretice ale sistemului de joc pe baza unei
pregătiri psihologice adecvate.

IV.2. Tactica la serviciu

În volei după fiecare oprire a jocului, asistăm la aceeaşi

situaţie, punerea mingii în joc prin serviciu. Acest „moment fix”
executat frecvent de către jucători poate determina victoria uneia
dintre cele două echipe care se întrec.
Pentru a obţine dreptul de a servi în continuare, echipele
îşi iau fie măsuri de organizare a atacului, fie de apărare. Sub
acest aspect distingem clar două situaţii:

A. tactica la efectuarea serviciului;

B. tactica la primirea serviciului.

57
 În prima situaţie, întâlnim următoarele acţiuni tactice:
• Aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea
formaţiei;
• Aşezarea jucătorilor pe
teren cu diferite schimbări de locuri (zone) în linia
întâi şi/sau a II-a, în funcţie de specializarea pe
posturi şi zone.
În a două situaţie pot exista următoarele acţiuni:
• Aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea
formaţiei;
• Cu schimburi de locuri (zone) într-o linie sau în
ambele linii;
• Cu trecerea unui jucător din linia a II-a în prima
linie;
• Cu aşezări derutante (false).
În cele două situaţii se realizează poziţii specifice ale
jucătorilor, în ambele linii, atât pentru faza de efectuare cât şi
pentru faza de primire a serviciului.

IV.3. Tactica colectiva în atac

Tactica colectivă în atac este constituită din însumarea

acţiunilor de organizare, efectuarea şi asigurare a atacului, acţiuni
individuale sau colective, cu minge sau fără minge.
Atacul este acţiunea de finalizare şi concretizare a
eforturilor întregii echipe pentru câştigarea punctului.

58
 Acţiunile individuale, componente ale bazei de atac, în
ordinea lor logică sunt:
• Preluarea din serviciu;
• Ridicarea (pasa) pentru atac;
• Atacul propriu-zis (lovitura de atac).
Acţiunile colective care intră în componenţa fazei de atac
sunt:
• Simularea atacului în cadrul combinaţiilor;
• Asigurarea atacului de cel puţin doi coechipieri.
Acţiunile întreprinse de jucătorii unei echipe din
momentul intrării în posesia mingii şi până la trecerea ei peste
fileu în terenul advers se desfăşoară după un anumit plan tactic,
având ca scop obţinerea punctului şi a serviciului. Aceste acţiuni
se numesc combinaţii.
În general atacul se concretizează prin combinaţii tactice,
determinate de posibilităţile jucătorilor şi alcătuirea formaţiei. S-
ar crede că la echipele cu un număr mare de trăgători,
posibilităţile de finalizare a atacului sunt mai numeroase.
În mod teoretic acest lucru este valabil, dar practic, ţinând
seama de sarcinile şi calităţile cerute jucătorilor, precum şi de
specificul jocului în care nu se pot organiza combinaţii în atac
fără ca mingea să fie ridicată în anumite condiţii , nu este posibil.
Nu se pot găsi şase jucători care să îndeplinească în
acelaşi timp şi la acelaşi nivel de măiestrie cerinţele fiecărui post
din echipă. Părerile referitoare la formula de echipă sunt
împărţite. Ideal este ca o echipă să aibă în componenţa sa jucători
cât mai compleţi.

59
Sistemul de atac
Sistemul de atac constituie scheletul sau dispozitivul pe
baza căruia se vor organiza acţiunile ofensive.
O echipă cu jucători experimentaţi, cu un bogat bagaj
tehnic şi un bun potenţial fizic poate să abordeze jocul
combinativ, în viteză şi în forţă.
O echipă cu jucători începători sau mai puţin
experimentaţi, cunoscând în mai mică măsură tehnica jocului,
trebuie să joace la limita siguranţei, cu mingi mai lente, cu
traiectorii mai înalte. Orice echipă trebuie să aibă concepţie de
joc în funcţie de posibilităţile tehnico-tactice individuale şi
colective, ale jucătorilor proprii şi cele ale adversarului.

60
 Tactica jocului în atac se fixează în funcţie de numărul de
trăgători (sau ridicători) cuprinşi într-o echipă. Între echipele de
începători se recomandă folosirea sistemului 6R – atunci când
fiecare jucător ajuns în zona 3 pasează şi 3T +3R – deoarece în
oricare aşezare în teren datorită rotaţiei – un ridicător se va afla în
zona 2 sau 3. pentru echipele de avansaţi şi cadeţi se recomandă
sistemul 4T+2R iar pentru juniori I şi performanţă sistemul
5T+1R.
Realizarea atacului depinde de o serie de acţiuni după cum
urmează:
• Trecerea rapidă din faza de atac în faza de apărare
şi invers;
• Pasarea mingii în cel mai scurt timp şi în cele mai
bune condiţii la trăgători, pentru a nu da
posibilitatea echipei adverse să-şi organizeze
apărarea.

61
 Acţiunile celor trei jucători din linia I trebuie să ducă la
concretizarea atacului, cei din linia a II-a având rolul de a prelua
orice minge trecută de blocaj, trimiţând-o cât mai precis la
ridicători sau la jucătorul situat poziţional cel mai favorabil,
pentru ridicarea mingii sau executarea unei lovituri de atac din
prima pasă.
În ultima perioadă de timp, un rol deosebit în realizarea
fazelor de finalizare, în cadrul unor acţiuni tactice de atac, revine
unor jucători din linia a II-a, cu calităţi fizice deosebite şi cu
pregătire tehnico-tactică superioară.

Combinaţiile tactice colective în atac

Combinaţiile tactice în atac se alcătuiesc în momentul

primirii serviciului sau în timpul jocului, când se trece dintr-o fază
de apărare într-una de atac. Şi într-un caz şi în celălalt, echipa
dispune de trei lovituri regulamentare (lovirea mingii de către
blocajul propriu nu anulează numărul celor trei lovituri).
Prima condiţie cerută organizării unei combinaţii în atac,
indiferent de formula de echipă, este ca mingea trimisă din linia a
II-a la fileu, să ajungă în zona ocupată de ridicător. Cu cât mingea
va fi trimisă în condiţii optime , cu atât ridicătorul o va putea
folosi mai bine, determinantă fiind numai pregătirea lui tehnico-
tactică individuală.
Combinaţiile colective în atac sunt acţiuni de joc colective
cu mingea, la care participă 2,3 şi chiar 4 jucători (atac din linia a

62
II-a), şi se desfăşoară pe baza sistemului de atac – deci în funcţie
de aşezarea jucătorilor în teren. Scopul acestor combinaţii este de
a favoriza acţiunea de finalizarea a atacului, prin punerea
atacanţilor proprii în situaţii optime pe de o parte şi
dezorganizarea echipei adverse , mai ales a blocajului, pe de altă
parte.
Clasificarea combinaţiilor se poate efectua după mai multe
criterii şi anume:
• După viteza de execuţie - care vizează preluarea
din serviciu – lentă, rapidă – pasarea mingii –
înaltă joasă;
• Surpriza acţiunii – faza în care ridicătorul este cel
care pune adversarul în dificultate;
• Distanţa şi direcţia pasei;
• Numărul jucătorilor participanţi la combinaţia în
atac 2,3 sau chiar 4 jucători;
• În funcţie de locurile (zonele) de unde pleacă şi
unde execută lovitura de atac trăgătorul (cu schimb
de locuri) sau fără schimb de locuri (fiecare
trăgător atacă din zona lui), aglomerarea unei
zone cu 2, 3 atacanţi, etc.
Pentru realizarea unui joc combinativ cu posibilităţi
rapide de adaptare considerăm că trebuie avute în vedere
următoarele:
• Pregătirea unui număr optim de combinaţii în
atac; un număr prea mic (2-3), este uşor de
contracarat de o echipă cu o experienţă medie, iar

63
 un număr prea mare (8-9) face aproape imposibilă
pregătirea lor eficientă.
• Necesitatea ca toţi jucătorii să-şi însuşească perfect
particularităţile tuturor combinaţiilor folosite de
echipă (inclusiv jucătorii de schimb), constituind
un factor limitativ realizarea unor combinaţii
numai cu anumiţi jucători.
• Realizarea unei succesiuni logice a folosirii
combinaţiilor în timpul jocului;
• Să se realizeze varietate în folosirea perioadelor
loviturii de atac în finalizarea aceleiaşi combinaţii
sau variante ale acesteia;
• Realizarea unor combinaţii diferite în aceeaşi
aşezare şi cu aceleaşi caracteristici ale preluării.
Această aplicare creatoare a tacticii nu constituie o
întâmplare ci presupune o serioasă pregătire, cu aportul întregii
echipe, orice neîncadrare a jucătorilor dereglând sistemul.
Tactica în atac trebuie să creeze o situaţie în care te poţi
aştepta la mai multe variante, ceea ce îl împiedică pe adversar să-
şi construiască o apărare adecvată. Echipa care are atacul
imprevizibil va fi întotdeauna în avantaj întrucât se întâmplă prea
multe lucruri pentru a permite apărării să reacţioneze ţinând
seama de întârzierile inevitabile şi limitele inerente sistemului de
mânuire a informaţiei.
Dar este evident faptul că tactica echipei proprii mai
depinde şi de echipa adversă şi de forţele şi slăbiciunile echipei
proprii.

64
În concluzie, tactica colectivă în atac presupune:
• O mare mobilitate în desfăşurarea atacului,
renunţându-se la scheme şablon; se preferă
combinaţii rapide în 2, 3 jucători, încheiate cu
atacuri atât din linia I cât şi din linia a II-a;
• Apărarea adversă să fie pusă întotdeauna în alertă
la mingea a doua, ridicătorul ameninţând
permanent cu atacul;
• Folosirea unor combinaţii diverse în atac,
permiţând întrebuinţarea şi valorificarea tuturor
atacanţilor;
• Practicarea unor combinaţii în atac eficiente
împotriva oricărui sistem de apărare;
• Orice combinaţie tactică în atac să fie precedată de
schimburi de locuri ale atacanţilor, ca şi folosirea
jucătorilor din linia a II-a;
• Folosirea aşezărilor „false” la primirea serviciului,
astfel încât să deruteze adversarul care se apără la
blocaj.

65
V.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE

Ca şi în celelalte jocuri sportive, echipa care nu are

mingea se găseşte în apărare. Dintre caracteristicile jocului în
apărare, subliniem în primul rând faptul că jucătorii au de acoperit
o suprafaţa de teren foarte mare în comparaţie cu posibilităţile lor.
Ca să facă faţă, ei trebuie să anticipeze acţiunea pe care
doresc să o întreprindă. Pe baza cunoştinţelor teoretice, a studiului
adversarului a gândirii tactice creatoare, jucătorii apreciază unde
va veni mingea.
Un joc bun în apărare înseamnă creşterea posibilităţilor de
trec cu uşurinţă în atac, în vederea concretizării superiorităţii prin
obţinerea unui punct. În jocul de volei se întâlnesc situaţii
specifice, trecerea din atac în apărare (si invers) fiind atât de
rapidă, încât cere o participare continuă la fiecare fază. Ca
urmare, se impune tuturor componenţilor echipei să fie astfel
pregătiţi, încât să poată face faţă corespunzător în toate cele 6
zone de pe teren, indiferent de situaţie.
Apărarea se întâlneşte în joc în două situaţii: la primirea
serviciului şi în faţa combinaţiilor tactice în atac. Pentru primul
moment echipa îşi organizează o aşezare corespunzătoare pe
teren, în funcţie de execuţia serviciului advers, precum şi de ceea
ce intenţionează să facă în atac. În a două situaţie sunt necesare
mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor
jucătorilor, încadrate într-un sistem de joc.

66
 Indiferent de sistemul tactic utilizat, pe teren trebuie să se
asigure cea mai bună apărare, adică să se realizeze acoperirea
eficace a suprafeţei de joc, printr-un plasament, blocaj, şi dublaj
corespunzător care să permită şi trecerea cu uşurinţă în atac.
Aceasta presupune ca sistemul de apărare fixat să fie
elastic, pentru a face faţă şi situaţiilor neprevăzute.
Pentru realizarea unui joc cu posibilităţi rapide de adaptare
în apărare considerăm că trebuie avute în vedere următoarele:
• Asigurarea unui blocaj cât mai eficient;
• Mobilitate mare în zonele de apărare;
• Un libero bun cu: experienţă de joc, arsenal tehnic
bogat, viteză de acţiune, gândire operativă,
anticiparea acţiunilor, combativitate;
• Un jucător de centru de (blocaj) să posede un
foarte bun blocaj la mingile atacate din pase scurte,
înalte, şi „în urcare”, să contribuie decisiv la
blocarea acţiunilor din pase înalte;
• Echipa să fie capabilă să treacă cu uşurinţă de la un
sistem de apărare la altul;
• Să aibă posibilitatea aplicării unui sistem diferit de
apărări pe fiecare linie;
• Posibilitatea aplicării alternative a unor sisteme
diferite de apărare în aceeaşi aşezare.
În vederea adoptării oportune a unei măsuri sau schimbări
în timpul jocului, un rol important îi revine căpitanului de echipă
sau ridicătorului coordonator.

67
 Tactica jocului de apărare se fixează în funcţie de
sarcinile stabilite pentru fiecare linie şi fiecare component al
echipei. Jucătorii din linia întâi au sarcina de a opri mingea
atacată de adversar execuţ6nd blocajul în 1,2 sau 3 jucători. În
situaţia când nu se execută blocajul ei trebuie să se retragă
plasându-se pentru a acoperi cât mai bine terenul .
Jucătorii din linia a II- a realizează jocul de apărare
propriu-zis, participând la preluarea mingilor atacate de adversar,
care au atins sau care au trecut pe lângă blocaj, efectuând acţiuni
de plasament şi dublajul blocajului, căutând ca prin precizia
preluării mingii să pună cât mai rapid posibil, echipa proprie în
situaţie de atac.
În concluzie putem spune că tactica colectivă în jocul de
apărare , presupune:
• Sistemele de apărare să se folosească alternativ (pe
culoare, sau C2 retras) de la un set la altul , sau de
la o linie la altă linie de pe fileu;
• Organizarea blocajului colectiv, în special în
zonele 2 şi 3 unde sunt atacurile cele mai
frecvente, dar să nu neglijăm nici atacurile
adversarilor din zona 2 şi din linia aII-a.
• În cadrul sistemelor de apărare trebuie mărită
responsabilitatea individuală a fiecărui jucător
care, în funcţie de blocajul coechipierilor, să-şi
apere cât mai bine zona proprie;
• Responsabilităţile libero-ului şi rolul său tactic,
atât la preluarea din serviciu cât şi la dinamizarea

68
 apărării, este important şi de aceea sportivul
specializat pe acest post trebuie ales cu mult
discernământ;
• Intr-ajutorarea, dublajul permanent al atacanţilor
şi al jucătorilor la blocaj, trebuie să fie foarte
active şi cu o mare mobilitate în apărare – de
multe ori „la sacrificiu”.
În jocul de apărare se folosesc în mod deosebit trei sisteme
de bază:
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6
avansat;
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras;
• Sistemul de apărare „pe culoare”.

V.1. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul

din zona 6 avansat

Este cel mai vechi sistem de apărare şi are o largă aplicare

şi în prezent deoarece rezolvă cu eficientă sarcinile defensive. De
obicei este folosit de echipele de începători şi avansaţi iar în
performanţă de echipele feminine atunci când ridicătorul
coordonator se află în linia a II-a.
Aşezarea iniţială a sistemului este ca la toate sistemele de
apărare cu diferenţierea clară că jucătorul din zona 6 este avansat
cu 2-3 m în mijlocul terenului.

69
 Se observă faptul că jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt mai
apropiaţi de tuşele laterale, iar jucătorii din zonele 1 şi 5 sunt mai
apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi a
blocajului se face permanent cu jucătorul din zona 6.

70
71
72
Avantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat:
• Jucătorul 6 (C2) asigură un dublaj bun;
• Jucătorii au sarcini bine precizate, fie în apărare în
linia a II-a, fie numai de asigurare a blocajului;
• Favorizează acoperirea jucătorilor mai puţin
pregătiţi in apărare (se trimit la dublaj);
• Necesită mai puţină mişcare în teren;
• Este util dacă echipa posedă un blocaj colectiv
înalt şi foarte omogen;
• Uşurează construcţia atacului în faza a II-a.

Dezavantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat:

• Se adaptează mai greu tacticii cu un jucător la
blocaj sau fără blocaj;
• La un joc în viteză al adversarului, diagonalele
intermediare (pe5-6 m) nu sunt acoperite de
apărători;
• Nu este eficace la atacurile de la distanţă de plasă;
• Acoperă bine numai prime treime a terenului
restul rămânând să fie apărată de obicei de doar
doi jucători;
• Este vulnerabil la mingile plasate între linii .

73
V.2. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul
din zona 6 retras

Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras este unul

dintre cele mai des folosite dintre sistemele de apărare. El îşi
găseşte realitatea atât la echipele de cadeţi cât şi la cele de
performanţă.
Caracteristica sistemului este aceea că jucătorul din zona
6 (care de obicei este înlocuit de libero) este ultimul apărător,
plasarea lui fiind aproape de linia de fund a terenului.
Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras este foarte
elastic şi are mai multe variante atât în ceea ce priveşte
deplasările jucătorilor în lini I cât şi în linia a II-a.
În linia I (la plasă) jucătorul care nu participă la blocaj se
poate retrage până la linia de 3 m sau efectuează dublajul.
În linia a II-a jucătorul din zona 6 poate rămâne în zona lui sau
poate acoperi locul lăsat liber de jucătorii 5 sau 1 care avansează
spre linia de 3 m.

74
75
76
77
Avantajele sistemului cu C2 retras:
• În cazul unui singur jucător la blocaj, ceea ce se
întâmplă frecvent la un joc combinativ, jucătorii
din linia I pot singuri să apere zonele libere de
lângă plasă şi astfel rămân 3 apărători în lini a II-a;
• Poziţia ridicătorului la intrare în acest sistem este
favorabilă deoarece are tot terenul în fată şi
implicit o orientare mai bună;
• Dacă extrema din linia I care nu sare la blocaj se
retrage pe linia de 3 m în zona lui atunci se
beneficiază de 4 apărători (în afară de 2 la blocaj);
• Prin regulile sistemului, culoarul rămâne liber, dar
acesta este acoperit de 2 jucători, extrema (5 sau 1)
şi jucătorul din zona 6.

78
Dezavantajele sistemului cu C2 retras:
• Rămâne o mare porţiune neacoperită în centrul
terenului;
• Extrema din linia I care nu participă la blocaj are
un drum lung de parcurs pentru dublarea acestuia;
• Ridicătorul, cu toate că are avantajul de a avea o
privire de ansamblu asupra întregului teren, are şi
el de parcurs o distanţă destul de mare atunci când
trebuie să construiască atacul, venind din apărare;
• Un alt avantaj este acela că jucătorul din zona 6 are
o zonă prea mare de acoperit – dar prin
introducerea libero-ului problema este oarecum
rezolvată.

V.3. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensive

“pe culoare”

Sistemul defensiv „pe culoare” se foloseşte împotriva unui

joc combinativ al adversarului, atunci când, majoritatea mingilor
atacate ajung în teren la 6-7 m de plasă. De aceea fiecare jucător
din linia a II-a asigura aproximativ 3 m din lăţimea terenului pe
care încearcă să o acopere (să nu cadă mingea).
Poziţia iniţială a jucătorului din linia I la serviciul propriu
(teren A) este mai grupată tocmai pentru a contracara jocul
combinativ. În terenul B se observă liniile punctate (trasate
convenţional, ele neexistând în realitate pe teren) care delimitează

79
imaginar porţiunea de teren pe care trebuie să o apere fiecare
jucător.

80
81
 Acest sistem de apărare este folosit mai ales de echipele
masculine . experimentate, şi asigură o bună mobilitate pe teren, o
formă de acţiune precizată exact, o responsabilitate clară pentru
fiecare jucător din cele două linii. Un rol foarte important în
sistemul de apărare pe culoare îl are autodublajul care trebuie să
asigure spatele blocajului pe o distanţă de 2-3m.

Avantajele sistemului de apărare „pe culoare”

• Sunt în permanenţă 3 jucători în linia a II-a;
• Lasă independenţa jucătorilor; respectarea
regulilor de apărare (în cadrul sistemului) se lasă la
latitudinea jucătorilor (la cei foarte experimentaţi);
• Acoperă treimea de teren cea mai solicitată de
atacanţii echipei cu joc în viteză şi combinativ;
• „sistemul” acoperă mai bine terenul când la blocaj
este un singur jucător.

82
 Dezavantajele sistemului de apărare „pe culoare”:
• Poate fi folosit numai de echipele experimentate,
cu jucători mobili , cu iniţiativă, inteligenţi care se
orientează în funcţie de blocaj şi stilul atacanţilor;
• La pasele înalte cu atac mai lent pe fundul
terenului, adversarul poate surprinde apărare, prea
avansată;
• Trebuie să existenţa în componenţa echipelor un
libero foarte bun.

VI. VOLEIUL ÎN ŞCOALĂ

Principalele aspecte organizatorice

În activitatea de transpunere în practică a conceptului de

educaţie fizică este necesar să se depună eforturi constante pentru
cunoaşterea şi aplicarea unor cerinţe de mare importanţă în
realizarea demersului didactic.
Prima măsură aparţine colectivului de catedră din şcoală
care, la începutul fiecărui an, trebuie să facă o temeinică şi
exigentă analiză privind modul în care s-a organizat şi desfăşurat
activitatea în anul şcolar precedent, sub toate aspectele. Dintre
problemele dezbătute nu trebuie să lipsească următoarele:

83
 • Toţi membrii catedrei trebuie să cunoască
orientările şi sistemul de cerinţe stabilit prin
programa şcolară;
• Ce deficienţe şi greutăţi au întâmpinat în an anul
şcolar precedent, ce cauze le-au generat;
• Ce măsuri şi pe ce căi trebuie să se acţioneze
pentru diminuarea şi lichidarea neajunsurilor
semnalate.
Prin planul de munca al catedrei şi prin activitatea fiecărui
profesor se va acţiona pentru rezolvarea a trei categorii de
probleme şi anume: materiale, organizatorice şi metodice.
Problemele organizatorice specifice lecţiei sunt legate de două
aspecte:
a. activitatea de pregătire pentru lecţie
b. activitatea desfăşurată pe parcursul lecţiei.

a. Activitatea de pregătire pentru lecţie impune

rezolvarea următoarelor probleme:
• Stabilirea locului unde urmează să se
desfăşoare lecţia (în sală, în aer liber sau mixt
2-3 verigi ale lecţiei afară, restul în sală);
• Verificarea instalaţiilor (stâlpi, fileu) şi
pregătirea materialelor sportive (mingi) ce
urmează a fi utilizate în lecţie;
• Formarea grupelor valorice şi stabilirea
sarcinilor ce urmează a fi rezolvate în lecţie;
• Stabilirea formaţiilor de lucru;

84
 • Stabilirea sarcinilor pentru elevii scutiţi
medical;
• Fixarea modalităţilor de evaluare a calităţii
conţinutului lecţiei (înregistrarea numărului de
repetări, a timpului de lucru efectiv, distanţele
parcurse, evoluţia pulsului, etc).

b. Activitatea desfăşurată pe parcursul lecţiei presupune:

• Alegerea şi schimbarea (după caz) a locului de
conducere în timpul diferitelor activităţi ale
lecţiei;
• Urmărirea modului în care sunt rezolvate toate
sarcinile;
• Organizarea întrecerilor (împărţirea pe grupe
omogene valoric, arbitrajul, etc.);
• Reducerea pauzelor între repetări şi eliminarea
timpului de inactivitate;
• Găsirea celor mai adecvate exerciţii la nivelul
clasei, în aşa fel încât să nu cadă mingea jos
prea des;
• Stabilirea momentului pentru realizarea
execuţiilor „model” cu cei mai buni elevi.

Lecţia de educaţie fizică este forma de bază a organizării

practicării exerciţiilor fizice la orice nivel şi profil de
învăţământ. Lecţiile de educaţie fizică pot avea una sau mai
multe teme. Ele sunt destul de rare şi se referă la iniţierea elevilor

85
în practicarea unor sporturi de sezon – schi, înot, patinaj, etc. în
mod normal, la şcolile cu condiţii foarte bune, lecţiile cu o singură
temă sau monosport se utilizează pentru jocurile sportive. Trebuie
să subliniem însă că acestea nu pot dura tot anul şcolar ci numai
pe anumite etape.

VI.1. Lecţia cu o singură temă

Lecţia cu o singură temă din volei (monosport) poate avea

următoarea structură:

Veriga 1 – organizarea colectivului de elevi;

Veriga 2 - pregătirea organismului pentru efort;
Veriga 3 – influenţarea selectivă a aparatului locomotor;
Veriga 4 – dezvoltarea calităţilor motrice viteză şi îndemânare
Durata: 7-8 min
Obiectiv: îmbunătăţirea indicilor diferitelor forme de manifestare
a vitezei sau îndemânării;
Conţinut: exerciţii speciale (din deprinderile motrice de bază şi
utilitar-aplicative izolate sau sub formă de „ştafete”, jocuri
dinamice, parcursuri aplicative, etc), specifice pentru dezvoltarea
celor două calităţi.
Veriga 5 – iniţierea, fixarea, consolidarea sau perfecţionarea unor
deprinderi, priceperi motrice din jocul de volei în veriga a V-a
se mai poate folosi jocul bilateral ca mijloc al consolidării
deprinderilor/priceperilor însuşite.
Veriga 7 – revenirea organismului după efort;

86
Veriga 8 – concluzii şi recomandări.

În cazul în care vrem să dezvoltăm forţa sau rezistenţa., atunci

veriga a 4-a dispare, iar veriga a 5-a îi ia locul, calităţilor motrice
revenindu-le veriga a 6-a care poate avea următorul conţinut:
Veriga 6 – dezvoltarea calităţilor motrice forţă sau rezistenţă
Durata: 5-7 min
Obiectiv: îmbunătăţirea indicilor de modificare a celor două
calităţi.
Conţinut:
• Exerciţii speciale (pentru întregul corp sau
pentru unele segmente), subordonate
procedeelor metodice folosite;
• Acţiuni motrice (sub formă de deprinderi
şi priceperi de bază, utilitar aplicative sau
sportive) efectuate în condiţii speciale
„educării” calităţilor motrice.
În concluzie putem afirma că, jocul de volei se poate încadra
perfect, ca şi celelalte jocuri sportive, în lecţia de educaţie fizică.

VI.2. Lecţia cu două teme

Lecţia cu două teme este cel mai des folosită în şcolile

noastre. Se poate spune că este tipul clasic, în care se pot îmbina
perfect atletismul şi gimnastica (discipline majoritare in planul
anual) cu jocul de volei.

87
 Lecţia cu două teme - din care una de volei - este
asemănătoare cu lecţia monosport , cu deosebirea că timpul
afectat verigii 5 este împărţit in două teme. În această variantă de
lecţie există următoarele posibilităţi:
a. Tema 1. Viteză şi îndemânare
Tema 2. Deprinderi şi /sau priceperi motrice din jocul de volei.
b. Tema 1. Deprinderi şi /sau priceperi din jocul
de volei
Tema 2. Forţă sau rezistenţă
c. Tema 1. Deprinderi şi/sau priceperi motrice din
atletism
Tema 2. Deprinderi şi /sau priceperi din jocul de volei
d. Tema 1. Deprinderi şi/sau priceperi motrice din gimnastică
Tema 2. Deprinderi şi /sau priceperi din jocul de volei

Am ales variantele de lecţii care interesează direct jocul

de volei şi locul acestuia în lecţiile de educaţie fizică. Ideal ar fi să
se desfăşoare numai lecţii monosport – de volei, dar acest lucru
nefiind posibil, cea mai bună soluţie este lecţia cu două teme, din
care una de volei. Timpul afectat voleiului este de circa 15-20
minute. Mult, puţin, greu de spus dar, având în vedere dificultatea
acestui joc, niciodată timpul nu este suficient.

88
LEGENDA

89
BIBLIOGRAFIE

1. Alexe, N şi colaboratorii – „Antrenamentul sportiv

modern”, Editura Editis, 1993.
2. Ardelean, T – „Fundamentarea teoretică şi metodică
generală a dezvoltării calităţilor motrice la atletism”,
E.F.S. Bucureşti, 1980, nr.12, p.26
3. Balais Fl., Păcuraru Al., - „Curs de volei- tehnica şi
tactica jocului”, Tipografia Vâlsan Tr. Universităţii
„Dunărea de Jos”, Galaţi, 1993
4. Balais Fl., Păcuraru Al., - „Volei de la secţie la
performanţă”, Editura Academică, Galaţi, 1997
5. Cerghit, I. „Metode de învăţământ” –Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1980;
6. Colibaba E.D., Bota I –„Jocuri sportive. Teorie şi
metodică”, Editura Aladin, Bucureşti, 1998;
7. Colibaba-Evuleţ D., Bota I - „Jocuri sportive – Teorie şi
metodică”, Editura Aldin, Bucureşti, 1998
8. Croitoru D. - „Volei”, Editura ANEFS, Bucureşti
2000
9. Dragnea A - „Antrenamentul sportiv”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
10. Dragnea, A. –„Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor
motric”. Compendiu –M.T.S. –Bucureşti, 1991;
11. Eugen Scarlat – „Volei”, Editura Stadion, Bucureşti, 1973;

90
12. Evuleţ, C – „Model de joc şi pregătire în baschet”, Editura
Stadion, Bucureşti,1977;
13. Florin Balaiş, „Indrumar practico - metodic volei”, Editura
Sport Turism, Bucureşti, 1975;
14. Ghenadi V(coord) - „Volei - optimizarea instruirii”, Editura
Plumb, Bacău, 1995;
15. Ghenadi, V ”Volei - modelarea instruirii copiilor şi
juniorilor” Editura, Sport - Turism, Bucureşti, 1984;
16. Ghenadi, V – „Volei sub formă de joc”, Editura Stadion,
Bucureşti, 1971;
17. Ghibu, C – „Minivolei” Ediţia a II-a, Editura Sport -
Turism, Bucureşti, 1980;
18. Grapă Fl., Mârza D. - „Volei în învăţământ” Editura
Plumb, Bacău, 1998
19. Iacob I., Păcuraru Al - „Volei – dezvoltarea calităţilor
motrice”, Editura Fundaţiei Chemarea , Iaşi 1999
20. Iacob, I(coord) – „Volei - caiet de lucrări practice”, Editura
Univ. „Al.I.Cuza”Iaşi,1997;
21. Ionescu, N.A. –„Creşterea şi dezvoltarea” –Editura
Stadion, Bucureşti, 1990;
22. Nicu, A – Antrenamentul sportiv modern, Edit. Editis,
Bucureşti, 1993.
23. Şerban, M - Hillerin, P - „Volei - strategie şi tactică”,
Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1984;
24. Ştefan Stroie ,(coord.) - „Volei - îndrumar metodic”,
Bucureşti, 1995;

91
25. Ştefan Stroie - „Pregătirea fizică a juniorilor de volei”,
Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1976;
26. Tărchilă, N - Şerban, M „Volei pentru juniori”, Editura
Sport - Turism”, Bucureşti, 1975;
27. Ungurean B. C. – “Volei – Îndrumar practico-metodic” ,
Editura Pim, Iasi, 2015
28. Ungureanu O. – „Teoria si metodica antrenamentului
sportiv”, Editura Universității “Al.I.Cuza”, Iasi, 1980

92