Bazele Teoretice Si Metodice Volei Converted 1

Bazele teoretice si
CAPITOLUL 1
ISTORIC, DEFINIŢIE, CARACTERISTICI
1.1. Istoricul jocului de volei
1895 – Voleiul este inventat de

directorul pentru educaţie
fizică William G.Morgan, al
Universităţii din Holzoke
din statul Massachusetts.
El a propus un joc
cu mingea de baschet, de o
parte si de alta a fileului de
tenis, mingea trecându-se de
o parte si de alta a fileului cu palmele – numindu-se " la
minonette " – semnificând "pisicuţa ".
1896 - " La minonette" a fost prezentat la conferinţa sportivă a
colegiului din Springfield unde a fost primit favorabil.
Denumirea a fost cu totul întâmplătoare. La un joc pe plaja Santa
Monica din California, profesorul de chimie A.T. Halsted la
denumit Volley-Ball, după ce un spectator a exclamat " To volley
the Ball Back and Forth Over the Net " ( loveşti mingea din spate
si înainte peste plasă ) – pe scurt volley-ball.
1900-1917 – Societatea americană YMCA – pentru tineretul creştin si
armata americană răspândeşte voleiul în Canada si Asia ( India
1990, Filipine 1910, China 1913, Japonia 1917)
1917 – Pentru prima dată în Europa în statele baltice Letonia,
Lituania, Estonia.
1919-1920 – Se semnalează primele jocuri în România.
1
Bazele teoretice si
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea

grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare,
deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând
din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi
astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia
făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest
prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de
“volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult
de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T.
Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători,
etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce
experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane
YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile
jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul
jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6.
Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu
aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în
funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a
stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a
tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un coechipier să
treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au
apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele
Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un
teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în
grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume
se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar
această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
2
Bazele teoretice si
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele

amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea
mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a
determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I,
jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În
acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas
obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9
jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după
mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din
Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim
de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte
pentru câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii
acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat
iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an
mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la
constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc
internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în
tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi
mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru
echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în
paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută
stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă,
criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga
lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive
olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
3
Bazele teoretice si
1.2. Dezvoltarea şi evoluţia voleiului în România
În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-
1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie
a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost
membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi
în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ,
Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care
organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe.
Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai
organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine. Primul regulament
intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează
primul Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de
seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este
Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950
este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele
Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin
şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi
la feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul
1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România
obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club
cât şi cu echipele naţionale:
 Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor
Europeni (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
4
Bazele teoretice si
 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor

Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a
câştigat Cupa Cupelor.
 În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-
a disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
 În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-
lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la
Campionatele Europene desfăşurate la Praga.
 La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962
(Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
 Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost
realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul
European, desfăşurat la Bucureşti.
 În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa
masculină se clasează pe locul al III-lea.
 La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină
reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
 Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat
de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei
Cupelor.
 Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la
Campionatul Mondial din anul 1956.
 La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea
medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.
 Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la
J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 –
locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră,
rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare.
Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele
reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al
II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj,
care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996.
5
Bazele teoretice si
1.3. Definiţia şi caracteristicile jocului de volei
Voleiul este un joc sportiv, care opune două echipe pe o suprafaţă de joc, împărţită
in două terenuri egale, printr-un fileu.
Scopul jocului este de a face să cadă mingea în terenul de joc advers, trimiţând-o pe
deasupra fileului si de a o împiedica să atingă solul propriului teren.
Acţiunile de joc se desfăşoară într-o formă specifică, de lovire sau respingere a
mingii.
Echipa care câştigă prima 3 seturi din maxim 5 seturi jucate-este declarată
învingătoare.
Se joacă pe puncte:
primele 4 seturi finalizate după 25 de puncte;
setul 5 tie-break , finalizat când o echipă ajunge la 15 puncte;
în finalul oricărui set trebuie să existe o diferenţă de minim 2 puncte.
Durata unui joc variază între 40-120 minute şi chiar mai mult, in funcţie de nivelul
celor 2 echipe.
1.3.1. Caracteristici generale
Jocul de volei este un joc sportiv.

Pentru a înţelege noţiunea de joc sportiv considerăm necesar să enumerăm
caracteristicile jocurilor sportive, în general, care sunt:
existenţa unui obiect de joc (mingea);
întrecerea este complexă (individuală, colectivă, corelată);
existenţa unor reguli de joc unitare şi obligatorii;
prezenţa obligatorie a arbitrajului;
limitarea duratei jocului (punctaveraj-setaveraj);
standardizarea inventarului de joc (mingi, echipament etc.) şi a dimensiunilor
terenului;
existenţa tehnicii şi tacticii specifice;
caracterul organizat al competiţiilor (sisteme competiţionale);
6
Bazele teoretice si
organizarea activităţii pe plan naţional şi internaţional;

existenţa unor teorii şi practici cu privire la tehnica, tactica antrenamentului şi
metodica acestora.
1.3.2. Caracteristici specifice
1. Accesibilitatea
Numărul redus de acţiuni de joc;
Are scop recreativ şi de performanţă;
Necesită materiale puţine;
Practicabil la orice vârstă;
Se practică indiferent de sex;
Necesită echipament sumar şi
ieftin; Simplitatea regulilor de joc;
Poate fi însuşit relativ repede.
2.Variabilitatea
In solicitarea la efort;
Voleiul este un joc în care efortul poate fi variat în funcţie de gradul de tehnicitate.
3.Multeralitatea în pregătire.
Se impune datorită obligativităţii rotaţiei jucătorilor în teren.
4. Adversitatea indirectă
Adversarii nu se află în contact direct.
5. Număr limitat de lovituri

Un jucător nu poate atinge mingea de două ori consecutiv;
Dacă mingea atinge mai multe părţi ale corpului aceste contacte trebuie să aibă loc
în cadrul aceleiaşi acţiuni;
Fiecare echipă dispune de trei atingeri pentru trimiterea mingii în terenul advers
( cu excepţia prevăzută de regulament, blocajul care nu se numără).
7
Bazele teoretice si
1.4. Caracterul formativ şi valoarea educativă a jocului de volei
Jocul de volei constituie o parte importantă a activităţii sportive. El reprezintă o

formă de manifestare a exerciţiului fizic, având o valoare educativă deosebită.
Caracterul formativ se datorează faptului că practicarea jocului colectiv realizează
cumulativ influenţe şi efecte pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic, în general,
cu influenţe şi efecte educative remarcabile.
Valoarea educativă a jocului colectiv este remarcabilă prin acţiunea lui multilaterală
asupra personalităţii omului, în general, şi a tinerilor în special.
Jocul de volei - se caracterizează, între altele, prin prezenţa mişcărilor ciclice şi

aciclice, din punct de vedere tehnic, prin solicitări şi efecte (cumulative), din punct de vedere
morfo-funcţional şi motric şi printr-o intensă participare psihică. Datorită acestor
caracteristici, el influenţează pozitiv dezvoltarea fizică.
Deci, influenţa pozitivă a jocului de volei asupra dezvoltării fizice constituie un prim
aspect al valorii formative a acestuia.
8
Bazele teoretice si
O altă influenţă pozitivă o are asupra marilor funcţiuni ale organismului (circulaţia,
respiraţia etc.). Practicarea sistematică a jocului de volei asigură un nivel funcţional optim,
determinat de antrenament, care se obţine şi apoi se menţine dacă activitatea nu se întrerupe.
Jocul de volei influenţează dezvoltarea calităţilor motrice, atât sub aspectul lor
general, cât şi specific. Remarcabilă este dezvoltarea în special a îndemânării (bazată pe
viteza localizată în mod deosebit la nivelul segmentelor cu care se manevrează mingea),
vitezei, forţei şi rezistenţei.
Astfel, îndemânarea (calitate motrică dominantă), se dezvoltă prin dinamismul
caracteristic şi necesar al deprinderilor tehnico-tactice. Aplicarea lor în joc, în condiţii de
luptă, viteză, echilibru şi forţa diversificată, de puternica încordare fizică şi psihică, determină
creşterea capacităţii de autoreglare a jucătorului, în funcţie de situaţiile spontane
caracteristice oricărui meci.
Viteza se dezvoltă sub toate formele ei de manifestare şi în special viteza de reacţie
şi execuţie. Aplicarea în joc (în meci) a diferitelor procedee tehnice, dezvoltă totodată unele
forme ale vitezei de reacţie pe care nu le întâlnim în alte sporturi, cum sunt: viteza de
începere sau intrare în acţiune, de oprire bruscă din acţiune şi de începere fără pauză a unei
noi acţiuni, în continuarea acţiunii precedente, care a fost întreruptă.
Pe lângă calităţile de viteză şi îndemânare, jocul de volei dezvoltă cuplul forţă-viteză
(forţa explozivă, detenta) în toate acţiunile.
Rezistenţa constituie fondul pe care se manifestă celelalte calităţi motrice
conferindu-le calitatea integrativă, de regim de manifestare. Astfel, putem vorbi de rezistenţă
în regim de forţă, de viteză, de forţă-viteză, de tehnică. Prin însăşi structura lui, jocul de volei
dezvoltă rezistenţa atât pentru condiţii aerobe cât şi anaerobe.
Motricitatea caracteristică acţiunilor tehnico-tactice din cadrul jocului (meciului),
determină dezvoltarea şi a deprinderilor motrice - de bază - care constituie un obiectiv al
educaţiei fizice şcolare, respectiv deprinderile de a merge, a alerga, a sări etc. Aceste
deprinderi motrice de bază sunt implicit acţiuni de joc. Deci, un argument în plus pentru
valoarea formativă a jocului de volei.
9
Bazele teoretice si
1.5. Voleiul - mijloc al educaţiei fizice şi disciplină sportivă
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic

care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional, formulează şi elaborează
concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate echipele; analizează într-o
abordare sistemică tehnica şi tactica jocului
Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc,
conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi
internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive diferenţiat pe
categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul de
volei se practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în
conţinutul programelor de educaţie fizică.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină sportivă
constă în studiul:
apariţiei şi dezvoltării jocului;
conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei
acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);
metodica de învăţare şi de antrenament;
probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării
jocului.
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă
condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice) determină
modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil
activitatea practică viitoare.
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica,
experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de specialitate,
cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării
experienţei practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică în
domeniu.
10
Bazele teoretice si
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi

Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte discipline cum sunt: pedagogia,
psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.
1.5.1.Voleiul în sistemul de educaţie fizică
Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important
în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o
parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a
exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic
cu influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor
categorii de populaţie. Datorită caracteristicilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi
marile funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea
personalităţii.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi
spectaculozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc important în ierarhia
disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi
poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică,
sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub
forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate
(Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de
performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate naţionale de
juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale,
Jocuri Olimpice.
11
Bazele teoretice si
CAPITOLUL 2
TEHNICA JOCULUI DE VOLEI
2.1. Definiţie
Tehnica de joc este “un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale
(acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm
scopul şi sarcinile de atac si apărare” 1 sau “un ansamblu de elemente şi procedee specifice ca
formă şi conţinut, folosite de jucători în scopul practicării jocului cu randament maxim”2.
In procesul pregătirii tehnice, sportivul îşi însuşeşte practic priceperile si deprinderile
specifice jocului de volei, aducându-le la cel mai înalt grad de perfecţiune. În pregătirea
tehnică generală se urmăreşte în primul rând formarea unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
care să contribuie la progresul tehnic al jocului de volei (ex.: a unor priceperi si deprinderi
variate din gimnastica acrobatica care sunt necesare în jocul din apărare in linia a II-a).
Pregătirea tehnică nu trebuie confundată cu tehnica. Ea (pregătirea tehnica) cuprinde
“totalitatea măsurilor cu caracter metodic, organizatoric etc., stabilite in cadrul procesului de
antrenament cu scopul însuşirii tehnicii specifice ramurii de sport”3.
Tehnica este importanta în primul rând prin economisirea mişcării şi eficacitatea
acesteia. Ea nu trebuie înţeleasă însă în mod izolat, ci fiind în mare măsura condiţionată de
celelalte componente ale antrenamentului (pregătirea fizica, psihica, teoretica). În jocul de
volei, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor complexe de joc şi
condiţionează economisirea energiei. Nivelul de pregătire tehnică a unui voleibalist depinde
în mare măsura de nivelul iniţial şi de experienţa motrică a acestuia, fapt care determină
măsurile metodice adecvate, de pildă la începător procesul de antrenament va căuta să
realizeze la sportivi o baza motrică largă, care să cuprindă mijloacele din şcoala alergării,
săriturii, aruncării, etc, spre deosebire de sportivii avansaţi la care specializarea este avansată.
Pregătirea tehnica este o condiţie obligatorie pentru creşterea performanţelor în jocul
de volei, ea urmărind însuşirea şi perfecţionarea continuă a mecanismului execuţiei prin
abordarea analitica a părţilor componente ale acţiunilor individuale de joc. Tehnica jocului
este nepretenţioasa când voleiul se practică sub formă recreativă. Dar atunci când se
urmăreşte formarea deprinderilor tehnice corecte, printr-un conţinut adecvat lecţiilor de
1
D.Colibaba-Evuleţ,I.Bota,( 1998)-Jocuri sportive-teorie şi metodică, Ed.Aldin, ,p.89.
2
Shaoo, M., Daian, G., Volei, (2004)- Metodica predării, Editura Universitaria, Craiova.,p.19
3
Dragnea, A., (1996) -Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,Bucureşti, , p-155.
12
Bazele teoretice si
antrenament, procesul de instruire este mai dificil, satisfacţia sportivilor lăsându-se aşteptată
în comparaţie cu alte jocuri sportive.
2.2. Elementele tehnice ale jocului de volei
Elementele tehnice reprezintă mecanisme de bază ale mişcării, care au caracter

general şi abstract, concretizarea lor în practică efectuându-se prin procedee tehnice.
Condiţiile în care apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la
formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru rezolvarea
sarcinilor de joc.
Concretizarea elementului tehnic, în practică, se realizează prin diferite procedee
tehnice, numite procedee de execuţie.
2.3. Procedeele tehnice
Procedeul tehnic reprezintă o structură de acte motrice concrete, care redau modul
particular de efectuare a unui element tehnic. Prin procedeele tehnice specifice unei ramuri de
sport se înţeleg „structurile diferenţiate ale modalităţilor de îndeplinire a elementelor tehnice
în condiţiile concrete şi variate ale practicii ale sportului sau probei respective”4.
Caracteristica principală a procedeului tehnic constă în eficienţa competiţională,
rezultată din folosirea raţională, a capacităţii fizice şi a legilor biomecanice ale schimbării.
4
I.Şicovan, Teoria antrenamentului sportiv, Ed.Sport-Turism, 1977, p 25.
13
Bazele teoretice si
La rândul lor procedeele tehnice se execută în practică sub mai multe forme, acestea
fiind variante ale procedeului tehnic.
Exemple de variante ale procedeelor tehnice specifice voleiului: lovirea cu două
mâini de sus spre înainte din săritură, serviciul de sus din faţă planat, blocajul în grup de trei
jucători.
Elementele şi procedeele tehnice sunt acţiuni individuale specifice atacului, apărării
sau acţiuni comune.
Se poate spune că „ procedeul tehnic reprezintă adaptarea elementului tehnic la cerinţele şi
situaţiile competiţionale”5.
2.4. Stilul tehnic
Stilul tehnic constituie „modul particular”(amprenta personală) de efectuare a unui

procedeu tehnic.
Stilul tehnic are două modalităţi de exprimare:
- când procedeul clasic este respectat – execuţia motrică respectă cerinţele principale
ale mecanismului de bază dar sportivul îi imprimă un mod propriu de execuţie;
5
Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-30.
14
Bazele teoretice si
- când sportivul creează un proces tehnic original - execuţia tehnică prezintă acte
motrice originale, cu un mecanism de bază nou, pe care practica l-a confirmat ca fiind de
maximă eficienţă.
2.5. Sistematizarea tehnicii
15
Bazele teoretice si
16
Bazele teoretice si
Tehnica jocului de volei, mai mult decât orice joc sportiv, este esenţială pentru
desfăşurarea acestuia. Mişcările naturale fiind foarte puţine, majoritatea acţiunilor presupun
tehnici speciale de execuţie şi mai mult, nu se poate concepe o desfăşurare corespunzătoare a
acţiunilor tactice, a unui joc, fără ca sportivii să cunoască cel puţin deprinderile tehnice de
bază. Se poate sublinia faptul că “tehnica condiţionează pregătirea tactică” 6.
Odată însuşită tehnica, repetările stereotipe simple, fără un scop tactic, nu sunt
indicate decât în puţine situaţii (corectări si repetări analitice, antrenamente de individualizare
tehnică şi mai ales la vârsta pubertăţii atunci când datorită creşterii explozive se strică
tehnica). In general, toate repetările procedeelor tehnice au orientare şi un conţinut tactic mai
mult sau mai puţin accentuat în funcţie de pregătirea echipei şi de nivelul de măiestrie al
jucătorilor.
Tehnica are un caracter ştiinţific ( prin folosirea unor date din ştiinţe conexe), este
evolutivă deoarece se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente
dintre atac şi apărare ” 7.
6
Harre, D., - 1977, Teoria antrenamentului sportiv – Societa stampa sportiva, Roma.
7
Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-69.
17
Bazele teoretice si
CAPITOLUL 3. TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII JOCULUI DE

VOLEI
3.1. Poziţia fundamentală
3.1.1. Poziţia fundamentală înaltă
Este utilizată în special, în faza pregătirii blocajului, serviciului, ridicării sau în situaţiile
când mingea nu este în joc.
În această poziţie jucătorul este dispus cu:
- tălpile paralele, distanţa dintre ele aproximativ egală cu lăţimea umerilor;
- „un picior este dus puţin spre înainte (de obicei stângul pentru dreptaci)”8;
- articulaţiile membrelor inferioare uşor flexate;
- greutatea corpului repartizată egal pe ambele picioare;
- trunchiul uşor aplecat;
- braţele uşor flexate din articulaţia coatelor, poziţionate în funcţie de acţiunea ce
urmează sa fie executată.
Fig.1. Poziţia fundamentală înaltă în faza pregătirii serviciului

8
Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-48
18
Bazele teoretice si
3.1.2. Poziţia fundamentală medie
Această poziţie, „este cea mai des folosită în jocul de volei, în etapa de învăţare,
adoptată atât în momentul aşteptării intrării în acţiune” 9, cât şi ca poziţie iniţială a celor mai
multe procedee tehnice.
Poziţia presupune:
- „tălpile paralele, depărtate la nivelul umerilor( situate pe aceiaşi linie dacă
jucătorul din linia a doua se află pe acelaşi culoar cu ridicătorul, iar în celelalte
cazuri cu piciorul apropiat tuşei laterale avansat)”10;
- membrele inferioare flexate;
- greutatea corpului egal repartizată dar cu tendinţă de proiectare a centrului de
greutate pe piciorul din faţă pentru a înlesni deplasarea la minge;
- trunchiul uşor aplecat;
- membrele superioare flexate la nivelul articulaţiei cotului;
- mâinile în dreptul abdomenului, pregătite pentru intervenţie la minge, prin lovirea
de sus sau de jos.
Fig.2. Poziţia fundamentală medie
9
10
Glicheria, D., Shaao, M.,(2006)- Volei metodica predării, Editura Universitaria Craiova, p-26.
19
Bazele teoretice si
3.1.3. Poziţia fundamentală joasă
Poziţia joasă, în care şezuta coboară mult sub nivelul genunchilor (poziţie
neobişnuită şi obositoare), se foloseşte numai atunci când jucătorul este nevoit să intre
sub mingile joase.
Această poziţie se caracterizează prin11:
- îndoirea accentuată a articulaţiilor genunchilor şi gleznelor;
- coborârea accentuată a centrului de greutate;
- bazinul coborât sub nivelul genunchilor (poziţie foarte obositoare);
- trunchiul uşor înclinat spre înainte;
- braţele pregătite pentru intervenţia la minge.
Fig.3. Poziţia fundamentală joasă folosită la preluarea din atac
Metodica predării:
1. De pe loc – demonstrarea şi apoi exersarea poziţiei fundamentale;
2. Colectivul dispus în linie pe un rând, la un semnal vizual se va executa luarea
poziţiei fundamentale;
3. Din mers apoi din uşoară alergare, oprire în poziţie fundamentală;
4. Din alergare cu joc de glezne, luarea poziţiei fundamentale la semnal auditiv;
11
20
Bazele teoretice si
5. Acelaşi exerciţiu din alergare cu spatele;

6. Pe un rând înapoia liniei de fund a terenului de volei alergare uşoară, la primul
semnal executarea uneia din poziţiile fundamentale, la al doilea semnal executarea altei
poziţii fundamentale.
7. În oglindă , profesorul se deplasează şi ocupă una din poziţii. Jucătorii încearcă
sa-l imite.
8. Sub formă de concurs. Jucătorii stau pe linia de 9 metri de unde la semnal sonor
se deplasează la linia de 3 metri şi se opresc în poziţie joasă. Se continuă apoi
deplasarea la fileu unde se opresc în poziţie înaltă şi în continuare se deplasează cu
spatele înapoi la linia de 9 metri unde se opresc în poziţie medie.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
- alegerea greşită a centrului de greutate;
- nerepartizarea uniformă a greutăţii pe ambele picioare;
- poziţionarea greşită a picioarelor în funcţie de elementul de execuţie;
- lăsarea trunchiului prea în faţă sau prea în spate.
3.2. Deplasările în teren
Toate deplasările se execută din poziţia fundamentală medie, cât mai relaxat,
pentru a trece mai uşor la o nouă mişcare solicitată de joc.
Ca forme de deplasare în jocul de volei se folosesc: mersul (pasul simplu), pasul
dublu, pasul adăugat, săritura, alergarea, opririle şi schimbările de direcţii.
Mersul ca formă de deplasare este utilizat mai ales când mingea nu se află în joc, în
efectuarea rotaţiei şi alte situaţii;
Pasul adăugat se execută în vederea parcurgerii unei distanţe scurte într-o anumită
poziţie fundamentală;
Pasul dublu se poate executa înainte sau înapoi; pentru deplasarea înainte,
mişcarea este iniţiată de piciorul din urmă şi se continuă cu celălalt, jucătorul efectuând
un pas de mers normal;
Alergarea este frecvent utilizată şi presupune coborârea centrului de greutate fiind
finalizată, de obicei, prin oprirea într-o poziţie fundamentală;
21
Bazele teoretice si
Saltul este folosit pentru obţinerea într-un timp mai scurt a unei poziţii iniţiale,
încheind ,de obicei, o alergare; se execută prin desprinderea de pe sol a ambelor
picioare;
Oprirea este folosită pentru favorizarea unei poziţii stabile şi echilibrate si poate fi
executată într-un timp sau doi timpi;
Schimbarea de direcţie este folosită atât în apărare cât şi în atac, în funcţie de
traiectoria mingii şi acţiunile celorlalţi jucători.
Printre cele mai folosite deplasări găsim:
- deplasarea laterală cu pas adăugat , pentru realizarea blocajului;
Fig.4. Deplasarea laterală cu paşi adăugaţi, la efectuarea blocajului

- deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea plonjonului lateral şi la
blocaj.
Fig. 5. Deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea plonjonului

lateral şi la blocaj
22
Bazele teoretice si
Cerinţe metodice:
- învăţarea poziţiei fundamentale de bază şi a procedeelor de mişcare în teren
va începe cu explicarea şi demonstrarea acestora de către instructor (profesor) sau de
către un executant mai bun;
- la început se vor executa poziţiile de pe loc, apoi din diferite deplasări: pas
simplu, dublu, adăugat, alergare, săritura, opririle (într-un timp şi în doi timpi).
- se lucrează mai întâi în diferite formaţii, apoi se aplică în joc;
- exersarea poziţiei fundamentale şi a procedeelor tehnice de mişcare în teren
se pot face în toate părţile lecţiei şi în mod special în prima parte;
- în momentul lovirii mingii, jucătorul trebuie să se găsească într-o poziţie
stabilă, echilibrată;
- pentru realizarea unui joc dinamic se impune o mare exigenţă în procesul de
instruire, atât în învăţare cât şi în perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a
procedeelor de mişcare în teren.
- perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a diferitelor procedee de deplasare
în teren se poate realiza atât izolat, cât şi odată cu învăţarea unor procedee tehnice de
lovire (pasare) a mingii sau a unor combinaţii simple de atac şi a jocului în apărare.
Având în vedere realizarea unui joc dinamic, se impune din partea
instructorului (profesorului) o deosebită exigenţă în învăţarea şi perfecţionarea
poziţiilor fundamentale şi a procedeelor de deplasare în teren.
Metodica predării:
1. Se alege tipul deplasării şi la comandă se fac deplasări înainte-înapoi, stânga-
dreapta.
2. În oglindă, profesorul conduce colectivul alegând tipul deplasării.
3. Pe perechi, faţă în faţă, distanţă de un pas, unul dintre executanţi se deplasează
înainte – înapoi, lateral stânga-dreapta( cu pas adăugat) şi oprire în una din poziţiile
fundamentale. Partenerul îl imită.
4. „Leapşa” cu atingere pe genunchi, deplasările în poziţie medie.
5. „Leapşa” cu atingere pe glezne pentru deplasarea în poziţie fundamentală
joasă şi cu atingere pe umeri pentru deplasarea în poziţie fundamentală înaltă.
6. Sub formă de concurs, folosindu-se ştafete şi executându-se pe distanţe limitate.
23
Bazele teoretice si

- picioarele sunt întinse înainte de a efectua deplasarea;
- dezechilibrarea în momentul acţiunii;
- paşii sunt prea mari sau sunt prea mici;
- trecerea liniei de mijloc a terenului.
3.3. Lovirea cu două mâini de sus spre înainte - pasa
Pasa de sus joacă un rol primordial în jocul de volei. Pentru execuţia corectă a
procedeului se impun din partea jucătorului următoarele acţiuni:
- deplasarea spre minge;
- plasarea sub minge;
- „oprirea într-o poziţie echilibrată sub traiectoria descendentă a mingii simultan cu
ducerea palmelor la nivelul frunţii”12;
- realizarea unei extensii rapide a braţelor şi a picioarelor;
- lovirea mingii cu degetele încordate şi depărtate având mare plasat sub minge.
Lovirea cu două mâini de sus se execută din poziţia fundamentală medie sau de şi
are următoarele caracteristici :
- picioarele uşor flexate si depărtate (aproximativ la lăţimea umerilor), unul
înaintea celuilalt, la o talpă sau la o jumătate de talpă, tălpile paralele, greutatea
corpului egal repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din articulaţiile coatelor, cu
palmele în formă de cupă, ţinute la înălţimea capului.
- primirea şi transmiterea mingii către un partener sau la adversar se face prin
angajarea tuturor segmentelor corpului: picioare, trunchi, braţe, antebraţe, mâini,
degete).
Acţiunea începe prin extensia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi coxo-
femurale urcând spre trunchi şi se continuă cu extensia coatelor pe direcţia oblic înainte
sus, încheindu-se cu o uşoară flexie palmară a articulaţiei pumnului.
„Pe parcursul efectuării pasei corpul jucătorului acţionează ca un resort, care se
strânge înainte de acţiune şi se întinde o dată cu efectuarea pasei”13.
12
13
24
Bazele teoretice si
Este de remarcat faptul că în faza finală a execuţiei, imediat ce mingea părăseşte

mâinile jucătorului, braţele continuă mişcarea până la extensia lor şi a celorlalte
segmente, iar privirea urmăreşte mingea. După efectuarea pasării mingii, jucătorul
revine în poziţia fundamentală pentru a reintra imediat în joc, în vederea următoarelor
execuţii sau acţiuni tactice.
Cea mai importantă componentă a pasei de sus este poziţia mâinilor la formarea
„cupei” şi zona de contact a degetelor în momentul lovirii. Contactul cu mingea se face
cu o parte din falangele degetelor, în mod inegal, suprafaţa de contact reducându-se
spre degetele mici.
Fig.6. Cupa şi contactul cu degetele
Rolul principal în efectuarea lovirii îl au policele, degetele arătător şi mijlociu, iar

inelarul şi degetul mic au rol în păstrarea direcţiei de zbor a mingii.
Fig.7. Cupa şi contactul pe minge
25
Bazele teoretice si
Elementul dominant al pasei de sus este intrarea sub minge astfel încât traiectoria ei să
cadă spre fruntea executantului
Fig. 8. Lovirea cu două mâini de sus
Fig.9. Lovirea cu două mâini de sus - lucrul braţelor

Metodica predării:
1. Pe perechi , faţă în faţă un executant aşează mingea în „cupa” partenerului aflat în
poziţie fundamentală medie, acesta execută extensia articulaţiilor şi a trunchiului şi
trimiterea mingii spre înapoi.
2. Pe perechi, unul dintre executanţi are mingea pe care o aruncă oferită partenerului
aflat la 3-4 metri, iar acesta o prinde în cupă în dreptul frunţii, aflându-se în poziţie
fundamentală.
3. Acelaşi exerciţiu doar că partenerul se deplasează, ia poziţia fundamentală medie,
după care prinde mingea în cupă.
26
Bazele teoretice si
4. Colectivul dispus în linie pe un rând pe genunchi la marginea unor saltele: la

semnalul dat de profesor, vor executa luarea poziţiei de lovire a mingii prin formarea
cupei.
5. Acelaşi exerciţiu cu împingerea mingii cu două mâini de sus, fără ridicarea corpului.
6. Acelaşi exerciţiu cu împingere în genunchi şi ridicarea bazinului şi a şezutei,
simultan cu împingerea mingii cu două mâini de sus.
7. Pe perechi faţă în faţă, aşezaţi pe sol la o distanţă de 2 - 3 metri. Se execută ţinerea
mingii în cupă, urmată de o pasă la partener printr-o uşoară impulsie din articulaţiile
mâinilor;
8. Acelaşi exerciţiu doar că pasarea se va executa cu o mână.
9. Pe perechi – unul aşezat pe banca de gimnastică sau pe un scaun, iar celălalt în
picioare înaintea lui la 2-3 metri cu o minge în mâini. Mingea este aruncată spre cel de
pe bancă, care execută o ridicare concomitent cu pasarea mingii înapoi la aruncător.
10. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 9 metri unul de celălalt. Unul din parteneri
aruncă mingea înalt deasupra capului, o lasă să cadă o dată pe sol, se deplasează sub ea
şi execută pasa de sus cu două mâini la partener.
11. Pe perechi faţă în faţă, pase de sus cu două mâini înainte, precedate de un pas de
control.
12. Colectivul împărţit în două grupe egale: executanţii formează două echipe: primul
executant după ce pasează aleargă la urma şirului propriu.
13. Joc 3x3 cu jucătorul de la fileu în dreapta celor doi coechipieri. Lovirea mingii se
face numai cu două mâini de sus.
14. Joc 3x3 pe diagonală păstrând jucătorii pe lângă fileu în dreapta coechipierilor săi.
15. Joc 6x6 cu temă. Cele trei intervenţii la minge se execută, obligatoriu, prin lovire cu
două mâini de sus.
- „lipsa coordonării la întâmpinarea mingii”14;
- braţele sau picioarele sunt întinse;
- coatele prea apropiate sau mult prea depărtate;
- palma nu este desfăcută cu degetele răsfirate;
- lipsa unei cupe elastice;
- punctul de lovire a mingii este prea coborât în comparaţie cu planul frunţii;
14
27
Bazele teoretice si
- lovirea mingii se face inegal cu cele două mâini;

- „acţiunea membrelor inferioare este „ruptă” de cea a membrelor superioare, mişcarea
nu se propagă în „val”15.
- corpul se deplasează în direcţie inversă faţă de traiectoria mingii;
3.4. Lovirea cu două mâini de sus spre înapoi
Pasa peste cap este unul din procedeele tehnice de pasare utilizat în special în scop
tactic. Acest procedeu se aplică atunci când se urmăreşte derutarea organizării
blocajului advers. Se mai foloseşte şi cu scop corectiv, în situaţia în care un alt
procedeu de pasare cu faţa nu poate fi executat sau nu este indicat.
Din poziţia fundamentală de bază, jucătorul se deplasează în întâmpinarea mingii, cu
braţele întinse ceva mai mult, în aşa fel încât palmele să se găsească deasupra capului
orientate în sus şi spre înapoi. Intrând sub minge, el va avea o poziţie mai joasă decât la
pasa înainte, datorită piciorului din spate care este mai flexat, pentru a favoriza
mişcarea de lovire a mingii în sus şi spre înapoi. în momentul în care degetele se
pregătesc să ia contact cu suprafaţa mingii, picioarele execută o flexie accentuată,
favorizând amortizarea loviturii şi acumularea forţei de respingere a mingii în sus şi
spre înapoi.
Lovirea mingii începe printr-o extindere rapidă a articulaţiilor picioarelor şi braţelor
(de jos in sus), ajutată de o uşoară arcuire a trunchiului spre înapoi, necesară asigurării
unei bune traiectorii şi unui zbor cât mai precis a mingii.
Cerinţe metodice:
- „atât în timpul lovirii, cât şi după aceea, mingea trebuie să fie urmărită cu
privirea, în prima parte a traiectoriei”16;
- în funcţie de distanţa la care se pasează, mişcarea se va accentua printr-o
împingere în sus, la o pasă scurtă, sau în sus şi înapoi, la o pasă efectuată la distanţă mai
mare;
- mingea trebuie să fie lovită deasupra capului (frunţii);
- lovirea se execută mai mult în sus şi mai puţin înapoi.
15
16
28
Bazele teoretice si
Metodica predării:
1. Colectivul dispus în linie pe un rând. Din poziţie fundamentală medie, fiecare
efectuează un pas înainte şi simularea pasei cu două mâini de sus peste cap;
2. Individual,fiecare cu minge în mâini, execută pase de control (4-6) cu două mâini
de sus, după care efectuează o pasă peste cap;
3.Colectivul dispus pe perechi, faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Un jucător
execută pas de control cu două mâini deasupra capului, întoarcere 90°, pas de control
revenire şi transmite mingea partenerului care va executa acelaşi lucru.
4. Colectivul dispus pe perechi, faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Un jucător
execută pas de control cu două mâini deasupra capului, întoarcere 180°;, pas de control
revenire şi transmite mingea partenerului care va executa acelaşi lucru.
5. Pe perechi faţă în faţă. Unul aruncă mingea, celălalt o prinde deasupra frunţii şi o
aruncă peste cap.
6. Pe perechi faţă în faţă. Unul aruncă mingea, celălalt o prinde deasupra frunţii şi o
pasează peste cap.
- „mingea este ţinută sau împinsă din cauza intrării incorecte sub minge: prea în faţă,
în spate sau în lateral”17;
- plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
- „aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea”18.
3.5. Serviciul
3.5.1. Serviciul de jos din faţă
Serviciul constituie un element de bază al jocului care, sub aspectul învăţării şi al

perfecţionării, a ridicat multe probleme datorită, pe de o parte, inconstanţei de execuţie
(greşeli) şi, pe de altă parte, a aspectului tactic, căutându-se a se realiza puncte directe
sau a-l pune în dificultate pe cel care îl primeşte.
17
18
29
Bazele teoretice si
Există mai multe procedee de serviciu: serviciul de jos din faţă şi de jos din
lateral; serviciul de sus din faţă şi din lateral în forţă şi plutitor, precum şi alte servicii
speciale, serviciul de sus din faţă, din săritură şi altele.
Învăţarea serviciului se face mai uşor decât celelalte elemente şi procedee tehnice,
utilizându-se în special metoda globală. O excepţie o constituie serviciul lateral de sus
şi din săritură, unde se impune metoda analitică (pe părţi), însă nu pentru un timp prea
îndelungat. Făcându-se observaţii pe grupe de vârste şi pe echipe de categorii diferite,
s-a constatat că greşelile în execuţia serviciului se datoresc în special lipsei de atenţie,
oboselii, stării emoţionale (sfârşit de set sau meci, miza mare în joc şi altele).
Fig. 10. Serviciul de jos din faţă

Execuţie (de către jucători dreptaci): din poziţia iniţială, jucătorul aruncă cu mâna
stângă mingea, în sus, cam 20-40 cm la o lungime de braţ înainte şi puţin spre partea
dreaptă. Braţul drept execută o mişcare de pendulare înapoi, timp în care genunchii se
flexează mai mult, iar greutatea trunchiului trece uşor pe piciorul dinapoi. Apoi, uşor
flexat din articulaţia cotului, printr-o mişcare energică de pendulare dinapoi-înainte, se
loveşte mingea cu palma încordată, de jos în sus şi spre înainte. Odată cu acţiunea de
lovire a mingii, piciorul dinapoi împinge în sol, trecând toată greutatea corpului pe
piciorul din faţă, executând totodată şi o păşire înainte.
Cerinţe metodice:
- jucătorul se va orienta spre fileu cu piciorul opus braţului de lovire înainte;
- înainte de a arunca mingea, se execută o flexie uşoară a picioarelor şi se
apleacă puţin corpul înainte;
- braţul pendulează din articulaţia umărului dinapoi - înainte pe lângă coapsă,
lovind mingea pe linia mediană;
30
Bazele teoretice si
- lovirea se face cu braţul uşor flexat din articulaţia cotului, cu palma făcută
căuş sau întinsă şi articulaţia pumnului blocată.
Metodica predării:
1. Individual, fără minge, braţul îndemânatic execută pendulare din înapoi-înainte şi
loveşte palma braţului neîndemânatic.
2. Individual, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, braţul îndemânatic
execută pendulare din înapoi-înainte şi aşezarea palmei pe calota inferioară a mingii,
fără ca aceasta să părăsească palma braţului neîndemânatic.
3. În linie pe un rând, se execută aruncarea mingii pentru efectuarea serviciului, fără
lovirea ei.
4. Colectivul împărţit în două grupe, executanţii faţă în faţă la 9 metri distanţă unul
de celălalt; mingea ţinută în palma braţului îndemânatic este aruncată spre partener
printr-o mişcare de pendulare dinapoi spre înainte (ca la popice).
5. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că mingea este aruncată pe o linie trasată cu
creta pe direcţia de aruncare.
6. Individual , cu faţa la perete, la distanţa de 2-3 m, poziţie de serviciu, mingea se
lasă uşor să cadă spre partea braţului îndemânatic care execută o uşoară lovire a mingii.
7. Individual, cu faţa la perete la distanţa de 3-4 m, executarea serviciului de jos din
faţă în perete cu accent pe exersarea punctului de lovire şi a traiectoriei mingii.
8. Individual, cu faţa la perete , de la 3-4 m distanţă , executarea serviciului de jos
din faţă deasupra unei linii trasate pe perete.
9. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul, distanţă de 3-5 m, executarea serviciului
de jos din faţă spre partener.
10. Grupa împărţită în două, de o parte şi de alta a fileului de volei, la 5-6 metri
distanţă de acesta: executarea serviciului de jos din faţă peste plasă la partener, din
minge ţinută în palma braţului neîndemânatic.
11. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4-6 m,
executarea serviciului de jos din faţă şi preluare cu două mâini de sus.
12. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea
serviciului de jos din faţă de la linia de fund a terenului de volei.
31
Bazele teoretice si

serviciului de jos din faţă de la linia de fund a terenului de volei cu direcţionarea mingii
spre jumătatea dreaptă-stângă a terenului advers.
14. Individual ,serviciul de jos din faţă în condiţii regulamentare direcţionat spre o
anumită zonă impusă de către profesor.
- picioarele sunt pe aceiaşi linie;
- linia umerilor nu este paralelă cu linia de fund a terenului, orientarea corpului pe
alte direcţii decât cea a fileului;
- piciorul avansat este cel de pe partea braţului care loveşte mingea;
- mingea este ţinută prea aproape,jos, departe sau lateral de corp;
- aruncarea mingii se efectuează prea înalt, înainte sau lateral;
- trunchiul nu este aplecat;
- mingea se loveşte cu degetele, antebraţul sau din palma braţului neîndemânatic,
fără aruncare;
- mâna care loveşte mingea se duce peste nivelul umerilor;
- braţul îndemânatic execută o pendulare în lateral.
3.5.2. Serviciul de sus din fată
După felul cum se execută “serviciul de sus din faţă” se aseamănă mult cu execuţia
loviturii de atac.
Fig. 11. Poziţia braţelor în faza pregătitoare şi în timpul execuţiei serviciului se

sus din faţă
Poziţia de execuţie. In spatele liniei de fund a terenului, jucătorul este orientat cu
faţa către fileu, axul umerilor este paralel cu linia de fund a terenului, picioarele
depărtate aproximativ la lăţimea umerilor, şi chiar mai mică, vârfurile orientate spre
32
Bazele teoretice si
înainte. Piciorul opus braţului de lovire a mingii este puţin mai înainte, pentru a asigura
o bază corespunzătoare de susţinere (de echilibru).
Ambele picioare sunt uşor flexate, braţul neîndemânatic flexat din articulaţia cotului
ţine în palmă mingea, în faţă la înălţimea bazinului - abdomenului, privirea înainte
urmăreşte aşezarea jucătorilor în terenul advers.
Execuţia. Se începe printr-o uşoară flexie şi extensie imediată a articulaţiilor
picioarelor. In timp ce picioarele se întind, braţul neîndemânatic aruncă mingea în sus şi
în faţă (pe verticală) cca. la 1-1,5 m., odată cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul
dinapoi şi înclinarea trunchiului spre înapoi cu răsucirea lui uşoară spre partea braţului
îndemânatic (de lovire). Totodată, braţul de lovire se duce în sus şi puţin înapoi
deasupra umărului cu cotul uşor flexat şi în afară, palma cu degetele apropiate sau
depărtate este orientată spre punctul de lovire (mingea). Privirea urmăreşte mingea.
Când mingea atinge, în căderea ei, punctul cel mai înalt, convenabil fiecărui jucător în
parte, este indicat să se execute lovirea.
Fig. 12. Serviciul de sus din faţă

„Lovirea mingii începe printr-un impuls dat de piciorul dinapoi, dinapoi-
înainte şi în sus, care se transmite ca o undă de jos în sus: picior-bazin, trunchi, braţ,
palmă”19. In momentul lovirii picioarele se întind pe vârfuri, trunchiul printr-o mişcare
de răsucire dinapoi spre înainte, odată cu trecerea greutăţii întregului corp pe piciorul
din faţă, accelerează mişcarea de lovire. „Braţul se întinde (rămânând foarte puţin flexat
din articulaţia cotului), lovind mingea cu palma sau cu proeminenţele palmare, printr-o
mişcare de biciuire dinapoi spre înainte”20. Degetele execută o mişcare de acoperire a
mingii, imprimându-i o traiectorie cât mai întinsă.
19
20
Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi ,p-168.
33
Bazele teoretice si
Cerinţe metodice:
- mingea se loveşte cu braţul uşor flexat din articulaţia cotului, care este
blocată, palma desfăcută cu degetele răsfirate;
- braţul execută o mişcare de învăluire dinapoi înainte, fiind ajutat de o uşoară
extensie a corpului şi de flexia lui energică în momentul contactului cu mingea;
- mingea se loveşte cu palma în imediata apropiere sau puţin deasupra liniei
mediane.
In etapa de învăţare mişcarea de lovire se va executa doar cu trecerea greutăţii
corpului de pe un picior pe celălalt, iar în etapa perfecţionării se va adăuga păşirea în
momentul lovirii.
Metodica predării:
1. Individual, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, aruncarea mingii şi
oprirea ei (în punctul cel mai înalt), cu imitarea lovirii.
2. Fiecare cu mingea în mâini, lovirea acesteia cu palma braţului îndemânatic în sol.
3. Individual, cu faţa la perete, la distanţa de 2-3 m, poziţie de serviciu, executarea
serviciului de sus din faţă.
4. Fiecare cu mingea în mâna braţului neîndemânatic; se execută aruncări ale mingii
în sus şi prinderea acesteia pe palma aceluiaşi braţ;
5. Pe perechi la 5-6 metri distanţă unul de celălalt; jucătorul cu minge în mâini
execută o aruncare a acesteia spre înainte-sus şi o loveşte cu palma braţului îndemânatic
spre coechipier. Acesta o prinde şi execută acelaşi lucru.
6. Colectivul dispus pe coloane câte unul, la 5-6 metri de perete, primul din şir are
mingea şi execută serviciul de sus din faţă la perete, din minge ţinută pe palma braţului
neîndemânatic, după care trece la urma şirului.
7. Acelaşi exerciţiu ca mai sus doar că se execută serviciul din minge auto-aruncată.
8. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4-6 m,
executarea serviciului de sus din faţă şi preluare cu două mâini de sus.
9. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea serviciului
de sus din faţă de la linia de fund a terenului de volei.
serviciului de sus din faţă de la linia de fund a terenului de volei cu direcţionarea mingii
spre jumătatea dreaptă-stângă a terenului advers.
34
Bazele teoretice si
11. Individual ,serviciul de sus din faţă în condiţii regulamentare direcţionat spre o
anumită zonă impusă de către profesor.
- „poziţia incorectă a picioarelor: tălpile pe aceiaşi linie, piciorul de pe partea
braţului de lovire avansat, prea depărtate sau prea apropiate”21;
- „linia umerilor neparalelă cu fileul”22;
- aruncarea incorectă a mingii: prea sus, prea jos, înainte, înapoi, lateral faţă de
braţul de lovire;
- lipsa angrenării în acţiune a trunchiului;
- privirea nu urmăreşte mingea.
3.6. Lovirea cu două mâini de jos
Poziţia fundamentală pentru pasele de jos:

- picioarele depărtate aproximativ la lăţimea umerilor şi chiar mai mult, aproape pe
aceeaşi linie;
- braţele uşor flexate din articulaţiile coatelor, depărtate mai mult de trunchi, cu
palmele la înălţimea centurii. Poziţia braţelor, la nivelul centurii, oferă o intervenţie mai
rapidă pentru o eventuală pasare cu două mâini, de sus.
Din această poziţie, braţele se apropie, se apucă palmă peste palmă, cu coatele mult
apropiate şi întinse.
Fig. 13. Poziţia jucătorului şi priza mâinilor la lovirea cu două mâini de jos
Contactul cu mingea se face pe ultima porţiune a antebraţelor, uşor răsucite în afară
pentru a forma o suprafaţă mai mare de lovire, palmele sunt orientate în sus.
21
22
35
Bazele teoretice si
Fig. 13. Contactul mingii pe treimea inferioară a antebraţelor

Mişcarea de lovire (pasare), în perioada de învăţare se face uşor, numai din
articulaţia umerilor, de jos în sus şi spre înainte, fiind ajutată de toate segmentele
corpului şi se termină cu extensia tuturor articulaţiilor, picioare, trunchi, braţe. Mingea
este lovită când braţele ajung aproape la orizontală.
Fig.14.Lovirea cu două mâini de jos

Pasele de jos se pot executa cu două mâini sau cu o mână din diferite poziţii joase
(ghemuit, fandat, din plonjoane) pentru preluarea mingii aproape de sol. In prezent, ele
au o largă întrebuinţare, în special la preluarea mingilor venite din serviciu şi din
lovitura de atac.
Cu cât mingea vine cu o intensitate mai mare (mai puternică), cu atât lovirea ei
trebuie să se facă mai aproape de sol, accentuându-se flexia genunchilor.
La mingile venite lateral, braţele se răsucesc puţin în momentul lovirii, spre
direcţia de unde vine mingea.
În cazuri extreme, pasa cu două mâini de jos se poate executa şi peste cap;
punctul de lovire al mingii fiind mai sus, se efectuează uneori şi o uşoară flexie a
coatelor. Pentru învăţarea şi perfecţionarea pasei (preluării) cu două mâini de jos se pot
folosi aceleaşi exerciţii prezentate la învăţarea şi perfecţionarea celorlalte pase.
36
Bazele teoretice si
Precizia în execuţie se realizează numai după un lung timp de pregătire şi

perfecţionare.
Cerinţe metodice:
- contactul cu mingea se realizează pe treimea inferioară a antebraţelor (manşetă);
- mişcarea membrelor se realizează numai din articulaţia scapulo-humerală,
articulaţia cotului fiind blocată printr-o extensie accentuată;
- lovirea mingii este urmată de o conducere a cesteia pe direcţia de transmitere.
Metodica predării:
1. Colectivul dispus în linie pe un rând. La semnalul sonor, dat de profesor, luarea
poziţiei fundamentale medii odată cu realizarea prizei pentru lovirea mingii cu două
mâini de jos.
2. Individual, deplasare înainte, laterală stânga-dreapta, în poziţie fundamentală
medie, imitarea lovirii mingii cu două mâini de jos şi revenire la poziţia iniţială.
3. Pe perechi, faţă în faţă, deplasare şi imitarea lovirii cu două mâini de jos - lucru în
oglindă.
4. Din minge oferită de partener, lovirea acesteia cu două mâini de jos din sprijin pe
genunchi, fără ridicarea trunchiului.
5. Din sprijin pe genunchi la marginea unei saltele, se execută ridicarea trunchiului
şi lovirea mingii cu două mâini de jos din minge aruncată de partener.
6. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 4-5 metri unul de celălalt. Unul oferă mingea
celălalt o lasă să cadă pe sol apoi execută pasa de jos cu două mâini.
7. Pe perechi, faţă în faţă, paralel cu fileul, la o distanţă de 3-4 m, lovire cu două
mâini de jos din minge aruncată de partener-accent pe punctul de lovire de la nivelul
antebraţelor.
8. Pe perechi şi la 6-7 metri distanţă unul de celălalt. Unul din jucători aruncă
mingea stânga sau dreapta specificându-i dinainte celuilalt partener direcţia mingii.
9. Acelaşi exerciţiu de mai sus fără specificarea direcţiei de aruncare a mingii.
10. Pe grupe de câte trei dispuşi în linie şi la 5 metri distanţă unul de altul. Un
jucător aruncă mingea celui din centru care execută pasă de jos cu două mâini
trimiţându-i minge înapoi, după care se întoarce 180°, şi execută acelaşi lucru din
minge aruncată de celălalt coechipier.
37
Bazele teoretice si
11. Colectivul împărţit în două grupe, una aşezată în linie pe un rând cu faţa spre
fileu şi la 3 metri distanţă faţă de acesta, fiecare jucător având câte o minge în mâini, a
doua dispusă în coloană câte unul, fără mingi, cu primul jucător la 4 metri distanţă de
fileu. Pe rând, fiecare jucător va executa o deplasare laterală cu pas adăugat pe linia de
3 metri oprindu-se în faţa fiecărui jucător advers şi transmiţând înapoi prin pasă de jos
cu două mâini, mingea aruncată de acesta.
12. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul , la distanţa de 5-6 m, un jucător execută
lovirea mingii cu două mâini de sus iar partenerul sau lovirea cu două mâini de jos.
Cele mai întâlnite greşeli sunt23:

- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
- lipsa blocării din articulaţia cotului şi a extensiei din articulaţia pumnului;
- poziţia inegală a antebraţelor datorită extensiei accentuate doar pentru un braţ;
- braţele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;
- mingea este lovită cu pumnul.
3.7. Preluarea din serviciu
Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care

solicită lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate
dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare
(echilibrare), pentru asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de
dezechilibru marcat.
Niculescu, I.(2006) prezintă modelele biomecanice din jocul de volei, sintetizând:
- “viteza mingii după ciocnire poate fi reglată de către jucător în funcţie de
necesităţi, prin parametri, viteza de translaţie a palmei ( viteza de rotaţie a mâinii) şi
coeficientul de restituire k ceea ce se cunoaşte din experienţă”24;
-“pentru o viteză constantă a palmei , viteza mingii după lovire este proporţională
cu (1+k) unde se impune un k cu valoare mare pentru a realiza o viteză mai mare a
mingii”.
23
Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi,
p-72.
24
Niculescu I.,(2006)- Psihomotricitate în jocul de volei. Edit. Universitaria Craiova. p 120-124
38
Bazele teoretice si
Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare

nervoasă, care să ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.
În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet
întinse, mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale.
Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în
scopul măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a
putea executa procedeul în cele mai bune condiţii.
În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară lăsare
în jos până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o apropiere a
celor două antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge). Respingerea mingii se face
din această poziţie joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flectaţi, trunchiul drept;
braţele, cu antebraţele în uşoară flexie, se poziţionează între cele două membre
inferioare.
Fig.15. Preluarea de jos din serviciu

În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită de
ridicare, membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele superioare
lovesc mingea prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe.
Mişcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce priveşte execuţia o serie
de particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic numeroase grupe şi
lanţuri musculare.
Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor, care
prin activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile musculare ale
triplei flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital),
cât şi grupele musculare ale adductorilor şi abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi
39
Bazele teoretice si
supinatorilor piciorului (pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte

trunchiul, poziţia de echilibru este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor
vertebrale şi al lanţurilor încrucişate ale pereţilor abdominali.
Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile
musculare ale membrelor superioare, „care asigură anteducţia şi adducţia în articulaţia
umărului şi de muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-lateral scapula.
Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global ”25, fixând articulaţia
cotului în extensie, antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele două mâini apropiate, în flexie.
O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi
membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe
direcţia traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea şi, mai ales, de precizia
acestei mişcări de mică amplitudine, depinde orientarea şi plasarea precisă atât a
corpului, cât şi a membrelor superioare pe direcţia de unde vine mingea.
Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori
diferite, mişcarea trunchiului şi membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă.
Cerinţe metodice :
- lovirea mingii are loc după o mişcare lentă de extensie a membrelor inferioare şi
o uşoară îndreptare a trunchiului;
- contactul cu mingea trebuie să se realizeze în treimea inferioară a antebraţelor;
- mingea este condusă către ridicător ,nu respinsă prin lovire ;
- acţiunea braţelor se realizează numai din articulaţia scapulo-humerală ;
- articulaţia cotului este blocată;
- ridicarea centrului de greutate şi mărirea amplitudinii lucrului braţelor în cazul
serviciului cu boltă;
- coborârea centrului de greutate şi amortizarea cu ajutorul braţelor în cazul
serviciului în forţă.
Metodica predării:
1. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 aruncă mingea jucătorului 2,
care efectuează preluare de jos cu două mâini până la jumătatea distanţei, unde se află
jucătorul 3.
2. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, cu mingea aruncată în stânga sau în dreapta
jucătorului, specificându-se acestuia locul dinainte.
25
Iorga,S., I.( 2007)- Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii în sport - note de curs , Editura Universităţii din
40
Bazele teoretice si
Piteşti.
41
Bazele teoretice si
3. Colectivul împărţit pe perechi aşezate faţă în faţă pe lăţimea terenului de volei.

Unul din cei doi execută serviciul cu o mână de sus, iar celălalt va efectua preluare
trimiţând mingea înapoi.
4. Preluare din serviciu efectuată în trei jucători. Jucătorul 1 serveşte, jucătorul 2
efectuează preluare din serviciu cu două mâini de jos spre jucătorul 3, care o retransmite
la jucătorul 1.
5. Colectivul dispus în linie pe un rând cu faţa la perete. Fiecare jucător va efectua
serviciul cu o mână de jos la perete, apoi va executa preluare cu două mâini de jos din
minge ricoşată, continuând cu încă 2 - 3 pase cu două mâini de jos la perete.
6. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 serveşte din terenul advers
către jucătorul 2, care execută preluare cu două mâini de jos către jucătorul 3 aflat lângă
fileu, iar acesta transmite mingea înapoi la jucătorul 1.
7. Acelaşi exerciţiu ca mai sus doar că la preluare se află doi jucători care schimbă
locurile între ei prin deplasare laterală.
8. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 serveşte din terenul advers
către jucătorul 2, care se află în zona 1 şi acesta execută preluare cu două mâini de jos
către un al treilea jucător ce se află lângă fileu în zona 3.
9. De o parte a fileului 5 jucători cu mingi în mâini în spatele liniei de fund a
terenului de volei, iar de cealaltă parte doi jucători, unul lângă fileu în zona 3, iar celălalt
în preluare în zona 6. Jucătorii vor servi pe rând, iar cel aflat în zona 6 va efectua
preluare cu două mâini de jos către coechipierul său din zona 3.
10. Şase jucători dispuşi pe zonele de joc cu ridicătorul în zona 3, preluare din
serviciu, ridicare şi trecerea mingii peste fileu, apoi rotaţie şi reluarea acţiunilor.
11. Joc 6x6 cu temă: preluarea din serviciu se direcţionează spre zona 3.
12. Joc 6x6 cu temă: preluarea din serviciu se direcţionează spre zona 2.
- „aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii”26;
- alegerea greşită a momentului şi formei de deplasare;
- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
- lovire în poziţie neechilibrată sub traiectoria mingii;
- lipsa blocării din articulaţia cotului;
- trenul inferior acţionează neadecvat, prea mult sau prea puţin;
26
41
Bazele teoretice si
- „bazinul execută o mişcare de recul”27 în momentul lovirii mingii;

- braţele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;
3.8. Ridicarea
Este acţiunea specifică construcţiei fazei de atac, şi impune în prealabil o deplasare

şi ocuparea unei poziţii favorabile pentru execuţia precisă , care să ajute la organizarea
unui atac eficient.
Acţiune specifică ridicătorului şi presupune poziţionarea acestuia cu umărul drept
orientat către fileu, piciorul drept uşor avansat, la 1-1,50m faţă de fileu - poziţie
variabilă pentru zona 2 şi zona 3.
Poziţia iniţială:
- „distanţa dintre tălpile picioarelor egală cea biacromială”28, un picior mai avansat;
- plantele paralele;
- poziţia înaltă-medie cu umărul drept orientat în fileu;
- greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare;
- membrele superioare sunt ridicate oblic îndoite din articulaţia cotului;
- mâna în continuarea antebraţului;
- palmele orientate înainte şi în sus, degetele depărtate, formând o cupă .
Fig. 16. Poziţia ridicătorului
27
28
42
Bazele teoretice si
Acţiunea începe printr-o mişcare de întâmpinare a mingii prin întinderea lentă şi

continuă a articulaţiilor membrelor inferioare, îndreptarea trunchiului şi ducerea în sus
şi spre înainte a membrelor superioare cu palmele în formă de „cupă”.
3.8.1. Ridicarea înainte din săritură
Acest procedeu tehnic de pasare poate fi folosit cu scop tactic sau corectiv. Sub
aspect tactic, nu este folosită decât la echipele avansate, ai căror jucători posedă o
tehnică foarte bună. Se execută de pe loc sau precedată de elan. În prima situaţie, de pe
loc, jucătorul flexează mai mult genunchii şi ajutat de întinderea bruscă a picioarelor şi
de elanul braţelor, care se duc energic prin înainte în sus, pe lângă corp, execută
săritură.
În timpul zborului, braţele se duc în sus, deasupra capului, păstrând poziţia cupei
palmelor pentru lovire. Pasa se poate executa în momentul maxim al săriturii sau în
timpul înălţării.
Fig. 17. Ridicarea înainte din săritură

În cea de-a doua situaţie, din săritură, în urma unui elan asemănător celui de la
lovirea de atac, jucătorul efectuează bătaia pe ambele picioare, simultan sau succesiv,
sub un unghi oblic sau chiar perpendicular pe plasă. Pentru a efectua o pasă
corespunzătoare, se recomandă ca în timpul zborului, jucătorul să se întoarcă cu faţa
spre cel căruia îi va trimite mingea. Palmele se duc deasupra capului, cu braţele uşor
flexate din articulaţiile coatelor.
Cerinţe metodice:
- în momentul lovirii mingii articulaţia pumnului este blocată;
43
Bazele teoretice si
- este contraindicată lovirea mingii în coborâre, deoarece mişcarea de lovire în

sus a braţelor este în contratimp cu mişcarea de coborâre a întregului corp, favorizând
astfel greşeli ca: minge ţinută, împinsă, condusă sau dublă.
3.8.2. Ridicarea spre înapoi din săritură
La acest procedeu sunt valabile cerinţele formulate la procedeul executat fără

săritură. Se poate executa de pe loc sau cu elan (asemănător elanului de la lovitura de
atac). Lovirea mingii se produce în momentul când jucătorul se află în punctul maxim
al săriturii sau puţin mai înainte. Este contraindicată lovirea în cădere.
3.8.3 Ridicarea laterală
Pasa laterală se execută din poziţia fundamentală de bază; palmele sub formă de
cupă sunt ţinute la nivelul sau puţin deasupra frunţii. La venirea mingii picioarele
execută o flexie mai accentuată din articulaţiile genunchilor. In momentul contactului
degetelor cu mingea, lovirea (pasarea) începe printr-o întindere energică (dar continuă)
a picioarelor, trunchiului şi braţelor, în sus şi puţin lateral, însoţită de o uşoară arcuire a
trunchiului spre direcţia de pasare. în timpul lovirii, se acţionează mai mult cu piciorul
şi în special cu braţul opus direcţiei de pasare, care va avea palma orientată aproape
perpendicular faţă de cealaltă, continuând mişcarea de împingere laterală.
Fig. 18. Ridicarea laterală

Cerinţe metodice:
44
Bazele teoretice si
- jucătorul va intra mult sub traiectoria mingii;
45
Bazele teoretice si
- mingea se loveşte deasupra frunţii;

- împingerea mingii se face mai mult cu braţul opus direcţiei de pasare;
- în perioada de iniţiere, în majoritatea situaţiilor, mingea va fi trimisă puţin
oblic înainte şi nu direct lateral;
- pasa laterală se foloseşte în special în jocul de la plasă, când altă posibilitate
de pasare nu mai există, iar la avansaţi şi pentru derutarea blocajului adversarului.
Acest procedeu se execută şi din săritură, rolul principal în execuţie revenind
braţului opus direcţiei de pasare, ajutat de o uşoară arcuire a trunchiului spre direcţia de
pasare.
Metodica predării:
1. Pe perechi faţă în faţă pe lăţimea terenului de volei. Pase de sus cu pas de control.
2. Acelaşi exerciţiu cu trimiterea mingii peste fileu.
3. Pase în doi paralel cu fileul, sau peretele.
4. Pase în doi peste coşul de baschet;
5. Pe perechi: unul execută 2-3 pase de control cu două mâini de sus la 1,5 – 2 metri
înălţime, apoi o pasă pe verticală la 4 -5 metri, sau după caz, mai înaltă;
6. Colectivul împărţit pe grupe de 3 jucători, aşezaţi în triunghi în zonele: 1,2 şi 3.
jucătorul 2 pasează lui 1, 1 pasează înapoi lui 2, 2 pasează lui 3 care îi retrimite mingea
lui 2.
7. Colectivul împărţit pe grupe de 3 jucători, aşezaţi în triunghi în zonele: 5,4 şi 3.
Jucătorul 5 pasează lui 3, 3 pasează lui 4 care retrimite mingea lui 5.
8. Pe perechi, subiecţii execută ridicare cu pasă înaltă paralelă cu plasa, efectuată de
ambii jucători, urmată de deplasarea celui care a pasat şi atingerea liniei de 3 metri;
9. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului. Una dintre grupe
poziţionată în linie pe un rând, paralelă cu fileul, fiecare având câte o minge în mâini.
Ceilalţi dispuşi în coloană câte unul, la 4 metri de fileu. Primul din şir execută deplasare
spre înainte, ridicare înaltă peste plasă din minge venită de la partener, apoi deplasare
până în dreptul următorului coleg unde execută acelaşi lucru şi tot aşa până
pasează către toţi partenerii de dincolo de fileu.
10. Acelaşi exerciţiu doar că ambele grupe sunt de aceeaşi parte a fileului, iar grupa
care aruncă mingile este situată la 5-6 metri distanţă faţă de fileu. Cealaltă grupă
execută ridicarea mingii începând din zona 2 către un coş cu mingi situat în zona 4;
46
Bazele teoretice si

- „jucătorul nu intră sub traiectoria mingii”29;
- mingea este lăsată să cadă mai jos de nivelul frunţii;
- împingerea mingii în mod egal cu ambele braţe;
- jucătorul nu execută arcuirea trunchiului pe direcţia pasării.
3.9. Plonjonul
În jocul de volei plonjoanele sunt procedeele tehnice care fac parte din capitolul
primirea şi pasarea mingilor venite cu traiectorie joasă sau scurtă. Scopul folosirii lor
este menţinerea mingii în joc, fie prin pasarea ei unui coechipier, fie prin trecerea ei
peste plasă.
Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
plonjonul înainte prin întindere şi alunecare ( cu pârghie dură).
3.9.1. Plonjonul înapoi
Plonjonul pe spate se foloseşte când mingea nu mai poate fi preluată decât printr-o
ghemuire a jucătorului (şezuta ajungând pe unul sau pe ambele călcâie), urmată de o
cădere cu rulare pe spate. Se efectuează deplasarea spre minge, oprirea şi luarea poziţiei
joase (gata de lovire), sub traiectoria de cădere a mingii, lovirea (pasarea) mingii,
contactul cu solul, rularea pe spate şi revenirea în poziţia fundamentală de bază.
Cerinţe metodice pentru plonjoanele pe spate şi plonjoanele laterale:
- rularea în timpul efectuării plonjonului trebuie să fie succesivă (pentru
evitarea accidentelor);
- în timpul rulării, unul din picioare se întinde brusc şi, basculând energic de
sus în jos, accelerează revenirea în poziţia fundamentală, fără ajutorul braţelor, care
trebuie să fie pregătite pentru o nouă lovire a mingii.
Cerinţe metodice:
29
Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-108
47
Bazele teoretice si
- jucătorul se va deplasa la minge;

- jucătorul execută o oprire şi luarea unei poziţii joase prin coborârea progresivă a
centrului de greutate;
- lovirea se execută , de cele mai multe ori, cu două mâini de sus;
- jucătorul ia contact cu solul printr-o rulare pe spate;
- se revine în poziţie medie fie prin răsturnare şi balansarea piciorului liber fie prin
rostogolirea completă.
Metodica predării:
1. Individual, cu faţa la fileu, din şezând - ghemuit, de genunchi apucat, rulare
înapoi şi revenire în poziţia iniţială.
2. Individual, cu faţa la fileu, din şezând - ghemuit, rulare înapoi, revenire prin
balansul membrului inferior.
3. Individual, cu faţa la fileu, din ghemuit , cădere înapoi, rulare pe spate şi ridicare
fără ajutorul mâinilor.
4. Din uşoară alergare, la semnal sonor, oprire în poziţie fundamentală joasă, cădere
înapoi pe spate, revenire în poziţie iniţială.
5. Pe perechi un executant aruncă mingea, celălalt o prinde în dreptul frunţii în
poziţie fundamentală şi înainte de căderea înapoi şi rulare, aruncă mingea partenerului.
6. Pe perechi , faţă în faţă în poziţie ghemuit, împingere în palme cu cădere pe spate
şi ridicare.
7. Pe perechi faţă în faţă la aproape 4 m distanţă unul de altul. Unul din executanţi
aruncă mingea, partenerul execută pase de control concomitent cu îndoirea lentă a
genunchilor şi coborârea centrului de greutate. Înainte de a executa plonjonul pe spate
va efectua o pasă lungă spre coechipier.
8. Pe perechi, faţă în faţă, aruncarea mingii mai aproape sau mai departe cu
traiectorii diferite. Executantul se deplasează şi pasează cât mai precis, prin plonjon pe
spate.
9. Pe perechi faţă în faţă la aproape 4 m distanţă unul de altul, plonjon pe spate la
mingea lovită uşor de unul din parteneri.
Cele mai întâlnite greşeli sunt30:
- jucătorul nu se află într-o poziţie fundamentală joasă;
- nu intră sub minge;
30
47
Bazele teoretice si
- şezuta nu este pe călcâiul piciorului din spre înapoi;

- jucătorul nu ţine braţele îndoite din articulaţia coatelor;
- nu loveşte mingea în momentul dezechilibrării;
- lovirea mingii nu se face în poziţie joasă;
- nu se face rularea pentru revenirea în poziţia iniţială;
- nu se face „biciuirea” piciorului de balans pentru a se reveni în poziţie joasă.
3.9.2. Plonjonul pe spate cu rostogolire înapoi peste umăr
Faţă de execuţia clasică, în care după rularea înapoi pe spate revenirea înainte
în poziţia joasă se realizează prin bascularea unui picior, de sus în jos şi spre înainte, în
procedeul respectiv, după lovirea mingii, rularea pe spate este continuată cu o
rostogolire înapoi peste umăr, jucătorul revenind mai rapid în poziţie joasă, pregătit
pentru o nouă acţiune de joc.
Precizăm că metodica învăţării acestui procedeu este asemănătoare, execuţiei
clasice, la care se mai adaugă învăţarea corectă a rostogolirii înapoi peste umăr, din
ghemuit în ghemuit, pentru evitarea unor accidentări la cap, spate, genunchi sau la
degetele de la picioare.
3.9.3. Plonjonul lateral
Plonjonul lateral se execută precedat de o fandare pe direcţia de venire a mingii:

stânga, dreapta, oblic, înainte. Fazele care compun mişcarea sunt identice cu cele de la
plonjonul pe spate.
Fig.19. Plonjonul lateral
48
Bazele teoretice si
După executarea fandării, urmează o răsucire rapidă, din afară spre interior, pe vârful
piciorului fandat, greutatea corpului trecând progresiv de pe vârf pe toată talpa şi apoi
pe călcâi, cu şezuta cât mai aproape de călcâiul piciorului fandat. Poziţia corpului şi a
braţelor este pe direcţia de venire a mingii. In continuare, urmează lovirea mingii, apoi
contactul cu solul şi rularea pe spate, la fel ca la plonjonul pe spate.
3.9.4. Plonjonul lateral cu rostogolire înapoi peste umăr
Din poziţie medie sau joasă, se efectuează un pas mare, fandat lateral şi uşor
înainte, trecându-se greutatea de pe piciorul de sprijin, dinapoi, pe piciorul fandat,
corespunzător braţului de lovire a mingii, corpul aplecat mult pe piciorul fandat, capul
aplecat pe umărul braţului de lovire care, printr-o mişcare energică dinapoi. din lateral,
de jos în sus şi spre înainte, loveşte mingea cu palma, încordată având degetele
apropiate, sau cu antebraţul. După lovirea mingii, întregul corp realizează o pivotare
(răsucire) spre interior, pe pingeaua (vârful) piciorului fandat, continuând aterizarea
succesivă: gambă, coapsă, bazin, spate, rostogolire înapoi în ghemuit, peste umărul
opus braţului de lovire şi reintrarea imediată în joc, în poziţie joasă sau medie.
Fig. 20. Plonjonul lateral cu rostogolire înapoi peste umăr

Menţionăm că dacă rostogolirea se realizează peste umărul braţului de lovire a
mingii, revenirea în poziţie fundamentală se finalizează cu spatele la joc, fiind necesar
un timp suplimentar de întoarcere şi orientare în teren.
Ca şi la precedentul procedeu, se respectă metodica învăţării, insistându-se pe
următoarele momente: capul aplecat mult pe umărul braţului de lovire, fandarea
echilibrată, lovirea mingii se face aproape deasupra genunchiului fandat, aterizarea
succesivă, gambă, coapsă, bazin, spate, este continuată cu rostogolirea înapoi în
ghemuit, peste umărul opus braţului de lovire şi intrarea în poziţie fundamentală joasă.
49
Bazele teoretice si
3.9.5. Plonjonul înainte
Plonjonul înainte, sau plonjonul prin rulare pe piept, are următoarele faze: elan,
bătaie, zbor, lovirea mingii si aterizarea. Procedeul este „deosebit de periculos pentru
jucătorii slab pregătiţi din punct de vedere fizic” 31 (lipsiţi în special de forţă în braţe),
din cauza posibilelor accidentări. Fără o pregătire prealabilă, nu se recomandă a fi
utilizat de începători. Este folosit de jucătorii cu o pregătire fizică superioară (forţă în
braţe).
„Gradul de dificultate al aterizării face ca învăţarea plonjonului înainte să înceapă
tocmai cu această fază”32.
Fig.21. Plonjonul înainte

Cerinţe metodice:
- se execută în cazuri extreme când mingea este la distanţă mare de jucător;
- jucătorul execută rulare pe piept şi de obicei este precedată de deplasare;
- centrul de greutate este orientat spre înainte dată cu deplasarea;
- jucătorul din deplasare execută un impuls pe piciorul de bătaie pe direcţia oblic-
înainte;
- se produce „un cuplu de forţe care aduce corpul jucătorului într-o poziţie
orizontală cu o plutire prin aer”33;
- lovirea mingii se execută cu o mână sau două;
- în momentul aterizării palmele iau contact cu solul iar braţele amortizează
contactul cu solul, printr-o flexare;
31
p-56.
32
33
50
Bazele teoretice si
- rularea începe pe piept, abdomen, coapse şi se termină pe membrele inferioare;

- în momentul rulării se ridică bărbia pentru a se evita accidentările.
Metodica predării:
1. Individual, cu faţa la perete, la distanţă de 1 m faţă de perete, cădere înainte
cu sprijin în perete pe palme, îndoirea braţelor şi împingere iar apoi revenire în
poziţia stând.
2. Flotări pe braţe cu şi fără ridicarea unui picior.
3. Individual, din sprijin ghemuit se execută căderi înainte cu sprijin pe
palme, precedate de un impuls puternic la nivelul tălpilor şi extensia corpului.
4. Pe perechi , de la linia de fund a terenului de volei până la linia de 3m şi înapoi -
„roaba”.
5. Pe perechi în poziţia „roabei”cu un executant în sprijin facial pe braţe, apucat de
gambă de cel de-al doilea executant, prin îndoirea braţelor şi înaintarea corpului se face
rularea pe piept şi abdomen.
6. Individual, fandare joasă înainte sprijinit, balansarea piciorului fandat înapoi
până când ambele picioare ajung deasupra umerilor, urmată de îndoirea uşoară a
braţelor şi continuarea rulării pe piept - abdomen-coapse.
7. Pe perechi; execuţia plonjonului înainte din minge ţinută de partener cât mai
aproape de sol.
8. Pe perechi; execuţia plonjonului înainte, din minge aruncată şi lăsat să cadă o
dată pe sol .
9. Pe perechi, faţă în faţă , la distanţă de 2-3 m unul de celălalt, paralel cu fileul, din
minge aruncată spre înainte şi neanunţată de partener, preluare şi plonjon.
10. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 5-6 m, unul de celălalt, din minge plasată
spre înainte , preluare şi plonjon.
- lipsa deplasării pe direcţia mingii;
- pe pasul fandat ,jucătorul frânează tendinţa corpului de deplasare înainte;
- nu se pun palmele pe sol concomitent cu ridicarea piciorului liber;
- nu se flexează braţele din articulaţia cotului odată cu apropierea pieptului pe sol;
- nu se ridică bărbia în momentul rulării pe piept;
- rularea nu se face prin arcuirea trunchiului.
51
Bazele teoretice si
3.9.6. Plonjonul înainte prin întindere şi alunecare
Execuţia se face în poziţie fundamentală joasă, precedată sau nu de o deplasare

rapidă înainte, printr-o întindere energică (rapidă) a întregului corp înainte sau uşor
oblic, stânga - dreapta, cât mai aproape de sol, cu braţul de lovire întins, palma orientată
în jos, încordată în extensie, degetele apropiate, corpul alunecă pe palmă, piept şi
abdomen, în direcţia de cădere a mingii. Celălalt braţ, flexat din articulaţia cotului, cu
palma orientată în jos, ia primul contact cu solul, împingând corpul spre înainte,
favorizând totodată aterizarea echilibrată şi alunecarea acestuia pe sol, uşor răsucit pe
partea laterală a braţului de lovire. Lovirea mingii se realizează cu partea dorsală a
palmei braţului întins înainte.
Fig. 22. Plonjonul înainte prin întindere şi alunecare
Plonjonul este folosit în special în acţiunile de apărare pentru a ţine în joc o minge
venită cu dificultate de la adversar iar jucătorul nu o poate juca în condiţii normale.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se foloseşte prea des deoarece este destul de
dificil de realizat şi implică riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect
însuşite şi executate. Pe de altă parte , datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin
realizarea unei acţiuni de apărare prin folosirea plonjonului se poate salva o minge
considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie spectaculoase şi apreciate.
52
Bazele teoretice si
3.10. Lovitura de atac
Lovitura de atac este un element tehnic care se învaţă şi se perfecţionează după o

perioadă mai lungă de timp de la începerea pregătirii, fiind legată de calităţile fizice
specifice şi de particularităţile jucătorului.
Constituie în acelaşi timp şi cel mai complex element în procesul de instruire şi
antrenament. „Datorită acestui lucru, va trebui să se ţină seama de părţile sale
componente, procesul de învăţare şi perfecţionare fiind legat direct de acestea. Pentru a
evita demobilizarea începătorilor, elementul fiind greu de realizat în joc, este indicat ca
profesorul (instructorul) sau antrenorul, să găsească cele mai eficiente mijloace de
pregătire şi stimulare”34 (exerciţii fără fileu, exerciţii şi jocuri cu fileu mai jos,
acordarea de puncte, etc.).
Fig. 23. Lovitura de atac

Atacul poate fi executat din prima lovitură, atunci când mingea vine direct de la
adversar, peste fileu, bună de atac; din a doua lovitură din primul pas, sau pas direct şi
din a treia lovitură de cele mai multe ori. Toate procedeele de atac se pot executa: fără
elan, de pe loc, şi cu elan. Privind sub aspectul mişcărilor necesare executării loviturii
de atac, deosebim mai multe componente: elanul, bătaia, zborul, lovirea mingii şi
aterizarea.
34
53
Bazele teoretice si
3.10.1. Lovitura de atac - procedeu drept - pe direcţia elanului
Elanul, avântul pentru executarea loviturii de atac, constă într-o succesiune de

1-5 paşi alergători. El începe din poziţia, fundamentală de bază. La un elan de 1-3-5
paşi, înaintarea începe cu piciorul opus braţului îndemânatic. La un elan de 2-4 paşi,
înaintarea începe cu piciorul corespunzător braţului îndemânatic. Elanul trebuie făcut
perpendicular sau puţin oblic faţă de fileu, uniform accelerat şi cât mai energic.
Fig. 24. Elanul

Bătaia este contactul pe care picioarele îl fac cu solul, pentru realizarea desprinderii
şi înălţării întregului corp pe verticală. Bătaia poate fi realizată pe unul sau pe ambele
picioare. Ultimul pas al elanului cu piciorul drept este puţin mai mare decât ceilalţi şi
foarte energic, având ca rol în prima fază de a opri viteza de înaintare, primul contact
cu solul se face pe călcâi. In acest moment, centrul de greutate este înapoi, braţele se
duc în jos şi mult înapoi pe lângă trunchi, trunchiul este uşor aplecat înainte. Prin flexia
genunchiului piciorului de sprijin şi rularea lui pe talpă, centrul de greutate se
deplasează înainte (la verticală), moment în care piciorul din urmă, stângul, (piciorul
pendulant), se duce lângă piciorul din faţă, la o jumătate de talpă sau cel mult o talpă
înaintea primului, luând contact cu solul pe toată talpa (denumită bătaie prin păşire). In
acest moment, se accentuează şi mai mult flexia ambilor genunchi şi aplecarea
trunchiului în faţă, centrul de greutate coboară mult. In continuare, se realizează
54
Bazele teoretice si
extensia energică a articulaţiilor, rularea pe vârfurile ambelor picioare, după care

urmează desprinderea în sus, pe verticală.
Fig. 25. Lovitura de atac pe direcţia elanului

A doua variantă, folosită de marea majoritate a jucătorilor (relor) este “bătaia
precedată de un pas sărit” care de fapt este cea mai corespunzătoare şi eficientă în
majoritatea loviturilor de atac. Execuţia unui jucător dreptaci: ultimul pas al elanului se
execută pe piciorul stâng, care face o bătaie asemănătoare pasului sărit, puţin în sus şi
spre înainte, aterizarea realizându-se odată cu frânarea elanului, succesiv, pe călcâie
picioarelor, alternativ, drept-stâng (dus în faţa celuilalt), urmând rularea talpă, vârf şi
înălţarea pe verticală. „De reţinut este că primul contact cu solul se face pe piciorul
drept, uşor răsucit spre exterior, cu glezna blocată, centrul de greutate rămânând în
urma piciorului de sprijin”35. Odată cu revenirea trunchiului la verticală, piciorul de
sprijin execută o flexie mai accentuată, preluând toată greutatea corpului.
Piciorul pendulând, stângul, în aceiaşi flexie, depăşeşte cu o jumătate de talpă,
sau chiar cu o talpă piciorul de sprijin, rulând concomitent cu celălalt, călcâi – talpă -
vârf, echilibrând greutatea corpului pe ambele picioare şi transformând viteza de
înaintare pe orizontală în viteză de înălţare pe verticală, urmând celelalte componente
ale loviturii de atac. Deci, ultimul impuls pe sol este realizat de piciorul opus braţului
de lovire (îndemânatic), favorizând o înălţare şi o poziţionare corespunzătoare faţă de
fileu şi înlăturând o serie de mişcări nefireşti (răsuciri) ale trunchiului executate
suplimentar, pentru lovirea mingii.
35
55
Bazele teoretice si
Zborul, realizat prin întinderea energică a articulaţiilor picioarelor este ajutat

mult de mişcarea puternică şi rapidă a braţelor, dinapoi - înainte - sus deasupra capului,
uşor flexate din articulaţia coatelor. În continuare, braţul de lovire se duce mai mult în
sus şi înapoi, odată cu extensia uşoară a trunchiului şi răsucirea lui spre partea braţului
îndemânatic. În timpul zborului, picioarele flexându-se uşor din articulaţia genunchilor
favorizează ridicarea (înălţarea) întregului corp pe verticală şi menţinerea unui echilibru
favorabil. Când trăgătorul se găseşte în punctul maxim al înălţării (al săriturii), începe
executarea următoarei componente, lovirea mingii.
Fig. 26. Zborul

Lovirea mingii. Mingea trebuie lovită deasupra fileului, contactul cu mingea
făcându-se scurt şi rapid. Puţin timp înaintea lovirii, sau aproape concomitent cu lovirea
mingii, braţul neîndemânatic, flexat din articulaţia cotului (la un unghi de 90-110o),
execută o tracţiune puternică de sus în jos şi puţin lateral pe lângă corp, ajutând în acest
fel ca mişcarea de răsucire (de revenire) a trunchiului spre înainte să se facă mult mai
energic, iar forţa de lovire a mingii să crească. În drumul său pentru lovirea mingii
(dinapoi spre înainte şi de sus în jos), braţul îndemânatic este întins sau uşor flexat din
articulaţia cotului. În timpul lovirii, trunchiul execută o flexie energică pe bazin, palma
braţului îndemânatic loveşte puternic mingea, în timp ce cotul se ridică între cele două
puncte ale pârghiei formate de umăr-minge. Mingea se loveşte cu o suprafaţă cât mai
mare a palmei având degetele desfăcute într-o uşoară flexie, care în afară de lovire, prin
56
Bazele teoretice si
diferite mişcări de răsucire a articulaţiei pumnului sau a întregului braţ, imprimă

acesteia direcţia de zbor dorită.
Fig. 27. Lovirea mingii
Aterizarea. Contactul cu solul se face succesiv: vârf, talpă, călcâi, pe ambele

picioare odată, apropiate sau uşor depărtate. În momentul contactului complet cu solul,
articulaţiile picioarelor se flexează uşor, făcând ca aterizarea să fie cât mai elastică,
însoţită în acelaşi timp de o flexie uşoară a trunchiului pe bazin (şezuta se duce puţin
înapoi). Braţele cad relaxat pe lângă trunchi, jucătorul luând imediat poziţia
fundamentală de bază, intrând în acest fel mai repede în joc.
Cerinţe metodice:
Învăţarea procedeelor de atac se face destul de greu şi de aceea predarea lor trebuie
să înceapă încă din primele lecţii. În procesul de instruire se foloseşte atât metoda
parţială cât şi cea globală, învăţându-se în ordine componentele ei: elanul, bătaia (pe
două picioare), zborul şi aterizarea. Lucrul braţelor se exersează fără săritură,
corelându-se ulterior cu celelalte componente. Apoi, se poate trece la executarea cu
mingea.
Pentru o mai bună înţelegere a execuţiei părţilor componente ale loviturii de atac, se
menţionează în continuare câteva cerinţe:
Elanul: - se execută cu doi, trei, patru, cinci paşi în direcţia mingii;
57
Bazele teoretice si
- este accelerat, primii paşi fiind de apropiere, iar ultimul mai mare, de frânare,
executat cu viteză maximă, transformă elanul orizontal în săritură pe verticală (la bătaia
prin păşire);
- în timpul deplasării corpul ia în mod progresiv poziţia pentru următoarea
componentă bătaia;
Bătaia: - se va face în principal pe două picioare (bătaia în doi timpi);
- contactul piciorului de blocare cu solul (ultimul pas) se realizează pe călcâiul
opus braţului îndemânatic precedat de pasul sărit;
- în momentul contactului cu solul, picioarele sunt semiflexate, trunchiul
aplecat înainte, braţele fiind duse mult înapoi, piciorul opus braţului îndemânatic
înainte;
- în momentul bătăii, picioarele împing cu toată forţa în sol, braţele trăgând
energic înainte şi în sus.
- nu excludem bătaia pe un picior , în situaţii speciale.
Zborul: - se face pe verticală şi cât mai înalt;
- corpul şi braţele să fie relaxate.
Lovirea mingii: - mingea se loveşte de sus în jos şi spre înainte, braţul fiind întins
sau puţin flexat din articulaţia cotului, care este blocată. În această mişcare, „umărul
trebuie să impulsioneze ridicarea cotului în sus şi învăluirea mingii cu palma”36;
- în momentul lovirii, mingea se va găsi deasupra capului, puţin înainte şi spre
braţul de lovire; la lovitura de atac procedeu întors, mingea depăşeşte jucătorul în
partea opusă braţului de lovire.
Aterizarea: - să se facă pe vârfurile ambelor picioare, cu corpul orientat pe direcţia
atacului, să fie cât mai echilibrată.
În afara acestor cerinţe, valabile pentru toate procedeele tehnice ale loviturii de atac,
mai sunt specifice pentru fiecare procedeu tehnic în parte, următoarele elemente:
a) Lovitura de atac pe culoar:
- elanul se execută perpendicular pe fileu;
- dacă mingea este prea aproape de fileu se va lovi printr-o mişcare rapidă, din
articulaţia pumnului, după care braţul se va retrage pentru a nu atinge fileul;
b) Lovitura de atac din blocaj afară:
- la lovire, articulaţia pumnului este semirelaxată;
36
58
Bazele teoretice si
- mişcarea este scurtă şi executată în viteză, din interior spre exterior, se

urmăreşte “ştergerea” blocajului.
c) Lovitura de atac pe diagonală:
- corpul este orientat în aer pe diagonala terenului;
- cu cât mingea este mai apropiată de fileu cu atât palma este orientată mai
mult spre terenul propriu;
- după lovire braţul cade liber în jos (cotul în sus).
d) Lovitura de atac plasată:
- se urmăreşte zona unde se plasează mingea;
- se loveşte scurt, cu braţul uşor flexat.
e) Lovitura de atac din pasa în urcare:
- săritura se execută înaintea primirii pasei;
- traiectoria pasei este foarte mică şi joasă;
- jucătorul loveşte mingea în urcare.
f) Lovitura de atac din pasa întinsă (la întâlnire):
- traiectoria pasei este lungă şi întinsă (aproape de orizontală), astfel încât
mingea să se întâlnească cu jucătorul care execută atacul, în momentul săriturii
maxime.
Metodica predării:
1. Individual, din stând, imitarea loviturii de atac, lucrul braţelor.
2. Individual, executarea elanului, a bătăii, a elanului, bătăii, zborului şi aterizării cu
şi fără lucrul braţelor.
3. Individual, cu mingea de tenis în mâna braţului îndemânatic (imitarea loviturii de
atac, din stând, prin aruncarea ei în sol).
4. Acelaşi exerciţiu din săritura de pe loc şi cu elan, la perete sau peste fileu.
5. Cu două mingi de tenis (în ambele mâini), săritură de pe loc sau cu elan la fileu;
aruncarea mingii cu braţul neîndemânatic, peste fileu, după care urmează imitarea
propriu-zisă a atacului prin aruncarea mingii cu mâna îndemânatică (exerciţiul este
indicat pentru a obişnui jucătorul să ducă ambele braţe în sus precum şi să efectueze
acţiunea braţului de atac cu viteză maximă).
6. Fiecare cu mingea în mâini, lovirea acesteia cu palma braţului îndemânatic în sol.
7. În coloană câte unul, primul cu mingea în mâini şi la 4-5 metri distanţă de perete
aruncă mingea în sus şi o va lovi cu braţul îndemânatic în jos spre perete;
59
Bazele teoretice si
8. Pe perechi, faţă în faţă la 5-6 metri distanţă, ţinerea mingii sus în faţă, în mâna
opusă braţului îndemânatic, lovirea mingii şi trimiterea ei în podea către partener.
9. Acelaşi exerciţiu cu aruncarea mingii în sus, deasupra capului şi puţin înainte.
10. La fileu jos: ţinerea mingii în mâna braţului neîndemânatic (deasupra fileului)
coborât la o înălţime convenabilă; lovirea mingii în podea peste fileu.
11. Acelaşi exerciţiu cu mingea ţinută de un partener, urcat pe un scaun, fileul
ridicându-se treptat, o dată cu însuşirea execuţiei.
12. Acelaşi exerciţiu cu mingea aruncată de un partener (într-un loc dinainte
cunoscut).
13. Acelaşi exerciţiu, mingea fiind aruncată pe diferite traiectorii, unghiuri şi
distanţe.
14. Colectivul împărţit pe perechi, de o parte şi de alta a fileului şi la 3 - 4 metri
distanţă de acesta. Cel cu mingea execută lovitura de atac din minge auto-aruncată,
stând cu picioarele pe sol, încercând să transmită mingea partenerului peste fileu.
15. Colectivul împărţit pe două grupe, dispuse în coloană câte unul de o parte şi de
alta a fileului în zona 4. Primul din şir, urcat pe un scaun cu mingea în mâini, execută
lovitura de atac, trimiţând mingea în terenul advers peste fileu.
16. Colectivul dispus ca şi mai sus, doar că acum se va efectua lovitura de atac,
precedată de elan, din minge aruncată de către profesor.
17. Jucătorii pe două şiruri, în zona 4 (şirul A) şi în zona 6 (şirul B), un alt jucător în
zona 2, primul jucător al şirului A execută lovitură de atac din zona 4 din minge
ridicată de jucătorul din zona 2 care primeşte minge aruncată din zona 6. După fiecare
execuţie jucătorii se retrag la coada şirului opus , ridicătorul rămâne pe loc.
18. Câte patru, un jucător la serviciu, iar în terenul advers câte un jucător în zona 3,
zona 4, şi zona 5. Serviciu, preluare, ridicare şi lovitură de atac din zona 4.
19. Joc 3x3 pe jumătate de teren trecerea mingii peste fileu obligatoriu cu atac.
20. Trei şiruri în zonele 2, 4, şi 6, un ridicător în zona 3, preluare din zona 6 spre
zona 3, ridicare spre zona 4 sau spre zona 2 (peste cap), lovitură de atac cu trimiterea
mingii spre un jucător din terenul advers.
21. Joc 6x6 cu temă: mingea trece peste fileu obligatoriu cu atac.
- elanul este făcut lent;
- ultimul pas al elanului este scurt;
60
Bazele teoretice si
- numărul paşilor elanului este prea mic sau prea mare;

- „braţele nu execută mişcarea de avântare dinapoi, jos - înainte, sus”37;
- bătaia se efectuează pe vârfuri;
- coordonarea greşită a întâlnirii cu mingea;
- trunchiul este în „echer”;
- „braţul neîndemânatic este „uitat” lângă trunchi sau nu coboară înaintea celui
îndemânatic”38;
- lovirea mingii de jos în sus;
- lovirea mingii fără flexia palmei spre antebraţ;
- mingea nu este lovită cu toată palma pe calota postero-superioară;
- aterizarea lipsită de amortizare;
- aterizarea dezechilibrată;
3.10.2. Lovitura de atac pe altă direcţie (întors)
Lovitura de atac procedeu întors se deosebeşte de lovitura de atac procedeu drept

prin următoarele elemente:
- întoarcerea trunchiului spre partea braţului neîndemânatic se face după
săritură, iar aterizarea cu tălpile paralele cu linia de centru, vârfurile orientate în partea
opusă braţului de lovire.
- în execuţia tehnică a loviturii de atac procedeu prin întoarcere, se cere să se
ţină seama de următoarele considerente:
- după efectuarea bătăii, jucătorul trebuie să execute o întoarcere a întregului
corp în direcţia braţului neîndemânatic (la începători);
- în momentul lovirii, mingea trebuie să se găsească în partea opusă braţului
care loveşte, mingea depăşeşte puţin executantul în partea braţului neîndemânatic;
- deoarece jucătorul execută o mişcare în plus, întoarcerea în aer, faţă de
lovitura de atac, procedeu drept, mingea trebuie să fie ridicată mai înalt;
- cea mai favorabilă zonă pentru execuţia acestui procedeu este zona III;
- acest procedeu se poate executa şi din pasă joasă sau în urcare cu condiţia ca
în momentul ridicării mingii, trăgătorul să se găsească în aer şi să fie începută mişcarea
de întoarcere spre partea braţului neîndemânatic.
37
61
38
Bazele teoretice si
Dăian, G.,Shaoo, M., (2006) -Volei, metodica predării, Editura Universitaria, Craiova, p 168-169.
62
Bazele teoretice si
Fig.28. Lovitura de atac pe altă direcţie (întors)

Constituind un procedeu tehnic complex, în cadrul procesului de instruire va trebui
să se ţină seama de părţile lui componente (elan, bătaie, întoarcere în aer, lovirea mingii
şi aterizarea) deoarece progresul în execuţia tehnică este legat direct de aceasta.
Pentru a se evita însuşirea greşită a componentelor loviturii, sau demobilizarea
începătorilor din cauza unor nereuşite, se recomandă să se caute exerciţii şi mijloace
stimulative (exerciţii fără fileu, cu fileu mai jos, cu mingea ţinută, aruncată de profesor
sau de antrenor, jocuri, etc.), iar corectările să se facă la timp. Nu s-au descris celelalte
componente deoarece sunt identice cu cele descrise la lovitura de atac procedeu drept.
Se poate executa şi fără întoarcere, de jucătorii avansaţi, cu forţă mare în braţ şi
articulaţia umărului puternică.
Cerinţe metodice:
- mingea trebuie să depăşească braţul îndemânatic;
- se execută o întoarcere inversă a elenului;
Metodica predării:
1. Pe perechi atac pe diagonală din minge ţinută de un partener;
2. Acelaşi exerciţiu de mai sus din minge oferită de către un alt jucător.
3. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului , în zona 4.
Primul din şir pasează către un coechipier aflat în zona 3 care îi ridică mingea la fileu,
iar acesta execută atac pe diagonală.
63
Bazele teoretice si
4. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului de volei în zona 4.

Primul din şir pasează către un coechipier aflat în zona 3 care îi ridică mingea la fileu,
iar acesta execută atac pe diagonală, pe lângă un reper fixat de fileu.
5. Acelaşi exerciţiu ca mai sus cu atac pe diagonală şi trimiterea mingii pe culoarul
format de două bănci de gimnastică aşezate paralel una cu cealaltă;
6. Joc „foc încrucişat”. Colectivul împărţit pe două grupe de aceeaşi parte a fileului
de volei în zona 4, respectiv 2, în coloană câte unul şi cu faţa către fileu. Primul din şir
execută atac pe diagonală, din pasă primită de la partener din zona 3, încercând să
nimerească mingile de baschet aşezate pe banca de gimnastică corespondentă din
terenul advers. Câştigă echipa care doboară mai multe mingi.
- „jucătorul nu se retrage suficient din fileu sau nu se aşează corespunzător pentru
acţiunea următoare”39;
- elanul executat prea lent;
- aşezarea greşită a tălpilor una faţă de alta pe sol;
- nu se execută întoarcerea prin răsucirea trunchiului sau a braţului;
- elanul nu este oblic pe fileu;
- rotaţia corpului în timpul zborului nu este în direcţia opusă elanului.
3.11. Preluarea din atac
Preluarea din atac este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii ,în terenul
propriu, venită de la un jucător advers în urma executării unei lovituri de atac. Pentru
executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă, care să
ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.
În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse,
efectuându-se retroducţie în articulaţiile scapulo-humerale, iar mişcarea este una de
amortizare a forţei cu care vine mingea.
Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate şi fexate,
cu centrul de greutate coborât, trunchiul aplecat înainte, membrele superioare în anteducţie ,
şi coatele în extensie.
Sportivul efectuează concomitent cu o uşoară lăsare în jos , până aproape la poziţia
ghemuit, o cedare din articulaţiile membrelor inferioare menită să amortizeze forţa loviturii.
39
64
Bazele teoretice si
Cerinţe metodice :
- plasamentul jucătorului la minge influenţează reuşita sau nereuşita preluării ;
- se coboară mult centrul de greutate ;
- trunchiul se apleacă înainte ;
- mâinile realizează priza ;
- mişcarea braţelor este una de amortizare a forţei cu care vine mingea ;
- privirea urmăreşte mingea şi mâna atacantului.
Fig.29. Preluarea din atac

Metodica predării :
Exersare în condiţii uşoare:
pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din auto-aruncare, pe direcţia
celui care preia;
acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări succesive din atac,
intercalate cu deplasări laterale;
Exersare în condiţii apropiate de joc:
preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;
serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor specifice de
apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută
prin lovire cu o mână sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie
d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este
65
Bazele teoretice si
respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea
în apropierea liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă
pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din
spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d
joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează
de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon.
Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea atacată este
respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat atacul.
Cele mai întâlnite greşeli sunt :
- deplasarea lentă, neadecvată ;
- deplasarea cu palmele „în priză”;
- anticiparea greşită a acţiunii atacului advers;
- lipsa opririi în poziţie adecvată;
- în timpul execuţiei jucătorul se află în dezechilibru;
- poziţie prea înaltă de preluare;
- mingea este lovită cu pumnul;
- coatele sunt flexate;
- execuţie fără amortizare;
- braţele sunt ridicate mai sus de nivelul umărului, după lovirea mingii;
- mingea nu este direcţionată spre ridicător ci este trimisă la întâmplare;
- jucătorul nu-şi reia rapid locul în teren.
66
Bazele teoretice si
3.12. Blocajul
Este acţiunea prin care jucătorii din

linia I se interpun pe traiectoria loviturii
de atac a adversarului, prin plasarea
mâinilor peste nivelul fileului. Scopul
blocajului este de a împiedica trecerea
mingii spre terenul propriu. Eficienţa
acestei acţiuni este determinată de
capacitatea jucătorilor de a anticipa
intenţia adversarului, intervalul de timp
dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi
blocajul, fiind extrem de scurt.
Blocajul necesită pentru învăţare şi
perfecţionare un timp îndelungat, fiind
unul dintre elementele care rămân pasibile
continuu de perfecţionare. El se realizează
în special în condiţii cât mai apropiate de
joc, fiind legat nemijlocit de lovitura de
atac.
Jucătorii trebuie să lucreze mult
până când pot discerne traiectoria, viteza,
distanţa faţă de fileu precum şi unghiul
sub care vine mingea ce va fi atacată. De asemenea, în execuţia blocajului este necesar
să se ţină seama de calităţile trăgătorului şi de stilul lui de atac. În procesul de instruire
se va folosi metoda parţială pentru începători şi cea globală pentru avansaţi.
3.12.1. Blocajul individual
Executarea blocajului are aceleaşi părţi componente ca ale loviturii de atac.

Diferă elanul, care este de fapt o deplasare mai mult laterală şi lovirea mingii,
efectuată cu ambele palme.
Săritura cu ambele braţe sus este necesară şi pentru învăţarea loviturii de atac.
67
Bazele teoretice si
Bătaia, pe un picior se execută numai în cazuri întâmplătoare sau excepţionale,

când jucătorul este surprins de faza de joc şi nu poate sau nu are timp să execute bătaia
pe ambele picioare. Se recomandă să se înveţe, şi să se folosească, bătaia pe ambele
picioare.
Fig.30. Blocajul individual

La elanul lateral, ultimul pas corespunzător direcţiei de deplasare, este făcut ceva
mai mare decât ceilalţi şi foarte energic. În acest moment, centrul de greutate rămâne în
urmă, în partea opusă direcţiei de deplasare, palmele la înălţimea pieptului sau ale
bărbiei orientate spre înainte, trunchiul este aplecat uşor înainte, privirea urmăreşte
mingea. Prin flexia mai accentuată a piciorului de sprijin, odată cu trecerea lui pe toată
talpa şi apropierea celuilalt picior (care se pune pe sol pe toată talpa), tălpile fiind
paralele, centrul de greutate se deplasează în jos, pe verticală şi în mijlocul poligonului
de susţinere, greutatea corpului trece pe ambele picioare. În acest moment, se
accentuează şi mai mult flexia articulaţiilor picioarelor, centrul de greutate coboară mai
mult. În continuare, se realizează rularea talpă-vârfuri, după care urmează desprinderea
energică în sus pe verticală, realizată prin întinderea puternică şi rapidă a articulaţiilor
picioarelor, odată cu îndreptarea energică a trunchiului şi ducerea braţelor şi a palmelor
prin faţă înainte sus, deasupra capului şi deasupra fileului, orientate înainte, spre terenul
advers. Astfel, corpul părăseşte contactul cu solul, realizând cea de a treia componentă
a blocajului, zborul.
68
Bazele teoretice si
Zborul nu este altceva decât rezultatul elanului şi al bătăii înglobând totodată şi

continuarea lucrului braţelor în aer. Palmele se duc în sus, pe lângă banda superioară a
fileului (în funcţie de înălţimea mingii), pentru a nu se permite în timpul atacului
advers, ca mingea să intre între mâini şi fileu. În execuţia blocajului individual, se
recomandă să se sară în dreptul mingii, acoperind direcţia probabilă a loviturii de atac.
Blocarea sau lovirea mingii se realizează cu palmele, printr-o mişcare de sus
în jos pe direcţia de zbor a mingii sau chiar pe mingea atacată, dacă aceasta este foarte
aproape de fileu, agresiv în terenul advers. În timpul blocării mingii se recomandă ca
braţele să fie uşor flexate din articulaţia coatelor, pentru a amortiza şocul lovirii
atacului puternic.
Fig. 31. Blocarea sau lovirea mingii

Palmele sunt cu degetele mari apropiate, orientate spre înapoi şi puţin
depărtate de celelalte, pentru a se înlătura posibilitatea unor accidentări sau a trecerii
mingii printre palme; celelalte degete sunt puţin răsfirate şi semi-încordate, iar
articulaţia pumnului blocată.
Acţiunea braţelor în aer se face atât din articulaţia cotului cât şi din cea a
pumnului, palmele acoperind mingea. Drumul braţelor şi a palmelor este de la înălţimea
pieptului în sus, deasupra capului şi puţin înainte (realizându-se blocajul agresiv). Dacă
dorim ca mingea atacată să intre în posesia echipei care se apără, în momentul blocării
mingii palmele trebuie să fie orientate spre înapoi (blocate în extensie); porţiunea
distală a antebraţelor să fie foarte aproape de plasă sau chiar să treacă puţin peste ea. În
acest fel, mingea atacată se va duce în sus şi în terenul propriu, fiind uşor preluată de
coechipieri (astfel se realizează blocajul pasiv).
69
Bazele teoretice si
Aterizarea sau contactul cu solul se realizează succesiv: vârf, talpă, cu ambele

picioare în acelaşi timp. În momentul contactului cu solul, articulaţiile picioarelor se
flexează progresiv (realizând o aterizare elastică), trunchiul execută o uşoară flexie pe
bazin, braţele cad relaxate pe lângă corp până în poziţia fundamentală de bază. De
multe ori, din cauza unei sărituri prea aproape de fileu şi de linia de centru, jucătorul la
aterizare trebuie să execute o răsucire a picioarelor (spre dreapta sau spre stânga), în
aşa fel încât tălpile să fie paralele cu linia de centru, iar genunchii prin flexia lor să nu
se lovească cu genunchii atacantului care execută aterizarea în terenul advers.
Cerinţe metodice:
- săritura pentru executarea blocajului trebuie să se facă puţin mai târziu decât a
atacantului, pentru ca „punctul cel mai înalt al săriturii la blocaj să coincidă cu
momentul lovirii mingii de către atacanţi”40;
- distanţa dintre palme să fie mai mică decât diametrul mingii;
- cel care blochează, trebuie să ţină seama de traiectoria, înălţimea, viteza,
distanţa şi unghiul cu care vine mingea la fileu, de calităţile fizice şi specifice ale
trăgătorului şi chiar din a câta lovitură se execută atacul pentru alegerea momentului
săriturii;
- blocajul se învaţă relativ uşor, dar perfecţionarea lui este dificilă şi necesită
timp îndelungat;
- aplicarea lui în joc cere cunoştinţe tehnico-tactice bogate şi o atenţie deosebită,
în timpul execuţiei.
Blocajul individual, la corespondent: jucătorul se găseşte în poziţia de bază (pentru
efectuarea blocajului) la 40 -50 cm faţă de fileu şi la 1 - 1,5 m în interior (faţă de tuşa
laterală), în zonele II şi IV; în funcţie de poziţia mingii şi execuţia tehnico-tactică a
blocajului, la minge sau la zonă, execută un pas înainte sau lateral oblic înainte (stânga-
dreapta). Astfel are posibilitatea să acopere o zonă cât mai mare deasupra fileului în
terenul advers.
Atunci când blocajul se execută colectiv în doi sau trei jucători la elementele
descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi
gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte
blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără)
o anumită direcţie de atac.
40
70
Bazele teoretice si
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească

la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în
acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales
aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei.
Metodica predării:
1. Exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener;
pe perechi de o parte şi alta a fileului, blocaj la minge susţinută deasupra fileului; blocaj
la minge ridicată cu deplasare laterală.
2. Colectivul împărţit pe perechi. Faţă în faţă, sărituri imitând blocajul, cu atingerea
palmelor sus.
3. Colectivul împărţit pe perechi. Faţă în faţă şi de o parte şi de alta a fileului de
volei. Unul dintre jucători execută săritură la blocaj cu mingea în mâini, împinge
mingea peste plasă cât mai aproape de linia de centru, în spaţiul de atac, urmând ca
partenerul să preia mingea şi să execute acelaşi lucru.
4. Exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă;
blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap;
blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).
5. Trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă
jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu jucătorul
din zona respectivă execută simularea blocajului.
6. Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona
dinainte stabilită.
7. Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează
lovitura de atac.
8. Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de
pregătire.
- La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre
înainte a braţelor;
- În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o
distanţă prea mare; la fel şi între palme;
- În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.
71
Bazele teoretice si
3.12.2. Blocajul colectiv în 2 sau 3 jucători
Execuţia blocajului în 2 şi 3 jucători respectă aceleaşi faze sub aspectul

descrierii şi execuţiei tehnice ca şi blocajul individual, căreia i se mai adaugă
coordonarea mişcărilor şi efectuarea grupării jucătorilor în funcţie de direcţia loviturii
de atac.
Blocajul cu 2 jucători este frecvent folosit în jocul de volei si impune o
sincronizare perfectă a acţiunilor celor doi. Această sincronizare presupune
coordonarea deplasării săriturii şi acţiunii braţelor jucătorilor care efectuează blocajul
colectiv.
Fig. 32. Blocaj colectiv în 2 jucători
Blocajul cu 3 jucători se efectuează ceva mai rar şi numai în anumite situaţii;

atunci când atacul advers este executat din zona 3, în special la echipele de începători,
şi la mingi ridicate înalt.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească
la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în
acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales
aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă
jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu
jucătorul din zona respectivă execută simularea blocajului.
72
Bazele teoretice si
 Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona
dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează
lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de
pregătire.
Fig.33. Blocajul colectiv în 3 jucători

Pe toată lungimea fileului, este executat în faţa unui trăgător foarte bun, în
special la echipele avansate în situaţii tactice speciale. La blocajul în grup, se
recomandă fiecărui jucător să asigure (să apere), o anumită direcţie a loviturii de atac.
În cazul când se asigură (se acoperă) iniţial o anumită direcţie de atac şi se
sesizează că trăgătorul atacă pe altă direcţie, se recomandă ducerea braţelor şi
închiderea cu palmele a direcţiei pe unde este posibil ca adversarul să atace.
De asemenea, palmele din exterior vor fi orientate spre interiorul terenului
pentru a închide părţile laterale ale blocajului şi a evita eventualele atacuri din blocaj
afară.
Cerinţe metodice:
- privirea jucătorilor va urmări tot timpul mingea şi, în acelaşi timp cu vederea
periferică, gruparea şi sincronizarea săriturii;
- creşterea vitezei de execuţie a combinaţiilor tehnico-tactice în jocul de atac a
solicitat implicit şi mărirea vitezei de deplasare a jucătorilor din linia întâi, pentru
efectuarea corespunzătoare a primului procedeu tehnic din jocul de apărare.
Metodica predării:
73
Bazele teoretice si
1. Simularea blocajului câte doi, din aşezat pe banca de gimnastică.

2. Colectivul împărţit pe două grupe, dispuse în coloana câte unul. Un şir va
executa deplasarea către celălalt, se vor grupa câte doi şi vor simula blocajul colectiv.
3. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că acum ambele şiruri se deplasează către
centru, se grupează şi execută săritură cu simularea blocajului.
4. Pe perechi, unul lângă celălalt execută blocaj colectiv la minge susţinută de
profesor.
5. Colectivul organizat în coloană câte doi cu faţa către fileu. Primii doi
efectuează deplasare cu joc de glezne, simultan urmat de săritură cu simularea
blocajului colectiv la fileu.
6. Trei jucători de o parte a fileului, trei de cealaltă parte. La comanda
profesorului cel din centru se deplasează spre stânga sau spre dreapta, unde va efectua
blocaj colectiv împreună cu extrema de pe partea respectivă.
7. Acelaşi exerciţiu de mai sus doar că cei de pe partea cealaltă vor trebui să
lucreze în oglindă cu partenerii lor de după fileu.
8. Câte trei dispuşi fiecare în zonele 2,3 şi 4. Jucătorul din zona 3 se deplasează
stânga – dreapta şi execută cu partenerul din acea zonă blocaj colectiv la fileu.
9. Un jucător în zona 2 altul în zona 3. De partea cealaltă un jucător la atac şi un
altul la pasă. Se va încerca blocaj colectiv la atac advers;
10. Doi jucători la atac în zonele 2 şi 4. De partea cealaltă 3 jucători la blocaj.
Antrenorul aruncă mingi spre ridicător, care pasează mingile aleatoriu (fără a şti
adversarii cine atacă). Jucătorul din centru se deplasează stânga – dreapta, după caz şi
încearcă să blocheze mingile atacate, împreună cu extremele;
- aprecierea incorectă a locului de unde se va ataca;
- deplasarea cu braţele blocate;
- deplasare perpendiculară pe fileu;
- lipsa opririi din deplasare;
- poziţie prea apropiată sau prea depărtată de fileu;
- tălpile exagerat de depărtate una faţă de cealaltă;
- braţele pe lângă corp;
- aprecierea incorectă a locului de efectuare a blocajului;
- incomodarea sau lovirea partenerului;
74
Bazele teoretice si
- nesincronizarea săriturii participanţilor;

- palmele suprapuse;
- „palmele si braţele mult prea depărtate”41;
- jucătorul din centru nu se deplasează suficient spre extremă;
- degetele nu sunt răsfirate în timpul contactului pe minge;
- contactul cu mingea nu se realizează în partea superioară sau postero-
superioară a acesteia;
- nu se execută flexie palmară în timpul contactului cu mingea;
- ochii sunt închişi;
- aterizare rigidă;
- aterizare dezechilibrată;
- aterizare în fileu sau după linia de centru a terenului;
- privirea nu urmăreşte mingea;
- privirea executantului nu urmăreşte acţiunile celorlalţi jucători.
41
75
Bazele teoretice si
CAPITOLUL 4. TACTICA JOCULUI DE VOLEI
Corelaţia dintre tehnică şi tactică joacă un rol esenţial. În timp ce tactica

reprezintă în joc o contribuţie activă a raţiunii, prin care se caută valorificarea pregătirii
jucătorilor şi a echipei proprii, ţinând cont şi de particularităţile adversarului, tehnica
materializează gândirea tactică. Prin ea se exprimă intenţiile privind organizarea şi
desfăşurarea jocului. În joc tactica reprezintă un factor care împreună cu ceilalţi (fizic,
tehnic, psihologic şi teoretic), constituie o unitate în cadrul căreia se influenţează şi se
condiţionează reciproc.
Putem spune că „tactica cuprinde totalitatea atitudinilor comportamentale
individuale şi colective, acţiuni ale sportivului şi echipei, în baza respectării
regulamentului de joc, al coechipierului şi comportamentul acestuia, precum şi a
condiţiilor obiective, în scopul eficientizării la maximum a propriilor posibilităţi de
performanţă în sensul unui rezultat cât mai bun sau a unei performanţe optime”42.
Tactica, aşa după cum am arătat, reprezintă contribuţia activă a raţiunii: prin ea
gândim şi concepem, iar prin tehnică materializăm şi realizăm.
În practica sportivă capacitatea de a gândi, de a judeca rapid situaţiile jocului pe
baza cunoştinţelor teoretice şi a experienţei, o numim gândire tactică. Ea se aplică cu
multă uşurinţă atunci când bagajul cunoştinţelor practice este variat şi însuşit până la
automatizare.
Aşa cum am mai menţionat, scopul tacticii este obţinerea victoriei. Principala
sarcină a tacticii constă în selecţionarea procedeelor, mijloacelor şi formelor de
desfăşurare a jocului împotriva adversarului concret. Această selecţionare trebuie să se
facă ţinându-se seama de toţi factorii şi toate condiţiile care apar în joc. Este necesar să
se ţină seama de calităţile echipei proprii, de ale celei adverse, precum şi de condiţiile
atmosferice, de dimensiunile şi de starea terenului etc.
Tactica "reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor
unei echipe, organizate şi coordonate unitar şi raţional, în limitele regulamentului de joc
şi ale eticii sportive, în scopul obţinerii victoriei. La aceasta se adaugă valorificarea
calităţilor şi particularităţilor în pregătire ale jucătorilor proprii, precum şi a lipsurilor în
pregătire ale adversarilor"
42
p-99.
76
Bazele teoretice si
Tactica are o contribuţie de cele mai multe ori determinantă în obţinerea victoriei.
La indici relativi egali de pregătire fizică şi tehnică, victoria este determinată de
valoarea pregătirii tactice.
Pe scurt, se poate afirma că tactica reprezintă busola tuturor sportivilor indiferent
de gradul de dificultate al competiţiei şi caracterul ei, amical sau oficial. Dintre
principiile şi acţiunile tactice cunoscute până astăzi în jocul de volei, orice echipă îşi
poate alege pe acelea care se potrivesc cel mai mult cu însuşirile individuale şi
colective ale lotului de jucători şi echipei respective, deoarece fiecare specialist în
această ramură sportivă este obligat să caute mijloacele corespunzătoare jucătorilor ce
compun echipa. Deci, atunci când un antrenor (profesor), trebuie să-şi aleagă tactica
adecvată, este necesar ca el să-şi cunoască bine oamenii, cu toate calităţile şi defectele
lor tehnice, tactice, fizice şi psihice individuale, iar pe baza acestora să adopte tactica
colectivă a echipei.
Este ştiut că tactica unei echipe (tactica colectivă), este concepută în funcţie de
tactica individuală, care reprezintă în fond modul în care jucătorul X sau Y foloseşte
procedeele tehnice în joc, în funcţie de adversar, coechipier, condiţii de joc etc., şi nu
oricum.
Tendinţa unor specialişti de a pregăti în special acţiunile de atac este greşită şi
nu poate duce decât la o pregătire unilaterală, mai ales în momentul de faţă când jocul
de volei are nevoie de jucători cât mai compleţi. Nu se poate vorbi despre o concepţie
tactică deosebită la o echipă cu o pregătire tehnică necorespunzătoare, deoarece tehnica
reprezintă unicul mijloc, sau mai bine zis condiţia de bază, pentru realizarea tacticii.
Succesul tehnicii şi corelaţia tehnico-tactică se realizează pe baza unei bune pregătiri
fizice generale şi speciale, cât a unei pregătiri psihologice corespunzătoare. Împreună,
toţi aceşti factori plus pregătirea teoretică, concură deopotrivă la obţinerea formei
sportive. Având în vedere că în jocul de volei, fazele de atac şi de apărare se succed
foarte repede, uneori despărţite doar de fracţiuni de secundă, apărarea este strâns legată
de atac şi nu poate fi disociată una de alta. Împărţirea jocului în atac şi în apărare se
face numai din punct de vedere didactic.
Noţiunile de strategie şi tactică definesc ideea de planificare, inteligenţă, efect
concret, comportament specific şi sunt frecvent folosite în limbajul sportului.
Strategia este definită drept planul de ansamblu.
Tactica –modalitatea de executare sau îndeplinirea planului.
77
Bazele teoretice si
Strategia înseamnă să câştigi în final. Tactica , să câştigi mai multe puncte, mai
multe seturi.
Strategia înseamnă "să câştigi împiedicând adversarul să facă puncte. Tactica de a
atinge acest obiectiv este să păzeşti la blocaj cel mai bun atacant al adversarului.
În jocul de volei , jucătorul cel mai bun în atac de la adversar , care rezolvă
majoritatea atacurilor poate fi păzit de cel mai bun jucător la blocaj sau doi dintre cei
mai buni, atenţia fiind îndreptată tot timpul către acesta.
„În timp ce strategia ţine seama de planul de acţiune şi de posibilităţile de decizie
ale adversarului, fără a le influenţa însă, tactica urmăreşte aplicarea şi realizarea
planificată a acţiunilor impuse de strategie”43.
Prin cunoaştere şi gândire tehnico-strategică, pot fi valorificate premise
importante de performanţă şi folosite situaţii favorabile, astfel încât cel mai mic să
poată câştiga în faţa celui mai mare, cel slab fizic să poată avea succes în faţa celui
puternic, cel în vârstă să-l învingă pe cel tânăr.
Strategia şi tactica se ocupă cu ceea ce gândeşte sportivul în legătură cu ceea ce
vrea să facă, cu modelarea ideală a acţiunilor şi operaţiilor lui, cu rezultatele ce se
aşteaptă şi urmările acestora.
43
78
Bazele teoretice si
4.1. Componentele tacticii
Tactica, presupune o concepţie unitară de desfăşurare a activităţii voleibaliştilor în joc,

realizată prin acţiuni individuale şi colective, organizate şi coordonate în scopul obţinerii
victoriei. Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică, fizică, teoretică,
psihologică, tehnica asociată cu gândirea fiind totuşi factorul principal care caracterizează
concepţia şi intenţiile tactice
Fig.34. Componentele tacticii ( După Wieneck, 1980, citat de Dragnea A., 1996)
79
Bazele teoretice si
Tehnica şi tactica formează o unitate dialectică, ele condiţionându-se şi influenţându-se

reciproc. În condiţiile activităţii reale ale jocului de volei, tehnica practic este inseparabilă de
tactică şi îşi găseşte expresia în noţiunea „acţiuni tehnico-tactice” şi chiar se poate sublinia
faptul că „tehnica condiţionează pregătirea tactică”.
Sistemul de joc – este propriu sporturilor de echipă, el presupunând dispunerea
jucătorilor în teren şi valorificarea lor diferită în fazele de atac şi apărare, în vederea obţinerii
superiorităţii şi a concretizării ei prin acumularea de puncte. Se stabileşte în funcţie de
concepţia tactică şi planul tactic.
Sistemul ideal este acela în care jucătorii pe care îi avem sunt aşezaţi în teren şi
acţionează astfel încât se valorifică la maximum potenţialul lor.
Acest concept este sinonim cu concepţia de joc, prin care se înţelege modul de
exprimare al componenţilor unei echipe, individual şi colectiv, privind organizarea tehnico-
tactică, în mod general, precum şi în tactica specială folosită în jocul de volei, în trei situaţii:
în apărare, în atac şi la serviciu, în funcţie de fiecare adversar.
Concepţia de joc variază în funcţie de adversar, pe când sistemul de joc este relativ
constant. Relaţia dintre cele două concepte este asemănătoare cu cea stabilită între strategie şi
tactică, strategia trasând liniile generale, directoare ale pregătirii, iar tactica evidenţiază
modul concret de aplicare în condiţiile de joc. Între cele două concepte există o strânsă relaţie
de interdependenţă. În ultima vreme se foloseşte şi conceptul de ştiinţă a jocului, care le
include pe toate celelalte, alcătuind un schelet închegat.
Planul tactic, reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării
problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare.
Planul tactic este inclus în concepţia de joc, este elaborat pentru o situaţie concretă şi
poate avea următoarele scopuri (Bompa T.O. 2001):
„informarea sportivilor despre locurile, instalaţiile şi condiţiile specifice în
care se va organiza concursul;
cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari: analiza trebuie să ia în considerarea
punctele forte al fiecărui factor de pregătire;
folosirea performanţei anterioare a echipei (sportivului), ca bază pentru a-i
consolida încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunea echipei (sportivului),
puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi construi cu optimism, dar şi cu
realism;
80
Bazele teoretice si
stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste date
de referinţă”.
Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele faze:
organizarea preliminară a planului de joc;
aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc;

analiza aplicării de joc.
Stilul de joc, însumează caracteristicile somatice, fizice şi tehnice ale jucătorilor unei
echipe.
Sarcinile pregătirii tacticii se rezolvă prin acţiuni, cunoştinţe şi deprinderi.
Acţiunea tactică, este componenta de bază al factorului pregătire tactică, care se
manifestă într-o formă combinată, întrucât este alcătuită în egală măsură din calităţi fizice,
psihice şi deprinderi motrice şi include un sistem de structuri care se rezolvă mai întâi mintal
şi apoi motric.
Acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a planului tactic şi concepţiei
tactice. De fapt, sunt componentele concrete ale tacticii. „Activele tactice” se reprezintă ca
structuri înlănţuite, denumite combinaţii, scheme şi iniţiative individuale, efectuate în scopuri
tactice dine determinate (Dragnea A. 1996).
Rezolvarea unor acţiuni tactice este dependentă „de o serie de factori favorizanţi cum ar
fi (Ungureanu O. 1995):
puterea şi calitatea priceperii evenimentelor tactice (aria câmpului, dinamica
acţiunilor, anticiparea cunoştinţelor);
acuitatea vederii periferice;
nivelul receptorilor specializaţi (simţul tactil);
valorificarea experienţei de concurs;
sesizarea detaliilor dintr-o anumită situaţie tactică;
raportarea unei situaţii tactice la posibilităţile proprii de acţionare cu şansă de
reuşită;
capacitatea de a alege momentul favorabil de acţionare.”
Acţiunea tactică se manifestă în rezolvarea motrică a sarcinii tacticii. Rezolvarea

motrică reprezintă în sine o activitate complexă care cere jucătorului de volei o manifestare
adecvată a capacităţii psihice şi fizice. Aceasta, presupune o activitate mintală productivă
creatoare, legată de o bună folosire a capacităţilor fizice şi a deprinderilor tehnice. Percepând
şi analizând situaţia de joc, voleibalistul decide acţiunea tactică care trebuie luată, la început
81
Bazele teoretice si
mintal apoi executoriu. În jocul de volei, acţiunile tactice se desfăşoară pe mai multe faze
dintre care unele sunt de natură psihologică iar altele de natură motrică, concrete de rezolvare
a situaţiei tactice.
După C.A.Dragnea şi S.Mate-Teodorescu 2002, p.310, acţiunile tactice se desfăşoară
pe mai multe faze:
perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care favorizează o anumită acţiune
tactică, sau informarea senzorială, după care urmează prelucrarea datelor culese;
rezolvarea mintală prin elaborarea unei strategii adecvate şi a deciziei;
aplicarea practică, concretă a deciziei;
analiza efectelor acţiunii tactice.”
Pentru succesul deciziei motrice, este necesar ca în cel mai scurt timp, pe baza
percepţiei şi analizei situaţiei de joc, jucătorul de volei să găsească cel mai scurt drum de
aplicare a acesteia. Mai mult, el trebuie să aleagă întotdeauna cea mai bună decizie privind
situaţia tactică, care poate fi rezolvată datorită bagajului de procedee tactice pe care-l posedă.
Dacă acţiunea tactică a fost rezolvată, atunci jucătorul va opta în viitor, în situaţii similare,
pentru aceeaşi soluţie. În caz de nereuşită, este necesară cunoaşterea cauzelor care au generat
o analiză grăbită, insuficientă sau superficială a situaţiei, gândire slab dezvoltată, memorizare
inexactă, execuţie tehnică eronată, calităţi motrice şi psihice necultivate.
Acţiunile tactice ale jucătorului de volei se pot considera acte de anticipare la apariţia
excitantului. Plasamentul preliminar la minge sau alegerea precisă a locului din teren, sunt
acţiuni posibile ca rezultat al perceperii şi prelucrării rapide a informaţiilor care servesc fie de
la excitanţi externi, fie de la memorie, care acumulează date din activitatea tactică anterioară.
Sunt multe situaţii de joc când cele mai rapide acţiuni de răspuns ale sportivului sunt
insuficiente pentru deplasările preliminare necesare, când viteza de zbor a mingii depăşeşte
de câteva ori viteza de deplasare a jucătorului de volei. În această situaţie, în ajutorul
voleibalistului vine aptitudinea de anticipare a acţiunilor adversarului şi ocuparea din timp a
poziţiei optime de acţiune. Această anticipare a situaţiilor complexe de joc este determinată
de gândirea tactică.
Cunoştinţele tactice – se bazează pe informaţiile generale şi speciale furnizate de
competiţie, care reprezintă premisele dezvoltării capacităţii tactice şi creativităţii sportivilor.
Aceste informaţii rezultă din cunoaşterea regulamentului de concurs, a condiţiilor
organizatorice şi a datelor cu privire la metodica instruirii tactice, care urmăreşte valorificarea
raţională şi eficientă a potenţialului în joc în funcţie de anumiţi parametri (calitatea
82
Bazele teoretice si
adversarului, slăbiciunile lui, condiţiile exterioare de concurs – temperatura, umiditatea,

luminozitatea, fusul orar, ora jocului, calitatea arbitrajului, reacţia suporterilor echipei gazdă
etc.).
Deprinderea tactică – reprezintă ansamblul mişcărilor automatizate, structurate într-
o anumită succesiune, prin care se rezolvă o sarcină tactică, se caracterizează prin precizie,
ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare.”Automatizarea este o condiţie a
formării deprinderilor tactice” (Nicu A. 1993). De aceea, este nevoie de un număr de repetări
conştientizat pentru eventuale adaptări la situaţiile imprevizibile sau limită.
Procedeele tactice, cuprind sisteme de joc care se subîmpart în combinaţii şi variante
tactice. Mijloacele tacticii cuprind tot arsenalul acţiunilor motrice ale jucătorului de volei:
deplasări în teren, pasa, lovitura de atac, blocajul, serviciul etc.
Calitatea tactică – este capacitatea sportivului de a-şi valorifica potenţialul fizic,
motric, psihic şi intelectual în concordanţă cu realităţile jocului, care, deşi pot fi anticipate,
poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune adaptarea unor soluţii de
moment. „ Oportunitatea acestora depinde de instruirea tactică generală atât în planul
cunoaşterii, cât şi al creativităţii”.(Nicu A., 1993).
Fără a nega sau a neglija contribuţia celorlalte componente ale pregătiri, afirmăm că
jocul de volei se caracterizează şi constă din tehnică plus ceea ce denumim convenţional
gândire tactică. Ea este aceea care dă conţinut tactic procedeelor tehnice, are un caracter
activ, favorizând creaţia de joc, fiind inclusă în orice acţiune motrică. În jocul de volei,
gândirea tactică acţionează eficace atunci când dispune de un fond bogat de procedee tehnice,
experienţă competiţională şi pregătire tactică.
Gândirea tactică, se educă şi se dezvoltă cu ajutorul materialelor abstracte şi
concrete intuitive, acumulate în procesul de antrenament prin exerciţii practice. După Bompa
T.O. (2001) gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:
„ evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;
rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi

folosite în anumite situaţii specifice de joc;
anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;
disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice pentru a împiedica adversarii să
descopere şi să contracareze planul de atac;
coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei”.
83
Bazele teoretice si
Formele tacticii, presupun executarea acţiunilor tehnico-tactice individual (tactica

individuală), pe grupe de jucători, sau pe ansamblul echipei (tactica colectivă). Această
diferenţiere permite o mai clară înţelegere a executării sarcinilor tactice, individual sau pe
grupe de jucători. În principiu, toate acţiunile din cadrul unui joc de volei de desfăşoară în
cadrul sarcinilor tactice generale ale echipei (tactica colectivă).
Pregătirea tactică, se realizează cu mijloacele tehnice şi deci profilul efortului şi
structura tehnică a jocului de volei determină natura mijloacelor necesare formării şi
automatizării acţiunilor de joc şi deprinderilor tactice.
În jocul de volei pregătirea tactică presupune:
stabilirea direcţiilor valorificării – în condiţii de joc: potenţialul somatic,
funcţional, motric şi tehnic al echipei, dobândit prin selecţie şi antrenament;
elaborarea sistemelor de acţionare ce vor sta la baza organizării, pregătirii şi
evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de particularităţile adversarilor şi de
nivelul obiectivelor de performanţă;
automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor din competiţii, ţinând
seama de situaţii anticipate sau neprevăzute în jocurile oficiale;
Măiestria tactică, se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a
aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei. Pregătirea tactică poate include aceste
sarcini:
studierea principiilor strategiei sportive;
studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba
respectivă;
investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din
sportul considerat;
cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi psihologic;
studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea
competiţie;
dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza
punctelor forte şi slabe, în lumina ultimelor două aspecte;
analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;
învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un
stereotip dinamic.
84
Bazele teoretice si
Prin prisma celor arătate până acum, acţiunile tactice colective specifice jocului de
volei, se caracterizează prin următoarele:
fazele de atac şi apărare se succed rapid şi cu ritmicitate variabilă, impunând
atenţiei stabilite şi capacitate de distribuţie;
adaptabilitatea tacticii se concretizează prin capacitatea de rezolvare a unor
situaţii de joc, rezultat din stilul diferit de la o echipă la alta, de la jucător la
jucător;
tactica colectivă trebuie să fie rezultanta capacităţilor tehnice şi fizice ale
componenţilor echipei care să acţioneze conform cerinţelor teoretice ale
sistemului de joc, pe baza unei pregătiri psihologice adecvate.
Trebuie să specificăm de la început faptul că, prin marcajul de pe teren se delimitează
zona de atac. La 3 m de linia de centru, terenul prezintă o linie paralelă cu aceasta – jucătorii
din linia a doua – respectiv din zonele 1, 6 şi 5 neavând permisiunea să atace din această zonă
(zona de atac).
Totodată, terenul este împărţit convenţional în 6 zone de apărare, fără însă a fi
delimitate, zonele reprezentând porţiunea de teren ce-i revine fiecărui jucător.
Fig. 35. Teren A – Zonele convenţionale; Teren B – rotarea jucătorilor de fiecare

dată când se câştigă serviciul
85
Bazele teoretice si
Semnele convenţionale în jocul de volei
- Profesor, antrenor, instructor
- Jucător (faţa este zona goală)
- Drumul jucătorului
- Pasa (Traiectoria mingii)
- Pasa de control (pasa deasupra capului)
- Lovitura de atac
- Locul de unde pleacă mingea
- Mingea
- Plasa
- Întoarcerea jucătorului
- Blocaj
- Enumerarea acţiunilor:
a – 6 pasează la 2
b – 4 simulează atacul 2
a
c – 2 pasează pentru 3
d – 3 îl ocoleşte pe 4 f 6
c
e – 3 atacă b
3
f – 2 dublează atacul lui 3 d
g
g – 6 dublează atacul lui 3
4
e
86
Bazele teoretice si
Tactica jocului de volei în apărare cuprinde:

variante ale aşezărilor la primirea serviciului:
- preluare în W
- preluare prioritară în 3 jucători
Sisteme de apărare:
- sistemul de apărare cu C2 retras

- sistemul de apărare cu C2 avansat
Zonele vulnerabile ale celor două sisteme de apărare
Tactica jocului de volei în atac cuprinde

Combinaţiile în atac la preluarea serviciului
Combinaţiile în atac pe faza a –II-a sau contraatacul
4.2. Tactica la serviciu
Pentru a uşura înţelegerea şi studiul tacticii în vederea aplicării ei cât mai eficace în
practică, tactica jocului de volei se poate împărţi în trei mari capitole:
a) Tactica la serviciu;
b) Tactica în apărare;
c) Tactica în atac.
În volei, după fiecare oprire a jocului, asistăm la aceeaşi situaţie, punerea mingii în joc
prin serviciu. Acest “moment fix” executat frecvent de către jucători, poate determina
victoria uneia din cele două echipe care se întrec.
Pentru a obţine dreptul de a servi în continuare, echipele îşi iau fie măsuri de
organizare a atacului, fie de apărare. Sub acest aspect, distingem clar două situaţii:
a. tactica la efectuarea serviciului;
b. tactica la primirea serviciului.
În prima situaţie, întâlnim următoarele acţiuni tactice:
aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
aşezarea jucătorilor pe teren cu diferite schimbări de locuri (zone) în linia I-a

şi/sau în linia a II-a, în funcţie de specializarea pe posturi şi zone.
În a doua situaţie, pot exista următoarele acţiuni:
87
Bazele teoretice si
aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;

cu schimbări de locuri (zone) într-o linie sau în ambele linii;
cu trecerea unui jucător din linia a II-a în prima linie
(intrare); cu aşezări derutante (false).
În cele două situaţii se realizează poziţii specifice ale jucătorilor, în ambele linii, atât
pentru faza de efectuare cât şi pentru cea de primire a serviciului.
4.2.1. Tactica la efectuarea serviciului
La efectuarea serviciului, echipa se găseşte în atac, dar prin trecerea mingii

peste fileu, adversarului, care-şi organizează atacul, dispozitivul aşezării jucătorilor pe
teren trebuie să fie pentru apărare. De fapt, în atac se găseşte numai jucătorul care
execută serviciul şi care imediat după punerea mingii în joc (după serviciu), trebuie să
intre cât mai repede în teren şi să se încadreze în dispozitivul de apărare stabilit
anterior.
Particularităţile jucătorilor ce compun echipa la efectuarea serviciului: Ţinând
cont de acest lucru echipa care serveşte poate să facă (în timp ce mingea este în zbor
către terenul advers), anumite schimbări între jucători (între zonele acestora), în cadrul
celor două linii, pregătindu-se astfel pentru o apărare cât mai bună.
Fig.36. Schimbările de jucători în zona de atac. Teren A între 2 jucători;Teren B

între 3 jucători.
În cadrul liniei a I-a, jucătorii cei mai înalţi, cu cel mai bun blocaj, se vor muta în
zona corespunzătoare celui mai bun atacant din echipa adversă. De asemenea, în linia a
II-a, cel mai bun apărător, se va plasa în zona de atac preferată de trăgătorii adverşi.
88
Bazele teoretice si
Fig. 37. Schimbările de jucători în zona de apărare. Teren A între 2 jucători;

Teren B între 3 jucători.
La echipele avansate, având nevoie permanent de un atac supranumeric (de 3
jucători), ridicătorul din linia a II-a, se va plasa întotdeauna într-o zonă de unde să poată
face permanent şi cât mai uşor intrarea în linia I-a (de preferat din zona I-a).
Jucătorii echipei care serveşte trebuie să ţină seama că în eventualitatea preluării
atacului advers, trebuie să treacă cât mai repede, uşor, şi cât mai eficace în atac. Astfel,
jucătorii vor trebui să-şi schimbe locurile în aşa fel încât cel mai bun atacant din echipa
proprie să se găsească în zona corespunzătoare celui mai mic sau mai slab blocaj din
echipa adversă. De asemenea, se poate face schimbarea jucătorilor din linia a II-a în aşa
fel încât cel mai mobil jucător de dublaj să treacă în zona 6, în apropierea liniei de 3 m
(în sistemul cu centrul doi avansat), iar jucătorii din zonele 1 şi 5, în apropierea
colţurilor de fund ale terenului. În cazul în care echipa este începătoare, iar blocajul este
efectuat numai de jucătorul din zona 3, aceasta se va găsi în apropierea fileului iar
jucătorii din zonele 2 şi 4 se vor plasa mai retraşi (în apropierea liniei de 3 m), pentru a
face loc deplasării jucătorului de la blocaj şi pentru a efectua dublajul acestuia,
împreună cu jucătorul din zona 6, care se găseşte în mijlocul terenului, la 3 - 4 m de
fileu.
Tactica echipei la serviciu, se referă la aşezarea pe teren a echipelor ce servesc.
Pornind de la premiza că echipa care serveşte se găseşte imediat în apărare,
tactica acestei situaţii reclamă ca echipa respectivă să ocupe o poziţie iniţială de
apărare, corespunzătoare sistemului defensiv adoptat.
Lucrul acesta este valabil pentru echipele avansate, pentru că la începători
rezolvarea primelor aspecte tactice legate de aşezarea pe teren în momentul în care
servesc are loc treptat, ca o necesitate a organizării, încă din primele lecţii a jocului
bilateral.
89
Bazele teoretice si
Fig. 38. Tactica la efectuarea serviciului .Terenul A –în sistemul C2 avansat.

Terenul B sistemul cu C2 retras.
Pe măsură ce cunoştinţele teoretice şi tactice se lărgesc, odată cu învăţarea
procedeelor de apărare, se cristalizează sistemul de joc şi respectiv aşezarea pe teren în
diferite situaţii.
La echipele de începători, aşezarea pe teren în momentul serviciului va căuta
să rezolve adoptarea unui dispozitiv de apărare corespunzător necesităţilor şi
posibilităţilor concrete ale colectivului respectiv.
Fig.39. Aşezarea în teren la serviciul propriu pentru echipele de începători.

Teren A sistem de apărare cu C2 avansat.Terenul B sistemul de apărare cu C2
retras
La început dispozitivul va consta într-o aşezare retrasă, mai puţin jucătorul din
zona 3 sau 2, toţi vor fi răspândiţi pentru a acoperi întreaga suprafaţă a terenului.
Odată cu apariţia loviturii de atac şi respectiv a blocajului, aşezarea pe teren va
adopta formula corespunzătoare sistemului tactic aplicat. În funcţie de necesităţile
defensive sau ofensive, pot fi efectuate schimbări de locuri între jucătorii aceleiaşi linii,
imediat după executarea serviciului.
90
Bazele teoretice si
Jucătorul care execută serviciul trebuie să intre imediat în teren şi să fie

pregătit pentru a participa la joc. De multe ori această intrare se realizează cu întârziere,
ceea ce face ca mingile înapoiate rapid în zona lui de acţiune, să fie greu recuperabile.
Pregătirea serviciului din punct de vedere tactic (execuţie, precizie la zonă, la
om) se poate exersa prin trimiterea mingii în zone mai mari, în lungimea şi în lăţimea
terenului la început, sau în zone mai mici din terenul advers, la echipele avansate.
Zona I
.Zona III
......................
Zona II
Fig.40. Execuţia serviciului în zone mari din terenul advers
VI V
VII IV
I II III
Fig.41. Execuţia serviciului în zone mai mici din terenul advers
4.2.2.Tactica la primirea serviciului
La punerea mingii în joc, echipa de la primirea serviciului se găseşte în prima

fază de apărare, organizându-şi în acelaşi timp (odată cu primirea serviciului), intrarea
imediată în atac.
În aşezarea jucătorilor pe teren a echipei care primeşte serviciul trebuie să se
ţină seama de următoarele principii:
- toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări
traiectoria de zbor a mingii servite;
91
Bazele teoretice si
- în funcţie de zona ocupată pe teren, jucătorii trebuie să se găsească orientaţi

perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţional să aibă piciorul din afara terenului,
sau piciorul opus locului unde se găseşte ridicătorul (pentru jucătorii din mijlocul
terenului), mai înainte;
- în timpul primirii, jucătorii trebuie să se vadă între ei, folosind vederea
periferică, urmărind în acelaşi timp atât jucătorul care serveşte, cât şi spaţiile unde
eventual va putea cădea mingea nu pe aceeaşi linie;
- în timpul primirii, jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia
fundamentală de bază (medie), şi de multe ori chiar în poziţia joasă, fiind întotdeauna
gata să se deplaseze la timp acolo unde este nevoie. La începători, aşezarea jucătorilor
în teren trebuie să se facă în aşa fel încât ridicătorul să se găsească întotdeauna mai
aproape de fileu pentru a ridica mingile în condiţii cât mai uşoare; participarea lui la
primirea serviciului fiind numai în cazuri excepţionale (când se serveşte pe el), sau
aproape inexistentă.
Echipele cu o pregătire tehnică bună, pot avea la primirea serviciului, pe toţi jucătorii
plasaţi între 6 şi 8 m de fileu, pe două linii apropiate frânte, sub forma de semicerc, sau
2 jucători specializaţi la primire.
Exemple de aşezare în dispozitivul de preluare a serviciului pentru diferite situaţii
şi echipe.
Fig.42. Aşezarea la primirea serviciului cu cinci jucători pentru echipele de

începători.Teren A primirea serviciului în zona 3;Teren B primirea serviciului în
zona 2.
92
Bazele teoretice si
Fig.43. Aşezarea la primirea serviciului cu patru jucători pentru echipele

avansate .Teren A cu intrare în zona 6.Teren B cu intrare în zona 1.
Fig.44. Aşezarea la preluarea serviciului cu patru jucători cu intrare în zona 5.
Fig.45. Aşezarea la primirea serviciului cu trei jucători cu intrarea ridicătorului

din linia a II-a .
93
Bazele teoretice si
Fig.46. Aşezarea la primirea serviciului cu doi jucători cu intrarea ridicătorului

din zona 5,jucătorul 1 se pregăteşte pentru atac din linia a II-a .
În concluzie,în aşezarea pe teren a jucătorilor echipei care primeşte serviciul,trebuie să
se ţină seama de următoarele principii:
Toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări
traiectoria de zbor a mingii servite;
În funcţie de zona ocupată pe teren,jucătorii trebuie să se găsească orientaţi
perpendicular faţă de cel care serveşte,iar poziţional să aibă piciorul din afara
terenului,sau piciorul opus locului unde se găseşte ridicătorul(pentru jucătorii
din mijlocul terenului),mai înainte;
În timpul primirii,jucătorii trebuie să se vadă între ei,folosind vederea
periferică,urmărind în acelaşi timp,atât jucătorul care serveşte ,cât şi spaţiile
unde,eventual,va putea cădea mingea;
În timpul primirii,jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia
fundamentală de bază(medie),şi de multe ori chiar în poziţia joasă,fiind
întotdeauna gata să se deplaseze la timp,acolo unde este nevoie. La
începători,aşezarea jucătorilor în teren trebuie să se facă în aşa fel încât
ridicătorul să se găsească întotdeauna mai aproape de fileu,pentru a ridica
mingile în condiţii cât mai uşoare ;participarea lui la primirea serviciului fiind
numai în cazuri excepţionale,sau aproape inexistentă.
Aşezarea jucătorilor pe teren ,precum şi schimbul zonelor de acţiune în timpul punerii
mingii în joc (a serviciului),mai poate fi determinată de:
Specializarea jucătorilor pe posturi:trăgători-ridicători;
Preferinţă pentru zonele de atac ale celor mai buni trăgători;
Urmărirea executării unei combinaţii tactice în atac;
94
Bazele teoretice si
Atunci când unul din jucători ,din anumite cauze nu poate primi serviciul
(neîncălzit ,pregătire tehnică necorespunzătoare etc).
În toate aceste cazuri,unul,doi sau trei jucători se apropie de fileu,iar zonele lor
vor fi acoperite de ceilalţi patru sau trei jucători. Dacă sunt jucători cu o pregătire
tehnică necorespunzătoare ,la primire,ei se vor plasa în apropierea coechipierilor buni
şi vor fi acoperiţi în faza de primire de aceştia sau de jucătorii cei mai apropiaţi ,sau se
vor plasa în apropierea fileului.
De regulă,aşezarea pe teren se face la 6-8 m faţă de fileu,având de realizat două
sarcini principale:primirea serviciului advers şi tactica proprie de atac.
Tactica echipelor la primirea serviciului se referă la aşezarea pe teren a echipei
pentru a prelua serviciul advers,odată cu organizarea propriului atac.
Învăţarea aşezării pe teren pentru primirea serviciului începe din primele
lecţii,ca o necesitate a organizării jocului bilateral pe baza celor trei lovituri.
La începători,neexistând o specializare pe posturi ,preluarea serviciului va fi
rezolvată de cinci jucători ,al şaselea aflat în zona 3 va fi menţinut lângă fileu pentru e
executa a doua lovitură, pasarea – precizie - pentru atac.
Aşezarea pe teren la primirea serviciului se va învăţa odată cu serviciul (de jos
sau de sus),şi va continua să se îmbunătăţească permanent,concomitent cu însuşirea şi
perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice ale jocului.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii la primirea serviciului se pot folosi
exerciţii fără minge şi exerciţii cu mingea.
Exerciţiile fără minge , vor preciza locul ,poziţia şi zona pe care o acoperă
fiecare jucător la preluare în formaţie ,în funcţie de locul de transmitere a mingii.
Exerciţiile cu mingea,pot fi executate individual,în grup şi în formaţie
.Exerciţiile individuale se vor referi la locul ,zona şi poziţia pe care o va executa
succesiv fiecare jucător în formaţie şi corelată cu direcţia de transmitere a mingii. Ele
vor consta din preluări repetate din fiecare zonă,conform cerinţelor stabilite.
4.3. Tactica colectivă în atac
Acţiunile întreprinse de jucătorii unei echipe din momentul intrării în posesia

mingii şi până la trecerea ei peste fileu în terenul advers se desfăşoară după un anumit
plan tactic, având ca scop obţinerea punctului sau a serviciului. Aceste acţiuni se
numesc combinaţii. În general atacul se concretizează prin combinaţii tactice,
95
Bazele teoretice si
determinate de posibilităţile jucătorilor şi alcătuirea formaţiei. S-ar crede că la echipele

cu un număr mai mare de trăgători, posibilităţile de finalizare a atacului sunt mai
numeroase. În mod teoretic, acest lucru este valabil, dar practic, ţinând seama de
sarcinile şi calităţile cerute jucătorilor, precum şi de specificul jocului în care nu se pot
organiza combinaţii în atac fără ca mingea să fie ridicată în anumite condiţii, nu este
posibil. Nu se pot găsi şase jucători care să îndeplinească în acelaşi timp şi la acelaşi
nivel de măiestrie cerinţele fiecărui post dintr-o echipă. Părerile referitoare la formula
de echipă, sunt încă împărţite. Idealul este ca o echipă să aibă în componenţa sa
jucători cât mai compleţi.
4.3.1. Sistemul de atac
Sistemul de atac constituie scheletul sau dispozitivul pe baza căruia se vor

organiza acţiunile ofensive.
O echipă cu jucători experimentaţi, cu un bogat bagaj tehnic şi un bun potenţial
fizic poate să abordeze jocul combinativ, în viteză şi în forţă.
O echipă cu jucători începători sau mai puţin experimentaţi cunoscând în măsură
mai mică tehnica jocului, trebuie să joace la limita siguranţei, cu mingi mai lente, cu
traiectorii mai înalte.
Orice echipă trebuie să aibă o anumită concepţie de joc, în funcţie de posibilităţile
tehnic-tactice, individuale şi colective, ale jucătorilor proprii şi cele ale adversarului.
Fig.47. Teren A- Sistemul de atac cu 6 R- recomandat începătorilor. Teren

B- Sistemul 3T+3R
96
Bazele teoretice si
Fig.48. Teren A- Sistemul 4T+2R- recomandat avansaţilor. Teren B-sistemul

5T+1R –pentru performanţă
Tactica jocului de atac se fixează în funcţie de numărul de trăgători cuprinşi

într-o echipă. Pentru echipele de începători, se recomandă folosirea sistemului de 4
trăgători cu 2 ridicători (4 cu 2), şi 3 ridicători cu 3 trăgători (3 cu 3).
Realizarea atacului depinde de o serie de acţiuni, după cum urmează:
- trecerea rapidă din fazele de atac în fazele de apărare şi invers;
- pasarea mingii în cel mai scurt timp şi în bune condiţii la trăgători, pentru a
nu da posibilitate echipei adverse să-şi organizeze apărarea.
Acţiunile celor trei jucători din linia I-a trebuie să ducă la concretizarea atacului,
cei din linia a II-a având rolul de a prelua orice minge trecută de blocaj, trimiţând-o cât
mai precis la ridicători sau la jucătorul situat poziţional cel mai favorabil, pentru
ridicarea mingii sau executarea unei lovituri de atac din prima pasă. În ultima perioadă
de timp, un rol deosebit în realizarea fazelor de finalizare, în cadrul unor acţiuni tactice
de atac, revine unor jucători din linia a II-a, cu calităţi fizice deosebite şi cu pregătire
tehnico-tactică superioară.
În cadrul formulelor de echipa care se mai pot alcătui se menţionează: 5
trăgători cu 1 ridicător (5 cu 1) şi 6 trăgători, 6 ridicători (6-6).
Practica a dovedit că cele mai bune rezultate se obţin cu formula 4 cu 2
(ridicători - coordonatori de joc), formulă recomandată şi de concepţia de joc a
voleiului românesc, combinată cu formula 5+1.
97
Bazele teoretice si
4.3.2. Combinaţiile tactice colective în atac
Combinaţiile tactice în atac se alcătuiesc în momentul primirii serviciului sau în

timpul jocului, când se trece dintr-o fază de apărare într-una de atac. {i într-un caz şi în
celălalt, echipa dispune de trei lovituri regulamentare (lovirea mingii de către blocajul
propriu nu anulează numărul celor 3 lovituri). Prima condiţie cerută organizării unei
combinaţii în atac, indiferent de formula de echipă, este ca mingea trimisă din linia a II-
a la fileu, să ajungă în zona ocupată de ridicător. Cu cât mingea va fi trimisă în condiţii
mai optime, cu atât ridicătorul o va putea folosi mai bine, determinantă fiind numai
pregătirea lui tehnico - tactică - individuală.
4.3.3. Metodica învăţării tacticii colective în atac
Desfăşurarea jocului în atac depinde de organizarea şi coordonarea acţiunilor

tuturor jucătorilor unei echipe şi este determinată de faza concretă de apărare
premergătoare atacului respectiv. Acesta înseamnă că organizarea atacului în jocul de
volei depinde de posibilitatea de apărare (preluări din atac sau din serviciu). O
consecinţă a acestui aspect principal este faptul că învăţarea acţiunilor de atac va trebui
să fie corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.
Pe acest considerent nu va fi greşit dacă la învăţarea combinaţiilor tactice în
atac se va pleca de la preluare, din serviciu sau din atac, ci această abordare este chiar
este indicată, prima lovire fiind şi cea mai importantă în organizarea şi continuarea
jocului.
Necesitatea organizării jocului în atac apare odată cu executarea primelor jocuri,
în primele lecţii de instruire.
Desigur că la început nu se pune problema învăţării unor combinaţii tactice în
atac, ci doar problema însuşirii aspectelor tactice simple ale procedeelor tehnice care se
învaţă.
În strânsă legătură cu acest aspect, la începători este necesar totuşi să se introducă
în învăţare de la început unele cerinţe tactice în atac legate de organizarea jocului pe
bază de trei lovituri, chiar dacă ultima nu poate fi încă o lovitură de atac.
98
Bazele teoretice si
Fig.49. Acţiunea simplă de atac de la o zonă la alta. Profesorul pasează

jucătorului din zona 3 (teren A) care pasează atacantului 4; la fel în terenul B-
pasează mingi în zona 3 cu atacul jucătorului 3
Această cerinţă va intra în contradicţie cu posibilităţile elevilor care, urmărind
realizarea punctelor, vor trimite mingea peste fileu din prima sau a doua lovitură.
Depăşirea acestei contradicţii constituie un moment important al instruirii, de el
depinzând în continuare rezolvarea concretă a preluării din serviciu şi din atac.
Fig.50. Teren A- Acţiune simplă de atac din zona 3 în zona 2, jucătorul 2

atacă. Teren B- Acţiune la nivelul începătorilor
De aceea, primele jocuri ce se vor organiza, urmărind şi satisfacţia elevilor odată
cu cerinţele instruirii, vor trebui să corespundă posibilităţilor concrete ale colectivului
respectiv, apreciind că pe diferite nivele ale instruirii pot fi organizate diferite jocuri
pregătitoare (cu efectiv normal sau redus, pe teren normal sau redus, etc.).
99
Bazele teoretice si
Fig.51. Joc cu efectiv redus, pe teren mai mic

La începători, urmărind organizarea jocului în atac folosind trei lovituri, pe
terenuri normale şi cu efective normale, se pot organiza jocuri cu diferite derogări de la
regulament cum sunt:
înlocuirea serviciului printr-o pasă executată de jucătorul din zona 6 către
jucătorul din zona 3;
executarea serviciului din teren (5-7 m de la fileu);
înlocuirea serviciului cu aruncarea mingii peste fileu din spatele liniei de
fund sau din teren;
neaprecierea calitativă sau regulamentară a unor execuţii tehnice
(preluare, pasă etc.);
jocul cu 4-5 lovituri.
Pe măsură ce se însuşesc procedeele şi variantele respective, se vor rezolva treptat

şi alte probleme legate de organizarea jocului în atac, pentru a ajunge apoi la învăţarea
primei şi celei mai simple combinaţii tactice în atac, respectiv combinaţia cu pasa
scurtă înainte.
Menite să rezolve organizarea jocului în atac, combinaţiile tactice presupun o
pregătire specializată a jucătorilor în ridicători şi trăgători, necesară unui randament
maxim al tuturor jucătorilor unei echipe.
O combinaţie tactică în atac trebuie pregătită cu toată echipa, cu toţi jucătorii,
inclusiv cu jucătorii de schimb.
Învăţarea unei combinaţii tactice va continua cu pregătirea ei pentru joc, spre a fi
folosită în cât mai multe situaţii. În general, orice combinaţie tactică la volei este
alcătuită din trei lovituri: o preluare din atac sau din serviciu care uneori poate ţine
locul şi de pasă, o pasă sau o ridicare a mingii şi o lovitură de atac.
100
Bazele teoretice si
În volei nu se recomandă la început învăţarea prea multor combinaţii tactice, dar

acelea care se învaţă să fie perfecţionate sub aspectul însuşirii unui număr cât mai mare
de posibilităţi şi variante de finalizare în condiţii diferite.
Fig.52. Preluarea din serviciu efectuată de jucătorul 6 la 2 pe post de

ridicător, pasează peste o zonă (din 2 în 4), 4 atacă.
Numărul mare al posibilităţilor şi variantelor trebuie să asigure combinaţiei
tactice respective o eficacitate maximă şi o constantă ridicată a reuşitelor, indiferent de
condiţiile jocului respectiv.
Din acest punct de vedere, aria de aplicabilitate şi siguranţă a fiecărei
combinaţii tactice poate fi substanţial mărită prin perfecţionarea continuă, sub toate
aspectele (fizic, tehnic, tactic), a celor trei lovituri care o compun: preluarea, pasa şi
lovitura de atac.
În practică, aceasta va conduce la învăţarea mai întâi a variantelor de execuţie
a combinaţiei tactice de bază.
De exemplu, perfecţionarea combinaţiilor cu pase scurte şi lungi presupune
posibilitatea finalizării tuturor mingiilor ridicate deasupra fileului, chiar dacă acestea
sunt uneori ridicate mai jos sau mai departe de fileu, etc.
Pentru a putea finaliza toate aceste pase în jocul bilateral, jucătorii trebuie
pregătiţi să rezolve atacul în toate condiţiile. Perfecţionând lovitura de atac din pase
diferite, se va perfecţiona combinaţia în atac care se bazează pe aceste pase.
Învăţarea unei combinaţii tactice în atac trebuie să se bazeze pe posibilităţile în
perspectivă ale jucătorilor şi să ţină seama de particularităţile fiecărui jucător în parte
(talie, viteză, braţ îndemânatic, detentă etc.).
La învăţarea unei combinaţii tactice trebuie să se mai ţină seama de sistemul
defensiv folosit de echipa respectivă, pentru a permite legarea eficientă a fazelor
defensive cu cele ofensive.
101
Bazele teoretice si
Având de rezolvat probleme numeroase şi dificile, învăţarea unei combinaţii

tactice solicită în afară de timp şi o folosire raţională a mijloacelor şi metodelor cât mai
adecvate particularităţilor fiecărui colectiv.
Pentru acest motiv, se consideră că învăţarea şi perfecţionarea combinaţiilor
tactice în atac trebuie să fie prezentă în mai multe etape, după cum urmează:
pregătirea separată a procedeelor şi variantelor tehnice care concură la
combinaţia tactică respectivă;
asamblarea procedeelor şi variantelor în cadrul combinaţiei tactice şi
pregătirea ei în condiţii apropiate de joc;
repetarea şi perfecţionarea combinaţiei tactice în condiţii de joc.
Sistematizarea învăţării combinaţiilor tactice în cele trei etape nu presupune

obligativitatea folosirii lor integrale la toate combinaţiile, indiferent de colectiv. Există
combinaţii a căror învăţare la echipele avansate poate fi rezolvată direct cu mijloacele şi
metodele indicate în etapa a II- a şi a III-a sau chiar numai cu cele din etapa a III-a.
a) Etapa pregătirii separate a procedeelor şi variantelor
Desigur că atunci când se pune problema învăţării unei combinaţii tactice
procedeele respective (preluare – pasă - lovitură de atac), trebuie să fi fost bine însuşite
întrucât combinaţiile tactice nu se vor învăţa cu începătorii.
Este adevărat, însă, că orice combinaţie tactică presupune numai anumite
preluări, pase şi lovituri de atac, executate diferit în funcţie de mai mulţi factori: loc în
formaţie, zonă, sarcini speciale, faze anterioare, etc. De exemplu, preluarea din serviciu
pentru jucătorul din zona 2 la combinaţia tactică în atac cu pase scurte înainte şi peste
cap, se deosebeşte ca execuţie tehnico-tactică de aceeaşi preluare din serviciu, executată
tot spre jucătorul din zona 2, pentru alte combinaţii tactice. Acelaşi aspect esenţial îl
presupune la rândul lor pasele şi loviturile de atac, ca o primă necesitate în realizarea
coordonării specifice, caracteristică fiecărei combinaţii tactice.
Înţeleasă în acest mod, pregătirea separată a procedeelor, fără să devină un
scop în sine, va asigura o bază trainică combinaţiei tactice respective.
Învăţarea oricărei combinaţii tactice în atac va începe cu explicarea şi
demonstrarea ei, folosindu-se un bogat şi adecvat material didactic.
Pentru pregătirea separată a procedeelor se va stabili fiecărui jucător, în funcţie
de sarcinile cei revin în cadrul combinaţiei şi în funcţie de formaţie şi rotaţie, modul de
rezolvare a procedeelor din cadrul combinaţiei (preluare, pasa, lovitura de atac).
102
Bazele teoretice si
În această situaţie, fiecare jucător va avea de pregătit anumite preluări din atac
sau din serviciu, anumite pase şi anumite lovituri de atac.
Repetarea tuturor procedeelor va fi asigurată pentru fiecare zonă în parte şi va
fi rezolvată în condiţii apropiate de joc.
Pentru preluarea din atac sau serviciu, condiţiile apropiate de joc se referă la:
suprafaţa de acoperit la fiecare rotaţie, forţa şi traiectoria mingilor ce vin de la adversar,
corelată cu direcţia precisă a traiectoriei mingii, precum şi cu încadrarea în fazele de
joc.
Pentru pase, condiţiile apropiate de joc se referă la pregătirea anumitor
combinaţii cu ridicătorii în concordantă cu trăgătorii efectuate în diferite zone, în
condiţii variate de primire a mingiilor din preluare precum şi la încadrarea acestora în
fazele de joc.
Repetarea procedeelor în aceste condiţii presupune însuşirea unor noi aspecte
tactice legate de fiecare execuţie în parte.
Exerciţiile vor fi executate în principal sub formă de complexe, structuri, cu
localizarea strictă la zone şi executarea în condiţii specifice de primire, lovire şi
transmitere a mingii.
Exemple de complexe pentru diferite combinaţii tactice:
Complex pentru combinaţiile cu pase scurte înainte, folosite pentru începători:
pentru jucătorii din zonele 2 şi 4, complexul este compus din preluare din
serviciu de jos, lovitura de atac şi dublarea atacului;
Fig.53. Complex pentru combinaţiile cu pase scurte înainte folosite pentru începători.
Serviciu a, preluare b, ridicare c, atac d, dublaj e, cu atac din zonele 4 şi 2 ,dublează 5 şi
6.
pentru jucătorul din zona 3, complexul este format din: pasă înainte
executată din preluarea din serviciu, în zonele 4 sau 2 şi dublarea atacului.
103
Bazele teoretice si
Fig.54. Serviciu a, preluare b, ridicare c, atac d, dublaj e, cuatac din zona 3.

Complex pentru combinaţia cu pase scurte înainte şi peste cap complexul este
compus din:
pentru jucătorii din zonele 4 şi 2 este format din: preluare din serviciu,
lovitura de atac în prezenţa blocajului sau dublarea atacului;
pentru jucătorul din zona 6, complexul este format din: preluare din
serviciu şi dublarea atacului;
pentru jucătorul din zona 3, complexul este compus din: pasa şi dublarea
atacului.
Complex pentru combinaţiile cu pase scurte şi lungi compus din:
pentru jucătorul din zona 4, deplasare înapoi, preluare din atac spre zona
2, lovitură de atac din pasă lungă, în prezenţa dublajului sau dublarea
atacului executat din zona 3;
pentru jucătorul din zona 3, deplasarea înapoi şi dublarea blocajului
executat de jucătorul din zona 2, lovitura de atac în prezenţa blocajului
individual din pasă scurtă sau dublarea atacului din zona 4;
pentru jucătorul din zona 2 complexul este compus din : blocaj la atacul
din 4, pasă lungă sau scurtă (la 4 sau la 3) şi dublarea atacului.
104
Bazele teoretice si
Fig.55. Combinaţii cu doi jucători, cu intrare din zona 1. Jucătorii 1 şi 6 dublează

atacul.
Complex pentru combinaţiile cu intrare, constând din:
pentru zona 2, preluare din serviciu de pe o suprafaţă mărită acoperind
intrarea, lovitura de atac din pasa dată de jucătorul 1, care a executat
intrarea sau dublarea atacului din zona 3;
pentru zona 3, preluarea din serviciu, lovitura de atac din pasa dată de
jucătorul 1 sau dublarea atacului în zona 2;
pentru jucătorul din zona 1 complexul constă din deplasare 6-7 m la fileu,
după executarea serviciului, pasă înainte joasă sau peste cap normală şi
dublarea atacului la 3, sau urmată de retragere în zona sa.
Fig. 56. Combinaţii cu doi jucători, cu atac din pasă cu două mâini peste cap. Atacă
jucătorul din zona 2.
Pentru fiecare complex formaţiile de lucru vor fi alcătuite pe baza cerinţelor
formaţiei de joc (trăgători cu ridicători corespunzători). Se vor folosi numai procedeele
105
Bazele teoretice si
specifice combinaţiei tactice respective. Preluările din atac şi serviciu se vor executa
din mingi a căror forţă şi traiectorie este asemănătoare cu cea din joc.
b) Etapa asamblării combinaţiilor tactice
Aceasta etapă are drept scop repetarea integrală a combinaţiei în formaţie
completă de joc şi în condiţii variate de realizare.
Repetarea integrală a combinaţiei tactice va mai urmări coordonarea dintre
jucătorii apropiaţi în diferite acţiuni şi va pregăti, de asemenea, unele variante de
rezolvare a diferitelor situaţii.
În final, la aceste execuţii se pune la punct şi dublarea, acţiune specifică
combinaţiei tactice şi fazei anterioare.
Exerciţiile ce se vor folosi în această etapă vor consta din repetări cu întreagă
formaţie şi cu jucătorii de schimb a combinaţiei tactice respective. Repetările vor crea
treptat situaţiile de joc specifice, începând cu preluările din serviciu şi continuând cu
cele din atac, trecând formaţia prin toate zonele şi situaţiile posibile.
Urmărind acest scop, exerciţiile vor cuprinde pentru fiecare combinaţie tactică:
elementele serviciu + combinaţia tactică sau atac (preluare) + combinaţia tactică.
Combinaţia tactică va fi repetată în prezenţa blocajului ce poate fi pasiv,
semiactiv sau agresiv.
Exerciţiile de mai sus vor fi repetate prin rotaţie cu toată formaţia, inclusiv
jucătorii de schimb, pe posturile lor.
Pentru asigurarea tempoului, a densităţii cât şi pentru legarea mai multor faze
de atac – apărare - atac se vor folosi mai multe mingi ce vor fi puse succesiv în joc.
Si în această etapă vor fi aduse precizări în legătură cu rezolvarea diferitelor
situaţii şi se vor cizela diferite procedee tehnice.
Condiţiile de primire a mingii din serviciu sau atac, precum şi acţiunea
blocajului advers vor fi executate treptat cu toate atributele jocului bilateral, prevăzând
în plus şi rezolvarea unor situaţii îngreuiate.
Învăţarea dublării atacului, introdusă în această etapă, va constitui o
preocupare permanentă de care depinde reuşita întregii combinaţii.
În situaţii în care se învaţă efectiv dublarea, se vor folosi câteva exerciţii
speciale, prin care va fi trecută întreaga formaţie, inclusiv jucătorii de schimb.
Exerciţiile respective vor avea la bază atacul dirijat special în blocaj şi executat
cu forţă variabilă.
106
Bazele teoretice si
Fig. 57. Combinaţie tactică cu atac din zona 4, cu participarea întregii

formaţii
Dublarea efectivă a atacului va fi rezolvată concret, pentru fiecare combinaţie
tactică în parte, cu toată formaţia, trecută prin toate zonele.
La rezolvarea concretă a dublării va fi luat în considerare şi sistemul defensiv
folosit de echipă, pentru a asigura la dublare doi jucători.
În general , în voleiul de performanţă se folosesc şase combinaţii de bază în atac,
deoarece, atunci când adversarul este la serviciu, ridicătorul poate arăta cu o singură
mână ( pe care o ţine mascată la spate să nu fie văzută de adversari), combinaţia tactică
în atac pe care o va folosi în acea fază.
Fig.58. Combinaţia „ O”: T1- jucătorul 3 atacă din pasă ”în urcare”. T2- 2
din pasă semiînaltă iar 4 este atacant de siguranţă –S.
Pentru a înţelege mai bine construcţia atacului vom desena câte o aşezare în teren
pentru realizarea fiecărei combinaţii de la „O” la „5”.
Vom nota timpii (ordinea) în care atacanţii efectuează atacul: timpul I; timpul II
şi S jucătorul de siguranţă (în cazul când preluarea din serviciu este inexactă).
107
Bazele teoretice si
Fig.59. Aşezarea la primirea serviciului în vederea realizării

combinaţiei”O”.
Fig.60. Combinaţia „1”: T1-jucătorul 3 urcare, T II- peste 3 la 2, 4 atacant

de siguranţă-S.
Fig.61. Aşezare la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei “1”.
108
Bazele teoretice si
Fig.62. Combinaţia „2”: jucătorul 2 urcare, 3 peste 2 spre zona 2, 4 atacant

de siguranţă - S.
Fig.63. Aşezarea la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei

„2”.
109
Bazele teoretice si
Fig.64. Combinaţia “3”: jucătorul 3 urcare, 2 fentă de trecere şi revenire în

zona 2, 4 atacant de siguranţă-S.

“3”.
Fig.66. Combinaţia „4”: jucătorul 3-la întâlnire spre zona 4, 4 în zona 3 în

faţa ridicătorului R, iar jucătorul 2 –atacantul de siguranţă.
Fig.67. Aşezare la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei „4”.
110
Bazele teoretice si
Fig. 68. Combinaţia “5”: jucătorul 4-la întâlnire (între zonele 3 şi 4), 3 prin
spatele lui 4 atacă din zona 4, 2 atacă din zona 2- atacant de siguranţă- S.

„5”.
Desigur sunt mult mai multe combinaţii, cu intrări din zonele 6 şi 5 sau cu
ridicătorul în linia 1 şi atac din linia a-II-a, dar nu fac subiectul acestui curs.
c) Repetarea combinaţiilor în condiţii de joc
Pentru a fi folosite cu succes, combinaţiile vor trebui perfecţionate prin
jocurile pregătitoare.
Scorul ca şi adversarii cu pregătire diferită, ridică multiple probleme oricărei
combinaţii tactice pentru rezolvarea cărora pot fi folosite mijloace şi metode adecvate.
111
Bazele teoretice si
Încadrarea combinaţiei tactice poate începe chiar din primele ore ale învăţării
ei, cu precizarea că aceste jocuri vor reprezenta forme specifice, corespunzătoare
posibilităţilor colectivului respectiv.
În general, primele jocuri vor fi organizate cu membrii aceluiaşi colectiv,
inclusiv rezervele formaţiei de bază, care având o valoare mai scăzută vor asigura
condiţiile necesare învăţării şi aplicării în joc a respectivei combinaţii tactice.
În jocurile următoare se vor folosi şi adversarii din afară cu condiţia ca şi
aceştia să fie aleşi după posibilităţile propriei echipe, cu valoare treptat superioară.
Combinaţia tactică mai poate fi repetată cu membrii aceluiaşi colectiv, având
formaţia de bază împărţită în două echipe. În fiecare echipă va fi trecută câte o linie a
formaţiei de bază.
În cazul în care echipa de rezervă nu oferă condiţii optime de echivalare după
necesităţile instruirii, fiind incompletă sau de valoare scăzută, se poate interveni prin
diferite mijloace pentru a o aduce la nivelul cerinţelor, de exemplu prin următoarele
măsuri:
renunţarea pentru echipa de rezervă la executarea noii combinaţii tactice;
neaprecierea la această echipă a greşelilor regulamentare;
permiterea executării a două greşeli consecutive pentru a i se considera
una singură, folosind o a doua minge ce poate fi pusă în joc la prima
greşeală, sub forma unei pase;
permiterea organizării jocului în atac pe baza de patru lovituri, numai la
echipa de rezerve;
micşorarea terenului de joc, numai pentru echipa de rezerve;
eliminarea blocajului la formaţia de bază;
eliminarea rotaţiei la formaţia de rezerve, pentru a menţine la blocaj şi în
atac cei mai buni jucători de schimb.
Toate aceste modificări vor putea fi adoptate atât în jocurile şcoală cât şi în
cele cu temă.
În jocurile şcoală, când scorul are mai puţină importanţă, va fi urmărită în mod
deosebit mişcarea în teren, în fazele de atac, în cadrul combinaţiei tactice, jocul având
ca sarcină organizarea atacului mai ales în cadrul combinaţiilor ce se învaţă.
112
Bazele teoretice si
Tot acum, se vor crea prin echipa de rezerve situaţii specifice deosebite de
serviciu, blocaj, lovitura de atac, etc., situaţii care să permită repetarea combinaţiei
tactice în condiţii variate.
În cadrul jocurilor cu temă, alegerea şi fixarea temelor ce vor modifica ad -
hoc regulamentul, va constitui mijlocul principal pentru influenţarea învăţării şi
perfecţionării.
În această situaţie, alegerea şi fixarea temelor trebuie să fie în concordanţă cu
necesităţile instruirii şi posibilităţile jucătorilor din ambele echipe pentru a executa
tema fixată.
Profesorul va interveni numai în situaţia mingilor moarte, când indicaţiile vor
fi scurte şi concise. Se poate întâmpla ca uneori temele să nu fi fost bine alese de la
început, situaţie în care este necesară modificarea lor pe parcurs. Este bine ca aceste
situaţii să fie pe cât posibil evitate.
În general, la un joc cu temă, se stabilesc aceleaşi obiective pentru ambele
echipe. Sunt situaţii când în acelaşi joc temele se pot adresa numai unei singure echipe,
sau se fixează teme diferite pentru cele două echipe.
Aceste variante vor fi folosite pentru a crea posibilităţi optime, învăţării şi
perfecţionării combinaţiilor tactice.
Exemple de teme:
a) Se poate executa lovitura de atac numai din combinaţia tactică (ce se învaţă)
respectiv, cu pase scurte înainte si peste cap.
În situaţiile când nu se organizează această combinaţie, nu se permite să se
execute lovitura de atac, mingea fiind trecută peste fileu cu două mâini de sus.
Obligate să finalizeze numai din aceste combinaţii tactice, echipele îşi vor
organiza jocul asigurându-şi un număr sporit de repetări şi situaţii diferite, combinaţiei
tactice.
Această temă va putea fi folosită pentru învăţarea şi perfecţionarea oricărei
combinaţii tactice, specificându-se de fiecare dată, după necesităţi, combinaţia tactică
ce va face obiectul temei jocului respectiv.
b) La echipele de avansaţi, în anumite situaţii, ar putea fi folosite şi introduse
două teme (combinaţii), pentru acelaşi joc.
Astfel, de exemplu se poate executa lovitura de atac numai din combinaţie cu
pase scurte înainte şi peste cap şi din combinaţie cu pase scurte şi lungi.
113
Bazele teoretice si
Pentru a asigura repetarea combinaţiei tactice în condiţii deosebite de atac sau

serviciu în cadrul jocului, temele vor putea fi diferite la formaţia de bază şi pentru cea
de rezerve. De exemplu pentru formaţia de bază se va executa lovitura de atac numai
prin combinaţia “X”; pentru formaţia de rezerve se va servi numai de sus din faţă având
la dispoziţie pentru fiecare serviciu două încercări, ca la tenis.
Pentru repetarea combinaţiilor tactice, în condiţiile unui atac advers dificil se
pot fixa următoarele teme: pentru formaţia de bază se poate fixa ca atacul să fie
executat numai din combinaţia “X” şi obligaţia de a pune mingea în joc folosind un
serviciu uşor de jos din faţă; aceasta va da posibilitatea echipei de rezerve să preia mai
bine şi să-şi organizeze atacul mai variat.
c) Mai pot fi create condiţii pentru repetarea intensivă a unor combinaţii tactice
prin limitarea rotaţiei la formaţia de bază. În acest caz, odată cu tema se va preciza şi
după câte puncte se rotează.
d) Alte condiţii de repetări intensive mai pot fi create prin combinarea a două
sau mai multe teme, numai pentru formaţia de bază sau şi pentru formaţia de rezerve
(jucătorii de schimb).
Important este ca aceste jocuri cu temă să creeze cadrul bilateral în care să se
repete de mai multe ori combinaţia de învăţat şi, în acelaşi timp, aceste jocuri să
coreleze necesităţile instruirii la posibilităţile colectivului.
În ultimă instanţă, aspectul general al jocurilor cu temă nu trebuie să se
deosebească de aspectul general al jocurilor cu adversari din afară, jocuri amicale sau
oficiale.
Învăţarea şi perfecţionarea combinaţiilor tactice continuă în cadrul unor forme
superioare de jocuri de antrenament sau verificare. Aceste jocuri sunt organizate cu
echipe din afara colectivului respectiv, echipe de aceiaşi categorie sau de categorie
diferită. Repetarea combinaţiilor tactice în cadrul acestor jocuri presupune rezolvarea a
două probleme importante:
alegerea adversarului;
pregătirea jocului de verificare sau antrenament.
Alegerea adversarului, preocupare indispensabilă pentru repetarea metodică a

combinaţiilor tactice în atac, va trebui să asigure mereu adversari corespunzători
necesităţilor instruirii.
114
Bazele teoretice si
În general, în prima etapă a învăţării şi aplicării unei noi combinaţii tactice,

adversarii vor trebui să fie de valoare redusă, care să permită repetarea multiplă şi în
condiţiile jocului bilateral a respectivelor combinaţii. Treptat, valoarea adversarilor
trebuie să crească, ajungând în final până la adversari de aceiaşi categorie sau de
categorie superioară. Se va urmări în acest fel folosirea combinaţiei în prezenţa
adversarilor cu pregătire diferită şi variată, test absolut necesar în eficienţa
combinaţiilor tactice în atac.
În lipsa adversarilor corespunzători instruirii, în jocurile de antrenament pot fi
create condiţii care să aducă valoarea adversarilor necorespunzători la valoarea
necesară instruirii propriei echipe. De exemplu, în situaţia unor adversari prea slabi se
pot introduce sarcini suplimentare pentru atac (dirijat numai în anumite zone, forţă
redusă), pentru serviciu (forţă redusă, traiectorie înaltă), pentru blocaj (individual sau
fără blocaj) etc.
Alegerea adversarilor va ţine seama şi de sistemul defensiv pe care-l foloseşte
de regulă echipa respectivă, spre a crea condiţii de repetare a combinaţiei în atac în
prezenţa diferitelor sisteme defensive.
Pregătirea jocurilor de verificare-antrenament, presupune organizarea unei
şedinţe, care poate avea, de la caz la caz, caracter teoretic sau teoretic şi practic, în care
se vor pune la punct următoarele probleme:
organizarea jocului, scopul său;
adversarul întâlnit: caracteristici, particularităţi raportate la echipa proprie
şi scopul jocului;
sarcinile privind organizarea generală a jocului şi sarcini individuale
pentru a permite construirea atacului mai ales în cadrul combinaţiilor
tactice respective.
Sarcinile vor trebui să ţină seama de particularităţile adversarului şi vor trasa
modalităţile de rezolvare; sarcinile vor viza şi jucătorii de schimb (rezervele).
În timpul jocului, profesorul urmăreşte în mod deosebit organizarea
combinaţiei respective, notează aspectele caracteristice pozitive, negative şi mai ales
cauzele nereuşitelor.
Aceste note vor fi valorificate în întreruperile de joc, minute de odihnă sau
între seturi, dar mai ales le va valorifica în lecţiile următoare atunci când cauzele
nereuşitelor vor deveni sarcinile colective şi individuale ale acestor lecţii.
115
Bazele teoretice si
Perfecţionarea unei combinaţii tactice în atac poate fi realizată uneori şi în

condiţiile unor jocuri oficiale. În funcţie de valoarea adversarului şi importanţa jocului
oficial respectiv, la şedinţa de pregătire a acestuia se poate stabili folosirea cu precădere
a combinaţiilor tactice învăţate, apreciind că folosirea multiplă a respectivei combinaţii
nu va influenţa negativ evoluţia generală a jocului propriei echipe.
În aceste condiţii folosirea unei noi combinaţii tactice va putea fi extinsă
treptat şi în jocurile oficiale, când, rodată în condiţii variate, noua combinaţie tactică va
intra în repertoriul de bază a echipei respective.
4.4. Tactica colectivă în apărare
Ca şi în celelalte jocuri sportive, echipa care nu are mingea se găseşte în apărare.

Dintre caracteristicile jocului în apărare, subliniem în primul rând faptul că jucătorii au
de acoperit o suprafaţă de teren foarte mare comparativ cu posibilităţile lor. Ca să facă
faţă, ei trebuie să anticipeze acţiunea pe care doresc să o întreprindă. Pe baza
cunoştinţelor teoretice, a studiului adversarului, a gândirii tactice creatoare, jucătorii
apreciază unde va veni mingea. Un joc bun în apărare înseamnă crearea posibilităţilor
de a trece cu uşurinţă în atac, în vederea concretizării superiorităţii prin obţinerea unui
punct. În jocul de volei se întâlnesc situaţii specifice, trecerea din atac în apărare (şi
invers) fiind atât de rapidă, încât cere o participare continuă la fiecare fază. Ca urmare,
se impune tuturor componenţilor echipei să fie astfel pregătiţi, încât să poată face faţă
corespunzător în toate cele 6 zone de pe teren, indiferent de situaţie.
Apărarea se întâlneşte în joc în două situaţii: la primirea serviciului şi în faţa
combinaţiilor tactice în atac. Pentru primul moment echipa îşi organizează o aşezare
corespunzătoare pe teren în funcţie de execuţia serviciului advers, precum şi de ceea ce
intenţionează să facă în atac.
În a doua situaţie sunt necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare
a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de joc. De exemplu, prima linie
participă la blocaj cu 1,2 sau 3 jucători, iar a II-a dublează blocajul şi se plasează
corespunzător sistemului de apărare.
Indiferent de sistemul tactic utilizat, pe teren trebuie să se asigure cea mai bună
apărare, adică să se realizeze acoperirea eficace a suprafeţei de joc, printr-un plasament,
blocaj şi dublaj corespunzător, care să permită şi trecerea cu uşurinţă în atac. Aceasta
116
Bazele teoretice si
presupune ca sistemul de apărare fixat să fie elastic, pentru a face faţă şi situaţiilor
neprevăzute.
Tactica jocului de apărare se fixează în funcţie de sarcinile stabilite pentru
fiecare linie şi fiecare component al echipei. Jucătorii din linia I-a au sarcina de a opri
mingea atacată de adversar executând blocajul în 1-2 sau 3 jucători. În situaţia când nu
se execută blocajul ei trebuie să se retragă plasându-se, pentru a acoperi cât mai bine
terenul.
Jucătorii din linia a II-a realizează jocul de apărare propriu-zis, participând la
preluarea mingilor atacate de adversar, care au atins sau au trecut pe lângă blocaj,
efectuând acţiuni de plasament şi dublajul blocajului, căutând ca prin precizia preluării
mingii să pună cât mai rapid echipa proprie în situaţie de atac.
În jocul de apărare se folosesc în mod deosebit trei sisteme, de bază:
sistemul de apărare cu centrul doi avansat;
sistemul de apărare cu centrul doi retras şi variantele acestuia, care sunt

folosite numai de echipele de avansaţi prezentate în continuare la aşezarea
jucătorilor pe teren pentru execuţia şi primirea serviciului.
sistemul de apărare cu centrul doi intermediar (apărarea pe culoare).
4.4.1. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat
Este cel mai vechi sistem de apărare având o largă aplicare şi în prezent, deoarece
rezolvă cu eficienţă sarcinile defensive. De obicei, este folosit de echipele de începători
şi avansaţi iar în performanţă, de echipele feminine atunci când ridicătorul coordonator
se află în linia a-II-a.
Fig.70. Aşezarea iniţială în sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6

avansat.
117
Bazele teoretice si
Aşezarea iniţială a sistemului este ca la toate sistemele de apărare, cu

diferenţierea clară, că jucătorul din zona 6 este avansat cu 2 – 3 m în mijlocul terenului.
Se observă că jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt mai apropiaţi de tuşa laterală, iar
jucătorii din zonele 1 şi 5 sunt mai apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea
atacului şi a blocajului se face permanent cu jucătorul din zona 6.
Fig.71. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu un jucător la

blocaj în zona 3.
Fig.72. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu un jucător la

blocaj în zona 4.
Fig.73. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu doi jucători

la blocaj în zona 2.
118
Bazele teoretice si
Fig.74. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu doi jucători

Fig.75. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras, cu doi jucători la

blocaj în zona 4.
Fig.76. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu trei jucători

119
Bazele teoretice si
4.4.2. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensiv cu jucătorul din zona 6
retras
Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras este unul dintre cele mai des
folosite dintre sistemele de apărare. El se gaseşte atât la de cadeţi, cât şi la cele de
performanţă.
Cracteristica sistemului este aceea că jucătorul din zona 6 (care de obicei este
înlocuit cu un libero) este ultimul apărător, plasarea lui fiind aproape de linia de fund a
terenului.
Fig. 77. Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras, poziţia iniţială.
Se observă faptul că jucătorul din zona 6 este mult mai retras.
În linia întâi jucătorul care nu participă la blocaj se poate retrage până la linia
de 3 m sau efectuează dublajul.
În linia a-II-a, jucătorul din zona 6 poate rămâne în zona lui sau, poate
acoperi locul lăsat liber de jucătorii din zona 5 sau zona 1 care avansează spre linia de 3
m.
Fig.78. Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorul din zona 2 la blocaj.

120
Bazele teoretice si
3 şi 1 dublează blocajul, 6 ia locul lui 1.
121
Bazele teoretice si

3 şi 5 dublează blocajul, 6 ia locul lui 5.

2 şi 4 dublează blocajul, 6 rămâne ultimul apărător pe fundul terenului.
Fig.81. Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii din zonele 2 şi 3 la

blocaj în zona 2. 4 dublează blocajul, 5 apără diagonala, 6 ia locul lui 1 care
dublează blocajul pe timpul II( adică în funcţie de distanţa mingii faţă de plasă,
înălţimea pasei, etc).
122
Bazele teoretice si
Fig.82. Sistemul dfensiv cu C2 retras, cu jucătorii din zonele 3 şi 4 la

blocaj în zona 4. 2 şi 5 dublează blocajul, 1 apără diagonala, 6 ia locul lui 5.
Fig.83. Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii 2, 3 şi 4 la blocaj în

zona 3. 1, 6 şi 5 în semicerc. 1 şi 5 au tendinţa de a dubla blocajul.
4.4.3. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensiv „pe culoare”.
Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc combinativ în

care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri
din lăţimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele masculine, experimenate,
necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise
de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor
reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă
necesitatea consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.
123
Bazele teoretice si
Regula de bază pentru această situaţie este: cei mai apropiaţi coechipieri se
plasează în poziţie joasă în apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând
dublarea pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul
este primul care efectuează dublajul atacului.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul un sistem
de apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de
dezvoltare a deprinderilor defensive.
Fig.84. Teren A- aşezare iniţială în sistemul de apărare pe culoare; Teren B-

zonele de apărare care-i revin fiecărui jucător.
Fig. 85. Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 2.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre care au fost
expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de preluare a atacului. În acest caz sunt
necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor,
încadrate într-un sistem de apărare.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta în
deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În
continuare se va introduce exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.
124
Bazele teoretice si
Fig. 86. Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 4.
Fig.87. Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 4.
Fig.88. Apărare „pe culoare” cu doi jucători la blocaj în zona 4.

Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va urmări
coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare şi apărare-atac,
adaptarea sistemului dfensiv la particularităţile jucătorilor şi a echipei.
125
Bazele teoretice si
Fig.89. Apărarea „pe culoare” cu trei jucători la blocaj în zona 3. 1, 6 şi 5

mult avansaţi (6-7 m faţă de plasă).
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe
parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi
în cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste cunoştinţe
în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice care să conducă la
înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a
mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte eficienţa explicaţiilor acestea vor fi
însoţite de imagini explicative şi demonstrative.
4.4.4. Avantajele şi dezavantajele sistemelor de apărare
Avantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt următoarele:

jucătorul din zona 6 (C2) asigură un dublaj bun;
jucătorii au sarcini bine precizate, fie în apărare în linia a-II-a, fie numai
de asigurare a blocajului;
favorizează acoperirea jucătorilor mai puţin pregătiţi în apărare( se trimit
la dublaj);
necesită mai puţină mişcare în teren;
este util dacă echipa posedă un blocaj colectiv înalt şi foarte omogen;
uşurează construcţia atacului în faza a-II-a.
Dezavantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt:
se adaptează mai greu tacticii cu un jucător la blocaj sau fără blocaj;
126
Bazele teoretice si
la un joc în viteză al adversarului , diagonalele intermediare (pe 5-6m)

sunt neacoperite de către apărători;
nu este eficace la atacurile de la distanţă de plasă;
acoperă mai bine numai prima treime a terenului, restul rămânând să fie
apărată de obicei de numai doi jucători;
este vulnerabil la mingile plasate între linii( la 4 – 5 m de plasă în
extreme).
Avantajele sistemului cu C2 retras:
în cazul unui singur jucător la blocaj, ceea ce se întâmplă frecvent la un
joc combinativ, jucătorii din linia I pot să apere singuri zonele libere
de lângă plasă şi astfel, rămân trei apărători în linia a-II-a;
poziţia ridicătorului la intrare, în acest sistem, este favorabilă deoarece
are tot terenul în faţă şi implicit o orientare mai buna;
dacă extrema din linia I, care nu sare la blocaj, se retrage pe linia de 3
m în zona lui, atunci se beneficiază de 4 apărători( în afară de 2 la
blocaj);
prin regulile sistemului , culoarul rămâne liber, dar acesta este acoperit
de 2 jucători, extrema(5 sau 1) şi jucătorul din zona 6.
Dezavantajele sistemului cu C2 retras:
rămâne o mare porţiune neacoperită în mijlocul terenului;
extrema din linia 1, care nu participă la blocaj, are un drum lung de

parcurs pentru dublarea acestuia;
ridicătorul, cu toate că are avantajul de a avea o privire de ansamblu
asupra întregului tere, are şi el de parcurs o distanţă destul de mare
atunci când trebuie să construiască atacul, venind din apărare;
jucătorul din zona 6 are o zona prea mare de acoperit dar prin
introducerea libero-ului problema e cât de cât rezolvată.
Avantajele sistemului de apărare „pe culoare”:
sunt în permanenţă trei jucători în linia a-II-a;
lasă independenţă jucătorilor; respectarea regulilor de apărare( în cadrul

sistemului);
acoperă treimea de teren cea mai solicitată de atacanţii echipei cu joc în
viteză şi combinativ;
127
Bazele teoretice si
„ sistemul” acoperă mai bine terenul când la blocaj este un singur jucător.
Dezavantajele sistemului de apărare „pe culoare”:
poate fi folosit numai de echipele experimentate, cu jucătorii mobili, cu
iniţiativă, inteligenţi, care să se orienteze în funcţie de blocaj şi stilul

atacanţilor;
la pasele înlalte cu atac mai lent pe fundul terenului, adversarului poate
surprinde apărarea, prea avansată;
trebuie să existe în componenţa echipei un libero foarte bun.
4.4.5. Metodica învăţării si perfecţionării tacticii în apărare
Ţinând seama că aspectele individuale ale tacticii în apărare prezentate la

metodica procedeelor tehnice, în acest capitol se va aborda doar învăţarea şi perfecţionarea
tacticii colective în apărare.
Organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli şi principii de
acţiune menite să asigure acoperirea eficientă a întregii suprafeţe de teren, în situaţii variate
ale atacului advers.
Cunoaşterea regulilor şi principiilor de acţionare trebuie susţinută de o pregătire
defensivă multilaterală a tuturor jucătorilor, a căror execuţii trebuie coordonate în cadrul
unui sistem defensiv.
Învăţarea corectă a unuia sau altuia dintre sistemele defensive apare ca o
necesitate obiectivă în organizarea jocului de apărare, pe diferitele trepte de instruire a
echipelor de volei.
La începători, unde atacul advers nu reclamă încă necesitatea blocajului nu poate
fi vorba de învăţarea directă a unuia dintre sistemele defensive de bază. În acest caz,
organizarea apărării în vederea desfăşurării jocului bilateral se face în funcţie de necesităţile
practice imediate, determinate de învăţarea procedeelor tehnice cu aspectele lor tactice. La
aceste echipe, unde lovitura de atac nu constituie încă o problemă pentru apărare, acoperirea
terenului se realizează prin retragerea jucătorilor de la fileu, mai puţin cel din zona 3 sau 2.
Dispunerea în teren a celorlalţi cinci jucători retraşi precum şi sarcinile lor se definesc şi se
precizează treptat, odată cu însuşirea procedeelor de joc.
Este bine ca în etapa premergătoare învăţării unui sistem defensiv, locul şi
sarcinile celor cinci jucători retraşi să fie canalizate treptat către locurile şi sarcinile cerute de
sistemul defensiv ce se va învăţa.
128
Bazele teoretice si
Ivindu-se necesitatea învăţării unui sistem defensiv, apare problema cu care

dintre sistemele existente să înceapă învăţarea, cu centrul doi avansat sau cu centrul doi
retras?
Subliniind că în general echipele de volei trebuie să cunoască în final mai multe
sisteme sau variante defensive, pe care să le poată folosi în funcţie de situaţiile jocului,
precizăm că învăţarea trebuie să înceapă cu sistemul defensiv avansat.
În legătură cu însuşirea unui sistem defensiv, se face precizarea că acesta nu se
învaţă ca o lecţie pe dinafară, sau ca adoptarea unei scheme tip (şablon). Învăţarea unui
sistem defensiv presupune pentru fiecare echipă în parte, ca respectivul sistem să fie adaptat
la particularităţile şi posibilităţile echipei, care de regulă aduce modificări în structura fiecărui
sistem. Numai în acest caz, un sistem defensiv poate deveni eficace în jocul unei echipe.
La începători, învăţarea sistemului defensiv avansat va determina ca treptat,
odată cu însuşirea procedeelor tehnico-tactice de joc, şi sarcinile celor cinci jucători retraşi în
apărare să se modifice corespunzător. Rămâne în fileu, fără a se retrage, jucătorul care în
fazele de atac are sarcina de a executa a doua lovitură (ridicarea mingii), către el îndreptându-
se preluările. Acesta va primi mai târziu şi sarcina executării blocajului individual.
În momentul în care apare necesitatea executării blocajului, problemele
organizării jocului în apărare cresc şi rezolvarea lor presupune însuşirea unui sistem defensiv
care în funcţie de atacul advers, stabileşte sarcini concrete pentru fiecare jucător, zonă şi
acţiune în parte.
În general, învăţarea unui sistem defensiv, datorită complexităţii lui, presupune
trecerea prin mai multe etape. Aceste etape nu sunt obligatorii pentru toate echipele. La
avansaţi, unde se pune problema învăţării unui nou sistem sau unei noi variante defensive,
pentru procesul de instruire se vor selecţiona mijloacele corespunzătoare. Etapele menţionate
mai jos au menirea mai ales de a sistematiza sarcinile, mijloacele şi metodele legate de
învăţarea unui sistem defensiv.
Aceste etape sunt:
a) etapa cunoaşterii şi rezolvării sarcinilor pe zone;
b) etapa condiţiilor de joc.
a) Cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe zone, începe cu explicarea şi
demonstrarea sistemului în general şi apoi pe zone, în diferite situaţii de atac advers.
Explicarea şi demonstrarea va fi însoţită de material didactic (tablă, planşe, filme, machete
129
Bazele teoretice si
etc.). Pentru echipele cu pretenţii este bine ca jucătorii să dispună de caiete pe care să-şi
noteze problemele cele mai importante.
După prezentarea generală a sistemului defensiv, (avantajele, dezavantajele, zone
vulnerabile, etc.) se trece la precizarea concretă pe zone a sarcinilor în funcţie de fiecare
posibilitate de atac a adversarului. Sarcinile vor fi însoţite de precizarea acţiunilor din
apărare, a jucătorilor.
Explicarea şi precizarea sarcinilor va începe de fiecare dată de la poziţia iniţială
de apărare, corespunzătoare sistemului defensiv respectiv. Pentru fiecare jucător în parte
sarcinile şi acţiunile pe zone vor începe de la locul în teren şi poziţia fundamentală stabilită la
poziţia iniţială de apărare.
Din această poziţie iniţială, se vor preciza pentru fiecare zonă acţiunile la care
jucătorul trebuie să participe, suprafaţa de acoperit, modul concret de rezolvare atunci când se
atacă de la adversar dintr-o zonă sau alta, printr-un procedeu sau altul, cu o intensitate sau
alta, etc.
Tot acum, se va preciza coordonarea acţiunilor jucătorilor, blocajul, linia a II-a
etc. coroborate cu direcţia de transmitere a mingilor preluate, în vederea organizării atacului
propriu.
În continuare, se poate trece la învăţarea rezolvării sarcinilor de apărare pe zone,
pe linii şi apoi repetarea globală a sistemului defensiv.
În învăţarea acţiunilor de mai sus se vor folosi ca exerciţii de bază complexe de
acţiuni tactice, respectiv: atac + apărare sau apărare + atac + apărare.
Complexele de acţiuni, executate la început fără minge, vor fi constituite din
deplasarea şi simularea procedeelor solicitate de fazele respective.
Este bine ca la început, repetarea fără minge, în vederea fixării şi cristalizării
sarcinilor pe zone, să se execute în formaţie pe teren şi după aceea, individual, fiecare jucător
va trece prin toate zonele.
Repetarea fără minge va imagina şi răspunde la situaţiile atacului advers din cele
trei zone (4, 3, 2).
În această situaţie, complexele de acţiuni tactice, executate fără minge vor
cuprinde: poziţia iniţială de apărare + poziţia finală (concretă) de apărare + atac, sau dublarea
atacului etc.
Jucătorii vor trece prin toate zonele terenului, unde vor executa diferite complexe
în funcţie de zona de atac advers.
130
Bazele teoretice si
Pentru învăţarea pe zone şi cu mingea a acţiunilor jucătorilor din cadrul

sistemului defensiv retras, se prezintă câteva complexe:
Pentru jucătorul din zona 6 complexul cuprinde: poziţie iniţială de apărare
(marcată în teren cu x) care este o poziţie medie + deplasare înainte în poziţia finală de
apărare la dublarea blocajului în zona 4, cu preluarea mingii oferite de către profesor;
simularea în continuare a dublării atacului propriu în zona 2 şi retragerea în poziţia iniţială de
apărare.
Pentru jucătorul din zona 5 un complex care să se adreseze situaţiei de atac
advers din zona 4, compus din: poziţie iniţială de apărare + deplasare în poziţia finală cu
preluare din atacul pe diagonală + dublarea atacului propriu în zona 4 şi retragerea din nou în
poziţie iniţială de apărare.
- poziţia iniţială de apărare + deplasare la dublarea blocajului din zona 4, cu
preluarea mingii puse + dublarea atacului propriu (simulare) + retragerea în poziţia iniţială de
apărare în zona 5, + deplasare cu preluare din atac pe diagonală + dublarea atacului propriu şi
retragerea în poziţia iniţială de apărare.
Se va urmări ca oferirea mingiilor în execuţie să fie în concordanţă cu tempoul
normal, legând astfel fazele după modelul jocului.
Asemenea complexe fragmentate sau prelungite pot fi create pentru toate zonele,
inclusiv cele din linia I-a unde bineînţeles se va introduce şi blocajul.
Ulterior aceleaşi complexe pot fi executate pe linii: separat pentru zonele 1, 6, 5
şi separat pentru 2 ,3, 4. Bineînţeles că mingea va fi jucată la fiecare fază numai de un singur
jucător.
Odată cu învăţarea sarcinilor şi acţiunilor pe zone se va realiza treptat tempoul
specific fazelor de joc, folosind pentru aceasta mai multe mingi ce vor fi introduse succesiv în
exerciţiu.
Jucarea mingilor se va face cu atributele solicitate de jocul bilateral şi fazele
respective, inclusiv cele care vin de la adversar.
Repetarea cu întreaga formaţie (ambele linii) a sistemului defensiv se realizează
treptat, mai întâi din mingi aruncate de profesor peste fileu din zonele 4 şi 2, care înlocuind
atacul advers vor da posibilitatea echipei din apărare sa execute legat fazele de apărare - atac
- apărare. Ulterior, aruncarea mingilor peste fileu va fi înlocuită cu executarea loviturilor de
atac normale, din mingi ridicate.
131
Bazele teoretice si
Realizarea acestei execuţii presupune existenţa în celălalt teren a patru jucători în

zonele 6, 3, 2 şi 4, care să organizeze acţiunile de atac necesare repetării sistemului defensiv.
Legarea mai multor faze se va realiza prin folosirea mai multor mingi ce vor fi introduse
succesiv în execuţie. Grupul de patru va putea executa în continuare şi blocaj la acţiunile de
atac ale echipei ce repetă legarea fazelor defensive.
La toate aceste execuţii, profesorul urmăreşte şi corectează mişcarea în teren şi
intervenţiile la minge, putând întrerupe fazele ori de câte ori consideră că este necesar.
O altă categorie de exerciţii, care pot contribui la asimilarea sarcinilor defensive,
la legarea acestora cu fazele de atac şi executarea lor în tempoul specific jocului, este
constituită din jocurile cu efectiv redus pe teren redus.
Prin delimitarea terenurilor ca formă şi mărime, prin stabilirea sarcinilor şi
temelor, jocurile cu efectiv redus pot localiza asimilarea sarcinilor pe anumite zone şi linii.
Exemple de jocuri cu efectiv redus pe teren redus:
Joc 3 la 3 pe teren 9 x 9 m, se adresează învăţării şi legării acţiunilor defensive
cu cele din atac. Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:
numai cu un jucător la blocaj, obligatoriu din zona 3 sau corespondentul
atacului;
cu 2 jucători la blocaj (zona 3 + corespondentul);
se pot lifta sau pune mingile numai în suprafaţa de 3.
Joc 3 la 3 pe teren 9 x 4,5 m, se adresează acţiunilor în apărare ale jucătorilor

din linia a II-a. Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:
atac normal, joc fără blocaj;
atac normal, joc cu blocaj;
atac departe de fileu.
Joc 2 la 2 pe teren 3 x 9 m. Se adresează coordonării acţiunilor jucătorilor de la
fileu cu corespondentul său din linia a II-a.
Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:
joc cu blocaj;
joc fără blocaj;
cu schimb de locuri la trecerea mingii peste fileu;
are voie să atace numai jucătorul din linia I-a;
au voie să atace ambii jucători etc.
b) Etapa condiţiilor de joc
132
Bazele teoretice si
În această etapă se va urmări:

coordonarea acţiunilor tuturor jucătorilor din teren în fazele de apărare;
legarea acţiunilor de atac - apărare, apărare - atac;
grefarea sistemului defensiv la particularităţile jucătorilor şi formaţiei;
grefarea sistemului defensiv la particularităţile atacului advers şi stabilirea
sarcinilor suplimentare.
Urmărind rezolvarea acestor sarcini, execuţiile folosite vor avea ca punct de
plecare formaţia de bază şi jucătorii de schimb pe posturile lor probabile.
Repetarea sistemului defensiv se va executa cu formaţia de bază în cadrul unor
complexe de acţiuni tactice, având ca a doua grupă de execuţie în terenul advers jucătorii de
schimb. În această situaţie, formaţiile de lucru vor fi constituite din 6 jucători (formaţia de
bază), care repetă complexele pentru perfecţionarea sistemului defensiv şi grupa jucătorilor
de schimb care creează condiţiile necesare repetărilor.
Exemple de complexe pentru formaţia de bază:
Poziţia iniţială + poziţia finală de apărare cu preluare din atacul advers +
organizarea atacului cu executarea loviturii de atac + dublarea atacului şi revenire în poziţia
iniţială de apărare. Formaţia de lucru: 6 jucători în formaţia de bază, 4 în grupa de rezerve,
conducătorul se află în spatele formaţiei de bază. Atât conducătorul cât şi jucătorul din zona 6
de la grupa de rezerve au câte două mingi. La început, mingea este pusă în joc de către
jucătorul din zona 6 sub forma unei pase spre 3, acesta va ridica la 4 sau la 2, care vor
executa lovitura de atac. Formaţia de bază aflată la început în poziţie iniţială de apărare, odată
cu ridicarea mingii la fileu în terenul advers trece în poziţie finală de apărare unde execută
sarcinile stabilite în cadrul sistemului defensiv cu preluarea din atac şi trimiterea mingii spre
fileu, organizează atacul şi dublarea acestuia, după care revine în poziţia iniţială de apărare şi
execuţia poate continua. Când preluarea din atac se află la formaţia de bază, conducătorul
pune imediat o altă minge în joc pentru organizarea atacului la aceasta echipă şi legarea
fazelor de apărare - atac - apărare.
Formaţia de bază execută complexul: atac + dublarea lui + poziţia iniţială de
apărare + poziţia finală de apărare, cu preluare din atac. Grupa de rezerve, imediat ce a fost
executată lovitura de atac de către formaţia de bază, introduce o altă minge în joc,
organizându-şi atacul, timp în care formaţia de bază trece la executarea procedeelor amintite
mai sus.
133
Bazele teoretice si
Aceste complexe pot fi executate cu repetare multiplă, situaţie care reclamă

existenţa mai multor mingi la conducătorul jocului şi la jucătorul de schimb din zona 6, mingi
care vor fi introduse succesiv în execuţie.
Execuţiile vor fi întrerupte ori de câte ori se consideră că este necesar, uneori
chiar la mijlocul fazelor, urmărindu-se mai ales acţiunile jucătorilor fără minge.
Complexele vor adopta în continuare forma jocurilor şcoală, sau a jocurilor cu
temă, organizate între formaţia de bază şi cea de rezervă.
Pentru echilibrarea jocului, între echipe şi aducerea lor la nivelul cerinţelor, se pot
folosi metodele şi mijloacele indicate la metodica învăţării combinaţiei în atac.
Cu aceleaşi mijloace se poate pregăti orice sistem defensiv pentru a face faţă
diferitelor combinaţii şi particularităţi în atac. Se prezintă în continuare câteva exemple de
teme cu precizarea că la alegerea lor se va ţine seama de cerinţele solicitate la metodica
atacului.
a) Grupa de rezerve va executa atacul numai în cadrul combinaţiei cu pase
scurte înainte şi peste cap; formaţia de bază apărându-se cu centrul doi retras, va efectua
blocajul numai cu un singur jucător - corespondentul atacantului şi va dubla blocajul numai
cu jucătorul din zona 3.
b) Formaţia de bază va executa obligatoriu blocajul cu doi jucători, zona 3 +
corespondentul în cadrul sistemului defensiv retras, iar echipa de rezerve are dreptul la patru
lovituri consecutive în fiecare fază.
c) Formaţia de bază va dubla blocajul numai cu jucătorul din linia I-a care nu
sare la blocaj, formaţia de rezerve are dreptul la două greşeli pentru fiecare punct sau
schimbare de servici.
Pentru perfecţionarea sistemului defensiv, jocul de verificare presupune
cunoaşterea particularităţilor adversarului întâlnit pentru ca şedinţa de pregătire să stabilească
sarcini concrete pe oameni şi zone.
134
Bazele teoretice si
CAPITOLUL 5. VOLEIUL LA PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI
5.1. Începutul sportului pentru persoanele cu dizabilităţi
Omologul baronului Pierre de Coubertin în

cadrul mişcării paralimpice este Sir Ludwig Guttman.
Acesta a organizat în anul 1948, la Stoke Mandeville, în
Anglia, o competiţie sportiva rezervata veteranilor din al
Doilea Război Mondial care sufereau de grave afecţiuni ale
măduvei spinării, având în marea lor majoritate membrele
inferioare paralizate. În cadrul acestui grup a fost lansat si
termenul actual folosit pentru acest tip de întreceri.
Sir Ludwind Guttman, neurolog şi neurochirurg
a emigrat cu familia sa în Anglia în martie 1939, ca refugiat
din Germania Nazistă. „La începutul anului 1944 în timp ce lucra în domeniul cercetării la
Universitatea din Oxford a fost contactat de Guvernul Britanic cu propunerea de a înfiinţa un
„Centru de leziuni ale coloanei vertebrale” la spitalul Stoke Mandeville” 44 pentru a-şi pune în
practică ideile sale unice de tratament şi reabilitare a pacienţilor cu probleme ale măduvei
spinării, considerate ca fiind până atunci fără speranţă, schilozi, şi neajutoraţi cu o durată de
viaţă scurtă.
Filozofia sa şi
clarviziunea au influenţat de departe
vieţile persoanelor cu probleme ale
măduvei , a celor paralizate cât şi a
altor tipuri persoane cu dizabilităţi
din întreaga lume.
Sir Ludwing Guttman
obişnuia să spună : „dacă am făcut
vreodată un lucru bun în cariera mea
medicală a fost acela de a se
introduce sportul în programul de
44
http://www.wovd.info/history.html
135
Bazele teoretice si
tratament şi reabilitare a persoanelor care suferă de probleme ale măduvei spinării sau cu
handicapuri severe.
„Primele jocuri, organizate la Stoke Mandeville s-au desfăşurat în 1948, cu
participarea a 16 competitori în scaune cu rotile, la tir cu arcul, iar în anul 1952, acestea au
devenit „internaţionale” prin participarea unei echipe de veterani olandezi”45.
5.2. Evoluţia jocurilor paralimpice
Jocurile paralimpice sunt esenţa spiritului olimpic cu provocări ce depăşesc

puterea sportului. „Olimpiadele persoanelor
cu dizabilităţi reprezintă una dintre putinele
probe la care, dincolo de dorinţa de victorie
cu orice preţ, civilizaţia moderna se supune si
altor zeităţi, valorizând solidaritatea ca pe un
dat fundamental al umanităţii, nesupus
criteriilor pragmatice comune, dat care,
altminteri, transforma acel ,,Important e sa
participi” al lui Coubertin într-un îndemn
vetust, irelevant pentru sport si mai ales
pentru sportivi”46.
"Paraplegia" este cuvântul care,
alături de "olimpic", s-a format denumirea actuală a jocurilor pentru persoanele cu
dizabilităţi. „Aceasta disfuncţie a membrelor inferioare, mai simplu spus paralizia picioarelor,
cauzată de afecţiuni la măduva spinării în zona toracica sau lombara, era frecvent întâlnita
printre veteranii din cel de-al doilea conflict mondial”47.
Competiţiile rezervate persoanelor cu dizabilităţi s-au transformat în jocuri
paralimpice – prima ediţie a avut loc în 1960 la Roma. Participanţii erau în continuare , însa,
doar cei care sufereau de afecţiuni ale măduvei spinării erau acceptaţi si abia în 1976, la
Toronto, aveau sa fie admise si alte grupuri de sportivi care aveau dizabilităţi diferite.
Sporturile clasice au fost astfel adaptate pentru oamenii care îşi petreceau viaţa în
scaune cu rotile, printre cele mai obişnuite fiind baschetul, înotul, unele probe atletice, scrima
45
http://www.paralympic.org/Paralympic_Games/
46
http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp
47
http://sittingvolleyball.org/
136
Bazele teoretice si
sau tenisul de masa. Toate acestea, alături de sporturi mai puţin obişnuite la o olimpiada, cum
ar fi snooker-ul sau darts-ul, au făcut parte din programul primei ediţii, cea de la Roma din
1960.
De atunci, competiţia s-a dezvoltat permanent, au apărut alte probe noi, desigur si
datorită acceptării sportivilor cu alte dizabilităţi, iar la ultima ediţie de la Beijing, în
programul Jocurilor paralimpice au fost incluse 20 de sporturi: tir cu arcul, atletism, baschet
în cărucioare, boccia, ciclism pe sosea si pe velodrom, călărie, scrima în cărucioare, fotbal 5
la 5, fotbal în 7, goalball, judo, powerlifting, canotaj, rugby în cărucioare, navigaţie, tir, înot,
tenis de masa, tenis în cărucioare, volei (Boccia este versiunea italiana a petanque-ului
franţuzesc. Jocurile paralimpice au loc întotdeauna în acelaşi an cu Jocurile olimpice, iar
începând din 1988 (Seul, vara) si 1992 (Albertville, iarna) se desfăşoară în aceleaşi arene.
Indiferent din care grup al persoanelor
dizabilitate fac parte sportivii care o data la patru ani
se întrec la Jocurile paralimpice, acest eveniment
evidenţiază în primul rând calităţile lor atletice
deosebite, în ciuda afecţiunilor de care suferă.
„Este o victorie asupra sorţii care a
determinat în ultimii ani o dezvoltare majoră a
sportului pentru aceşti oameni. Din ce în ce mai
mulţi tineri cu dizabilităţi se îndreaptă către
activităţile sportive, diverse programe se derulează
peste tot în lume, iar popularitatea în jurul acestor
discipline devine tot mai mare”48.
În 1993, Comitetul Paralimpic International a înfiinţat Comitetul pentru Ştiinţa
Sportului, care întreprinde cercetări în domeniul fiziologiei, psihologiei, biomecanicii,
analizei performantei, nutriţiei, toate venind în sprijinul celor care îşi doresc sa devină atleţi
desăvârşiţi în ciuda problemelor cu care se confruntă.
Din 2004, de la Atena, taxa de participare pentru sportivii cu handicap a fost
eliminata în premiera pentru toate cele 18 sporturi din program.
48
http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp
137
Bazele teoretice si
5.2.1. Sitting Volleyball
Comitetul sportiv olandez a introdus în 1956 un nou joc, sub denumirea de sitting
volleyball (voleiul aşezat sau şezând), o combinaţie între sitzball si voleiul clasic. Sitzball-ul
îşi are originile în Germania, jucându-se şezând pe podea. S-a considerat însa ca acest joc era
prea pasiv, căutându-se ceva mai antrenant.
Sitting volleyball-ul a avut un mare succes, devenind unul dintre cele mai
practicate sporturi în cadrul competiţiilor, nu numai de către persoanele cu deficienţe, ci si de
către jucătorii voleiului clasic, care, în decursul practicării acestui sport, au suferit diferite
accidentari la nivelul gleznei sau al genunchilor.
Fig.90. Sitting volleyball
În 1978, Organizaţia Internaţională Sportivă pentru Persoanele cu Deficiente

(ISOD) a acceptat în programul său introducerea voleiului în aşezat, deşi din anul 1967 se
organizau competiţii internaţionale.
Sub egida ISOD s-a organizat primul turneu internaţional în 1979, iar din
1980, voleiul în aşezat a fost acceptat la jocurile paralimpice, cu participarea a şapte echipe.
La Jocurile paralimpice din 1980 din Arnheim, Olanda, au participat
2500 de sportivi din 42 de tari.
Voleiul în aşezat a câştigat rapid teren pe plan internaţional imediat ce a fost
acceptat în programul jocurilor paralimpice. În 1981 are loc primul Campionat European la
Bonn, iar la doi ani distanta, în 1983, are loc primul Campionat Mondial, desfăşurat la
Delden, în Olanda.
138
Bazele teoretice si
5.2.2. Standig Volleyball
Pe lângă voleiul în aşezat, mai exista voleiul în stând (standig volleyball), care a
fost practicat de persoanele cu deficiente înaintea înfiinţării unei federaţii internaţionale,
avându-şi originile în Marea Britanie si fiind practicat numai de cei cu amputaţii.
În funcţie de tipurile de amputaţii, s-a creat un sistem de clasificare, sportivii fiind
împărţiţi în nouă categorii. „Începând cu anul 1988 s-au stabilit criterii de clasificare a
sportivilor în funcţie de deficientele membrelor superioare si inferioare” 49. Forul tutelar care
stabileşte regulile speciale pe plan internaţional este World Organization Volleyball for
Disabled (WOVD). Acest for stabileşte si criteriile de clasificare a sportivilor în funcţie de
gradul de infirmitate.
La voleiul în stând sunt trei categorii: A, B, C.
din prima categorie (A) fac parte sportivii care au un nivel minim de dizabilităţi
referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. De
exemplu: amputaţii ale
degetelor (lipsa primelor
doua degete de la ambele
mâini, lipsa a şapte degete
sau mai multe), un braţ sau
un picior mai scurt,
amputarea unui picior de la
nivelul gleznei, amputarea
labei piciorului, sportivi cu
paralizii cerebrale sau alte
dizabilităţi comparabile;
din a doua categorie (B) fac parte sportivii cu un nivel mediu de dizabilitate, si
anume: amputaţii sub cot la nivelul antebraţului sau sub genunchi cu proteza, un braţ
mai scurt, un sold sau un genunchi nefuncţional sau alte dizabilităţi;
în categoria a treia (C) se înscriu sportivii cu un nivel ridicat de dizabilitate,
referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. Exemple:
amputaţiile deasupra cotului sau deasupra genunchiului, amputaţie bilaterala sub
49
http://en.paralympic.beijing2008.cn/sports/sittingvolleyball/index.shtml
139
Bazele teoretice si
genunchi cu proteze, un braţ mai scurt,un braţ nefuncţional, precum si amputaţii

combinate (braţ sau picior).
La voleiul în aşezat , sportivii trebuie sa se încadreze în clasificările minime de
dizabilităţi, aşa cum au fost ele descrise în categoria A la voleiul în stând.
5.3. Noţiuni privind regulamentul jocului de volei la persoanele cu
dizabilităţi
Având la bază regulile emise de Federaţia Internaţională de Volei ( FIVB)

„World Organization Volleyball for Disabled (WOVD) a adoptat toate modificările care
au survenit în cadrul regulilor voleiului tradiţional”50.
1 . Suprafaţa de joc cuprinde
terenul de joc si zona libera. Ea trebuie sa fie
rectangulara, simetrica, plana, orizontala si
uniforma.
Voleiul în stând - terenul de joc este
un dreptunghi de 18/9m, înconjurat de o zona
libera, cu o lăţime de minim 3 m, pe toate
laturile. Spaţiul de joc liber trebuie sa aibă o
înălţime de minim 7 m de la suprafaţa de joc.
Pentru întrecerile WOVD, zona libera trebuie sa
fie de minim 8 m de la liniile de fund ale
terenului. Spaţiul de joc liber trebuie sa fie de
minim 21,5 m de la suprafaţa de joc.
Voleiul în aşezat - terenul de joc este
un dreptunghi de 10 pe 6m, înconjurat de o zona libera ce are o lăţime de minim 3 m, pe toate
laturile. Spaţiul de joc liber trebuie sa aibă o înălţime de minim 7 m de la suprafaţa de joc.
Pentru întrecerile WOVD, zona libera trebuie sa fie de minim 4 m de la liniile laterale si
50
http://www.wovd.info/history.htm
138
Bazele teoretice si
minim 6 m de la liniile de fund ale terenului. Spaţiul de joc liber trebuie sa fie de minim 10 m
de la suprafaţa de joc.
2. Liniile terenului - terenul este delimitat prin linii a căror lăţime este de 5 cm.
Ele trebuie sa aibă o culoare deschisa si diferita de cea a solului si a altor marcaje.
Liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale si doua linii de
fund, ambele trasate în interiorul terenului de joc.
Voleiul în stând
Linia de centru împarte terenul de joc în doua terenuri egale, măsurând
9 x 9 m fiecare.
Linia de atac este trasata la o distanta de 3 m fata de axa liniei de centru, formând
zona de atac.
Voleiul în şezând
Linia de centru împarte terenul de joc în doua terenuri egale, cu dimensiuni de 6/5
m.
Linia de atac este trasata la o distanta de 2 m fata de axa liniei de centru, formând
zona de atac.
3. Zone
- zona de serviciu pentru voleiul în stând este de 9 m, iar pentru voleiul în aşezat
este de 6 m în spatele liniei de fund, pe toata lăţimea acesteia.
- zona pentru înlocuiri - este delimitată de prelungirea imaginară a celor doua
linii de atac până la masa scorerului.
4. Fileu si
accesorii Voleiul
în stând
Fileul este instalat deasupra axei liniei centrale la o înălţime de 2,24 m pentru
femei si 2,43 m pentru bărbaţi şi desparte cele doua arii de joc ale terenului. El măsoară 1m
lăţime si 9,50 m lungime fiind format din ochiuri pătrate, cu latura de 10 cm, din sfoara sau
material sintetic de culoare neagra.
Voleiul în aşezat
Fileul este situat la o înălţime de 1,05 m la feminin si 1,15 m la masculin. El
măsoară 0,80 m lăţime si 6,50–7 m lungime, fiind format din ochiuri pătrate cu latura de 10
cm, din sfoara sau material sintetic de culoare neagra.
Ambele plase sunt înfăşurate în marginea superioara si inferioara de o bandă de
pânza albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului de 5 cm. lăţime. Prin interiorul acestei benzi
139
Bazele teoretice si
trece un cablu flexibil care prinde fileul de stâlpi şi-l menţine întins la partea superioara. La
140
Bazele teoretice si
extremitatea inferioara se găseşte o sfoară mobilă care trece pe toata lungimea, cu care se
prinde şi se menţine întinsă.
Două benzi albe, late de 5 cm, lungi de 1 m, sunt prinse vertical de fileu deasupra
fiecărei linii laterale a terenului.
Doua tije flexibile (antene) având 1,80 m lungime si 10 cm diametru,
confecţionate din fibre de sticlă, sunt fixate la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale.
Partea superioara a fiecărei antene depăşeşte fileul cu 80 cm si este vopsită în benzi de culori
contrastante.
Stâlpii susţin fileul si conform regulamentului trebuie fixaţi la o distanta de 0,50
m de linia laterala a terenului. Ei au o înălţime de 2,55 m pentru voleiul în stând, iar pentru
voleiul în aşezat 1,25 m. Pentru preîntâmpinarea accidentelor, aceştia sunt asiguraţi printr-o
învelitoare specială. Pentru competiţiile WOVD, stâlpii trebuie sa fie plasaţi la 1m depărtare
de liniile laterale.
5 . Mingea
Ea trebuie sa fie sferica, având în interior o camera de cauciuc. Culoarea:
uniformă, deschisa; circumferinţa: 65-67 cm.; greutatea: 260-280 g. Mingea va fi de piele, de
piele sintetica sau material similar.
6. Echipa
Voleiul în stând
În accepţiunea regulamentului, o echipa poate fi compusa din maximum
12 jucători, un antrenor principal, un medic si un kinetoterapeut. La meci nu pot participa
decât jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia
de arbitraj, componenţa echipei nu mai poate fi modificată. Formaţia de joc cuprinde şase
jucători cu minimum un jucător din categoria C si poată sa includă maxim un jucător din
categoria A.
Voleiul în aşezat
Echipa este alcătuita din maximum 12 jucători si poate cuprinde maxim doi
jucători clasificaţi cu handicap minim, un antrenor principal, un medic si un kinetoterapeut.
Formaţia cuprinde şase jucători cu maximum un jucător cu handicap minim.
Echipamentul jucătorilor, atât la voleiul în stând, cât si la voleiul în aşezat, se
compune din tricou, sort si pantofi de sport. Acestea trebuie sa fie la fel, de aceeaşi culoare
pentru toata echipa (cu excepţia liberou-lui). Tricourile trebuie sa fie numerotate de la 1 la 18,
numerele vor fi plasate central pe piept si pe spate si vor fi de culoare contrastanta cu tricoul.
7 . Poziţiile jucătorilor si rotaţia
141
Bazele teoretice si
Voleiul în stând
În momentul lovirii mingii de către jucătorul care serveşte, fiecare echipa trebuie
să fie cu toţi jucătorii în terenul propriu (cu excepţia jucătorului care a servit), plasaţi în doua
linii de câte trei jucători:
• cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I, ocupând
poziţiile 4 (în fata stânga), 3 (în fata centru) si 2 (în fata dreapta).
• ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua si ocupa poziţiile 5 (în spate stânga), 6
(în spate centru) si 1 (în spate dreapta).
Voleiul în aşezat
Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile bazinului în
contact cu solul. Fiecare jucător din linia I trebuie sa aibă cel puţin o parte a piciorului sau a
bazinului mai aproape de linia de centru decât picioarele sau bazinul jucătorului din linia II,
corespondent (exemplu: jucătorul din linia I, din zona 4, trebuie sa aibă piciorul sau bazinul
mai aproape de linia de centru decât jucătorul din zona 5).
Fiecare jucător din partea stânga sau dreapta trebuie sa aibă cel puţin o parte a
piciorului sau a bazinului mai aproape de linia laterala din partea stânga sau dreapta decât
picioarele sau bazinul jucătorului din centrul liniei sale.
8. Reguli referitoare la acţiunile de joc
Aceste reguli sunt identice cu cele de la regulamentul jocului de volei clasic;
diferenţele sunt în ce priveşte blocajul serviciului, care la voleiul în stând si la cel clasic este
interzis, iar la voleiul în aşezat este permisa blocarea serviciului advers.
9. Greşeli în jocul cu mingea
O parte a corpului cuprinsă între fese şi umeri nu se află în contact cu solul când
el/ea joacă sau are intenţia de a juca mingea.
Specific pentru voleiul ,,în aşezat ’’este poziţia pe care trebuie să o aibă jucătorii
în momentul lovirii mingii ,regulamentul obligându-i să fie în contact cu solul cu o parte a
corpului cuprinsă între fese şi umeri .Astfel,una dintre diferenţele majore,dintre variantele de
care ne ocupăm , o constituie lipsa săriturilor la varianta sitting,însă aceasta nu afectează cu
nimic spectaculozitatea jocului,dimpotrivă.
10. Pătrunderea pe sub fileu
Pătrunderea în terenul advers cu piciorul(picioarele)este permisă cu condiţia ca
aceasta să nu împiedice jocul adversarului;
142
Bazele teoretice si
Este permis să fie atins terenul de joc advers cu palma (palmele),cu condiţia ca
cel puţin o parte a palmei (palmelor)să rămână în contact cu linia de centru .Este interzis să
fie atins terenul de joc advers cu oricare altă parte a corpului.
11. Execuţia serviciului
În momentul loviturii fesele executantului nu trebuie să atingă terenul de joc
(inclusiv linia de fund) sau solul din afara zonei de serviciu .Piciorul (picioarele) sau palma
(palmele) jucătorului de la serviciu pot să atingă terenul şi/sau zona liberă din afara zonei de
serviciu.
După ce a lovit mingea,el poate să păşească sau să revină pe sol în afara zonei de
serviciu sau în interiorul terenului de joc.
Jucătorul la serviciu trebuie să lovească mingea în decursul a 8 secunde care
urmează fluierului arbitrului principal pentru autorizarea serviciului .
Serviciul executat înainte de fluierul arbitrului trebuie să fie anulat şi repetat.
12. Lovitura de atac
Un jucător nu are fesele în contact cu solul în momentul lovirii mingii.
La varianta „în aşezat” datorită interdicţiei de a executa sărituri, efectuarea acestei
acţiuni se realizează de pe loc, sau elanul constituind o deplasare pe orizontală.
Accentul se pune în acest caz pe lovirea mingii cât mai corectă, cu braţul întins,
în scop de a depăşi blocajul advers şi de a trimite mingea cât mai dificil la adversar.
143
Bazele teoretice si
Bibliografie –note de curs
1. Cojocaru A.,(2007)- Model şi modelare în voleiul de performanţă, Edit.

Universitaria Craiova.
2. Cojocaru A.,(2008)- Voleiul la juniori, Edit. Universitaria Craiova.
3. Cojocaru, A., Ioniţă, M. – Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
4. Croitoru, D., Pascu, D., Volei – priorităţi didactice. Editura Universitaria,
Craiova, 2003
5. Croitoru, D., Şerban, M. H., Volei în şcoală, Bucureşti, Editura SemnE, 2002.
6. D.Colibaba-Evuleţ,I.Bota,( 1998)- Jocuri sportive-teorie şi metodică,
Ed.Aldin.
7. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului, Ed. FEST, Bucureşti.
8. Glicheria, D., Shaao, M.,(2006)- Volei metodica predării, Editura Universitaria
Craiova.
9. Harre, D., - 1977, Teoria antrenamentului sportiv – Societa stampa sportiva,
Roma.
10. Iorga,S., I.( 2007)- Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii în sport - note de curs ,
Editura Universităţii din Piteşti.
11. Niculescu I.,(2006)- Psihomotricitate în jocul de volei. Edit. Universitaria
Craiova.
12. Niculescu M., Niculescu I., Malusaris G., Vladu L., (2008)- Volei sub formă
de întrebări şi răspunsuri, Edit. Universitaria Craiova.
13. Niculescu, I.,(2006)- Volei, Edit. Universitaria Craiova.
14. Niculescu, M. , Vladu,L. (2005)- Volei de la A la Z, Edit. Universităţii Piteşti.
15. Niculescu, M., (1994),„Metodica predării jocului de volei”,
Editura Universităţii, Piteşti.
16. Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova.
17. Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare
„Dunărea de Jos” Galaţi .
18. Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi .
19. Păcuraru, AL., -2002, Volei , Tehnică şi tactică, Edit. Fundaţiei
Universitare”Dunărea de jos”- Galaţi .
20. Şicovan, I., (1972)- Teoria antrenamentului sportiv, Editura, Stadion,
Bucureşti.
Bibliografie on-line
1. http://www.specialolympics.org
2. http://www.paralympic.org/Paralympic_Games/
3. http://sittingvolleyball.org/
4. http://usavolleyball.org/
5. http://en.paralympic.beijing2008.cn/sports/sittingvolleyball/index.shtml
6. http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp
7. http://www.wovd.info/history.htm
8. http://www.volleyball-trainieren.de/
144
Bazele teoretice si
145

Bazele Teoretice Si Metodice Volei Converted 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele Teoretice Si Metodice Volei Converted 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele teoretice si

ISTORIC, DEFINIŢIE, CARACTERISTICI

1.1. Istoricul jocului de volei

1895 – Voleiul este inventat de

Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea

În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele

1.2. Dezvoltarea şi evoluţia voleiului în România

 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor

1.3. Definiţia şi caracteristicile jocului de volei

1.3.1. Caracteristici generale

Jocul de volei este un joc sportiv.

organizarea activităţii pe plan naţional şi internaţional;

1.3.2. Caracteristici specifice

5. Număr limitat de lovituri

1.4. Caracterul formativ şi valoarea educativă a jocului de volei

Jocul de volei constituie o parte importantă a activităţii sportive. El reprezintă o

Jocul de volei - se caracterizează, între altele, prin prezenţa mişcărilor ciclice şi

1.5. Voleiul - mijloc al educaţiei fizice şi disciplină sportivă

Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic

Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi

1.5.1.Voleiul în sistemul de educaţie fizică

Elementele tehnice reprezintă mecanisme de bază ale mişcării, care au caracter

2.3. Procedeele tehnice

2.4. Stilul tehnic

Stilul tehnic constituie „modul particular”(amprenta personală) de efectuare a unui

2.5. Sistematizarea tehnicii

CAPITOLUL 3. TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII JOCULUI DE

3.1. Poziţia fundamentală

3.1.1. Poziţia fundamentală înaltă

Fig.1. Poziţia fundamentală înaltă în faza pregătirii serviciului

3.1.2. Poziţia fundamentală medie

Fig.2. Poziţia fundamentală medie

3.1.3. Poziţia fundamentală joasă

Fig.3. Poziţia fundamentală joasă folosită la preluarea din atac

5. Acelaşi exerciţiu din alergare cu spatele;

3.2. Deplasările în teren

Fig.4. Deplasarea laterală cu paşi adăugaţi, la efectuarea blocajului

Fig. 5. Deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea plonjonului

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

3.3. Lovirea cu două mâini de sus spre înainte - pasa

Este de remarcat faptul că în faza finală a execuţiei, imediat ce mingea părăseşte

Fig.6. Cupa şi contactul cu degetele

Rolul principal în efectuarea lovirii îl au policele, degetele arătător şi mijlociu, iar

Fig.7. Cupa şi contactul pe minge

Fig. 8. Lovirea cu două mâini de sus

Fig.9. Lovirea cu două mâini de sus - lucrul braţelor

4. Colectivul dispus în linie pe un rând pe genunchi la marginea unor saltele: la

- lovirea mingii se face inegal cu cele două mâini;

3.4. Lovirea cu două mâini de sus spre înapoi

3.5.1. Serviciul de jos din faţă

Serviciul constituie un element de bază al jocului care, sub aspectul învăţării şi al

Fig. 10. Serviciul de jos din faţă

13. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea

3.5.2. Serviciul de sus din fată

Fig. 11. Poziţia braţelor în faza pregătitoare şi în timpul execuţiei serviciului se

Fig. 12. Serviciul de sus din faţă

Poziţia fundamentală pentru pasele de jos:

Fig. 13. Contactul mingii pe treimea inferioară a antebraţelor

Fig.14.Lovirea cu două mâini de jos

Precizia în execuţie se realizează numai după un lung timp de pregătire şi

Cele mai întâlnite greşeli sunt23:

Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care

Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare