UNIVERSIATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

DEPARTAMENTULUI DE FORMARE ȘI TRANSFER TEHNOLOGIC

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT GALAȚI

PENTRU CURSANȚII AN I

METODICA ȘI PRACTICA PREDĂRII

FOTBALULUI ȘI HANDBALULUI ÎN
ȘCOALĂ

CONF.UNIV.DR. MANOLACHE GABRIEL

1
Page

2017
 CUPRINS

PREZENTARE Pag. 3
CAPITOLUL I Pag.5
COMPETENȚE SPECIFICE PE CATEGORII DE VARSTĂ

CAPITOLUL II Pag.20
PRINCIPII SI METODE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ

CAPITOLUL III Pag.24

JOCUL DE HANDBAL ÎN ȘCOALĂ

CAPITOLUL IV Pag.44
JOCUL DE FOTBAL ÎN ȘCOALĂ

CAPITOLUL V Pag.67
PLANIFICAREA ȘI EVIDENȚA ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ
2
Page

MODELE DE PLANURI DE LECȚIE

 PREZENTARE

Ca parte a învăţământului preuniversitar, învăţământul sportiv trebuie să asigure

pregătirea elevilor pe linia competenţelor cheie europene, stabilite ca finalităţi ale sistemelor
educaţionale şi de formare profesională din ţările Comunităţii Europene, fiecare disciplină de
învăţământ fiind chemată să-şi aducă contribuţia specifică la realizarea acestora.
Disciplina –Metodica și Practica predării fotbalului și handbalului în școala- este
prevăzută, conform planului de învăţământ, în aria curriculară Educaţie fizică şi sport şi are
menirea să-şi aducă contribuţia specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii
autonome şi creative a elevilor – finalitate prevăzută în Legea învăţământului.
Prezentul document încearcă să-i familiarizeze pe cursanții noștrii, dealtfel profesori și ei
în învățământul preuniversitar, dar acum elevi pe bancile facultății la un nou curs de
CONVERSIE PROFESIONALĂ-DISCIPLINA-EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT-cu programele
şcolare pentru disciplina –EDUCAȚIE FIZICĂ- clasele a V-a – a XII-a, filiera vocaţională,
profil sportiv şi unităţi de învăţământ cu program sportiv suplimentar, disciplina sportivă
FOTBAL/HANDBAL, nivelurile de pregătire: ÎNCEPĂTORI, AVANSAŢI, PERFORMANŢĂ.
Obiectivul general al disciplinei constă în dezvoltarea aptitudinilor bio-psiho-motrice şi
formarea capacităţii elevilor de a acţiona asupra acestora în vederea valorificării lor la nivel
maxim în activitatea sportivă competiţională, specifică categoriei de vârstă şi nivelului de
instruire, pe fondul menţinerii permanente a stării optime de sănătate, asigurării unei dezvoltări
fizice armonioase şi manifestării unei capacităţi motrice favorabile inserţiei profesionale şi
sociale.
Disciplina Metodica și Practica predării fotbalului și handbalului în școala contribuie,
prin exersarea cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor pe care le dezvoltă, la pregătirea elevilor în
domeniile de competenţe cheie, definite la nivel european.
Programele şcolare, pentru fiecare disciplină sportivă, au următoarea structură:
-Competenţe generale, cu un nivel accentuat de complexitate, definite pentru a evidenţia
achiziţiile finale de învăţare ale elevilor la sfârşitul etapei de şcolarizare.
-Valori şi atitudini, promovate prin învăţare, pe întreg parcursul etapei de şcolarizare.
-Competenţe specifice, cărora le sunt asociate conţinuturi – reprezentând nucleul
funcţional al programei şcolare – definite pentru fiecare grupă de nivel de instruire: începători,
avansaţi, performanţă.
-Sugestii metodologice, elaborate pentru a orienta proiectarea demersului didactic
adecvat competenţelor, valorilor şi atitudinilor prevăzute în programele şcolare.
Pregătirea sportivă practică într-o disciplină sportivă (FOTBAL SAU HANDAL SAU
FOTBAL ȘI HANDBAL) şi participarea în concursuri pun elevul în situaţii concrete de:
•comunicare în termeni specifici disciplinei sportive, în limba română şi în limbi străine
cu profesorul antrenor, cu colegii de antrenament/ echipă, cu adversarii şi cu arbitrii;
•sesizare a modificărilor de natură morfologică, funcţională şi psihică, generate de
procesul de antrenament, precum şi a substratului biochimic şi fiziologic al reacţiilor
organismului în efort;
3

•analizare a aspectelor biomecanice ale procedeelor tehnice specifice disciplinei sportive

Page

de specializare şi acţionarea, după caz, pentru ameliorarea unor componente ale acestora;
 •căutare, stocare şi comunicare, prin mijloacele tehnologiei informaţiei şi a
comunicaţiilor, de date vizând: componentele şi metodologia pregătirii de specialitate în
disciplina sportivă practicată, performanţele actuale realizate pe plan naţional şi mondial,
tehnologii eficiente ale instalaţiilor şi echipamentelor din domeniul specialităţii.
•iniţiere şi întreţinere de relaţii interpersonale, autocontrolul relaţiilor personale în
concordanţă cu comportamentele acceptate şi interzise în disciplina sportivă practicată, medierea
situaţiilor conflictuale care pot să apară pe parcursul antrenamentelor şi al concursurilor;
•conştientizare a relaţiei dintre drepturi şi obligaţii, a implicaţiilor legitimării sportive, ale
unui angajament sau contract, a corelaţiei dintre performanţele realizate şi susţinerea materială
de care beneficiază, înţelegerea statutului de sportiv profesionist;
•utilizare a unor categorii de metode şi mijloace eficiente de perfecţionare a
componentelor pregătirii sportive, precum şi a instrumentelor de evaluare ale acestora, care pot fi
folosite independent, corespunzător evoluţiei personale a parametrilor pregătirii sportivului.
Întrucât practica avansată, naţională şi internaţională, în domeniul pregătirii elevilor în
performanţă, a confirmat ca formaţie eficientă de instruire înseamnă grupa de nivel valoric, am
structurat programa pe cele trei grupe de nivel valoric, respectiv de începători, de avansaţi şi de
performanţă, precizându-se, pentru fiecare grupă, competenţele specifice şi conţinuturile
aferente, corespunzător vârstei optime a elevilor şi stadiului de pregătire în aceeaşi grupă,
specific fiecărei discipline sportive.
Programa stabileşte şi permite fiecărui cadru didactic formarea competenţelor specifice,
utilizând, ca mijloace, categoriile de conţinuturi pe care le consideră eficiente, corespunzător
particularităţilor grupei de elevi.
În învăţământul de toate gradele grupele se constituie din elevi din aceeaşi clasă sau din
clase diferite, având un caracter deschis, promovările la grupele de nivel superior realizându-se
corespunzător capacităţii de performanţă manifestată obiectiv (în concursuri) de către fiecare
elev.
De aceea este important ca fiecare cadru didactic să fie preocupet ca elevii săi SĂ
PARTICIPE LA COMPETIȚII, la-nceput între clase pentru a se forma reprezentativa școlară,
apoi după o programă bine concepută de antrenamnte săptămânale să se treacă și la jocuri între
școli apoi între diferite județe chiar apoi la concursuri internaționale.

4
Page

COMPETENŢE SPECIFICE ŞI CONŢINUTURI
I.1 JOC SPORTIV-FOTBAL/HANDBAL-ÎNCEPĂTORI (A-V-VI-A)
COMPETENŢE SPECIFICE
1.1. Utilizarea corectă a
principalelor noţiuni specifice
domeniului
1.2. Folosirea corectă a
terminologiei de specialitate
1.3 Utilizarea celor mai importante
mijloace de dezvoltare a capacităţii
fizice proprii
1.4 Compararea reacţiilor
organismului, în eforturi de tip
diferit
1.5 Integrarea în diferite grupuri,
constituite în funcţie de cerinţele
activităţii de pregătire
2.1 Îndeplinirea unor sarcini
specifice activităţii de pregătire,
prin coordonare cu ceilalţi membri
implicaţi
CAPITOLUL I
CONŢINUTURI
INDICI SOMATO-FUNCŢIONALI GENERALI
 troficitate musculară
 atitudine corporală corectă
 tonicitate musculară
 capacitate pulmonară şi elasticitate toracică
 masă musculară a principalelor segmente ale corpului
DEPRINDERI ŞI PRICEPERI MOTRICE
 alergare-diferite variante
 sărituri cu desprinderi de pe unul şi de pe ambele picioare
 aruncarea de la margine-fotbal
 aruncarea cu una şi cu ambele mâini-handbal
CALITĂŢI MOTRICE DE BAZĂ
 Viteza
- de reacţie
- de execuţie
- de deplasare
- de repetiţie
 Forţa
- analitică a grupelor musculare
 Îndemânarea
- coordonare
- echilibru
- ritm
- precizie
 Rezistenţa
- generală
- aerobă
 Mobilitatea
- generală în articulaţi
- elasticitate articulară
INDICI SOMATO-FUNCŢIONALI SPECIFICI
 troficitate şi tonicitatea musculaturii segmentelor inferioare
 stabilitatea articulaţiilor gleznelor şi genunchilor
 capacitate vitală
CALITĂŢI MOTRICE SPECIFICE
 Viteza
- de reacţie faţă de deplasarea mingii şi faţă de acţiunile adversarilor
şi coechipierilor
- de execuţie a deplasărilor, săriturilor şi a procedeelor tehnice
5
Page
2.2. Creşterea nivelului indicilor de
manifestare a calităţilor motrice
2.3 Aplicarea deprinderilor motrice
şi a procedeelor tehnice de bază în
acţiuni motrice complexe şi forme
adaptate de întrecere/ concurs
3.1. Exprimarea estetică a atitudinii
corporale
- de deplasare pe distanţe mici şi medii
 Forţa
- de lovire a mingii
- în contact (umăr la umăr, corp la corp) cu adversarul
 Îndemânarea
- coordonarea tuturor segmentelor corpului în condiţii variate
- coordonare spaţio-temporală
- coordonare vizual-motrică
- dexteritate generală şi specifică
 Rezistenţa
- în regim de viteză
- în regim de forţă
- în regim de îndemânare
 Mobilitatea
- Articulară/umăr/braț
- coxofemurală
- a genunchiului
- a gleznei
METODE ŞI MIJLOACE DE DEZVOLTARE
 a rezistenţei la eforturi (aerobe, anaerobe, mixte)
 a îndemânării în manevrarea mingii
 a mobilităţii şi a supleţei
METODE/ PROCEDEE DE CREŞTERE
 a masei musculare active
 a troficităţii
 a tonicităţii

4.1. Utilizarea corectă a PROCEDEE TEHNICE DE

principalelor noţiuni specifice
domeniului
4.2. Folosirea corectă a
terminologiei de specialitate
4.3. Integrarea în diferite grupuri,
constituite în funcţie de cerinţele
activităţii de pregătire
4.4 Îndeplinirea unor sarcini
specifice activităţii de pregătire,
prin coordonare cu ceilalţi membri
implicaţi
BAZĂ
a) pentru toţi jucătorii:
FOTBAL
 lovirea mingii cu piciorul:
- cu interiorul labei piciorului
(latul)
- cu şiretul plin
- cu şiretul exterior
- cu vârful labei piciorului
- cu genunchiul
 preluarea mingii:
- rostogolite cu interiorul labei
piciorului
- cu şiretul plin din amortizare
- cu coapsa prin amortizare
- cu pieptul prin amortizare
- cu capul prin amortizare
 deposedarea de minge:
- prin atac din faţă
HANDBAL
 pasa cu o mână de la umăr:
de pe loc şi din deplasare
 prinderea cu două mâini, de
pe loc şi din deplasare
 driblingul simplu
 aruncarea la poartă de pe loc
 aruncarea la poartă cu paşi
adăugaţi
 * aruncarea la poartă din
alergare
 poziţia fundamentală
 procedee tehnice specifice
portarului
 repunerea mingii în joc de
către portar
 depăşirea
6 Page
4.5. Manifestarea unui
comportament bazat pe fair-play
faţă de antrenori, parteneri,
adversari şi arbitri
4.6. Aplicarea deprinderilor
motrice şi a procedeelor tehnice de
bază în acţiuni motrice complexe şi
forme adaptate de întrecere/
concurs
4.7. Integrarea în acţiuni tactice
individuale/ colective, în condiţii
de pregătire/ întrecere
4.8. Susţinerea eforturilor generale
şi specifice impuse de activitatea de
pregătire şi de întreceri
4.9. Manifestarea în întreceri a
trăsăturilor psihice dominante,
specifice disciplinei sportive
5.1. Selectarea modelelor de reuşită
din lumea sportului practicat
- prin atac din lateral  * replierea
 conducerea mingii:  marcajul adversarului aflat în
- cu interiorul labei piciorului posesia mingii şi demarcajul
- cu exteriorul labei piciorului  * intercepţia
- cu şiretul plin  sistemul de atac în semicerc
 protejarea mingii:  aşezarea în apărare în
- cu corpul şi interiorul labei sistemul 6:0
piciorului de pe loc şi din  variante de joc cu temă
mişcare  cunoştinţe teoretice privind
- cu corpul şi exteriorul labei regulile de joc: paşi, fault,
piciorului de pe loc şi din dublu dribling
mişcare  aşezarea în teren pentru jocul
 mişcarea înşelătoare: 5x5 (cu portar) în sală
- cu trunchiul din poziţia statică  aşezarea în teren pentru jocul
- cu piciorul din poziţie statică 7x7 pe teren.
şi din deplasare
 pasa:
- cu capul (primirea)
- structuri
b) pentru portari: - direcţie
 procedee tehnice fără minge:
- traiectorie: scurtă
- poziţia fundamentală
(utilizare), medie (tactică)
- deplasarea în teren
- intensitate
 Procedee tehnice cu minge:
Acţiuni tactice colective de
- prinderea mingii
apărare:
- prinderea mingii cu plonjon
 replierea pe zonele libere din
- boxarea mingii
jumătatea proprie
- devierea mingii
- blocarea mingii  apărarea pe semicerc
- repunerea mingii în joc cu  dublajul/triplaj
mâna, cu piciorul Sisteme de joc:
3+1/2+2-la minihandbal.
PROCEDEE TEHNICE
SPECIFICE, RECOMANDATE
INDIVIDUAL
 de manevrare
 de finalizare
ACŢIUNI TACTICE SPECIFICE
Acţiuni tactice colective de atac:
 ocuparea corespunzătoare a
zonelor
 aşezarea în teren pentru jocul
5x5 (cu portar) în sală
 aşezarea în teren pentru jocul
8x8 pe ½ teren, pentru jocul
11x11 în sistemul cu 4 fundaşi
 pasa:
- structuri
- direcţie
- traiectorie: scurtă (utilizare),
7
medie (tactică)
Page
- intensitate
Acţiuni tactice colective de apărare:
 replierea pe zonele libere din
jumătatea proprie
 apărarea în zonă
 dublajul (noţiuni)
Sisteme de joc:
 primar, pentru jocul 6x6
 intermediar, pentru jocul 8x8
(pe ½ teren)
 final, pentru jocul de 11x11 (pe
teren normal)
Conţinutul modelului de joc:
a) în atac:
 trecerea rapidă a
jucătorilor din apărare
în atac
- apropierea cât mai rapidă de
poarta adversă prin pase
succesive directe sau cu
preluare, din aproape în aproape
- sprijin acordat jucătorului cu
minge
- finalizarea făcută din prima
situaţie avută, în apropierea
porţii
b) în apărare:
 preocupare permanentă
pentru intrarea în
posesia mingii
 trecerea cât mai rapidă a
întregii echipe în jumătatea
proprie după pierderea mingii
 apărarea în zonă, cu 4
fundaşi
 apărarea la momentele fixe
(cunoştinţe)
ACŢIUNI TACTICE
RECOMANDATE INDIVIDUAL
 de deposedare a adversarului
 de pătrundere
TRĂSĂTURI PSIHICE
DOMINANTE
 tenacitate
 eliminarea sentimentului de
teamă faţă de adversar
 concentrare
 atenţie distributivă
 iniţiativă
8

 curaj
Page

 stăpânire de sine

5.3. Identificarea informaţiilor de
specialitate, cu ajutorul mijloacelor
electronice
5.4. Utilizarea celor mai importante
mijloace de dezvoltare a capacităţii
fizice proprii
5.6. Compararea reacţiilor
organismului, în eforturi de tip diferit
6..1 Aplicarea principalelor
prevederi regulamentare ale
disciplinelor sportive practicate
6.2. Identificarea informaţiilor de
specialitate, cu ajutorul mijloacelor
electronice
6.3 Integrarea în diferite grupuri,
constituite în funcţie de cerinţele
activităţii de pregătire
6.4. Manifestarea unui
comportament bazat pe fair-play
faţă de antrenori, parteneri,
adversari şi arbitri
6.5. Utilizarea corectă a
principalelor noţiuni specifice
domeniului
6.6. Selectarea modelelor de reuşită
din lumea sportului practicat
I.2 JOC SPORTIV-FOTBAL/HANDBAL-AVANSAȚI (A-VI-VII-A)
COMPETENŢE SPECIFICE
1.1. Folosirea terminologiei de
specialitate în relaţionarea cu
partenerii de activitate
 colaborare şi întrajutorare
 combativitate
 spirit de echipă
PROTECŢIE INDIVIDUALĂ
 cunoştinţe teoretice despre:
- importanţa „încălzirii”
- respiraţia cu caracter de refacere
- tehnicile de acordare reciprocă a ajutorului/ sprijinului în execuţii
RANDAMENT SPORTIV
 factorii care condiţionează instruirea
 cauzele care reduc randamentul
 criterii de apreciere a randamentului
 specificul autocaracterizării, caracterizării şi evaluării randamentului
 criterii de analiză a rezultatelor
 specificul analizei de caz
PREVEDERI REGULAMENTARE
 regulament de întrecere
 greşeli de arbitraj
 abaterile frecvente de la prevederile regulamentare
REGULI DE COMPORTAMENT
 comportamentul în întrecere
 situaţiile critice din întrecere
 relaţii specifice de subordonare
 caracteristicile rolurilor de responsabil de grupă, arbitru
 criteriile de evaluare a arbitrajelor
 greşeli frecvente
CULTURALITATE
 criterii de evaluare a valorilor sportive, în sportul practicat
 valori sportive etalon, în sportul practicat
CONŢINUTURI
INDICI SOMATO-FUNCŢIONALI GENERALI
 robusteţe fizică
 capacitate motrică generală
 indici cardio-vasculari şi respiratori
DEPRINDERI ŞI PRICEPERI MOTRICE
9
Page
2.1. Alegerea celor mai eficiente
mijloace de dezvoltare a capacităţii
fizice proprii
2.2. Analiza reacţiilor organismului,
în eforturi de tip diferit
3.1. Acţionarea eficientă în diferite
grupuri, constituite în funcţie de
cerinţele activităţilor de pregătire şi
competiţională
3.2. Realizarea de sarcini specifice
activităţii de pregătire şi
competiţională, prin colaborare cu
ceilalţi membri implicaţi
4.1. Îmbunătăţirea nivelului
indicilor de manifestare a calităţilor
motrice
4.2. Utilizarea deprinderilor
motrice şi a procedeelor tehnice în
activitatea de pregătire şi în cea
competiţională
 variante de alergare
 variante de sărituri
 variante de loviri şi respingeri
 împingeri şi opoziţii la împingerile adversarilor
CALITĂŢI MOTRICE DE BAZĂ
 Viteza
- sub toate formele de manifestare
 Forţa
- explozivă izotonică
 Îndemânarea
în manevrarea mingii
- în coordonarea acţiunilor în raport de minge, parteneri şi
adversari
 Rezistenţa
- la eforturi aerobe şi mixte
 Mobilitatea
- articulară
- coxofemurală
- a genunchilor
- a gleznei
INDICI SOMATO-FUNCŢIONALI SPECIFICI
 tonicitatea şi troficitatea membrelor inferioare
 capacitate vitală
CALITĂŢI MOTRICE SPECIFICE
 Viteza
- de reacţie şi de execuţie în cadrul unor structuri de joc
- de deplasare cu implicarea directă în execuţia diferitelor
procedee tehnico-tactice
 Forţa
- masa musculară a segmentelor trenului inferior, solicitată în
efectuarea procedeelor tehnice (forţa explozivă în regim de
rezistenţă)
- de lovire a mingii cu piciorul şi cu capul, de angajare fizică
regulamentară cu adversarul şi pentru desprindere pe verticală
(detentă)
 Îndemânarea
- coordonarea specifică în efectuarea procedeelor tehnice în
condiţii crescute ale solicitărilor privind atenţia şi echilibrul în
efectuarea înlănţuită a 2-3 procedee tehnice
- în regim de tehnică (precizia execuţiilor tehnice)
 Rezistenţa
- în regim de viteză
- aerobă
 Mobilitatea
- în articulaţia coxofemurală, a gâtului, a coloanei vertebrale, a
genunchilor şi a gleznei
METODE ŞI MIJLOACE DE DEZVOLTARE
 a forţei (maxime, explozive, în diferite regiuni)
10
 a vitezei (de reacţie, de execuţie, de repetiţie, de deplasare)
Page
5.1. Abordarea permanentă a unei
atitudini corporale corecte
 a rezistenţei la eforturi (aerobe, mixte)
 a îndemânării
 a mobilităţii şi a supleţei
METODE/ PROCEDEE DE CREŞTERE
 a masei musculare active
 a troficităţii
 a tonicităţii

1.1. Folosirea terminologiei de PROCEDEE TEHNICE DE BAZĂ

specialitate în relaţionarea cu
partenerii de activitate
3.1. Acţionarea eficientă în diferite
grupuri, constituite în funcţie de
cerinţele activităţilor de pregătire şi
competiţională
3.2. Realizarea de sarcini specifice
activităţii de pregătire şi
competiţională, prin colaborare cu
ceilalţi membri implicaţi
3.3. Manifestarea unui
comportament bazat pe fair-play
faţă de antrenori, parteneri,
adversari şi arbitri
FOTBAL
a) procedee tehnice însuşite anterior:
 lovirea mingii cu piciorul
 preluarea mingii
 conducerea mingii însoţită de
mişcări înşelătoare şi de protejare
cu corpul şi piciorul
 lovirea mingii cu capul din
alergare şi din săritură, cu bătaie
pe unul sau ambele picioare
 aruncarea de la margine – de pe
loc, cu elan
 lovitura de la colţ
 structuri tehnice învăţate anterior
şi învăţarea altora noi
 finalizarea din alergare
b. procedee tehnice noi:
 lovirea mingii cu
- călcâiul
- prin deviere cu şiretul
exterior, latul sau exteriorul
labei piciorului
- din semivole
 preluarea mingii
- cu capul prin amortizare
- cu talpa prin ricoşare
 deposedarea
- din lateral
- prin alunecare
 lovirea mingii cu capul
- din alergare
- din alergare cu săritură
- din plonjon - de pe loc şi din
alergare
 şutul la poartă din situaţi/ poziţii
variate
 pregătire tehnică individualizată
c. procedee tehnice specifice postului
HANDBAL
 pasa cu o mână de la umăr,
de pe loc şi din deplasare,
pe direcţii diferite
 driblingul multiplu
 aruncarea la poartă de la 7 m
 aruncarea la poartă cu paşi
încrucişaţi
 aruncarea la poartă din
alergare
 *aruncare la poartă din
săritură
 deplasări specifice în poziţie
fundamentală în atac şi în
apărare
 blocarea mingilor aruncate
spre poartă
 marcajul adversarului cu şi
fără minge şi demarcajul
 pătrunderea
 depăşirea
 repunerea mingii în joc de
către portar
 intercepţia
 procedee tehnice specifice
portarului
 *sistemul de atac cu un
pivot
 contraatacul direct
 * contraatacul cu
intermediar
 acţiuni tactice în sistemul de
apărare 6:0
 variante de joc cu temă
 cunoştinţe teoretice privind
regulile de joc: apărarea în
semicerc, călcarea
11 Page
4.2. Utilizarea deprinderilor de portar: semicercului în atac, picior
motrice şi a procedeelor tehnice în  prinderea, boxarea şi devierea  *aruncare la poartă din
activitatea de pregătire şi în cea mingii săritură
competiţională  blocarea mingii  deplasări specifice în poziţie
 repunerea mingii în joc cu mâna şi fundamentală în atac şi în
4.3. Iniţierea de acţiuni tactice cu piciorul apărare
individuale/ colective, în activitatea  degajarea mingii statice sau aflată  blocarea mingilor aruncate
de pregătire şi în cea în mişcare spre poartă
competiţională PROCEDEE TEHNICE  marcajul adversarului cu şi
SPECIFICE, RECOMANDATE fără minge şi demarcajul
INDIVIDUAL  pătrunderea
 de manevrare  depăşirea
 de finalizare  repunerea mingii în joc de
 de deposedare a adversarului către portar
4.4. Susţinerea eforturilor generale ACŢIUNI TACTICE SPECIFICE  intercepţia
şi specifice impuse de activitatea de ACŢIUNI TACTICE  procedee tehnice specifice
pregătire şi cea competiţională INDIVIDUALE DE ATAC portarului
 demarcajul  *sistemul de atac cu un
 finalizare prin depăşirea unui pivot
adversar din acţiune individuală  contraatacul direct
 declanşarea contraatacului, a  * contraatacul cu
atacului rapid, a atacului intermediar
poziţional  acţiuni tactice în sistemul de
 pătrunderea pe culoar apărare 6:0
 învăluirea  variante de joc cu temă
ACŢIUNI TACTICE  informaţii sportive
INDIVIDUALE DE APĂRARE
 plasamentul
 marcajul om la om în zonă în

12 Page
4.5. Manifestarea în întreceri a supraveghere, agresiv
trăsăturilor psihice dominante,  deposedările din faţă, din lateral,
specifice disciplinei sportive prin alunecare
ACŢIUNI TACTICE PENTRU
PORTAR
 închiderea culoarului
 dirijarea apărării
 plasament la lovituri libere
ACŢIUNI TACTICE COLECTIVE
DE ATAC
Aşezarea în teren pentru jocul 11x11:
în sistemul 1-1-3-3-3 şi consolidarea
sarcinilor pe posturi şi zone:
 transmiterea mingii prin diferite
forme de a pasa (suveici)
 combinaţii în 2-3 jucători pe zone
de teren diferite
 atacul pe toată lărgimea terenului
 jocul fără minge: deplasări, lansări
pe culoare şi zone libere în
sprijinul posesorului de minge
 jocuri tactice (cu diferite teme): 3x3,
4x3, 5x5, 6x5, 8x8, 11x10, 11x11
 atacul în faze fixe şi specializarea
5.2. Raportarea la modelele de a 3-4 jucători
reuşită din lumea sportului practicat ACŢIUNI TACTICE COLECTIVE
DE APĂRARE
 trecerea rapidă din atac în apărare
pe zonele de atac iniţiate de
adversar
 marcajul om la om efectuat la 3 m
de poartă
 dublajul
 schimbul de adversari la marcaj
 presingul
 închiderea culoarelor pentru
blocarea şutului şi a pasei decisive
 apărarea în fazele fixe:
- zidul
- plasamentul la loviturile de la
colţ
- a aruncările de la margine
 la executarea loviturilor de
pedeapsă
SISTEME DE JOC
 cu 4 fundaşi în varianta 1-4-3-3
 iniţierea în varianta 1-4-4-2:
13

a) în atac
 consolidarea modelului de joc
învăţat la grupa de începători
Page

 ieşirea cu pasă precisă din apărare

 demarcări simultane şi rapide
 jocul fără minge
 pasarea mingii conform cerinţelor
fazelor de joc
 schimbarea direcţiei de atac prin
circulaţia mingii
 valorificarea fazelor fixe
 purtarea acţiunilor de atac pe toată
lărgimea şi adîncimea terenului
(cunoştinţe)
 finalizarea din combinaţii simple,
acţiuni individuale, contraatac prin
sincronizarea jucătorilor
b) în apărare
 consolidarea modelului de joc
învăţat la grupa de începători
 efectuarea presingului individual
şi colectiv (cunoştinţe)
 efectuarea marcajului agresiv în
zona de circulaţie a mingii
 dublajul
 evitarea infracţiunilor în suprafaţa
de pedeapsă
 anticiparea atacului echipei
adverse prin prezenţa a 2-3
jucători pe poziţii retrase
 „închiderea” culoarelor de
pătrundere prin plasament eficient
şi blocarea situaţiilor de finalizare
 evitarea şi utilizarea jocului la
ofsaid (cunoştinţe)
ACŢIUNI TACTICE
RECOMANDATE INDIVIDUAL
 preluarea din diferite poziţii, cu
piciorul stâng sau cu piciorul drept, cu
pieptul
 pasa, alternativ cu piciorul stâng sau
cu piciorul drept, din diferite poziţii
lansarea mingii cu capul
TRĂSĂTURI PSIHICE
DOMINANTE
 tenacitate
 eliminarea sentimentului de teamă
faţă de adversar
 atenţie distributivă
 curaj
 stăpânire de sine
 colaborare şi întrajutorare
14

 asumarea riscului
motivaţia pentru performanţă
Page


 stabilitate emoţională
I.3 JOC SPORTIV-FOTBAL/HANDBAL-PERFORMANȚĂ (A-VII-VIII-A)
COMPETENŢE SPECIFICE
1.1. Utilizarea terminologiei
specifice în diferite situaţii de
comunicare
2.1. Utilizarea mijloacelor şi
metodelor specifice şi nespecifice
domeniului pentru propria
dezvoltare fizică
2.2. Folosirea mijloacelor
electronice pentru culegerea
informaţiilor necesare dezvoltării
capacităţii motrice generale şi
specifice disciplinei sportive
3.1. Relaţionarea adecvată în
diferite grupuri, constituite în
funcţie de cerinţele activităţilor de
pregătire şi competiţională
CONŢINUTURI
INDICI SOMATO-FUNCŢIONALI GENERALI
 raport talie-greutate specific postului
 capacitate vitală 4500-5000 cmc
 frecvenţă cardiacă până la 2180/min
 perimetru toracic în inspiraţie 92-94 cm
 elasticitate toracică 5-6 cm
 capacitate la efort aerob 71-75 cm
DEPRINDERI MOTRICE
 variante de alergare
 variante de sărituri
 variante de loviri şi respingeri
 împingeri şi opoziţii la împingerile adversarilor
CALITĂŢI MOTRICE DE BAZĂ
 Viteza
- de reacţie
- de execuţie
- de deplasare în structuri motrice complexe
 Forţa
- explozivă
 Îndemânarea
- coordonarea acţiunilor corpului în sărituri
- ambidextrie
- precizie
 Rezistenţa
- la eforturi anaerobe
- la eforturi mixte
 Mobilitatea
- stabilitate articulară
INDICI SOMATO-FUNCŢIONALI SPECIFICI ŞI CALITĂŢI
MOTRICE SPECIFICE
Portar
 talie 180 cm
 detentă 65 cm
 viteză de execuţie şi robusteţe corporală

15
Page
3.2. Rezolvarea sarcinilor specifice
activităţilor de pregătire şi
competiţională, prin interacţiunea
optimă cu ceilalţi membri implicaţi
4.1. Maximizarea nivelului
indicilor de manifestare a calităţilor
motrice
Fundaşi laterali
 talie medie 175 cm
 capacitate de efort anaerobă şi mixtă
 viteză de reacţie de execuţie şi de decizie
 forţă explozivă
Fundaşi centrali la marcaj şi liberoul
 talie medie 175 cm
 rezistenţă la efort aerob-anaerob şi mixt
 viteză de deplasare pe distanţe medii şi lungi
 capacitate de coordonare a acţiunilor
 îndemânare în manevrarea mingii
Atacanţi
 talie medie 175-180 cm
 viteză de execuţie pe spaţii restrânse
 forţa explozivă în contact cu adversarii
 rezistenţă la eforturi anaerobe
 detentă

METODE ŞI MIJLOACE DE DEZVOLTARE

4.2. Valorificarea potenţialului
tehnic în activitatea de pregătire şi
în cea competiţională
5.1. Abordarea permanentă a unei
atitudini corporale corecte
 a forţei specifice probei
 a vitezei specifice probei
 a rezistenţei la eforturi specifice probei, aerobe, anaerobe şi mixte
 a supleţei musculaturii
 a îndemânării
 a dexterităţii
METODE/ PROCEDEE DE CREŞTERE
 a masei musculare active
 a greutăţii corporale optime
 a troficităţii
 a tonicităţii

1.1. Utilizarea terminologiei PROCEDEE TEHNICE

specifice în diferite situaţii de
comunicare
3.1. Relaţionarea adecvată în
diferite grupuri, constituite în
funcţie de cerinţele activităţilor de
pregătire şi competiţională
FOTBAL
 procedee tehnice consolidate
la grupa de avansaţi
 procedee tehnico-tactice sub
presiunea adversarului
 lovituri fixe
 procedee de finalizare
 fenta de pasă şi şut
 tehnica cu conţinut
predominant tactic:
a. fundaşii şi portarii
- degajări
- deposedări cu rămânere
HANDBAL
 acţiuni tehnico-tactice specifice
sistemului de atac cunoscut
 acţiuni tehnico-tactice
specifice sistemuluide apărare
cunoscut
 variante de joc cu temă, de joc
cu efectiv redus, pe teren redus
 integrarea acţiunilor tehnico-
tactice în jocul bilateral, în
condiţii regulamentare
 cunoştinţe teoretice despre
arbitraj, organizare şi
conducere a jocului de handbal
16Page
3.2. Rezolvarea sarcinilor specifice în posesie
activităţilor de pregătire şi b. mijlocaşii și atacanţii  antrenament individulaizat
competiţională, prin interacţiunea - centrări din alergare aparare
optimă cu ceilalţi membri implicaţi - pasa înapoi  antrenament individualizat atac
- devieri  pregatirea trecerii din atac in
- şut la poartă aparare si invers prin unul sau
- cu adversitate doi jucatori.
- în criză de spaţiu şi  Joc in superioritate in atac
timp  Joc in superioritate in aparare
3.3. Manifestarea unui  jocul cu capul
 Joc in inferioritate atac
comportament bazat pe fair-play PROCEDEE TEHNICE
faţă de antrenori, parteneri, SPECIFICE,  Joc in inferioritate in atac
adversari şi arbitri RECOMANDATE PROCEDEE TEHNICE
INDIVIDUAL SPECIFICE, RECOMANDATE
 specifice postului INDIVIDUAL
ACŢIUNI TACTICE ACŢIUNI TACTICE SPECIFICE
SPECIFICE ACŢIUNI TACTICE
ACŢIUNI TACTICE INDIVIDUALE DE ATAC
INDIVIDUALE DE ATAC ACŢIUNI TACTICE
(acţiuni tactice învăţate şi INDIVIDUALE DE APĂRARE
4.2. Valorificarea potenţialului aplicate la nivelul grupei de  informaţii sportive
tehnic în activitatea de pregătire şi avansaţi)
în cea competiţională  combinaţiile şi traseele în
vederea eficienţei finalizării
din atac rapid, poziţional sau
4.3. Iniţierea şi finalizarea de contraatac
acţiuni tactice individuale/  adaptarea mijloacelor tehnico-
colective, în condiţii de pregătire/ tactice la specificul echipei
de concurs/ de competiţie adverse
ACŢIUNI TACTICE
4.4. Susţinerea eforturilor generale INDIVIDUALE DE
şi specifice impuse de activitatea de APĂRARE
pregătire şi cea competiţională  marcaj dublu, triplu în
vederea realizării
„triunghiului de forţe” pentru
deposedarea şi anihilarea
adversarului pătruns pe
diferite culoare
ACŢIUNI TACTICE
COLECTIVE
4.5. Manifestarea în întreceri a SISTEME DE JOC
trăsăturilor psihice dominante,  sistemul 1-4-4-2
specifice disciplinei sportive  sistemul 1-3-5-2, elastic
a) în atac:
 modelul de joc la grupa de
avansaţi
 acţiunile tactice cursive prin
demarcări rapide pe poziţii
17

viitoare:
Page

- culoare-zone libere
5.2. Aprecierea obiectivă a - angajări (pase) precise
nivelului valoric al unor competiţii pentru jucătorul cel
la care participă mai bine plasat
 rolul de coordonator de joc
asumat de fiecare jucător
intrat în posesia mingii
 acţiunile tactice individuale şi
colective în cadrul atacului
poziţional sau în circulaţie de
minge şi jucători, cu
participarea jucătorilor din
linia a doua la acţiunile de
finalizare, în zonele 3 şi 4
 modalitatea de acoperire a
întregului spaţiu de joc
(lărgime şi adâncime) prin
deplasarea jucătorilor fără
minge, în scopul obţinerii
superiorităţii numerice şi
multiplelor posibilităţi de
pasare a posesorului mingii
 schimbarea direcţiei de
deplasare şi schimbul de
locuri al atacanţilor în zona
a doua
 combinaţii de finalizare din
atac rapid şi atac poziţional
b) în apărare:
 modelul de joc învăţat în
grupa de avansaţi
 sistemul cu 4 fundaşi, a
apărării cu libero şi a
principalelor sale variante
 jocul cu capul; în apărare
 presingul colectiv şi replierea
rapidă în caz de nereuşită
 apărarea în zonă, coordonată
cu cea om la om (apărare
combinată)
TRĂSĂTURI PSIHICE
DOMINANTE
 tenacitate
 eliminarea sentimentului de
teamă faţă de adversar
 atenţie distributivă
 iniţiativă
 curaj/stăpânire de sine
 încredere în sine
18

 colaborare şi întrajutorare
amplificarea combativităţii
Page


 încrederea în potenţialul

2.2. Folosirea mijloacelor
electronice pentru culegerea
informaţiilor necesare dezvoltării
capacităţii motrice generale şi
specifice disciplinei sportive
4.4. Susţinerea eforturilor generale
şi specifice impuse de activitatea de
pregătire şi cea competiţională
4.6. Valorificarea factorilor care
favorizează randamentul sportiv
1.2. Aplicarea prevederilor
regulamentare ale disciplinelor
sportive practicate
3.1. Relaţionarea adecvată în
diferite grupuri, constituite în
funcţie de cerinţele activităţilor de
pregătire şi competiţională
3.3. Manifestarea unui
comportament bazat pe fair-play
faţă de antrenori, parteneri,
adversari şi arbitri
1.1. Utilizarea terminologiei
specifice în diferite situaţii de
comunicare
5.2. Aprecierea obiectivă a
nivelului valoric al unor competiţii
la care participă
echipei şi dorinţa de victorie
RANDAMENT SPORTIV
 factorii care condiţionează performanţa
 cauzele care reduc randamentul
 criterii de apreciere a randamentului
 specificul autocaracterizării şi evaluării randamentului
 personalizarea echipamentului de concurs
 caracteristicile materialelor şi echipamentului de concurs performante
 criterii de analiză
 specificul analizei de caz şi a autoanalizei
 utilizarea metodei video
PREVEDERI REGULAMENTARE
 regulament de concurs
 principalele abateri de la prevederile regulamentare şi consecinţele
acestora
 semnificaţia comenzilor, semnalizărilor arbitrilor şi a aparaturii de
specialitate
REGULI DE COMPORTAMENT
 relaţii specifice de subordonare
 caracteristicile rolurilor de responsabil de grupă şi arbitru
 comportamentul în concurs
 situaţiile critice din concurs
 relaţiile cu oficialii concursului
 criteriile de evaluare a arbitrajelor
 greşeli frecvente
CULTURALITATE
 criterii de evaluare a valorilor sportive, în sportul practicat
 valori sportive etalon, în sportul practicat
19
Page
 CAPITOLUL II
PRINCIPII ȘI METODE FOLOSITE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘCOLARĂ

Organizarea si desfasurarea oricarui proces instructiv-educativ trebuie sa se realizeze

pentru a avea o eficienta maxima, in concordanta cu anumite cerinte, norme, directive, etc.
Acestea sunt impuse de comanda sociala pentru subsistemul educatiei fizice in care are
loc procesul instructiv-educativ respectiv.
Unele dintre aceste cerinte sunt fundamentale si ele primesc ca atare denumirea si statutul
de principii.
Principiile se respecta, nu se aplica. Respectarea principiilor in totalitatea lor este o
necesitate. Nerespectarea doar a unuia, de exemplu, conduce obligatoriu la diminuarea eficientei
procesului instructiv-educativ respectiv.
II.1 PRINCIPII DE INSTRUIRE
Principii de instruire in educatie fizica si sport

1.PRINCIPIUL INTUITIEI
Rolul intuitiei: Intuitia presupune o cunoastere a realitatii cu ajutorul simturilor,
analizatorilor, receptorilor organismului uman. In educatie fizica si sport, principiul
intuitiei presupune stimularea a cat mai ultor analizatori, pentru a se forma o imagine cat
mai exacta despre ceea ce se invata. La subiectii normali, cel mai solicitat analizator este
cel vizual. La subiectii cu deficiente vizuale este solicitat analizatorul tactil. In procesul
de invatare motrica este solicitat foarte mult si analizatorul auditiv. In acaste cazuri se
trece dincolo de treapta senzoriala a cunoasterii umane, se trece la treapta logica,
deoarece se folseste limbajul specific celui de al doilea sisitem de semnalizare.
Metodele Intuitive:
 Demonstratia-demonstrarea celor ce
urmeaza a fi insusite;
 Prezentarea unor materiale
(planse,schite,imagini);
 Observarea executiei altor subiecti.
20
Page
Cerinte pentru respectarea principiului:
 Urmarirea celor prezentate sa fie
posibil, la nivel optimal, tuturor subiectilor care
desfasoara activitatea;
 Sa nu fie folosite abiziv modalitati
prinncare se stimuleaza primul sisitem de
semnalizare, fiindca in acest caz se impiedeca
abstractizarea si generalizarea-procesele de
gandire foarte importante in educatie fizica si
sport.
2.PRINCIPIUL PARTICIPARII CONSTIENTE SI ACTIVE
Laturile pe care le implica acest principiu sunt:
 Participarea constienta;
 Participarea activa.

Cerinte principale:
 Subiectii tb sa fie constienti in
privinta efectelor practicarii sistematice a
exercitiilor fizice asupra organismului propriu,
dozarii precise a efortului functie de
particularitatile individuale si de obiectivele
urmarite. Trebuie formata la elevi o motivatie
puternica si corecta pentru practicarea exercitiilor
fizice conform unor norme sau regului (pauze
intre repetari, rolul conditiilor igienice, factorii
naturali de calire, refacerea dupa efort,etc)
 Intelegerea clara si memorarea
actelor si actiunilor motrice, cre se invata.
Subiectii trebuie sa inteleaga mecanismul de baza
21

al executiei actelor si ectiunilor motrice care se

Page
 insusesc, concomitent cu memorarea acestui
mecanism.
 Manifestarea unei atitudini
responsabile a subiectilor pentru insusirea
materialului predat;
 Formarea capacitatii subiectilor de
apreciere obiectiva a propriului randament.
3.PRINCIPIUL ACCESIBILITATII
Generalitati: Princiuli acesta subliniaza necesitatea desfasurarii activitatilor de practicare
a exercitiilor fizice in functie de particularitatile subiectilor.
Actiunile celui care conduce instruirea-PROFESORUL/EDUCATORUL:
 Selectia cu atentie a stimulilor, a exercitiilor fizice;
 Stabilirea unei dozari corespunzatoare a efortului fizic;
 Folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de insusire a unor
acte sau actiuni motrice de catre subiecti;
 Adaptarea metodelor si proceselor metodice de instruire si educatie la nivelul
intelegerii si de dezvoltare psiho-motrice a subiectilor
 Diferentierea evaluarii randamentului subiectilor.
Cerinte pentru respectarea acestui principiu:
 Necesitatea cunoasterii permanente a colectivului;
 Stabilirea unui ritm adecvat de lucru, functie de reactia subiectilor
la stimuli;
 Necesitatea cunoasterii si aplicarii celor trei reguli clasice ale
practicii didactice-trecerea de la usor la greu/ -trecerea de la simplu
la complex/ -trecerea de la cunoscut la necunoscut, adica de la
elemente cunoscute dar insusite la cele noi care se bazeaza pe cele
deja insusite.
4. PRINCIPIUL SISTEMATIZARII SI CONTINUITATII
Generalitati-este principiul cu cea mai mare importanta mai ales pentru
22

elaborarea corecta si eficienta a documentelor necesare de planificare-programare si de evidenta

Page

ale activitatilor de educatie fizica si sport. Sistematizarea si continuitatea reprezinta conditiile

principale pentru asigurarea reusitei in programarea stimulilor, indiferent de particularitatile
subiectilor sau de alte variabile de ordin material, spatial,temporal.
Cerinte pentru respecatrea principiului:
 Materialul de predat sa fie grupat, ordonat si programat in
concordanta cu logica interna pe care o impune fiecare
componenta sau subcomponenta a modelului de educatie
fizica si sport;
 Materialul nou predat tb sa se sprijine pecel insusit si sa
pregatesaca pe cel ce vafii predat in activitate urmatoare;
 Continutul procesului de instruire tb programat/planificat
incat sa asigure o legatura logica intre lectii, intre etapele
de pregatire;
 Participarea ritmica a subiectilor la procesul de instruire si
educatie.
5. PRINCIPIUL INSUSIRII TEMEINICE
Generalitati-se mai numeste al insusirii durabile, respecatrea acestui principiu
este conditionata de modul in care sunt respectate toate celelalte principii de instruire.
Cerinte de respectare a acstui principiu:
 Asigurarea unui numar suficient de repetari a actelor si
actiunilor motrice, atat in fiecare activitate concreta, dar si
in timp. Numai printr-un numar de repetari se pot realiza
obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale-
dezvoltare fizica, calitati motrice si deprinderi /priceperi
motrice;
 Intr-o perioada scurta de timp sa u se programeze si sa se
incerce insisirea unui volum prea mare de material de
invatat;
 Trebuie ca in mod ritmic sa se faca verificarea pregatirii
subiectilor prin probe de control, pentru cunoasterea
23

permanenta a nivelului de insusire a materialului predat.

Page
 II.2 Metode de instruire în educație fizică și sport
METODELE VERBALE/ METODELE INTUITIVE / METODA
EXERSARII
1. METODELE VERBALE
o Expunerea verbala;
o Conversatia;
o Brain-stormingul;
o Studiu individual.
Expunerea verbala-se realizeaza prin limbaj, trebuie sa fie accesibila nivelului de
intelegere a colectivelor de subiecti. Aceasta metoda exista in realitate prin cel putin
urmatoarele trei procedee metodice (povestire,explicatie, prelegere) folosite in
educatie fizica si sport:
 Povestirea, cu eficienta mai ales la subiectii pana in8/9 ani. Ea trebuie
sa fie “plastica”, sugestiva si sa se bazeze pe elemente cunoscute de
subiecti;
 Explicatia, se foloseste la toate categoriile de subiecti de peste 10/11
ani, pentru a fii eficienta explicatia tb sa indeplineasca cateva conditii-
 Sa fie clara;
 Sa fie logica;
 Sa fie concisa;
 Sa fie oportuna.

Ce urmareste explicatia:
1. Precizarea unor notiuni ale elevilor si imbogatirea cu altele noi;
2. Caracterul emotional al explicatiei dezvolta interesul elevilor, ii stimuleaza la
activitate, le creeaza buna dispozitie, le dezvolta increderea in fortele proprii;
3. Expresivitatea imprima un carcter activ explicatiei si serealizeaza prin
pronuntare corecta, intonatie, logica frazelor;
4. Corectitudinea si claritatea explicatiei formeaza la elevi reprezentari motrice
24

adecvate, care asigura in procesul invatarii legaturi intre primul si cel de al

Page

doilea sistem de semnalizare;

 5. Claritatea explicatiei si caliatea explicatiei duce la surprinderea esentialului in
cuvinte putine, economisind astfel timp.
In relatie cu demonstratia, explicatia poate avea urmatoarele “plasamente”:
 Sa urmeze demonstratia;
 Sa preceada demonstratia;
 Sa se realizeze concomitent cu demonstratia-atentie la nivelul de percepere al
colectivului “receptor” (varsta, cunostinte, experienta, arta de a asculta, etc).
Metoda explicatiei precede de obicei executarea exercitiilor fizice cu scopul de a forma
reprezentarea miscarii, precizand in mod corect valoarea parametrilor miscarii (muscular,
temporal,spatial). Se imbina cu metoda demonstartiei in mod diferentiat, in functie de tema
lectiei, varsa si nivelul de pregatire al elevilor, conditiile concrete de lucru. Explicatia prealabila
prezinta miscarea in totalitatea ei si surprinde structura miscarii prin indicarea succesiuni
elementelor componente, invocand legile anatomo-fiziologice si biomecanice care actioneaza,
precizand cerinte metodice care asigura corectitudinea executiei si procedeele de executare. In
explicatia prealabila se pot include notiuni privind importanta exercitiului fizic care se executa in
ansamblul exercitiilor din ramura de sport in care se incadreaza, legatura cu alte exercitii,etc.
Atunci cand explicatia se face concomitent cu executia, serefeara la detaliile miscarii, la
partile componente ale exercitiului, analizand fiecare faza aexercitiului. Utilizarea metodei
explicatiei are ca rezultat dezvoltarea spiritului de observatie al elevilor, orientarea perceptiilor,
formarea reprezentarilor ideomotorii, formarea notiunilor de educatie fizica. O problema
importanta in legatura cu folosirea metodei explicatiei este aceea a intinderii pe acre o ocupa in
desfasurarea lectiei-nu trebuie sa uitam ca in LECTIA DE EDUCATIE FIZICA-elevul invata
cum sa se miste si face asta miscandu-se. Explicatia orienteaza constiinta elevului in actiunea
motrica, pentru ca el sa nu exerseze mecanic, prin imitatie, fara sa inteleaga. De aceea
expplicatia nu trebuie sa depaseasca 8-10 minute, dar pentru afi eficace se impune o temeinica
pregatire a continutului, condensarea cunostiintelor intr-o forma concisa. Operativitatea
explicatiei depinde de rationalizarea continutului ei-in cuvinte putine, explicatia trebuie sa-i dea
elevului mult-esentialul.
 Prelegerea, se foloseste cu precadere in invatamantul superior. Ea poate fi
25

intalnita si la clasele cu profil de educatie fizica si sport, unde trebuie predate prin
Page

prelegeri cunostintele teoretice de specialitate. La baza fiecarei prelegeri ar trebui

 sa stea o argumentare stiintifica a temelor abordate si folosirea unei terminologii
corespunzatoare.
Conversatia-se refera la dialogul permanent care trebuie sa aiba loc intre conducatorul
procesului instructiv-educativ si subiecti. Metoda conversatiei este foarte utila in forma euristica,
bazandu-se pe cunistiintele insusite de elevi in lectiile anterioare, profesorul ii conduce prin
intrebari spre cunostinte noi. Aceasta metoda orienteaza gandirea elevului spre activitate
analitica si sintetica, asigurand formarea si fixarea cunostintelor.
Brain-stormingul- “furtuna in creier”, se foloseste pentru stimularea participarii active si
creatoare a subiectilor in dezbaterea unor probleme de instruire.
Studiul individual- trebuie indrumat de conducatorul procesului instructiv-educativ si se
realizeaza pe baza celor mai semnificative surse bibliografice, despre problema sau problemele
specifice instruirii la educatie fizica si sport.
2. METODELE INTUITIVE
Se adreseaza primului sistem de semnalizare si ajuta la formarea unei reprezentari
clare despre miscarea pe care trebuie sa o invete elevul. Aceste metode sunt
reprezentate in activitatea de educatie fizica de:
 Demonstratia- este eficienta daca se realizeaza la nivel de” model”. Sunt doua
procedee prin care se realizeaza aceasta metoda
a) Demonstratia realizata de conducatorul procesului instructiv-educativ;
b) De monstratia realizata de un elev.
 Folosirea unor materiale iconografice-precum imagini video,planse, kinograme;
 Observarea executiei altor subiecti-este o actiune care trebuie sa fie orientata de
conducatorul procesului instructiv-educativ. Se poate observa executia unor
colegi de grup sau executia altor subiecti. Se pot observa atat aspectele pozitive
din executia actelor sau actiunilor motrice dar si aspecte negative.
3. METODA EXERSARII
Exersarea presupune o repetare constienta si sistematica, exersarea urmeaza logic
si legic dupa folosirea metodelor verbale si intuitive de instruire si este o finalizare a
acestora. Ea apartine in exclusivitate subiectilor si se face sub indrumarea si controlul
26

specialistului in primele etape ale invatarii motrice.

Page

Cateva din aspectele exersarii sunt:

 Exersarea pentru formarea deprinderilor si priceperilor motrice- aceasta
varianta se desfasoara in mai multe modalitati, exersarea unei singure eprinderi
sau priceperi motrice=exersare independenta a deprinderii/priceperii respective
sau exersarea mai multor deprinderi sau priceperi motrice, se raelizeaza prin
legarea a doua sau trei sau mai multe deprinderi motrice, in variante extrem de
diferite care se pot intalni in viata sau activitati competitionale.
 Exersarea pentru optimizarea dezvoltarii fizice-corporale- se realizeaza in
veriga a-III-a din lectiile de educatie fizica dar si pe parcursul celorlalte verigi,
in veriga a-III-a din lectie se exerseaza “complexe” formate din 6/8/10 execitii
libere sau cu obiecte folosite pentru pregatirea fizica generala:bastoane, mingi
medicinale,gantere,extensoare,corzi elastice si se adreseaza intregului corp.
Aceste exercitii se mai pot desfasura pe banca de gimnastica sau la scara fixa.
Aceste exercitii sunt in 2/4/8 timpi si se adresaeaza tuturor segmentelor
corpului, se incepe cu exercitii pentru cap si gat si se termina cu exercitii
pentru membrele inferioare (specialistii recomanda sa nu se inceapa cu rotari
de cap si gat).
 Exersarea pentru dezvoltarea-educarea calitatile motrice-aici vorbim de
acele calitati motrice cu care elevul este inzestrat de la mama natura dar si care
prin exersare si le dezvolta-viteza, indemanare, rezistenta, forta, mobiliate-
suplete.
 Exersarea pentru formarea “capacitatii de organizare”- asigura
organizarea colectivului pe tot parcursul lectiilor precum si manevrarea
ordonata a acestuia, asigura creaarea unei omogenitati a colectivului in isacre,
imprimand un ritm vioi executiei, dezvolta coordonarea, orientarea in spatiu si
timp, educa simtul ritmic si estetic precum si tinuta corecta, educa atentia,
siguranta si prezenta de spirit, educa disciplina colectivului.
 Exersarea pentru formarea capacitatii de practicare autonoma a
exercitiilor fizice- realizarea acestui tip de exersare incepe de la clasele a-VI-
VII-a conditia este ca elevii sa insuseasca in clasele anterioare variante de
27

“incalzire”, variante de de “influentare selectiva” si apoi sa opteze pentru una

Page

din variante, in prezenta profesorului si sub supravegherea acestuia.

  Exersarea pentru formarea capacitatii de practicare independenta a
exercitiilor fizice-se ralizaza in lectiile de educatie fizica ssau alte forme de
organizare a practicarii exercitiilor fizice, elementele de baza pentru practicarea
independenta a exercitiilor fizice se insusesc in procesul instructiv-educativ,
procedeele de exersare sunt independente de maiestria didactica a fiecarui
profesor de educatie fizica si sport, tehnicile de autoorganizare, autoconducere
trebuie sa fie transferate in timpul liber.
Fotbalul și handbalul mijloc al educaţiei fizice şcolare

Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare conferă

fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice, care, împreună cu celelalte discipline sportive,
contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul
preuniversitar. Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare, jocul de fotbal influenţează favorabil
dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali, motricitatea generală şi specifică a deprinderilor
tehnico-tactice, precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective, de formare a calităţilor
morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament.
Fotbalul în învăţământul primar (CLASELE I-IV)
Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar, fiind în
acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire, care începe
aproximativ la 6 ani. Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora trebuie să contribuie la
dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor, a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice
practicării jocului, precum şi la o bună orientare în spaţiu.
Obiectivele educaţiei fizice la clasele mici:
 întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi
intelectuală;
 dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului;
 îmbunătăţirea calităţilor motrice;
 formarea unor multiple cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi subautocontrol;
 respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv;
 formarea trăsăturilor morale şi de caracter, pentru o comportare civilizată în societate.
28

Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent, ţinându-se seama de

Page

particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar. Practicarea jocului poate

începe la vârsta de şase ani, deci din clasa I, urmărindu-se lucrul specific în iniţierea procedeelor
tehnice de bază, a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV.
Forme de organizare
În ciclul primar, jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea
de educaţie fizică şi sportivă de masă.
Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe:
o mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii;
o exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază;
o jocurile de mişcare cu conţinut specific.
Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii
în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren.Perioada de acomodare vizează unele procedee
tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere,
contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii, iar starea emoţională şi
dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să
vizeze în principal următoarele elemente tehnice:
- lovirea mingii cu piciorul;
- intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
- conducerea mingii şi deposedarea;
- aruncarea mingii de la margine.
Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice
respective din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau
fără obstacole, în diferite formaţii de cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri,
suveică sau diferite trasee.
Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o
modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice:
- lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub formă de pase şi şut la poartă;
- oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
- conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
- deposedarea adversarului de minge prin faţă;
29

- aruncarea mingii de la margine.

Page
 Exersarea acestor procedee sub diferite forme (cerc, pătrat, linie, zig-zag etc.), în funcţie de
spaţiu şi numărul de mingi, se organizează în condiţii de întrecere (ştafete, jocuri etc.), pentru a crea
şi stimula necesar iniţierea.
Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul lor de întrecere, în condiţii de
colaborare şi adversitate, oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi
a componentelor acestuia. Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele, prin
adaptare la specificul jocului, trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor
tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral. Folosirea unor jocuri
pregătitoare, care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate,
Regulamentul este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (40-20 metri lăţime),
unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri, numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un
portar), iar mingile cu parametri de greutate şi mărime reduse.
În aceste condiţii, se mai stabilesc: durata jocului la 2 x 20 minute, schimbarea nelimitată a
jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi), dimensiunile şi limitele
interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri), fără poziţie de
ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate, tenişi etc.).
Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu
conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul, cine
trimite mingea la, peste, sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici, cu număr redus de elevi.
Forme de organizare
În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul și handbalul este cuprins în următoarele forme
de organizare:
- lecţia de educaţie fizică;
- lecţia de activităţi sportive;
- activitatea competiţională de masă şi performanţă;
- ora opţională.
1. LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de
programă, printr-un proces de învăţare eşalonat în trei etape importante:
 etapa I – clasele V-VI (gimnaziu);
 etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu);
 etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu).
30
Page
 Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape trebuie să asigure
realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu, şi anume, să ştie să se integreze în
procesul de joc, să-l poată arbitra şi organiza.
Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai
rapidă a jocului pe teren redus sau normal, se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea
acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi apărare şi jocul bilateral.
Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă, fiind utilă însă în
mai mică măsură.
Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor oferă
posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare, care compun
jocul bilateral, facilitând învăţarea acestuia. Gradarea metodică a acestor mijloace începe cu
exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate, oferindu-le şi un caracter de
întrecere. Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate, oferă
condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice, în situaţii de
colaborare şi adversitate. Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte trebuie
să respecte obiectivele, conţinutul şi modul fiecărei etape, precum şi particularităţile metodice
specifice acestora.
2. LECŢIA DE ACTIVITĂŢI SPORTIVE SAU ANSAMBLU SPORTIV constituie un
cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal, fiind o etapă superioară lecţiei de
educaţie fizică.
Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de:
o lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa
respectivă, lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei, circa 50 minute,
împărţiţi, după preferinţe, pe trei discipline sportive;
o lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de disciplină sportivă, circa 100
minute, la şcolile unde numărul acestora este suficient.
În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi
cele reprezentative, pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local, zonal şi naţional.
Activitatea competiţională de masă
Calendarul competiţional anual, la nivelul; gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor
întreceri tradiţionale sau ocazionale, cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale.
Ora opţională. Este o oră acordată în plus, faţă de cele două ore din trunchiul comun, la
31

clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru
Page

care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ.
 Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă, 8-10 ani
(învăţământul primar), 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial).
Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani.
La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. La
categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare, la nivel de judeţ, interjudeţean pe zone şi
finale pe ţară.
Mai nou, Cupa „Hagi-Danone”, organizata de Fundaţia „Gheorghe Hagi” si F.R.F. strânge în
rândurile ei elevi de la toate şcolile campioane ale oraşelor din toată ţara încă de la 8-10 ani.
Instruirea echipei reprezentative
Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor, timpul afectat pregătirii şi de
condiţiile materiale trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective:
o dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă;
o dezvoltarea calităţilor motrice specifice;
o consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de
atac şi apărare;
o omogenizarea tactică a echipei;
o învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc.
Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică, astfel ca
ponderea factorilor de antrenament, printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare, să poată
contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire.
Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal, unde echipa
reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea, este necesar ca profesorul de educaţie fizică să-şi
adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport, unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică, pe
terenuri de dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet sau volei. În aceste împrejurări,
utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice.
Pe aceste terenuri, elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii, deprinderile
tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare, pase de pe loc şi din mişcare, cu piciorul şi cu capul,
preluări şi conducerea mingii, depăşiri individuale, efectuarea marcajului etc.).
Să joace în echipe formate din câte 4,5,6,7 jucători.
Eficienţa unei bune pregătiri, în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de
modul cum a fost pregătit antrenamentul, de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de
32

educaţie fizică.
Page
 CAPITOLUL III
LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

III.1 Tipologia lecțiilor de ducație fizică și sport

Există mai multe criterii de stabilire a tipurilor de lecţii în educaţie fizică şi sport.
Referindu-ne doar la învăţământ şi cu convingerea că nu putem fi compleţi în problemă,
am sistematizat în fetal următor criteriile şi tipologiile respective:
a. După componenta tematică abordată:
a.1. lecţii cu teme din deprinderile şi/sau priceperile motrice;
a.2. lecţii cu teme din calităţile motrice, numite şi lecţii de "pregătire fizică generală",
puţin răspândite în educaţia fizică şi sportivă şcolară;
a.3. lecţii mixte, cu teme atât din deprinderile şi/sau priceperile motrice, cât şi din
calităţile motrice.
b. După felul deprinderilor şi/sau priceperilor motrice abordate tematic:
b.1. lecţii monosport;
b.2. lecţii bisport;
b.3. lecţii polisport (frecvente - mai ales - în alte ţări, care dispun de "complexe de
educaţie fizică şi sportive" la unităţile de învăţă- mânt, atât în aer liber, cât şi în interior).
c. După etapele învăţării deprinderilor şi/ sau priceperilor motrice abordate tematic:
c.1 lecţii de însuşire iniţiere primară;
c.2. lecţii de consolidare;
c.3. lecţii de perfecţionare;
c.4. lecţii de verificare;
c.5. lecţii mixte/combinate (care rezultă din combinarea celor patru etape ale învăţării,
luate - cel puţin - câte două: consolidare cu perfecţionare, consolidare cu verificare etc.).
d. După plasamentul în structura anului de învăţământ:
d.1. lecţii de organizare/ introductive (la început de an şi semestre, în care se sus~in de
către elevi şi unele probe de control, constituindu-se pe baza rezultatelor, grupele de nivel
valoric);
33

d.2. lecţii curente, săptămânale;

d.3. lecţie bilanţ (de regulă, ultimele din fiecare semestru; un tip special de lecţie bilanţ
Page
poate fi considerată şi cea "demonstrativă" sau "deschisă", desfăşurată în scop metodic pentru a
prezenta colegilor de specialitate nivelul care poate fi atins cu un colectiv de subiecţi, dacă se
lucrează conform unei planificări realiste.)
e. După locul şi condiţiile de desfăşurare:
e.1. lecţii în aer liber, condiţii atmosferice şi climaterice normale; ,
e.2. lecţii în aer liber pe timp friguros;
e.3. lecţii în interior, condiţii normale (sală de educaţie fizică şi anexele sau materialele
corespunzătoare);
e.4. lecţii în interior pe spaţii improvizate (culoar, coridor, hol, sală de clasă cu bănci etc.)
şi pe timp friguros.
f. După numărul de teme abordate:
f.1. lecţii cu o temă;
f.2. lecţie cu două teme;
f.3. lecţii cu trei teme;
f.4. lecţii cu patru sau mai multe teme (cele de tip "demonstrativ"!).
Desigur că există - cum am afirmat anterior - şi alte criterii, unele poate chiar
semnificative de "tipologizare" a lecţiei de educaţie fizică şi sportivă şcolară, dar încă n-au
"intrat" în memoria autorului, care aşteaptă sugestii de la colegii specialişti.
III.2 Structura lecțiilor de educație fizică și sport
În comparaţie cu tipologia, această problemă este mint mai analizată şi controversată în
literatura de specialitate. De multe ori se exagerează! Structura lecţiei de educaţie fizică şi sport
este dată de succesiunea unor momente/faze/secvenţe/verigi/etape/părţi etc., în timpul alocat,
toate diferenţiate în privinţa obiectivelor, conţinutului, duratei şi metodologiei.
În evoluţia sa, lecţia de educaţie fizică şi sport a avut mai multe structuri:
a. lecţia pe patru părţi: organizare, pregătire, fundamentală şi de încheiere;
b. lecţia pe trei părţi: pregătitoare, fundamentală şi de încheiere.
a + b ar însemna structura din trecut.
c. lecţia pe verigi, specifică etapei actuale şi probabil - celei de perspectivă, dar cu unele
reconsiderări! Verigile, în totalitatea lor "teoretică" sunt următoarele:
34

1. Organizarea colectivului de subiecţi.

2. Pregătirea organismului pentru efort ("Încălzirea" generală a organismului);
Page
 3. Prelucrarea analitică a aparatului locomotor (numită şi "Influenţarea selectivă a
aparatului locomotor" sau în surse bibliografice mai vechi - "Optimizarea dezvoltării fizice");
4. Dezvoltarea/educarea sau verificarea calităţilor motrice viteza sau îndemânarea;
5. Însuşirea/iniţierea "primară", consolidarea, perfecţionarea sau verificarea
deprinderilor şi/sau priceperilor motrice;
6. Dezvoltarea/educarea sau verificarea calităţilor motrice forţa sau rezistenţa;
7. Revenirea organismului după efort (numită şi "liniştirea" organismului);
8. Aprecieri şi recomandări.
În perspectivă, deci în viitorul imediat, dar şi în cel de lungă durată, pot interveni unele
modificări ale structurii, în contextul reconsiderărilor de care am amintit. O precizare, pentru
început, este foarte importantă: aceste modificări de structură nu pot rezolva problema eficienţei
lecţiei. A "ataca" structura actuală nu este decât o "variantă" (promovată - mar ales de unii
inspectori, chiar şi din MEN) de a distrage atenţia de la esenţa problemelor de eficienţă!
Revenind, putem face următoarele "comentarii":
- Se desprinde posibilitatea ca veriga netematică numărul 3 (care este cea mai contestată,
fiindcă cere mint efort pedagogic şi metodic din partea profesorilor) să nu mar fie obligatorie!
Când, cum şi de ce? Pentru ca să devină Gh. Cârstea "popular"? Răspunsul este foarte
simplu: se poate renunţa la această verigă atunci când la colectivul de subiecţi există o dezvoltare
fizică normală (în raport cu vârsta), armonioasă şi - mar ales - omogenă. Nu există clase de elevi
fără "graşi şi slabi", "înalţi şi scunzi", "cu atitudini deficiente şi fără atitudini deficiente", "cu
deficienţe fizice sau fără deficienţe fizice" etc. Se mar renunţă la această verigă numărul 3 şi în
lecţiile de educaţie fizică şi sport desfăşurate în aer liber, pe timp friguros.
- Şi pentru verigile destinate calităţilor motrice poate exista posibilitatea "eliminării" for
din structura lecţiei. Când şi de ce? Răspunsul este, de asemenea, uşor de dat. Dacă prin
verificările iniţiale se constată un nivel corespunzător notei 10 la o calitate motrică (atenţie: la
toate formele de manifestare!), atunci, nu este logic ca această calitate motrică să nu se mai
constituie în temă abordată în lecţii? Eu cred că da, fiind tot aşa de convins că în educaţia fizică
şi sportivă şcolară din România nu se întâlnesc asemenea situaţii concrete.
- Va mai fi lecţia structurată, în continuare, pe verigi? Cei care au alergie la termenul de
35

"verigi" spun că, obligatoriu, trebuie să trecem la structura pe părţi.

Page

Nici unul dintre aceştia nu a demonstrat, cel puţin prin scris, care este deosebirea dintre
cele două variante. Cei cu logică, în abordarea problemei, spun că în orice lecţie trebuie parcurse
anumite secvenţe temporale. Cum le vom numi? Este o chestiune formală, pentru că orice "parte"
este constituită din anumite "bucăţi", pe care - personal - consider că trebuie să le numim tot
"verigi" (având în vedere şi semnificaţia semantică!).
- Indiferent unde, când şi cu cine se desfăşoară lecţia de educaţie fizică şi sport, aceasta
trebuie să cuprindă "obligatoriu" următoarele secvenţe temporale, pe care eu le voi numi tot
verigi, chiar dacă pot îmbolnăvi pe unii "colegi":
a. Organizarea colectivului de elevi sau grupului de subiecţi, în care minimal - la nivelul
bunului simţ - trebuie să se realizeze următoarele acţiuni:
salutul, anunţarea temelor, observarea echipamentului subiecţilor şi aflarea (prin
întrebări) unor abateri de la starea normală de sănătate a acestora.
b. Pregătirea organismului pentru efort, adică "încălzirea generală".
c. Veriga tematică sau verigile tematice, fără de care nici nu ar fi posibilă existenţa unei
lecţii.
d. Revenirea organismului după efort, (sau "liniştirea" organismului), dacă efortul a avut
valori corespunzătoare ca volum şi intensitate (deci, în practică, pot fi suficiente cazuri în care
această verigă, lipseşte din structura lecţiei de educaţie fizică şi sport!).
e. Încheierea "organizată" a lecţiei (poate că nu ar fi lipsit de interes să numim prima
verigă "Începerea organizată" a lecţiei!), în care minimal trebuie să se realizeze următoarele
acţiuni: câteva aprecieri privind comportamentul subiecţilor în lecţia respectivă, recomandări
pentru activitatea viitoare independentă şi salutul.
Aceasta ar fi, după criterii logice, structura minimală a lecţiei de educaţie fizică şi sport,
în special pentru învăţământ. Dacă cineva poate demonstra şi argumenta o altă variantă este
aşteptat! Orice adăugire, la structura respectivă, este posibilă în funcţie de variabilele concrete de
desfăşurare.
III.3 Conţinut, structură şi desfăşurare în condiţii speciale
Dotarea materială pentru educaţia fizică şi sportul din România este extrem de variată.
Există unităţi, puţine ca număr mai ales în învăţământ, care dispun de condiţii forate bune
pentru practicarea exerciţiilor fizice, indiferent de anotimp şi starea atmosferică. În acelaşi timp,
36

există foarte multe unităţi/şcoli care nu dispun de condiţii corespunzătoare pentru desfăşurarea
educaţiei fizice şi sportului, mai ales în sezonul rece. Ca să nu amintim de unităţile şcolare care
Page
nu dispun de nici un fel de condiţii, indiferent de sezon. Referirile care urmează vizează sezonul
rece şi situaţiile necorespunzătoare ca dotare materială. În asemenea cazuri, educaţia fizică şi
sportul se pot şi trebuie desfăşurate în cele două variante posibile: în aer liber sau în interior, dar
cu următoarele principale particularităţi de conţinut, structură şi desfăşurare:
a. Particularităţi ale lecţiei desfăşurate în aer liber, pe timp friguros (sezon rece).
Sunt incontestabile avantajele lecţiilor de educaţie fizică şi sport desfăşurate în aer
liber/afară, faţă de cele desfăşurate în interior, indiferent de sezon, prin prisma efectelor asupra
organismului subiecţilor. Aceste avantaje au fost evidenţiate prin numeroase cercetări ştiinţifice
de tip constatativ şi experimental.
Pentru ca efectele asupra organismului subiecţilor să fie favorabile, mediul ambient
trebuie să fie corespunzător din toate punctele de vedere, unele dintre acestea fiind valabile şi
pentru sezonul cald. De aceea, pe timp friguros (sezon rece), lecţiile de educaţie fizică şi sport se
pot desfăşura în aer liber/afară, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- temperatura aerului să nu fie mai mare de minus 10 grade (deci minus 12
grade, minus 15 grade etc.);
- să nu fie precipitaţii puternice (ploaie sau - mai ales - ninsoare);
- să nu fie vânt puternic, admiţându-se o viteză a acestuia doar până la 5 m/s;
umiditatea aerului să fie cuprinsă între 35-65%;
- să nu existe nebulozitate şi poluare a aerului.
Pentru desfăşurarea acestor lecţii, cu eficienţa optimă scontată, trebuie neapărat să fie
realizată o pregătire treptată a subiecţilor/elevilor în asemenea condiţii şi să se dispună de un
echipament adecvat.
Lecţiile în aer liber, pe timp friguros, pot aborda teme din toate calităţile motrice, mai
puţin viteza de deplasare, dacă afară este zăpadă - de exemplu – şi forţe segmentară (locală) în
regim de rezistenţă. De asemenea, pot fi teme din deprinderile şi/sau priceperile motrice (inclusiv
din schi, patinaj pe gheaţă, same etc., dacă Bunt condiţii concrete prielnice), cu recomandarea
expresă ca acestea să se consolideze sau să se perfecţioneze. Nici verificarea nivelului calităţilor
motrice sau a însuşirii deprinderilor şi/sau priceperilor motrice nu se recomandă în asemenea
condiţii. În consecinţă, temele abordate şi obiectivele operaţionale corespunzătoare nu trebuie să
37

solicite, aproape deloc, folosirea metodelor şi procedeelor metodice verbale şi intuitive de

Page

predare/instruire.
 Folosirea acestora, într-o pondere mică, este nesemnificativă pentru îndeplinirea
scopurilor propuse, în contextul predominării exersării de către subiecţi.
Există o variabilitate a duratei unor verigi ale lecţiei de educaţie fizică şi sport,
desfăşurată în asemenea condiţii. De exemplu, "Organizarea colectivului de subiecţi/elevi", ca
primă verigă obligatorie, trebuie să fie foarte scurtă (sub 30 de secunde) sau să se efectueze - tot
"scurt" - în spaţiul din interior unde se "echipează" subiecţii (clasă sau - chiar - culoar).
``Pregătirea organismului pentru efort" ("Încălzirea!"), ca a doua verigă obligatorie, trebuie să
aibă o durată mai mare (aproximativ 7-8 minute), având în vedere temperatura mediului ambient.
De asemenea, această verigă trebuie să fie deosebit de dinamică.
"Prelucrarea analitică/Influenţarea selectivă" a aparatului locomotor nu se mai constituie
în verigă de sine stătătoare. Unele obiective specifice acestei verigi se realizează - evident - doar
parţial - pe parcursul verigii numărul 2 ("Pregătirea organismului pentru efort") sau în alte verigi
(cu grupaje de două-trei exerciţii).
"Aprecierile şi recomandările" din finalul lecţiei, în asemenea condiţii, trebuie să fie
extrem de scurte sau să se realizeze - tot succint - în spaţiul din interior unde s-au echipat
subiecţii.
b. Particularităţi ale lecţiei desfăşurată în spaţii improvizate din interior, pe timp friguros
(sezon rece)
Aceste spaţii improvizate vizează două variante:
- culoare, coridoare sau holuri;
- săli de clase cu bănci sau săli de festivităţi.
Personal, nu pot opta pentru aceste variante de desfăşurare a educaţiei fizice şi sportive
şcolare, dar în multe situaţii ele sunt inevitabile. La fel cum nu am fost de acord cu specialiştii
care au scris cărţi pe această problemă şi care au convins factorii de decizie că educaţia fizică se
poate face, mai ales în şcoli, şi iară să existe - mai ales - săli speciale. Cele două variante,
menţionate anterior, reprezintă alternativele valabile pentru situaţiile în care pe timp friguros
(deci în sezonul rece) nu pot fi desfăşurate sau nu recomandăm să se desfăşoare lecţiile în aer
liber. În scopul realizării obiectivelor propuse, care vizează şi o eficienţă corespunzătoare,
trebuie să fie respectate următoarele "cerinţe minimale":
38

- Culoarul, coridorul sau holul - unde se desfăşoară lecţia - să fie "izolate", în sensul de a
nu avea legătură cu alte spaţii sau săli în care se desfăşoară alte activităţi didactice, cu alţi
Page
subiecţi.
- Spaţiul ales trebuie să fie situat la parter sau la subsol, în cazul clădirilor cu etaje, pentru
a nu deranja activităţile din spaţiile subetajate.
- Spaţiile improvizate respective trebuie să aibă, totuşi, dimensiuni rezonabile pentru
practicarea exerciţiilor fizice cu grupuri de subiecţi care depăşesc, de regulă, numărul de 20.
- Sunt necesare unele măsuri de ordin igienic: aerisirea spaţiului respectiv; aranjarea şi
ştergerea de praf a "mobilierului"; echipament corespunzător al subiecţilor/elevilor etc. Unele
măsuri igienico-organizatorice, propuse în publicaţii de prin anii 70, sunt total utopice: înainte de
lecţie să se dea băncile la o parte să se etajeze, să se pună linoleum pe jos sau covoare etc. Apoi,
la lecţia următoare, trebuia să fie schimbat spaţiul şi reluate acţiunile, cu precizarea că -
după lecţie - "demersul" trebuia inversat (deci, puse băncile la locul lor, scos linoleum-ul etc.)
Aceste măsuri, frumos descrise în cărţile amintite, au fost valabile şi mai sunt încă pentru
situaţii de excepţie: lecţii "deschise", lecţii pentru preinspecţiile sau inspecţiile de obţinere a
gradelor didactice etc.
- Nu se recomandă folosirea mobilierului din spaţiile alese, mai ales din sălile de clasă,
pentru practicarea unor exerciţii fizice. Ar fi o "deturnare" a scopurilor pentru care există
mobilierul respectiv: tabla este pentru scris şi socotit; catedra este "locul" profesorului; băncile
sunt pentru ca elevii să scrie, să citească, să asculte pe profesori etc. De asemenea, modalitatea
folosită ar fi a important argument pentru elevi ca să continue practicarea exerciţiilor fizice
rostogolirea pe catedră, aruncări cu obiecte în tablă, sărituri pe şi de pe bănci :c.) şi în absenţa
cadrelor didactice, mai ales în recreaţii. Ei se vor justifica, dacă este cazul şi dacă
bunul simţ corespunde, în faţa directorului, inspectorului, dirigintelui, profesorului de serviciu
etc., că "aşa ne-a învăţat profesorul sau profesoara de educaţie fizică şi sport"!
În lecţiile din spaţiile improvizate în interiorul şcolii, în general, se pot aborda teme din
calităţile motrice (mai puţin viteza de deplasarea şi rezistenţa de tip aerob) şi din unele deprinderi
şi/sau priceperi motrice (mai ales utilitar aplicative, din gimnastica acrobatică şi ritmică, din
unele sărituri cu sprijin specifice tot gimnasticii sau chiar din jocurile sportive - cum ar pasele
sau chiar driblingul etc.)
Important este să reţinem, în concluzie, că asemenea lecţii nu sunt de acceptat în şcoli,
39

dar condiţiile materiale şi atmosferice le "recomandă" (decât nimic, mai bine aşa, în "spaţii
Page

improvizate"!).
 JOCURILE DE MIȘCARE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ-Se mai numesc, în multe lucrări de
specialitate, şi " jocuri dinamice".
Denumirea jocuri de mişcare" nu mi se pare cea mai potrivită, fiindcă orice joc, în
domeniul nostru, inclusiv de tip "sportiv", este - în fond - de "mişcare". Sunt jocuri sportive, de
exemplu, "antimişcare" sau de "nemişcare"? Dar să lăsăm terminologia aşa cum este ea acum,
probabil şi din cauza traducerilor şi să trecem la problemele de fond.
Jocurile, în general, sunt activităţi de tip ludic, cu implicaţii deosebite asupra dezvoltării
personalităţii executanţilor din mai multe puncte de vedere, inclusiv din cel al contribuţiei pe
planul integrării sociale. Ele sunt activităţi totale, atractive, spontane, libere, naturale şi
dezinteresate. Au, de asemenea, şi valenţe recreative şi compensatorii. De aceea, sunt foarte mult
folosite şi în formele organizatorice din timpul liber al diferitelor categoric de subiecţi.
Fiindcă am revenit la " jocurile de mişcare", trebuie să prezint principala clasificare a
jocurilor în domeniul nostru:
- jocuri de mişcare (sau dinamice);
- jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive;
- jocuri sportive.
Desigur, clasificarea prezentată poate fi şi comentată, deoarece - de exemplu - foarte
multe jocuri de mişcare pot fi şi pregătitoare pentru jocurile sportive, ca să nu mai comentăm
ideea expusă în anterior, că atât jocurile pregătitoare pentru jocurile sportive, cât şi jocurile
sportive, sunt de "mişcare" pentru fiinţa umană.
Sunt şi alte clasificări ale jocurilor, în general şi ale celor de mişcare în special, dintre
care am selecţionat doar pe unele, convins fiind că nu am epuizat criteriile şi nici că toate aceste
clasificări sunt funcţionale pentru educaţie fizică şi sport.
Este vorba despre următoarele clasificări:
a) După participarea marilor funcţii ale organismului:
- jocuri de explorare - experimentare;
- jocuri simbolice;
- jocuri cu reguli (inclusiv cele care se adresează prioritar motricităţii).
b) După modul de organizare a participanţilor:
40

- jocuri cu împărţire pe echipe sau grape;

- jocuri fără împărţire pe echipe sau grupe (jocuri "frontale").
Page
 c) După locul în care se efectuează:
jocuri în aer liber/ afară;
jocuri în interior (sală sau alte spaţii).
d) După "mediul" în care se desfăşoară:
- jocuri pe suprafaţă uscată (teren, sală etc.);
- jocuri pe zăpadă;
- jocuri pe gheaţă;
- jocuri în apă;
- jocuri în aer.
e) După zona geografică în care se desfăşoară:
- jocuri la mare;
jocuri la munte.
(Această clasificare, după opinia personală, implică aproape toate celelalte clasificări
anterioare, ca şi clasificarea care urmează).
f) După cadrul "organizatoric" în care se efectuează:
- jocuri în lecţie;
jocuri în "recreaţia organizată";
- jocuri în tabere;
- jocuri în staţiuni balneo-climaterice şi de odihnă;
- jocuri în activitatea independentă.
g) După materialele folosite:
- jocuri cu obiecte;
- jocuri fără obiecte.
h) După obiectivele instructiv-educative vizate:
- jocuri pentru educarea şi captarea atenţiei;
- jocuri pentru dezvoltarea/educarea calităţilor motrice;
- jocuri pentru însuşirea (mai ales "consolidare şi perfecţionare") deprinderilor şi
priceperilor motrice; pot fi şi jocuri pentru verificarea însuşirii deprinderilor şi priceperilor
motrice.
41

Despre jocuri, în general, dar şi despre jocurile de mişcare, în special, s-a scris destul de
mult. Unele dintre aceste jocuri sunt: "Bucheţelele"; "Al treilea fuge"; "Crabii şi creveţii";
Page
"Colţurile colorate"; "Semănatul şi culesul cartofilor"; "Mingea prin tunel"; "Mingea pe pod";
"Mingea la căpitan" etc.
Pe această temă, a jocurilor trebuie subliniatunele aspecte:
- pregătirea materialelor pentru jocuri, ca şi "recuperarea" lor, se recomandă a aparţine
subiecţilor/elevilor;
- "marcarea" spaţiului de lucru, de desfăşurare a jocurilor de mişcare se poate face tot de
către subiecţi/elevi;
- formarea "echipelor" sau "grupelor" necesare se realizează, pe bază de autonomie
"dirijată", tot de către subiecţi/elevi prin procedee clasice!;
- echipele sau grupele trebuie să aibă valoare aproximativ egală, pentru a fi competitive! ;
rolul de "dirijor" revine profesorului;
- majoritatea jocurilor trebuie să beneficieze şi de un "arbitraj" din partea colegilor -
participanţi; se recomandă, ca în timpul desfăşurării jocurilor, să se acorde penalizări (mai ales
sub formă de puncte) şi să fie evitate eliminările;
- dozarea efortului în jocurile de mişcare trebuie să fie în strictă concordantă, mai ales, cu
veriga lecţiei în care se folosesc şi cu obiectivele operaţionale pe care le îndeplinesc; această
dozare este dependentă însă, şi de alte variabile:
• volumul, intensitatea şi complexitatea efortului fizic implicat;
• nr. participanţilor, dimensiunile spaţiului de joc, volumul, calitatea materialelor folosite;
• formaţiile de lucru folosite şi modalităţile concrete de exersare;.
Locul şi rolul acestor jocuri de mişcare în lecţia de educaţie fizică şi sportivă şcolară sunt
bine precizate şi cunoscute. Exceptând ultima verigă a lecţiei ("Aprecieri şi recomandări"), se
poate afirma, fără a fi posibile contraargumente logice, că jocurile de mişcare pot fi folosite în
toate celelalte verigi "obligatorii" (fiindcă, altfel, se adaugă şi veriga a treia ("Influenţarea
selectivă a aparatului locomotor").
În prima verigă a lecţiei ("Organizarea colectivului de subiecţi") se recomandă, atunci
când este cazul, folosirea unor jocuri pentru captarea şi educarea atenţiei, bine alese şi donate;
câteva dintre cele mai frecvente şi eficiente jocuri folosite în acest sens: "Colţurile colorate",
"Dialog ritmat", "Reacţie inversă comenzii" (cunoscut, din cauza traducerii greşite, sub
42

denumirea "Comanda inversă"!).

În veriga a doua din lecţie ("Pregătirea organismului pentru efort") este bine să se
Page
folosească jocuri de mişcare cunoscute, atractive şi cu posibilitatea de a angrena frontal în
exersare pe toţi subiecţii; de aceea, nu se recomandă folosirea unor jocuri sub formă de:
- ştafetă (ca, de exemplu, "Cursa pe numere" sau "Semănatul şi culesul cartofilor") sau
bazate pe trasee/parcursuri aplicative.
Câteva exemple dintre cele mai frecvente şi eficiente jocuri folosite: "Bucheţelele",
"Leapşa" (în multiplele sale variante), "Pescarul şi plasa", "Şarpele îşi prinde coada", "Schimbă
liniile" etc.
În verigile tematice se pot folosi eficient jocurile de mişcare pentru realizarea
următoarelor obiective operaţionale:
- dezvoltarea/educarea calităţilor motrice;
- consolidarea sau perfecţionarea deprinderilor şi/sau priceperilor motrice de bază şi
utilitar - aplicative (mai ales, la clase mai mici).
Iată câteva exemple de jocuri folosite frecvent în această verigă tematică sau în aceste
verigi tematice: "Cursa pe numere", "Crabii şi creveţii", "Al treilea fuge", "Lupta cocoşilor",
"Tunelul", "Mingea lup", "Vânătorii şi vulpile", "Mingea pe sub pod", "Mingea pe pod",
"Mingea la căpitan", "Fereşte picioarele" (sau "Cercul zburător"), "Îmbracă şi dezbracă cercul",
"Din cerc în cerc", "Semănatul şi culesul cartofilor", "Statuile" etc.
În penultima verigă ("Revenirea organismului după efort") se recomandă, de către
specialişti, folosirea unor jocuri cu caracter liniştitor, adresate în special funcţiei respiratorii;
câteva exemple de asemenea jocuri de mişcare: "Fulgul săltăreţ", "Umbra", "Balonaşele
plesnesc" etc.

43
Page
 CAPITOLUL IV
JOCUL DE HANBAL ÎN ȘCOALĂ
IV.1 Sistematizarea unităților de învățat
Planul de învăţământ cuprinde: curriculum trunchi comun, curriculum diferenţiat,
curriculum la decizia şcolii. În ce priveşte vârsta practicanţilor, cei mai mulţi autori
consideră că handbalul poate fi abordat odată cu începutul ciclului curricular de dezvoltare (cl.
III – VI) şi se utilizează cu succes până la învăţământul universitar şi chiar şi după aceea.
O foarte mare atenţie trebuie acordată primei perioade de contact a copiilor cu jocul de
handbal, de aceasta depinzând evoluţia, atitudinile şi opţiunile ulterioare ale acestora în ce
priveşte practicarea acestui joc. În acest sens, trebuie să ţinem seama de plăcerea copiilor de a se
juca, dar şi de obiectivele educaţiei fizice la această vârstă. Distingem aici două variante de
practicare a handbalului:
în cadrul lecţiei de educaţie fizică;
în secţiile cluburilor sau ale instituţiilor sportive specializate pentru handbalul de
performanţă.
Trebuie să precizăm că handbalul s-a dovedit a fi la fel de eficient atât în lecţiile de
educaţie fizică, în antrenamentele specifice cu conţinut adaptat vârstei respective, dar şi în cadrul
manifestărilor sportive de masă.
În etapa de iniţiere, atât pentru băieţi cât şi pentru fete, accentul trebuie să se pună pe joc,
exerciţii dinamice bazate pe întrecere şi pe realizarea obiectivelor socio-afective. Asta înseamnă
că îmbogăţirea experienţei motrice, educarea motricităţii generale şi a coordonării în special, sunt
la fel de importante ca formarea comportamentelor specifice jocului de handbal ca spiritul de
echipă, fair-play-ul. Jocul trebuie să rămână pe primul plan, iar rezultatul sau performanţa pe
plan secund. Regulile simple trebuie să le permită copiilor să joace mingea.
Handbalul la vârsta claselor primare (minihandbalul) trebuie să fie atractiv.
Caracteristicile sale recomandă handbalul ca primul joc sportiv care trebuie introdus în programa
şcolară prin următoarele considerente:
-accesibilitate superioară faţă de celelalte jocuri sportive;
-posibilitatea de practicare în condiţii materiale minimale (uşor de asigurat;
44

-desfăşurarea procesului de instruire se poate prelungi şi în perioadele cu timp rece;

Page
 -posibilitatea de transfer a unor categorii de conţinuturi către un alt joc sportiv care poate
începe în ciclul curricular superior (ex.: baschetul – deplasările în teren, prinderea şi aruncarea
mingii, acţiuni de atac şi apărare).
Conţinutul lecţiilor cu teme de handbal în învăţământul primar trebuie să urmeze un
traseu metodic după următorul model:
etapa I - „eu şi mingea”;
etapa II -„împreună”;
etapa III - adversitatea simplă: „unul contra unul”;
7-9 ani Pentru nivelul I –„eu şi mingea” – trebuie să ţinem seama de particularităţile de
vârstă ale copiilor, dar şi de punctele critice specifice treptelor de dezvoltare. Prioritar ar fi
dezvoltarea vitezei de reacţie acţionând asupra tuturor factorilor care o condiţionează.
9-11 ani Se acţionează asupra simţului ritmului.Se acţionează asupra simţului
echilibrului.
11-13 ani. Formarea capacităţilor de coordonare complexă (deprinderi
specifice jocului). În această perioadă atenţia trebuie îndreptată în principal, spre pregătirea fizică
generală şi specifică, urmărind îndeaproape şi corectând (dacă este cazul) dezvoltarea fizică a
copiilor.
Aceasta este valabil pentru începutul ciclului curricular de dezvoltare – clasele a III-a şi a
IV-a – urmând ca la clasele a V-a , a VI-a şi la cele din ciclul de observare şi orientare să se
parcurgă etapele preconizate de metodica predării handbalului în ciclul gimnazial:
clasa a-V-a
1. Obişnuirea cu mingea şi iniţierea în elementele de bază ale jocului bilateral.
2. Învăţarea elementelor tehnico-tactice de bază ale jocului de handbal şi iniţierea în jocul
bilateral
clasa a-VI-a
3. Consolidarea deprinderilor motrice specifice şi învăţarea jocului bilateral.
clasa a VII-a şi clasa a VIII-a:
4.Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor specifice jocului de handbal în
modelul preconizat de programa şcolară şi perfecţionarea jocului bilateral.
45

Obiectivele specifice etapei a IV a ciclului gimnazial rămân valabile şi pe parcursul

Page

cursurilor liceale, acestea urmând a fi îndeplinite la un nivel calitativ superior.

 Modelul de joc pentru lecţiile de educaţie fizică şi pentru cele de activităţi sportive este
mai simplu şi cuprinde execuţii tehnice ce nu depăşesc posibilităţile elevilor. Acesta cuprinde
câte două faze atât pentru situaţia de atac, cât şi pentru cea de apărare – trecerea
rapidă din apărare în atac şi atacul organizat, respectiv trecerea rapidă din atac în apărare şi
apărarea organizată.
Atacul
Faza I: trecerea rapidă din apărare în atac-Această fază începe în momentul intrării în
posesia mingii, realizându-se prin pase din alergare între doi, trei sau mai mulţi elevi care
încearcă să surprindă adversarii neorganizaţi, să găsească breşe printre apărătorii aflaţi în repliere
pentru a finaliza. Prima fază a handbalului în şcoală la începători, înglobează faza I
(contraatacul) şi faza a II a (contraatacul susţinut) aşa cum le cunoaştem la acest joc, în general.
Dacă după transportarea mingii în terenul advers, nu s-a reuşit fructificarea unei situaţii
favorabile şi înscrierea unui punct, se trece la cea de-a doua fază.
Conţinutul tehnico-tactic al fazei I a atacului din handbalul în şcoală cuprinde:
alergarea şi schimbarea direcţiei de alergare;
demarcajul faţă de apărătorii care se repliază;
repunerea mingii în joc de către portar;
pase în doi, trei sau mai mulţi jucători (lateral sau în adâncime);
driblingul (simplu şi multiplu);
aruncarea la poartă (din săritură/din alergare).
Faza II: atacul organizat-Jucătorii ocupă întreg frontul de atac şi încearcă să găsească
modalităţile de a pune în pericol poarta adversă. Această fază a handbalului în şcoală corespunde
cu fazele III şi IV ale handbalului practicat de avansaţi.
Unii specialişti recomandă o aşezare în potcoavă a tuturor atacanţilor pentru ca aceştia să
paseze mai uşor în pătrunderi succesive. Prin această modalitate se realizează un progres mai
rapid la procedeele specifice apărării în zonă, precum şi la cele de prindere-pasare şi aruncare de
la distanţă. Există şi specialişti care recomandă libera iniţiativă a copiilor în ce priveşte
plasamentul în atac sau în apărare, singurele cerinţe ferme care trebuie respectate fiind cele
legate de regulamentul simplificat şi de colaborarea cu coechipierii pentru obţinerea victoriei.
46

Conţinutul fazei II a handbalului în şcoală cuprinde:

aşezarea jucătorilor în teren şi respectarea posturilor în sistemul de atac cu un pivot;
Page
 pasele în pătrunderi succesive cu ameninţarea porţii (spre dreapta şi spre stânga);
depăşirea individuală şi pătrunderea printre apărători;
pasele speciale de angajare a jucătorilor de la semicerc;
aruncarea la poartă.
Apărarea
Faza I: trecerea rapidă di atac în apărare
Replierea la propriul semicerc se realizează prin retragerea tuturor jucătorilor de îndată ce
echipa lor a pierdut posesia mingii. Scopul aceste retrageri deliberate este acela de a realiza
pentru fiecare jucător un plasament între adversarul direct şi poarta proprie. Deplasarea se face
mai întâi cu faţa spre terenul de apărare până când depăşeşte adversarul direct, după care se
întoarce cu faţa spre poarta adversă, continuând alergarea cu spatele.
Cele mai frecvente greşeli în acest moment al jocului se datorează întârzierilor sau
opririlor în terenul advers, încercări inoportune de intercepţie, reproşurile sau alte discuţii cu
coechipierii, neglijând sarcinile de bază pentru acest moment al jocului – împiedicarea
adversarului să înscrie punct.
Conţinutul tehnico-tactic:
opriri, întoarceri, porniri;
alergare de viteză;
alergare cu spatele înainte;
marcajul adversarilor în timpul replierii.
Faza II: apărarea organizată
Corespunde apărării organizate, când jucătorii sunt aşezaţi în sistem. Principalul scop al
apărătorilor esteacela de a se opune atacanţilor care încearcă să înscrie puncte. Indiferent de
concepţia privind iniţierea în handbal (respectarea strictă a posturilor sau manifestarea liberei
iniţiative a copiilor), fiecare apărător trebuie să se plaseze între adversarul direct şi poarta
proprie, la o distanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de concepţia de instruire abordată. Cele
mai frecvente greşeli se întâlnesc datorită dorinţei de intercepţie (plasament între adversarul
direct şi minge), crearea spaţiilor prea mari între apărătorii alăturaţi.
Conţinutul tehnico-tactic:
47

aşezarea în teren şi respectarea sarcinilor privind plasamentul;

poziţia fundamentală şi deplasările în funcţie de posesorul mingii;
Page
 atacarea adversarului cu minge şi colaborarea cu apărătorii apropiaţi;
blocarea aruncărilor la poartă;
marcajul pivotului.
Recomandări privind simplificarea regulamentului pentru iniţierea copiilor în handbal la
vârste mici (7-11 ani)-Mingea; adaptată ca dimensiuni (circumferinţa între 45-49 cm), colorată,
nu prea grea, să sară bine, confecţionată din material moale, să poată fi jucată fără frică.
Terenul de dimensiuni reduse: lungime = 20-24m; lăţime = 12-16m. Pe un teren normal
se pot plasa trei terenuri reduse de 20 X 13m.Semicercul se va trasa cu o rază de 5m măsurat din
mijlocul liniei de poartă.
Poarta de dimensiuni reduse: 2,40m X 1,60m; poate fi poarta de handbal adaptată ; 3,00m
X 1,70m.Portarul poate apăra poarta cu orice parte a corpului, dar nu poate părăsi semicercul cu
mingea în mână. El trebuie să paseze mingea unui coechipier.
După ce respinge mingea în spatele porţii, o poate repune în joc. Dacă un apărător
deviază mingea pe lângă poartă, este aruncare de la colţ.
Migea poate fi jucată pe tot terenul, în afară de semicercuri.Poţi sări în semicerc fără să
atingi linia şi să ai aruncat înainte să cazi. Dacă un jucător comite o grşeală, echipa adversă
primeşte mingea. Dacă împiedici în mod nesportiv o aruncare clară de gol,
echipa adversă primeşte o aruncare de pedeapsă.
Nu ai voie să joci mingea care se află în semicerc, aici doar portarul poate juca. Nu ai
voie să împingi, să agăţi, să loveşti, să ţii, să îmbrăţişezi. Nu poţi juca mingea cu gambele sau
piuciorul. Poţi ţine mingea trei secunde, dar nu mai mult. Nu poţi face mai mult de zrei paşi cu
mingea în mână. Poţi dribla cât vrei, fără să prinzi mingea şi să reiei driblingul. Poţi lua mingea
din mâna adversarului, fără să-l jenezi. Dacă mingea iese din teren, este repusă în joc de echipa
adversă (un picior pe linie).
Pentru practicarea handbalului la clasele I-IV sunt necesare condiţii mult uşurate atât în
ce priveşte terenul, poarta sau mingea cât şi terenul de joc
Începând de la clasa a V-a se poate trece treptat la teren şi porţi de dimensiuni normale, la
aprofundarea regulilor de joc şi apoi la minge de dimensiuni normale.
IV.2 Metodica jocului de handbal
48

Etapizarea învăţării unui element sau procedeu tehnic:

–explicaţia sau descrierea;
Page
 –demonstrarea globală;
–exersarea procedeului fără minge;
–exersarea procedeului în condiţii uşurate;
–exersarea procedeului în condiţii apropiate de joc;
–exersarea procedeului în condiţii de adversitate;
–joc cu temă.
În procesul de învăţare a elementelor şi procedeelor tehnice trebuie să se folosească cu precădere
metoda globală. Învăţarea trebuie realizată folosind foarte mult jocuri de mişcare şi pregătitoare în care
să se regăsească fragmente de joc.
În timpul exerciţiilor trebuie urmărit ca elementele şi procedeele tehnice să fie executate
corect, să se intervină din când în când cu mici explicaţii.
Odată însuşite, procedeele tehnice trebuie exersate în condiţii cât mai variate, prin exerciţii cu
structuri diferite.
În cele ce urmează, sunt descrise la modul orientativ exerciţii, jocuri etc. de însuşire şi
aprofundare a principalelor elemente şi procedee tehnice precum şi a principalelor acţiuni
tactice.
IV.2.1 Poziţia fundamentală de atac, de apărare şi deplasarea în teren
-explicarea şi demonstrarea poziţiilor fundamentale, a formelor de deplasare în teren;
-de pe loc la semnal luarea poziţiei optime (pe rând – de atac şi de apărare);
-in alergare, la fluier, oprire în poziţie fundamentală (de atac sau apărare);
-din poziţie fundamentală se execută paşi adăugaţi înainte, înapoi, oblic înainte, oblic înapoi şi
lateral la indicaţiile profesorului pe perechi, menţinând o poziţie fundamentală joasă, încearcă să atingă
unul genunchii celuilalt (leapşa cu atingerea genunchilor);
- deplasare pe semicercul de 6 m în poziţie fundamentală, ieşire la nivelul celor 2 interi,
retragere pe semicerc, sprint pe diagonală, alergare cu spatele pe marginea terenului;
- explicarea şi demonstrarea poziţiilor fundamentale de atac şi apărare;
-imitarea poziţiilor fundamentale şi corectarea lor;
-din alergare pe tot terenul, la un semnal sonor – luarea poziţiei fundamentale de apărare, la
două semnale sonore – luarea poziţiei fundamentală de atac;
-deplasare în direcţia arătată de profesor (înainte – înapoi şi lateral stânga – dreapta) în
fiecare dintre poziţiile fundamentale;
-jucătorii aşezaţi în cerc sau în pătrat, pasează mingea între ei, în timp ce apărătorul se deplasează
49

după minge;
Page
 Toate acestea pot reprezenta teme de lectie acolo unde avem “deprinderi dintr-un
joc sportiv”-handbal.

IV.2.2 Prinderea și pasarea mingii

- explicarea şi demonstrarea ţinerii, prinderii şi pasării mingii;

50

-trecerea mingii în jurul capului, soldurilor, genunchilor;

Page
 -trecerea mingii dintr-o mână în alta, rotarea, răsucirea braţului care ţine mingea;
-pase cu două mâini din dreptul pieptului, de deasupra capului;
-pase zvârlite de deasupra umărului suveică simplă cu trecerea la coada şirului
propriu şi apoi la coada şirului opus;
-pase zvârlite cu trecere la coada şirului la care s-a pasat;
-pase zvârlite lateral pe lângă umăr şi lateral deasupra umărului, cu trecere la urma
propriului şir acelaşi exerciţiu cu trecere la coada şirului unde s-a pasat.

IV.2.3 Pasele de pe loc și din deplasare

- explicarea şi demonstrarea paselor din alergare;
-suveică simplă cu trecerea la coada şirului opus;
-pase în doi din deplasare, pe centrul terenului repetarea paselor lansate, împinse şi
zvârlite prin pase (directe sau cu pământul) în doi de pe loc din joc de picioare;
-pase în doi în jurul terenului;

51

-– formaţie de suveică cu un jucător în lateral. Se execută pase din alergare cu deplasare

la coada şirului opus;
Page
 - acelaşi exerciţiu, cu doi jucători în lateral;
-pase în doi (zvârlite şi din pronaţie) din alergare cu viteză maximă, cu mărirea şi
micşorarea distanţei dintre pasatori;

-pase în doi din alergare cu prindere şi pasare din săritură;

-pase în doi din alergare cu întoarceri 180°;
-suveică simplă, suveică dublă, şi suveică pe semicercul de 9m cu încrucişare;
-„cercurile mişcătoare” – 2 cercuri concentrice ce se deplasează în direcţii diferite –
jucătorii din centru au mingea şi pasează cu cei din exterior – direcţia de alergare se schimbă
după aproximativ 2 min.;
-„triunghiul alergător” – 9 jucători se aşează în triunghi – câte 3 la fiecare colţ cu faţa
spre interior – jucătorul cu mingea (ce se află primul într-o grupă de 3 jucători) pasează către
primul jucător din stânga şi se deplasează în spatele şirului acestuia. Jocul se poate
îngreuia prin pasare spre dreapta sau prin introducerea a două mingii;
- „pătratul alergător” – variantă a exerciţiului precedent.

IV.2.4 Conducerea mingii

-explicarea şi demonstrarea driblingului simplu şi multiplu dribling simplu pe loc, din
52

mers, din alergare;

Page

-pase în doi din alergare, precedate de dribling simplu;

 -dribling multiplu pe loc, cu împingerea mingii la diferite înălţimi; – deplasare liberă în
teren folosind driblingul multiplu;
-dribling cu ocolire de obstacole alternativ stânga-dreapta; – dribling cu încercuirea
obstacolului;
-dribling printre jaloane, cu conducerea mingii şi cu mâna neîndemânatică.

- “leapşa în dribling”

-pase în doi din alergare, precedate de dribling simplu; dribling printre jaloane;

-jucătorii dispuşi în formă de suveică, deplasare în dribling, pasă şi trecere la

coada şirului opus.

IV.2.5 Scoaterea mingii din dribling

- explicarea şi demonstrarea scoaterii mingii din dribling;
-dribling multiplu în ritm uniform, cu braţul îndemânatic, apărătorul încearcă să scoată
mingea;
-acelaşi exerciţiu dar driblingul se execută cu braţul neîndemânatic;
-scoaterea mingii unui jucător care se deplasează în alergare uşoară;
-scoaterea mingii unui jucător are se deplasează cu schimbare de direcţie;
53

-scoaterea mingii unui jucător care execută dribling într-o suprafaţă de teren limitată;
Page
 -într-un spaţiu limitat, fiecare jucător cu minge. Cu o mână driblează, iar cu cealaltă
încearcă să scoată mingea de la adversar;
-un distribuitor aruncă mingea în teren iar jucătorul care prinde mingea se deplasează în
dribling spre poartă, iar apărătorul încearcă să scoată mingea.

IV.2.6 Învățarea așezărilor pe semicerc

- explicarea aşezării jucătorilor în sistemul de apărare 6:0 şi rolul fiecărui jucător;

-deplasări laterale în poziţie fundamentală pe tot semicercul de 6m în funcţie de semnele
profesorului;
-deplasări laterale în funcţie de circulaţia mingii;
-deplasare în poziţie de apărare cu ieşire la atacantul care ameninţă poarta, apoi retragere
pe semicerc în direcţia în care circulă mingea.
IV.2.7 Pasarea mingii în succesivă pe semicerc
- în formă de pătrat, se execută pase zvârlite din om în om cu trecere la coada şirului unde
a pasat;
-plasaţi pe posturile de extremă şi inter, se execută pase în pătrundere;
-jucătorii sunt dispuşi pe cele 6 posturi, pase în pătrundere, cu transmiterea mingii din
54

săritură de la o extrema la cealaltă peste semicerc. După 4 -5 execuţii se schimbă direcţia de

Page

pasare;
 -6 jucători în atac şi 6 în apărare. Pase în pătrundere succesivă cu atacarea
culoarelor până la extremă;
-acelaşi exerciţiu cu încercarea de angajare a pivotului.

IV.2.8 Aruncarea la poartă din săritură

- explicarea şi demonstrarea aruncării la poartă din săritură şi apoi se execută pe un
şir, pasă la un distribuitor, reprimire şi aruncare la poartă (execuţie globală);
-sărituri pe un picior (gen şotron);
-aceleaşi sărituri peste mici obstacole;
-imitarea aruncării din săritură din mers, din alergare uşoară;
-aruncări din săritură cu bătaie pe o bancă de gimnastică;
-pase în doi din săritură;
-pase în doi din săritură din alergare;
-aruncare la poartă din săritură cu pasă primită de la un distribuitor;
-pase în doi din săritură;
-pase în doi din deplasare cu pas din săritură;
-aruncare la poartă din săritură cu pasă primită de la un distribuitor;

55
Page
 IV.2 .9 Blocarea mingii
-explicarea şi demonstrarea blocării aruncărilor la poartă;
un atacant şi un apărător. Atacantul simulează aruncarea, iar apărătorul încearcă să atingă
mingea cu ambele braţe;
idem, dar atacantul aruncă mingea în braţele apărătorului la o distanţă de 3-4 m;
idem, dar atacantul aruncă mai puternic, fără a indica viitoarea traiectorie a mingii;
jucătorii aşezaţi la 12 m şi un apărător la 6 m. Atacanţii aruncă la poartă din săritură, iar
apărătorul încearcă să blocheze mingea;
acelaşi exerciţiu cu doi apărători, iar atacanţii aruncă printre apărători;
atacanţii plasaţi pe cei 2 interi, fiecare cu minge, în apărare 3 apărători în zona centrală.
Atacanţii aruncă pe rând la poartă de la distanţă, iar apărătorii vor bloca aruncările prin
deplasare spre stânga sau spre dreapta.

IV.2.10 Schimbările de direcție

-din alergare uşoară executarea unei schimbări simple de direcţie spre dreapta și spre
stânga;
-se reiau exerciţiile precedente, executate acum cu mingea;
-schimbare dublă de direcţie executată de pe loc (drept- stâng-drept şi apoi stâng-drept-
stâng);
-schimbare dublă de direcţie executată din alergare uşoară în faţa unui apărător semiactiv;
-idem cu finalizare din săritură.
IV.2. 11.Aruncarea la poartă din alergare
-explicație și demonstrația procedeului;
-simularea aruncărilor la poartă din alergare;
56

-în suveică simplă, pasarea mingii din alergare de pe piciorul drept, fără să se modifice ritmul
Page

alergării;
 -în suveică dublă, pase în doi din alergare;
-pase în doi din alergare cu aruncare la poartă din alergare
-în suveică simplă, pasarea mingii din alergare de pe piciorul drept, fără să se modifice
ritmul alergării;

-în şir de pe postul de inter, dribling multiplu până la semicercul de 9 m şi apoi aruncare
la poartă din alergare;
-acelaşi exerciţiu dar cu pas la un distribuitor.
IV.2.12 Replierea
-explicarea şi demonstrarea replierii;

57
Page
 alergare pe lungimea terenului, la semnal întoarcere şi alergare cu spatele;
- un atacant şi un apărător.-Atacantul execută contraatac în dribling, apărătorul încearcă să-i
scoată mingea;
-un şir de atacanţi aşezaţi pe inter şi un şir de apărători laterali-Atacantul pasează portarului din
săritură şi apoi se repliază în cea mai mare viteză încercând să întrerupă contraatacul lansat de portar;
-Două şiruri de atacanţi la 9 m care efectuează pase în pătrundere urmate de aruncare la poartă.
Apărătorii laterali după aruncare pleacă pe contraatac cu două vârfuri. Atacanţii după
aruncarea la poartă se repliază în cea mai mare viteză, încercând să întrerupă contraatacul.
-jucătorii aşezaţi în şir în două colţuri opuse ale terenului, o singură minge. Primul jucător aleargă
pe marginea terenului, primeşte mingea de la portar, execută dribling, pasează portarului din partea opusă,
se întoarce şi devine apărător la jucătorul din şirul opus care pleacă pe contraatac (contraatac cu repliere);
-aşezarea jucătorilor în atac şi apărare. În atac pasarea mingii din om în om, la semnal
pasarea mingii la portarul advers şi jucătorii se retrag în funcţie de contraatacul lansat de portar.
IV.2 13 Marcajul și demarcajul
-explicarea şi demonstrarea demarcajului şi marcajului;
-reprize de marcaj imaginar executate pe o suprafaţă restrânsă -cerc cu raza de aprox. 3 m;
- pe jumătate de teren, apoi pe tot terenul, pe perechi, atacant – apărător, pentru atacanţi se
dă ca temă demarcajul, iar pentru apărători, marcajul activ al adversarului direct;
-joc „ce fac eu să facă toţi” pe jumătate de teren, apoi pe tot terenul;
-joc „măgăruşul” pentru marcajul la intercepţie;
-joc fără dribling;
-joc de handbal la o singură poartă cu efectuarea de marcaj strâns pe jumătate de teren;
-joc de handbal la o singură poartă cu efectuarea de marcaj cu supravegherea unei zone marcate
cu creta.
IV.2.14 Sistemul de apărare 5:1 zonă
-explicarea şi demonstrarea aşezării jucătorilor în sistemul de apărare 5:1 şi rolul fiecărui jucător;
- deplasări laterale în poziţie fundamentală în sistemul 5:1 în funcţie de semnele profesorului;
-deplasări laterale în funcţie de circulaţia mingii;
-deplasare în poziţie de apărare cu ieşire la atacantul care ameninţă poarta, apoi retragere pe
semicerc în direcţia în care circulă mingea;
-joc la o poartă.
IV.2 16 Așezarea în atac și circulația mingii cu un pivot
58

-explicarea şi demonstrarea aşezării în atac cu un pivot explicarea rolului şi sarcinilor

Page

jucătorilor şi în special a pivotului aşezarea jucătorilor pe teren pentru atac;

 - explicarea aşezării şi mişcării în teren pe posturi a întregii echipe, precum a „paselor 1 -7”;
-circulaţia în opt;
-circulaţie pe patru posturi, în suveică dublă; – pasarea mingii în pătrundere succesivă;
-circulaţia extremelor şi colaborarea cu interi de pe partea opusă.

IV.2 17 Aruncarea la poartă cu pas încrucișat

-explicarea şi demonstrarea aruncării cu pas încrucişat;
-alergare cu efectuarea unui pas încrucişat la semnal sonor sau la repere dinainte stabilite;
-idem cu imitarea aruncării mingii (fără şi cu minge);
-pase în doi, zvârlită de deasupra umărului din joc de picioare, cu pas încrucişat;

59

- jucătorii plasaţi la centrul terenului, în linie câte unul, pasează cu un intermediar şi aruncă
Page

la poartă cu pas încrucişat;

 -jucătorii plasaţi la centrul terenului, în linie câte unul, efectuează dribling multiplu (în cea
mai mare viteză) şi aruncă la poartă cu pas încrucişat la punct fix;
-acelaşi exerciţiu, cu introducerea unui apărător (semiactiv apoi activ) şi a unui portar.
IV.2 18 Aruncarea la poartă de pe extreme
-explicarea şi executarea (de pe postul de extremă dreaptă) a aruncării la poartă din plonjon sărit;
-explicarea şi executarea aruncării la poartă din plonjon sărit de pe extremă stângă;
-explicarea şi executarea aruncării la poartă din săritură cu ducerea braţului lateral;
-explicarea şi executarea aruncării la poartă din săritură cu aterizare pe piciorul de partea braţului
de aruncare;

IV.2 19 Paravanul din mişcare şi la momente fixe

- explicarea utilităţi paravanului, a momentelor prielnice folosirii lui şi a diferenţei dintre cele
două forme
- trei şiruri pe posturile de interi şi centru, în apărare un apărător central. Centrul porneşte spre
interul stâng, primeşte mingea la interul drept, se întoarce cu spatele şi se plasează între interul
stâng şi apărare (retrăgându-se), facilitându-i acestuia aruncarea;
-protejarea aruncătorului la aruncarea liberă de la 9 m.

IV.2.20 Aşezarea în teren la momente fixe

- explicarea aşezării şi a noţiunilor de regulament la aruncarea de începere, aruncarea de la
7 m, 9 m, corner etc.
60

-aruncări repetate de la 7 m, cu încercarea recuperării mingii ricoşate din portar, bara porţii sau
Page

gard de protecţie;
 - aruncări de la 9 m
- joc concurs – cine înscrie mai multe goluri din 5 aruncări de la 9 m.
IV.2.21 Contraatacul direct şi cu intermediar
-explicarea şi demonstrarea contraatacului;
-jucătorii aşezaţi în şir în două colţuri opuse ale terenului, fiecare cu minge. Primii din fiecare
şir pornesc în dribling pe marginea terenului, iar în dreptul liniei de 9 m pasează portarului, reprimeşte
mingea şi trece la coada şirului;
-jucătorii aşezaţi în şir în două colţuri opuse ale terenului, o singură minge. Primul jucător
aleargă pe marginea terenului, primeşte mingea de la portar, execută dribling, pasează portarului şi trece
la coada şirului. Când portarul primeşte mingea, primul jucător din celălalt şir execută acelaşi lucru;
-jucătorii plasaţi pe cele 2 extreme, mingiile la portar.
Jucătorul aleargă în viteză pe marginea terenului, în apropierea liniei de centru primesc mingea, execută
dribling şi aruncă la poartă, apoi se aşează în colţul opus;

-același exercițiu dar portarul pasează în

cealaltă parte de teren;
-elevii așezați la colțurile opuse ale terenului
șirul care pasează portarului reprimesc la
centrul terenului, pasează cu vârful aflat
pe contraatac pe 9m și aruncă la poartă.
- un intermediar şi un vârf de contraatac-
portarul pasează intermediarului care se
demarcă în propria jumătate de teren și
acesta pasează pe 9m și aruncă la poartă.
Toate acestea pot reprezenta teme de lectie acolo unde avem “deprinderi dintr-un
joc sportiv”-handbal.
61
Page
 IV.2.22 Jocuri de mișcare pentru învățarea jocului de handbal
Jocurile au un rol mare în integrarea socială a participanţilor. Jocul şi întrecerea sunt
principalele mijloace prin care se realizează funcţia emulativă a educaţiei fizice şi sportului.
Jocurile pot fi considerate ca activităţi plăcute, atractive, naturale. Jocurile au o
temă precisă, aleasă cu discernământ.
Jocurile se organizează în strictă concordanţă cu particularităţile fizice şi psihice ale
copiilor, prin organizarea acestora, se urmăreşte:
- menţinerea unei stări optime de sănătate;
-dezvoltarea fizică armonioasă şi perfecţionarea capacităţii motrice;
-formarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi utilitar-aplicative;
-formarea şi dezvoltarea unor calităţi pozitive din punct de vedere fizic, moral, igienic;
Jocurile se organizează în strictă concordanţă cu particularităţile fizice şi psihice ale
copiilor. Alegerea acestor jocuri se face în funcţie de următorii factori:
-obiectivele ce urmează să fie realizate; – vârsta şi sexul participanţilor;
-numărul participanților;
-condițiile materiale;
-condiții atmosferice.
Jocurile pregătitoare urmăresc:
- însuşirea unor deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar-aplicative;
-însuşirea şi perfecţionarea unor deprinderi şi priceperi motrice specifice diferitelor
ramuri şi probe sportive. Jocurile ajutătoare urmăresc învăţarea şi perfecţionarea unor
elemente, exerciţii de tehnică şi tactică, dezvoltarea calităţilor motrice specifice diferitelor
ramuri şi probe sportive.
Jocurile sportive, ca formă a jocului, se deosebesc de jocurile pregătitoare sau de
cele ajutătoare prin caracterul complex, superior organizat şi unitar. Prezenţa unor reguli
stabilite prin regulamentele elaborate de federaţiile de specialitate asigură un cadru strict
de desfăşurare.
Pentru asigurarea unei eficienţe crescute a jocurilor va trebui să ţină seama de
următoarele cerinţe metodice, pedagogice:
62

-alegerea jocului trebuie să ţină cont de vârsta şi sexul participanţilor, de particularităţile

somato-funcţionale şi psihice ale elevilor;
Page
 -regulile jocului trebuie înţelese şi reţinute de către toţi participanţii la joc;
să se aibă în vedere condiţiile materiale şi climaterice în care se desfăşoară;
-echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al participanţilor;
-în cazul în care numărul participanţilor este inegal în unele echipe, profesorul poate
participa chiar el la joc. stimulare în permanenţă a spiritului competitiv.
Jocuri pentru prinderea mingii-jocuri individuale, culorile. Jocuri pentru pasarea mingii-
Mingea prin portiţă, Mingea în cerc, Cercurile mişcătoare, Cursa celor două mingi,
Schimbă locul în cerc, Pasează şi fugi, Mingea la căpitan (cu variante), Concurs de pase,
Triunghiul alergător, Careul mişcător, Mingea printre jaloane, Şoarecele şi pisica sau Doi contra unu,
Concurs de pase în trei sau în patru, Suveică simplă cu schimb de locuri în dribling, Suveică dublă,
Pase cu schimb de locuri, Suveică între trei jucători, Ştafetă combinată cu dribling, pasă, Cursa în
perechi, Campionii, Cercul campionilor, Mingea în stea, Mingea în zig-zag, În patru colţuri, De-a
prinselea cu mingea de handbal, Prinde-l pe cel cu mingea, Leapşa – mingea salvează. Jocuri pentru
dribling-Cine execută de mai multe ori dribling, Păsările călătoare, Schimbă mingea, Cursa pe
numere cu dribling, Ceasornicul, Suveică simplă cu dribling, Culesul cartofilor din dribling, Concurs
de dribling pe loc, Cursa cu dribling, Cursa printre jaloane, Schimbă locul, Fuga prin tunel, Care-i mai
iute, Cine conduce mingea mai repede, Ocoleşte obstacolele, Depăşeşte-ţi colegii, Leapşa în doi cu
dribling. Jocuri pentru aruncarea la poartă- Cine aruncă mai departe, Apără şi atacă, Lupta cu
mingea, Cine câştigă teren, Ocheşte între picioarele scaunului, Ocheşte sticla, Ocheşte mingea
medicinală, Ochitorul dibaci, Ochitorii, Ocheşte cercul, Ocheşte ţinta, Ocheşte mingea, Ocheşte
bara porţii de handbal, Lupta cu bulgări de zăpadă, Raţele şi vânătorii, Vânătorul şi potârnichile ,Cine
doboară mai multe ţinte, Minge, stai!, Vânătorii şi iepurii, Vânătorul şi iepuraşul, Cloşca îşi apără
puii, Între patru focuri, Mingea la turn, Fereşte-te de minge, Aruncă la ţintă, Apărătorul cetăţii,
Ţinta vie, Doboară mingea, Cine marchează mai multe goluri, Concurs de aruncare la poartă, Partizanii
(Bătălia, Între două focuri), Procedeul preferat. Jocuri pentru poziţia fundamentală în apărare-
Cine aruncă mai departe, Apără şi atacă, Lupta cu mingea, Cine câştigă teren, Ocheşte între picioarele
scaunului, Ocheşte sticla, Ocheşte mingea medicinală, Ochitorul dibaci, Ochitorii, Ocheşte cercul,
Ocheşte ţinta, Ocheşte mingea, Ocheşte bara porţii de handbal, Lupta cu bulgări de zăpadă, Raţele şi
vânătorii, Vânătorul şi potârnichile ,Cine doboară mai multe ţinte, Minge, stai!, Vânătorii şi iepurii,
Vânătorul şi iepuraşul, Cloşca îşi apără puii, Între patru focuri, Mingea la turn, Fereşte-te de
minge, Aruncă la ţintă, Apărătorul cetăţii, Ţinta vie, Doboară mingea, Cine marchează mai multe
goluri, Concurs de aruncare la poartă, Partizanii (Bătălia, Între două focuri), Procedeul preferat. Jocuri
63

pentru aşezarea în teren- Atacanţii şi apărătorii, Crabii şi creveţii, Atacanţii şi apărătorul,

Page

Ocupă postul!, Cine se orientează mai repede, Cursa literelor, Găseşte-ţi locul.
 Jocuri pentru contactul cu adversarul- Voinicii, Cocoşii, Lupta cocoşilor în ghemuit,
Calcă adversarul pe picior!, Atinge genunchii adversarului, Prinde adversarul de mijloc, Palmă în
palmă, Lupta franceză, Scoate-l din cerc, Sumo-tori, Duel cu mingea, Evadarea, Eliberează-te din
capcană.
IV.2.23 Noțiuni de regulament

Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri şi lăţimea de 20 metri, şi se compune

din 2 spaţii de poarta şi o zonă de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine iar liniile
laturilor scurte sunt numite linii de poartă (între barele porţii) sau liniile exterioare porţii (de ambele părţi
ale porţii). În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de siguranţă, cu o lăţime de cel puţin 1 metru
de-a lungul liniilor de margine şi 2 metri în spatele liniilor exterioare porţii.
In centrul fiecărei linii exterioare a porţii se găseşte o poartă. Porţile trebuie să fie bine ancorate.
Porţile au la interior o înălţime de 2 metri şi o lăţime de 3 metri. Porţile trebuie să aibă o plasă,
ataşată în aşa fel încât o minge o dată intrata în poartă să rămână acolo. Toate liniile terenului fac parte
integrantă din spaţiile pe care le delimitează.
Liniile de poartă vor avea 8 cm lăţime între barele porţilor, in timp ce toate celelalte linii vor avea
5 cm lăţime. În faţa fiecărei porţi este un spaţiu de poartă. Spaţiul de poartă este delimitat de olinie a
spaţiului de poarta (linia de 6 metri).
Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie întreruptă, trasată la 3 metri în afara
liniei spaţiului de poartă. Atât segmentele de linie cât şi spatiile dintre ele măsoară 15 cm. Linia de 7
metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în faţa porţii. Linia de centru uneşte mijlocul liniilor de
margine.
Timpul normal de joc pentru toate echipele cu jucători de peste 16 ani este de 2 reprize a 30
minute. Pauza dintre reprize este în mod normal de 10 minute.
Daca rezultatul este egal la sfârşitul timpului regulamentar de joc şi dacă trebuie desemnat un
câştigător, echipele vor juca prelungiri, după o pauză de 5 minute. Timpul prelungirilor este de 2
reprize a 5 minute cu o pauză de 1 minut între cele 2 reprize. Dacă rezultatul este din nou egal la sfârşitul
primei prelungiri se va juca încă o prelungire, după o pauză de 5 minute.
Această prelungire este tot de 2 reprize a 5 minute fiecare, cu o pauză de 1 minut între cele 2
reprize. Daca rezultatul este tot nedecis, câştigătorul trebuie stabilit în conformitate cu regulile
stipulate în regulamentul competiţiei respective.
Timpul de joc începe o dată cu fluierul arbitrului pentru aruncarea de începere. Timpul de
64

joc se sfârşeşte o dată cu semnalul automat, dat de cronometrul tabelei de marcaj sau de cronometror.
Page

Dacă un astfel de semnal nu este dat, arbitrul fluieră pentru a arăta că timpul de joc s-a terminat.
 Fiecare echipa are dreptul să beneficieze de un time-out de echipă de 1 minut în fiecare repriză a
timpului normal de joc, dar nu în prelungiri.
Mingea este confecţionată din piele sau material sintetic. Mingea trebuie să fie sferică.
Suprafaţa mingii nu trebuie să fie strălucitoare sau alunecoasă.
La fiecare joc, trebuie sa fie disponibile minimum 2 mingii. Mingea de rezervă trebuie să fie
disponibila la masa cronometrorului în timpul jocului. Mingile trebuie să îndeplinească cerinţele
menţionate.
O echipă este formată din până la 14 jucători. Pe terenul de joc nu este permis să se găsească mai
mult de 7 jucători dintr-o echipă în acelaşi timp. Ceilalţi jucători (jucătorii rămaşi) sunt jucători de
rezervă. În orice moment al jocului, echipa trebuie să aibă unul dintre jucătorii de pe teren desemnat ca
portar. Un jucător care este recunoscut ca portar poate deveni jucător de câmp în orice moment. In mod
similar, un jucător de câmp poate deveni portar în orice moment. La începutul jocului o echipă
trebuie să aibă pe terenul de joc cel puţin 5 jucători. Numărul jucătorilor unei echipe poate creşte până la
14 oricând în timpul jocului, inclusiv al prelungirilor.
Jucătorii de rezervă pot intra în joc, în orice moment şi repetat, fără a anunţa
cronometrorul/scorerul, imediat ce jucătorii pe care îi înlocuiesc au părăsit terenul. Toţi jucătorii de
câmp ai unei echipe trebuie să poarte echipament uniform.Combinaţiilede culori şi designul
echipamentului celor 2 echipe trebuie să fie clar diferit. Toţi jucătorii folosiţi de o echipă ca portari vor
avea obligatoriu aceiaşi culoare a echipamentului, dar diferită de a jucătorilor de câmp ai ambelor
echipe şi a portarilor echipei adverse.
Jucătorii trebuie să poarte pantofi de sport. Nu se permite purtarea obiectelor care pot fi
periculoase pentru jucători. Acestea includ, de exemplu, căşti de protecţie pentru cap, măşti pentru faţă,
brăţări, ceasuri, inele, piercing-uri vizibile, medalioane sau lănţişoare, cercei, ochelari fără bandă de
siguranţă sau cu ramă solidă, sau orice alte obiecte care pot fi periculoase.
Portarul are dreptul -Să atingă mingea cu orice parte a corpului, în timpul acţiunii de apărare,
în interiorul spaţiului de poartă; să se deplaseze cu mingea, în spaţiul de poartă, fără să se supună
restricţiilor aplicate jucătorilor de câmp; portarul nu are totuşi dreptul să întârzie executarea
aruncării de la poartă, să părăsească spaţiul de poartă, fără minge şi să participe la joc în câmpul de joc;
când procedează astfel, portarul trebuie să respecte regulile care se aplică jucătorilor de câmp, în
câmpul de joc.
Se consideră că portarul a părăsit spaţiul de poartă, imediat ce orice parte a corpului său atinge
podeaua, în afara spaţiului de poartă. Portarul nu are dreptul-Să pună în pericol adversarul în timpul
65

acţiunii de apărare, să părăsească spaţiul de poartă având mingea sub control; să atingă mingea care
Page

stă sau se rostogoleşte pe sol, în afara spaţiului de poartă, atunci când el se găseşte în spaţiul de poartă,
să aducă mingea în spaţiu de poartă, când aceasta stă sau se rostogoleşte pe sol, în câmpul de joc,
să revină în spaţiul de poartă, cu mingea sub control.
Jucarea mingii - Se permite: aruncarea, prinderea, oprirea, împingerea sau lovirea mingii,
prin folosirea mâinilor, braţelor, capului, toracelui, coapselor şi genunchilor; ţinerea mingii pentru
maximum 3 secunde, chiar când jucătorul este întins pe sol; să se facă maximum 3 paşi cu mingea.
Nu se permite să: se atingă mingea mai mult decât o singură dată, dacă aceasta nu a atins între
timp podeaua, alt jucător, sau poarta, după ce mingea a fost sub control; totuşi, atingerea mingii de mai
multe ori nu se penalizează, dacă jucătorul o “bâlbâie” sau o scapă de sub control în încercarea de a o
prinde sau a o opri, să atingă mingea cu orice parte a piciorului de la genunchi în jos, cu excepţia cazului
când mingea a fost aruncată în jucător de către un adversar.
Marcarea unui gol - Un gol este marcat când întreaga circumferinţă a mingii a trecut întreaga
lăţime a liniei de poartă, dacă nu s-a produs nici o abatere de către aruncător sau coechipieri înainte
sau în timpul aruncării.
Aruncarea de începere - La începutul jocului, aruncarea de începere a jocului se execută de
către echipa care a câştigat la aruncarea monedei şi a ales să aibă mingea în posesie. Adversarii au atunci
dreptul să-şi aleagă terenul. Echipele schimbă terenurile în a două repriză. Aruncarea de începere în cea
de-a doua repriză va fi executată de către echipa care nu a executat această aruncare în prima repriză.
După înscrierea unui gol, jocul se reia cu o aruncare de începere executată de către
echipa care a primit golul.
Aruncarea de începere se execută în orice direcţie, de la centrul terenului.
Aruncarea este precedata de un semnal sonor dat prin fluier, şi trebuie executată în timp de 3
secunde. Jucătorul care execută aruncarea de începere trebuie să se poziţioneze cu cel puţin un picior pe
linia de centru, iar celălalt picior pe linie sau înapoia liniei, şi să rămână în această poziţie până când
mingea a părăsit mâna sa. Coechipierii săi nu au voie să treacă linia de centru înaintea semnalului
fluierului.

66
Page
 CAPITOLUL V
JOCUL DE FOTBAL ÎN ȘCOALĂ

V.1 Tehnica jocului de fotbal

Tehnica poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor specifice jocului de fotbal, prin
intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o parte, acţiunile cu mingea (controlul şi circulaţia
acesteia), iar, pe de altă parte, manevrele (cu şi fără minge, necesare acţionării şi cooperării eficiente
raţionale, în vederea atingerii ţelului urmărit).
Ea se compune din elemente tehnice (cu şi fără minge) şi din procedee tehnice. În jocul de fotbal,
nivelul de măiestrie tehnică deţine un rol important în soluţionarea situaţiilor complexe de joc. Practica
jocului demonstrează că numai cu un suport fizic crescut şi cu un nivel ridicat de măiestrie tehnică se pot
realiza performanţe superioare.
Elementul tehnic reprezintă forma general motrică, cu şi fără minge, specifică jocului de fotbal,
cum ar fi:
-intrarea in posesia mingii (preluarea);
-păstrarea mingii (protejarea);
-transmiterea mingii (pasarea, degajarea);
-alergările;
-schimbările de direcţie;
-fentele (mişcările înşelătoare);
-săriturile;
-căderile;
-ridicările de la sol;
Procedeul tehnic reprezintă modalităţile concrete de realizare a elementelor tehnice, cum ar fi, de
exemplu, preluarea mingii rostogolite cu partea interioară a labei piciorului etc.
Caracteristicile tehnicii
1.Accesibilă;
2.Evolutivă;
3.Începe de timpuriu;
4.Trebuie să prezinte corectitudine în deprinderi, în însuşiri;
67

5.Precisă, suplă, fină;

Page

6.Poate fi automatizată;
 7.Spectaculoasă;
8.Utilă şi cu mare aplicabilitate.
La rândul lor, procedeele tehnice se diversifică şi se realizează în funcţie de condiţiile concrete de
execuţie în procedee tehnice derivate sau variante de execuţie.
Aceste variante ale procedeelor tehnice sunt determinate de:
- dinamica jucătorului, care se poate afla pe loc, în alergare, în săritură;
- poziţia de sosire a mingii: pe sus, la semi-înălţime, pe jos;
- traiectoria de transmitere a mingii: pe sus, la semi-înălţime, pe jos;
- direcţia loviturilor: înainte, oblic, lateral, înapoi.
Deoarece în fotbal majoritatea procedeelor se efectuează cu piciorul, determinarea mecanismului
de bază se va axa, în principal, pe cunoaşterea lucrului membrelor inferioare.
La orice procedeu, piciorul care susţine greutatea corpului în timpul execuţiei se numeşte picior
de sprijin, iar celălalt picior, cu care se efectuează execuţia propriu-zisă, picior de execuţie.
La executarea unui procedeu participă într-o măsură mai mare sau mai mică toate părţile corpului.
Partea activă revine piciorului de execuţie, în timp ce celelalte părţi ale corpului servesc scopuri
diferite. Analiza biomecanica a unui procedeu tehnic va cuprinde:
•poziţia piciorului de sprijin;
•poziţia şi dinamica piciorului de execuţie;
•poziţia şi acţiunea trunchiului;
•poziţia şi acţiunea braţelor;
•poziţia şi acţiunea capului şi a privirii.
Elementele tehnice sunt împărţite în:
•elemente tehnice cu mingea;
•elemente tehnice fără minge;
•elemente tehnice specifice jocului portarului.
V.2 Biomecanica lovirii mingii
Acţiunea mecanică de lovire a mingii cu piciorul nu este chiar aşa de simplă, datorită
dificultăţilor care intervin în joc, cum ar fi: jenarea de către adversar, execuţia în viteză, condiţia
terenului, timpul existent, condiţii variate schimbătoare . Sub acţiunea forţei de lovire imprimate,
mingea se va deplasa în direcţia în care a acţionat forţa. Dacă forţa aplicată este îndreptată spre
centrul de greutate al mingii, atunci se va deplasa cu o traiectorie imaginară în linie dreaptă, care
porneşte din punctul de lovire şi trece prin centrul mingii.
68
Page
 Traiectoria şi direcţia pe care o va lua mingea după lovire depind de punctul unde se aplică
lovirea. Dacă mingea este lovită în centrul ei, ea va lua o traiectorie joasă, razantă cu solul, dar dacă
este lovită la baza ei, va avea o traiectorie înaltă.
În cazul în care piciorul loveşte mingea lateral stânga sau dreapta faţă de punctul menţionate
(centrul acesteia), atunci ea va devia de la linia dreaptă şi va urma o traiectorie curbă.
Motivul acestei devieri este că acţiunea forţei de lovire fiind laterală, se imprimă mingii o
rotaţie pronunţată la stânga sau la dreapta, în urma căreia mingea se abate de la traiectoria ei normală.
Mingea lovită astfel se numeşte „minge cu efect” sau „minge tăiată“. Aceste lovituri trebuie
executate îndelung, deoarece traiectoria se curbează şi ajungerea la destinaţie nu depinde numai de
locul unde este lovită mingea, ci şi de îndemânarea şi mobilitatea gleznei, precizie şi forţa loviturilor.
Forţa este necesară pentru a trimite mingea fie la distanţe mari (degajări, deschideri, centrări),
fie pentru traseul la poartă. Puterea lovirii depinde de forţa cu care se aplică lovitura, care la rândul ei
depinde de accelerarea masei musculare care acţionează, deci raportul nu este direct proporţional.
Viteza cu care se deplasează mingea lovită mai depinde şi de viteza de sosire a ei, precum şi
de amplitudinea mişcării de pendulare a piciorului. Trecând la biomecanica lovirii mingii cu piciorul,
vom descrie mai jos elementele acesteia.
Elanul pe care îl ia jucătorul din locul plecării până în momentul aplicării loviturii depinde
de distanţa la care se trimite mingea şi de forţa pe care jucătorul doreşte să o imprime. Toate aceste
relaţii sunt direct proporţionale.
Piciorul de sprijin presupune două aspecte, şi anume:
- direcţia piciorului de sprijin, care asigură traiectoria, înălţimea pe care o va urma mingea
după lovire. Pentru a imprima mingii o traiectorie joasă, razantă cu pământul (pase, tras la poartă),
piciorul de sprijin trebuie să fie aşezat lângă minge şi în aceeaşi linie, la o distanţă de 10-20 cm.
Genunchiul piciorului de sprijin trebuie să fie flexat. Pentru a imprima mingii o traiectorie cu
boltă, lovitura trebuie să fie aplicată în jumătatea inferioară a ei, dar în acelaşi timp piciorul trebuie să
fie aşezat puţin înapoi şi lateral faţă de minge. În momentul lovirii, centrul de greutate este lăsat pe
piciorul de sprijin, ceea ce permite piciorului de lovire să manevreze în voie.
- poziţia corpului în momentul lovirii. Apropiindu-se de minge şi situând piciorul de sprijin
lângă ea, corpul, în virtutea inerţiei, continuă mişcarea înainte până ajunge aproape vertical pe minge:
umerii duşi uşor înainte, iar corpul aplecat.
Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi, ca la
69

mişcarea de alergare. În momentul pregătirii mişcării de lovire, umerii şi braţele încep să pivoteze în
Page

direcţia opusă, iar în momentul lovirii genunchiul se extinde. Piciorul care a lovit mingea continuă
mişcarea sa înainte şi în sus, în timp ce corpul se înalţă pe vârful pciorului de sprijin. Braţul opus
piciorului care a lovit mingea termină mişcarea în faţa corpului.
Piciorul care loveşte. Pendularea piciorului cu care se loveşte, deci curba pe care o face
piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin, influenţează traiectoria, tăria şi distanţa până unde va fi
transmisă mingea.
La toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din
articulaţia genunchiului, chiar şi la mingile transmise la distanţe mai scurte, pentru că numai aşa se
obţine lovirea corectă a mingii.
În prima fază a pendulării, muşchii, articulaţiile şi în general corpul efectuează această
mişcare complexă în mod relaxant. Lovirea propriu-zisă se face prin reducerea piciorului din
articulaţia şoldului, urmată de extensia treptată a genunchiului. Viteza mişcării de pendulare este
direct proporţională şi dependentă de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii, cât şi cu mărimea
amplitudinii mişcării de pendulare. În faza de pendulare a piciorului spre înainte, muşchii,
articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate. Traiectoria mingii mai depinde şi de
momentul în care se produce lovirea, respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă
sau este pe curba asccendentă. (Figura nr.1)

Figura 1 - Lovirea mingii

Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă; în acest moment piciorul
acţionează paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este situat în aceeasi linie cu mingea.
70
Page
 De asemenea, genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat deasupra mingii. Până în
momentul lovirii propriu-zise, greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi numai
după lovirea mingii greutatea corpului va aluneca înainte, pe piciorul care execută lovitura.
Lovirea mingii cu şiretul interior. Jucătorul îşi ia elan, iar în apropierea mingii îşi fixează
piciorul de sprijin, în linie sau înapoia ei, în funcţie de traiectoria şi direcţia pe care doreşte să o
imprime mingii. Greutatea corpului, în momentul pendulării piciorului de lovire, ca şi în momentul
lovirii, se găseşte pe piciorul de sprijin, care este mai uşor flexat din articulaţia genunchiului. Lovirea
mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene de la
articulaţia primei falange a degetului mare până la partea interioară a osului gleznei (Figura 2).

Figura 2 - Partea care vine în contact cu mingea

Urmează pendularea piciorului de lovire spre înapoi, flexat din genunchi, apoi revenirea
dinapoi înainte. Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. În momentul căderii
gambei ca şi în timpul lovirii, glezna piciorului este întinsă şi încordată. Laba piciorului este orientată
puţin spre înafară, astfel încât contactul cu mingea se ia lateral de şiret. Pentru intensificarea forţei
loviturii, trunchiul execută o extensie, iar braţul opus piciorului cu care se loveşte mingea (braţul
corespunzător piciorului de sprijin) încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului.
După lovire, piciorul continuă mişcarea de pendulare. Pentru ca mingea lovită cu şiretul
interior să aibă o traiectorie joasă, verticala care cade de la genunchi trebuie să fie deasupra mingii
(gamba şi laba piciorului să acopere mingea). Când piciorul de sprijin se aşează lateral şi înapoia
mingii, iar piciorul de lovire se extinde ducându-se înainte şi sus, fără ca bazinul să se deplaseze
înainte, se obţine o traiectorie înaltă ( cu boltă) a mingii (Figura 3).
71
Page
 Figura 3 - Elanul şi aşezarea faţă de minge a corpului la lovirea cu interiorul labei piciorului

Fiind o mişcare naturală, asemănătoare mersului şi alergării, loviturile cu şiretul interior

surprind adversarul întrucât ele nu trădează intenţia de a lovi mingea.
Lovirea mingii cu şiretul plin este asemănătoare cu cea descrisă mai înainte, cu deosebirea
că în momentul lovirii mingii vârful labei este îndreptat aproape perpendicular pe pământ, iar
contactul cu mingea se ia direct pe şiret. şiretul sau ristul este partea dinainte a labei piciorului, a
cărei suprafaţă este delimitată de articulaţiile primelor falange cu oasele metatarsiene şi articulația
gleznei. Lovitura cu şiretul plin este puternică, obţinîndu-se transmiteri la distanţe mari. Elanul,
pendularea piciorului, flexia şi extensia piciorului se produc în modul cel mai natural, adică în
direcţia lovirii (Figura 4).

Figura 4-Partea labei piciorului care loveşte mingea

(cea acoperita de şiret - partea centrală a labei piciorului)

În cazul acestui procedeu, mingea, fiind lovită la mijlocul ei, nu va avea rotări sau devieri
laterale, ci se va deplasa pe o linie dreaptă, pe drumul cel mai scurt la ţinta aleasă. Loviturile cu
şiretul plin nu au precizia celor cu şiretul interior, datorită suprafeţei mici de lovire. Precizia acestor
lovituri se obţine greu la mingile în mişcare, iar pendularea unor astfel de mingi, datorită forţei cu
care vin, este destul de dificilă (Figura 5).
72
Page
 Figura 5-Lovirea mingii cu şiretul plin

Conţinut tactic. Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate în degajări şi trasul la
poartă, precum şi în transmiterile la distanţe medii şi lungi.Greşeli frecvente: - laba piciorului nu este
perfect întinsă şi încordată şi cu vârful în jos momentul loviturii;
- jucătorul nu se înalţă în momentul lovirii, pe vârful piciorului de sprijin;
- piciorul de sprijin se aşează în urma mingii, fapt ce duce la imprimarea unei forţe reduse +
înclinarea trunchiului pe spate.
Lovirea mingii cu şiretul exterior este asemănătoare cu lovirea cu şiretul interior, cu
deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre interior, iar contactul cu mingea se ia pe
partea exterioară a şiretului. Mingea lovită cu şiretul exterior poate lua o traiectorie joasă sau înaltă,
în funcţie de unghiul de răsucire a labei în interior, pe poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde
se aplică, lovitura.

În general, această lovitură este puternică, dar în acelaşi timp mingii i se poate imprima o
traiectorie curbată, cu efect (Figura 6).

Figura 6 - Partea care loveşte mingea

Conţinut tactic. Acest procedeu, datorită suprafeţei mari de lovire, se utilizează în pase,
deschideri, lansări, centrări, tras la poartă şi lovituri libere (Figura 7).
73
Page
 Figura 7-Lovirea mingii cu şiretul exterior

Greşeli frecvente:
- laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru;
- piciorul de sprijin aşezat cu vârful în direcţia unde se transmite mingea;
- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge;
- nu se încordează articulaţia gleznei în momentul lovirii.
Lovirea mingii cu interiorul labei piciorului-latul. Pentru executarea procedeului, laba
piciorului execută o mişcare în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia normală de mers, în aşa
fel încât linia care ar trece prin călcâi şi degetul mare să fie perpendiculară pe direcţia pe care trebuie
să o urmeze mingea (Figura 8).

Figura 8 - Partea de contact cu mingea

Cea mai mică deviaţie a labei modifică traiectoria şi direcţia mingii. În momentul lovirii,
articulaţia gleznei este încordată. Piciorul se sprijin se aşează suficient de deasupra, pentru a
amplifica mişcarea piciorului de lovire. Ambii genunchi sunt uşor flexaţi, iar greutatea este mai mult
repartizată pe călcâul piciorului de sprijin.
Lovitura cu latul este cea mai precisă, deoarece suprafaţa de lovire este mare, dar nu are forţă
datorită limitării mişcării şi fortei piciorului de lovire. De asemenea, poziţia specială a piciorului
74

întors cu vârful spre exterior nu permite o pendulare mai accentuată din şold, iar flexia şi extensia
Page

genunchiului nu poare fi folosită la această lovire.

 Deci mingea nu poate fi lovită puternic.
Lovirea mingii cu latul poate fi mai uşor interceptată de adversar datorită poziţiei nenaturale
pe care o ia executantul, uşor de sesizat (Figura 9).

Figura 9 - Lovirea mingii cu latul

Conţinutul tactic. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterea mingii la distanţe
scurte şi medii; de asemenea, se mai poate folosi şi în trasul la poartă din apropiere.
Greşeli frecvente:
- aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară;
- laba piciorului nu este suficient răsucită şi de aceea mingea capătă o mişcare de rotaţie în
sens lateral.
Lovirea mingii cu exteriorul. Este un procedeu care se execută la fel ca lovirea mingii cu
şiretul exterior, cu deosebirea că lovitura se aplică mai aproape de călcâi. Ele se folosesc pentru a
imprima mingii o mişcare de rotaţie, pentru a da efect mingii (Figura 10).

Figura 10 - Lovirea mingii cu exteriorul

În cazul în care forţa este dirijată spre centrul mingii, ea se va îndrepta spre ţintă pe o linie
dreaptă. Mingea se abate în zborul ei de la linia dreaptă, urmând o traiectorie curbată, când este lovită
în părţile ei laterale, ca şi în jumătatea inferioară sau superioară i se imprimă o mişcare de rotaţie în
jurul axei verticale sau orizontale (vezi biomecanica lovirii mingii cu piciorul).
75
Page
 Pentru a imprima mingii o mişcare de rotaţie în jurul axei verticale, ea va fi lovită cu partea
internă sau externă a labei piciorului; pentru a i se imprima o mişcare de rotaţie în jurul axei
orizontale, va fi lovită în jumătatea ei inferioară, cu partea dinainte a șiretului plin.
Analizând cele afirmate până în prezent, tragem concluzia că transmiterea mingii precis cu
efect la distanţe diferite, cu înălţimi diferite (înălţimea necesară la momentul respectiv) este foarte
greu de realizat. Stăpânirea acestor lovituri necesită un simţ dezvoltat al mingii, al terenului, precum
şi capacitatea de a aprecia distanţele, calităţile care se dobândesc printr-un antrenament asiduu,
continuu şi îndelungat.
Conţinut tactic. Această lovitură nu tratează intenţia celui care o execută şi împiedică
interceptarea de către adversar. Jucătorii care au ajuns să le stăpânească la nivel superior şi le aplică
inteligent în joc au o superioritate în depăşirea adversarilor.
Loviturile cu efect mai sunt folosite pentru a ocoli „zidul” sau pentru a trimite mingea peste
„zid”. La executarea centrărilor, precum şi la executarea loviturilor de colţ, pasele cu efect sunt foarte
utile în fazele desfăşurate pe spaţii restrânse.
Greşeli frecvente:- piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge; - lovitura nu este
aplicată tangenţial, efectul fiind foarte mic.
Lovirea mingii cu vârful labei piciorului. Din cauza suprafeţei mici de lovire, sunt greu de
dirijat, chiar dacă mingea este în repaus sau vine încet pe jos. Sunt lovituri foarte puternice.
Această lovitură este folosită mai mult de începători, ea fiind aplicată într-o mişcare naturală,
asemănătoare mersului sau alergării, fără a necesita o poziţie specială a corpului.
Lovirea mingii din aer sau din vole. Este o lovitură folosită atât pentru retrimiterea mingii la
înălţime ( degajări), cât şi pentru lovituri razante cu pământul, pase, tras la poartă. Cel mai important
moment este înălţimea la care se afla mingea când este lovită şi trebuie calculat de jucătorul
executant. Dacă jucătorul vrea să imprime mingii o traiectorie înaltă, atunci va şuta cu şiretul plin, va
întinde piciorul şi va lua contactul cu mingea de sus (Figura 14).

Figura 14 - Momentul de contact cu mingea

76

Dacă vrea să imprime mingii o traiectorie mai joasă, atunci jucătorul va apleca trunchiul
înainte, iar mingea se va găsi mai aproape de piciorul de sprijin. În cazul când jucătorul se apropie de
Page

minge din lateral, piciorul de lovire este ridicat în faţă şi lateral, piciorul de sprijin asigură echilibrul,
iar laba piciorului de execuţie este orientată spre înainte, pentru un contact corect cu mingea. În
situaţia în care mingea vine lateral, cu boltă, atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată
înainte, iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului, care va trebui să fie aproape paralel cu pământul
şi în continuarea piciorului de lovire (Figura 15).

Figura 15 - Aşezarea faţă de minge şi pivotarea corpului

După lovirea mingii, corpul pivotează pe piciorul de sprijin permiţând continuarea liberă a
mişcării piciorului de execuţie.
Lovirea mingii prin forfecare. Se execută când jucătorul aflat cu faţa spre poartă şi este silit
să readucă o minge în teren sau este cu spatele spre poarta adversă, neavând altă poziţie de a lovi
mingea. Jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte
piciorul stâng (Figura 16).

Figura 16 - Poziţia corectă faţă de minge şi sol

După ce a părăsit pământul, în timpul săriturii execută o extensie cu piciorul drept, din
genunchi şi în acelaşi timp coboară cu piciorul drept, revenind pe pământ. Extensia piciorului drept
se face cu laba piciorului întinsă, mingea fiind lovită cu şiretul plin. Important este ca mingea să fie
lovită cu acelaşi picior care a făcut împingerea. În cazul lovirii cu piciorul stâng, execuţia va fi
inversă (Figura 17).
77
Page
 Figura 17 - Lovirea mingii din vole cu forfecare

Trasul la poartă. Este o deprindere tehnico-tactică care dă finalitate tuturor acţiunilor de

atac, tuturor combinaţiilor, este lovitură la poartă. Prin trasul la poartă se realizează scopul principal
al jucătorului ‒ înscrierea golurilor. O echipă este cu atât mai eficace cu cât înscrie mai multe goluri.
De aceea, pregătirea special pentru trasul la poartă constituie obiectivul principal din instruirea
înaintaşilor şi a jucătorilor intercalaţi în atac (mijlocaşi şi fundaşi laterali). Din acest punct de vedere,
urmărind să-şi înveţe jucătorii şi apoi să-i perfecţioneze în trasul la poartă, profesorul şi antrenorul
trebuie mai întâi să-i înveţe să lovească corect mingea cu piciorul şi cu capul.
Lovitura puternică şi precisă la poartă, din poziţie liberă sau jenat de adversar, se obţine
numai prin executări continue şi repetate, prin folosirea structurilor de exerciţii variate ca formă şi
conţinut. Jucătorii trebuie să-şi însuşească poziţia corectă a corpului, a piciorului de sprijin,
pendularea piciorului de lovire.
Toate procedeele de lovire a mingii cu piciorul pot fi folosite pentru a trimite mingea în
poartă, dar unele au eficacitate mai mare decât altele. Cele mai eficiente sunt lovirile cu şiretul plin în
interior, deoarece imprimă forţa cea mai mare a mingii. La început, jucătorii vor executa trasul la
poartă izolat sau în grupuri cu mingi cât mai multe, iar mai târziu se vor introduce structuri în care
apare apărătorul semiactiv la început şi activ ulterior. Recomandăm ca exersarea trasului la poartă să
se facă:
1. din mişcare cu variaţii de ritm;
2. prin schimbarea poziţiei înaintaşilor în teren;
3. prin accent pe loviturile directe și cu ambele picioare.
Executarea lor sub formă de complex (conducere, tras la poartă, pasă-tras la poartă, centrare-
tras la poartă, conducere-centrare-alergare pe poziţia viitoare, de primire din recentrare-tras la poartă
etc.). În munca instructiv-educativă a înaintaşilor pentru trasul la poartă, profesorul-antrenorul
trebuie să urmărească următoarele aspecte:
- Deficienţele cele mai evidente sunt de ordin biomecanic. La mingile venite pe jos piciorul
de sprijin să fie lângă minge, mai precis în linie cu ea, iar genunchiul piciorului de lovire va fi
deasupra mingii, trunchiul jucătorului aplecat înainte; în acest fel mingea nu va depăşi înălţimea
executamtului şi dacă are direcţie bună va fi pe poartă şi nu peste poartă.
- La mingile venite din aer, poziţia de lovire corectă se va obţine prin aplecarea corpului
78

corespunzător faţă de înălţimea şi direcţia de unde vine mingea, precum şi de direcţia unde se
intenţionează să se transmită mingea.
Page
 - În toate cazurile atenţia va fi îndreptată asupra poziţiei corecte faţă de minge, care să asigure
pendularea corectă a piciorului de lovire pe direcţia porţii.
- Trebuie urmărit, de asemenea, ca mingea să fie lovită în plin, indiferent dacă la forţa
loviturii contribuie viteza de deplasare, pendularea amplă a piciorului şi forţa de izbire a mingii.
A trage la poartă din orice poziţie, incomodat de adversar, pe spaţii restrânse este o calitate
care se dobândeşte greu, prin antrenamente continui, complexe, grele şi cât mai variate. A trage
numai în direcţia porţii „spre poartă” nu este suficient pentru un bun înaintaş. Pentru atingerea
acestui scop este indicat ca executarea să de facă la „poartă marcată”, lovituri la ţinte fixe sau la
poartă joasă. De asemenea, trebuie folosite mai des „antrenamentul sub presiune” şi adversarii activi
în structurile de exerciţii destinate prefecţionării finalizării acţiunilor.
Astfel, jucătorii ajung să aibă simţul porţii, adică dobândesc simţul ţintei pe care trebuie să o
atingă, al unghiurilor şi înălţimilor corespunzătoare.
Lovirea mingii cu capul. Este un element tehnic specific jocului de fotbal, care se foloseşte
des în timpul antrenamentelor şi meciurilor. În timpul desfăşurării jocului, în funcţie de unele faze de
joc, mingea se trimite pe sus, cu boltă, cu diferite traiectorii. Pentru a fi transmisă mai departe sau
pentru a fi readusă pe pământ, se folosesc loviturile cu capul. Un jucător bun nu va aştepta ca o astfel
de minge să ajungă la pământ, ci va căuta posibilitatea de a intra în posesia ei, dirijînd-o cu o lovitură
de cap, acolo unde necesită situaţia de joc. Loviturile de colţ, centrările, transmiterea mingii pe sus
sau în faţa porţii devin periculoase dacă înaintaşii unei echipe şi-au însuşit într-un grad mai ridicat
tehnica lovirii mingii cu capul. Pentru a lovi corect mingea cu capul jucătorul trebuie să întrunescă o
serie de calităţi şi anume:
- calităţi motrice: îndemânare, coordonare, detentă şi echilibru, în special, detenta de pe loc şi
din mişcare;
- calităţi tehnice: lovire corectă, săritura la momentul potrivit;
- calităţi tactice: imprimarea direcţiei forţei corespunzătoare situaţiei de joc; oportunitatea
folosirii loviturii cu capul.
Mingea poate fi lovită cu mijlocul frunţii, cu părţile laterale ale frunţii, cu partea superioară
sau posterioară a capului. Cea care prezintă avantaje este lovitura efectuată cu mijlocul frunţii (Figura
18).
79
Page
 Figura 18 - Unde se poate lovi mingea corect cu capul

Osul frontal este cel mai puternic rezistent şi neted dintre oasele craniului şi deci lovirea
mingii nu provoacă dureri.
Traiectoria urmată de minge în urma lovirii este determinată de poziţia suprafeţei de lovire
(frunte) şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se aplică lovitura. Dacă lovitura se aplică pe
centrul mingii, atunci ea se va îndrepta pe o linie orizontală.
Acestea sunt lovituri razante, folosite în trasul la poartă şi în transmiterea mingii la distanţă.
Dacă lovirea se aplică în jumătatea superioară, mingea va fi transmisă de sus în jos. Acest
procedeu se foloseşte pentru pase şi pentru trasul la poartă (Figura 19).

Figura 19 - Locul central de lovire CORECTĂ a mingii cu capul

Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară, mingea va avea o traiectorie înaltă. Aceste
lovituri se folosesc pentru transmiterea mingii la distanţe mari, degajări sau când vrem să pasăm
mingea peste adversar.
Biomecanica loviturii mingii cu capul
Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt: poziţia de luare a
elanului, mişcarea trunchiului dinainte şi revenirea pentru aplicarea loviturii; poziţia braţelor,
revenirea la poziţia normal, privirea.
Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul:
Această clasificare se face din punctul de vedere al poziţiei în care se află jucătorul în
momentul lovirii şi din punct de vedere al direcţiei în care se trimite mingea.
Din punctul de vedere al poziţiei, se disting următoarele procedee:
80

 lovirea mingii cu capul de pe loc;

Page

 lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de pe pământ);

  lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură;
 lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie de pe picior sau cu bătaie de pe
ambele picioare.
Din punctul de vedere al direcţiei, există:
 lovirea mingii cu capul, înainte (jos, razant sau cu boltă);
 lovirea mingii cu capul, lateral;
 lovirea mingii cu capul înapoi.
Lovirea mingii cu capul, de pe loc. În acest procedeu poziţia pregătitoare este cu picioarele
uşor depărtate. Mişcarea de lovire are două faze. Prima fază este o uşoară flexare a genunchilor şi
înclinarea trunchiului înapoi. Braţele duse înaintea corpului sunt uşor flexate din coate şi relaxate.
Privirea urmăreşte mingea, iar corpul în această fază este relaxat. A doua fază începe cu revenirea
bruscă a trunchiului dinapoi înainte. Această revenire se datorează extensiei gleznelor şi genunchilor,
precum şi contractării energice a musculaturii abdominale şi a muşchilor cefei. Braţele execută o
mişcare inversă cu a trunchiului, executând o pendulare energică dinainte-înapoi (Figura 20).
Simultan cu trunchiul, capul execută aceeaşi mişcare înainte lovind mingea cu putere,
muşchii gâtului fiind încordați în vederea loviturii. Când trunchiul este în avânt maxim în pendularea
sa dinainte-înapoi, fruntea va lua contact cu mingea. Dacă mingea este lovită la începutul sau
sfârşitul avântului, puterea de lovire este mult micşorată.

Figura 20-Lovirea mingii cu capul de pe loc

Lovirea mingii cu capul de pe loc, cu un picior înainte. Acest procedeu se execută

biomecanic la fel ca cel descris anterior, numai că deosebirea constă în poziţia picioarelor, respectiv
cu un picior înainte, iar trunchiul este uşor răsucit din articulaţia coxo-femurală, înspre partea
piciorului dinapoi. Iniţial centru de greutate se află pe piciorul dinapoi, dar, odată cu revenirea
81

trunchiului înainte, centrul de greutate trece de pe piciorul dinainte (Figura 21).

Page
 Figura 21-Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior inainte

Lovirea mingii se produce în momentul în care trunchiul revine în mişcarea sa dinapoi-

înapoi, se apropie de verticala corpului.
Poziţia cu un picior înainte asigură un echilibru şi o stabilitate mai mare corpului în
momentul lovirii, iar forţa imprimată mingii creşte. Din primele două poziţii descrise până acum
mingea poate fi transmisă înainte-jos, razant sau cu traiectorie boltită.
Lovirea mingii cu capul, de pe loc, spre lateral. Transmiterea mingii venite din faţă în lateral
se face cu mijlocul frunţii. Execuţia este identică cu mişcarea descrisă anterior, deosebirea între cele
două procedee constând într-o mişcare accentuată de răsucire a trunchiului din articulaţia coxo-
femurală, când trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi răsucite în direcţia dorită.
Picioarele sunt întoarse în aceeaşi direcţie, simultan cu flexia lor din genunchi şi din glezne.
Lovirea mingii cu capul înapoi, din poziţia statică. Este un procedeu mai rar folosit. Jucătorul
stă pe loc cu picioarele uşor depărtate, flexează genunchii şi gleznele mai pronunţat. Concomitent,
trunchiul şi capul se înclină pe spate, astfel ca fruntea să fie orientată în plan orizontal.
Lovitura se poate amplifica şi printr-o mişcare suplimentară a capului. Privirea urmăreşte
permanent mingea şi traiectoria ei.
Lovirea mingii cu capul, de pe loc cu săritură. Procedeu folosit des, mai ales la aglomerări
sau când mingea vine pe neaşteptate, la jucător. Aceste cazuri le întâlnim la centrări, la loviturile de
colţ sau la transmiterile pe sus în apropierea porţii. Elanul se face fără bătaia picioarelor pentru
desprindere; este vorba de desprindere rapidă şi neaşteptată de la pământ.
Lovirea mingii cu capul din alergare. Mişcarea de lovire este mai greu de executat
comparativ cu celelalte, ţinând cont că este executată din alergare. Tehnica este identică cu cea a
lovirii mingii de pe loc, lovitura se execută însă în momentul când mingea şi jucătorii aflaţi în
mişcare se întâlnesc într-un punct. Mingea se loveşte cu fruntea al cărui plan este perpendicular pe
direcţia lovirii (Figura 22).
82
Page
 Figura 22-Aşezarea pe venirea mingii şi locul de contact cu mingea

ATENTIE!!!-poziţia braţelor

Lovirea mingii cu capul, din săritură. La aceste procedee săritura se dobândeşte prin elanul
produs de alergare şi de bătaia picioarelor. Pentru înălţarea superioară, bătaia se efectuează pe un
picior sau pe ambele picioare (Figura 23).

Figura 23-Lovirea mingii cu capul din saritură

Lovirea mingii din săritură prin bătaie pe ambele picioare, din poziţie iniţială, se execută cu o
uşoară genuflexiune a ambelor picioare, iar braţele pendulează înapoi şi trunchiul este uşor înclinat
înainte. Printr-o puternică balansare a braţelor înainte prin extensia gleznelor şi genunchilor jucătorul
se desprinde de pământ. Lovitura se aplică fie în înălţare, fie în punctul maxim al săriturii.
Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior. Este un procedeu compus din
mişcări complexe şi dificile, mai ales în prezenţa adversarului. Mişcarea de lovire începe cu luarea
elanului, adică alergarea efectuată de jucător din momentul plecării până în momentul ultimului pas,
care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. Urmează o flexare pronunţată a genunchiului, după care se
83

efectuează o bătaie. Piciorul de bătaie, flexat din gleznă şi genunchi, se extinde cu putere şi în acest
Page
moment corpul se desprinde de pământ. În aer trunchiul se arcuieşte uşor pe spate şi ajungând la
punctul maxim al săriturii, trunchiul execută o mişcare bruscă de revenire dinapoi-înainte, iar capul
loveşte mingea cu fruntea.
După lovire urmează revenirea pe pământ, care se face pe ambele picioare, printr-o flexare
elastică a genunchilor şi gleznelor, urmat de revenirea la poziţia normală. Importantă este găsirea
momentului potrivit pentru executarea săriturii. Dacă săritura este efectuată prea devreme (contra
timp), mingea nu va fi lovită. Dacă săritura va fi executată prea târziu, mingea trece de jucător şi nu
va fi lovită.
Se mai ridică următoarea problemă: care este momentul cel mai eficace de lovire a mingii: în
timpul înălţării corpului, la punctul maxim, sau în momentul revenirii la pământ? În timpul jocului se
întâlnesc toate aceste situaţii. Când lovirea se aplică în ascensiunea corpului ea este puternică şi se
foloseşte în transmiterea mingii la distanţă (degajarea cu capul). Lovirea executată la punctul maxim
al săriturii este folodită în luptă cu adversarul pentru a câştiga mingea și a o transmite conform
situaţiei de joc (pasă, tras la poartă, preluare). Lovitura cu capul executată când corpul revine la
pământ se foloseşte pentru pasarea mingii unui partener din imediata apropiere.
Preluarea mingii. Este un alt important element al tehnicii jocului de fotbal, prin care
jucătorul intră în posesia mingii, modificându-i direcţia şi traiectoria, pentru a o utiliza cât mai
convenabil. La început, când jocul era mai static şi jucătorul era mai liber, intrarea în posesia mingii
nu necesita un număr mare de procedee de preluare. De exemplu, procedeul „opririi complete sub
picior”, astăzi este folosit foarte rar.
Astăzi, când jocul modern pretinde desfăşurarea rapidă a acţiunilor şi continuitatea lui,
oprirea mingii nu-şi găseşte justificare. Astfel spus, vremea stop-pasului a dispărut.
Astăzi predomină preluările care permit continuarea deplasării jucătorului cu mingea şi în
aceste condiţii numărul procedeelor de preluare a crescut mult. Totuşi exagerarea folosirii preluărilor,
fără nicio justificare tactică, nu favorizează continuitatea jocului.
La baza tuturor prelucrărilor stau două legi mecanice: amortizarea şi devierea. În ultimul
timp, un rol important îl au preluările prin „contralovitură”, care în fond au la bază tot principiul
devierii.
Devierea. Se ştie că atunci când un corp în mişcare (mingea) loveşte un corp rezistent (picior,
piept, cap) aceasta se va reîntoarce în direcţia opusă, adică ricoşează. De exemplu, pentru ca jucătorul
să intre în posesia mingii din aer, el se va aşeza pe direcţia mingii, ridicând talpa piciorului cu vârful
84

în sus. Mingea, după ce a atins pământul, sare şi se loveşte de talpa piciorului de unde revine iarăşi
Page

pe pământ, ricoşând astfel între pământ şi talpă.

 Amortizarea. Când un corp în mişcare (mingea) este întâmpinat de alt corp în contact cu
primul se retrage cu o viteză, la început egală cu cea a corpului în mişcarea, el va fi împiedicat să se
depărteze, rămânând în apropierea corpului care l-a întâmpinat. De exemplu, mingea care vine vine
din aer va fi amortizată dacă jucătorul duce piciorul în întâmpinarea ei, iar în contact cu ea retrage
piciorul înapoi. Retragerea piciorului se face la început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine
mingea, apoi retragerea se micşorează treptat.
Piciorul este manevrat astfel încât să dirijeze mingea spre pământ şi în direcţia pe care vrea
să o imprime mingii. Preluarea mingii prin contra-lovitură rezultă dintr-o ciocnire între minge şi
picior, piept sau cap, care vin din sensuri opuse.
În urma acestei ciocniri, mingea revine înapoi pe direcţia dirijată, iar jucătorul continuă
deplasarea în aceeaşi direcţie.
Procedeele care se bazează pe amortizarea mingii cer întotdeauna o poziţie statică, adică, în
momentul când se efectuează preluarea, jucătorul trebuie neapărat să se oprească din mers sau din
alergare. Nu există o preluare prin ricoşare, care să nu aibă şi un procent oarecare de amortizare. La
toate preluările, corpul şi partea care execută preluarea este relaxată. De asemenea, preluările trebuie
să se execute conform cerinţelor jocului de mişcare. În acest scop, vom lua de bază preluarea prin
ricoşare căreia îi aducem îmbunătăţiri, în sensul că jucătorul să nu se mai oprească din alergare ci
dinpotrivă, să şi-o continue şi chiar să mărească viteza imediat ce a luat contact cu mingea.
Preluarea mingii cu interiorul labei piciorului (latul-Figura24).

Figura 24-Locul de contact al mingii

Atât mingile rostogolite, cât şi cele cu traiectorie semiînaltă şi înaltă pot fi preluate cu latul.
Variantele preluării mingii cu latul sunt:
 preluarea mingilor rostogolite (venite la firul ierbii);
 preluarea din aer a mingilor razante sau semiînalte;
 preluarea în aer a mingii sosite pe sus (cu boltă);
 preluarea mingii ricoşate de la pământ.
85

Contactul cu mingea se face cu acea parte a piciorului cu care se execută şi lovirea cu latul,
Page

reprezentată de suprafaţa triunghiulară delimitată de haluce, maleola internă şi calcaneu (Figura 25).
 Figura 25-Preluarea mingii cu latul

Credem că este suficient să vă prezentăm cunoştinţele privitoare la tehnica de execuţie, care

este asemănătoare tuturor procedeelor, iar deosebirile sunt determinate numai de poziţia corpului şi
partea corpului cu care se execută preluarea. Vom exemplifica totuşi unele procedee de preluare mai
des întâlnite.
Preluarea directă a mingii care vine din aer, mişcările corpului sunt identice cu cele din
procedeul descris mai sus. Deosebirea constă că piciorul care execută preluarea se ridică, iese în
întâmpinarea mingii. Când mingea se află în apropierea piciorului ridicat, se execută o retragere, la
început rapidă. Retragerea piciorului este însoţită de minge, care îşi pierde treptat din forţă, căzând în
cele din urmă în faţa piciorului. Mingea venită de sus mai poate fi preluată folosind mijlocul
şiretului.
Execuţia este asemănătoare cu cea descrisă anterior, deosebirea constând numai în poziţia
corpului şi a piciorului de execuţie. Piciorul este ridicat înainte, cât mai sus, fără ca să facă o mişcare
de răsucire din şold.
Cu partea exterioară a piciorului pot fi preluate mingile care vin prin rostogolire, razante sau
cu boltă. Dacă un jucător preia mingea cu piciorul drept şi vrea să se deplaseze spre dreapta el aşează
piciorul stâng puţin înapoia şi spre dreapta mingii. Corpul se deplasează spre dreapta, piciorul drept
trece în faţa celui stâng cu genunchiul puţin îndoit. Piciorul drept este dus cu o mişcare uşoară în faţa
piciorului stâng şi continuă pasarea.
Preluarea mingii cu călcâiul este un procedeu mai rar întâlnit în joc. În timpul execuţiei,
greutate corpului se află pe piciorul de sprijin, puţin flexat din genunchi. Trunchiul este aplecat
înainte şi puţin răsucit înspre piciorul celălalt. Piciorul de execuţie este ridicat spre spate în raport cu
înălţimea mingii. Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare în sus a piciorului, trunchiul
fiind şi mai mult aplecat înainte. Privirea este tot timpul execuţiei îndreptată spre minge.
Preluarea mingii cu talpa. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii, ridicând laba
86

piciorului cu vârful în sus. Talpa se află la 6-7 cm de pământ, genunchiul uşor îndoit, iar corpul puţin
Page
aplecat. Mingea vine între talpa piciorului şi pământ. Dacă se vine cu viteză, piciorul execută şi
retrage pentru amortizare sau, faţă de faza de joc, va executa o împingere înainte urmată de mişcarea
în aceeaşi direcţie a jucătorului (Figura 26).

Figura 26-Preluarea cu talpa

Preluarea mingii cu coapsa. Piciorul flexat din genunchi este ridicat până când coapsa ajunge
la orizontală. Mingea ia contact cu mijlocul coapsei, moment în care coapsa se retrage pentru a
amortiza viteza mingii. Mingea însoşeşte retragerea coapsei pînă când piciorul se găseşte aproape pe
verticală, după care urmează căderea ei pe pămînt (Figura nr.27)

Figura 27-Preluarea mingii cu coapsa

Preluarea mingii cu abdomenul. Se foloseşte la mingile care ricoşează de la pământ.

Jucătorul se aşează pe direcţia mingii, cu genunchii puţin flexaţi şi cu greutatea cu greutatea corpului
repartizată pe ambele picioare. În momentul contactului mingii cu suprafaţa abdomenului, trunchiul
se apleacă înaintr din şold. Mingea lovindu-se de suprafaţa abdominală, se amortizează şi cade uşor
pe sol.
Preluarea mingii cu pieptul. Se foloseşte la mingile care vin cu traiectorie razantă la nivelul
pieptului sau la mingile venite cu boltă pronunţată.
În primul caz, trunchiul este uşor înclinat înainte, pentru ca în momentul contactului cu
mingea să se poată retrage puţin, amortizând viteza mingii..
Greutatea corpului este repartizată pe ambele picioare, braţele ajută menţinerea echilibrului.
În momentul contactului cu mingea şi odată cu retragerea trunchiului, braţele se lasă în jos împreună
cu corpul (Figura 28).
87
Page
 Figura 28-Preluarea mingilor cu pieptul

În al doilea caz, trunchiul este arcuit din şold, picioarele uşor flexate din genunchi. Când
mingea întâlneşte pieptul jucătorului, acesta îşi extinde mai mult corpul, contribuind astfel la
amortizarea vitezei de sosire a mingii.
Braţele trebuie ţinute paralel, pentru ca mingea, în eventualitatea că ricoşează, să nu fie atinsă
cu braţele.
Preluarea cu capul. În execuţia acestui procedeu, genunchii sunt uşor flexaţi, iar braţele în
lateral, trunchiul (împreună cu capul) uşor ridicat cu fruntea spre minge. În momentul contactului cu
mingea, capul se retrage şi concomitent cu acesta se accentuează şi flexarea unui genunchi. Contactul
cu mingea se face cu mijlocul frunţii.
Conducerea mingii. Este elementul tehnic prin care mingea, în urma unor lovituri repetate şi
succesive cu una din părţile labei piciorului, este dirijată înainte, astfel încât să rămână în posesia
jucătorului.

Una dintre caracteristicile jocului modern este viteza cu mingea la picior. Din acest punct de
vedere, conducerea mingii nu contribuie la viteza jocului, aşa cum contribuie pasele directe şi rapide.
Totuşi, în timpul jocului, sunt situaţii când un jucător nu are cui pasa din cauză că toţi partenerii sunt
marcaţi. Mingea poate fi condusă cu un picior sau cu ambele picioare prin lovituri alternative (Figura
29).

Figura 29-Conducerea mingii

88

Conducerea mingii (Figura 30) poate fi făcută cu:

Page
 1. şiretul interior;

2. şiretul plin;

3. şiretul exterior;

4. cu talpa.

Figura 30-Conducerea mingii; procedee tehnice diferite

Conducerea mingii cu şiretul interior. Se execută cu laba piciorului orientată cu vârful spre
înafară, spre exterior, iar mingea este atinsă cu partea interioară a şiretului. Laba piciorului este
relaxată din gleznă. Trunchiul uşor aplecat şi uşor răsucit în direcţia piciorului de sprijin. Braţele
acţionează normal iar privirea este îndreptată spre minge, iar între două atingeri capul se ridică pentru
a vedea terenul, coechipierii şi adeversarii. Conducerea mingii cu şiretul interior se execută cu o
suprafaţă de atingere a labei mai mare, fără a imprima mingii o mişcare retro. Este un procedeu
folosit pentru protejarea mingii de adversar.
Conducerea mingii cu şiretul plin. La acest procedeu, împingerea mingii se efectuează cu
mijlocul şiretului. Deci laba piciorului este permanent orientată cu vârful în jos, continuu solicitată şi
încordată. De aceea este un procedeu mai greu de executat, deşi prezintă o serie de avantaje:
1. se poate imprima mingii o mişcare retro foarte bună, ceea ce asigură un control mai bun al
mingii;
2. corpul are o mişcare normală, avantajând deplasarea rapidă.
Jucătorii, mai ales începătorii, folosesc mai rar acest procedeu, deoarece glezna este solicitată, iar
vârful labei piciorului, orientat în jos, poate lovi pământul. Poziţia corpului, mişcarea braţelor
sunt identice cu mişcările descrise la procedeul anterior, cu deosebirea că axul longitudinal al
89

labei nu-şi schimbă poziţia în momentul contactului cu mingea, fiind mereu îndreptat înainte.
Page
 Conducerea mingii cu şiretul exterior. La acest procedeu, axa longitudinală a labei piciorului,
cu care se execută conducerea, este răsucită spre interior, iar contactul cu mingea se face pe o
suprafaţă mai mare.
Acest procedeu este cel mai avantajos şi de aceea este indicat să fie cât mai mult utilizat în timpul
jocului. Avantajele se manifestă prin rapiditatea care se obţine prin folosirea acestui procedeu,
rapiditatea determinată de poziţia normală, naturală a jucătorului în timpul alergării, precum şi de
suprafaţa mare de atingere. Acest procedeu se foloseşte pentru rapiditate, pentru a depăşi un
adeversar, indiferent care atacă şi când jucătorul a scăpat de adversar şi are drum liber spre poarta
adversă.
Conducerea mingii cu vârful labei piciorului. Se execută cu cea mai mică suprafaţă a labei
piciorului (bombeul) vârful şi mişcările sunt identice cu cele descrise la conducerea mingii cu şiretul
plin. Se foloseşte când terenul este pe alocuri acoperit cu zăpadă şi mingea este grea.
Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative. Acest procedeu se foloseşte
numai în anumite cazuri, cum ar fi de exemplu când adversarul atacă direct din faţă şi când
conducerea va fi urmată de o minge înşelătoare.
Mingea lovită cu interiorul labei piciorului stâng sau drept, va descrie o linie sinuoasă,
precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu, de pe un picior pe altul şi micşorează
mult viteza de deplasare. De asemenea mai sunt situaţii cînd un înaintaş a scăpat de ultimul apărător
şi este nevoit să se îndrepte singur spre poarta adversă. În aceste situaţii conducerea mingii este
singura modalitate folosită de jucători.
În timpul jocului, conducerea mingii se efectuează de către toţi jucătorii de câmp,
diferenţiat, acesta depinzând de postul pe care îl ocupă în echipă fiecare jucător.
Fentele. Foarte des apar în joc situaţii când posesorul mingii nu are cui pasa fiind atacat de
adversar, situaţie în care efectuează o mişcare cu picioarele sau cu corpul pentru a induce în eroare
adversarul care îl atacă, cu scopul de a rămâne în posesia mingii. Acest procedeu tehnic se numeşte
mişcare înşelătoare sau fentă. Jucătorii şi-au însuşit acest procedeu, ajutându-şi propria echipă.
Totuşi abuzul de acest procedeu este dăunător, mai ales când urmăreşte o evidenţiere
personală. Acest procedeu este greu de executat şi cere o însumare a numeroase calităţi cum ar fi:
viteza, reacţii rapide, tehnicitate în manevrarea mingii, capacitatea de a eschiva, de a evita, de a
pivota, de a vedea jocul în perspectivă, adică anticiparea fazei. De asemenea, jucătorul trebuie să
cunoască reacţiile adversarilor faţă de propriile acţiuni şi capacitatea de a acţiona într-un spaţiu
90

restrâns.
Page
 Jucătorul trebuie să înveţe să calculeze exact mişcările sale înşelătoare, să le facă astfel încât
adversarul să le ia ca mişcări reale. El tebuie să reacţioneze spontan şi să-şi aplice intenţia imediat ce
apărătorul a început acţiunea. La baza majorităţii procedeelor de mişcări înşelătoare, stă principiul
schimbării centrului de greutate de pe un picior pe celălalt şi deci prinderea adversarului pe picior
greşit. Aceste mişcări sunt componente ale celor mai simple procedee de fentare, cum ar fi: mişcarea
înşelătoare cu corpul, executată de pe loc, când adversarul atacă din faţă.
Cu toate că este cea mai simplă mişcare înşelătoare, îmbinarea de mişcări nu este deloc
uşoară, dacă ţinem seama şi de reacţiile adversarului. În ultimul timp se utilizează tot mai des fentele
şi mişcările de depăşire a adversarului, datorită perfecţionării jocului în apărare. În multe cazuri,
atacurile concepute de atacanţi sunt oprite de apărători la distanţe mai mari de poartă. În aceste
comdiţii atacanţii sunt nevoiţi să caute mijloace (mişcările înşelătoare) pentru a reuşi acţiunile de
atac. Sistematizarea mişcărilor înşelătoare este foarte greu de realizat datorită varietăţii mari a
mişcărilor.
Totuşi clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după următoarele criterii: după
segmentele corpului care iau parte la acţiunile (fente cu corpul, fente cu piciorul), după dinamica
activităţilor jucătorului (fente înşelătoare), precum şi după numărul acţiunilor simulate (lovire
înşelătoare), precum şi după numărul acţiunilor de simulare. Cea mai completă clasificare a
procedeelor o considerăm pe cea care referă la mişcările părţilor corpului, care execută mişcarea
înşelătoare (fenta).
Mişcarea înşelătoare din trunchil. Se execută din poziţia statică (cu şi fără minge), cât şi din
mişcare. Când se execută de pe loc, poziţia inişială a jucătorului este cu picioarele puţin depărtate, iar
centrul de greutate repartizat egal pe ambele picioare. De îndată ce jucătorul execută mişcări laterale
ale trunchiului, centrul de greutate se schimbă de pe un picior pe celălalt. De exemplu, executantul se
înclină spre stânga şi piciorul drept execută o împingere, iar piciorul stâng se deplasează lateral
stânga pe distanţa unui pas. Prin acest pas, greutatea trece pe piciorul stâng, dar numai pentru o
fracţiune de secundă, pentru că în momentul aterizării pe acest picior trunchiul se şi pregăteşte să
revină înapoi. O bătaie energică a piciorului stâng, o mişcare rapidă readuce jucătorul pe poziţia
iniţială.
Adversarul, indus în eroare de aceste mişcări, deplasându-şi centrul de greutate pe piciorul
drept, va fi dezechilibrat, fapt care favorizează îndepărtarea şi libertatea de acţiune a jucătorului care
a efectuat mişcarea înşelătoare. Reuşita procedeului depinde mai întâi de rapiditatea execuţiei lui, dar
91

mai depinde şi de reacţia adversarului, de gândirea acestuia. Apărătorul experimentat este mai puţin
Page

atras în aceste mişcări înşelătoare, aşteptând momentul potrivit pentru a ataca.

 Mişcarea înşelătoare cu corpul din mişcare. Execuţia propriu-zisă este identică cu cea a
procedeului descris cu deosebirea că jucătorul şi apărătorul sunt în mişcare şi mingea se rostogoleşte.
Acest procedeu are şanse mari de reuşită şi devine eficient tocmai datorită faptului că se desfăşoară
în mişcare. Jucătorul care conduce mingea, când se apropie de adversar la circa 2m va executa
deplasări laterale, mingea continuând să se rostogolească în direcţia iniţială, dar numai în momentul
dezechilibrării adversarului, ea va fi condusă într-o direcţie corespunzătoare de joc (Figura 31).

Figura 31-Fente din corp

Mişcarea înşelătoare cu piciorul de pe loc, prin. Când adversarul se apropie, jucătorul

cu mingea (nemişcată) va pendula piciorul în direcţia mingii. Apărătorul este obligat să-şi ia măsuri
pentru interceptare şi de precauţie, deci tatonează şi astfel se va opri pentru moment din alergare. În
acest moment piciorul se opreşte brusc din pendulare, rămânând lângă minge. Pentru ca acest
procedeu să reuşească, mişcarea de simulare trebuie să fie rapidă şi sincronizată cu poziţia de
interceptare a adversarului. Executantul, valorificând acest moment, poate continua acţiunea în
funcţie de situaţia de joc.
Mişcarea înşelătoare cu piciorul din mişcare. Se aplică din aducerea mingii şi când
adversarul atacă din faţă. Conducând mingea la o distanţă de circa 2 m de adversar, jucătorul
pendulează piciorul dând impresia că vrea să lovească sau să o paseze. Piciorul se opreşte brusc lângă
minge sau trece peste aceasta. Dacă apărătorul se opreşte un moment pentru a lua o nouă poziţie,
atacantul va continua să conducă mingea, în direcţia dorită, mărind în acelaşi timp ritmul alergării.
Mişcarea înşelătoare cu piciorul de oprire a mingii. Jucătorul conduce mingea în linie
dreaptă. Adversarul care atacă din faţă sau din lateral îşi calculează deplasarea astfel încât să se
întâlnească cu jucătorul care conduce într-un anumit punct. Acesta ridică deodată piciorul, simulând
intenţia de a opri mingea cu talpa şi înclinâd corpul în aceaţi direcţie. Dacă mişcarea este executată
corect, atunci adversarul va încetini ritmul alergării sau va schimba direcţia alergării. În acest
moment jucătorul împinge înainte, mărind viteza de deplasare, depăşindu-şi adversarul (Figura 32).
92
Page
 Figura 32-Mişcare înşelătoare cu piciorul

Mişcarea înşelătoare prin „călcarea mingii”. Acest procedeu se execută atunci cînd jucătorii
sunt în plină viteză. În timpul conducerii mingii, se aşează talpa piciorului opus adversarului pe
minge. Datorită inerţiei, advesarul îşi va mai continua alergarea, timp suficient pentru o nouă
execuţie sau schimbarea direcţiei. Prezentăm în continuare o clasificare a mişcărilor înşelătoare
făcută după procedeele tehince simulate.
După numărul acţiuniulor de simulare mişcările înşelătoare sunt:
- fenta simplă, care constă dintr-o singură acţiune simulată, urmată de altă acţiune finală,
folosită împotriva unui adversari;
- fente înlănţuite, constituite din mai multe procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau
mai multor adversari;
- fente combinate, care se execută într-un complex de procedee de fentare şi folosite
împotriva unuia sau mai multor adversari.
Fentele înlănţuite şi fentele combinate îşi găsesc aplicare în fotbalul actual. Ele sunt mişcări
complexe, formate din începutul unei acţiuni în mişcare, întreruptă brusc şi continuată cu alte
procedee tehnice, care la rândul lor în final pot fi înlocuite de execuţia altui procedeu.
Totul este în funcţie de modul cum reacţionează apărarea adversă la mişcările atacantului.
Din această cauză jucătorul care începe să execute o fentă nu ştie practic cum va termina. Jucătorul
care posedă o mare varietate de mişcări înşelătoare va putea alege cea mai potrivită fentă, în funcţie
de situaţia cerută. Spre exemplu, fentele cu trecerea piciorului peste minge şi cu transmiterea mingii
pe lângă sau printer picioarele adversarului şi ocolirea acestuia.
În meci, în majoritatea cazurilor, driblingul şi fentele se execută legat şi constituie acţiuni
individuale de atac. În zona de finalizare jocul cu pasă ar necesita mai mult timp decât driblingul
individual şi de aceea abilitatea de a dribla unul sau doi adversari în suprafaţa de pedeapsă devine o
necesitate. Atacantii şi ceilalţi jucători vor fi pregătiţi în acest sens şi chiar stimulaţi în executarea
fentelor. Actualmente nu se mai folosesc fentele din depărtare şi nici cele cu mişcări largi, înaintaşii
93

folosind mişcările înşelătoare în apropierea adversarului, datorită unui foarte bun control al mingii.
Page
 Numai cu o singură fentă atacantul nu va putea depăşi un apărător experimentat şi cu atât mai
mult o apărare, de aceea se execută frecvent fentele înlănţuite, în care totul este o contopire
armonioasă şi atractivă de fente. În continuare vom descrie o serie de mișcări înșelătoare care au
apărut mai rar în lucrările de specialitate.
Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. Executate într-un anumit fel în
timpul jocului pot constitui mişcări înşelătoare de sine stătătoare. Schimbarea bruscă a direcţiei de
alergare efectuată de unul sau mai mulţi jucători, mai ales în zona de finalizare, creează derută în
apărarea adversă. Schimbările de direcţie devin şi mai eficiente dacă sunt însoţite de mişcări
înşelătoare din corp, caz în care atacantul se poate desprinde şi poate crea o situaţie favorabilă în joc.
Schimbările de ritm se pot constitui în procedee ale mişcării înşelătoare. Atacantul
conducând mingea, când ajunge în apropierea adversarului, accelerează brusc ritmul alergării şi
execută o schimbare a direcţiei iniţiale. Schimbarea ritmului este un mijloc eficient de derulare şi
depăşire a adversarului şi ca atare poate fi încadrată ca un procedeu al mişcărilor înşelătoare şi al
driblingului.
Protejarea mingii. Este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul care o controlează o
fereşte de intenţia adversarului de a intra în posesia ei. Menţinerea mingii în atac un timp mai
îndelungat este un principiu al tacticii de joc. El poate fi pus în practică numai dacă jucătorii
stăpânesc cu succes în lupta cu adversarii procedeele tehnice complexe ca: mişcări înşelătoare,
depăşiri individuale sau protejarea mingii.
Protejarea mingii este folosită numai când purtătorul mingii este atacat de adversar şi nu are
cum să combine cu un partener. Astfel de situaţii apar când cuplul atacant este angrenat în lupta
pentru minge sau în simpla conducere a acesteia. Cele două situaţii determină şi procedeele de
protejare a mingii, pe care le analizăm în continuare. Deci în timpul meciului protejarea mingii se
prezintă sub formă de complexe de procedee tehnice (conducere, preluare, fente etc.).
Protejarea mingii statice. Când jucătorii atacant-apărător se găsesc faţă în faţă, protejarea
mingii se compune dintr-o succesiune de mişări executate de atacant cu corpul şi cu picioarele. Prima
mişcare este aşezarea piciorului pe minge şi tragerea ei înapoi cu talpa, ori printr-o manevră ori prin
câteva manevre scurte şi repetate. Când se execută o singură manevră, piciorul de sprijin se roteşte,
producând concomitent întoarcerea jucătorului până când ajunge cu spatele la adversar.
În cel de-al doilea caz, acţiunea de tragere a mingii înapoi se execută prin manevre scurte şi
repetate, iar piciorul de sprijin efectuează câţiva paşi săltaţi înapoi şi concomitent produce pivotarea
94

şi întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar.

Page
 În ambele cazuri mingea este scoasă din raza de intervenţie a adversarului, care nu are
posibilitatea de a intra în contact cu ea. După întoarcerea corpului jucătorului este bine fixat pe
ambele picioare şi încordat, ceea ce face ca adversarul să nu poată efectua o împingere, pentru a
dezechilibra posesorul mingii. Importantă în protejarea mingii este acţiunea braţelor, care facilitează
mişcarea de întoarcere şi asigură menţinerea echilibrului.
Acţiunea de protejare a mingii se extinde, prin ridicarea uşoară a braţelor, flexare lor din
coate şi încordarea concomitentă cu executarea întoarcerii cu spatele la adeversar. Urmărind cu
privirea mişcărilor adversarului, jucătorul care execută protejarea mingii îşi interpune corpul între
minge şi adversar, pentru a-l împiedica să intre în contact cu mingea. Toate aceste acţiuni de
protejare a mingii sunt continuate cu altele corespunzătoare situaţiei de joc create (fente, conducere
sau pasare).
Protejarea mingii în timpul conducerii. Este un procedeu folosit când adversarul atacă
jucătorul posesor al mingii care se află aproape jumătate întors spre el, astfel interpunându-se între
minge şi cel care-l atacă. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac al
adversarului. Braţul din direcţia de atac al adversarului se ţine ridicat uşor şi flexat din articulaţia
cotului, obligându-l pe acesta să păstreze o anumită distanţă. Datorită poziţiei jucătorului care
conduce mingea, viteza de deplasare este mai mică, dar asigură protejarea mingii de atacul
adversarului.
Când un jucător a reuşit o depăşire, se întâmplă des să fie nevoit să facă faţă atacului imediat
al unui al doilea adversar, situaţie în care reia mişcările de protejare a mingii. Procedeele descrise
pînă acum sunt folosite de jucătorii de câmp.
Deposedarea de minge. Prin acest procedeu se urmăreşte reintrarea sau intrarea în posesia
mingii. O deposedare incorectă dezavantajează întrega echipă.
Apărătorii urmăresc să deposedeze atacanţii iar când intră în posesia mingii, nu pot fi lăsaţi
nejenaţi de către atacanţi. Atacanţii vor căuta să împiedice apărătorii să paseze, să preia sau să
degajeze mingea şi în acelaşi timp vom căuta să intre în posesia mingii, efectuând atacuri de
deposedare. În aceste condiţii reiese clar că orice jucător,indifferent de post, trebuiesă-şi însuşească
tehnica diferitelor procedee de deposedare. Clasificarea procedeelor de deposedare se face în funcţie
de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea.
Deposedarea de minge din intercepţie. Jucătorul advers nu este practic în posesia mingii, ci
aşteaptă primirea ei. Apărătorul care execută intercepţia trebuie să calculeze bine traiectoria mingii,
95

pentru a ajunge la timp. Acest procedeu nu prezintă dificultăţi prea mari de execuţie şi poate fi
Page
efectuat prin alergare normală, prin săritură sau prin alunecare. Succesul unei intercepţii depinde de
viteza şi hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deplasare.
Deposedarea de minge în momentul preluării. Sunt situaţii când ambii jucători vor să intre în
acelaşi timp în posesia mingii şi în acest caz reuşita depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise.
Execuţia trebuie făcută cu promptitudine şi rapid, iar centrul de greutate trebuie repartizat pe piciorul
cu care se atacă, pentru a împinge uşor adversarul. Forţa şi greutatea corporală trebuiesc folosite în
acest sens.
Deposedarea când adversarul este în posesia mingii. Posibilitatea de a intra în posesia mingii
este mai mică în acest caz, deoarece jucătorul posesor al mingii este atent la evitarea atacului celui
care doreşte să-l deposedeze. Jucătorul cu mingea poate executa orice procedeu tehnico-tactic, pasă,
mişcare înşelătoare conducere cu depăşire etc. Apărătorul în schimb este atent la minge, la adversar
şi la partenerul acestuia, care ar putea eventual primi mingea (atenţie distributivă).
Astfel, execuţia deposedării adversarului posesor al mingii necesită multă atenţie, prudenţă,
precizie şi o bună apreciere a situaţiei. Deposedarea trebuie efectuată numai în momentul cel mai
potrivit, acest procedeu fiind legat de o orientare rapidă a jucătorului care o efectuează. Deposedarea
de minge este legată şi de împingeri corporale permise de regulament. Există următoarele procedee
de deposedare, când adversarul are mingea: din faţă, din lateral şi prin urmărire.
Deposedarea adversarului de minge din faţă. Această acţiune se compune din mai multe
mişcări. O primă grupă de mişcări o constituie acţiunile jucătorului care caută să deposedeze,
premergătoare declanşării atacului propriu-zis. În această fază, apărătorul nu trebuie să atace decisiv,
deoarece jucătorul cu mingea poate pasa sau poate fenta, continuând astfel atacul spre poartă.
Jucătorul care deposedeaza se apropie prin tatonare, de purtătorul mingii, până în momentul
in care posesorul mingii isi departeaza mingea de picior si atunci efectueaza deposedarea propriu-
zisă. În această fază, atacul de deposedare se execută prompt, fără ezitare, cu hotărâre.
A treia fază este luarea contactului cu mingea şi cu adversarul (Figura 33).

Figura 33-Deposedare din faţă

96

Cel care aşează partea interioară a labei piciorului înaintea mingii, lăsând greutatea pe
piciorul de sprijin, astfel încât celălalt picior să mai poată fi folosit pentru o altă intervenţie.
Page
 Simultan cu aceste mişcări, adversarul este împins uşor cu umărul în piept pentru a fi
dezechilibrat. Privirea celui care caută să deposedeze este îndreptată spre minge şi nu la mişcările
celui care o conduce. În momentul deposedării, braţele sunt ţinute lateral, ele nu trebuie să constituie
puncte de sprijin şi nici să fie folosite pentru împingerea adversarului.
Deposedarea adversarului de minge din lateral. Prima acţiune constă din luarea contactului cu
jucătorul cu mingea. Pentru a-l deposeda, apărătorul foloseşte împingerea cu umărul din lateral
asupra adversarului. Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge, iar corpul îl apleacă în
direcţia de deposedare. În momentul împingerii, braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de
corp, celălalt întins în lateral menţine echilibrul (Figura 34).

Figura 34-Deposedare din lateral

Deposedarea de minge prin urmărire. Este un procedeu folosit când atacantul cu mingea a
depăşit apărătorul. Prima acţiune a apărătorului este de a ajunge din urmă pe atacant. Odată ajuns,
deposedarea se poate executa din lateral sau prin interpunerea corpului între minge şi atacant.
Alegerea unuia din procedee depinde de distanţa la care se află mingea (Figurile 34 şi 35).

Figura 34-35-Deposedare din spate si alunecare din lateral

Când mingea este mai departe de cel care urmăreşte deposedarea, se va recurge la procedeul
prin alunecare. Jucătorul acţionând din direcţia oblică alunecă pe pământ pe partea laterală a
piciorului interior, care este flexat şi pe şezut. Braţul îndoit susţine corpul în această poziţie în timp
97

ce piciorul opus este aruncat înainte, pentru a lua contact cu mingea. Toată această mişcare este
Page

continuă, curgătoare. Acest gen de deposedare este şi mai greu de apreciat de către arbitri.
 Este permisă folosirea forţei corporale şi fără folosirea braţelor, iar atacul de deposedare se
efectuează numai la minge. Profesorul sau antrenorul, la învăţarea acestui procedeu, trebuie să-şi
instruiască jucătorii, ţinînd cont şi de prevederile regulamentului de joc, pentru a le transmite o
însuşire a tehnicii de execuţie a lui.
Aruncarea mingii de la margine. Este un element al tehnicii jocului de fotbal, precizat de
regulamentul de joc. Luat prea uşor atât de antrenorii cât şi de jucători, se întâmplă adesea în joc să
fie realizate greşeli şi deci să fie sancţionat de arbitri. Se execută cu mâinile şi presupune o precizie
mare. Totuşi de multe ori mingea ajunge la adversar sau partenerul este pus în situaţia de a lupta cu
adversarul pentru mingea ce i-a fost transmisă (aruncată) de la margine de către coechipier. Execuţia
corectă din punct de vedere tehnic şi regulamentar, execuţiile variate, efecturea unor combinaţii
tactice, asigură a serie de avantaje care trebuie luate în considerare. Aruncările de la margine din
imediata apropiere a liniei de poartă adverse pot fi la fel de periculoase ca centrările sau loviturile de
colţ. De asemenea, prin regulament se mai prezintă un avantaj şi anume că executată din terenul
advers de către echipa din atac, în faza iniţială, jucătorul care primeşte mingea poate fi în spatele
ultimului apărător (deci nu i se aplică regula de offsaid).
Din cele afirmate pînă în prezent reiese importanţa care trebuie să i se acorde în procesul de
instruire. În momentul aruncării jucătorul trebuie să stea cu faţa spre teren, cu picioarele pe linia de
margine sau în afara ei, cu mingea ţinută cu ambele mîini deasupra capului. La aruncarea mingii de la
margine se folosec următoarele procedee:
- aruncarea mingii de la margine, de pe loc;
- aruncarea mingii de la margine, din elan.
Aruncarea mingii de la margine, de pe loc. Se poate efectua cu picioarele în linie sau cu un
picior în faţă. Greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, mingea este dusă deasupra
capului prin înainte, cu coatele flexate. Degetele sunt uşor răsfirate pentru o bună stabilitate a mingii.
Concomitent cu ducerea mingii deasupra capului, trunchiul se înclină pe spate, iar picioarele
se flexează din genunchi în prima fază. În faza a doua se execută o extindere a corpului înainte,
pornită din glezne şi genunchi, cu ducerea rapidă a braţelor dinainte-înapoi şi terminată cu aruncarea
mingii.
Aruncarea mingii de pe loc, cu un picior în faţă. Acest procedeu asigură o stabilitate mai
mare jucătorului şi posibilitatea de a arunca mingea la o distanţă mai mare. Tehnica execuţiei este
identică cu cea descrisă anterior, numai că picioarele nu sunt pe aceeaşi linie, ci unul înaintea
98

celuilalt şi într-o poziţie de uşoară fandare. Greutatea corpului în prima fază este pe piciorul din
Page

spate, iar apoi se transferă rapid pe piciorul din faţă în urma extinderii piciorului din spate. Mişcare
se termină cu extinderea corpului jucătorului, jucătorul ridicându-se pe vârfuri. Toată mişcarea
corpului, a picioarelor şi a mâinilor trebuie bine coordonată. Se începe lent, relaxant, apoi se
accentuează rapid, pentru a forţa aruncarea. Piciorul dinapoi nu are voie să părăsească pământul
înainte ca mingea să părăsească mâna.
Aruncarea mingii de la margine,din elan. Nu diferă mult de aruncarea de pe loc. Se execută
după o alergare de 4-5m care se accentuează treptat, timp în care mingea este ţinută în mâini şi numai
cu 1-2 m înaintea aruncării mingea se ridică deasupra capului. Trebuie avut grijă să nu se depăşească
linia de margine sau unul dintre picioare să nu părăsească pământul în momentul aruncării. Prin acest
procedeu mingea poate fi transmisă mai precis şi la distanţe mai mari.
V.3 ELEMENTELE TEHNICE FĂRĂ MINGE
Mişcările fără minge, elemente nespecifice ale jocului, sunt mai puţin tratate în literatura de
specialitate a domeniului, deşi importanţa lor în economia jocului nu este de neglijat.
Precizăm că în cursul unei partide de 90 de minute durata contactelor cu mingea ale unui
jucător este de 2-3 minute.
Este evident deci că elementele tehnice fără minge valorifică procedeele tehnice, imprimă
dinamism jocului şi, în ultimă instanţă, diferenţiază valoric echipele.
In jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără legătură directă cu mingea, cum ar fi
alergările (pentru desprinderea de adversar, pentru repliere, pentru urmărirea adversarului etc.),
săriturile (pentru evitarea unei ciocniri sau a unei loviri intenţionate sau nu, peste un adversar căzut
etc.) sau mişcările înşelătoare (pentru evitarea marcajului advers). În strânsă legătură cu acestea apar
şi opririle, schimbările de direcţie, căderile, ridicările şi rostogolirile.
Executarea lor corectă, deci cu economie de forţe, poate ridica nivelul randamentului
jucătorilor.
Alergările în fotbal pot fi alergări libere, alergări cu adversarul alăturat şi alergări cu mingea
la picior. Tempourile sunt diferite, fiind determinate de succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi de
posibilitatea apariţiei unor situaţii noi. Deşi mecanica paşilor de alergare ar trebui să fie aceeaşi,
există totuşi diferenţe între alergarea pe pistă şi alergarea jucătorului în teren.
În timpul meciului, startul sau pornirea nu se fac de pe loc, ci din mers sau alergare uşoară,
din întoarceri sau din poziţii instabile, fără a se cunoaşte piciorul de pornire. Lansarea de la start se
face fără o dezechilibrare aşa de evidentă ca în cazul atleţilor. Desprinderea de la sol în momentul
startului este de asemenea mai redusă. Pasul de pornire nu trebuie să fie atât de lung ca la sprinteri, ci
99

mai scurt. Pe parcurs jucătorul va căuta să calce sub propriul corp, spre deosebire de atlet, care caută
Page
să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său. Excepţiile apar atunci când jucătorul
aleargă liber, cu toată viteza, pentru a ajunge mingea sau un adversar.
Fotbalistul trebuie să fie gata în orice moment să-şi schimbe direcţia mişcării şi de aceea
pasul său trebuie să fie mai scurt decât al sprinterului. Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca, în
timpul alergării, să nu ridice prea mult centru de greutate. În acest caz, el va executa mai uşor opririle
bruşte sau schimbările de direcţie. Jucătorul de fotbal nu va alerga niciodată atât de relaxat ca atletul,
care nu este influenţat, în timpul alergării, de factori externi. Dacă la atlet, o tehnică bună de alergare
se remarcă prin uşurinţa deplasării, succesiunea perfect regulată a contracţiilor musculare şi a
relaxărilor care urmează, fluenţa mişcărilor, evitându-se o stare generală de încordare excesivă,
fotbalistul va rămâne atent în permanenţă atât la minge, cât şi la mişcările coechipierilor şi la cele ale
adversarilor.
Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de alergarea din atletism şi prin mişcarea
braţelor. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe
lângă corp, cu amplitudine mare ajungând până în dreptul bărbiei, la fotbal acest lucru este posibil
numai în cazul alergării libere fără minge şi adversar. În restul timpului, la fotbalişti, pe lângă faptul
că mişcarea braţelor nu este atât de puternică şi de amplă, poziţia lor este puţin oblică pentru a
echilibra corpul, fie la contactul cu adversarii, fie la execuţia procedeelor cu piciorul. În cazul
executării conducerii protejate a mingii, când adversarul atacă din lateral, braţul aflat pe partea
adversarului va fi flexat din cot, încordat şi uşor depărtat de corp, obligându-l pe adversar să păstreze
distanţa, în timp ce braţul opus acţionează liber, pe lângă corp, ajutând alergarea. Dacă din punct de
vedere estetic alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcările armonioase ale unui atlet,
tehnica specifică de alergare a jucătorului este adaptată condiţiilor concrete ale jocului.
Greşeli frecvente:
 plecarea exagerată a corpului înainte şi lăsarea capului în jos;
 alergarea cu pieptul prea sus şi cu capul lăsat pe spate;
 îndoirea exagerată a braţelor şi balansarea lor înaintea trunchiului sau braţele lăsate în jos,
lipite de trunchi;
 alergarea fără ajutorul braţelor.
Variante de alergare întâlnite în joc
Alergarea uşoară
100

Alergarea se execută fără efort, relaxat, economic, în ritm uniform şi tempo lent. Atenţia
principală va fi îndreptată spre a realiza uşurinţă şi relaxare în totalitatea mişcărilor de alergare.
Page
 Alergarea lansată
Este o alergare într-un tempo superior, asemănătoare pasului lansat de semifond. Contactul
tălpii cu solul permite executarea unui pas suficient de lung, iar la aterizare şocul nu este prea
puternic.
Alergarea accelerată
Trebuie să asigure un echilibru perfect între lungimea şi frecvenţa paşilor. Contactul cu solul
se face exclusiv pe pingea, atât cât călcâiul să nu atingă solul. Pentru ca pasul să fie cât mai eficient,
realizarea contactului cu solul trebuie să fie făcută cu o „agăţare” energică din înainte spre înapoi a
„contactului” cu solul. Pentru ca alergarea să fie cât mai eficientă, labele picioarelor trebuie să se
aşeze paralel şi cât mai aproape de axul alergării, pentru a nu avea oscilaţii prea ample.
Viteza mare în care se desfăşoară mişcarea asigură o trecere rapidă în faza de impulsie, care
se realizează prin extensia instantanee a articulaţiilor şoldului, genunchiului şi gleznei.
Eficienţa impulsiei este favorizată şi de avântarea energică a genunchiului piciorului
pendulant spre „înainte-sus”, astfel încât glezna să nu depăşască planul genunchiului, până când
piciorul de impulsie nu părăseşte solul.
Opririle Pe parcursul jocului sunt situaţii în care jucătorul trebuie să se oprească brusc, fie că
el decide acest lucru, fie că adversarul îl obligă la aceasta. Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească
brusc din alergare sau deduce din poziţia şi mişcările adversarului că acesta intenţionează să se
oprească, el va căuta să facă paşi şi mai mărunţi decât de obicei. În acest fel nu-şi va ridica prea mult
centrul de greutate de la sol, reducându-şi faza de zbor.
Apropierea de sol a centrului de greutate este o condiţie indispensabilă pentru ca jucătorul să
se poată opri brusc. Jucătorii scunzi, cu centrul de greutate coborât, reuşesc acest lucru mult mai bine
decât cei înalţi, cu segmente lungi.
Oprirea începe prin deplasarea spre spate a centrului de greutate. Pentru aceasta, ridicăm
puţin trunchiul din poziţia sa înclinată înainte, trecând greutatea corpului pe piciorul din spate,
puternic flexat din genunchi. Facem un pas ceva mai lung cu piciorul celălalt, a cărui talpă va frâna
mişcarea luând contact cu solul mai întâi cu călcâiul şi apoi cu toată talpa. Dacă viteza alergării a fost
prea mare, există posibilitatea ca jucătorul să alunece puţin pe piciorul de frânare.
Oprirea va fi mai uşoară, mai rapidă şi mai sigură dacă, în momentul frânării, ne vom îndoi
mult ambii genunchi ajutând astfel la coborârea centrului de greutate.
101

Schimbarea de direcţie
Tehnica specifică de alergare a fotbalistului se datorează şi faptului că jucătorul poate fi
Page

nevoit, în orice moment, să-şi schimbe direcţia alergării.

 Schimbarea direcţiei de alergare nu depinde întotdeauna de propria voinţă a jucătorului.
Direcţia alergării este influenţată de mişcarea mingii, a coechipierilor, dar şi de mişcările
adversarilor. Dacă, de exemplu, un apărător a pornit în urmărirea unui atacant advers care face o
cursă cu mingea, el va trebui să urmeze orice schimbare de direcţie a acestuia, pentru a avea şanse să
recupereze balonul.
Între situaţiile de schimbare a direcţiei (ca atacant sau ca apărător) nu există deosebiri tehnice
prea mari. Totuşi, este mai avantajoasă situaţia atacantului care iniţiază mişcarea având posibilitatea
să-şi pregătească următoarea „mutare”, în timp ce apărătorul trebuie să reacţioneze la apelul
adversarului.
Tehnica schimbării direcţiei este bazată pe aceleaşi principii fundamentale ca şi tehnica
opririlor. Şi aici condiţiile de bază sunt: scurtarea paşilor de alergare, coborârea centrului de greutate,
frânarea. La schimbarea direcţiei, problemele care se pot ivi vor fi mai mult cele privind alegerea
piciorului de frânare şi începerea mişcării pe noua direcţie.
Dacă avem de gând să executăm o mişcare sub un unghi mare faţă de direcţia mişcării iniţiale
(de exemplu, alergând înainte, vrem să executăm o întoarcere spre dreapta sau spre stânga), este
necesar ca, înainte de executarea întoarcerii, să ne oprim din alergare, alegerea piciorului de frânare
neavând importanţă.
Dacă dorim să schimbăm direcţia alergării sub un unghi mai mic (de exemplu, 450)
procedeul va fi asemănător celui descris mai sus. Scurtarea pasului şi coborârea centrului de greutate
sunt şi în acest caz principalele cerinţe. La schimbarea direcţiei însă nu mai este indiferent piciorul cu
care executăm frânarea.
Dacă vrem să executăm întoarcerea spre stânga, trebuie să frânăm cu piciorul drept (şi
invers). Împingând puternic pe pingeaua piciorului drept, executăm întoarcerea de 450 spre stânga şi
ne lansăm în acea direcţie.
Tehnica schimbării direcţiei de alergare este un factor important în jocul de fotbal atât în
ipostaza de atacant cât şi în cea de apărător.
Săriturile
În fotbal, în afara luptei pentru minge, săriturile se fac pentru:
 evitarea atacului adversarului;
 trecerea peste un „obstacol”.
102

Săritura poate fi făcută cu bătaie-desprindere pe un picior sau pe ambele picioare, cu şi fără

elan.
Page
 Eficacitatea săriturii cu elan, cu bătaie pe un picior este superioară săriturii executate fără
elan cu bătaie pe ambele picioare. În cele mai multe cazuri, însă, jucătorul nu are posibilitatea unei
alegeri libere, felul săriturii fiind determinat de situaţia de moment a jocului, în permanentă
schimbare.
În joc, execuţia corectă a săriturilor, eficienţa lor, cât şi efectuarea unei tehnici corecte de
desprindere sunt îngreuiate de doi factori:
 timpul scurt de pregătire – jucătorul nu are întotdeauna posibilitatea de a alege
momentul cel mai favorabil pentru executarea săriturii, fiind adeseori nevoit să
execute săritura ca o mişcare reflexă, de pe loc, fără elan;
 prezenţa adversarului – care împiedică uneori execuţia corectă a săriturii determinând
modificări de tehnica execuţiei.
Dacă în situaţiile legate de jucarea mingii este vorba de aspecte asemănătoare pasului săltat,
în cazul trecerii peste diferite obstacole în joc (evitarea atacului unui adversar, evitarea unei loviri,
săritura peste un coechipier căzut etc.), tehnica de execuţie a mişcărilor se aseamănă cu pasul sărit.
Elanul este, în funcţie de situaţia de joc, 2 – 4 paşi sau chiar mai mult. Piciorul de bătaie se
aşează pe sol pe toată talpa. Impulsia este energică, orientată oblic înainte şi sus.
Piciorul de bătaie termină impulsia întins complet, după care se flexează puţin din articulaţia
genunchiului.
Trunchiul este uşor înclinat înainte. Braţele se mişcă alternativ sau simultan stimulând
impulsia şi determinând o fază de zbor prelungită.
În funcţie de situaţiile din joc aterizarea se poate face fie pe piciorul de bătaie fie pe piciorul
opus.
Pentru că fazele de joc sunt imprevizibile, jucătorul trebuie să fie capabil să facă bătaia-
desprindere atât cu dreptul cât şi cu stângul.
Căderile
De foarte multe ori caderile nu sunt tratate cu seriozitate din punct de vedere metodic dar
scolile avansate de fotbal nu minimalizeaza de loc acest aspect, ba dimpotriva asa cum exista „scoala
alergarii” sau „scoala sariturii” asa exista si „scoala cederii”. Asadar ecestea se invata si se predau
micutilor fotbalisti inca de la varste fragede.
„Şcoala căderii” impune :
103

 suprafaţa de contact la întâlnirea cu solul să fie cât mai mare. În cazul căderilor prin
rostogolire, contactul se face în mod succesiv de la un punct la altul al corpului;
Page
 forma curbată a corpului în cădere se realizează prin rulare de la gambă şi coapsă spre
ceafă, adăugându-se aici lovitura cu braţele pe suprafaţa solului;
 cotul trebuie să se întindă, în aşa fel încât întregul braţ să întâlnească solul pe
orizontală;
 capul se menţine flexat (cu bărbia în piept), pentru a feri regiunea occipitală de
contactul direct cu solul;
 unul dintre picioare (sau în unele cazuri amândouă) atenuează şocul prin sprijinirea
tălpii pe sol (fiind îndoit din genunchi).
Rostogolirile
În unele situaţii, din cauza inerţiei, jucătorul cade înainte fiind nevoit să execute o
rostogolire. Un exemplu este cel în care conducând mingea în plin elan este blocat de piciorul
adversarului care se opreşte chiar în dreptul mingii.
Fotbalistul va apleca trunchiul în faţă, spatele fiind încovoiat. Mâinile se aşează pe sol cu
palmele orientate spre interior. După sprijinul mâinilor pe sol urmează rularea pe ceafă şi spate. În
partea a doua a rulării genunchii se îndoaie activ, călcâiele fiind trase sub corp şi mişcarea se termină
fie în sprijin ghemuit fie în stând.
Rostogolirea înainte
Rostogolirea înainte este o rotare completă în plan sagital, în care corpul trece succesiv de pe
picioare, pe mâini, pe ceafă, spate (rotunjit), bazin şi din nou pe picioare (pe toată talpa). Jucătorul,
plecând din stând, îndoaie progresiv genunchii în stând ghemuit cu corpul uşor înclinat înainte. Se
împinge din picioare spre înainte, se aşează mâinile pe sol la înălţimea umerilor şi la o distanţă
corespunzătoare care să permită întinderea picioarelor după împingere.
Greutatea corpului trece temporar pe braţe care se îndoaie imediat, se aşează ceafa pe sol, iar
corpul rulează cu spatele rotunjit. În partea a doua a rulării genunchii se îndoaie activ, călcâiele fiind
trase sub corp, se apucă gamba deasupra gleznelor, mărind astfel viteza de rotaţie a corpului.
Greşeli frecvente:
 aşezarea mâinilor pe sol prea aproape de linia picioarelor;
 lipsa de împingere din braţe şi picioare;
 sprijinul mâinilor înapoi la terminarea rostogolirii.
Utilizare tactică:
104

 În cazurile în care, fiind dezechilibrat înainte, jucătorul amortizează contactul cu solul

şi este gata să participe la următoarea acţiune.
Page
 Rostogolirea înapoi
Mâinile, aşezându-se pe sol înaintea şezutei, amortizează căderea. În momentul contactului
şezutei cu solul, mâinile se duc energic la umeri şi cu coatele apropiate palmele se aşează pe sol în
dreptul capului.
Se continuă rularea accelerată prin îndoirea corpului din articulaţia coxo-femurală.
Picioarele ating solul cu vârfurile cât mai aproape de linia mâinilor, iar prin împingerea
energică din braţe centrul de greutate trece dincolo de sprijinul mâinilor şi ajunge în stând cu corpul
îndoit. Corpul continuă mişcarea de ridicare şi se opreşte în poziţia stând.
Greşeli frecvente:
 lipsa de aşezare a mâinilor pe sol pentru amortizare;
 braţele rămân îndoite din cot, în loc să se întindă prin împingere şi din această cauză
toată greutatea corpului rămâne pe ceafă şi pe cap, cu tendinţa de a cădea înapoi;
 lipsa de îndoire a trunchiului după împingerea din braţe, duce la luarea contactului cu
solul prea departe de mâini.
Utilizare tactică:În toate cazurile când fiind dezechilibrat înapoi jucătorul trebuie să
amortizeze contactul cu solul şi în acelaşi timp să fie gata să participe la următoarea acţiune.
Ridicările de la sol
După fiecare cădere, determinată fie de lupta pentru balon, fie de plonjoane pentru jucarea
mingii, jucătorul va căuta să fie în cel mai scurt timp gata pentru continuarea acţiunii.
Ridicarea se va face prin sprijinirea pe palma mâinii aflată mai aproape de pământ şi prin
ridicarea şi sprijinul în genunchi. Prin lucrul braţelor şi al piciorului din spate (care împinge pe
pingea), jucătorul se lansează în alergare.
V.4 METODICA PREGĂTIRII TEHNICE

Pentru fiecare din elementele şi procedeele tehnice enunţate în acest capitol vom aplica
metodologia descrisă mai jos:
Cele mai importante aspecte ale pregătirii tehnice sunt:
 însuşirea corectă a actului motric specific fiecărui element şi procedeu tehnic - mai ales în
cazul copiilor - 6-14 ani - dar şi juniorilor -14-19 ani;
 însuşirea a cât mai multor procedee tehnice şi executarea lor sub formă de structuri
105

tehnico-tactice;
 execuţii tehnice în condiţii variate;
Page

 perfecţionarea exerciţiilor tehnico-tactice în condiţii de adversitate.

 Procesul de învăţare cuprinde 4 „momente” deosebit de importante:
1. Faza de informare, învăţare-explicaţie şi demonstraţie din partea
profesorului/antrenorului;
2. Faza de coordonare brută, unde se formează mecanismul de bază al mişcării, cu efort
mare intelectual şi fizic, mişcări în plus şi ritm greoi, lipsa de precizie;
3. Faza de coordonare fină, mişcarea se şlefuieşte, nu mai apar mişcări în plus, cresc
siguranţa şi precizia, mişcarea se face cu economie de efort;
4. Faza de consolidare, de perfecţionare, de valorificare în condiţii variate, în condiţii de
adversitate şi a altor factori perturbatori - teren umed, denivelat, soare etc.
Etapa formării corecte a mecanismului de bază
Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare, izolate de joc a procedeelor tehnice. În cadrul
acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat,
după care trece la învăţarea lui, iar în final jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual.
Această fază a învăţării este deosebit de importantă, deoarece acum se formează mecanismul
de bază al procedeului. Explicarea va fi corectă, exactă, căci numai astfel jucătorul îşi va forma o
imagine corectă despre procedeul care se învaţă.
Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţite în mod obligatoriu de
materiale intuitive ca: planşe, kinograme, fotografii, imagini video cu execuţii ale procedeului de
către jucători celebri etc.În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea
mişcărilor care alcătuiesc procedeul, iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.
Totodată, se vor folosi condiţii uşoare de execuţie a procedeelor tehnice, exersându-se izolat
de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază, deşi pentru unii, folosindu-se
condiţii analoge jocului, le pot accelera învăţarea.Urmează exersarea în ritm normal, cu intensitate şi
viteză crescută, precum şi legarea, înlănţuirea procedeelor tehnice.
Linia metodică impune următorii paşi metodici:
1. Exersare fără presiune de spaţiu şi timp;
2. Exersare cu presiune de spaţiu nu şi timp;
3. Exersare cu presiune de timp dar nu şi spaţiu;
4. Exersare cu presiune de timp spaţiu şi adversar semiactiv;
5. Exersare în condiţii de joc;
106

6. Joc bilateral cu tema;

7. Joc de antrenament cu tema pentru anumite zone, jucători, posturi, compartiment,
Page

semnale de interpretare a unor momente de joc;

 8. Joc de verificare cu diferiţi adversari.
În etapa consolidării şi apoi a perfecţionării procedeelor tehnice, un rol important îl au
exerciţiile complexe executate pe toate zonele de teren cu şi fără adversari semiactivi. Apoi sunt
introduşi în antrenament şi adversarii activi.
Folosirea exerciţiilor complexe dau posibilitatea ca exerciţiile tehnice programate să se
desfăşoare în şi la condiţiile jocului.
Pentru etapa învăţării, se recomandă următoarele exerciţii:
 pasarea mingii în doi, din deplasare, cu şiretul interior;
 completarea exerciţiului de pasare, cu procedee tehnice de preluare şi conducerea
mingii;
 exersarea paselor în doi, în mai multe serii de repetări intercalate cu observaţii şi
motivarea tactică a exerciţiului;
 exersarea unor procedee tehnice înlănţuite, în colaborare şi cu adversar semiactiv – cu
mărirea tempoului pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor;
 introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mişcare, în vederea
stimulării eficacităţii acestora.
Pentru etapa consolidării şi perfecţionării, se recomandă următoarele exerciţii
 efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ, urmărindu-se corectitudinea
execuţiilor tehnice şi acţiunile individuale fără minge, înainte şi după manevrarea
acesteia;
 folosirea exerciţiilor de finalizare, în prezenţa adversarilor activi;
 utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1, 2-2, 2-3) şi pe spaţii limitate, cu teme bine
stabilite, precum şi pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7);
 exersarea jocului la o singură poartă, cu sarcini de joc;
 efectuarea jocurilor şcoală, bilaterale, cu teme şi sarcini, individuale şi de echipă.
Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul – perfecţionarea procedeelor
tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii:
 înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri, va preciza ce sarcini trebuie
avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv;
 sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la
107

antrenamentele anterioare;
Page
  pentru a atinge realizarea sarcinii propuse, jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată
în permanenţă asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective, iar
antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.
Pentru perfecţionarea sistemului de joc sau a diferitelor scheme tactice e nevoie de:
 folosirea acţiunilor tehnice complexe, alături de un adversar cu rol de simulare a
deposedării de minge;
 exersarea unor procedee tehnice complexe, în condiţiile sprijinirii acţiunii de
coechipier şi a unui adversar semiactiv, oferind astfel simultan momentele de
colaborare şi de adversitate, specifice jocului;
 crearea unor jocuri dinamice, care să conţină procedee tehnice, stimulează exersarea
acestora în regim de întrecere, în care tempoul, spiritul de colaborare şi starea
afectivă sunt similare jocului;
 elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de pregătire şi finalizare
ale atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare şi în
prezenţa adversarului semiactiv şi activ;
 folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse, 2-1, 3-2, 3-3, 4-3, ş.a.;
 utilizarea jocului şcoală, în condiţii normale de desfăşurare, trebuie să urmărească
aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi adversitate. În
aceste jocuri, se stabilesc sarcini tehnice, care au fost pregătite la antrenamente şi
trebuie executate în timpul jocului, oferind jucătorului posibilitatea să-şi etaleze
iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni individuale.
Metoda predării analitice a tehnicii
În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor unei acţiuni, în
cadrul căreia poate fi abordat unul, două sau trei elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetare
a părţilor componente ale unui singur element, depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii.
Formele metodei analitice
 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin aceleaşi procedee, de exemplu: pase în doi,
cu latul piciorului;
 exersarea aceluiaşi element tehnic, prin procedee diferite, de exemplu: lovirea mingii
cu piciorul prin pase în doi de pe loc sau pase în doi din alergare;
108

 exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate, de ex: preluare-conducere-

pasă, din formaţie de doi jucători faţă în faţă;
Page

 exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice;

  exersarea unor jocuri simple în condiţii identice, de ex: 2-2 fără finalizare pe o
suprafaţă de 20/20m.
Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea, perfecţionarea şi automatizarea unui element
şi a unor acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor complexe de joc.
Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe, invariabile în cea ce priveşte
numărul partenerilor. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare, individuale cele cu
antrenorul şi grupele de 2-3 jucători.
Cerinţele metodei analitice:
 lucrul analitic să asigure evoluţii precise, corecte şi eficace;
 elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să aibă o bază de pregătire
fizică corespunzătoare;
 elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate în condiţii de spaţiu,
poziţie, ritm şi viteză variate, în vederea modelării lor la condiţiile de joc;
 exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând cu ambele picioare,
dat fiind faptul că predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea
manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic.

Evoluţia actuală a jocului de fotbal, o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea
apărătorilor echipei adverse, aglomerările în apărarea propriei echipe, schimbul continuu de zone şi
locuri, mişcarea interferentă în atac, care au drept consecinţă închideri „temporare” ale jocului au pus
în faţa celui care se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre individuale până la
clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni
individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători.
Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de numărul elementelor
componente. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt dirijate, în general, spre o simplificare utilă şi
optimă, care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a apărării.
Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată, într-o astfel de măsură
încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut, fără întreruperi.
Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice sunt:
 acţiunile generale, care constituie combinaţii indiferente de elemente tehnice. Ele
109

înseamnă de fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele mai

adecvate la diversitatea fazelor de joc.
Page
  acţiuni specifice fazei fundamentale de joc, care sunt date de situaţiile de apărare sau
de atac în care se poate afla un jucător.
 acţiuni tehnice specifice postului , care sunt date de locul jucătorilor în echipă şi de
zonele de teren în care se joacă, precum şi de faza de atac sau de apărare.
Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi perfecţionării unor
combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de joc, a selecţionării acelora dintre ele care
sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid, cu îndemânare şi utilitate.
Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului
In vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente, elementele, procedeele şi acţiunile tehnice
trebuie exersate concomitent, în condiţii analitice şi globale, respectiv plecând de la metoda de
predare izolată a elementelor, trecând spre metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice, în acţiuni
tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului.
Modelarea, ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă activitatea practică prin care
conţinutul tehnic şi tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului
de joc. În esenţă, noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne obligă la
aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse, asemănătoare celor de
joc.
Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice
sau tehnico-tactice, dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului, ca solicitarea vitezei,
activităţii în zone specifice, parteneri în exersare etc. În vederea modelării amplificate a tehnicii la
joc, se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global, care să-şi integreze acţiunile tehnice în
anumite relaţii tactice, de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort asemănătoare jocului, cu
solicitări psiho-afective specifice.
Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare, în diverse variante, a căror principală caracteristică
constă în existenţa întrecerii cu adversarul.
Metoda modelării tehnicii prin jocuri cu numar redus de jucatori şi jocuri reduse ocupă un
loc esenţial în perfecţionarea acestui factor, dar nu poate constitui unica sursă de abordare.
Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă, etapă, ciclu, lecţie cu metodele analitice şi
cu toate celelalte, de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. Aceasta datorită
faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe, globale, solicită
110

efectuarea lor prin elemente tehnice distincte.

Page
 Aplicarea metodei
Jocurile, sub forma diferitelor lor variante, se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi
perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. La copii şi juniorii se pot efectua jocuri de o mare
diversitate, cu o uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi
tehnice în condiţii optime. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate, jocurile cu
contact direct cu adversarul, de tipul doi la doi, cu sarcini tactice, au o frecvenţă mărită.
Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă
numai în gradul de complexitate, ci şi în orientarea lor tematică. Conţinutul jocurilor pregătitoare este
determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire. În perioadele pregătitoare, ca şi în
etapele demarării jocurilor pregătitoare, se vor viza aspecte generale ale instruirii. În perioadele
competiţionale, jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut tactic.
Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile
analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice, cât şi, în aceeaşi măsură, în găsirea momentului
când trebuie introdus jocul, stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în
modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere.
Modelarea nu exclude, ci, dimpotrivă, concură la stabilirea deprinderilor tehnice, de unde
rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul antrenamentului
tehnic, constituind o acţiune metodică permanentă.

V.5 FOTBALUL ÎN ȘCOALĂ

Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare conferă
fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice, care, împreună cu celelalte discipline sportive,
contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul
preuniversitar.Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare, jocul de fotbal influenţează favorabil
dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali, motricitatea generală şi specifică a deprinderilor
tehnico-tactice, precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective, de formare a calităţilor
morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament.
Fotbalul în învăţământul primar (CLASELE I-IV)
Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar, fiind în
acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire, care începe
111

aproximativ la 6 ani. Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora trebuie să contribuie la

dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor, a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice
Page

practicării jocului, precum şi la o bună orientare în spaţiu.

 Obiectivele educaţiei fizice la clasele mici:
 întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi
intelectuală;
 dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului;
 îmbunătăţirea calităţilor motrice;
 formarea unor multiple cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi sub
autocontrol;
 respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv;
 formarea trăsăturilor morale şi de caracter, pentru o comportare civilizată în societate.
Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent, ţinându-se seama de
particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar. Practicarea jocului poate
începe la vârsta de şase ani, deci din clasa I, urmărindu-se lucrul specific în iniţierea procedeelor
tehnice de bază, a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV.
Forme de organizare
În ciclul primar, jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea
de educaţie fizică şi sportivă de masă.
Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe:
 mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii;
 exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază;
 jocurile de mişcare cu conţinut specific.
Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii
în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren.
Perioada de acomodare vizează unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în formaţii
geometrice diferite şi sub formă de întrecere, contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor
motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii, iar starea emoţională şi
dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să
vizeze în principal următoarele elemente tehnice:
112

- lovirea mingii cu piciorul;

- intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
Page
 - conducerea mingii şi deposedarea;
- aruncarea mingii de la margine.
Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice
respective din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau
fără obstacole, în diferite formaţii de cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri,
suveică sau diferite trasee.
Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o
modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice:
- lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub formă de pase şi şut la poartă;
- oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
- conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
- deposedarea adversarului de minge prin faţă;
- aruncarea mingii de la margine.
Exersarea acestor procedee sub diferite forme (cerc, pătrat, linie, zig-zag etc.), în funcţie de
spaţiu şi numărul de mingi, se organizează în condiţii de întrecere (ştafete, jocuri etc.), pentru a crea
şi stimula necesar iniţierea.
Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul lor de întrecere, în condiţii de
colaborare şi adversitate, oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi
a componentelor acestuia.
Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele, prin adaptare la specificul
jocului, trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice
în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral.
Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate,
ca 4x2 sau 5x2, pe spaţiu limitat, contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.
Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă
-la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme:
 practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau cluburi sportive şcolare;
 organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau campionate) în care
campionatul şcolar, cu etape pe clase, pe şcoală şi localitate (6-10 ani, clasele I-IV)
ocupă primul loc.
113

Regulamentul este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri
lungime, la 40-20 metri lăţime), unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri, numărul de jucători
Page
fiind de maximul 7 (dintre care un portar), iar mingile cu parametri de greutate şi mărime reduse (din
gumă, de volei sau de fotbal nr. 3).
În aceste condiţii, se mai stabilesc: durata jocului la 2x20 minute, schimbarea nelimitată a
jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi), dimensiunile şi limitele
interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri), fără poziţie de
ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate, tenişi etc.).
Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu
conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul, cine
trimite mingea la, peste, sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici, cu număr redus de elevi (3x3, 4x4
etc.).
Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal
Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII), pe
baza programei de învăţământ, are ca obiectiv final:
 realizarea capacităţii elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica,
arbitra şi organiza.
Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive, conform programei, atât la
ciclul gimnazial cât şi la liceu, sunt:
 însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu
eficienţă în jocul bilateral;
 educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc
pentru întărirea sănătăţii;
 cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate.
Prin specificul mijloacelor, jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei
fizice şi sportive şcolare, dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace
din gimnastică şi atletism.
Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor, jocul de fotbal formează deprinderi
şi capacităţi de maximă utilitate:
- calităţi morale şi psihice;
- deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia;
- calităţi motrice specifice;
114

- capacitatea de orientare şi decizie, imaginaţie şi spontaneitate.

Page
 Forme de organizare
În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul este cuprins în următoarele forme de organizare:
- lecţia de educaţie fizică;
- lecţia de activităţi sportive;
- activitatea competiţională de masă şi performanţă;
- ora opţională.
1. LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de
programă, printr-un proces de învăţare eşalonat în trei etape importante:
 etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu);
 etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu);
 etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII (liceu).
Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape trebuie să asigure
realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu, şi anume, să ştie să se integreze în
procesul de joc, să-l poată arbitra şi organiza.
Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai
rapidă a jocului pe teren redus sau normal, se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea
acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi apărare şi jocul bilateral.
Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă, fiind utilă însă în
mai mică măsură.
Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor oferă
posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare, care compun
jocul bilateral, facilitând învăţarea acestuia. Gradarea metodică a acestor mijloace începe cu
exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate, oferindu-le şi un caracter de
întrecere. Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate, oferă
condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice, în situaţii de
colaborare şi adversitate.
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte trebuie să respecte
obiectivele, conţinutul şi modul fiecărei etape, precum şi particularităţile metodice specifice acestora.

Etapa I – clasele V-VI şi a IX-a

115

Obiective:
 cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi normal;
Page
 însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc, în funcţie de dimensiunile
terenului;
învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice, de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii – preluare – pasă;
 întâmpinarea mingii – transmitere (pasă-şut la poartă, centrare, degajare);
 întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la poartă;
 întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la poartă;
 întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la poartă;
 deposedare prin intercepţie – pasă (degajare, centrare, şut la poartă);
 combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe.
 încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus (minifotbal).

Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a

Obiective:

 însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului conform

regulamentului;

 cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc, în atac şi apărare, pe zone şi funcţii, pe

teren redus şi normal;
învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice, de atac şi apărare:
 întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă, centrare,
degajare);
 întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă;
 tatonare – deposedare – pasă (degajare, centrare, șut la poartă);
 tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă;
 jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2, 2:2, 3:1, 4:2;
 combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare;
 joc bilateral pe teren redus minifotbal (şi normal-LPS-uri, CSS-uri)

Etapa a III-a – clasele a VIII-a, a XI-a şi a XII-a

116

Obiective:

 consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, în atac şi apărare şi aplicarea

Page

acestora, cu randamentul corespunzător, în jocul bilateral;

  însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea
competiţiilor şcolare, formarea echipelor şi a arbitra, precum şi întocmirea
clasamentelor şi departajarea echipelor.

2. LECŢIA DE ACTIVITĂŢI SPORTIVE SAU ANSAMBLU SPORTIV constituie un

cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal, fiind o etapă superioară lecţiei de
educaţie fizică.
Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de:
 lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa respectivă,
lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei, circa 50 minute, împărţiţi, după preferinţe,
pe trei discipline sportive;
 lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de disciplină sportivă, circa 100 minute,
la şcolile unde numărul acestora este suficient.
În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi
cele reprezentative, pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local, zonal şi naţional.
Activitatea competiţională de masă
Calendarul competiţional anual, la nivelul; gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor
întreceri tradiţionale sau ocazionale, cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale.
Ora opţională. Este o oră acordată în plus, faţă de cele două ore din trunchiul comun, la
clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru
care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ.
Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă, 8-10 ani
(învăţământul primar), 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial).
Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani.
La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. La
categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare, la nivel de judeţ, interjudeţean pe zone şi
finale pe ţară.
Mai nou, Cupa „Hagi-Danone”, organizata de Fundaţia „Gheorghe Hagi” si F.R.F. strânge în
rândurile ei elevi de la toate şcolile campioane ale oraşelor din toată ţara încă de la 8-10 ani.
Pregătirea echipelor reprezentative şcolare
117

Activitate importantă, care polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală, echipa
reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de educaţie
Page
fizică. Prezentarea echipei de fotbal la competiţii necesită o selecţie şi un proces de instruire
corespunzătoare, bazate pe o serie de cerinţe metodice.
Depistarea elementelor de perspectivă, se poate face în mod special prin:
- stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei;
- urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală;
- organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor.
Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie
Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde:
 obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi
mobilizator;
 obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape;
 etapizarea procesului de selecţie şi instruire, sarcinile şi conţinutul fiecărei etape;

colaborarea, sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie (conducerea şcolilor,
profesorii de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii;
 măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani;
 testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite, care să corespundă complexităţii
procesului de selecţie, în toate etapele acţiunii;
 stabilirea modelului „elevul – sportiv de perspectivă” să constituie un factor
mobilizator pentru toţi elevii. Acest model final va avea şi modele intermediare, pe
categorii de vârstă, care devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa
sportivă.
Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere,
corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual.
În fotbalul scolar, ca de altfel în orice sport sau joc sportiv, selecția își are rolul ei deosebit, în
sensul că permanent este nevoie de alegerea, depistarea celor mai buni și apți copii pentru a deveni
„mândria scolii” la disciplina respectivă și mergând mai departe jucători de performanță, mai ales
astazi, când toate echipele, de la cele mai mici până la cluburile de mare performanță, au interesul de
a selecta, de a crește și de a promova cât mai mulți jucători. Foarte mulți dintre noi, dacă nu
majoritatea jucătorilor, au fost selectionați din curtea școlii sau în urma unor jocuri inter școli sau
inter clase.
Criterii de selecţie
A. Criteriul de sănătate (poate cel mai important)
B. Criterii specifice prin:
118

- efectuarea unor probe specifice:

 menţinerea mingii în aer din deplasare, prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;
Page
  pase scurte şi medii, din deplasare cu şi fără preluare;
 conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare.
- evoluţia în jocul efectiv, urmărindu-se:
 abilitatea în manevrarea mingii;
 calităţile morale;
 participarea activă în fazele de atac şi apărare;
 modul de integrare în jocul colectiv.
Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi
eficiente, care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente.
Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare, se contribuie în mod direct asupra unui
proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc
modern.
Instruirea echipei reprezentative
Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor, timpul afectat pregătirii şi de
condiţiile materiale trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective:
 dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă;
 dezvoltarea calităţilor motrice specifice;
 consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi
apărare;
 omogenizarea tactică a echipei;
 învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc.
Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică, astfel ca
ponderea factorilor de antrenament, printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare, să poată
contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire.
Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv includ numai rareori sarcini limitate la un
singur factor al antrenamentului.
Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal, unde echipa
reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea, este necesar ca profesorul de educaţie fizică să-şi
adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport, unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică, pe
terenuri de dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet sau volei. În aceste împrejurări,
119

utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice.
Page
 Pe aceste terenuri, elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii, deprinderile
tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare, pase de pe loc şi din mişcare, cu piciorul şi cu capul,
preluări şi conducerea mingii, depăşiri individuale, efectuarea marcajului etc.).
Să joace în echipe formate din câte 4,5,6,7 jucători.
Eficienţa unei bune pregătiri, în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de
modul cum a fost pregătit antrenamentul, de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de
educaţie fizică.
Lecţia de antrenament şcolar
În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament, profesorii de educaţie fizică trebuie să
găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu
condiţiile organizatorice.
La şcoala generală, baza o reprezintă jocurile cu număr redus de jucători,de la 5x5 până 7 x 7,
competiţiile pe terenuri reduse cu număr redus de jucători fiind folosite frecvent, cu eficienţă în ceea
ce priveşte adaptarea la posibilităţile copiilor.
Despre aşezarea în teren, copiii trebuie să se bazeze pe câteva principii, fără a-i specializa de
mici şi a le face recomandări tactice deosebite, deoarece ei sunt intuitivi şi nu se ştie ce vor juca dacă
ajung fotbalişti.
Metodic, se recomandă folosirea exerciţiilor tehnice legate de o nuanţă tactică (exemplu:
distanţa dintre doi jucători în cadrul pasei în doi, circulaţia jucătorilor în exerciţii de grup bazate pe
„dă şi du-te”, schimbul de locuri, exersarea exerciţiilor tehnico-tactice pe zone diferite ale terenului).
Obişnuindu-i pe copii să cuprindă un câmp vizual cât mai larg, însuşindu-şi o anumită nuanţă
tactică a lovirii şi conducerii mingii, cunoscând sistemul inter-relaţiilor cu ceilalţi coechipieri în
diferite faze de atac şi de apărare, copiii ajung să fie eliberaţi de „mirajul mingii”.
Ţinând cont de aptitudinile tânărului elev, vom încerca să-i aşezăm în teren, pentru a înţelege
că terenul având trei zone (apărare, mijloc, atac) şi, în funcţie de situaţia de joc, el va trebui să
rezolve faza în zona respectivă.
La baza aşezării jucătorilor în teren, o importanţă deosebită o are:
1. Repartizarea jucătorilor pe anumite zone şi posturi va asigura îndeplinirea siguranţei în
faza de apărare şi eficienţă la acţiunile de atac.
2. Dispunerea jucătorilor pe linii se va face în adâncime - pe axa longitudinală a terenului -
120

deoarece aceasta este direcţia principală a acţiunilor de joc.

3. Dublajul şi sprijinirea coechipierilor aflaţi în posesia mingii sau care întreprind diferite
Page

acţiuni de atac sau apărare să se sigure relativ uşor.

 4. Stabilirea locului în echipă a fiecărui jucător să se facă după calităţile fizice şi psihice
corespunzătoare.
5. Demarcarea, element hotărâtor în iniţierea acţiunilor de atac, trebuie făcută rapid, viteza
fiind cu atât mai mare, cu cât adversarul este mai aproape de jucătorul care participă la acţiunea
respectivă; căutarea spaţiului liber în demarcaj, ca şi susţinerea jucătorului cu mingea rămân
elemente de bază ale atacului.
Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii
în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren.
Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în
formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere, contribuindu-se astfel şi la formarea
deprinderilor motrice.
Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii, iar starea emoţională şi
dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere.
Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să
vizeze în principal următoarele elemente tehnice:
 lovirea mingii cu piciorul;
 intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea);
 conducerea mingii şi deposedarea;
 aruncarea mingii de la margine.
Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice
respective din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau
fără obstacole, în diferite formaţii de cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri,
suveică sau diferite trasee.
Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă o modalitate utilă în vederea
însuşirii rapide a deprinderilor specifice:
 lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub formă de pase şi şut la
poartă;
 oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul;
 conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior;
 deposedarea adversarului de minge prin faţă;
121

 aruncarea mingii de la margine.

Page
 Exersarea acestor procedee, sub diferite forme (cerc, pătrat, linie, zig-zag etc.), în funcţie de
spaţiu şi numărul de mingi, se organizează în condiţii de întrecere (ştafete, jocuri etc.) pentru a crea şi
stimula necesar iniţierea.
Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul lor de întrecere, în condiţii de
colaborare şi adversitate, oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi
a componentelor acestuia.
Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele, prin adaptare la specificul
jocului, trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice
în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral.
Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate,
ca 4:2 sau 5:2, pe spaţiu limitat, contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.
Încălzirea, de exemplu, se poate realiza simultan, de către toţi jucătorii, pe terenul respectiv
sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate, pe teren variat, intercalate cu exerciţiile
de gimnastică. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi, în ritmul de execuţie
impus de profesor, iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi
direcţie, combinate cu sărituri variate etc.
În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament, căreia trebuie să i se acorde o
mare importanţă, cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare.
În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse, iar alături mai
dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere” (gen
circuit).
Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel:
 împărţirea colectivului pe grupe;
 selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte;
 cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier;
 ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe).
Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică
dimensiune. În acest caz:
 pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase,
combinaţii, şut la poartă şi diferite acţiuni de joc;
122
Page
  pe suprafaţa mai mică de teren, ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca:
lovirea mingii cu capul şi cu piciorul, preluări variate, fente, jonglerii cu minge (cu
sau fără concurs), transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc.
În condiţiile unei baze materiale mai reduse, profesorul trebuie să selecţioneze cele mai
indicate mijloace şi exerciţii, ţinând cont de următoarele indicaţii:
 în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea, cât şi fără ea), jumătate
din lotul de jucători lucrează pe tot terenul, iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu
sau fără minge, pe marginile terenului;
 întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii;
 utilizarea în întregime a spaţiului disponibil, prin exerciţii ca:
 menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;
 conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului;
 pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul de plecare);
 alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu executarea în diferite zone
fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone, cu câte o minge în
mână, o vor trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul).
Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm atât la
începutul lecţiei, cât şi în ultima parte a lecţiei:
În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri:
 pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar
cu echipe din trei jucători;
 pe terenul de baschet (26/14 metri), având ca porţi suporţi pe care stau panourile, se
poate juca fără portar 4 contra 4;
 pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar, 5 contra 5 sau 6 contra 6
(maximum);
 pe un teren, aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40
metri) se poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă, la porţi de
6/2 metri.
Din punct de vedere organizatoric şi metodic

123

pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc, terenul respectiv trebuie să fie bine
trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor);
Page
  dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă, lemn etc.) se poate
juca ca la hochei, eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine;
 elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală, pe marginile
terenului sau pe o suprafaţă alăturată;
 în cazul când colectivul este prea mare ca număr, antrenamentele se pot planifica la
ore diferite, dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată.
De asemenea, eşalonarea grupelor să se succeadă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să
se poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia).
În stabilirea grupelor, trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta, valoarea individuală,
compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice.
Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse
În asemenea împrejurări, pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament
trebuie să constituie o sarcină permanentă, urmărindu-se:
 selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă
corelare între instruire şi conţinutul jocului;
 volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul
jocului;
 utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune.
Ţinându-se seama, în mod curent, de suprafaţa redusă a terenului, trebuie să precizăm că
există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice.
În acest sens, se va pune un accent mai mare pe:
 dezvoltarea simţului mingii;
 învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a mingii în condiţiile
aglomerării pe spaţii mici, insistându-se pentru:
 transmiterile directe prin simplă deviere;
 lovirea mingii fără pendulare mare;
 perfecţionarea preluărilor, a lovirii mingii cu capul, mişcărilor înşelătoare şi a
protejării mingii;
 perfecţionarea demarcajului şi marcajului;
 învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului);
124

 învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare.

Page
 În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc, există
posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca:
 viteză de reacţie, de pornire şi de execuţie;
 viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri;
 forţa specifică şi detenta;
 rezistenţa în regim de viteză;
 îndemânarea specifică;
 supleţea şi mobilitatea.
În aceeaşi măsură, „condiţiile de pregătire şi joc” sunt favorabile dezvoltării la parametri
superiori a „motricităţii specifice” (alergări variate, opriri şi porniri, evitări, ocoliri, întoarceri, căderi,
rostogoliri, schimbări de direcţie, coordonare în sărituri, revenire şi echilibrare etc.), cu implicaţii
asupra continuităţii acţiunilor de joc.
Referindu-ne la structura foarte diversificată terenurilor (pământ, zgură, beton, ciment, asfalt
etc.), şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea
mult elevilor, ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor.
Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre
pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet, handbal, tenis de
câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal, profesori de educaţie
fizică se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil, alăturat acestora.
Mijloace utile pentru învăţarea fotbalului
***pentru învăţarea demarcării

1. Leapşa de perechi: pe un culoar de 6-8 lăţime, elevii pe perechi se deplasează în alergare

uşoară. La semnal, jucătorul din spate încearcă să-l atingă pe cel din faţă (se efectuează reciproc sub
formă de concurs).
2. Careu 15 x 15 m., 2 perechi în interiorul careului (atacant – apărător) şi câte o minge
aşezată pe laturile pătratului la 1 – 2m. în interior, iar alţi 4 jucători pe laturile externe. Atacantul
încearcă să ajungă la una din mingi, iar apărătorul să-l deposedeze, astfel că după două reuşite
rolurile se schimbă, apoi şi jucătorii din centru cu cei de pe margine.
3. Conservarea posesiei mingii. Joc 4 x 4 la 8 x 8 marcaj om/om, fiecare echipă pasează cu
125

antrenorul; echipa care efectuează cele mai multe pase a câştigat. Acelaşi exerciţiu efectuat între
două echipe (cine efectuează mai multe pase). Jocul poate fi mai complex dacă condiţionăm numărul
Page

de atingeri sau delimităm suprafaţa de lucru (dimensiuni mari, mici, îngust şi lung, pătrat).
 ***pentru învăţarea combinaţiilor simple

1. Încrucişări şi învăluiri între 2 – 3 jucători – fără şi cu adversar semi-activ;

2. Un – doi, un –doi pentru al treilea;

3. Joc 1 x 1, 2 x 2, 3 x 3, pentru cupluri, triunghi cu porţi mici în care apar toate

elementele jocului (reprizele scurte 5’ şi cu temă sunt de actualitate);

4. Jocuri cu număr impar de jucători (atac, apărare) pe teren redus sau la o poartă;
Se condiţionează ca temă (un–doi–uri, învăluirea), orice gol marcat considerat dublu
pentru a stimula însuşirea acestor combinaţii.

***structuri de exercitii în conditii de adversitate

Ce urmărim ?

Pentru jucătorul în atac

 driblingul, fente, mişcările înşelătoare cu sau fără minge;

 inteligenţa de a depăşi adversarul;
 concentrare şi putere de luptă;
 protejarea mingii (lateral sau cu spatele la adversar).
Pentru jucătorul în apărare

 tatonare (poziţia fundamentală) + acroşaj;

 viteza de reacţie;
 cum deposedează când adversarul este lateral, cum face marcajul când adversarul
este cu spatele la joc (strict, nu-i permite să se întoarcă);
 urmărirea mingii, nu a fentei;
 intenţie de a deposeda, cu rămânere în posesie.
În fotbal jucătorii pot primi pas din lateral şi urmează 1 x 1 din lateral cu rezolvarea sarcinilor
sau primirea pasei cu spatele la joc şi rezolvare, deci nu numai cu faţa la joc.

*1 x 1 cu faţa la joc în careu de 10m/10m sau 1 x 1 cu portarul din unghiuri diferite față
de poartă

Jucătorul în posesia mingii trebuie să caute spaţiu în care să dribleze.

Atenţie! Una dintre greşelile care trebuie corectate este forţarea driblingului direct în
adversar, ea având două dezavantaje:

 posibilitate de blocare a acţiunii;

 îngustarea unghiurilor de joc care vor duce la alegerea unor soluţii reduse pe
126

spaţii mici;
 încetinirea ritmului acţiunii.
*1 x 1 (careu 10 x 10 m.) din lateral:
Page
  preluarea pe spaţiu liber
 folosirea corpului la protejare (blocare cu braţele, piciorul de lângă adversar,
corpul);
 câştigarea spaţiului cu corpul, după care urmează preluarea;
 atenţie la contact pentru a obţine fault dacă nu sunt şanse reale de a continua
acţiunea.
*1 x 1 – în careu 10 x 10 m-joc de tenis cu piciorul

 lovire din drop, volé (ambidextrie);

 lovire cu capul;
 lovirea mingii cu toate părţile labei piciorului, coapsei, capul, în condiţii de joc,
deci spiritul de competiţie.
Variantă: se poate juca direct sau cu o preluare. Jocul obişnuieşte jucătorii cu lovirea în
condiţii de joc (cu piciorul sau cu capul) din diferite poziţii. Pe lângă perfecţionarea tehnicii de
lovire, un aspect important este tactica pe care o abordează în timpul jocului, cât şi echilibrul
emoţional.

*1 x 1 – careu 10 x 10 m. menţinere şi control

Indicaţii metodice:

 jocul de gleznă se face sub formă de concurs cu: - puncte;

 liber, dar nu cade mingea;
 condiţionat –preluare cu laba piciorului, pas cu capul (control – menţinere în
variante).
*1 x 1 – careu 10 x 10 m. cu finalizare la linia careului

 se joacă pe număr de acţiuni;

 se pot schimba perechile pentru dozare după 2 – 4 exerciţii;
 în faza de apărare, dacă interceptează jucătorul primeşte sau poate declanşa atac;
 acelaşi exerciţiu, dar jucătorul în atac este obligat să aşeze mingea într-unul din
colţuri;
 astfel, jucătorul în atac este obligat să protejeze, să dribleze şi să se adapteze
mişcărilor apărătorului obligat la rândul său:
 să nu se elimine;
 să se apere cu paşi mici;
 să anticipeze;
 să acroşeze sau să deposedeze;
 să încerce să rămână în posesie.
*1 x 1 careu 10 x 10 m. + 4 la extremităţi

 cei din mijloc au fiecare minge şi din conducere încearcă să-şi atingă partenerul
fără a îndepărta mingea de picior;

127

jucătorul urmărit nu poate pasa la ceilalţi coechipieri decât prin încrucişare,

lăsând mingea;
Page
  în joc toţi sportivii sunt în mişcare şi preocupaţi intrarea în posesie prin
încrucişare, orientare în spaţiu, spirit de întrecere, pentru a nu alerga cu mingea
după alt adversar;
 exerciţiul îmbunătăţeşte şi jocul fără minge, mişcarea în teren.
*1 x 1 careu 10 x 10 m-Variante de antrenament


se pleacă dintr-un colţ şi fiecare jucător apără două laturi ale pătratului;

unul trimite mingea în toate situaţiile create de limita careului, celălalt o
retransmite direct;
 exerciţiul perfecţionează driblingul, protejarea, viteza de execuţie şi de decizie,
puterea de luptă;
 se poate juca pe număr de atacuri;
 dacă adversarul interceptează, devine atacant;
 se pot schimba perechile la 5 atacuri;
 se poate juca contra-cronometru: cine câştigă mai multe atacuri 1 minut;
condiţionare specială: retransmite cu alunecare cu atac lateral (atenţie la
ambidextrie).
*CAREU 20 X 10 m. / 1 x 1

Caracteristici: lăţimea aceeaşi, dar careu dublu.

1. Dribling cu depăşirea adversarului şi oprirea mingii pe colţul careului mic, dreapta sau cel
de 20 m. stânga (se pot inversa colţurile).
Aspecte speciale:
Jucătorul în atac
- poate acţiona pe diagonală pentru depăşirea adversarului, având două soluţii în spaţii
diferite. Jucătorul în apărare
- trebuie să apere cu inteligenţă ambele spaţii, luând decizii rapide în regim tehnic.

- apare în viteză maximă de la margine.

2. Joc la două portiţe de 1 m.:

- suplimentar apare finalizarea;

- finalizarea combinată cu precizie în execuţie chiar de la distanţă;

- înlănţuirea (fentă, dribling, protejare, finalizare) în condiţii de adversitate ne oferă

complexitatea exerciţiului.

*2 x 2 / 30 x 20 m cu portari la două porţi

128

 apariţia rapidă a finalizării cu sau fără combinaţie;

 exerciţiul ce poate valorifica combinaţiile rapide în 2 jucători, urmate de tras la
poartă.
Page
 *3 x 3/4 x 4/5 x 5-Joc cu număr redus de jucători, egalitate numerică pe diferite zone
de teren

 ¼ teren pentru conservarea posesiei mingii;

 numărul de atingeri:
pentru cei în posesie:

- liber (nelimitat):

- dribling pentru crearea de superioritate;

- combinaţiile de 2-3-4 jucători;

- găsirea celor mai bune şi rapide soluţii cu scopul ca mingea să rămână în posesia
echipei proprii;

- demarcări simultane în toate sensurile, căutând spaţiul liber sau susţinere-sprijin;

ele îmbracă cele două forme:

 pentru intrare în posesie;

 pentru crearea de spaţii libere; (demarcări false).
pentru jucătorii în apărare:

- marcaj om/om;

- recuperare pe unghiuri închise sau între careuri 70 x 30.

Deci, se joacă 50 x 30 m. mai îngust, favorizând jocul pe spaţii mai mici, dar predominant în
adâncime cu schimbarea direcţiei de joc.

Un joc important pentru finalizare este realizat într-un spaţiu limitat la două porţi, în criză de
spaţiu şi timp. Exerciţiile de la 1 x 1 la 5 x 5 în într-un spaţiu cum ar fi 20 x 20 m., 20 x 30 m., 30 x
30 m. etc. Jocul poate începe de la 5 x 5 şi, când se marchează, iese pe margine câte o pereche, până
când se ajunge la 1 x 1 şi reîncepe jocul.
Temele vor fi adaptate posibilităţilor jucătorilor ca şi durata reprizelor de lucru.
Variante: -
liber numărul de atingeri;
- liber numărul de atingeri, dar marcaj om/om;
-trei, două atingeri şi accelerare după pas:
-fără marcaj;
129

- cu marcaj om/om;
- cu recuperare colectivă.
Page
 -o singură atingere sau acţionare în viteză cu mingea la picior;
- o singură atingere;
- golul valabil dacă se marchează după efectuarea a maxim două pase;
- în funcţie de solicitările antrenorului: gol dublu din pas înapoi, execuţie cu capul, gol direct
din minge degajată de portar.

*5 x 5 la patru porţi (două mari şi două mici), suprafaţa de joc 50 x 30 m (un sfert de
teren)
Se poate juca şi la trei porţi mici 1,5m/1 m:
Tema: numărul de atingeri: liber,3, sau două atingeri, sau în viteză cu mingea la
picior;
 se poate juca cu marcaj om la om sau în zonă, pentru că au de apărat o poartă mare,
dar se poate marca şi la celelalte două porţi mici laterale;

Două aspecte foarte importante de orientare în joc:

 în atac: crearea superiorităţii numerice prin accelerare şi eliminare a unui
adversar, prin combinaţii sau prin schimbarea direcţiei de joc pentru
valorificarea la maxim a unghiurilor de joc);
 în apărare:
- echilibru defensiv, acoperirea şi anticiparea jocului adversarului;
- faptul că se joacă în toate sensurile, obligă jucătorii să se informeze
permanent;
- efortul solicitant presupune dozarea corespunzătoare a reprizelor de lucru.
Să avem în vedere la toate mijloacele şi la toate jocurile AMBELE MOMENTE ALE
JOCULUI - ATAC/APARARE.

Prezentarea echipei reprezentative a şcolii la competiţii

Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. Luarea unor măsuri de pregătire
pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia profesorului.
Înaintea participării la competiţii, în timp util, componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte:
 denumirea competiţiilor la care vor participa;
 caracterul lor (amical sau oficial);
130

 sistemul de desfăşurare;
 numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie;
Page

 probleme administrative (echipament, mingi etc.)

 Respectând ordinea firească a măsurilor, profesorul urmează să pregătească jocul din punct
de vedere teoretic, precizând unele aspecte esenţiale, ca:
 anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă;
 modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se va organiza la
fazele fixe (în atac şi apărare);
 atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului (probleme
administrative).
Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică, activitatea
echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de Asociaţia Sportivă a şcolii sau Comitetul de părinţi din
rândul căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă.
Încercaţi să-i angrenaţi în astfel de competiţii şcolare aducând cât mai multe din şcoala lângă
această frumoasă activitate.
Modul de prezentare, începând cu echipamentul sportiv, materialul sportiv pentru încălzire şi
antrenament, maniera de exprimare tehnico-tactica şi socială, comportamentale faţă de toţi factorii
implicaţi din şi în afara şcolii a echipei reprezentative constituie oglinda profesorului de educaţie
fizică. Dacă vei vrea să devii un bun şi respectat profesor în şcoala şi în afara ei, fii un bun
organizator al acestor manifestari sportive dacă vei vrea să fii şi cunoscut, chiar invidiat câştigă-le
pe toate.

131
Page
 CAPITOLUL VI
PLANIFICARE ȘI EVIDENȚĂ ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ
VI.1 Considerații generale
Planificarea este o activitate specifică omului conştient de scopurile urmărite şi de necesitatea
unei eficienţe maxime în tot ceea ce face. În activităţile de educaţie fizică şi sport importanţa
planificării este deosebit de mare, pentru obţinerea eficienţei maxime atunci când trebuie. Există, în
practica curentă, şi multe situaţii în care activităţile de educaţie fizică şi sportive se desfăşoară la
întâmplare, fără să existe o planificare a acestora.
Eficienţa în aceste situaţii este, în majoritate, foarte slaba, iar cei care conduc activităţile
respective fie că nu sunt specialişti în domeniu, fie - mai grav - nu îşi onorează statutul şi rolul de
specialişti în domeniu.
Comparativ cu evidenţa, din perspectiva abordării conceptuale, dar şi practice, planificarea se
situează pe primul plan. Se defineşte ca fiind o activitate umană care constă în "prevederea ştiinţifică
a conţinutului, desfăşurării şi finalizării unei acţiuni". La educaţie fizică şi sport, planificarea este o
activitate cu grad ridicat de complexitate, comparativ nu numai cu evidenţa specifică, ci şi cu
planificarea de la alte acţiuni umane (în speţă, celelalte discipline de învăţământ). Gradul ridicat de
complexitate a planificării este determinat de o multitudine de variabile, dintre care menţionăm
analizăm succint pe următoarele:
1. Perioada de timp pe care se elaborează- Este cunoscut şi recunoscut faptul că mult
mai uşor şi cu mai mare exactitate se elaborează planificarea pe o perioadă mai scurtă
de timp, numindu-se "planificare pe termen scurt", comparativ cu "planificarea pe
termen lung" (care nu se elaborează greu dar are multe elemente de inexactitate, în
sens de nerealizare a celor planificate).
2. Concepție de tip cibernetic- cu toate avantajele de necontestat, determină - în rândul
practicienilor - şi unele neclarităţi provocate de noutatea unor termeni ("algoritmi",
"modelare", "intrări în sistem", "ieşiri din sistem", "feed-back"- mai ales în situaţia
insuficienţei unor adaptări la specificul educaţiei fizice şi sportului.
3. Natura componentelor modelului de educaţie fizică şi sport- La educaţie fizică şi
sport natura componentelor modelului este extrem de diversă. Există componente care vizează
132

calităţile motrice şi deprinderile şi/sau priceperile motrice (aşa-numitele componente "tematice"), dar
şi componente care se adresează direct organismului uman (dezvoltării fizice a acestuia), sferei
Page
intelectuale cu precădere (este vorba de "cunoştinţele teoretice de specialitate"), capacităţii de
organizare şi autoorganizare, capacităţii de practicare autonomă şi capacităţii de practicare
independentă a exerciţiilor fizice.
Fiecare componentă se regăseşte în documentele de planificare, într-o pondere mai mare
sau mai mică. Oricum, în planul de lecţie se regăsesc toate componentele modelului de educaţie
fizică şi sport (în planul anual şi în cel calendaristic se includ doar componentele tematice!).
Diversitatea componentelor modelului se exprimă şi prin specificul fiecăreia privind legătura
cu efortul fizic şi cu cel psihic, apărând - evident - particularităţi de învăţare sau de dezvoltare. În
consecinţă, şi metodologia de planificare a fiecărei componente are note specifice. Cea mai precisă
metodologie de planificare în educaţia fizică şcolară o avem la calităţile motrice (unde se realizează
"inspiraţie" - prin adaptare - de la antrenamentul sportiv) şi la deprinderile motrice care se însuşesc pe
tale noneuristică (probele atletice, majoritatea elementelor şi procedeelor tehnice din gimnastică,
jocuri sportive, schi, înot etc.).
Cea mai puţin precisă metodologie de planificare se întâlneşte în cazul deprinderilor
şi priceperilor motrice care se însuşesc pe tale euristică, mai ales gen "problematizare" (combinaţiile
de elemente tehnice, schemele tactice, ştafetele, parcursurile sau traseele aplicative, jocurile sportive
bilaterale etc.). Ceea ce diferă foarte mult de la o clasă de elevi la altele se referă la dozarea efortului
şi - mai ales - la mărimea ciclurilor de lecţii în care se abordează o componentă sau alta a modelului
de educaţie fizică şi sport.
VI.2 Locul de desfășurare a lecțiilor de educație fizică
Educaţia fizică şi sportul, mai ales de tip şcolar, spre deosebire de alte activităţi (cum ar fi,
cele de tip pur intelectual), se desfăşoară atât în spaţii din interior (săli de educaţie fizică şi sport, săli
de pregătire fizică, culoare, coridoare, săli de clasă cu bănci etc.) sau în spaţii din exterior, numite şi
spaţii în aer liber (terenuri de educaţie fizică şi sport, stadioane, parcuri, curţi amenajate etc.).
Prin prisma eficienţei asupra organismului elevilor sunt preferabile spaţiile din aer liber.
Chiar există recomandări speciale, unele oficiale, de a se desfăşura lecţiile de educaţie fizică
şi sportivă şcolară în aer liber ori de câte ori este posibil, fără a se produce efecte dăunătoare (ca în
zonele poluate, de exemplu), recomandări care. decurg din cercetări ştiinţifice reprezentative pe plan
naţional. Complexitatea pentru planificare rezultă, deci, din faptul că există două variante de
133

desfăşurare a educaţiei fizice şi sportului: în "interior" şi în "aer liber".

Page
 Problema nu ar fi extrem de dificilă dacă ar exista condiţii uniforme, egale, de
practicare a exerciţiilor fizice de către elevi în toate zonele şi localităţile ţării noastre pentru
cele două variante. Noi nu dispunem, în domeniu, de săli standard sau terenuri standard şi
nici de complexe standard pentru practicarea exerciţiilor fizice în interior sau în aer liber (în
care intră - după exemplele din alte ţări – şi bazine de înot, terenuri de jocuri sportive,
inclusiv de tenis, piste de atletism, săli speciale de gimnastică, săli de pregătire fizică
generală, piste pentru ciclism etc.).
Diversitatea condiţiilor materiale pentru educaţia fizică şi sportivă şcolară este aşa de
mare - în România - încât poate mira, nu uneori şi nici doar pe unii, cerinţa multora dintre
profesori ca să li se ofere "modele unite" de planificare, cel puţin pentru lecţiile specifice. În
legătură cu această solicitare, am afirmat - de multe ori - verbal sau scris, că nu va fi
realizabilă niciodată.
De la situaţii fără nici-o condiţie favorabilă practicării exerciţiilor fizice de către elevi
până la situaţiile (extrem de puţine pe plan naţional) în care există suficiente posibilităţi de a
se practica eficient exerciţiile fizice, se întâlnesc o multitudine de situaţii intermediare, posibil
să fie clasificate sau ierarhizate şi imposibil să fie "onorate" de cineva de la "centre" prin
modele unite specifice de planificare.
În planificare, la educaţia fizică şi sportivă şcolară, sunt valabile unele cerinţe
generale, care trebuie să fie respectate în scopul obţinerii eficienţei maxime. Aceste cerinţe,
pe care nu le analizez fiind prea dare, sunt următoarele:
- concordanţă cu programa de specialitate, menţionând faptul că prevederile acesteia
pot fi oricând şi oriunde depăşite;
- concordanţă cu particularităţile elevilor, din toate punctele de vedere;
- concordanţă cu posibilităţile materiale concrete de practicare a exerciţiilor fizice;
- concordanţă cu specificul de zonă geografică, social - economică şi climatică;
- concordanţă cu tradiţiile, din zona sau unitatea de învăţământ respectivă, în
privinţa practicării unor ramuri sau probe sportive şi a unor forme specifice
(culturism, gimnastică aerobică etc.);
- concordanţă cu opţiunile subiecţilor pentru unele forme de practicare a exerciţiilor
134

fizice (dacă elevii respectivi au vârsta de peste 11-12 ani).

Rezultatul acţiunii de planificare se concretizează în documente specifice. Pe
Page
ansamblu, chiar dacă nu există o opinie unanimă, sunt recunoscute doar două categorii de
asemenea documente:
a) documente de planificare la nivelul colectivului de specialişti (catedră, comisie
metodică etc.);
b) documente de planificare la nivelul fiecărui profesor, deci la nivel individual. La
nivelul colectivului de specialişti se elaborează minimal, chiar dacă nu în toate cazurile, un
"plan anual de activitate/muncă".
Acest plan, nesolicitat de factorii de îndrumare şi control (de aceea nici nu prea se
face!), nu are o formă standard la nivel naţional, dar trebuie să conţină cel puţin următoarele
capitole: "Activitatea didactică/de instruire"; "Activitatea metodică"; "Activitatea de
cercetare ştiinţifică şi publicistică"; "Activitatea competiţional-sportivă"; "Activitatea
administrativă"; "Activitatea social-obştească" şi "Alte activităţi".
Ordinea acestor capitole ale planului aparţine fiecărui colectiv de specialişti. Doar
ultimul capitol ar trebui să fie, din punct de vedere logic, "Alte activităţi".
La nivelul fiecărui profesor trebuie să se elaboreze următoarele trei documente de
planificare: "planul tematic anual", "planul calendaristic semestrial" şi "planul de lecţie".
Dintre acestea, doar "planul calendaristic semestrial" este document obligatoriu pe
tot parcursul exercitării profesiunii. "Planul de lecţie" este obligatoriu doar până la obţinerea
definitivatului şi la preinspecţiile sau inspecţiile pentru obţinerea gradelor didactice. "Planul
tematic anual" nu a fost niciodată obligatoriu.
Personal, consider că toate cele trei documente ar trebui să nu lipsească din activitatea
practică, din motive şi de logică, pentru toţi profesorii de educaţie fizică şi sport, indiferent de
vechimea în învăţământ.
PLANUL TEMATIC ANUAL-Acest document vizează conţinutul general al educaţiei

fizice şi sportului pe perioada unui an de învăţământ. Nefiind obligatoriu, el se elaborează

numai de către profesorii - specialişti care se "respectă".
Conform denumirii, acest prim document individual de planificare - în ordinea
elaborării - se adresează numai componentelor tematice ale modelului de educaţie fizică şi
sport, adică calităţilor motrice şi deprinderilor şi priceperilor motrice (de bază şi utilitar
135

aplicative sau specifice sporturilor).

Pentru fiecare componentă tematică abordată se stabilesc trei elemente de esenţă:
Page
 - numărul de lecţii în care se abordează;
- amplasarea acestor lecţii în anul de învăţământ respectiv;
- timpul, în minute, care revine fiecărei componente în fiecare ciclu tematic.
Ciclurile tematice, adică succesiunile neîntrerupte de lecţii, pot fi mai mari sau mai
mici, în funcţie de o multitudine de variabile, între care se detaşează dificultatea componenţei
abordate şi nivelul de pregătire a elevilor.
Un ciclu tematic poate cuprinde 6, 8, 10, 12 etc. lecţii, în funcţie de variabilele
menţionate şi de altele subînţelese. Uneori, pentru învăţarea de tip intensiv, un ciclu tematic
poate fi format şi din 4 lecţii!
Fiindcă se elaborează numai sub formă grafică şi elementul "cheie" îl constituie
ciclurile tematice, acest document individual de planificare se mai numeşte şi "graficul anual
de eşalonare a ciclurilor tematice". Câte teme se pot aborda într-o lecţie de educaţie fizică şi
sportivă şcolară? Răspunsul la această întrebare conduce spre prezentarea următoarelor
variante de lecţii mai frecvent întâlnite în practică:
1.Lecţii de educaţie fizică şi sportivă în care se abordează doar o singură temă_ care
nu poate fi decât din deprinderile sau priceperile motrice specifice unor probe sau ramuri
sportive (mai ales de sezon, dar şi dintr-un joc sportiv sau din gimnastică).
Din punct de vedere metodic este varianta cea mai rentabilă, fiindcă se lucrează doar
o singură "problemă" (ceea ce nu înseamnă întotdeauna şi o singură deprindere!), dar
temeinic (se fac multe repetări a "problemei" respective). În alţi termeni, pentru această
variantă de lecţii se foloseşte sintagma "învăţare intensivă". Dacă "problema" supusă învăţării
motrice nu este atractivă (cum sunt, de exemplu, majoritatea probelor atletice prevăzute de
programa şcolară de specialitate), varianta nu are prea mare succes cu elevii români. Din
cauza relaţiei între dotarea materială specifică şi densitatea lecţiei, varianta aceasta este destul
de rar întâlnită în practică.
2.Lecţii de educaţie fizică şi sportivă în care se abordează două teme, timpul
repartizându-se în funcţie de complexitatea fiecărei teme şi de nivelul cunoaşterii acestora de
către elevi. Dacă se lucrează cu elevii împărţiţi pe două grupe, atunci obligatoriu se va
repartiza acelaşi timp pentru fiecare temă, grupele "schimbându-se" după timpul respectiv (în
136

sensul trecerii uneia în locul celeilalte). Dacă se lucrează frontal, timpul repartizat poate să nu
fie acelaşi pentru fiecare temă.
Page
 Este varianta frecvent întâlnită în educaţia fizică şi sportivă şcolară. Combinaţii
posibile:
b.1. - o calitate motrică (viteză sau îndemânare);
- o deprindere sau o pricepere motrică.
b.2. - o deprindere sau o pricepere motrică;
- o calitate motrică (forţă sau rezistenţă).
b.3. - o deprindere sau o pricepere motrică;
- o deprindere sau o pricepere motrică.
b.4. - o calitate motrică (viteză sau îndemânare);
- o calitate motrică (forţă sau rezistenţă).
3. Lecţii de educaţie fizică şi sportivă în care se abordează trei teme, timpul repartizându-se
în mod egal pentru fiecare temă, în majoritatea situaţiilor. Foarte rar se poate lucra frontal pentru
cele trei teme şi atunci timpul poate fi repartizat şi în mod inegal. Este varianta cea mai răspândită în
educaţia fizică şi sportivă şcolară, din necesitatea obţinerii unei densităţi motrice corespunzătoare în
condiţiile dotării materiale specifice slabe din majoritatea unităţilor noastre de învăţământ
preuniversitar.
Cele mai frecvente combinaţii întâlnite în practică pot fi:
c.1. - o calitate motrică (viteză sau îndemânare);
- o deprindere sau o pricepere motrică;
- o deprindere sau o pricepere motrică.
c.2. - o calitate motrică (viteză sau îndemânare);
- o deprindere sau o pricepere motrică;
- o calitate motrică (forţă sau rezistenţă).
c.3. - o deprindere sau o pricepere motrică;
- o deprindere sau o pricepere motrică;
- o calitate motrică (forţă sau rezistenţă).
c.4. - o deprindere sau o pricepere motrică;
- o deprindere sau o pricepere motrică;
-- o deprindere sau o pricepere motrică;
137

4. Lecţii de educaţie fizică şi sportivă şcolară în care se abordează mai mult de trei teme.
Această variantă este posibilă în situaţia unor lecţii demonstrative/model sau a unor lecţii tip
Page
 bilanţ. Este foarte important de reţinut că timpul alocat temelor, numit şi "timp tematic", nu poate fi
egal - în mod logic - cu durata integrală a lecţiei. Mai este necesar şi un " timp netematic" pentru:
organizarea colectivului de elevi, pregătirea organismului pentru efort, revenirea după efort şi
aprecieri asupra activităţii elevilor în lecţia respectivă. De regulă, pentru timpul tematic procentul
repartizat este de 60-70%, ceea ce înseamnă 30-35 minute în educaţia fizică şi sportivă şcolară.
Elementele de conţinut şi forma lor de dispunere se prezintă astfel:
Plan tematic anual
Unitatea de învăţământ .................................. ................
Clasa de elevi ………………………………………….
Locul şi zona geografică ...... ....................................... ....
Condiţiile materiale specifice ...........................................
Componenete SEMESTRUL I II
tematice LUNA SEPTEMBRIE IANUARIE

NR. LECȚIILOR 1234567...etc 1234567...etc

Calități motrice VITEZĂ 8’

INDEMANARE 7’ 10’
Deprinderi motrice ALERGARE DE VITEZA 8’
-
20’
-
- 10’
- 10’
GIMNASTICA ACROBATICA 12’
- 10’ 30’
-
12’ 10’

Aceeaşi componentă a modelului de educaţie fizică şi sportivă şcolară poate fi abordată de mai
multe ori pe parcursul anului de învăţământ, într-un timp instant sau diferit pe parcursul ciclurilor
tematice. Exemple (fără nici o corelaţie pe verticală):
VITEZA 10’ 10’ 10’
HANDBAL 20’ 15’ 22’
138

ARUNCAREA GREUTATII 15’ 15’

20’ 15’ 20’
Page

FOTBAL
 Combinarea temelor, amplasarea lor în semestrele şcolare şi repartizarea timpului pentru
fiecare temă aparţin, ca acţiuni sau "operaţii", exclusiv celui care conduce procesul instructiv -
educativ respectiv.
În planul tematic anual nu apar mijloacele, adică sistemele de acţionare, şi nici verificările
randamentului elevilor.
PLANUL CALENDARISTIC- A fost, este şi va fi documentul de planificare cel mai mult analizat

de specialişti, fără a exista consens în opiniile acestora. Acest document se elaborează pentru
perioade mai scurte de timp, comparativ cu planul tematic anual, şi - evident - după acesta. Perioada
de timp pentru care se elaborează este dependentă, ca durată, de structura anului de pregătire din
subsistemele educaţiei fizice şi sportului.
În educaţia fizică şi sportivă şcolară, de exemplu, acest plan s-a elaborat - până în 1998 –
pentru fiecare trimestru de învăţământ, numindu-se "plan calendaristic trimestrial"; începând cu anal
de învăţământ 1998/1999 el se elaborează pentru fiecare semestru şcolar, numindu-se "plan
calendaristic semestrial". Planul calendaristic derivă din planul tematic anual şi - ca atare – se
adresează aceloraşi componente tematice ale modelului de educaţie fizică şi sport: "calităţile motrice"
şi "deprinderile" şi "priceperile motrice". De aceea, nu se justifică includerea în acest document şi a
unor componente netematice ale modelului respectiv: "capacitatea de organizare", "dezvoltarea
fizică armonioasă", "capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice".
Orice plan calendaristic, indiferent de mărime sau formă, are două elemente componente:
anexă şi planul propriu-zis. Anexa planului calendaristic Este elementul care face diferenţierea
esenţială fără de planul tematic anual.
Ea cuprinde sistemele de acţionare (adică mijloacele, exerciţiile fizice) pentru fiecare
componentă sau subcomponentă tematică a modelului de educaţie fizică şi sportivă şcolară. În
consecinţă, în anexa planului calendaristic din educaţia fizică şi sportivă şcolară ar trebui să existe
"fişe" (care, în totalitatea lor, formează anexa respectivă) cu sisteme de acţionare pentru:
- viteză;
- îndemânare;
- rezistenţă;
- forţă;
139

- deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar aplicative (separat pentru fiecare sau pentru
combinaţii de două-trei);
Page
 - alergare de viteză;
- alergare de rezistenţă;
- alergare peste obstacole;
- săritură în lungime cu elan din alergare;
- săritură în înălţime cu elan din alergare;
- aruncarea mingii de oină sau/şi aruncarea greutăţii;
- elemente şi procedee tehnice din gimnastica acrobatică şi din gimnastica ritmică; sărituri cu
sprijin din gimnastică;
- elemente şi procedee tehnice şi tehnico-tactice din baschet, fotbal, handbal şi volei;
- elemente şi procedee tehnice din alte sporturi posibil a fi practicate în unitatea şcolară
respectivă, conform şi opţiunii elevilor (gimnastică aerobică, schi, înot, hochei, dansuri populare,
dansuri sportive, arte marţiale, tenis de masă, judo, badminton, oină, lupte etc.).
Eficienţa acestor sisteme de acţionare, din anexă, trebuie dovedită pe cale experimentală şi pe
grupuri semnificative de subiecţi/elevi. Iniţial, aceste sisteme de acţionare se iau din cărţi şi publicaţii
de specialitate, din asistenţă la lecţii conduse de colegi de specialitate sau pot fi create de cei care au
acumulat o bogată experienţă în predarea educaţiei fizice, ca disciplină de învăţământ.
În continuare, fiecare profesor va aprecia eficienţa sistemelor de acţionare din anexa proprie
prin "încercări" de variante (pe care le evaluează tot pe cale experimentală semnificativă). La unele
sisteme de acţionare se poate renunţa în perspectivă şi pot fi introduse altele noi.
Profesorii pot elabora o singură anexă pentru toate clasele de elevi cu care lucrează.
Diferenţierea în folosirea aceloraşi sisteme la mai multe clase de elevi se face prin dozarea
efortului fizic (durată, intensitate, distanţă, număr de repetări etc.). Se deduce faptul că unele sisteme
de acţionare nu se folosesc la toate clasele de elevi cu care lucrează profesorul.
Sistemele de acţionare sunt de două feluri, tipuri sau categoric: simple şi complexe. Sistemele
simple sunt formate dintr-un singur act motric sau dintr-o singură acţiune motrică. Sistemele
complexe sunt formate din două, trei sau mai multe acte sau acţiuni motrice, care realizează aceleaşi
obiective, fiind incluse în acelaşi cod cifric. În practică, cele mai folosite sunt sistemele de acţionare
complexe, dar cele simple nu pot fi evitate, mai ales în primele etape ale învăţării motrice.
Indiferent de tipologie, orice sistem de acţionare din anexa planului calendaristic trebuie să
140

fie precis descris. În acest sens, ca elemente în descriere trebuie cuprinse următoarele: denumirea
actului/actelor sau acţiunii/acţiunilor motrice; poziţia iniţială, intermediară sau finală a corpului
Page
executantului; distanţa, durata sau încărcătura efortului fizic; tempoul de execuţie; numărul de
repetări (cu limită inferioară şi limită superioară pe întregul sistem de acţionare şi fără limite pentru
fiecare act motric sau acţiune motrică din sistemele de acţionare complexe); durata pauzei între
repetări şi natura acestei cauze (la pauzele active se menţionează şi conţinutul); formaţia de lucru şi -
mai ales - modalitatea concretă de exersare. Exemple:
Sisteme simple:
Handbal (H)
H5 - 1-2 x, pauză pasivă 30 secunde.
a) Conducerea mingii ("dribling") în linie dreaptă pe distanţa de 20 m şi aruncarea zvârlită la
poartă cu paşi adăugaţi, tempo 50%, 3 x, pauză activă (mers) 30 secunde; formaţia de lucru: două
şiruri a câte patru elevi la fiecare din cele două porţi de handbal; modalitatea de exersare: elevul care
urmează execută după ce colegul dinaintea sa a recuperat mingea aruncată la poartă.
b) Conducerea mingii ("dribling") printre cinci jaloane amplasate în linie dreaptă la 2 m unul
faţă de altul, pasă cu o mână de deasupra umărului la un partener aflat oblic înainte la 5 m faţă de
ultimul jalon, reprimirea mingii şi aruncarea la poartă cu paşi adăugaţi; tempo 50%, 3 x, pauză activă
(mers) 45 secunde; formaţia de lucru: două şiruri a câte patru elevi la fiecare din cele două porţi;
modalitatea de exersare: elevul care urmează execută după ce colegul dinaintea sa a aruncat mingea
la poartă.
Sisteme complexe:

H6- 2-3x, pauza pasiva 30”

a) Asezare in formatia 5+1 in atac, combinatie intre inter si pivot, urmeaza finalizarea si
imediat trecere din atac in aparare+ blocarea contraatacului pe exterema stanga.
b) atac rapid in 2-3 jucatori pe zona centrala si apoi imediat repliere si aparare in 6
jucatori pe semicercul propriu, tempo 80%, 3x, pauza activa-mers cu respiratie.
Fotbal (F)
a) Pase in doi pe jumatatea terenului de handbal din deplasare pana pe 10m de poarta si
apoi relatia devine 1x1 – atacant-aparator semiactiv se finalizeaza la poarta aparata de un portar.
2x, pauza pasiva.
141

b) trecere printre 3 jaloane asezate la 1,5m unul de altul, urmeaza centrare pentru un elev
ce se deplaseaza fara minge in zona centrala, se finalizeaza din interiorul careului de 9m. 3
Page

repetari pentru fiecare jucator la finalizare si o repetare pentru jucatorii din extrema.
 PLANUL DE LECTIE- Acest document se elaborează pentru activităţile curente de

educaţie fizică şi sport, între care lecţia este cea mai frecvent întâlnită în practică. De
aceea, trebuie să reflectăm asupra denumirii acestui document de planificare. Nu ar fi
exclusă posibilitatea să-1 numim "planul activităţii curente". În literatura de specialitate,
documentul care ordonează momentele lecţiei se numeşte În diferite feluri:
- plan de lecţie;
- proiect de lecţie;
- proiect didactic;
- proiect de tehnologie didactică;
- scenariu didactic;
- fişă tehnologică a lecţiei.
Personal optez pentru denumirea clasică de "plan de lecţie" şi o să aduc şi
argumente în favoarea acestei opţiuni. Oricum, acest document este rezultatul unei
gândiri profunde a profesorului, privind conţinutul şi metodologia activităţii curente care
se va desfăşura. Această "gândire" profundă, în detaliu, a fost numită - de către pedagogi
- "proiectare didactică". Dar, se pune următoarea întrebare: celelalte planuri (anuale şi
calendaristice) nu sunt rezultatul unei gândiri a profesorului? Eu cred că da, iar în
consecinţă îndrăznesc să afirm că şi aceste planuri sunt tot "proiecte didactice"! Diferenţa
constă în aceea că pentru planul de lecţie se realizează o gândire în detaliu asupra
conţinutului şi metodologiei de transpus în practică, iar pentru celelalte documente
(anuale şi semestriale) se solicită tot o gândire a profesorului, dar nu în detaliu. De aceea,
există inconsecvenţă în modul de tratare a proiectării didactice. Unii o circumscriu doar
lecţiei. Alţii, mai puţini ca număr, văd proiectarea didactică pentru întregul an de
învăţământ, pentru trimestrele sau semestrele respective şi pentru fiecare lecţie. Când este
vorba, însă, să se facă o descriere amănunţită a acestei proiectări didactice şi această
categorie de specialişti se referă doar la pregătirea lecţiei!
Proiectarea este specifică celor mai multe domenii de activitate umană. În
învăţământ, proiectarea se realizează de cadrele didactice în scopuri instructiveducative
sau "didactice". De aici şi denumirea de "proiectare didactică". Despre proiectarea de tip
142

didactic s-a scris exagerat de mult în pedagogie şi destul de confuz. În aceste consemnări
pedagogice nu se face deloc trimitere şi la unele discipline de învăţământ care au specific
Page
aparte, particularităţi metodicoorganizatorice deosebite, aşa cum este educaţia fizică şi
sportivă. Suntem mereu trecuţi la etc.! În unele materiale teoretice se aminteşte şi de
unele discipline practice, dar nu se înţelege că ar fi vorba de educaţia fizică şi sportivă
şcolară. Se deduce că este vorba de alte discipline pur practice, care se desfăşoară în
"ateliere şi laboratoare şcolare" sau în producţie. Unii autori români (Jinga, Ioan şi
Negreţ, Ion în 1982, prin lucrarea "Predarea şi învăţarea eficientă"), pedagogi de profesie,
localizând proiectarea didactică numai la nivelul lecţiei, au avansat ideea existenţei unui
algoritm procedural, care corelează patru întrebări esenţiale într-o ordine tipic
algoritmică. Aceste întrebări esenţiale sunt următoarele:
1. Ce vei face?
2. Cu ce vei face?
3. Cum vei face?
4. Cum vei şti dacă ceea ce trebuie făcut a fost făcut?
Întrebările trebuie puse numai în această ordine, iar răspunsurile la întrebări
trebuie să fie precise. Specialiştii spun că întrebările sunt etape iar soluţiile la răspunsuri
sunt operaţii ale fiecărei etape. Sunt în total 12 operaţii, iar ordinea executării for este
mereu aceeaşi, chiar dacă - uneori – sunt necesare unele reveniri, refaceri, ameliorări.
Câteva precizări privind etapele şi operaţiile proiectării didactice, localizată doar
la nivelul lecţiei, sunt necesare:
Etapa I
Unii o consideră ca fiind cea mai importantă, deoarece de ea depind celelalte
etape, în sensul eficienţei lor. Operaţiile specifice acestei prime etape vizează
identificarea şi dimensionarea obiectivelor. De aceea, etapa I se mai numeşte şi "Cum să
începi activitatea didactică cu sfârşitul". Precizarea clară a obiectivelor este condiţia
fundamentală a proiectării didactice corecte.
Obiectivele trebuie să fie concrete, să fie măsurabile, să fie în concordanţă cu
programa de specialitate şi - mai ales - să fie compatibile cu timpul avut la dispoziţie
pentru realizarea lor. Pentru definirea unui obiectiv s-au stabilit, de către specialişti,
următoarele norme:
143

a) Obiectivul nu vizează activitatea profesorului specialist, ci schimbarea care se

Page
aşteaptă să se producă în urma instruirii elevilor. Deci, sunt obiective informative (ce
trebuie să ştie elevii) şi obiective formative (ce trebuie să ştie să facă elevii).
b) Obiectivul trebuie să fie formulat în termeni expliciţi, prin folosirea unor verbe
de acţiune, care să indice un comportament observabil al elevilor.
c) Fiecare obiectiv trebuie să vizeze o operaţie singulară, pentru a uşura
măsurarea şi evaluarea.
d) Un obiectiv trebuie să fie descris în cât mai puţine cuvinte, pentru a uşura
referirea la conţinutul său specific.
e) Obiectivul trebuie să fie integrat şi derivabil logic, pentru a fi asociat
construcţiei logice a conţinutului informaţional şi situaţiilor instructive.
Pentru acţiunile curente (cum este şi lecţia), obiectivele se mai numesc şi scopuri
imediate, adică obiective operaţionale. De aici se deduce că pot exista (şi există!) şi
obiective neoperaţionale, scopuri mai îndepărtate, care depăşesc cadrul unor activităţi
curente, realizându-se prin "însumarea" în timp a obiectivelor operaţionale.
Etapa a II-a
Această etapă constă în stabilirea - prin analiză - a resurselor umane şi materiale
de care se dispune pentru desfăşurarea lecţiei. De aceea, această etapă se mai numeşte şi
de "analiză a resurselor". În principiu, nu există decât trei importante resurse:
a) conţinutul învăţării (informaţi, exerciţii, probleme);
b) capacităţile de învăţare (psihologia celor care învaţă, interes, aptitudini,
motivaţie etc.);
c) condiţiile concrete (de timp, spaţiu, aparatură).
Primele două resurse sunt oarecum subiective: resursa a) se află în "dotarea"
profesorului, iar resursa b) se află în "dotarea" elevului.
c) este oarecum obiectivă. Mulţi profesori, şi de educaţie fizică şi sport, fiindcă nu
corespund resursele, modifică obiectivele, în loc să "procure" resursele sau sa le adecveze
la obiective. La modul concret, operaţiile specifice acestei etape a IIa sunt:
- analiza calităţii "materialului" uman cu care se va lucra (clasele de elevi, în cazul
nostru);
144

- analiza condiţiilor materiale concrete.

Page
 Etapa aIII-a
Această etapă, care cuprinde cele mai multe operaţii, vizează stabilirea strategiilor
optime, adică a unor sisteme coerente de metode, materiale şi mijloace ("cei trei M") pe
baza cărora să se atingă obiectivele propuse pentru lecţia respectivă. În această etapă este
inclusă şi dozarea efortului. Unii definesc această etapă ca pe una ce stabileşte esenţa
"scenariului didactic", care este un instrument eficace pentru evitarea hazardului în lecţie.
Dar, trebuie să înţelegem că nu se poate prevedea şi planifica totul. Trebuie lăsat
suficient loc spontaneităţii şi creativităţii elevilor. Amănunţirea şi rigorismul, într-o
măsură excesivă, sunt la fel de dăunătoare ca şi lipsa oricăror repere procedurale.

145
Page
 L E G E N D A
MINGE

DRUMUL PARCURS DE MINGE

/

DRUMUL PARCURS DE JUCĂTOR

Ο
JUCĂTOR ÎN ATAC

JUCĂTOR ÎN APĂRARE
Δ

CONDUCERE DE MINGE

FENTE, SCHIMBĂRI DE DIRECŢII

TRAS LA POARTĂ

JALON

NUMĂRUL ACŢIUNII CU MINGE

1
146

PROFESORUL
A
Page
 MODEL – LECŢIA NR. 4

Profesor: Data:

Nr. elevi: ................. Caracteristica procesului de

Teren: 40m/20m învăţare: Consolidare/Fixare

Materiale: 8 mingi, 10 jaloane, Durata: 10’-15’

4 porţi 5m/2m, 10 maieuri .

Teme:

1. Consolidarea lovirii mingii cu latul.

2. Consolidarea lovirii mingii cu şiretul interior.
Conţinut Mijloace Indicaţii metodice

1. Pregătirea Alergare tempo 2/4; Profesorul conduce

organismului încălzirea;Jocurile să
pentru efort. Gimnastică, mobilitate; cuprindă elemente
Jocuri de mişcare (cu mingea). tehnice ale lecţiei
10’ trecute;

2. Consolidarea Pase în doi din alergare; Pe tot parcursul

lovirii mingii cu traseului, profesorul
latul Pase în trei din alergare; caracterizează şi dă

30’ Pase în doi din joc de gleznă – unul indicaţii privind: elanul
loveşte pe jos, celălalt cu traiectorie faţă de minge,
arcuită; biomecanica de lovire,
locul unde se loveşte
În careuri 10m/10m lovire – gen tenis mingea.
cu piciorul;

Pasarea mingii în trei de pe loc cu

două mingi aflate la extremităţi;

Jucătorul din mijloc pasează

nedublat;
147

3. Consolidarea Pase în doi peste al III- lea jucător; Se va trece, dar nu se

Page

lovirii mingii cu va insista şi pe lovirea

şiretul interior. Lovitură de colţ cu execuţie la ţintă; cu piciorul
neîndemânatic.
30’ Execuţie la poartă, în diferite culoare;
Doar obişnuit studentul
Execuţii peste zid (jaloane); cu astfel de lucru atunci
Centrări din zonele laterale ale când va lucra şi ca
terenului; profesor.

Legat procedeul şi de lovirea mingii

cu latul – execuţie în 3 liniar cu
redublare – scurt – lung;

4. Joc bilateral 2x15’ pe 40m/40m cu temă: gol – 3

puncte lovirea mingii cu şiretul
10’ interior.

5. Revenirea Mers cu respiraţie; Un dialog permanent cu

organismului şi studenţii privind
prezentarea Concurs de lovituri; interpretarea regulilor
capitolelor 5, 6 din Prezentarea regulamentului de joc. de joc.
regulament.

148
Page
Page
149
 MODEL – LECŢIA NR. 5

Profesor: Data:

Nr. elevi: ...... Caracteristica procesului de

Teren: 40m/20m învăţare: Iniţiere

Materiale: 8 mingi, 10 jaloane, Durata: 15’

2 porţi 5m/2m, 10 maieuri.

Teme:

1. Iniţiere în lovirea mingii cu şiretul plin al piciorului.

2. Iniţiere în lovirea mingii cu şiretul exterior al piciorului
Conţinut Mijloace Indicaţii metodice

1. Pregătirea Joc de atenţie; Jocurile vor cuprinde

organismului pentru lovirea mingii cu latul şi
efort. Jocuri în careuri 10m/10m; şiretul interior.

10’ Ştafete;

2. Iniţierea în lovirea Imitarea lovirii mingii cu şiretul Se explică şi

mingii cu şiretul. plin de pe loc; demonstrează de către
profesor.
30’ Acelaşi exerciţiu din deplasare
uşoară; Se pune accent pe
elementele de
Acelaşi exerciţiu din alergare, biomecanică.
dar lovirea la semnalul
profesorului; Distanţa faţă de poartă
15m.
Lovirea mingii din mână de pe
loc în poarta goală;

Acelaşi exerciţiu din 2 – 3 paşi

150

de deplasare;

3. Iniţiere în lovirea Aceleaşi exerciţii dar la Se va insista pe răsucirea

Page

mingii cu şiretul exerciţiile 4 şi 5 se va executa labei de lovire mult în

exterior. din drop. interiorul din gleznă.

30’

4. Joc bilateral. 2x15’ pe 40m/40m cu temă: Foarte importante sunt

pas cu mâna şi gol din voleu plasele de la porţi.
10’ (şiret plin) sau drop (şiret
exterior).

5. Revenirea Mers cu respiraţie; Se va analiza

organismului după interpretarea în diferite
efort şi prezentarea Streching; faze ale jocului de fotbal.
capitolelor 7 şi 8 din Analiza capitolelor 7, 8 din
regulament.
regulament.

151
Page
 MODEL – LECŢIA NR. 6

Profesor: Data:

Nr.elevi: ...... Caracteristica procesului de

Teren: 40m/20m învăţare: Consolidare/Fixare

Materiale: 8 mingi, 10 jaloane, Durata: 20’

2 porţi 5m/2m, 10 maieuri.

Teme:

1. Consolidarea lovirii mingii cu şiretul plin al piciorului.

2. Consolidarea lovirii mingii cu şiretul exterior al piciorului.
Conţinut Mijloace Indicaţii metodice

1. Pregătirea Alergare de grup, tempou 2/4; Profesorul conduce

organismului pentru încălzirea;
efort. Stretching;
Exerciţii de streching vor
10’ Ştafete, jocuri; viza musculatura trenului
inferior în special
elasticitatea labei
piciorului;

2. Consolidarea lovirii Tras la poartă din poziţii Se va corecta în

mingii cu şiretul plin şi statice distanţe 10m – 15m – permanenţă fiecare
exterior al labei 20m; mişcare;
piciorului.
Menţinerea mingii urmată de Se va insista pe învăţarea,
30’ + 30’ lovirea şiretului plin şi exterior care trebuie să o facă la
al labei piciorului; rândul lor – corectă – la
elevi.
Tras la poartă prin portiţe;

Execuţii de la colţul terenului

cu şiretul exterior;
152

Pase în doi (static) ocolind un

jalon;
Page
 Pase în doi din deplasare
lovire cu şiretul exterior;

Lovire cu şiretul plin şi şiretul

exterior legat de procedeele şi
elementele învăţate, pasă,
preluare;

3. Joc bilateral. 2x5’ pe 40m/40m.

10’ Temă: gol din voleu - 5p.

gol din drop - 3p.

gol din lovituri învăţate 2p
4. Revenirea Mers cu respiraţie; Dialog cu studenţii despre
organismului după interpretarea
efort şi prezentarea Exerciţii de relaxare; regulamentului.
capitolelor 9 şi 10 din Prezentarea capitolelor din
regulament. regulament.

A tras la poartă de pe loc (mingea în

mână)
B pas cu exteriorul pe lângă jalon
C pas în trei jucători cu exteriorul labei
piciorului
D menţinere şi tras la poartă cu şiretul
plin şi exteriorul labei piciorului
E execuţii de la colţul terenului cu
exteriorul
F pas în doi din deplasare cu lovirea cu
şiretul plin şi exterior
153
Page
G conducere, pas prin portiţă cu
exteriorul, preluare şi tras la poartă
cu exteriorul şi şiretul plin în doi
jucători
H pasă şi aşezare din prima terminată
cu tras la poartă pentru al treilea
jucător (tras la poartă cu şiretul plin,
şiretul exterior)

154
Page
 B I B L I O G R A F I E

1) Popovici, C., (2008), Fotbal-curs de baza,Cluj-Napoca, Ed.Napoca Star.

2) Radulescu, M.,Cojocaru , V., (2003), Ghidul antrenorului de fotbal.
Bucureşti: Ed. Axis Mundi.
3) Albu V. – “Teoria educaţiei fizice şi a sportului”- ediţia a II-a, Ed. Ex Ponto,
Constanţa, 1999.
4) Verza Emilian (în colaborare) – “Psihologia vârstelor”, Ed. Pro Humanitate,
Bucureşti, 2000.
5) Bompa T.O.–„Periodizarea- Dezvoltarea calităţilor biomotrice”, Ed. Ex
Ponto, Constanţa, 2001.
6) Bompa T.O.–„Periodizarea–Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv”,
Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.
7) Bota C. –„Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic”, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2002.
8) Cojocaru V. –„Fotbal de la 6 – 14 ani. Metodica pregătirii” – Ed. Axis Mundi,
Bucureşti, 2002.
9) Stănculescu V. - „Ghidul antrenorului de fotbal profesionist”, Ed. Axis
Mundi, Bucureşti, 2003.
10) Dragnea A. C., Mate-Teodorescu S. - „Teoria sportului”, Ed. Fest,
Bucureşti, 2002.
11) Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chişinău, 2006.
12) Drăgan A. –„Fotbal – concepţii, metode şi mijloace”, Ed. Mongabit,
Galaţi, 2006.
13) Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica,
Galaţi, 2007.
14) Drăgan A. –„Optimizarea lecției de antrenament la disciplina fotbal”,,
Editura Galati University Press, Galaţi, 2009.
15) Drăgan I. - „Selecţia medico-biologică în sport” – Sport-Turism. -
Bucureşti, 1990.
16) Hoştiuc N., Drăgan A. –„Fotbal – specializare”, Ed. Fundaţiei
Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002.
17) Ionescu V.I., Demian M. –„Succesul în football”, Ed. ARTPRESS,
Timişoara, 2007.
18) Manolache G. –„Fotbal – lucrări practice”, Ed. Mongabit, Galaţi,
155

2003.
Page
19) Niculescu M. – „Psihologia sportului”- „Culegere de lecţii”, Ed. Ex
Ponto, Constanţa, 2000.
20) Ploieşteanu C. –„Fotbal – Curs de bază”, Ed. Fundaţiei Universităţii
„Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003. .
21) Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de
fotbal la copii şi juniori”, Ed. Axis-Mundi, Bucureşti, 2003.
22) Colibaba Evuleţ D. –„Praxiologie şi proiectare curriculară în educaţie
fizică şi sport”, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2007.
23) Rădulescu M.–„Fotbal, tehnică–factor prioritar”, Ed. Răzeşu, 2007
24) Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica,
Galaţi, 2007.
25) Manolache G.,”Fotbal de la antrenament la joc”,Ed.Valinex,
Chisinau,2008
26) Rădulescu M., Damian M. „Fotbal- pro-Ghidul antrenorului
profesionist” – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 2009.
27) Giacomini M. –„Ghidul tehnic pentru școlile de fotbal”, Italia, 2009
28) Radulescu M., „Tehnica-jocului de fotbal”, Ed.Razesul, 2011.

156
Page