UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN

IASI FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT-

MASTER ANUL II-SEM.I- FITNESS SI ESTETICA
CORPORALA

TESTE SI TEHNICI DE
MASURARE SI EVALUARE A
CAPACITATII MOTRICE-
STUDIU PRIVIND
CARACTERISTICILE JOCULUI DE
APARARE LA ECHIPE DE
HANBAL JUNIORI

Autor,
PĂTRU VALENTIN
PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE 4
EVOLUŢIA JOCULUI DE HANDBAL PE PLAN NAŢIONAL ŞI
INTERNAŢIONAL 4
CAPITOLUL I 12
MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI 12
1.1. GRADUL DE ACTUALITATE 12
1.2. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI 13
CAPITOLUL II 15
REFLECTAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE 15
2.1. PARTICULARITĂŢILE SOMATO-FUNCŢIONALE ŞI MOTRICE ALE
JUNIORILOR II 15
2.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE VÂRSTEI JUNIORILOR II 18
2.3. TENDINŢELE JOCULUI DE APĂRARE ÎN HANDBALUL MODERN 21
2.3.1. CONCEPŢIA DE JOC ÎN APĂRARE 21
2.3.2. REPLIEREA 23
2.4. TEHNICA ELABORĂRII MODELELOR DE JOC ŞI PREGĂTIRE ALE
JOCULUI DE APĂRARE 24
2.4.1. RECOMANDARI METODICE PENTRU REPLIERE 27
2.4.2. GREŞELI FRECVENTE ÎN FAZA APĂRĂRII 28
2.5. MIJLOACELE TACTICII COLECTIVE PENTRU REALIZAREA SISTEMELOR
DE JOC ÎN APĂRARE 29
2.5.1. REPARTIZAREA ADVERSARILOR 29
2.5.2. PRELUAREA, PREDAREA ŞI SCHIMBUL DE OAMENI ÎN APĂRARE 30
2.5.3. ALUNECAREA 31
2.5.4. ZIDUL DE APĂRARE LA ARUNCĂRILE LIBERE DE LA 9 M 32
2.5.5. AŞEZAREA APĂRĂTORILOR LA ARUNCĂRILE DE PEDEAPSĂ 33
2.6. TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII 33
2.6.1. ATACAREA ADVERSARULUI CU MINGEA 33
2.6.2. RETRAGEREA PE SEMICERC 34
2.6.3. MIŞCAREA DE TRANSLAŢIE A APĂRĂTORULUI 34
2.6.4. ÎNCHIDEREA PĂTRUNDERII 35
2.6.5. MARCAREA ADVERSARULUI 35
2.6.6. ACOPERIREA BRAŢULUI DE ARUNCARE 37
2.7. APARAREA OM LA OM 38
CAPITOLUL III 42
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII 41
3.1. SCOPUL LUCRĂRII 42
3.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII 43
3.3. IPOTEZA CERCETĂRII 43
3.4. DESFĂŞURAREA CERCETĂRII 44

2
3.5. SUBIECŢII CERCETĂRII 46
3.6. LOCUL DESFĂŞURĂRII CERCETĂRII 46
CAPITOLUL IV 47
METODOLOGIA DE ACŢIONARE 47
4.1. PROBE DE CONTROL PROPUSE PENTRU EVALUAREA JOCULUI
APĂRĂTORILOR 47
4.2. MIJLOACE TEHNICO-TACTICE SPECIFICE JOCULUI DE APĂRARE
PROPUSE SPRE A FI APLICATE ÎN PRACTICĂ 51
CAPITOLUL V 59
CONCLUZII DESPRINSE DIN CERCETARE 59
5.1. CONCLUZII CU CARACTER TEORETIC 59
5.2. RECOMANDĂRI METODICE ŞI PRACTICE 60
BIBLIOGRAFIE 62

3
 INTRODUCERE
EVOLUŢIA JOCULUI DE HANDBAL PE PLAN NAŢIONAL ŞI
INTERNAŢIONAL

Cercetătorii în domeniul istoriei sportului,

precum şi studiile sociologice şi etnografice au în
centrul atenţiei deseori jocuri cu mingea, care au fost
practicate în antichitate, desfăşurate sub forma unei
lupte între două echipe care îşi dispută mingea, având ca principal scop
lovirea, aruncarea sau introducerea acesteia într-o ţintă fixă.
În ceea ce priveşte mingea, aceasta a evoluat cu timpul atât din
punct de vedere al dimensiunilor cât şi din punct de vedere al
materialelor din care a fost confecţionată.
Izvoarele istorice ne oferă date concrete în ceea ce priveşte
materialele din care a fost confecţionată mingea. Astfel în China Antică
se folosea pielea, în Imperiul Arab erau folosite fibrele de palmier legate
în formă sferică, aztecii utilizau o răşină neagră asemănătoare
cauciucului iar în Malaiezia se folosea nuca de cocos.
La originea jocurilor sportive de astăzi stau jocurile cu mingea care
au fost practicate cu mii de ani în urmă. La romanii antici aceste jocuri
purtau denumirea de FOLLIS, în vechea Eladă - EPYSKIROS şi
HARPASTON, la chinezi TSU-SHU, triburile incaşe precolumbiene jucau
POK-TA-POK, arabii KOURA, iar africanii LOUP.
Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, în comparaţie cu alte
jocuri sportive. Originea acestui sport se află în Europa, handbalul
apărând la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,

4
prin transformarea unor jocuri sportive cu caracter popular şi sub
influenţa altor jocuri, în special a fotbalului.
Unii autori afirmă că handbalul îşi are originea în Germania, dar
părerii acestora se opun date care demonstrează că jocuri
asemănătoare ca idee au existat în alte unsprezece ţări, acestea fiind
practicate sub formă distractivă şi competiţională.
În cele ce urmează se prezintă pe scurt cele mai importante date
din istoria handbalului în unsprezece şi handbalului în şapte jucători.
În Cehoslovacia, anul 1892, este cunoscut un joc asemănător
handbalului în şapte jucători, căruia Vaclav Karas din Smichov i-a dat
denumirea de „hazena”, publicând şi primul regulament al jocului.
Referitor la ţara noastră există date concrete că „hazena” „s-a jucat
atât în perioada dinaintea cât şi după primul război mondial, în special în
şcoli.
Danezul Holger Nielsen a introdus în şcoli în anul 1898 un joc
asemănător handbalului în şapte căruia i-a dat denumirea de
„Händbold”. Nielsen tipăreşte în anul 1904 regulile jocului şi stimulează
organizarea de competiţii.
În anul 1909 se semnalează prezenţa unui joc asemănător
handbalului în şapte jucători în şcolile din Harkov, Ucraina.
Max Heiser a îmbinat mai multe jocuri cu mingea ca „Völkerball”,
„Raffball”, „Korball” şi altele întru-unul singur, căruia în anul 1915 i-a dat
denumirea de „Torball”, pentru a fi practicat iarna în sală în cadrul
societăţilor germane de gimnastică.
În anul 1919 Carl Schelenz, profesor din Berlin a adus îmbunătăţiri
regulilor „Torball”-lui, pe care l-a mutat din sală pe terenul de fotbal,
dându-i şi o nouă denumire „Handbal”. Echipele erau formate din
unsprezece jucători. Regulile de joc tipărite de Carl Schelenz au fost
preluate şi de alte ţări în care jocul a început să fie practicat.

5
 Primul joc internaţional de handbal a avut loc în anul 1925 între
echipele reprezentative ale Austriei şi Germaniei, terminat cu scorul de
6-3 în favoarea Austriei.
Primul regulament internaţional al jocului de handbal s-a tipărit în
anul 1928. Tot în acest an, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, au fost
făcute câteva jocuri cu rol demonstrativ ce au avut un bun efect
propagandistic.
În data de 4 august 1928 la Amsterdam a avut loc congresul de
constituire a Federaţiei Internaţionale de Handbal Amator (F.I.H.A.) la
care au luat parte delegaţii din unsprezece ţări (Austria, Canada,
Cehoslovacia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
S.U.A. şi Suedia).
În ţara noastră, la Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara s-au
organizat competiţii la care participau echipe de elevi şi ale asociaţiilor
sportive. La Reghin se înfiinţează prima echipă de handbal.
Cu ocazia celui de-al doilea congres care a avut loc la Berlin în
anul 1930, România devine membră F.I.H.A.
În anul 1931 C.I.O. aprobă înscrierea handbalului în programul
viitoarelor Jocuri Olimpice.
La cel de-al treilea congres al F.I.H.A. organizat la Stockholm în
anul 1934, numărul ţărilor afiliate a ajuns la 34. Pe lângă ţările amintite la
congresul de constituire, întâlnim Argentina, Brazilia, Egipt, Haiti,
Japonia, Ungaria şi altele.
În anul 1935 se dispută primul joc internaţional de handbal în şapte
jucători între Suedia şi Danemarca, câştigat de Suedia, 18-12. În acest
an au avut loc primele jocuri internaţionale în ţara noastră, când o echipă
studenţească din München a susţinut patru jocuri.

6
 În 1936 s-a constituit prima echipă reprezentativă a României care
a susţinut două jocuri cu Polonia în deplasare. L-a câştigat cu scorul de
6-4 pe primul iar pe al doilea l-a pierdut cu 7-3.
În cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936 a avut loc primul
turneu olimpic de handbal în unsprezece, la care au luat parte şase
echipe masculine, printre care şi echipa României. Clasamentul a fost
următorul: 1. Germania; 2. Austria; 3. Elveţia; 4. Ungaria; 5. România; 6.
S.U.A.
Primul campionat mondial de handbal în sală este organizat la
Berlin în anul 1938, la care au participat doar patru echipe, clasate în
următoarea ordine: Germania, Austria, Suedia, Danemarca.
În luna iulie a anului 1946 a avut loc la Copenhaga congresul care
a hotărât dizolvarea F.I.H.A. şi constituirea unei noi organizaţii
internaţionale care să poarte denumirea de Federaţia Internaţională de
Handbal (F.I.H.). Prin aceasta s-au deschis noi perspective de dezvoltare
şi răspândire a jocului în Europa şi în întreaga lume.
Cel de-al doilea Campionat Mondial masculin de handbal în
unsprezece jucători s-a disputat la Paris în anul 1948 şi au participat
douăsprezece echipe, campioana mondială fiind Suedia. În paralel s-a
organizat congresul F.I.H. la care F.R.H. a devenit din nou membră a
forului internaţional.
Primul Campionat Mondial feminin de handbal în unsprezece
jucători s-a organizat în Ungaria în anul 1949 încheiat cu victoria echipei
gazde. În acelaşi s-a organizat cupa tineretului muncitor. Această
competiţie a însemnat baza de plecare a handbalului modern în
România. În acest an a avut loc prima ediţie a Cupei României la
handbal masculin în unsprezece jucători.
Cel de-al treilea Campionat Mondial la handbal masculin în
unsprezece a avut loc în anul 1952 în Elveţia, fiind câştigat de R.F.G.

7
 În anul 1954 a fost organizată a doua ediţie a Campionatului
Mondial de handbal în şapte desfăşurat în Suedia, care a şi câştigat titlul
mondial.
Primul succes internaţional al unei echipe româneşti este obţinut în
anul 1956 la Frankfurt pe Main, unde echipa feminină de handbal în
unsprezece a României a uimit lumea sportului prin valoarea, prin
calitatea pregătirii şi a jocului prestat, învingând în finala competiţiei
echipa ţării gazdă cu scorul de 6-5 şi cucerind primul titlu mondial la
handbal feminin.
La Bucureşti în acelaşi an a avut loc primul joc internaţional oficial
de handbal în şapte în cadrul Cupei Europei interoraşe, în care echipa
oraşului Bucureşti a învins cu scorul 14-13 echipa oraşului Belgrad.
În anul 1959 la Campionatul Mondial de handbal în unsprezece,
organizat în Austria, echipa masculină a României obţine titlul de
vicecampioană mondială. Echipa feminină a ţării noastre cucereşte
pentru a doua oară titlul mondial la handbal în unsprezece în anul 1960.
La a doua participare la un campionat mondial, în anul 1961,
echipa masculină de handbal a României cucereşte primul său titlu de
campioană mondială la handbal în şapte, învingând în finala de la
Dortmund (R.F.G.), echipa Cehoslovaciei.
Echipa feminină de handbal în şapte, „Ştiinţa Bucureşti”, a câştigat
prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni.
În anul 1962 România a organizat Campionatul Mondial feminin
de handbal în şapte. În finala competiţiei ţara noastră a câştigat jocul cu
Danemarca cu scorul de 8-5, cucerind astfel al treilea titlu mondial.
La Campionatul Mondial masculin de handbal în şapte organizat în
Cehoslovacia în anul 1964, echipa României a cucerit cel de-al doilea
titlu mondial, şcoala românească de handbal fiind pe deplin recunoscută
pe plan internaţional.

8
În acelaşi an echipa feminină Rapid Bucureşti a cucerit Cupa
Campionilor Europeni la handbal în şapte. Dinamo Bucureşti a reuşit să
câştige în anul 1965 Cupa Campionilor Europeni la handbal masculin în
şapte.
În anul 1968 echipa Steaua Bucureşti câştiga Cupa Campionilor
Europeni.
Echipa de handbal masculin a ţării noastre a cucerit pentru a treia
oară titlul mondial în anul 1970 la ediţia desfăşurată în Franţa, reuşind să
învingă în finală echipa R.D.G.
În anul 1972 handbalul în şapte este prezent pentru prima dată la
Jocurile Olimpice de la München. Echipa României a ocupat locul trei,
obţinând astfel medaliile de bronz.
În anul 1973 echipa feminină a României s-a clasat pe locul doi în
cadrul Campionatului Mondial organizat în Iugoslavia. Echipa masculină
a României câştiga pentru patra oară titlul mondial în anul 1974,
învingând în finală echipa ţării organizatoare R.D.G.
Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Montreal din anul 1976 a fost
organizat pentru prima dată un turneu pentru echipele feminine. În
turneul masculin echipa olimpică a ţării noastre a cucerit medaliile de
argint. Echipa feminină s-a clasat pe locul patru.
Steaua Bucureşti câştigă pentru a doua oară Cupa Campionilor
Europeni în anul 1977.
În anul1978 în Danemarca, a avut loc Campionatul Mondial
masculin la care echipa României s-a clasat pe locul şapte, pe acelaşi
loc clasându-se şi echipa feminină la Campionatul Mondial organizat în
Cehoslovacia.
Turneul olimpic de la Moscova din anul 1980 echipa masculină a
României s-a clasat pe locul trei.

9
 În anul 1982 echipa masculină a ţării noastre s-a clasat pe locul
cinci la Campionatul Mondial organizat în R.F.G. obţinând calificarea
pentru turneul olimpic din anul 1984 de la Los Angeles.
Echipa masculină reuşeşte să cucerească în 1991 medaliile de
bronz la Campionatul Mondial organizat la Praga.
Echipa naţională studenţească a României a cucerit şase titluri
mondiale universitare la băieţi (1973-Suedia; 1975-România; 1977-
Polonia; 1981-Franţa; 1984-Germania; 1987-România).
Reprezentativele de tineret şi junioare ale României au cucerit
patru titluri mondiale la handbal (1967-Olanda; 1995-Brazilia; 1998-
Slovacia; 1999-Germania).
De-a lungul istoriei handbalului, şcoala românească de handbal şi-
a dovedit forţa, ambiţia şi buna pregătire a specialiştilor, câştigând şapte
titluri de campioni mondiali, trei medalii la Jocurile Olimpice, patru titluri
de campioni mondiali universitari, precum şi multe victorii în turnee
internaţionale.
Cea mai recentă performanţă de răsunet a handbalului feminin
românesc este medalia de argint obţinută la Campionatul Mondial din
Rusia 2005 si medalie de bronz la Campionatul European din Norvegia
2010.
Putem remarca, ca rezultate valoroase ale
handbalului românesc calificarea la Jocurile Olimpice
de la Beijing 2008,vicecampioane mondiale
universitare,Ungaria 2010 pentru reprezentativa
feminină de handbal,calificarea la Campionatul
Mondial din Croaţia 2009,calificare la Campionatul Mondial 2011,locul 19
la Campionatul Mondial din Suedia 2011 pentru echipa masculină de
handbal a României.

10
 CAPITOLUL I
MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

1.1. GRADUL DE ACTUALITATE

Rezultatele de excepţie obţinute de handbalul românesc se
datorează, în mare măsură apărătorilor valoroşi pe care i-a avut (Petre
Ivănescu, Aurel Bulgaru, Mircea Costache II, Ghiţă Licu, Gabriel Chicid,
Werner Stockl, Gunesch Roland, Ion Mocanu, Marian Dumitru, Ioan
Vasilca - la băieţi, Antoneta Vasile Oţelea, Elena Jianu, Soş Rozalia,
Edith Törok, Valentina Cosma, Steluţa Luca, Valeria Beşe – la fete),
jucători care au luptat cu spirit de sacrificiu şi curaj, fără să
precupeţească nici un efort în întrecerile dure pe care le-au disputat
pentru obţinerea unor rezultate de răsunet pentru România.
În elaborarea modelului de pregătire a jucătorilor, şcoala
românească de handbal are la bază ideea potrivit căreia la terminarea
junioratului, jucătorul trebuie să ştie tot handbalul. La trecerea în
eşalonul handbalului de performanţă al seniorilor, tânărul handbalist
trebuie să-şi fi însuşit întregul sistem de componente tehnico-tactice
prevăzut în modelul de joc al acestui eşalon. Aceasta nu înseamnă că
juniorul a atins nivelul maxim de performanţă, că în continuare să
rămână la plafonul realizat până în acest moment. Dimpotrivă
capacitatea sa de performanţă va creşte necontenit, până la nivelul
permis de disponibilităţile proprii, prin perfecţionarea continuă a calităţilor
motrice, prin desăvârşirea măiestriei tehnico-tactice, prin însuşirea
noutăţilor apărute în evoluţia jocului prin dobândirea experienţei
competiţionale, prin îmbunătăţirea pregătirii psihologice şi educative etc.
Considerăm de reală actualitate tema prezentei lucrări, întrucât în
handbalul românesc, cel puţin la nivelul echipelor de juniori, ponderea

11
alocată lucrului pentru fazele apărării este destul de redusă, iar
mijloacele folosite în lecţiile de antrenament pentru creşterea eficacităţii
apărării sunt mult mai atractive, datorită responsabilităţii individuale mari
ce revine fiecărui sportiv, cea mai mică greşeală putând duce la
înscrierea unui gol de către adversari.
Totodată, abordarea unui stil de joc modern
care să alterneze formele de apărare pe zonă cu
cele om la om este compatibil şi accesibil echipelor
noastre, care dispun de jucători cu calităţi motrice şi
un temperament adecvat rezolvării cu succes a acestor sarcini, tot mai
variate şi complexe pe care le impune handbalul actual.

1.2. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

În elaborarea modelului de pregătire a jucătorilor, şcoala
românească de handbal are la bază ideea potrivit căreia la terminarea
junioratului, jucătorul trebuie să ştie tot handbalul. La trecerea în
eşalonul handbalului de performanţă al seniorilor, tânărul handbalist
trebuie să-şi fi însuşit întregul sistem de componente tehnico-tactice
prevăzut în modelul de joc al acestui eşalon. Aceasta nu înseamnă că
juniorul a atins nivelul maxim de performanţă, că în continuare să
rămână la plafonul realizat până în acest moment. Dimpotrivă
capacitatea sa de performanţă va creşte necontenit, până la nivelul
permis de disponibilităţile proprii, prin perfecţionarea continuă a calităţilor
motrice, prin desăvârşirea măiestriei tehnico-tactice, prin însuşirea
noutăţilor apărute în evoluţia jocului prin dobândirea experienţei
competiţionale, prin îmbunătăţirea pregătirii psihologice şi educative etc.

Pentru atingerea acestor performanţe, o atenţie deosebită trebuie

acordată nu numai jocului de atac, ci şi perfecţionării fazelor jocului de
apărare, doar aşa putând să avem un succes garantat. Marile confruntări

12
internaţionale ne-au dovedit că se pot obţine rezultate valoroase numai
prin îmbinarea raţională a jocului de atac şi de apărare şi printr-o mare
elasticitate a sistemelor folosite pe parcursul unor competiţii şi chiar
jocuri.

Handbalul actual impune folosirea diferitelor sisteme de apărare, în

funcţie de: refacerea unei diferenţe de scor;

 când adversarii se găsesc în inferioritate numerică;

 adversarii sunt mult inferiori ca valoare din punct de vedere
fizic şi tehnic;
 terenul impracticabil (când jocul se desfăşoară în aer liber).
 când se urmăreşte surprinderea adversarului şi scoaterea lui
din tactica obişnuită de atac;
Importanţa însuşirii diferitelor forme de apărare a fost scoasă în
evidenţă şi de Federaţia Română de Handbal care, pe parcursul mai
multor ani competiţionali, a impus echipelor participante în Campionatul
Naţional al juniorilor, folosirea apărării om la om pe parcursul unei reprize
de joc.

Am ales această temă, întrucât în handbalul românesc, cel puţin la

nivelul echipelor de copii, ponderea alocată lucrului pentru fazele apărării
este destul de redusă, iar mijloacele folosite în lecţiile de antrenament
pentru creşterea eficacităţii apărării sunt mult mai atractive, datorită
responsabilităţii individuale mari ce revine fiecărui sportiv, cea mai mică
greşeală putând duce la înscrierea unui gol de către adversari.

Totodată, abordarea unui stil de joc modern care să alterneze

formele de apărare pe zonă cu cele om la om este compatibil şi accesibil
echipelor noastre, care dispun de jucători cu calităţi motrice şi un
temperament adecvat rezolvării cu succes a acestor sarcini, tot mai
variate şi complexe pe care le impune handbalul actual.

13
 CAPITOLUL II
REFLECTAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

2.1. PARTICULARITĂŢILE SOMATO-FUNCŢIONALE ŞI

MOTRICE ALE JUNIORILOR II
Vârsta juniorilor II, se caracterizează prin ritmuri lente şi adaosuri
reduse în creşterea dimensiunilor transversale. La băieţi creşterea
înălţimii mai continuă, iar la fete aproape că stagnează. În schimb,
diametrele şi perimetrele cunosc o creştere însemnată atât la băieţi cât şi
la fete. Este etapa în care diametrele şi perimetrele segmentelor (umeri,
torace, braţe, antebraţe, abdomen, bazin, coapse, gambe) cresc mai
intens compensându-şi rămânerea în urmă faţă de creşterea lungimii
acestora în perioada anterioară, pubertară.
Structura oaselor se apropie de cea a adultului.
Musculatura înregistrează de asemenea o creştere cantitativă
(volum) şi calitativă (forţă), ceea ce reprezintă 44,2% din greutatea
corpului la băieţi şi de 37% la fete. Greutatea corpului creşte atât la fete
cât şi la băieţi. Fetele au o creştere ponderală mai accentuată decât
băieţii, cele din mediul rural decât fetele din mediul urban. Proporţiile
dintre dimensiunile segmentelor corpului se modifică şi sunt apropiate de
cele ale adultului.
Particularităţile funcţionale
Echilibrul ce se constată pe plan somatic se manifestă şi pe plan
funcţional. Creşterea dimensiunilor parenchimului pulmonar, simultan cu
creşterea cordului şi vaselor, favorizează îmbunătăţirea indicilor
funcţionali cardio-respiratori. Astfel, capacitatea vitală este cuprinsă între
3200 – 4000 cm³. Volumul sistolic şi debitul cardiac, ca şi consumul de
oxigen, se apropie de cele ale adultului. În acest fel, oxigenarea

14
ţesuturilor se îmbunătăţeşte graţie echilibrului dintre volumul inimii şi
vaselor. Capacităţile funcţionale ale acestora au drept consecinţă o mai
bună adaptare la efort şi asigură premize pentru creşterea capacităţii de
efort a organismului.
Se dezvoltă funcţiile coordonatoare ale sistemului endocrin
înregistrându-se o maturizare a glandelor cu secreţie internă şi
dezvoltarea completă a caracterelor sexuale (A. Ionescu).
Se desăvârşesc structura şi funcţiile sistemului nervos în special
la nivelul scoarţei; se dezvoltă şi se perfecţionează centrii motori: creşte
capacitatea de inhibiţie.
Particularităţile biomotrice
Cercetările efectuate de specialiştii domeniului din diferite ţări pun
în evidenţă creşterea logică a capacităţii organismului copiilor de vârstă
şcolară mare, de a face faţă sarcinilor motrice cu indici crescuţi de viteză,
îndemânare şi rezistenţă, băieţii manifestând disponibilităţi mai mari
decât fetele.
Datorită dezvoltării capacităţii sistemului nervos central şi al
centrilor motorii din scoarţa cerebrală se înregistrează o îmbunătăţire
simţitoare a capacităţii de coordonare motrică şi în consecinţă creşterea
nivelului îndemânării, mai evident la băieţi decât la fete. Acestea permit
efectuarea unor mişcări cu un grad superior de coordonare şi
favorizează totodată perfecţionarea execuţiilor actelor motrice însuşite.
Singura calitate care diminuă este mobilitatea articulară, fenomen mai
pregnant la băieţi decât la fete.
Datele, menţionate mai sus, conduc la concluzia că în
conformitate cu legile creşterii şi dezvoltării organismului la vârsta de 14
– 18 ani copilul este apt pentru eforturi fizice crescute, ca volum,
intensitate şi complexitate, băieţii în mai mare măsură decât fetele.

15
 Din punct de vedere al motricităţii se pot evidenţia următoarele
aspecte:
- calităţile motrice progresează; deprinderile motrice trebuie
perfecţionate;
- răspunsurile motrice devin complexe şi nuanţate, pe fondul
dezvoltării abilităţilor de a sesiza elementele semnificative, pentru o
conduită mai eficientă;
- deprinderile şi priceperile motrice consolidate în etapele
anterioare trebuie perfecţionate, căutându-se să acopere cât mai bine
aria activităţilor motrice;
- în perioada adolescenţei se poate menţiona necesitatea armoniei
dintre sfera somatică şi cea spirituală, pentru a conferi premise
favorabile de adaptare la rigorile viitorului. Ca notă definitorie referitoare
la particularităţile de vârstă ale juniorilor 15-17 ani se poate afirma, că
acestea permit un proces de pregătire asemănător sau chiar identic cu al
jucătorilor seniori, dar în antrenament trebuie să se ţină seama de unele
orientări teoretico-metodice foarte importante, pentru obţinerea unor
rezultate bune.
Sistemul nervos al băieţilor prezintă unele particularităţi
importante pentru însuşirea unor noi deprinderi de mişcare, datorită
trăiniciei legăturilor temporare, care favorizează fixarea noilor deprinderi
motrice; executarea lor devine mai naturală, continuă, fără exagerări;
excesul în mişcare este înlocuit de activităţi mai ponderate, mai
coordonate şi mai bine finalizate. Caracteristica activităţii sistemului
nervos central la această vârstă este aceea că sub influenţa emoţiilor,
tinerii pot să efectueze un efort muscular, care depăşeşte nivelul
capacităţii de lucru a celulelor nervoase. Mobilitatea funcţională a
proceselor nervoase fundamentale favorizează dezvoltarea vitezei şi a
îndemânării.

16
 Glandele cu secreţie internă asigură o reglare hormonală mai
stabilă şi mai eficientă. De asemenea, trebuie să menţionăm sporirea
secreţiei hormonale corticomedulosuprarenalei, care are un rol important
în mărirea capacităţilor de efort fizic şi intelectual al băieţilor.

2.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE VÂRSTEI

JUNIORILOR II
Adolescenţa este perioada de vârstă cea mai complexă,
precedând tinereţea, care reprezintă împlinirea personalităţii umane.
Adolescenţa este continuarea copilăriei şi se întinde de la 12 la 18 – 20
ani, având ca primă subetapă preadolescenţa sau adolescenţa pubertară
(12-16 ani).
Personalitatea juniorului II se va forma sub influenţa complexă a
şcolii, familiei şi societăţii.
Din stadiul primei copilării individul a traversat succesiv medii
diferite, care l-au solicitat diferenţiat şi discontinuu şi în care a deţinut
roluri diverse. Treptat s-a produs schimbarea de optică – de la raportarea
lumii la sine, la raportarea eului propriu la lume, la cunoaşterea şi
afirmarea de sine. Dobândirea independenţei conduitei şi a capacităţilor
profesionale, care se realizează în această perioadă, asigură premisele
integrării sociale a tânărului.
Ceea ce merită subliniat în tabloul dezvoltării psihice a
adolescentului este structura personalităţii, sintetizarea şi gruparea
tuturor caracteristicilor psihice în această unitate a existenţei individuale.
Dezvoltarea intelectuală, cea afectivă, motivaţia şi interesele se
întrepătrund în originalitatea personalităţii adolescentului.
Pe plan intelectual adolescentul a atins un bun nivel al cunoaşterii
realităţii, funcţiile de recepţie şi prelucrare a informaţiei fiind bine
dezvoltate, bazate pe o bună capacitate de mobilizare a atenţiei, pe o

17
satisfăcătoare rezistenţă la efort intelectual, şi, mai ales, pe prezenţa
unor variate interese cognitive. Adolescentul citeşte mult, pentru a-şi
satisface curiozitatea, care vizează diferite domenii (uneori nu
selectează critic şi nu reţine, deoarece citeşte pentru a se distra sau
pentru o anumită evadare). Gândirea care a dobândit nivelul
abstractizării şi logicului, este critică, înclinată spre problematizare.
Conştiinţa de sine constituie una din dimensiunile fundamentale
ale personalităţii intelectuale şi morale a individului. Formarea ei este un
proces îndelung, care începe cu schiţarea schemei corporale din prima
copilărie şi se încheie în adolescenţă, când cuprinde atât raportarea
individului la sine însuşi, cât şi la ceilalţi, nu numai într-un anumit
moment, într-o ipostază izolată, ci în dinamica activităţii sociale. Evident
că imaginea de sine este dinamică în timp atât ca structură, cât şi ca
profunzime, având în vedere trecerea succesivă a anilor şi maturizarea
corespunzătoare pe care o determină, precum şi influenţele sociale
multiple şi variate. Comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice mai
ales, ale acţiunilor şi rezultatelor, conduc la formarea unei imagini despre
sine pe care însuşi adolescentul urmăreşte să o transforme după un
model ales. Adolescentului îi place să fie apreciat, remarcat; el acordă
atenţie înfăţişării exterioare şi de cele mai multe ori conştiinţa de sine,
amorul propriu de tip narcisic îl face să se autocontemple şi să se
supraevolueze. Obstacolele din calea afirmării de sine vor provoca
revolte exprimate în conduită, vestimentaţie, limbaj.
Pe planul afectivităţii, viaţa psihică a adolescentului este foarte
bogată. Continuă să se manifeste erotizarea conduitei, însă echilibrul
emoţional este ceva mai bun decât în perioada anterioară. Sentimentele
adolescentului sunt puternice, în mare măsură interiorizate şi exclusive.
Ele sunt ceva mai conştientizate, deşi stau încă sub influenţa imaginaţiei.

18
Sentimentul prieteniei este foarte dezvoltat, în cele mai multe cazuri
dezinteresat, dar nu lipsit de posibilitatea înclinării spre acţiuni mai puţin
morale, incorecte.
Manifestările integrale ale personalităţii sunt determinate de
începuturile integrării lui sociale, de descoperirea lumii valorilor şi a
posibilităţilor de a participa efectiv şi cu folos la ea. Conştiinţa socială a
adolescentului acţionează în direcţia înţelegerii obligaţiilor şcolare şi
profesionale, a susţinerii eforturilor de realizare a unor scopuri precise,
chiar dacă uneori acestea nu sunt suficient susţinute din punct de vedere
afectiv. Dezvoltarea conştiinţei morale marchează descoperirea lumii
valorilor. Convingerile se impun prin logică şi mai puţin prin adeziune
sentimentală. Deşi idealist-moral adolescentul este obiectiv în judecăţile
sale, criteriul social acţionând ca un filtru critic al atitudinilor faţă de alţii,
faţă de muncă şi faţă de profesiune.
Setea de cunoaştere, curiozitatea pentru nou şi înclinaţia spre
ceea ce este deosebit sau spectaculos, ca şi dinamismul afectiv şi
comportamental fac din adolescent un receptor foarte reactiv şi versatil.
Dorinţei lui de afirmare, autoperfecţionare şi integrare socială-
profesională trebuie să i se adauge un climat educaţional-cultural
corespunzător şi o bună organizare a activităţii practice şi de învăţământ.

19
 2.3. TENDINŢELE JOCULUI DE APĂRARE ÎN HANDBALUL
MODERN
Caracteristicile jocului de handbal, adoptat ca model de toate
echipele din ţară vor fi: rapiditate, dinamism, ofensivitate şi agresivitate
atât în atac, cât şi în apărare, un înalt nivel de tehnicitate, în baza unui
raţionament tactic, ce conferă tuturor acţiunilor - individuale şi colective -
reale şanse de reuşită.
Ţinând seama de toate aceste caracteristici, jocul echipelor
masculine şi feminine trebuie să se desfăşoare în mare viteză şi forţă, în
continuă mişcare şi într-un ritm în general alert, dar strict în limitele
accesibilităţii şi ale utilităţii tactice, având ca scop final sporirea
eficacităţii. Acestea nu numai ca nu exclud, ci dimpotrivă impun acţiuni în
ritm variat, adică o oportună alternanţă a unor acţiuni lente cu cele
impetuoase, care pe alocuri vor atinge chiar cota de vehemenţă, ce va
trebui să fie prezentă în mod obligatoriu în toate momentele decisive (de
prefinalizare şi de finalizare) ale jocului.
Precizia şi siguranţa în utilizarea mijloacelor tehnico-tactice, în
condiţiile de aprigă luptă cu adversarul, conjugate la modul optim cu
viteza şi forţa, dar şi cu angajamentul psihic necesar, vor trebui să
devină factorii determinanţi în desfăşurarea acţiunilor individuale şi
colective ale jocului de atac şi apărare.

2.3.1. CONCEPŢIA DE JOC ÎN APĂRARE

Prima cerinţă a jocului de apărare este evitarea, cu orice preţ, a
inferiorităţii numerice faţă de adversar (atât drept urmare a unor
întârzieri în repliere, cât şi datorită unor eliminări).
A doua cerinţă constă în aceea ca fiecare apărător în parte să
răspundă şi să poată rezolva cu succes orice situaţie faţă de adversarul
direct.

20
 A treia cerinţă pretinde ca în cadrul ansamblului defensiv să se
procedeze în aşa fel încât, întotdeauna adversarul cu mingea să fie
întâmpinat în superioritate numerică (adică apărătorul care atacă să fie
dublat, iar zona din spatele lui să fie foarte densă).
Apărarea în zonă trebuie să funcţioneze în continuă mişcare, ca o
unitate tactică defensivă bine închegată, să fie mobilă şi elastică, activă,
dârză şi ofensiv-agresivă.
Jucătorii trebuie să stăpânească şi să folosească, în momentul
tactic oportun, forma de marcaj, deposedarea adversarului de minge,
blocarea mingilor aruncate la poartă, intercepţia, predarea şi preluarea
adversarilor, dublarea şi schimbul de oameni în condiţiile de luptă
acerbă, de angajament fizic şi psihic total, dar în acelaşi timp în limitele
corectitudinii tehnice şi a sportivităţii.
Replierea, ca prima fază a apărării, trebuie pregătită încă din atac
(prin asigurarea judicioasă a echilibrului defensiv) şi efectuată în timp util
şi în cea mai mare viteză (mai rapid decât îşi declanşează adversarul
contraatacul), de către toţi jucătorii.
Individual, replierea vizează mai întâi vârfurile de contraatac
adverse, cărora li se aplică un marcaj precis şi sever, în scopul anihilării
lor efective, până în momentul constituirii zonei temporare, care la rândul
ei să zădărnicească desfăşurarea cu succes a fazei a doua a
contraatacului advers. Următoarea cerinţă pentru realizarea unei
eficiente replieri este ocuparea poziţiilor centrale de apărare şi de aici
dublarea marcajelor la vârful de contraatac şi apoi acţionarea prompta în
cadrul zonei temporare.
Ocuparea posturilor, în cadrul fazei a treia şi deci organizarea
apărării conform prevederilor sistemului defensiv preconizat, trebuie
făcută în momentul tactic oportun oferit de jocul adversarului.

21
 În ceea ce priveşte apărarea în sistem subliniem, pe lângă cele
enunţate, caracterul pronunţat colectiv al oricărei forme de apărare şi
necesitatea stringentă de a respecta principiile şi regulile de funcţionare
ale sistemului defensiv practicat, dar şi sporita răspundere individuală, cu
care trebuie să acţioneze fiecare jucător în parte, pentru a nu fi departe
de adversar. Atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi menţinerea
marcajului până în clipa în care respectivul adversar devine jucător fără
minge şi apoi retragerea şi reintegrarea apărătorului în cauză în zona de
pe semicerc sunt sarcini ce trebuie respectate cu conştiinciozitate, cu
hotărâre, aplomb şi tenacitate.

2.3.2. REPLIEREA
Desfăşurarea jocului pune, în mod alternativ, fiecare echipă în
situaţia de a ataca sau de a se apăra. Ambele momente esenţiale ale
jocului se întrepătrund.
Apărarea începe încă din timpul desfăşurării propriului atac şi
continuă prin retragerea jucătorilor spre poarta proprie, prin aşezarea şi
organizarea lor într-un dispozitiv şi mai ales prin ceea ce se cheamă
jocul în sistem. În fapt, această succesiune defineşte cele patru faze ale
apărării.
Apărarea îşi propune, în primul rând, să împiedice adversarii care
au mingea să înscrie gol şi, în al doilea rând, ea luptă pentru a obţine
mingea cu care să construiască apoi acţiuni de atac.
Apărarea porţii este o sarcină permanentă a tuturor jucătorilor,
sarcină care se manifestă pe parcursul întregului meci. Ea solicită
organizarea corespunzătoare a tuturor acţiunilor echipei şi eforturi
colective deosebite.

22
 2.4. TEHNICA ELABORĂRII MODELELOR DE JOC ŞI
PREGĂTIRE ALE JOCULUI DE APĂRARE
Apărarea constituie faza din joc care oferă numeroase soluţii
pentru mărirea potenţialului echipei, precum şi pentru practicarea unui
joc de bună calitate.
Acţiunile şi sistemele defensive de apărare pot deveni arme
principale de luptă ale echipei, cu ajutorul cărora putem compensa
deficienţele altor compartimente.
Abordarea unui stil de joc bazat pe apărare este compatibil şi
accesibil echipelor noastre, care dispun de jucători cu un temperament
adecvat rezolvării cu succes a acestor sarcini. Acest deziderat se
întemeiază, în primul rând, pe considerentul că jucătorii tineri sunt cu
mai multă uşurinţă dispuşi spre exercitarea unor eforturi intense
necesare apărărilor agresive. În acelaşi timp, apărarea înlesneşte
valorificarea deplină a unor însuşiri psihice uşor educabile la această
vârstă.
Acţiunile de apărare necesită în esenţă o tehnică corectă de
execuţie a elementelor de mişcare în teren dublată de indici crescuţi de
dezvoltare a unor calităţi motrice.
Cu toate acestea, un stil de joc bazat pe apărare este greu de
realizat. Trebuie să subliniem faptul că, disponibilităţile jucătorilor şi ale
echipei pentru jocul de apărare se dobândesc prin muncă grea, la care
handbaliştii trebuie să se angreneze cu simţ de răspundere, disciplină şi
fără compromisuri.
Apărarea începe încă din timpul atacului propriu, preocupările în
acest sens fiind mai evidente în contraatacul susţinut şi în cadrul
atacului în sistem.

23
 Este cunoscut faptul că la contraatacul susţinut participă 3 sau 4
jucători care aleargă şi îşi pasează mingea din viteză, urmărind să
ajungă repede în situaţia favorabilă de a arunca la poartă. În timpul
efectuării acestei faze de atac se pot comite greşeli datorate lipsei de
atenţie, de concentrare şi de sincronizare a acţiunilor (pase la adversar
sau în aut) ; greşeli de tehnică (paşi, dublu dribling, minge condusă);
greşeli de joc (semicerc, pătrundere forţată, aruncări la poartă, fără
forţă şi precizie); intercepţii efectuate de jucătorii echipei adverse;
ceilalţi 3 sau 2 jucători ai echipei aflate în atac au mai multe preocupări
defensive, concretizate în plasamente corespunzătoare în teren, sau,
dacă situaţia o cere, în efectuarea unor acţiuni care să anihileze
atacanţii adverşi periculoşi (marcaje, intercepţii, faulturi tactice)
Dar asigurarea echilibrului defensiv şi retragerea oportună în
apărare sunt acţiuni caracteristice atacului în sistem. În primul rând,
echilibrul defensiv este asigurat de portarul echipei aflate în atac, care
va ieşi din spaţiu de poartă la 7 sau 9 m; plasamentul lui, simularea unor
intervenţii şi chiar unele intervenţii vor determina ezitări, întârzieri sau
renunţări din partea portarului echipei adverse, în declanşarea
contraatacului.
În al doilea rând, echilibrul defensiv este asigurat de 1, 2
sau 3 jucători, care în momentul aruncării la poartă sau al pierderii mingii
se află mai aproape de poarta proprie.
În principal, replierea (faza I a apărării) sau retragerea în apărare
se face pe drumul cel mai scurt alergând în cea mai mare viteză înspre
propria poartă. Alergarea deşi în plină viteză trebuie să fie efectuată
astfel încât mingea să poată fi văzută şi deplasările adversarilor
urmărite continuu.
În preajma liniei punctate de la 9 m jucătorii care se repliază se
întorc cu spatele la poartă (180) continuând retragerea spre semicerc.

24
Este indicat să se efectueze replierea şi ocuparea poziţiilor defensive de
către toţi jucătorii; oprirea declanşării contraatacului advers sau o
eventuală intercepţiei se poate încerca să se realizeze de către un
singur jucător, cel mai apropiat de minge în acel moment în timpul
replierii, repartizarea adversarilor se face în adâncime, astfel încât primul
apărător care se deplasează spre propria poartă să răspundă de
atacantul cel mai avansat, al doilea apărător de următorul atacant
ş.a.m.d.
Împotriva unui atacant care acţionează în dribling rapid, apărătorul
în timp ce se repliază, caută să se plaseze între acesta şi poarta proprie
şi să se lanseze cu el; dacă nu sunt viabile aceste două alternative
apărătorul va căuta, ca prin plasament şi unele intervenţii, să stârnească
atacantului deplasarea în viteză, pasa şi mai ales aruncarea la poartă.
Replierea colectivă tinde spre asigurarea spaţiului central al zonei de
apărare şi poziţiilor defensive la semicerc, începând din centru marginii
laterale ale terenului.
Această fază a apărării durează până când majoritatea sau
chiar toţi jucătorii au ajuns în apropierea semicercului.
De calitatea replierii depinde, în numeroase situaţii, succesul viitor
al apărării.
Retragerea în apărare este determinată şi condiţionată de formele
sub care se desfăşoară atacul echipei adverse, în cazul când ea are
jocul bazat pe contraatac, iar vârfurile sunt valoroase, echipa din apărare
îşi va lua măsuri mai severe şi mai numeroase de prevedere. Se cere
jucătorului de pe partea vârfului de atac să joace mai retras şi să
înceapă replierea mai devreme, iar portarului să se plaseze, faţă de
linia mediană a terenului, ceva mai în lateral, pe partea unde se
desfăşoară contraatacul respectiv.

25
 Deşi replierea este colectivă, ea rămâne totuşi o succesiune de
acţiuni ale fiecărui jucător. Caracterul acţiunilor apărătorilor sunt
determinate de poziţia în teren şi viteza pe care pot să o dezvolte
vârfurile de atac adverse, precizia şi rapiditatea cu care portarul advers
lansează contraatacul, acţiunile şi fără minge ale tuturor adversarilor,
evoluţia scorului ş.a.m.d.
În activitatea sa, apărătorul acţionează în concordanţă cu
următoarele reguli de tactică individuală:
 jucătorul va fi preocupat de apărare încă din timpul acţiunilor de
atac .
 informându-se permanent, fiind atent la desfăşurarea jocului şi
anticipând acţiunile coechipierilor, apărătorul se va replia prompt şi
oportun ;
 urmăreşte recuperarea mingii pentru a întârzia lansarea şi
desfăşurarea contraatacului advers ;
 va căuta ca în permanenţă să se afle între adversari şi propria
poartă;
 va ataca adversarul care urmează să primească sau care are
mingea;
 va folosi orice posibilitate certă pentru a intra în posesia
mingii.

2.4.1. RECOMANDARI METODICE PENTRU REPLIERE

 Trecerea de la jocul în atac la jocul de apărare se va face în
mod cursiv, fără pauze în acţiunile jucătorilor.
 În efectuarea fiecărui exerciţiu se va insista asupra însuşirii şi
aplicării regulilor de tactică individuală specifice retragerii în apărare.

26
  În lecţiile de antrenament, exerciţiile pentru repliere se repetă
în concordanţă cu încărcătura de efort pe care o stabileşte antrenorul.
 În săptămâna premergătoare meciurilor cu echipe valoroase se
va lucra, în mod special cu jucătorii care asigură echilibrul defensiv şi
replierea.
Pe parcursul derulării întregului meci, preocupările pentru
replierea în timp util vor fi în sensul creşterii rezistenţei de viteză, ceea
ce implică mari eforturi de voinţă. Viteza cu care se repliază jucătorii în
meci va fi în concordanţă cu formele sub care se desfăşoară atacul
advers şi cu calităţile jucătorilor, după preceptul nu mai încet sau mai
repede decât este necesar . Însă se va avea în vedere faptul că
economia de efort se realizează numai la nivelul echipei, privită ca un
colectiv organizat.
 Vârful de atac, posesor de minge , trebuie urmărit
chiar dacă a reuşit să se desprindă de apărători, deoarece viteza lui de
deplasare cu mingea este mai mică decât cea a apărătorului; presat
psihic de adversarul din spate i se poate distrage atenţia şi slabi
concentrarea, ceea ce duce la comiterea unor greşeli de tactică sau de
joc, prezenţa apărătorului poate să stânjeneasca aruncările la poarta
scăzându-le eficacitatea.
2.4.2. GREŞELI FRECVENTE ÎN FAZA APĂRĂRII
 Portarul este pasiv, plasat în spaţiul porţii;
 Jucătorii nu anticipează momentul replierii;
 Jucătorii nu participă la repliere cu întreaga lor capacitate; nu-şi
sincronizează deplasarea cu caracterul acţiunilor atacului advers;
începătorii stau şi se uită sau umblă după intercepţia mingii;
 Regulile de tactică pentru desfăşurarea acţiunilor individuale sunt
aplicate parţial;

27
  În timpul replierii, jucătorii nu sunt preocupaţi şi de obţinerea mingii.
2.5. MIJLOACELE TACTICII COLECTIVE PENTRU
REALIZAREA SISTEMELOR DE JOC ÎN APĂRARE

2.5.1. REPARTIZAREA ADVERSARILOR

De multe ori adversarii reuşesc să-i
surprindă pe apărători plasaţi defectuos pe teren
şi să înscrie. Motivul îl constituie lipsa instruirii
tactice cu privire la repartizarea adversarilor şi
deci la stabilirea exactă a responsabilităţilor
pentru fiecare jucător şi post în parte.
În figura 1 se poate observa
repartizarea oamenilor în sistemul de
ID C
apărare 5+1, când echipa adversă atacă cu IS
un jucător pivot. Ca regulă generală s-a
E P ES
stabilit că repartizarea se face începând cu D
3 4 5
apărătorii laterali şi continuându-se cu cei 2 6
1
intermediari, central şi cu zburătorul.
Fig. 1
Apărătorii laterali marchează primii adversari
care le apar în câmpul vizual, începând dinspre colţurile terenului spre
centru. Se vede cum apărătorii laterali 2 şi 6 marchează extremele.
Apărătorul 3 preia pivotul, apărătorul intermediar 5 va răspunde de
interul stâng, apărătorul central 4 preia interul drept, iar zburătorul 7 va
marca centrul.
Dacă adversarii joacă în sistemul de
ID IS
atac cu doi pivoţi, împărţirea se face ca în
fig. 2. În situaţia în care echipa în apărare
foloseşte sistemul şase într-o linie, apărătorii E P P2 ES
D 1 3 4 5 6
centrali 4 şi 5 se deplasează uşor lateral faţă 2 1 7

28 Fig. 2
de poziţia lor iniţială şi înaintează puţin în faţă, în întâmpinarea
prezumtivelor atacuri ale interilor. În rest, totul este foarte simplu:
apărătorii laterali 2 şi 7 marchează extremele, iar cei intermediari – 3 şi 6
– preiau pivoţii.
2.5.2. PRELUAREA, PREDAREA ŞI SCHIMBUL DE OAMENI ÎN
APĂRARE
Cu ajutorul acestor mijloace tactice colective,
specifice apărărilor pe zonă, se rezolvă multe din
problemele de apărare pe care le ridică circulaţia
atacanţilor la semicercul de 6 m, dar şi în alte zone
mai îndepărtate de poartă.
În fig. 3 sunt prezentate preluarea şi
predarea adversarului. Extrema stângă
ID C IS
pătrunde în circulaţie pe a
semicerc.
Acţionând după regulile expuse la
împărţirea oamenilor în apărare, apărătorul ES
4 5 6
3P
lateral 7 preia extrema pătrunsă în circulaţie E 2 1 b 7
D
pe semicerc, o marchează strâns şi o
Fig. 3
conduce până în dreptul apărătorului
intermediar 6, căruia i-o dă în grijă. După aceea, orientându-se din nou
după regula de bază la împărţirea oamenilor şi privind dinspre dreapta
spre stânga, apărătorul lateral constată că primul adversar rămas liber
este interul stâng, pe care îl preia, marcându-l prin supraveghere.
Apărătorul intermediar 6, care a preluat extrema stângă, o conduce
în continuare până în dreptul apărătorului central 5, căruia i-o predă şi
preia la rândul său pe cel de-al doilea adversar rămas liber dinspre
dreapta spre stânga, adică pe conducătorul de joc.

29
 Schimbul de oameni în apărare este, de fapt, tot o predare şi
preluare efectuate de doi apărători, care marchează doi atacanţi aflaţi în
acelaşi timp în circulaţie. În figura 4 se observă un schimb de oameni la
nivelul apărătorilor 2 şi 3. Extrema dreaptă pătrunde în circulaţie spre
interior, iar pivotul porneşte şi el în circulaţie pentru a-i lua locul.
Apărătorul 2 preia extrema dreaptă, în timp ce apărătorul intermediar 3
preia pivotul. La un moment dat, într-un punct situat între cei doi
apărători, are loc schimbul de oameni în apărare.

2.5.3. ALUNECAREA
Această acţiune tactică colectivă de apărare, făcută cu scopul
evitării blocajelor, se aplică mai ales în
apărarea om la om şi în unele faze ale
IS
apărării pe zonă şi combinate. Apărătorul
7 5
care marchează atacantul cu mingea are
prioritate de trecere; el opune o rezistentă
corporală adversarului direct, pentru ca
acesta să nu poată pătrunde spre poartă. În Fig. 4
fig. 4 este prezentată o alunecare pentru evitarea blocajului pe care
încearcă să-l facă centrul asupra apărătorului 5, care marchează om la
om pe interul stâng. Sesizând intenţia de blocaj a centrului, apărătorul 5
se retrage cu un pas înapoi, marcând prin supraveghere interul stâng.
Prin această retragere creează un spaţiu de unde ,,alunecă” ceilalţi
jucători, centrul şi apărătorul 7. După ce centrul şi apărătorul 7 trec de
apărătorul 5, acesta face din nou un pas înainte şi
preia în marcaj strâns pe interul stâng.

Preluarea predarea şi schimbul de oameni

în apărare se învaţă cu ajutorul explicaţiei şi

30
demonstraţiei practice pe teren. Se folosesc exerciţii pentru toate aceste
mijloace tactice, la început din mers, explicându-se permanent soluţiile
juste de rezolvare. Se joacă apoi la o poartă, atacanţii fiind instruiţi să
întreprindă acţiunile-temă. Ritmul de joc se stabileşte de antrenor, pentru
a fi în concordantă cu posibilităţile de răspuns ale apărătorilor la tema
dată. Se trece în continuare la aplicarea acestor mijloace tactice
colective în jocurile bilaterale cu adversari de aceeaşi valoare sau mai
slabi. În final, are loc verificarea prin jocuri de antrenament ceva mai
grele. Însuşirea şi aplicarea corespunzătoare în jocuri a acestor mijloace
tactice durează un ciclu de trei-patru ani. În acest interval de timp se
analizează mereu reuşita sau nereuşita aplicării lor.
2.5.4. ZIDUL DE APĂRARE LA ARUNCĂRILE LIBERE DE LA 9 M
Aruncările libere care se execută din
apropierea semicercului de la 9 m obligă
apărătorii să constituie un ,,zid” de apărare a
porţii, după care-şi orientează portarul
plasamentul său. Zidul este format din 2
până la 3 jucători, desigur dintre cei mai a b

înalţi, care ţinând braţele ridicate se interpun

astfel între aruncător şi propria poartă (fig. Fig. 5

5). Zidul trebuie plasat de aşa manieră încât să acopere colţul din partea
braţului de aruncare al adversarului. În cazul acesta, zidul acoperă când
colţul scurt, când colţul lung, portarul se aşează întotdeauna în colţul
drept al porţii dacă aruncarea este executată de un dreptaci şi invers.
Apărătorii care formează zidul nu au voie să sară decât în
momentul aruncării pentru a nu fi fentaţi.
Ceilalţi apărători se retrag pe semicerc, aşezându-se aşa încât
fiecare să aibă în faţă câte un atacant. Tendinţa lor este de a se strânge
către centru, neglijând extrema cea mai depărtată de minge.

31
 2.5.5. AŞEZAREA APĂRĂTORILOR LA ARUNCĂRILE DE
PEDEAPSĂ
Destul de frecvent, aruncarea de la 7 m este respinsă de portar
sau de una din barele porţii. Echipa în apărare trebuie să-şi ia toate
măsurile de prevedere pentru a recupera mingea revenită în teren. Patru
apărători stau în apropierea semicercului de la 9 m, spre a putea lupta
cu adversarii pentru recuperarea mingii. Alţi doi jucători se deplasează
pe cât posibil neobservaţi, spre centrul terenului, transformându-se,
odată cu intrarea în posesia mingii, în vârfuri de contraatac. Dacă
mingea revine adversarilor, cei doi jucători avansaţi se retrag cât mai
repede în apărare.

2.6. TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII

Jocul de apărare în sistem pretinde din partea fiecărui apărător
cunoştinţe tactice referitoare la modalităţile cele mai convenabile de
folosire a diferitelor procedee tehnice specifice de apărare, pe care să le
aplice de fiecare dată în mod conştient, cu deplină siguranţă şi cu multă
convingere.

2.6.1. ATACAREA ADVERSARULUI CU MINGEA

Atacantul care conduce sau mânuieşte mingea în
zona de teren din faţa porţii, în locuri din care se poate
arunca la poartă, trebuie imediat atacat şi stânjenit în
mişcările sale. Apărătorul nu are voie să acţioneze cu
întârziere, să ezite.
Adversarului nu trebuie să i se dea timp pentru pregătirea aruncării
sau pentru a pasa nestingherit unui coechipier aflat într-o poziţie mai
buna de aruncare. Atacat prompt de apărător, adversarul îşi

32
concentrează atenţia asupra păstrării şi asigurării mingii, pierzând din
vedere manevrele tactice ale coechipierilor. Ieşirea apărătorului spre
adversarul ce urmează să fie atacat se face cu paşi adăugaţi înainte sau
oblic înainte, fără sărituri, pentru a evita fenta sau depăşirea.

2.6.2. RETRAGEREA PE SEMICERC

După ce jucătorul atacat de apărător a fost silit să paseze mingea
unui coechipier, apărătorul respectiv este obligat să se reintegreze în
dispozitivul de apărare în zonă, pentru a acorda ajutorul unui coechipier
sau pentru a împiedica pătrunderea altui adversar prin spatele său.

2.6.3. MIŞCAREA DE TRANSLAŢIE A APĂRĂTORULUI

Sistemelor de apărare pe zonă şi combinată
le este specifică mişcarea de translaţie a
apărătorului, efectuată în principal în funcţie de
circulaţia mingii prin faţa apărării, dar şi de
plasamentul şi deplasarea în teren a adversarului
direct şi a coechipierilor săi. Mişcarea de translaţie se face în apropierea
semicercului de la 6 m, prin paşi adăugaţi lateral. Mişcarea de translaţie
spre stânga şi spre dreapta, ca şi atacarea adversarului cu mingea şi
retragerea pe semicerc stau la baza funcţionării tuturor sistemelor de
apărare pe zonă.

2.6.4. ÎNCHIDEREA PĂTRUNDERII

Pătrunderea spre poartă a unui atacant poate
fi închisă de către un jucător din zonă care se

33
plasează pe direcţia de deplasare a adversarului. În felul acesta, opreşte
înaintarea atacantului spre semicerc şi îl împiedică să arunce la poartă.
Apărătorul trebuie să stea ferm pe picioare, să reziste şocului produs de
impactul cu atacantul, pentru ca arbitrul să-l sancţioneze pe atacant cu
intrare forţată. Închiderea pătrunderii se poate face şi la semicercul de 6
m prin colaborarea apărătorilor învecinaţi care se apropie unul de altul,
împiedicându-l pe adversar să treacă regulamentar.

2.6.5. MARCAREA ADVERSARULUI

Acţiunea tactică individuală de apărare prin
care apărătorul supraveghează mişcările
atacantului, îl împiedică, în mod regulamentar, să
prindă mingea, să se deplaseze cu ea în teren, s-o
paseze sau s-o arunce la poartă este cunoscută sub
denumirea de marcarea adversarului.

În funcţie de modul cum se efectuează, marcajul adversarului

poate fi: de supraveghere, strâns şi de intercepţie.
 Marcajul de supraveghere. Această modalitate de marcaj
este caracteristică apărărilor pe zonă şi combinate, dar se aplică şi în
cadrul unor variante ale apărării om la om sau în anumite momente ale
acesteia.
Exercitând marcajul de supraveghere asupra adversarului direct
apărătorul se plasează pe linia care-l uneşte pe atacant cu centrul porţii
şi puţin lateral, în funcţie de braţul de aruncare al adversarului. Prin acest
plasament, apărătorul se asigură că atacantul nu va putea arunca decât
într-un singur colţ, acela pe care-l apără portarul. Apărătorul
supraveghează mişcările atacantului de care răspunde direct, dar este
atent în acelaşi timp la activitatea celorlalţi adversari, a coechipierilor,

34
încercând să anticipeze intenţiile tactice ale adversarilor, şi, dacă este
cazul să acorde ajutor unui coechipier apropiat aflat în dificultate.
Distanţa dintre cei doi adversari trebuie să fie de cel puţin 1 m pentru a
se considera că avem de-a face cu un marcaj de supraveghere.
Dacă atacantul primeşte mingea şi se găseşte într-o poziţie
favorabilă de aruncare la poartă, apărătorul îl atacă prompt şi îl
marchează strâns, până ce acesta pasează mingea.
 Marcajul strâns. Şi în această formă de
marcaj, apărătorul respectă regula de aşezare pe linia
care-l uneşte pe adversarul direct cu centrul porţii.
Distanţa dintre apărător şi adversarul pe care-l
marchează strâns este de sub 1 m, de cele mai multe
ori existând un contact corporal între cei doi jucători.
Marcându-şi strâns adversarul, apărătorul îl urmăreşte îndeaproape
atunci când se află în zona sa de apărare sau pe tot terenul, dacă
propria echipă aplică sistemul de apărare ,,om la om presing”.
 Marcajul de intercepţie. Pentru marcarea pivoţilor la
semicerc, în apărarea pe zonă se foloseşte frecvent marcajul de
intercepţie.
Apărătorul se plasează în apropierea atacantului pe linia care-l
uneşte pe acesta cu coechipierul său, posesor al mingii el exercită de
fapt un marcaj strâns, uneori chiar foarte sever, acţionând în lupta corp la
corp cu pivotul, căruia îi limitează, printr-un joc bărbătesc, în strictă
concordantă cu prevederile regulamentului de joc, posibilităţile de
deplasare în teren sau de primire a mingii.
Apărătorul este preocupat şi tinde mereu să se aşeze între
atacantul marcat şi posesorul mingii, pentru că adversarul său direct,
pivotul, să nu poată fi angajat pe semicerc. Sarcina principală a

35
apărătorului nu este, aşa cum se crede, interceptarea, ci împiedicarea
transmiterii mingii.

2.6.6. ACOPERIREA BRAŢULUI DE ARUNCARE

La marcarea adversarului, am arătat că poziţia apărătorului în
teren este determinată de braţul de aruncare al adversarului. Dacă
apărătorul se plasează exact pe bisectoarea unghiului format de mingea
ţinută de adversar şi cele două bare verticale ale porţii, atunci un atacant
bine instruit tehnic poate arunca şi înscrie prin surprindere, în ambele
părţi ale porţii. Dacă apărătorul se aşează pe partea braţului de aruncare
al adversarului, poate bloca mai uşor mingea şi colabora cu portarul.
Instruirea practică a tacticii individuale în
apărare este legată de învăţarea şi
perfecţionarea tuturor procedeelor tehnice
specifice apărătorului şi de pregătirea lui fizică
generală şi specifică. Pentru a putea presta un
joc de apărare eficient, dar fără durităţi, jucătorul trebuie să parcurgă
toate exerciţiile descrise la metodica învăţării procedeelor tehnice de
apărare.
O serie întreagă de jocuri cu mingea sunt extrem de folositoare
instruirii tacticii individuale a apărătorilor. Jocuri ca leapşa, jocul cu
umbra, cine tine mingea mai mult, jocuri cu număr redus de jucători etc.,
îi deprind pe jucători cu relaţia atacant-apărător, marcajul şi demarcajul,
protecţia mingii în pase şi dribling, le dezvoltă gândirea tactică rapidă, îi
fac să raţioneze la fiecare manevrare a mingii de către adversar etc.
Pentru învăţarea marcajului individual, pentru mărirea simţului de
răspundere în legătură cu adversarul încredinţat, se folosesc exerciţii de
luptă între un atacant şi un apărător, în zona din faţa porţii, în care
atacantul urmăreşte să înscrie. După aceea se trece la exerciţii de luptă

36
între doi atacanţi şi doi apărători, cu marcaj om la om, în faţa
semicercului punctat.
Pentru mărirea mobilităţii jucătorilor în apărare, pentru învăţarea
orientării şi acţionării rapide se fac exerciţii de luptă la o poartă, între trei
apărători şi patru atacanţi sau patru apărători şi cinci atacanţi.
Jocurile şcoală, de verificare şi de antrenament permit depistarea
slăbiciunilor şi lipsurilor tehnico-tactice individuale în apărare, dar şi în
atac, indicând direcţia în care trebuie să se acţioneze în continuare
pentru lichidarea lor şi mărirea randamentului apărătorilor în joc.

2.7. APĂRAREA OM LA OM
Datorită faptului că apărarea om la om se desfăşoară pe o
suprafaţă mare, deci spaţiile dintre apărători sunt mai mari, în jocul
modern de handbal, apărarea om la om se întrebuinţează în situaţii
speciale şi anume: dacă echipa adversă este în inferioritate numerică,
dacă adversarul este mai slab pregătit fizic şi tehnic sau când se
urmăreşte surprinderea adversarului şi scoaterea lui din tactica obişnuită
de atac.
În aplicarea sistemelor de apărare om la om, fiecare apărător
răspunde de un anumit atacant, folosind toate mijloacele permise de
regulament.
Repartizarea adversarilor pentru a fi marcaţi se poate face
nominal sau pe posturi. În primul caz, antrenorul repartizează fiecărui
apărător câte un om, de care acesta răspunde în permanenţă. În al
doilea caz, perechile de apărători – atacanţi se fac după posturile
ocupate în echipă. La început, apărătorii se plasează într-o linie în faţa
propriului semicerc. Apărătorii laterali sunt primii care ies din dispozitiv şi
preiau atacanţii care acţionează pe marginile terenului. Apoi, apărătorii
intermediari îi marchează pe următorii atacanţi rămaşi liberi. În cele din

37
urmă, apărătorii centrali preiau şi marchează atacanţii care au mai
rămas. Acest marcaj pe posturi durează, în principiu până la prima
întrerupere de joc, când apărătorii revin rapid în zonă, pentru a acţiona
potrivit modului de reluare a jocului de către echipa adversă, după care
împerecherea se face din nou pe posturi.
Pentru aplicarea cu succes a apărării om la om este necesară o
bună cunoaştere a marcajului strâns, a alunecărilor şi a schimbului de
oameni în apărare.
Apărarea om la om poate fi folosită în următoarele sisteme: pe tot
terenul, în propria jumătate de teren şi cu aglomerare.
Sistemul de apărare om la om pe tot terenul. Atunci când
folosesc acest sistem de atac, apărătorii sunt obligaţi să găsească
repede adversarii, să-l marcheze apoi strâns, urmărindu-l pe tot terenul,
indiferent de partea de teren, locul sau zona în care aceştia acţionează.
Prin aplicarea marcajului strâns pe tot terenul sau a ,,presingului”
adversarii sunt stânjeniţi în activitatea lor şi în mod deosebit în pasarea
mingii şi aruncarea la poartă. Apărătorii nu au voie să cedeze lupta nici o
clipă, trebuie să fie toţi în acelaşi timp în apropierea adversarilor şi să-l
marcheze strâns. Dacă un singur apărător nu este conectat la acest joc,
tot sistemul devine vulnerabil. În schimb, dacă atacanţii se găsesc tot
timpul sub un marcaj sever şi, ca urmare, nu pot pasa mingea în voie,
apărarea este în avantaj.

38
 Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren.
Acest sistem de apărare om la om nu diferă foarte mult de cel descris
anterior. Împărţirea oamenilor se face prin aceleaşi metode. Marcajul
adversarilor este foarte strâns atunci când aceştia sunt mai aproape de
poartă şi ceva mai lejer când se retrag spre centrul terenului. În
jumătatea adversă de teren, apărătorii ni acţionează decât arareori.
Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren este mai
puţin obositor pentru apărători, dar şi mai puţin eficient in ce priveşte
deposedarea adversarului de minge. În plus, are dezavantajul că oferă
posibilitatea adversarului de a se demarca în propria jumătate de teren şi
deci de a păstra mingea.

Sistemul de apărare om la om cu aglomerare. Folosind acest

sistem de apărare, apărătorii nu se mai încumetă să se depărteze prea
mult de semicercul de la 9 m, pentru a nu se izola unii de alţii. După
împărţirea adversarilor, unii apărători marchează ceva mai sever pe

39
conducătorul de joc şi pe unul sau doi dintre cei mai buni atacanţi.
Ceilalţi adversari sunt marcaţi mai mult la supraveghere, dar şi strâns
când se apropie de semicercul punctat. Prin acest mod de acţionare,
echipa din apărare obţine avantajul scoaterii din joc a celor mai buni
atacanţi şi diminuarea forţei de joc în atac a echipei adverse.
Plasamentul ceva mai retras al apărătorilor face posibilă închiderea
pătrunderilor, înlesneşte acordarea ajutorului reciproc şi permite uneori
intervenţia de ultim moment a unui apărător în calea unui atacant scăpat
de sub marcajul apărătorului său direct.

40
 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

3.1. SCOPUL LUCRĂRII

În handbalul modern, pentru a face faţă oricărei situaţii de joc,
echipele trebuie să cunoască şi să utilizeze, în funcţie de situaţii, toate
formele de apărare pentru aplicarea cu succes în faţa atacurilor tot mai
variate ale adversarilor. Fiecare echipă trebuie să stăpânească perfect
toate sistemele de apărare ce pot fi aplicate în funcţie de particularităţile
echipei adverse şi de specificul jocului de atac al acesteia.
Este bine ca echipele să cunoască diverse sisteme de apărare pe
care le vor aplica în funcţie de desfăşurarea jocului şi de evoluţia
scorului, deoarece numai aşa există posibilitatea intrării rapide în
posesia mingii şi deci a preluării iniţiativei de joc.
Lucrarea de faţă se doreşte a fi un material util, bine argumentat şi
fundamentat pe o studiere atentă a tuturor aspectelor pe care le
presupune jocul de apărare, cu toate formele sale de manifestare
datorită importanţei căpătate de aceasta în anumite momente ale
jocului.
Prin prezenta lucrare încerc să îmbin experienţa acumulată în
mod practic ca jucător de performanţă, cu studiul teoretic şi să
consemnez o serie de mijloace care preluate de cei interesaţi să ducă la
creşterea eficacităţii jocului în apărare, la obţinerea unor rezultate
superioare în competiţii, precum şi la dezvoltarea calităţilor motrice de
bază şi deprinderilor specifice jocului de handbal, la nivelul echipelor de
juniori.

41
 3.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII
1. Cunoaşterea particularităţilor bio-psiho-sociale ale eşalonului
de performanţă al juniorilor II;
2. Cunoaşterea conţinutului tehnico-tactic specific jocului de
apărare la nivelul eşalonului handbalului de performanţă în general şi la
echipele de juniori, în special;.
3. Cunoaşterea metodelor de cercetare specifice domeniului
educaţie fizică şi sport, cu un grad mare de generalizare;
4. Elaborarea unor mijloace tehnico-tactice specifice înstruirii
fazelor jocului în apărare care pot fi aplicate în pregătirea echipelor de
juniori.
5. Formularea unor concluzii şi recomandări practice şi metodice
cu valabilitate generală, în munca de proiectare, organizare şi
desfăşurare a activităţii de instruire a jucătorilor pentru instruirea fazelor
jocului în apărare.

3.3. IPOTEZA CERCETĂRII

Din punct de vedere definitoriu, ipoteza este o presupunere, o
explicaţie provizorie, cu care intervenim asupra unei relaţii între
fenomene, asupra legăturilor cauzale, asupra mecanismelor sau
structurii acestora (Simion Gheorghe, Metodologia cercetării
activităţii omului în mişcare).
Specificul ipotezelor îl constituie răspunsul incert, posibil la o
problemă sau întrebare, apărută în procesul cunoaşterii ştiinţifice.
O particularitate importantă a ipotezelor este aceea că, sunt
formulate cu intenţia şi speranţa confirmării, a verificării prin observaţii,
anchete, experimente etc.

42
 Ipoteza este considerată ca o construcţie conceptuală, care începe
prin a fi concepută o idee provizorie, cu ajutorul căreia omul de ştiinţă
încearcă să explice structura sau comportamentul anumitor fenomene,
stări, elemente. Din formularea ipotezei, trebuie să decurgă consecinţele
ce trebuie să coincidă cu principalele fenomene observate.
În elaborarea lucrării cu tema ,,Studiu privind caracteristicile
jocului de apărare la echipele de handbal juniori”, am pornit de la
următoarea ipoteză: considerăm că dacă vom reuşi să cunoaştem
principalele caracteristici privind conţinutul jocului în apărare la
nivelul echipelor de juniori, atunci rezultatele obţinute în pregătire
şi competiţii vor fi superioare.

3.4. DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

În vederea elaborării prezentei lucrări, cercetarea a început prin
studierea bibliografiei de specialitate cu referire strictă la tema aleasă. În
acest sens au fost consultate un număr mare de surse bibliografice
privind antrenamentul sportiv în general şi cel specific jocului de handbal
în mod special. Am acordat o atenţie deosebită surselor referitoare la
instruirea fazei de apărare, mult neglijată de antrenorii noştri.
Mijloacele selecţionate spre a fi aplicate în practică au fost dozate
corespunzător particularităţilor de vârstă şi pregătire a eşalonului
juniorilor II, particularităţi descrise în capitolul II, de fundamentare
teoretică a lucrării.
Cercetarea s-a desfasurat cu două grupe de juniori II (15-17 ani)
din cadrul CSM Bucuresti sub directa îndrumare a domnilor profesori
care activează la acest club, respectiv domnul profesor Marian Rapciuga

43
(grupa experimentală), şi domnul profesor Anca Daniel (grupa de
control).
Grupele experimentală şi martor vor fi relativ egale din punct de
vedere valoric, constituite fiecare din 18 jucători participanţi în eşalonul
bazei de masă a handbalului de performanţă la nivelul echipelor de
juniori II.
Pentru desfăşurarea experimentului, la începutul cercetării
componenţii ambelor grupe vor trece o serie de probe de control
selecţionate de noi pentru jocul de apărare, mare parte din ele elaborate
de Federaţia Română de Handbal . De asemenea vor fi consemnate o
serie de măsurători înregistrate în caietul personal al antrenorului,
respectiv talia, greutatea şi anvergura.
După ce vor fi înregistrate rezultatele testării iniţiale, pe parcursul
derulării experimentului ,ponderea alocată perfecţionării pentru jocul de
apărare a componenţilor grupei experimentale va fi una superioară faţă
de grupa martor (ca număr de mijloace şi de repetări), care îşi va
desfăşura activitatea conform planului anual de pregătire elaborat pentru
fiecare perioadă şi etapă pregătitoare.

44
 3.5. SUBIECŢII CERCETĂRII
Subiecţii cercetării sunt componenţii echipei de juniori II (15-17
ani) a Clubului Sportiv Municipal Bucuresti, echipă compusă din 18
jucători.

3.6. LOCUL DESFĂŞURĂRII CERCETĂRII

Experimentul dsfasurat a avut loc in sala Floreasca din Bucuresti ,
pe baza sportivă dotată cu teren de handbal şi sală de sport cu
dimensiuni normale, precum şi prin urmărirea unor jocuri disputate de
echipa de juniori a clubului.

45
 CAPITOLUL IV
METODOLOGIA DE ACŢIONARE

4.1. PROBE DE CONTROL PROPUSE PENTRU EVALUAREA

JOCULUI APĂRĂTORILOR

4.1.1. Sărituri pe două picioare cu simularea blocării mingilor

aruncate spre poartă. Sportivul se găseşte pe semicercul de la 6 m. la
semnal execută sărituri pe două picioare cu simularea blocării mingilor
aruncate spre poartă. Se înregistrează numărul de sărituri efectuate timp
de 30 secunde.
Deplasare cu paşi adăugaţi din colţul terenului până la linia de
centru, deplasare cu spatele spre înainte pe linia de centru, deplasare cu
paşi adăugaţi pe linia de margine, alergare de viteză până la punctul de
plecare.

46
 4.1.2. Deplasare laterală între semicercul de la 6 m şi cel de la
9 m, timp de 30 secunde. Sportivul se găseşte cu umărul spre poartă şi
la semnal, execută deplasări cu paşi adăugaţi între cele două
semicercuri. Se numără de câte ori a atins fiecare dintre liniile celor două
semicercuri în timpul regulamentar.
4.1.3. Alergare şerpuită printre jaloane pe distanţa de 20 m dus
– întors. Pe distanţa de 20 m se plasează un număr de 10 jaloane din 2
în 2 m. La semnal sportivul execută alergare şerpuită printre cele 10
jaloane, iar, după ce ocoleşte pe ultimul se întoarce şi execută acelaşi
lucru până revine la linia de plecare.

4.1.4. Maratonul mare. Sportivul porneşte în alergare de la linia de

poartă interioară până la semicercul apropiat de la 6 m, revenire la linia
de plecare, aleargă până la semicercul apropiat de la 9 m, revenire la
linia de start, alergare la linia de centru, revenire la linia de plecare,
alergare la semicercul depărtat de la 9 m, revenire la linia de plecare,
alergare la semicercul depărtat de la 6 m, revenire la linia de plecare,
alergare până la linia de poartă depărtată, revenire la linia de plecare.

47
 4.1.5. Deplasare în triunghi. Triunghiul se trasează în felul
următor: baza triunghiului o constituie linia dreaptă de 3 m a semicercului
de la 6 m, pe această bază, din mijlocul ei, se ridică o perpendiculară de
3 m care ajunge la semicercul punctat şi care va fi înălţimea triunghiului
isoscel. Laturile triunghiului se marchează prin unirea celor 3 puncte
astfel obţinute. În vârful celor 3 unghiuri şi tangent la ele se trasează câte
un cerc cu diametrul de 30 cm. Sportivul se găseşte iniţial cu faţa spre
vârful triunghiului, având piciorul stâng în centrul cercului din stânga
bazei triunghiului. La semnalul de începere a probei, sportivul se
deplasează cu paşi adăugaţi lateral spre dreapta, până atinge cu piciorul
drept celălalt cerc de la baza triunghiului; se deplasează, în continuare,
cu paşi adăugaţi spre înainte, până la cercul din vârful triunghiului, pe
care este obligat să-l atingă cu un picior, după care, deplasându-se cu
paşi adăugaţi spre înapoi, trebuie să ajungă cu un picior în cercul de la
care a pornit iniţial. Deplasarea se continuă imediat spre cercul din vârful
triunghiului, în continuare înapoi spre cercul din dreapta bazei
triunghiului şi înapoi spre cercul din dreapta bazei triunghiului şi apoi
spre stânga la cercul (locul) de pornire folosind în permanenţă aceeaşi
tehnică de deplasare cu paşi adăugaţi lateral, înainte şi înapoi, specifică
jocului de apărare în handbal. Acest drum dus-întors, descris mai sus, se

48
socoteşte a fi un traseu complet, format din 6 laturi ale triunghiului.
Sportivii sunt obligaţi să-l parcurgă de 3 ori fără oprire, deci să acopere
18 laturi ale triunghiului. Timpul se va înregistra în secunde şi zecimi de
secunde, de la prima mişcare a jucătorului şi până la revenirea, după
parcurgerea traseului complet (18 laturi), cu un picior în cercul (locul) de
plecare. În tot timpul executării acestei probe, sportivul trebuie să se afle
cu faţa spre vârful triunghiului.
4.1.6. Alergare 2 x 400 m. Se execută în sală. Sportivii aleargă
câte doi de la linia de poartă până ce ating linia de poartă depărtată,
execută întoarcere şi pornesc în alergare la linia de plecare. Se execută
5 lungimi duble, legate, fără pauză între ele. După o pauză de 1 minut
proba se repetă. Se face media aritmetică a timpilor înregistraţi în cele
două manşe.
4.1.7. Ieşire între semicercul de 6 m şi cel de la 9 m, cu
simularea blocării mingilor aruncate spre poartă. Sportivul se
găseşte în poziţie fundamentală de apărare la nivelul semicercului de la
6 m. La semnal se deplasează cu paşi adăugaţi spre înainte până la
nivelul semicercului de la 9 m unde simulează blocarea cu două mâini a
mingilor aruncate spre poartă, apoi se retrage cu paşi adăugaţi spre
înapoi. Se înregistrează numărul de blocări de mingi pe timp de 1 minut.

49
 4.2. MIJLOACE TEHNICO-TACTICE SPECIFICE JOCULUI DE
APĂRARE PROPUSE SPRE A FI APLICATE ÎN PRACTICĂ

Exerciţiul 1. Pase în doi la semicercul de 9 m, cu ameninţarea

porţii la semnal, pasarea mingii la portar, întoarcerea rapidă şi
deplasarea pe drumul cel mai scurt la celălalt semicerc. în propria
jumătate de teren se vor deplasa cu braţele sus.

Formaţii de lucru: grupe de câte 2

Dozare: 2 serii x 10 aruncări
Natura pauzei: activă – exerciţii de captare a atenţiei, 1 minut şi
30 secunde între serii

Exerciţiul 2. Jucătorii dispuşi în atac în formaţie ,,în potcoavă”. La

semnalul profesorului, întoarcere rapidă, alergare de viteză până în
apropierea semicercului propriu de la 9 m, apoi retragere cu spatele la
semicercul de 6 m.
Formaţii de lucru: sistem de atac
Dozare: 2 10 replieri
Natura pauzei: pasivă

50
 Exerciţiul 3. Jucătorii plasaţi la cele două semicercuri în formaţie
de suveică dublă. Se execută pase în doi din alergare cu revenire la
propriul şir. Deplasarea apărătorilor se face cu faţa spre propriul teren,
până la linia de centru iar după întoarcere deplasarea se va face cu
spatele până la propriul şir.

Formaţii de lucru: suveică dublă

Dozare: 2 serii x 10 lungimi
Natura pauzei: activă – exerciţii de captare a atenţiei, 1 minut şi
30 secunde între serii

Exerciţiul 4. Jucătorii dispuşi la nivelul celor doi interi şi centru,

execută pase în pătrundere succesivă, urmate de replieri efectuate în
mare viteză.

51
 Formaţii de lucru: posturile de la 9 m
Dozare: 2 serii x 10 replieri
Natura pauzei: pasivă – 60 secunde

Exerciţiul 5. Jucătorii sunt răspândiţi pe tot terenul sau pe ½ teren,

fiecare cu o minge în mână. Se execută dribling cu deplasare, un
apărător încercând scoaterea mingii din dribling fără a lovi mingea cu
mâna jucătorului.
Recomandări
Se impune viteză de deplasare în dribling, fără a depăşi spaţiul
fixat; atenţie asupra protecţiei mingii.
Formaţii de lucru: formaţie completă de 6x6
Dozare: 2 serii x 60 secunde
Natura pauzei: activă – stretching 90 secunde

52
 Exerciţiul 6. Jucătorii sunt plasaţi la cele două semicercuri, în
formaţie de suveică dublă. Se execută pase în doi din deplasare, cu
revenire la propriul şir.
Recomandări
Deplasarea apărătorilor se face cu faţa spre propriul teren, până la
linia de centru, iar întoarcerea şi deplasarea cu spatele.
Exerciţiul se poate îngreuna pentru apărători, care, după ce
pasează, aleargă până la semicercul de 6 m, apoi sprintează în aşa fel
încât să-i prindă pe atacanţi.

Formaţii de lucru: suveică dublă

Dozare: 2 serii x 120 secunde
Natura pauzei: activă – stretching

Exerciţiul 7. Jucătorii sunt aşezaţi în şir câte unul pe post de

extremă dreapta. La semnal, primul jucător sprintează pe marginea
terenului, primeşte mingea de la portar, execută dribling în viteză,
pasează portarului din partea opusă, se întoarce în viteză devenind
apărător.
Recomandări
La dribling se indică un unghi mic de împingere a mingii în sol.
Apărătorul este activ, semiactiv sau pasiv.

53
 Formaţii de lucru: şir câte unul
Dozare: 2 serii x 10 aruncări
Natura pauzei: activă – exerciţii de captare a atenţiei, 1 minut şi
30 secunde între serii

Exerciţiul 8. Jucătorii sunt dispuşi pe extreme ca în figura de mai

jos. La semnal, primul jucător din fiecare şir porneşte în deplasare
laterală spre dreapta până la colţul terenului, apoi prin paşi adăugaţi pe
½ teren, deplasare laterală stânga-dreapta, deplasare cu spatele la
coada şirului din partea opusă. Se urmăreşte care echipă a ajuns mai
repede cu toţi jucătorii în partea opusă.
Recomandări
În funcţie de nivelul de pregătire numărul repetărilor va fi mai mic
sau mai mare.
Se insistă asupra poziţiei fundamentale cât mai joasă.
deplasare laterală

cu spatele Paşi adăugaţi înainte

54
 Formaţii de lucru: coloană pe extreme
Dozare: 2 serii x 5 trasee complete
Natura pauzei: activă – exerciţii de captare a atenţiei, 1 minut şi
30 secunde între serii

Exerciţiul 9. Jucătorii sunt aşezaţi în şir câte unul la semicerc. Pe

mijlocul terenului se vor aşeza mingi medicinale sau mingi de handbal, la
distanţa de 2 – 3 m între ele. Se execută deplasări laterale urmate de
deplasări cu paşi adăugaţi înainte şi înapoi, şi din nou în lateral ş.a.m.d.
Recomandări
Deplasările să se execute în poziţie fundamentală, iar numărul
repetărilor va fi stabilit în funcţie de posibilităţile colectivului.

Formaţii de lucru: grupe de câte 2

Dozare: 2 serii x 5 deplasări
Natura pauzei: activă – stretching 120 secunde

Exerciţiul 10. Jucătorii sunt dispuşi în coloană, pe mai multe linii,

aşezaţi cu faţa spre mijlocul terenului. La semnal, jucătorii din prima linie
sprintează până la centru, se opresc cu piciorul pe această linie după
care aleargă cu spatele până la linia de start, se opresc, aleargă în
viteză până la semicercul opus, se opresc, aleargă cu faţa spre centru,

55
se întorc şi aleargă cu spatele până la linia de start, plecând în cursă
jucătorii din linia următoare ş.a.m.d.
Recomandări
Se insistă asupra startului rapid, alergării şi retragerii cu spatele.
Exerciţiul se poate îngreuia prin introducerea driblingului din alergare cu
faţa spre direcţia de deplasare.
Formaţii de lucru: grupe de câte 2
Dozare: 2 serii x 4 repetări
Natura pauzei: activă – exerciţii de captare a atenţiei, 1 minut şi
30 secunde între serii

Exerciţiul 11. Jucătorii sunt împărţiţi în 3 grupe (echipe) repartizaţi

la cele două semicercuri. O grupă de atacanţi, 2 grupe de apărători aşa
cum se poate observa în figura de mai jos. Grupa I în apărare, grupa a
II-a în atac, grupa a III-a în repaus. Atacanţii execută pase în potcoavă
cu pătrunderi spre poartă, apărătorii execută atac la adversarul cu
mingea şi retragere oblică spre semicerc. La semnalul sonor al
antrenorului atacanţii pasează mingea portarului şi se retrag până la
centrul terenului, apărătorii devin atacanţi şi transportă mingea în viteză
până în terenul advers, se plasează pe posturi şi execută pase în
pătrundere.
Recomandări
Se va acţiona în apărare cu joc de braţe şi picioare.

56
 Retragerea în apărare se face cu faţa spre propria poartă până la
centru. În apărare se urmăreşte intrarea în posesia mingii.
Formaţii de lucru: grupe de câte 4
Dozare: 2 serii x 5 replieri
Natura pauzei: activă – pasivă 60 secunde

Exerciţiul 12. Jucătorii sunt plasaţi la linia de centru. La semnal,

toţi se deplasează cu paşi adăugaţi laterali, cu paşi adăugaţi înainte sau
înapoi, cu sprint etc., ating cu piciorul linia de fund a terenului sau
peretele şi se întorc la linia de start. Cel care ajunge primul iese afară şi
exerciţiul continuă până când va rămâne cel mai lent jucător al echipei.

Formaţii de lucru: grupe de câte 6

Dozare: 2 serii x 6 deplasări
Natura pauzei: activă – pasivă 60 secunde

57
 CAPITOLUL V
CONCLUZII DESPRINSE DIN CERCETARE

5.1. CONCLUZII CU CARACTER TEORETIC

Învăţarea acţiunilor tactice de grup ale apărării încep împreună cu
învăţarea acţiunilor de grup de atac. Întregul proces de învăţare a fazelor
jocului în apărare urmăreşte rezistenţa contra atacanţilor.
Jocul in apărare necesita o pregătire fizica superioara. Acest lucru
este datorat faptului ca ritmul de joc este dat de echipa in atac, iar echipa
din apărare trebuie sa se adapteze acestui ritm. Un alt element care vine
in sprijinul acestei idei este ca mingea circula mai repede decât jucătorii.
De aceea, pentru realizarea superiorităţii numerice zonale, este
necesara dezvoltarea rezistentei in regim de viteza. Pentru a putea face
luptei permanente cu atacanţii adverşi trebuie dezvoltata si forţa in regim
de rezistenta.
Pornind de la ideea că orice sistem de apărare este teoretic foarte
bun, este absolut obligatoriu, ca toţi antrenorii să acorde timp suficient în
antrenament şi să găsească mijloace (exerciţii), pentru învăţarea exactă
a mecanismelor de bază pentru forma de apărare om la om, în funcţie de
particularităţile adversarilor dar, şi propriilor jucători.
În ultimii ani, supremaţia în handbal a aparţinut echipelor care au
găsit rezolvări eficiente împotriva jocului de atac, practica demonstrând
că, sistemele de apărare pe zonă 6 : 0 şi 5 + 1, prezintă anumite zone
puternice, ce se dovedesc chiar invulnerabile împotriva unui atac
desfăşurat întâmplător, neorganizat, haotic dar şi anumite zone mai
slabe, penetrabile, când relaţiile de colaborare dintre apărători nu
funcţionează cum trebuie.
Jocul tuturor echipelor de valoare, este conceput ca fiind tot mai

58
ofensiv şi avansat, în cadrul celor două sisteme de apărare pe zonă
supuse experimentului, respectiv, sistemul 6 : 0 şi 5 + 1, cu o mare
mobilitate de mişcare a jucătorilor, care atacă adversarul în permanenţă
aspru şi anticipat, acţionând omogen în cadrul unor mecanisme precis
elaborate.
În contextul dezvoltării actuale a handbalului pe plan mondial,
folosirea sistemelor de apărare om la om se foloseşte foarte rar sau chiar
deloc pe parcursul unui întreg joc, acestea fiind folosite în situaţii
speciale ale jocului, cum ar fi: refacerea unei diferenţe de scor; când
adversarii se găsesc în inferioritate numerică; adversarii sunt mult
inferiori ca valoare din punct de vedere fizic şi tehnic; când se urmăreşte
surprinderea adversarului şi scoaterea lui din tactica obişnuită de atac.
5.2. RECOMANDĂRI METODICE ŞI PRACTICE
 Învăţarea acţiunilor tactice individuale de apărare trebuie să
înceapă o dată cu învăţarea procedeelor tehnice de apărare.
 Trebuie să se acorde o deosebită atenţie alegerii locului de
acţiune în funcţie de atacant şi de momentul începerii acţiunii.
 Învăţarea procedeelor tehnice specifice apărării şi a tacticii
individuale de apărare trebuie să se desfăşoare totdeauna în luptă
directă cu atacantul, căruia I se trasează anumite sarcini.
 Pentru a reveni în fruntea ierarhiilor mondiale, la toate
nivelurile, trebuie ca ştiinţa jocului în apărare să facă eforturi deosebite
de gândire metodică şi muncă practică, jocul echipelor noastre în
apărare trebuie să fie mai bine gândit şi elaborat în cadrul unor sisteme
precis stabilite.
 În sensul creşterii şi perfecţionării bagajului individual al
apărătorului în sfera cunoştinţelor tehnico-tactice, precum şi, la nivelul indicilor
de pregătire psiho-fizică, trebuie pus accent pe întreg ABC-ul tehnico-tactic al
apărătorului, dar şi pe tot ce asigură rezolvarea în favoarea lui a raportului

59
,,unu la unu”, din ce în ce mai frecvent şi decisiv în joc.
 Pornind de la ideea că orice sistem de apărare este teoretic
foarte bun, este absolut obligatoriu, ca toţi antrenorii să acorde timp
suficient în antrenament şi să găsească mijloace ( exerciţii), pentru
învăţarea exactă a mecanismelor de bază pentru sistemele de apărare
pe zonă 6 ; 0 şi 5 + 1.
 Pentru a reveni în fruntea ierarhiilor mondiale, la toate
nivelurile, trebuie ca ştiinţa jocului în apărare să facă eforturi deosebite
de gândire metodică şi muncă practică, jocul echipelor noastre în
apărare trebuie să fie mai bine gândit şi elaborat în cadrul unor sisteme
precis stabilite.
 Pentru creşterea performanţelor sportive la nivelul juniorilor,
atât din punct de vedere al dezvoltării calităţilor motrice, cât şi, al obţinerii
unor rezultate superioare, este absolut necesar, ca, în cadrul lecţiilor de
antrenament, să se acorde o pondere sporită fazei de apărare, mergând
până la a concepe fiecare exerciţiu desfăşurat în condiţii de adversitate.
 La eşalonul juniorilor, pentru obţinerea performanţelor sportive,
este imperios necesară, cunoaşterea a cel puţin un sistem de apărare pe
zonă, mai întâi sub forma sa clasică, adaptându-l apoi – dacă este
necesar – unor condiţii specifice faţă de valoarea şi înclinaţiile propriilor
jucători, a adversarilor, sau anumitor condiţii de strategie şi tactică.
 Recomandăm însuşirea mecanismului de funcţionare al
apărării ,,om la om” la nivelul eşaloanelor bazei de masă a handbalului
de performanţă,
 În momentele dificile ale jocului, pentru surprinderea adversarului şi
scoaterea lui din tactica obişnuită, alternarea sistemelor de apărare pe zonă
cu cele om la om, motiv pentru care propunem învăţarea a cel două forme de
apărare chiar de la primele participări în competiţiile oficiale, condiţie
obligatorie pentru obţinerea unor rezultate de valoare.

60
 BIBLIOGRAFIE
1. ACSINTE, AL., (2003), Particularităţi psihofiziologice ale jocului de
handbal, Edit. Alma Mater, Bacău
2. ACSINTE, AL., EFTENE, AL., (2000), Handbal de la iniţiere la marea
performanţă, Edit. Media, Bacău
3. BOMPA, T., (2003), Performanţa în jocurile sportive, Teoria şi
metodologia antrenamentului, Edit. Ex Ponto, Bucureşti
4. BOTA, I., (1984), Handbal. Modele de joc şi pregătire, Edit. Sport-
Turism, Bucureşti
5. BOTA. I., BOTA. M., (1987), Handbal, Edit. Sport - Turism, Bucureşti
6. BUDEVICI, A., ŞUFARU, C., (2004), Metodica pregătirii handbaliştilor
juniori, Edit. ,,Valinex” S.A. Chişinău
7. CÂRSTEA, GH., (2000), Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului, Edit. AN-DA, Bucureşti
8. CEAUŞESCU, N., (2002), Istoria pedagogiei educaţiei fizice, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti
9. CERCEL, P., (1980), Handbal, exerciţii pentru fazele de joc, Edit.
Sport - Turism, Bucureşti
10. CERCEL, P., (1983), Handbal, antrenamentul echipelor masculine,
Edit. Sport-Turism, Bucureşti
11. CIUCUREL, C., (2005), Fiziologie, Edit. Universităţii Craiova
12. COLIBABA-EVULEŢ, D., BOTA, I., (1998), Jocuri sportive, teorie
şi metodică, Edit. Aldin, Bucureşti
13. COLIBABA-EVULEŢ, D., MIHĂILĂ, I., (2004), Regândirea şi
reactualizarea conceptului de antrenament individual în pregătirea
echipelor de jocuri sportive colective. Conferinţa internaţională de
comunicări ştiinţifice ,,2004-anul european al educaţiei prin sport”,
Edit. Fundaţiei Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galaţi
14. CSŰDÖR, G., (1986), Instruirea echipelor şcolare, Edit. Sport-

61
 Turism, Bucureşti
15. DRAGNEA, A., (1984), Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi
sport, Edit. Sport-Turism, Bucureşti
16. DRAGNEA, A., TEODORESCU, S., M., (2002), Teoria sportului,
Edit. FEST, Bucureşti
17. DRAGOMIR, P., SCARLAT, E., (2004), Educaţie fizică şcolară,
Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti
18. DRĂGAN, I., (1994), Medicina sportivă aplicată, Edit. Editis,
Bucureşti
19. EPURAN, M., (1994), Modelarea pregătirii psihologice în sport,
Edit. A.N.E.F.S, Bucureşti
20. EPURAN, M., (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale,
Edit. FEST, Bucureşti
21. FIREA, E., (1984), Metodica educaţiei fizice şcolare, vol. I, II, Edit.
I.E.F.S, Bucureşti
22. FLEANCU, L., J., (2007), Concepte de dezvoltare a calităţilor
motrice şi evaluare tehnico-tactică în baschet, Edit. Universitaria
Craiova
23. FLEANCU, L., J., (2007), Baschet. Orientări şi concepte în
pregătirea jucătorilor de baschet, Edit. Universitaria Craiova
24. FLEANCU L., J., (2007), Baschet. Teorie şi metodică, Edit.
Universitaria Craiova
25. GEORGESCU, L., (1996), Lucrări practice de control medical,
Universitatea din Piteşti
26. GEORGESCU, L., (2002), Fiziologia educaţiei fizice, Edit.
Universitaria, Craiova
27. GEORGESCU, M., (1980), Îndrumar de lucrări practice pentru
control medical şi prim –ajutor medical, Edit. I.E.F.S.,Bucureşti
28. GHERMĂNESCU, I., K. şi colab., (1983), Teoria şi metodica

62
 handbalului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
29. GOGÂLTAN, V., (1974), Instruirea copiilor şi juniorilor în handbal,
Edit. Stadion, Bucureşti
30. HANTĂU, C., (2002), Handbal , Jocul în apărare, Edit. Printech,
Bucureşti
31. MIHĂILĂ, I., PREDA, C., (2002), Handbal. Tehnica şi metodica
jocului, Edit. The Flower Power, Piteşti
32. MIHĂILĂ, I., (2004), Handbal, curs teoretic, Edit. Universităţii din
Piteşti
33. MIHĂILĂ, I., (2006), Handbal, Optimizarea pregătirii fizice specifice
la echipele de juniori, Edit. Universitaria, Craiova
34. MIHĂILĂ, I., POPESCU, C., (2006), Handbal. Îndrumar practico-
metodic, Edit. Universitaria, Craiova
35. MIHĂILESCU, L., (2004), Tendinţe în evoluţia potenţialului
biomotric, Edit. Universităţii din Piteşti
36. MIHĂILESCU, L., MIHĂILESCU, N., (2002), Instruirea programată
în atletism, Edit. Universităţii din Piteşti
37. MIHĂILESCU, L., MIHĂILESCU, N., (2006), Atletism în sistemul
educaţional, Edit. Universităţii din Piteşti
38. MITRA, GH., MOGOŞ, AL., (1980), Metodica educaţiei fizice
şcolare, Edit. Sport - Turism, Bucureşti
39. NĂSTASE, D., V., (2004), Timpul liber şi activităţile recreative, Edit.
Universităţii din Piteşti
40. NĂSTASE, D., V., (2003), Elemente de teorie a activităţilor motrice
din cadrul învăţământului special, Edit. Universităţii din Piteşti
41. NEGULESCU, I., (1998), Argument pentru un debut timpuriu, Edit.
Universitas Company, Bucureşti
42. NEGULESCU, I., (2000), Handbal, tehnica jocului, Edit.
A.N.E.F.S.,Bucureşti

63
43. NICULESCU, I., (2006), Psihomotricitatea în jocul de volei, Edit.
Universitaria, Craiova
44. NICULESCU, I., (2006), Evaluarea motrică şi somato-funcţională,
Edit. Universitaria Craiova
45. NICULESCU, M., (2001), Ştiinţa pregătirii musculare, Edit.
Universităţii din Piteşti
46. POPESCU, C., (1971), Lecţii de handbal, Edit. Stadion, Bucureşti
47. SIMION, GH., (1998), Metodologia cercetării omului în mişcare,
Edit. Universităţii din Piteşti
48. SOTIRIU, R., (2000), Handbal, de la iniţiere la performanţă,
Bucureşti
49. ŞICLOVAN, I., (1979), Teoria educaţiei fizice şi sportului, Edit.
Sport – Turism, Bucureşti
50. VERZA, E., VERZA, E., F., (2000), Psihologia vârstelor, Edit. Pro
Humanitate, Bucureşti

64