UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE,

TURISM ȘI SPORT

SPECIALIZAREA: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

VOLEI
REFERAT

Student: …………………….

Anul I

Oradea 2019
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE,

TURISM ȘI SPORT

SPECIALIZAREA: EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SERVICIUL ÎN JOCUL DE VOLEI

Coordonator : Student:

Lect. univ. dr. Szabo-Alexi Mariana ………………

Anul I

Oradea 2019

1
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................................................ 3

1. Istoria voleiului ...................................................................................................................................... 4

2. Voleiul în zilele noastre .......................................................................................................................... 7

3. Serviciul în jocul de volei ....................................................................................................................... 8

3.1. Clasificare......................................................................................................................................... 9

3.2. Procedee de execuţie a serviciului ................................................................................................. 10

3.2.1. Serviciul de jos din faţă ........................................................................................................... 10

3.2.2. Serviciul de jos din lateral ....................................................................................................... 12

3.2.3. Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor ............................................................................. 12

3.2.4. Serviciul de sus din faţă în forţă .............................................................................................. 14

3.2.5. Serviciul din săritură ............................................................................................................... 15

4. Traseul metodic pentru învăţarea serviciului ........................................................................................ 16

Concluzii ................................................................................................................................................... 18

Bibliografie ............................................................................................................................................... 19

2
 INTRODUCERE

„Dacă doreşti să ai un copil inteligent, dotat, trebuie să-i dezvolţi forţa pe care inteligenţa i-o va
cultiva, să-l faci sănătos şi robust pentru a-l face înţelept şi cu judecată......lasă-l să lucreze, obişnuieşte-l
să activeze. Să ai grijă să se mişte mult. Să fie un om puternic trupeşte,... în curând va deveni puternic şi
intelectual”- spunea J.J. Rousseau.

Istoria confirmă rădăcinile de veacuri ale sportului, care s-a născut în antichitate ca nevoie a
oamenilor de a se aduna și a se manifesta prin "mișcare" - întreceri de forță și agilitate, lupta, dans- dar
și ca mijloc de distracție și desăvârșire fizică. Izvoarele sportului sunt serbările populare, activitățile
tradiționale, activitățile fizice nonsportive aplicate în viața de zi cu zi, operațiunile militare, exercițiile
populare care, în timp, au devenit sport.

Vestigii și documente istorice atestă valoarea culturală a mișcării sportive, precum și prezența sa în
istoria culturii, științei militare, educației pentru igienă și sănătate, în tradițiile populare și activitățile de
timp liber. Surse istorice și culturale menționează evoluția interdependentă a culturii și sportului pe
fondul tradițiilor, la care se adaugă influența culturilor și modelelor sportive orientale și occidentale,
care pătrund pe diverse căi de-a lungul timpului, de asemenea, subliniază faptul că modelul social și
politic influențează sistemul organizatoric și direcțiile sportului.

Baronul Pierre de Coubertain, convins de profunda injustiție și răul pe care îl reprezintă sportul
practicat doar de o elită, a creat sloganul "Sportul pentru Toți", folosit de el înca din anii 1900. Pierre de
Coubertain definește diferențele fundamentale între diferite forme de educație fizică, spunând:
“…sportul nu este un mod de a petrece timpul de lux, o activitate pentru cei puțini privilegiați și nici
măcar o formă de compensație musculară pentru activitatea creierului. Pentru fiecare bărbat, femeie,
copil oferă posibilitatea de a se autoperfecționa, indiferent de profesie sau de poziția ocupată în viață.
Este acompaniamentul natural al tuturor, în mod egal, în așa măsura încât nimic nu-l poate înlocui…”.

Jocul de volei și-a câștigat de-a lungul anilor datorită particularităților sale, o apreciere unanimă atât
din partea copiilor și a tineretului, cât și din partea adulților. Cu posibilități de practicare la toate vârstele,
voleiul este un frumos joc sportiv și în același timp un important mijloc de educație fizică.Făcând parte

3
din marea familie a jocurilor sportive și fiind într-o permanentă evoluție , voleiul și-a adaptat atât
metodele de instruire, cât și mijloacele de pregătire respectând principiile generale de aplicare ale
acestora.

Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă mingea pe
deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă terenul advers. Fiecărei
echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către terenul celeilalte echipe. Un punct se
câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă nu se respectă regula celor trei atingeri.

O echipa de volei este alcătuită din 6 jucători. Se joacă 3 seturi câștigătoare din 5, fiecare set a
câte 25 de puncte; în caz de egalitate la scorul 24 - 24 se continuă setul până în momentul în care una din
cele două echipe obține o diferență de 2 puncte (29 - 27, 31 - 29 etc). În cazul în care este nevoie de
jucarea ultimului set pentru desemnarea câștigătorului, acesta se joacă până la 15 (sau până la o diferență
de două puncte).

1. Istoria voleiului

Jocul de volei (volley-ball), ca și baschetul, este un sport ale cărui origini sunt vechi de peste o sută
de ani și a cărui istorie este jalonată de momente și evenimente importante. Ambele sporturi (voleiul și
baschetul) au fost inventate în cadrul aceleiași universități, la câțiva ani distanță. Apariția jocului de
volei se datorează lui William G. Morgan, profesor – director (pastor) de educație fizică, la Asociația
Creștină a tinerilor (Young Men’s Christian Association – YMCA), din Holyoke, Massachusetts (SUA).
Morgan își făcuse studiile la “Springfield College”, unde îl întâlnise pe James Naismith, cel care, în
1891, inventase baschetul. Slujba la YMCA i-a dat ocazia lui Morgan să stabilească, să dezvolte și să
conducă un vast program de sport, încercând să găsească activități noi, mai ales pe timpul iernii, când nu
se puteau practica sporturi în aer liber. În 1895, inspirându-se din baschet, din tenis și dintr-un joc
german foarte popular în epocă – “faustball” – el a transformat substanțial regulile, pentru a da noului
joc valoare competitivă, creând, astfel, ceea ce el a numit, într-o primă fază, “mintonnette” (din
englezescul “mint” – “lovitură”, la care s-a adăugat sufixul diminutival franțuzesc “-ette”) . „ În căutarea
unui joc adecvat, m-am orientat la început spre tenis, dar pentru acesta era nevoie de rachete, mingii,

4
fileu şi alte echipamente, aşa că a fost eliminat, dar ideea fileului mi s-a părut una bună“- declara
Morgan descriind primele sale experimente.

În timpul primelor demonstrații, spectatorii au sesizat că jucătorii prindeau mingea din zbor (din
“vole”), ceea ce a condus la denumirea de “volley-ball”. Noul joc s-a dovedit a fi un sport de sală
captivant și pentru membrii mai vârstnici ai YMCA, pe care îi solicita fizic mai puțin decât alte sporturi.

Primele reguli instituite de William G. Morgan aveau în vedere folosirea unui fileu de 1,98 metri
înălțime, chiar deasupra capului unui om de înălţime medie, un teren de 15,2 metri lungime și 7,6 metri
lățime și un număr neprecizat de jucători. Un meci de volei presupunea nouă reprize, cu câte trei
servicii, pentru fiecare echipă, în fiecare repriză. În caz de greșeală la serviciu, era permisă repetarea
acestuia. Trimiterea mingii în plasă era considerată ratare, soldându-se cu pierderea punctului, cu
excepția situației în care acest lucru (lovitura în fileu) se întâmpla la primul serviciu. În timp, regulile s-
au mai schimbat, în 1916 fiind introdus “atacul” și, patru ani mai târziu, “regula celor trei atingeri”, care
înseamnă că fiecare echipă poate să atingă mingea doar de trei ori, până să o trimită în terenul
adversarilor. În 1921, setul a trecut de la 21 de puncte, la 15.

Avea nevoie de o minge, şi printre cele care au fost încercate a fost şi una de baschet, dar aceasta era
prea mare şi prea grea. În final Morgan a cerut firmei A.G. Spalding & Bros să facă o minge, care a fost
realizată în fabrica de lângă Chicopee, din Massachusetts. Rezultatul a fost chiar satisfăcător: mingea era
acoperită cu piele, cu o cameră din cauciuc în interior; circumferinţa sa era între 63,5 şi 68,6 cm şi
greutatea sa era între 252 şi 336 grame.

Figura 1. William G. Morgan și primul teren de volei

5
 Morgan a rugat pe doi dintre prietenii săi de la Holyoke, Dr. Frank Wood şi John Lynch, să scrie
(bazate pe sugestiile sale) conceptele de bază ale jocului şi primele zece reguli.

La începutul anului 1896 a fost organizată o conferinţă la Colegiul YMCA în Springfield, la care au
participat toţi directorii de educaţie fizică. Dr. Luther Halsey Gulick, Director Executiv al
Departamentului de Educaţie Fizică al Comitetului Internaţional din cadrul YMCA, l-a invitat pe
Morgan să facă o demonstraţie a noului joc pe stadion. Morgan a luat două echipe, fiecare alcătuite din
câte cinci bărbaţi şi câţiva fani loiali şi demonstraţia a fost făcută în faţa delegaţilor, care participau la
conferinţă. Morgan a explicat că noul joc a fost gândit pentru sală, dar se poate juca şi în aer liber. Poate
să participe un număr nelimitat de jucători – obiectivul jocului fiind ţinerea mingii în mişcare peste fileu,
dintr-o parte în cealaltă a terenului.

După ce a văzut demonstraţia şi a ascultat explicaţiile lui Morgan, Profesorul Alfred T. Halstead a
fost atent la acţiune, la fazele jocului, la traiectoriile mingii şi a propus ca numele de „Mintonette” să fie
înlocuit de „Volley Ball”. Acest nume a fost acceptat de Morgan şi de întreaga conferinţă. Morgan a
explicat regulile şi a dat o copie scrisă de mână conferinţei ca un ghid pentru folosirea şi dezvoltarea
voleiului. Un comitet a fost desemnat pentru a studia regulile şi pentru a propune sugestii pentru
promovarea şi învăţarea noului joc. Un scurt raport despre noul joc a fost publicat în ediţia 1896 a
„Physical Education”, iar regulile au fost incluse în ediţia din 1897, care a constituit şi primul manual
oficial a North American YMCA Athletic League
În 1919, în timpul Primului Razboi Mondial, trupele americane trimise în Europa au distribuit peste
16 000 de mingi de volei, fapt care a dus la creșterea popularității acestui sport. Prima țară, în afara
Statelor Unite ale Americii, care a adoptat jocul de volei, a fost Canada, în 1900. După al Doilea Razboi
Mondial, la Paris, s-a creat Federația Internațională de Volei, iar peste doi ani a avut loc primul
Campionat mondial, abia din 1952, introducându-se și voleiul feminin. La Jocurile Olimpice, voleiul a
fost prezent, mai întâi, ca sport demonstrativ, în 1924, fiind acceptat oficial la ediția din 1964.

Din anul 1920, voleiul se joacă şi în România, fiind practicat de elevii şi de studenţii din Bucureşti,
Braşov, Constanţa, Iaşi, Ploieşti, Sibiu, Timişoara etc. Şi în ţara noastră, jocul de volei evoluează pe
toate planurile, echipele de club şi în special cele reprezentative, masculine şi feminine, obţin rezultate
excelente la marile concursuri internaţionale, mai ales în perioada 1946-1980.

6
Pe plan intern, se menţionează, în analele sportului românesc, faptul că în anul 1931 se înfiinţează
Federaţia Română de Volei (FRV), împreună cu cea de baschet. Se organizează, tot în 1931, şi primul
campionat naţional masculin de volei al Capitalei, cu participarea echipelor "Sportul Studenţesc",
"Juventus", YMCA Turda, "Viforul Dacia", Tenis-Club şi "Apărătorii Patriei", ultima obţinând primul
loc.

2. Voleiul în zilele noastre

La ora actuală, jocul de volei se desfășoară între două echipe, fiecare fiind formată din câte șase
jucători. Dimensiunea standard a terenului este de 18 m/9 m, fileul are 1 m lățime și 9,5 – 10 m lungime.
Înălţimea fileului este de 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24 m pentru femei (înălţimea fileului diferă pentru
veterani şi pentru juniori), iar mingile au circumferinţa de 65 – 67 cm şi greutatea de 260 – 280 g.

Figura 2. Mingea de volei

Un meci se joacă în cinci seturi, fiecare a câte 25 de puncte, în caz de egalitate jucându-se prelungiri,
până când una dintre echipe ajunge la două puncte diferență. Libero-ul este membrul echipei specializat
în fazele de apărare, el poate fi și căpitanul echipei, dar jocul este foarte flexibil în privința poziției
jucătorilor, permițând multă spontaneitate, inteligență, dar și dezvoltarea unor tactici spectaculoase. Se
consideră punct câștigat orice minge care cade în terenul advers sau dacă cealaltă echipă greșește sau
este penalizată. În jocul de volei, “forfait” este termenul prin care o echipă, daca refuză să joace un meci,
din diverse motive, este declarată învinsă cu scorul 0-3.

7
 Figura 3. Terenul de volei

Voleiul pe plajă (beach volley) este o varianta a jocului de volei, cu doar doi jucători în fiecare
echipă, devenit sport olimpic din 1996. A apărut, pentru prima dată, pe plajele din Santa Monica, din
California, în anii 1920, după care s-a răspândit în întreaga lume. La nivel profesionist, țările care
domină în competițiile de volei pe plajă, sunt SUA, Brazilia și Australia, urmate de Grecia, Germania și
China.

O statistică a Comitetului Internațional de Volei (FIVB) arată că, dacă în anii ’70 ai secolului
trecut, voleiul și baschetul erau unele dintre cele mai populare sporturi, cu peste 70 000 de jucători
activi, înregistrați pentru fiecare dintre cele două discipline sportive, în prezent, FIVB estimează că, în
lume, sunt peste 500 de milioane de jucători de volei.

3. Serviciul în jocul de volei

Serviciul este un element tehnic, deosebit de important, pentru că reprezintă punerea mingii în joc
de către un jucător, cu scopul de a câştiga un punct sau de a pune în dificultate echipa adversă, astfel

8
încât să nu se poată organiza uşor în atac. Din punct de vedere al regulamentului de joc, serviciul este
actul lansării mingii în joc de către jucătorul din spate-dreapta din poziţia 1, plasat în zona de serviciu.
Cu ajutorul serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă(fileu), astfel încât să fie preluată greu de
adversar, lucru care presupune un serviciu precis planat sau un serviciu în forţă. Ultimul are avantajul,
din punct de vedere psihologic, de a crea un efect demoralizator pentru echipa adverse şi unul
mobilizator pentru cea care îl efectuează.

„Serviciul în timpul jocului competițional se manifestă prin execuții individuale specifice, în care fiecare
jucător folosește un singur procedeu adaptat posibilităților sale și perfecționat ca atare, prin accentuarea
unuia din atributele: precizie, forță sau planare”.1

3.1. Clasificare
C l a s i f i c a r e a a c e s t e i a c ţ i u n i s e p o a t e f a c e d i n p e r s p e c t i v a m a i m u l t o r criterii:
 În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi - de jos
- de sus.
 Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici:
- serviciul din faţă sau
- din lateral.
 După zborul mingii: - plasat,
- planat,
- în forţă.
 După poziţia executantului: - de pe sol sau
-din săritură.
 După distanţa de la care se excută: -din apropierea liniei de fund sau
- de la mare distanţă.

Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:

 Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
 Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
 Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în teren.

1
Ghenardi V., – Volei, modelarea instruirii copiilor și juniorilor – Edit. Sport-Turism, București, 1984, pag.27

9
3.2. Procedee de execuţie a serviciului

În jocul de volei lovitura de serviciu “este acţiunea individuală cea mai periculoasă pentru adversar şi
este reprezentată de totalitatea procedeelor de transmitere a mingii în terenul adversarului fie prin
săritură, fie de pe sol”.2

3.2.1. Serviciul de jos din faţă

Este utilizat mai ales de începători. Se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa
executantului, cu scopul de a o transmite peste plasă (fileu), în terenul advers. Este procedeul tehnic
uşor de însuşit, care se foloseşte la începători şi în special la fete. El este uşor atât ca execuţie cât şi ca
preluare. Ca execuţie, pentru că la vârstele începătorilor (10 –11 ani), ei nu au încă forţa necesară
executării a serviciului de sus. Iar din punct de vedere al preluării este uşor pentru ca mingea vine cu o
traiectorie înaltă, timp necesar ca jucătorii să se deplaseze la minge şi să realizeze preluare fie cu două
mâini de sus fie cu două mâini de jos. Astfel mingea poate sta mai mult în joc.

Figura 4. Serviciul de jos din față

2
Roşca E. - Studiu privind eficientizarea loviturii de atac plasate în jocul de volei, prin training atenţional, Palestrica
Mileniului III Civilizție și Sport, Vol. 13, no. 3, Iulie-‒Septembrie 2012, pag.267-271
http://www.pm3.ro/pdf/49/PM3_Nr.3(49)_2012m_ok.pdf#page=99

10
 Fiecare procedeu tehnic are la bază un mecanism de bază, ce conţine mai multe componente:
momentul iniţial sau poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţie finală.

Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, cu picioarele uşor depărtate cam la lăţimea umerilor
şi decalate, piciorul opus cu care se loveşte mingea este mai în faţă. Picioarele sunt semiflexate la
nivelul articulaţiei genunchilor, greutatea repartizată pe ambele picioare sau uşor pe piciorul din faţă.
Trunchiul uşor aplecat spre înainte, linia umerilor paralelă cu fileul. Mingea este ţinută în mâna opusă
braţului cu care se loveşte, îndoită din cot, la nivelul şoldului de partea braţului de lovire. Braţul de
lovire atârnă relaxat pe lângă şold.

Execuţia propriu-zisă
Mâna ce susţine mingea, execută o uşoară lansare, aruncare (10-20 cm) sau o retragere a acesteia de sub
minge, odată cu balansarea braţului îndemânatec, de lovire spre înapoi şi trecerea greutăţii pe piciorul
din spate. Urmează o pendulare dinspre înapoi spre înainte, pe timpul coborârii mingii, iar piciorul din
spate, printr-o impulsie în sol, trece greutatea corpului în faţă, odată cu lovirea mingii. Mingea se loveşte
pe calota inferioară, cu podul palmei, degetele fiind întinse şi apropiate, braţul fiind blocat, încordat din
articulaţia pumnului şi cotului, după care din spate realizează, dacă este cazul, o păşire spre înainte.

Poziţia finală
După execuţie, jucătorul este în poziţie înaltă, urmăreşte traiectoria mingii, după care se deplasează în
teren pentru a participa la acţiunile de apărare.

Greşeli de execuţie
La momentul iniţial – picioarele sunt pe aceeaşi linie la poziţia iniţială, sau piciorul din faţă este de
aceeaşi parte cu braţul care va lovi mingea
– ţinerea mingii prea aproape sau prea depărtat de corp.
Î n t i m p u l e x e c u ţ i e i – aruncarea mingii prea înalt, lateral sau înainte
– lovirea mingii din palmă, fără aruncare, lansare sau cu degetele, antebraţul.
În finalul acţiunii – pendularea braţului lovitor în plan lateral
- neurmărirea cu privirea a mingii servite.

11
3.2.2. Serviciul de jos din lateral

Aceasta este o variantă a serviciului de jos, în care execuţia se face din lateral.
Poziţia iniţială
Jucătorul stă lateral faţă de fileu, cu mâna care susţine mingea spre fileu. Picioarele sunt mai depărtate
faţă de lăţimea umerilor şi uşor flexate din articulaţii, iar talpa piciorului dinspre fileu mai avansată.
Mingea este susţinută la nivelul bazinului de mâna neîndemânatecă, îndoită din cot, iar mâna care va
lovi mingea sprijină lateral mingea.

Execuţia propriu-zisă
Se realizează o trecere a greutăţii corpului pe piciorul din spate odată cu retragerea mâinii lovitoare, în
lateral şi spre înapoi întinsă din articulaţia cotului. Mingea se aruncă oblic spre fileu, ceea ce coincide cu
răsucirea trunchiului cu faţa spre fileu şi cu acţiunea mâinii care loveşte mingea dinapoi spre înainte şi
de jos în sus, odată cu trecerea greutăţii în faţă pe piciorul care a păşit. Mingea este lovită cu podul
palmei, cu articulaţia pumnului încordatăşi articulaţia cotului în extensie.

Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingii, după care se deplasează în teren pentru a participa la
acţiunile de apărare următoare.

Greşeli de execuţie: – picioarele sunt aşezate invers faţă de fileu, cel din spate este mai în faţă;
– mingea se aruncă prea jos, prea înapoi;
– nu se realizează răsucirea trunchiului;
– se loveşte mingea cu antebraţul sau cu pumnul.

3.2.3. Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor

Serviciul de sus din faţă este foarte utilizat atât de jucătorii începători cât şi de cei avansaţi. Accentul
cade pe traiectoria care se imprimă mingii, şi care trebuie să fie cât mai schimbătoare şi să pună în
dificultate pe cei care execută preluarea.

12
Poziţia iniţială

Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor depărtate şi decalate, piciorul din faţă
este opusul mâinii cu care se va lovi mingea, greutatea este repartizată in mod egal pe ambele picioare.
Trunchiul este drept cu privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută în palma braţului
neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa executantului, la nivelul pieptului, iar
braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate sprijini mingea.

Execuţia propriu-zisă

Mingea se aruncă în sus circa 1 metru, astfel, dacă o lăsăm să cadă pe lângă corp, să cadă în faţa
piciorului din spate. Braţul care susţine şi aruncă mingea se ridică oblic în sus spre înainte, trunchiul
intră într-o extensie, realizându-se şi trecerea greutăţii pe piciorul din spate iar braţul lovitor, îndoit din
articulaţia cotului, se duce înapoia capului. Se realizează şi o răsucire a trunchiului de partea braţului
lovitor. Acesta revine din extensie cu o mişcare dinapoi spre înainte sus şi loveşte mingea în punctul cel
mai înalt al fazei ascendente de zbor a mingii. Mingea se loveşte cu podul palmei, astfel articulaţia
pumnului să fie blocată în extensie pe tot parcursul execuţiei. Printr-o lovire scurtă într-un punct situat
cât mai aproape de axul median al mingii, se imprimă un zbor planat cu o traiectorie oscilantă, greu
previzibilă datorită faptului că în faţa mingii există un strat de aer pe care aceasta îl ocoleşte neregulat,
în toate direcţiile.

Poziţia finală

După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingii, care trebuie să se îndrepte spre terenul advers.

Greşeli de execuţie:

În momentul iniţial: -poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului

– poziţie prea joasă a braţului cu mingea;

În timpul execuției – mingea este aruncată prea sus, prea jos;

– în timpul lovirii mingii, articulaţia pumnului relaxată;

În finalul acțiunii – pendularea prin lateral a braţului lovitor

– flexia articulaţiei pumnului după lovire

13
 - privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.

3.2.4. Serviciul de sus din faţă în forţă

Este denumit astfel pentru că mingea lovită din faţa celui care execută, de la o înălţime care depăşeşte
nivelul capului şi cu o forţă suficient de mare ca să pună în dificultate preluarea adversarului.

Poziţia iniţială

Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor depărtate şi decalate, piciorul din faţă
este opusul mâinii cu care se va lovi mingea, greutatea este repartizată în mod egal pe ambele picioare.
Trunchiul este drept cu privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută în palma braţului
neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa executantului, la nivelul pieptului, iar
braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate sprijini mingea.

Execuţia propriu-zisă

Execuţia acestui procedeu este efectuat de pe loc sau cu o uşoară păşire. Mingea este aruncată cu mâna
neîndemânatecă sau cu ambele mâini deasupra capului şi uşor în faţă, la o înălţime mai mare pentru a
permite extensia trunchiului, odată cu ducerea braţului de lovire în sus şi-n înapoi ceea ce duce şi la
trecerea greutăţii pe piciorul din spate. Când mingea este aruncată la înălţimea adecvată, braţul care a
aruncat-o începe să coboare, trunchiul revine din extensie prin acţiunea musculaturii abdominale
greutatea trece pe piciorul din faţă datorate flexiei trunchiului, cu ridicarea centrului de greutate a
corpului şi întinderea completă a braţului la nivelul capului. Lovirea mingii se face cu palma, în punctul
maxim, cu braţul perfect întins la nivelul articulaţiei cotului. Mingea este lovită cu toată palma dinapoi
(printr-o flexie dorsală) spre înainte (printr-o flexie palmară), ceea ce realizează o rotaţie a mingii spre
înainte. Viteza de execuţie imprimă mingii forţă de lovire.

Poziţia finală

După lovire, flexia continuă datorate inerţiei şi este oprită printr-o păşire, mingea este privită până în
terenul advers, după care executantul se deplasează în teren, pentru a intra în dispozitivul de apărare.

Greşeli de execuţie: – mingea este aruncată prea jos şi nu se poate realiza extensia necesară, care să de-a
forţă mingii;

14
– mingea este aruncată prea în faţă sau prea în spate;

– palma nu acoperă mingea în momentul lovirii.

Figura 5. Serviciul de sus din față

3.2.5. Serviciul din săritură

Este considerat cel mai modern procedeu tehnic, dar nu este la îndemâna tuturor sportivilor. El este
apanajul sportivilor de performanţă şi mare performanţă. El poate fi denumit o lovitură de atac de la
mare distanţă. Diferenţa constă în faptul că nu există minge ridicată ci o autoaruncare. Serviciul din
săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de către echipele sud-americane
(Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă, mai ales masculine.

Poziţia iniţială

Jucătorul este orientat spre fileu, în spatele liniei de fund a terenului la o distanţă de 2-3m, astfel încât
bătaia să se realizeze în apropierea liniei de fund, iar lovitura să se realizeze deasupra terenului de joc
propriu. Picioarele sunt uşor depărtate şi decalate, piciorul din faţă este cel opus braţului care loveşte.
Piciorul avansat este în funcţie de numărul paşilor de elan (1 -2-3 paşi). Mingea este ţinută în mâna
braţului lovitor, îndemânatec.

Execuţia propriu-zisă

15
Mingea este aruncată deasupra suprafeţei terenului, se execută elanul de 2-3 paşi, bătaia pe ambele
picioare, înapoia liniei de fund, urmată de săritură spre minge. În timpul efectuării elanului şi săriturii,
executantul trebuie să urmărească o săriturăcât mai înaltăşi coordonarea acesteia cu traiectoria mingii
din aruncare. Elanul se execută din 2-3 paşi, penultimul fiind mai lung şi la care, talpa ia contact cu solul
pe călcâi, celălalt picior aducându-se lângă primul, concomitent cu elanul de braţe dinspre înapoi spre
înainte sus. Membrele sunt flexate pe toată lungimea elanului, iar după bătaie are loc desprinderea de pe
sol concomitent cu ducerea braţelor în sus. Trunchiul intră într-o extensie, braţul de lovire este ridicat şi
mai în spate, ceea ce dăcorpului un aspect de arc întins, după care urmează o flexie energică printr-o
contracţie a musculaturii abdominale, toracelui şi mâinii. Mingea este lovită în punctul maxim al
săriturii, deasupra axului central al mingii, cu mână întinsăşi palma în flexie.

Poziţia finală

Aterizarea se face elastic în interiorul terenului, după care executantul îşi reia sarcinile de joc
următoare.

Greşeli de execuţie– distanţă prea mare faţă de linia de fund;

– lipsa sincronizării între aruncarea mingii, săritură şi lovitură;

– aruncarea mingii prea în interiorul terenului;

– punct prea jos de lovire, ceea ce duce la o traiectorie joasă a mingii spre fileu;

– aterizare dezechilibrată ce duce la accidentări.

Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi:
-serviciul de sus din lateral,
- serviciul prin rotarea braţului.

4. Traseul metodic pentru învăţarea serviciului

Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:

 Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii corespunzătoare
înălţimii fileului;

16
  Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută
s e r v i c i u , celălalt prinde mingea;
 Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
 Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingiiricoşate, efectuarea unei
preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
 Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
 Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul,
celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea.

Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea

corectă a punctului de lovire:

 Servici la perete distanţă 4-5 metri, deasupra unei linii;

 Serviciu de sus precedat de 2 -3 aruncări ale mingii pentru verificarea înălţimii, poziţiei
corpului;
 Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2 -3ori a mingii înaintea
execuţiei.
În condiţii apropiate de joc:
 Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
 Serviciu peste fileu pe perechi;
 Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
 S e r v i c i u d i r i j a t p e o a n u m i t ă p a r t e a t e r e n u l u i : a p o i p e diagonală;
 Joc cu penalizarea serviciilor greşite.
Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
 Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
 Serviciu dirijat spre anumite zone.

17
 Concluzii

Spre deosebire de celelalte jocuri sportive, care presupun alergare, săritură, aruncare și prindere,
păstrarea mingii pentru un timp cât mai mic de către un sportiv, și în care se poate trece direct la joc cu
începatorii, în volei este obligatorie o prealabilă pregătire inițială corespunzătoare. Jocul de volei
constituie o parte importantă a activității sportive. El reprezintă o formă de manifestare a exercițiului
fizic, având o valoare educativă deosebită. Caracterul formativ se datorează faptului că practicarea
jocului colectiv realizează cumulativ influențe și efecte pozitive sanotrofice ale sportului și exercițiului
fizic, în general, cu influențe și efecte educative remarcabile

Educaţia fizică şi sportul dezvoltă o arie complexă de interese, trebuinţe, motivaţii. Educă ambiţia,
curajul, emulaţia, atenţia distributivă, hotărârea, fermitatea, perseverenţa, calmul, modestia, onestitatea,
multiple trăsături de voinţă şi caracter. Calităţile intelectuale, calităţile fizice şi calităţile morale se
conturează cu maximum de durabilitate şi eficienţă în activităţile corporale.

Pretutindeni în ţările civilizate educaţia rămâne tributară idealului antic “Mens sana in corpore
sano”. Prezenţa orelor de educaţie fizică şi sport în şcoală este absolut necesară pentru a stimula
mişcarea în rândul elevilor şi chiar performanţa sportivă. Fiecare om are dreptul la o educaţie
armonioasă care să îi ofere atât accesul la cunoştinţe de natură să îl ajute să cunoască şi să înţeleagă mai
bine lumea în care trăim, să îşi dezvolte potenţialul şi gândirea autonomă, dar şi la practicarea mişcării şi
a sportului.

18
 Bibliografie

1. Balaiș F., Păcuraru A.,- "Volei - de la selecție la performanță", Ed. Academica, Galați, 1997
2. Cojocaru A., Cojocaru M., – “Volei- teorie şi practică”, Editura Bren, Bucureşti, 2009
3. Croitoru D., – “Volei în şcoală”, Ed. Semne, Bucureşti, 2002
4. Drăgan A., – “Volei, noţiuni de bază”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
5. Ghenardi V., – “Volei, modelarea instruirii copiilor și juniorilor” – Edit. Sport-Turism,
București, 1984
6. Mureşan A., – “Volei”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
7. Păcuraru A., "Volei - tehnică și tactică", Ed. Fundației Universitare "Dunărea de Jos", Galați,
2002
8. https://nicolaesotir.wordpress.com/istoria-jocului-de-volei
9. https://www.spiruharet.ro/facultati/sport-bucuresti/biblioteca/d4562554622d4722

19