Sunteți pe pagina 1din 70

Universitatea din Pitești

Facultatea de Stiințe, Educație fizică și Informatică

SUPORT DE CURS

Volei adaptat

Lect. univ. dr. Hristache Diana


CUPRINS

Curs 1 - Istoricul jocului de volei


Curs 2 - Istoricul jocului de volei la persoanele cu dizabilități
Curs 3 - Noțiuni privind regulamentul jocului de volei
Curs 4 - Noțiuni privind regulamentul jocului de volei adaptat
Curs 5 - Principiile antrenamentului sportiv
Curs 6 - Principiile antrenamentului sportiv adaptat persoanelor cu dizabilități
Curs 7 - Ridicare (preluarea cu două mâini de sus sau pasa)
Curs 8 - Preluarea cu două mâini de jos
Curs 9 - Serviciul
Curs 10 - Lovitura de atac
Curs 11 - Blocajul și plonjonul
Curs 12 - Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic
Curs 13 - Componentele procesului instructiv educativ - recuperator în kinetoterapie, preluate
şi adaptate din educaţie fizică şi sport
Curs 14 - Deficienţele de creştere şi dezvoltare
Curs 1

Istoricul jocului de volei

Pe plan mondial
Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică, Williams G.
Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA. Jocurile cunoscute până atunci: fotbal,
rugby, handbal, tenis, sau alte sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea
mare şi nici nu puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet,
care era şi el de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite
pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a oferi elevilor
săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor şi se juca cu prea puţini jucători. Căutând să
remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după
alţii la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea
costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin
lovirea mingii cu mâinile să o trimită în terenul advers. Primele încercări făcute cu mingea de
baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua
soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor
lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea
folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
Apoi, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia făcută de două
echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea
lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la “volley”
(zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult de
regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se
refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători, etc. Aceste prime
reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente
care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane
YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului,
puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început
nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai
mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din
zilele noastre mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în funcţie de
numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile
să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte. În servirea mingii s-a renunţat la
repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea
servită şi ajutată de un coechipier să treacă plasa. Regulile jocului nu s-au schimbat însă
uniform în toate colţurile lumii. Au apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse
naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de
lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă şi
voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau
campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar această activitate era
frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele amendamente.
Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii
aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a determinat specializarea
jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916,
rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe
a fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În
Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi
măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din
anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul
internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei
lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru
câştigarea setului în anul 1925. Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de
conducere a activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara
noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV).
Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări
au dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc
internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot mai
multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul
1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în
1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat
European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută stabilind
regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare
şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a
produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice,
începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi mai ales
pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive, Congresele FIVB
au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale regulamentului de joc. Dintre cele mai
importante astfel de modificări amintim:
* În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea mâinilor peste
fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a relua mingea ricoşată din
blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.
* Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii palmelor peste
planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
* În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre în calcul la
cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
* În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse – pentru ca în
1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse.
* În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de “tie-break”
din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.
* În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi genunchiul
şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.
* În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu orice parte a
corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia în anumite situaţii la
prima lovitură sunt permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac, a
mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce posibilitatea efectuării
serviciului de pe toată suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-
se spaţiul de serviciu.
* În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui jucător
“libero” cu sarcini defensive.
* Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură (preluarea) nu se mai
sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.
Dezvoltarea ți evoluția voleiului din România
În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind
introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie a tineretului
creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost membrii misiunii
militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către
elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează
primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe. Campionatul este câştigat de
echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru
echipe masculine şi feminine. Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.
În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu participarea a 8
echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start
Club Bucureşti. Tot în acest an are loc la Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de
echipa liceului Matei Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se
situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul
Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori. La
prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR
Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este câştigată tot
de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid
Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin şi echipele
Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti şi Penicilina Iaşi la feminin.Primele
campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955, ulterior
ransformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea voleibalistică internă
s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului competiţional al FRV prin Campionate
Naţionale organizate pentru toate categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională,
divizia B sau tineret, divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927, între formaţia
studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie. A câştigat echipa studenţilor
români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti, formaţiile României
( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei competiţii. Formaţia reprezentativă
masculină a ţării noastre participă în anul 1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la
Praga, clasându-se pe locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele
mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club cât şi cu echipele
naţionale:
* Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni (1961,1963,
1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
* Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni
(1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat Cupa Cupelor.
* În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat între două
echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
* În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la Campionatul
Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele Europene desfăşurate la
Praga.
* La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova) echipa
naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
* Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată în anul
1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European, desfăşurat la
Bucureşti.
* În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se clasează pe
locul al III-lea.
* La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea pe locul
al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
* Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva ori pe
locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
* Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul Mondial din
anul 1956.
* La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de bronz la
ediţia din anul 1963.
* Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul 1964 –
locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul al V-lea şi la
Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră,
rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare.
Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele
reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea,
şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să
acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996. Calificarea în anul
2004, a echipei naţional feminine la turneul final al Campionatului European poate fi
considerată şi ea un succes şi oferă şansa unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.
Curs 2

Istoricul jocului de volei la persoanele cu dizabilități

Jocurile paralimpice sunt esenţa spiritului olimpic cu provocări ce depăşesc puterea


sportului. Olimpiadele persoanelor cu dizabilităţi reprezintă una dintre puţinele probe la care,
dincolo de dorinţa de victorie cu orice preţ, civilizaţia modernă se supune şi altor zeităţi,
valorizând solidaritatea ca pe un dat fundamental al umanităţii, nesupus criteriilor pragmatice
comune, dat care, altminteri, transformă acel ,,Important e să participi” al lui Coubertin într-
un îndemn vetust, irelevant pentru sport şi mai ales pentru sportivi. Omologul baronului Pierre
de Coubertin în cadrul mişcării paralimpice este Sir Ludwig Guttman. Acesta a organizat în
anul 1948, la Stoke Mandeville, în Anglia, o competiţie sportivă rezervată veteranilor din al
Doilea Război Mondial care sufereau de grave afecţiuni ale măduvei spinării, având în marea
lor majoritate membrele inferioare paralizate. În cadrul acestui grup a fost lansat şi termenul
actual folosit pentru acest tip de întreceri. "Paraplegia" este cuvântul care, alături de
"olimpic", a format denumirea actuală a jocurilor pentru persoanele cu dizabilităţi. Această
disfuncţie a membrelor inferioare, mai simplu spus paralizia picioarelor, cauzată de afecţiuni
la măduva spinării în zona toracică sau lombară, era frecvent întâlnită printre veteranii din cel
de-al doilea conflict mondial.
Competiţiile rezervate persoanelor cu dizabilităţi s-au transformat în jocuri
paralimpice – prima ediţie a avut loc în 1960 la Roma. Participanţii erau în continuare, însă,
doar cei care sufereau de afecţiuni ale măduvei spinării şi abia în 1976, la Toronto, aveau să
fie acceptate şi alte grupuri de sportivi care aveau dizabilităţi diferite.
Sporturile clasice au fost astfel adaptate pentru oamenii care îşi petreceau viaţa în
scaune cu rotile, printre cele mai obişnuite fiind baschetul, înotul, unele probe atletice, scrima
sau tenisul de masă. Toate acestea, alături de sporturi mai puţin obişnuite la o olimpiadă, cum
ar fi snooker-ul sau darts-ul, au făcut parte din programul primei ediţii, cea de la Roma din
1960. De atunci, competiţia s-a dezvoltat permanent, au apărut alte probe noi, desigur şi
datorită acceptării sportivilor cu alte dizabilităţi, iar la ultima ediţie de la Beijing, în
programul Jocurilor paralimpice au fost incluse 20 de sporturi: tir cu arcul, atletism, baschet
în cărucioare, boccia, ciclism pe şosea şi pe velodrom, călărie, scrimă în cărucioare, fotbal 5
la 5, fotbal în 7, goalball, judo, powerlifting, canotaj, rugby în cărucioare, navigaţie, tir, înot,
tenis de masă, tenis în cărucioare, volei (Boccia este versiunea italiană a petanque-ului
franţuzesc.
Goalball este un sport dedicat persoanelor nevăzătoare. Se joacă în două echipe de câte
trei ce încearcă să trimită o minge, care face zgomot în momentul deplasării în poarta adversă.
Sportivii încearcă să localizeze mingea şi să o împiedice să intre în poartă, în funcţie de
zgomotul produs de aceasta.).
Jocurile paralimpice au loc întotdeauna în acelaşi an cu Jocurile olimpice, iar începând
din 1988 (Seul, vara) şi 1992 (Albertville, iarna) se desfăşoară în aceleaşi arene. Indiferent din
care grup al persoanelor dizabilitate fac parte sportivii care o dată la patru ani se întrec la
Jocurile paralimpice, acest eveniment evidenţiază în primul rând calităţile lor atletice
deosebite, în ciuda afecţiunilor de care suferă. Este o victorie asupra sorţii care a determinat în
ultimii ani o dezvoltare majoră a sportului pentru aceşti oameni.
Din ce în ce mai mulţi tineri cu dizabilităţi se îndreaptă către activităţile sportive,
diverse programe se derulează peste tot în lume, iar popularitatea în jurul acestor discipline
devine tot mai mare.
În 1993, Comitetul Paralimpic Internaţional a înfiinţat Comitetul pentru Ştiinţa
Sportului, care întreprinde cercetări în domeniul fiziologiei, psihologiei, biomecanicii,
analizei performanţei, nutriţiei, toate venind în sprijinul celor care îşi doresc să devină atleţi
desăvârşiţi în ciuda problemelor cu care se confruntă.
La 19 iunie 2001 a fost semnat un acord între CIO şi Comitetul Paralimpic
Internaţional vizând garantarea organizării Jocurilor paralimpice, acest acord confirmând că,
începând din 2008, Jocurile paralimpice vor avea loc întotdeauna puţin după Jocurile
olimpice.
După JO de iarnă din 2001, de la Salt Lake City, un singur şi acelaşi Comitet de
Organizare are sarcina de a găzdui şi Jocurile olimpice şi Jocurile paralimpice, sportivii
olimpici şi paralimpici locuind în acelaşi Sat olimpic şi beneficiind de aceleaşi instalaţii,
sistemul de vânzare a biletelor, tehnologia şi reţeaua de transport utilizată la Jocurile olimpice
regăsindu-se şi la Jocurile paralimpice.
Din 2004, de la Atena, taxa de participare pentru sportivii cu handicap a fost eliminată
în premieră pentru toate cele 18 sporturi din program. Ultima ediţie a Jocurilor paralimpice s-
a desfăşurat la Beijing între 6 şi 17 septembrie, la două săptămâni după încheirea ediţiei cu
numărul 29 a Jocurilor olimpice de vară. Următoarea olimpiadă, cea de iarnă, va avea loc în
2010 la Vancouver, în Canada, iar ediţia a XIV-a a Jocurilor paralimpice va avea loc în
Anglia, la Londra, în anul 2012.
Delegaţia ţării noastre la Jocurile paralimpice de la Beijing a fost formată din cinci
sportivi, trei la probele masculine şi doi la probele feminine. Carol Eduard Novak şi Arnold
Csaba Butu au participat în cursele de ciclism, iar lor li s-a alăturat Lehel Ruzsa în probele de
tandem. Corina Viorica Custura a concurat în proba de haltere din poziţia culcat, în timp ce
Crina Steliana Ţugui s-a calificat în turneul de tenis de câmp. Ea s-a pregătit special la Londra
pentru ediţia a 13-a a Jocurilor paralimpice de la Beijing. Steliana Ţugui, sprijinită de
Fundaţia Vodafone, a participat alături de alţi şapte sportivi din cinci ţări la o tabără de
pregătire organizată la Centrul Naţional pentru Tenis din Roehampton. Alături de sportive,
din delegaţia României au făcut parte Sandu Adrian - antrenor de haltere, Karoly Novak -
antrenor de ciclism, Roxana Vlase - kinetoterapeut, Valeriu Grişcă - medic, Sally Wood
Lamont - oficial şi Maria Milea - şef de misiune.
În clasamentul pe naţiuni, având drept criteriu medaliile, în primul rând cele de aur,
România figurează pe locurile 63-67, cu o medalie de argint, cucerită de ciclistul amputat
Eduard Novak, situat pe locul secund în proba de contracronometru. Novak, un om de afaceri
din Miercurea Ciuc, care a participat şi alături de rutierii valizi la Turul României, a mai reuşit
şi două locuri 4 la Beijing.
Comitetul sportiv olandez a introdus în 1956 un nou joc, sub denumirea de sitting
volleyball (voleiul aşezat sau şezând), o combinaţie între sitzball şi voleiul clasic. Sitzball-ul
îşi are originile în Germania, jucându-se şezând pe podea. S-a considerat însă că acest joc era
prea pasiv, căutându-se ceva mai antrenant. Sitting volleyball-ul a avut un mare succes,
devenind unul dintre cele mai practicate sporturi în cadrul competiţiilor, nu numai de către
persoanele cu deficienţe, ci şi de către jucătorii voleiului clasic, care, în decursul practicării
acestui sport, au suferit diferite accidentări la nivelul gleznei sau al genunchilor.
În 1978, Organizaţia Internaţională Sportivă pentru Persoanele cu Deficienţe (ISOD) a
acceptat în programul său introducerea voleiului în aşezat, deşi din anul 1967 se organizau
competiţii internaţionale. Sub egida ISOD s-a organizat primul turneu internaţional în 1979,
iar din 1980, voleiul în aşezat a fost acceptat la jocurile paralimpice, cu participarea a şapte
echipe.
La Jocurile paralimpice din 1980 din Arnheim, Olanda, au participat 2500 de sportivi
din 42 de ţări. Voleiul în aşezat a câştigat rapid teren pe plan internaţional imediat ce a fost
acceptat în programul jocurilor paralimpice.
În 1981 are loc primul Campionat European la Bonn, iar la doi ani distanţă, în 1983,
are loc primul Campionat Mondial, desfăşurat la Delden, în Olanda. Pe lângă voleiul în
aşezat, mai există voleiul în stând (standig volleyball), care a fost practicat de persoanele cu
deficienţe înaintea înfiinţării unei federaţii internaţionale, avându-şi originile în Marea
Britanie şi fiind practicat numai de cei cu amputaţii. În funcţie de tipurile de amputaţii, s-a
creat un sistem de clasificare, sportivii fiind împărţiţi în nouă categorii.
Începând cu anul 1988 s-au stabilit criterii de clasificare a sportivilor în funcţie de
deficienţele membrelor superioare şi inferioare. Forul tutelar care stabileşte regulile speciale
pe plan internaţional este World Organization Volleyball for Disabled (WOVD). Acest for
stabileşte şi criteriile de clasificare a sportivilor în funcţie de gradul de infirmitate.
La voleiul în stând sunt trei categorii: A, B, C.
 din prima categorie (A) fac parte sportivii care au un nivel minim de dizabilităţi referitoare
la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. De exemplu: amputaţii ale
degetelor (lipsa primelor două degete de la ambele mâini, lipsa a şapte degete sau mai multe),
un braţ sau un picior mai scurt, amputarea unui picior de la nivelul gleznei, amputarea labei
piciorului, sportivi cu paralizii cerebrale sau alte dizabilităţi comparabile;
 din a doua categorie (B) fac parte sportivii cu un nivel mediu de dizabilitate, şi anume:
amputaţii sub cot la nivelul antebraţului sau sub genunchi cu proteză, un braţ mai scurt, un
şold sau un genunchi nefuncţional sau alte dizabilităţi;
 în categoria a treia (C) se înscriu sportivii cu un nivel ridicat de dizabilitate, referitoare la
capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. Exemple: amputaţiile deasupra
cotului sau deasupra genunchiului, amputaţie bilaterală sub genunchi cu proteze, un braţ mai
scurt,un braţ nefuncţional, precum şi amputaţii combinate (braţ sau picior). La voleiul în
aşezat, sportivii trebuie să se încadreze în clasificările minime de dizabilităţi, aşa cum au fost
ele descrise în categoria A la voleiul în stând.
Curs 3

Noțiuni privind regulamentul jocului de volei

Suprafața de joc
Suprafaţa de joc include terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie dreptunghiulara
şi simetrică.
Dimensiuni
Terenul de joc este un dreptunghi măsurând 18 x 9 m, înconjurat de o zonă liberă
având o lăţime de minimum 3 m pe toate laturile. Spaţiul de joc liber este spaţiul situat
deasupra suprafeţei de joc si trebuie sa fie liber de orice obstacol. Spaţiul de joc liber trebuie
să aibă o înălţime de minimum 7 m de la suprafaţa de joc.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, zona liberă trebuie să măsoare
minimum 5 m de la liniile laterale şi minimum 8 m de la liniile de fund. Spaţiul de joc liber
trebuie să măsoare minimum 12 m de la suprafaţa de joc.
Suprafața de joc
Suprafaţa trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă. Ea nu trebuie să prezinte vreun
pericol de rănire pentru jucători. Este interzis să se joace pe suprafeţe cu asperităţi sau
alunecoase. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, se vor autoriza numai
suprafetele din lemn sau sintetice. Orice suprafaţă trebuie să fie în prealabil omologată de
FIVB.
În sală, suprafaţa terenului de joc trebuie să aibă o culoare deschisă. Pentru
competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, liniile trebuie să aibă culoarea albă. Terenul de joc
şi zona liberă trebuie să aibă obligatoriu alte culori, diferite între ele.
Pentru terenurile în aer liber este autorizată o pantă de scurgere a apei de 5 mm pe
metru. Liniile terenului constituite din materiale solide sunt interzise.
Liniile terenului
Toate liniile au o lăţime de 5 cm. Liniile trebuie să aibă o culoare deschisă şi diferită
de culoarea solului şi de a oricăror alte linii trasate.
Linii de delimitare
Două linii laterale şi două linii de fund delimitează terenul de joc. Atât liniile laterale
cât şi liniile de fund sunt trasate în interiorul terenului de joc.
Linia de centru sau axa liniei de centru împarte terenul de joc în două terenuri egale
măsurând 9 x 9 m fiecare. Totusi, intreaga latime a liniei de centru este considerata ca
apartinand, in mod egal, ambelor terenuri. Linia de centru se întinde pe sub fileu între liniile
laterale.
Linia de atac În fiecare teren o linie de atac, a carei margine dinspre linia de fund este
trasată la 3 m faţă de axa liniei de centru, marcheaza zona de atac.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, linia de atac este prelungită dincolo
de liniile laterale cu cinci linii scurte de 15 cm lungime şi 5 cm lăţime, trasate la 20 cm una
faţă de cealaltă, pe o lungime totală de 1,75 m.
Zone
Zona de atac - În fiecare teren, zona de atac este prima zonă de lângă fileu, delimitată de axa
liniei de centru şi de marginea dinspre linia de fund a liniei de atac. Zona de atac este
considerată ca fiind prelungită dincolo de liniile laterale până la capătul zonei libere.
Zona de serviciu - este o zona de 9 m lăţime situată în spatele fiecarei linii de fund. Zona este
delimitată lateral prin două linii scurte, fiecare având 15 cm lungime, trasate la 20 cm în
spatele liniei de fund şi în prelungirea liniilor laterale. Aceste două linii scurte sunt incluse în
lăţimea zonei de serviciu. În adâncime, zona de serviciu se întinde până la limita zonei libere.
Zona de înlocuiri - este delimitată de prelungirea ambelor linii de atac până la masa
scorerului.
Zona de încălzire - Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, zonele de încălzire,
măsurând aproximativ 3 x 3 m, sunt situate în ambele colţuri ale suprafeţei de joc, pe partea
băncilor pentru rezerve, în afara zonei libere.
Zona de pedeapsă - măsoară aproximativ 1 x 1m si in care trebuie sa amplasam două scaune,
este localizată în aria de control (definită în diagrame) dincolo de prelungirea liniei de fund.
Ea poate fi delimitată cu o linie roşie de 5 cm laţime. Fiecare teren are câte o zonă de
pedeapsă.
Temperatura
Temperatura minimă nu trebuie să fie mai scăzută de 10 grade C (50 grade F). Pentru
competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, temperatura maximă nu trebuie să fie mai ridicată
de 25 grade C (77 grade F), iar cea minimă nu trebuie să fie mai scazută de 16 grade C (61
grade F).
Înălțimea fileului
Deasupra liniei de centru este instalat un fileu întins vertical. Marginea sa superioară
trebuie să fie plasată la înălţimea de 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24 pentru femei. Înălţimea
fileului este măsurată la centrul terenului de joc. Cele două extremităţi ale fileului (deasupra
liniilor laterale) trebuie să fie exact la aceeaşi înălţime şi nu trebuie să depăşească cu mai mult
de 2 cm înălţimea oficială.
Mingea
Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele sau piele sintetică
prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc sau alt material asemănător. Mingea poate avea
o singura culoare deschisă sau o combinaţie de culori. Materialul sintetic şi combinaţia de
culori a mingilor folosite în competiţiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB.
Circumferinţa sa trebuie să fie cuprinsă între 65 şi 67 cm şi greutatea între 260 şi 280 g.

Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB trebuie să fie utilizate trei mingi. În
acest caz, şase culegători de mingi vor fi plasaţi astfel: câte unul în dreptul fiecărui colţ al
zonei libere şi câte unul în spatele fiecărui arbitru.
Componența echipelor
O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor, un antrenor secund,
un preparator fizic (maseur) şi un medic.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, medicul trebuie să fie acreditat în
prealabil de FIVB.
Unul dintre jucători (altul decat Libero-ul) este căpitanul echipei şi el trebuie să fie
identificat ca atare pe foaia de arbitraj.
Numai jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj pot să pătrundă pe teren şi să participe
la meci. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia de arbitraj, componenţa echipei nu
mai poate fi modificată.
Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un şort, şosete şi pantofi de
sport. Culoarea şi designul tricourilor, şorturilor şi şosetelor întregii echipe trebuie să fie
uniforme (cu exceptia Libero-ului). Echipamentul trebuie sa fie curat.
Pentru competiţiile de seniori mondiale şi oficiale ale FIVB, este interzisa utilizarea
pantofilor de sport cu talpi care lasa urme negre pe podea. Tricourile şi şorturile vor fi
conform standardelor omologate ale FIVB.
Căpitanul echipei este identificat graţie unei barete de 8 x 2 cm, plasată pe tricou sub
numărul de pe piept.
Înlocuiri de jucători
Înlocuirea este actul prin care un jucător (altul decat libero-ul sau jucatorul substituit
de el), după ce a fost înregistrat de către scorer, intră în joc pentru a ocupa poziţia unui alt
jucător care trebuie să părăsească terenul. Înlocuirile trebuie să fie autorizate de arbitru.
Căpitanul
ÎNAINTEA MECIULUI, căpitanul echipei semnează foaia de arbitraj şi reprezintă echipa la
tragerea la sorţi.
ÎN TIMPUL MECIULUI, căpitanul echipei acţionează în calitate de căpitan în joc atât timp
cât el se află pe teren. Când căpitanul echipei nu se află pe teren, antrenorul sau căpitanul
însuşi trebuie să desemneze un alt jucător din teren (cu exceptia Libero-ului) care va prelua
funcţia de căpitan în joc. Acest căpitan în joc îşi păstrează responsabilitatile până când este
înlocuit, căpitanul echipei revine pe teren sau setul se încheie.
Căpitanul în joc este singurul autorizat să se adreseze arbitrilor. Poate face acest lucru
numai când mingea este afară din joc, pentru:
1. a cere o explicaţie privind aplicarea sau interpretarea regulilor şi de asemenea, pentru a face
cunoscute cererile sau întrebările coechipierilor. În cazul în care explicaţia arbitrului principal
nu îl satisface, căpitanul în joc trebuie imediat să-si exprime dezacordul. Astfel, căpitanul îşi
poate rezerva dreptul să înregistreze la sfârşitul meciului o reclamaţie oficială pe foaia de
arbitaj;
2. a cere: autorizarea schimbării unor parţi sau a întregului echipament, permisiunea să se
verifice poziţia echipelor; controlul suprafeţei de joc, fileului, mingilor etc.;
3. a cere timpi de odihnă şi înlocuiri de jucători.
Antrenorul
Pe toată durata meciului, antrenorul conduce jocul echipei sale din afara terenului de
joc. El decide formaţiile de start, solicită înlocuirile şi timpii de odihnă pentru a da
instrucţiuni. În timpul exercitării acestor atribuţii, interlocutorul său oficial este al doilea
arbitru.
ÎNAINTEA MECIULUI, antrenorul înscrie sau verifică numele jucătorilor săi şi numerele
acestora înregistrate pe foaia de arbitraj şi apoi o semnează.
ÎN TIMPUL MECIULUI, antrenorul: înaintea fiecărui set, remite scorerului sau celui de-al
doilea arbitru fişa cu poziţia inițiala completată corect şi semnată; stă pe banca pentru rezerve,
cel mai aproape de scorer, dar isi poate părăsi pentru un timp poziţia; cere timpii de odihnă şi
înlocuirile.
Antrenorul, ca de altfel toţi ceilalţi membri ai echipei, poate da indicaţii jucătorilor din
teren. Antrenorului i se permite să stea în picioare sau să se deplaseze în interiorul zonei libere
din faţa băncii pentru rezerve a echipei sale, de la prelungirea liniei de atac până în zona de
încălzire, fără a deranja sau întârzia jocul.
Antrenorul secund poate, la cererea căpitanului în joc şi cu autorizarea primului arbitru, să
îşi asume atribuţiile antrenorului principal dacă acesta trebuie să își părăsească echipa.
Pentru a câștiga un punct
Faza de joc începe în momentul loviturii de serviciu şi se termină când mingea este
afară din joc.
Dacă echipa la serviciu câştigă faza de joc ea câştigă un punct şi va servi în continuare.
Dacă echipa la primire câştigă faza de joc ea câştigă un punct şi dreptul de a servi.
Pentru a câștiga un set
Un set (cu excepţia celui decisiv - al 5 - lea) este câştigat de echipa care obţine prima
25 puncte cu un avans minim de două puncte faţă de cealaltă echipă. În caz de egalitate la
scorul de 24 - 24, jocul continuă până când este realizată o diferenţă de două puncte (26 - 24,
37-35, …).
Pentru a câștiga meciul
Meciul este câştigat de echipa care obţine trei seturi.
În cazul unei egalităţi la seturi de 2 - 2, setul decisiv (al 5 - lea) este jucat până la
punctul 15, cu o diferenţă minimă de două puncte între cele două echipe.
Pauze între seturi
Toate pauzele între seturi au o durată de trei minute. În aceasta perioadă de timp sunt
efectuate schimbarea terenurilor de joc şi înscrierea formaţiilor pe foaia de arbitraj. Pauza
dintre seturile 2 şi 3 poate fi extinsă la 10 minute de catre oficialii competenti dacă
organizatorii cer acest lucru.
Schimbări ale terenurilor
După fiecare set, echipele schimbă terenurile de joc, cu excepţia setului decisiv.
În setul decisiv, de îndată ce o echipă a realizat 8 puncte, trebuie să fie efectuată fără
nici o întârziere o schimbare a terenurilor de joc, iar poziţiile jucătorilor rămân aceleaşi.
Dacă schimbarea terenurilor nu a avut loc in momentul realizarii punctului 8, aceasta
trebuie să fie efectuată de îndată ce eroarea este observată. Scorul înregistrat în momentul
când se efectuează schimbarea rămâne valabil.
Curs 4
Noțiuni privind regulamentul jocului de volei adaptat

Criterii de eligibilitate şi clasificarea sportivilor


Jocurile Paralimpice
Sunt eligibili pentru a juca volei în cadrul Jocurilor Paralimpice sportivii cu amputaţii,
condiţii “les autres” (inclusiv nanism), paralizie cerebrală şi afecţiuni ale măduvei spinării
Volei în stând.
Sunt 3 clasificări în voleiul în stând – A, B şi C.
Clasa A – Un sportiv cu nivel minim de disabilitate referitoare la capacităţile/funcţiile
necesare practicării voleiului.. Exemplele includ: amputaţii ale degetelor, scurtarea unui
braţ/picior cu un anumit procent, sudarea unei glezne sau a altei încheieturi, sportivi cu
paralizie cerebrală din clasele CP7 şi CP sau alte disablităţi comparabile.
Clasa B – Un sportiv cu un nivel mediu de disabilitate referitoare la capacităţile/funcţiile
necesare practicării voleiului. Exemplele includ amputaţii sub cot sau sub genunchi sau alte
disabilităţi.
Clasa C – Un sportiv cu cel mai mare nivel de disabilitate referitoare la capacităţile/funcţiile
necesare practicării voleiului. Exemplele includ amputaţii deasupra cotului sau deasupra
genunchiului precum şi amputaţii combinate braţ/picior sau altele.
Voleiul în şezând
Sportivii participanţi trebuie să se încadreze în criteriile de disabilitate minimă cum au
fost descrise în clasa A la voleiul în stând.
În majoritatea competiţiilor adaptate sportivii participanţi primesc clasificările A, B
sau C.
Intră în categoria A sportivii care au: - lipsă primele doua degete de la ambele mâini;
lipsă 7 sau mai multe degete; amputaţie a unei mâini (Lisfranc); amputaţie a labei piciorului
(Chopart); amputaţie a unui picior la nivelul gleznei; un braţ mai scurt cu 33%; un picior mai
scurt cu 12-15%; o încheietură a pumnului sudată sau degetele de la o mână nefuncţionale.
Intră în categoria B sportivii care au: amputaţie la nivelul antebraţului (sub cot);
Chopart bilateral; Lisfranc bilateral protezat; amputaţie sub genunchi protezată; un braţ mai
scurt cu 35-60%; un şold nefuncţional; un genunchi nefuncţional.
Intră în categoria C sportivii care au: amputaţie deasupra cotului; amputaţie deasupra
genunchiului; amputaţie bilaterală sub genunchi – cu proteze; un braţ mai scurt cu mai mult
de 60%; un braţ nefuncţional.
Olimpiada Specială (Special Olympics World Games)
Sportivii trebuie să aibă un diagnostic primar de retard mental. Ei sunt clasificaţi în
conformitate cu un proces de divizare în care sunt grupaţi în funcţie de nivelul de abilitate
pentru competiţie. Aceasta grupare se bazează pe scorurile jucătorilor la Testul de Estimare a
Deprinderilor pentru Volei cuprinzând serviciul, preluarea şi atacul şi pe rezultatele turneului
anterior.
Olimpiada Surzilor
Sunt admişi sportivii care au surzenie completă care implică o pierdere a auzului de
minim 55 decibeli în urechea mai puţin afectată. Jocul se desfăşoară conform regulamentului
oficial al jocului de volei „obişnuit”. Folosirea protezelor auditive este interzisă din momentul
în care sportivii intră la încălzire înainte de meci
Organizarea competiţiilor
Competiţiile parlimpice includ ambele forme de desfăşurare – volei în şezând şi volei
în stând Special Olympics include:
1. Competiţii pe echipe – jocuri desfăşurate în conformitate cu reglementările Federaţiei
Internaţionale de Volei (FIVB) cu câteva modificări pentru adaptarea la disabilităţile
cognitive.
2. Competiţii pe echipe cu reguli modificate – jocuri desfăşurate pe un teren mai mic (15.24m
x 7.62m) folosind o minge mai mare şi mai uşoară.
3. Competiţii unificate – sportivi cu retard mental joacă în echipe cu sportivi care nu au retard
mental.
4. Competiţii de dezvoltare a deprinderilor individuale – jonglerii cu mingea, pase de volei,
atac-preluare şi alte deprinderi specifice voleiului Olimpiada surzilor se caracterizează prin
standardele FIVB atât pentru jocurile echipelor feminine cât şi pentru cele ale echipelor
masculine.
Reguli generale de desfăşurare
Voleiul este un sport dinamic jucat de două echipe a şase jucători fiecare pe un teren.
Spaţiu de joc este împărţit în două de un fileu. Mingea este pusă în joc de către o echipă care
serveşte celeilalte. Din acest moment, echipa la primire are la dispoziţie trei lovituri pentru a o
trimite înapoi peste fileu. Jocul continuă până când mingea atinge podeaua, iese afară sau este
ilegal lovită. Când o echipa câştigă o faza de joc acumulează un punct şi:
1) continuă să servească sau
2) câştigă şi serviciul.
Seturile se câştigă cu o diferenţă de minim 2 puncte. Schimbările regulamentare
internaţionale includ şi folosirea jucătorului „libero”.
Voleiul în stând 
- terenul de joc este un dreptunghi de 18/9 m,înconjurat de o zonă liberă, cu o lăţime de min. 3
m,pe toate laturile. Spaţiul de joc liber trebuie să aibă o înălţime de min. 7 m de la suprafaţade joc.
Pentru întreceri, zona liberă trebuie să fie de min. 5 m de la liniile laterale şi de min. 8 m de la liniile
de fund ale terenului.Spaţiul de joc liber trebuie să fie de min.12,5 m, de la suprafaţa de joc.
Voleiul în aşezat 
 – terenul de joc este un dreptunghi de 10 /6m,înconjurat de o zonă liberă,ce are o lăţime de min.3m pe toate
laturile.Spaţiul de joc liber trebuie să aibă o înălţime de min. 7m de la suprafaţa de joc. Pentru
întrecerile, zona liberă trebuie să fie de min. 4m de la liniile laterale şi min. 6 m de la liniila de fund a terenului.
Spaţiul de joc liber trebuie să fie de min.10m, de la suprafaţa de joc.
Nu sunt modificări ale regulilor FIVB pentru Jocurile Olimpice ale Surzilor.
Echipament
Mingiile oficiale aprobate de FIVB au o circumferinţa de 65-67 cm şi o greutate de
260- 280g. O minge mai mare şi mai uşoară este folosită în cadrul Olimpiadei Speciale în
competiţia pe echipe adaptată. Alte precizări privind echipamentul, inclusiv uniforma
sportivilor sunt cele specificate de către FIVB.
Ca să sintetizam în câteva cuvinte diferenţele dintre voleiul şezând şi cel în stând
menţionam: - se stă pe podea;
- se folosesc mâinile pentru jucarea mingii şi pentru deplasare;
- teren mai mic (6x10m); - fileu mai coborât (1,15m bărbaţi, 1,10, femei);
- este permisă blocarea serviciului;
- nu este permisă ridicarea de pe podea;
- nu este permisă purtarea protezelor sau ortezelor;
- poziţia şezutei determina poziţia jucătorului.
Terenul de joc şi înălţimea fileului
Terenul de joc
Dimensiunile terenului de joc Paralimpic în stând, Special Olympics şi Olimpiada
Surzilor sunt în conformitate cu reglementările Federaţiei Internaţionale de Volei (FIVB).
Terenul este de 18m x 9m, cu zone libere de 8m în spatele terenului, 5m în lateral şi un spaţiu
liber de 12,5m deasupra terenului. Tusele, liniile de atac şi cea de centru sunt marcate
conform regulamentului FIVB.
Voleiul în şezând paralimpic este jucat pe un teren mai mic, de 10m x 6m, cu o zona
liberă de 3m de jur împrejur şi cu un spaţiu de 7m deasupra terenului.
La voleiul în stând liniile de atac sunt trasate la 3m de linia de centru, la voleiul în
şezând acestea sunt la 2m.
Înălţimea fileului pentru volei in stând, Olimpiada Specială şi Olimpiada Surzilor este 2.43m
pentru bărbaţi şi 2.24m pentru femei - în concordanţă cu reglementările FIVB. Înălţimea
fileului pentru volei în şezând este 1.15m pentru bărbaţi şi 1.05m pentru femei.
Curs 5

Principiile antrenamentului sportiv

1. Antrenamentul sportiv: definiție și componente


Una dintre definițiile date antrenamentului sportiv este cea inclusă în ”Dicționarul
terminologic”, conform căreia antrenamentul sportiv este un ‘’proces pedagogic desfășurat
sistematic și continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice,
tehnico-tactice și psihice intense, în scopul obținerii de rezultate înalte într-una din formele
de practicare competitivă a exercițiilor fizice’’.
Noțiunea de antrenament este sinonimă cu cea de pregătire sportivă. Conceptul de
antrenament are în subordine bazele antrenamentului (ansamblul legilor și principiilor care
fundamentează și condiționează antrenamentul sportiv) stabilite de teoria antrenamentului
sportiv (sistem de principii și metode care compun și structurează antrenamentul sportiv),
conform principiilor antrenamentului (idei de bază, de ordin pedagogic, psihologic,
fiziologic, igienic și altele care structurează efectuarea și conducerea procesului de
antrenament).
În consecință, antrenamentul sportiv are mai multe componente:
-        pedagogică – prin procesul didactic cu care operează;
-        biologică – prin efectele obiective în planul dezvoltării funcționale și al nivelului adaptiv al
organismului uman;
-        psihologică – prin implicațiile caracteriale, morale, emoționale ale personalității sportivului;
-        sociologică – prin raporturile și modul lui de integrare și omogenizare în mediul social,
economic și cultural;
-        igienică – prin condițiile specifice de alimentație, odihnă și de mediu ambiant în care
sportivul se antrenează și se reface;
-        etică – prin idealurile de fair-play, de angajare totală și onestă în pregatire și în concurs;
-        estetică – prin frumusețea și rafinamentul gestului motric, prin complexitatea și armonia
acțiunilor motrice, prin spectacolul provocat de procesul sportiv.
Principiile generale şi speciale ale antrenamentului sportiv
Principiul antrenamentului sportiv reprezintă o reflectare a legităţilor cunoscute în
sfera dată a activităţii practice, ce trebuie respectate şi utilizate de antrenor în timpul
organizării şi desfăşurării antrenamentelor şi competiţiilor sportive. Acestea sunt cunoştinţe
folosite în calitate de practică regulativă.
În teoria antrenamentului sportiv se folosesc diferite principii ce dispun de diferite
sfere de influenţă, de un nivel mai înalt sau mai puţin înalt de abstractizare, reflectă legităţile
generale şi particulare de pregătire a sportivilor, adică se află în relaţii ierarhice.
Există principii pedagogice generale ce corespund unei activităţi instructiv-educative,
inclusiv şi antrenamentului sportiv ca proces pedagogic organizat.
Unele din cele mai importante principii bazate pe un fundament ştiinţific şi care au
fost verificate pe parcursul mai multor ani de practica sportivă sunt:
- orientarea spre performanţă;
- specializarea aprofundată;
- continuitatea procesului de antrenament;
- unitatea dintre creşterea treptată a efortului şi tendinţele spre eforturi maximale;
- varietatea eforturilor;
- caracterul ciclic al procesului de pregătire;
- corelaţia dintre structura activităţii competiţionale şi structura de pregătire.
Orientarea spre performanţă
Legităţile sportului menţionate în etapa competiţională, orientarea activităţii spre
victorie în timpul competiţiilor, stabilirea recordurilor, concurenţa acută dintre participanţii la
competiţii evidenţiază un principiu specific al antrenamentului sportiv - orientarea spre
performanţă.
Specializarea aprofundată
Una din legităţile sportului contemporan este imposibilitatea realizării concrete a
performanţelor nu doar în diferite probe sportive, ci şi în cadrul diferitor discipline a uneia şi
aceiaşi probe.
Continuitatea procesului de antrenament
Legităţile de formare a diferitor aspecte ale pregătirii sportivului (tehnică, fizică,
tactică, psihică) şi lărgirea rezervei funcţionale a organismului sportivului necesită
antrenamente regulate pe parcursul unui timp îndelungat.
Unitatea dintre creșterea treptată a efortului şi tendinţa spre eforturi maximale
Legităţile adaptării la factorii cu acţiune de antrenare şi stabilirea diferitor componente
a măiestriei sportive prevăd pentru fiecare etapă nouă de perfecţionare nişte cerinţe apropiate
de limita posibilităţilor funcţionale ale organismului sportivilor.
Caracterul ondulatoriu şi variat al eforturilor
Dinamica ondulatorie a eforturilor este caracteristică pentru diferite unităţi structurale
ale procesului de antrenament.
Caracterul ciclic al procesului de pregătire
Unul din principiile fundamentale ale pregătirii sportive este caracterul ciclic ce se
manifestă în repetarea sistematică a unităţilor structurale relativ terminate ale procesului de
antrenament – lecţii aparte, micro-, mezo-, macrocicluri, perioade.
Principiile didactice şi utilizarea lor în sistemul de pregătire a sportivilor
În afară de principiile specifice menţionate mai sus, în sport se utilizează pe larg
principiile didactico – ştiinţifice de bază,și anume:
Principiul utilităţii şi raţionalităţii
Toate componentele principale ale instruirii, în special elementele metodice şi de
program, trebuie să corespundă obiectivelor instruirii şi pregătirii, mai ales dacă ele sunt
prevăzute pentru realizarea performanţelor.
Principiul pregătirii
Cerinţele acestui principiu sunt adresate tuturor celor ce realizează activitatea.
Antrenorul trebuie să fie gata pentru a lucra cu elevul (elevii) asupra unui exerciţiu, folosind
anumite cunoştinţe, priceperi, deprinderi profesionale.
Principiul dirijării şi controlării
Instruirea trebuie constituită ca un sistem cu legături reciproce dezvoltate dintre
antrenor şi sportiv, în caz contrar, ea va avea un caracter stihiinic, necontrolabil.
Principiul motivaţiei pozitive
Învăţarea reuşită în special a exerciţiilor complicate este imposibilă fără o stimulare
psihologică.
Principiul sistematicităţii
Procesul efectiv de însuşire a materialului nou este posibil doar în condiţiile de lucru,
pentru care este specific un caracter sistematic, regulat cu o succedare raţională a muncii şi
odihnei. Principiul „evidenţei” semantice şi perceptive reprezintă o versiune a principiului
tradiţional cu caracter intuitiv, dar spre deosebire de el se evidenţiază nu doar importanţa
imaginii vizuale a mişcării, ci şi a întregii imagini ce include atît informaţia semantică, cît şi
cea sensomotrică despre mişcare.
Principiul dezvoltării planificate şi treptate
Studierea exerciţiilor complicate trebuie să urmeze după o strategie ce determină
gradul de pregătire a sportivilor referitor la obiectivul corespunzător.
Principiul dinamismului şi progresării metodice
Procesul de instruire, care este apreciat conform rezultatelor lui reale, trebuie să se
dezvolte continuu, fără anumite staţionări ce se întîmplă nu doar din cauza selectării incorecte
a principalelor mijloace şi metode de instruire, ci şi din cauza că ele pot fi monotone: cînd
metodele ce au fost cîndva efective îşi pierd valoarea în anumite situaţii, dar sunt folosite de
antrenor din inerţie. Principiul excesului şi siguranţei funcţionale
Un proces reuşit de învăţare a mişcărilor (este limitat în sport de nivelul pregătirii
fizice şi funcţionale a sportivului) presupune o libertate de variere a parametrilor lor
principali, excluzînd posibilitatea acţiunilor sigure în condiţiile unei tensionări mărite,
mobilizări înalte sau de limită a resurselor motrice şi psihice.
Principiul durabilităţii şi plasticităţii
Legăturile, ce se formează în cadrul procesului, cît şi la sfîrşitul învăţării mişcării,
trebuie să fie fixate într-o anumită măsură. Este cunoscut faptul că automatizarea unor părţi
ale acţiunilor reprezintă o particularitate necesară formării deprinderii motrice.
Principiul accesibilităţii şi stimulării complexităţilor
Este dovedit faptul că materialul propus pentru însuşire trebuie să fie nu doar accesibil,
ci şi complicat.
Principiul instruirii individualizate în colectiv
Legăturile în cadrul colectivului sunt necesare, nu doar atunci cînd este vorba de
momente educative, ci şi pentru că contribuie la un schimb util de informaţii necesare
instruirii, ajută la organizarea unui ajutor tehnic reciproc, la utilizarea metodelor de lucru în
grup.
Principiul unităţii formal-euristice
Ca şi orice proces constructiv, învăţarea mişcărilor trebuie să se bazeze pe biunitatea
tradiţiilor şi inovaţiilor. Pe de-o parte, antrenorul trebuie să cunoască tot ce există despre
învăţarea mişcării date şi să poată selecta din aceste informaţii principalul, iar pe de altă parte
– referitor la opinia generală trebuie să existe o critică raţională fără de care este imposibilă
renovarea.
Principiul unităţii raţional-ştiinţifice şi intuitiv-empirice
Metodica de învăţare a mişcărilor se bazează pe date ştiinţifice şi trebuie să fie
raţională. Practica demonstrează că multe complicaţii în activitatea instructivă de antrenament
se explică prin profesionalismul insuficient al antrenorilor
Curs 6

Principiile antrenamentului sportiv adaptat persoanelor cu dizabilități

Principii didactice adaptate instruirii persoanelor cu cerinţe educaţionale speciale


Principiul aplicării teoriei compensaţiei în procesul instruirii
La ora actuală una dintre principalele preocupări în psihopedagogia specială este aceea
de a studia aplicarea teoriei compensaţiei în procesul de învăţământ. Analizând specificul
dezvoltării copiilor cu deficienţe, (Gh. Radu, 1999) defineşte compensaţia drept “proces de
dezvoltare, în condiţiile căruia se formează noi sisteme dinamice de legături condiţionate; au
loc diferite substituiri; se produc corelări şi refaceri ale unor funcţii distruse sau nedezvoltate;
se formează modalităţi de acţiune şi însuşire a experienţei sociale; se dezvoltă capacităţi fizice
şi mintale şi personalitatea copilului în ansamblul său”.
În procesul de învăţământ rolul compensaţiei este studiat din perspectiva formelor de
bază ale acesteia şi anume:
 suplinirea unei funcţii pierdute prin activitatea altora; această formă are o pondere
însemnată în dezvoltarea copiilor cu deficienţe senzoriale;
 restructurarea funcţională a activităţii oricărui organism lezat, în condiţiile specifice
impuse de prezenţa oricărei deficienţe.
Principiul integrării şi ierarhizării - presupune cunoaşterea şi favorizarea în procesul de
instruire a unor raporturi dinamice de subordonare, succesiune, sincronizare între diferite
laturi ale comportamentului. Aceste raporturi pot avea loc doar în contextul interacţiunii
dintre individ şi mediul social. În consecinţă dezvoltarea compensatorie în plan biologic şi
psihic poate avea loc doar într-un mediu social – educaţional favorabil.
Educaţia fizică şi sportul creează situaţii de instruire care solicită persoana cu
deficienţă să acţioneze motric în grup, să respecte libertatea de mişcare a celuilalt, să se
descopere în noi ipostaze. Astfel copiii cu deficienţele fizice, mintale sau emoţionale trebuie
trataţi la fel ca oricare alt subiect, mai ales atunci când tendinţa generală este de a-l integra în
activităţi, alături de subiecţii lipsiţi de deficienţe. Cerinţele educative generale nu diferă în
mod fundamental de cele clasice şi se rezumă la oportunităţi mai mari de mişcare, de exersare,
de practică, ceea ce presupune prezenţa încurajării permanente şi a unei instruiri competente
de specialitate. În acest fel, ajustarea socială se va realiza fără sincope în interiorul condiţiei
limitante a copilului.
Subliniez faptul că specialistul se va concentra asupra abilităţilor subiectului pe care le
va pune în valoare şi mai puţin pe dizabilităţile acestuia. Acceptarea de către societate a
subiectului va antrena după sine şi acceptarea propriei condiţii.
În concluzie, cheia succesului este să acorzi libertate în interiorul limitelor.
Principiul determinismului - presupune acţiunea unor factori externi asupra dezvoltării
individului, prin intermediul factorilor interni. Acest principiu impune recunoaşterea faptului
că influenţa procesului educaţional asupra individului depinde de particularităţile sale de
creştere şi dezvoltare. În acest context se evidenţiază importanţa respectării principiului
accesibilităţii dus până la individualizare. Astfel, activitatea de educaţie fizică şi sport
desfăşurată cu persoana deficientă impune reconsiderări ale proiectării şi planificării instruirii.
Principiul activismului
Respecarea acestui principiu este decisivă în favorizarea restructurării compensatorii a
schemelor funcţionale ale organismului afectat.
Principiul unităţii - scoate în evidenţă faptul că dezvoltarea compensatorie poate avea loc
doar în condiţiile în care există o abordare echilibrată a tuturor laturilor personalităţii. Astfel,
activităţile intelectuale, cele psihomotrice, cele de educaţie fizică şi sport trebuie să aibă
puternică legătură între ele.
Principiul analizei şi sintezei
Dat fiind faptul că activitatea analitico-sintetică este afectată adesea la copiii cu
deficienţe, procesul de învăţământ trebuie să îşi propună o serie de influenţe stimulatoare în
acest sens. Deşi progresele sunt mai greu de obţinut cu deficienţii mintali, exersarea unor
modele pozitive formează în cortex scheme de acţiune eficiente, corecte care pot sta la baza
utilizării comportamentelor dorite.
Principii didactice în educaţie fizică şi sport adaptat
Principul participării conştiente şi active - exprimă faptul că orice proces de învăţare trebuie
să aibă la bază asimilarea activă, reflectată de refacerea permanentă a vechilor structuri
cognitive, prin integrarea noilor informaţii. În cazul copiilor cu deficienţe, mai ales cu
deficiențe mintale şi auditive, raportarea lor la procesul de învăţare este diferită. Astfel, copiii
pot fi: hipoactivi (lenţi, dezinteresaţi, nemotivaţi) sau, dimpotrivă hiperactivi (precipitaţi,
necontrolaţi, repeziţi). În acelaşi timp, la deficientul mintal participarea activă este îngreunată
şi din cauza insuficienței înţelegerii conţinuturilor şi recurgerii la învăţarea mecanică. În
aceste condiţii, procesul de acomodare se desfăşoară cu dificultate, modificarea vechilor
cunoştinţe prin integrarea unor noi informaţii realizându-se într-un ritm foarte lent.
Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract - se referă la
importanţa asigurării unei baze intuitive cât mai largi în procesul învăţării, astfel încât pe baza
informaţiilor perceptive să se elaboreze generalizări şi să se formeze reprezentări cu care
persoana deficientă să opereze pe plan mental. Astfel, percepţia la persoanele deficiente este
globală, săracă, nedeferenţiată, incompletă, cu goluri, în timp ce reprezentările sunt înguste,
rigide şi dezorganizate.
La persoanele cu deficienţe, intuiţia joacă un rol compensator în învăţare, prin faptul
că stă la baza formării unor reprezentări active, cu care să se poată opera în plan conceptual.
Respectarea acestui principiu presupune asigurarea condiţiilor de învăţare multisenzorială.
Principiul însuşirii temeinice şi a durabilităţii rezultatelor obţinute - subliniază importanţa
ordonării şi încadrării cunoştinţelor transmise subiecţilor în sisteme cu posibilităţi de
actualizare. Respectarea acestui principiu presupune:
 înţelegerea cunoştinţelor şi nu memorarea mecanică a acestora;
 crearea unor situaţii variate de aplicare a cunoştinţelor dobândite;
 asigurarea unui număr suficient de mare de repetări, astfel încât să se asigure fixarea
cunoştinţelor;  pregătirea şi realizarea evaluărilor parţiale şi finale.
Principiul accesibilităţii
Respectarea acestui principiu presupune:
 cunoaşterea particularităţilor psiho-motrice ale persoanelor cu deficienţe şi stabilirea
strategiilor didactice corespunzătoare;
 tratarea diferenţiată şi individualizată, importanţa stabilirii nivelului optim al
cerinţelor exprimate de procesul de învăţământ faţă de copiii cu deficienţe rezultă din
fenomenele care pot apărea în cazul neadaptării exigenţelor la particularităţile acestora;
 învăţarea mecanică, suprasolicitarea, scăderea interesului, absenteismul, atunci când
cerinţele sunt prea mari;
 dezinteres, indisciplină, apariţia unor preocupări colaterale, atunci când cerinţele
sunt sub nivelul posibilităţilor copiilor.
În afara principiilor mai sus amintite, în sportul adaptat (care implică şi activităţi
competiţionale şi deci antrenament sportiv) intervin şi unele aspecte specifice, cum ar fi:
Principiul individualizării în activitățile fizice adaptate - se bazează atât pe tipul de
deficienţă şi gradul acesteia, cât şi pe reactivitatea subiectului la efort, plecând de la premise
că subiectul cu nevoi speciale este o individualitate care se adaptează eforturilor conform
particularităţilor sale. Acest principiu se referă la situaţiile din concurs, din antrenamente,
după antrenamente, înainte de efort şi post efort. Datele trebuie cunoscute longitudinal, pentru
a lua decizii în conformitate cu starea reală, biologică şi psihologică în care se află sportivul.
Individualizarea se bazează şi pe informaţiile subiective şi reactivitatea psihică la stimuli
speciali, la sugestii şi efectul placebo.
Principiul adaptării (readaptării) progresive la tipul de solicitare programat sau gradarea
efortului Adaptarea progresivă presupune gradarea efortului pe baza regulilor cunoscute, de
la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, oferind organismului
sportivului deficient posibilitatea obişnuirii cu anumite tipuri de solicitare. În activitatea
practică se procedează iniţial la creşterea volumului de lucru, cu scopul creşterii capacităţii
aerobe a organismului şi realizarea unor acumulări cantitative, ce fac posibilă creşterea
ulterioară a intensităţilor şi salturilor calitative. Având în vedere complexitatea
antrenamentului, se impune programarea unor lecţii cu tematică diferită:
 de pregătire fizică generală şi specifică;
 de pregătire tehnică sau tehnico-tactică;
 de dezvoltare a posibilităţilor anaerobe sau aerobe, găsindu-se forma potrivită de îmbinare a
acestora în scopul obţinerii unui randament cât mai bun.
Spre exemplu, volumul (pe segmente valide), la care sunt supuşi sportivii în fotoliul
rulant, poate fi superior ca valoare celui întâlnit în lucrul cu sportivii valizi, deoarece
solicitările cardio-vasculare sunt mult mai reduse. Progresul şi la această categorie de subiecţi
este dat de intensitatea efortului; învăţarea unor noi elemente şi procedee tehnice sau acţiuni
tehnico-tactice şi creşterea intensităţii se face pe baza volumului.
Principiul ciclicităţii antrenamentului - are la bază alternarea efortului cu odihna şi se aplică
mai ales la subiecţii angrenaţi în activitatea sportivă de performanţă (Special Olympics,
Paralympics). Ciclicitatea este prezentă în toate structurile antrenamentului, începând de la
lecţii, microcicluri şi mezocicluri creând astfel premisele aplicării altui principiu şi anume cel
al sistematizării. Caracterul ciclic determină succesiunea lecţiilor, ordinea modificării
efortului sub raportul volumului, volumului intensităţii şi complexităţii, precum şi celelalte
componente ale sistemului de antrenament.
Prin urmare ciclicitatea este dată de legile obiective ale raportului dintre solicitare şi
refacere şi de condiţiile adaptării de lungă durată, în scopul dezvoltării capacităţii de
performanţă. În sportul adaptat de performanţă, forma sportivă determină ciclicitatea
antrenamentului, caracterul fazic al acesteia constituind şi baza naturală a periodicizării
acestuia. Astfel, fazei de obţinere a performanţei sportive îi corespunde perioada pregătitoare,
fazei de valorificare perioada competiţională, iar celei de pierdere sau scoatere din formă
perioada de tranziţie. Acest ciclu se repetă de la un an la altul dar la un nivel superior calitativ
şi cantitativ. Repausul, refacerea şi recuperarea fac parte integrantă din antrenament indiferent
de nivelul de pregătire al sportivului.
Refacerea poate fi:
 refacere în cadrul microciclurilor sau în planul de pregătire individual al sportivului;
 refacerea în cursul unui ciclu de pregătire (mezociclu) care se referă la repausul
relativ, respectiv la odihna activă care constă în desfăşurarea unei activităţi cu volume şi
intensităţi medii şi mici;
 refacerea în cadrul perioadei de tranziţie, în care, pe lângă mijloacele de refacere
balneo-fizio-hidro-terapice, se folosesc sporturile complementare, în afara cazurilor de
îngrijire medicală ce interzice practicarea altor activităţi sportive.
Principiul motivaţiei
Motivaţia este înţeleasă ca ansamblul de motive cu rol de dinamizare a conduitei
subiectului. Tinerii din zilele noastre practică sportul din diverse motive aşa cum le prezintă
Dragnea, 1996: 
1. nevoi motorii:  nevoia de a consuma energie;  nevoia de mişcare;
2. afirmarea de sine;
3. căutarea compensaţiei;  complementară şi de echilibrare;  pentru surmontare;  pentru
substituire;
4. tendinţe sociale;  nevoia de afiliere;  dorinţa de integrare;
5. interesul pentru competiţie;  nevoia de succes;  nevoia de a se compara cu alţii;  nevoia
de neprevăzut;  trăirea emoţiilor concursului;
6. dorinţa de a câştiga;
7. aspiraţia de a deveni campion;
8. dorinţa de emulaţie;
Se poate observa că motivele practicării activităţilor sportive de către persoanele cu
nevoi speciale sunt diferite, cel mai frecvent întâlnindu-se căutarea compensaţiei şi nu numai,
ceea ce explică diversitatea şi complexitatea personalităţii acestora.
Curs 7

Ridicare (preluarea cu două mâini de sus sau pasa)

Ridicarea
Ridicarea reprezintă acţiunea de joc prin care se urmăreşte transmiterea mingii, către
un atacant, cu scopul de a finaliza combinaţiile în atac ale echipei proprii. Ridicarea mingii
este de fapt a doua lovire a mingii în cadrul organizării celor trei lovituri din cadrul echipei şi
este cea mai importantă acţiune individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni
de atac. Ea este procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului.
Ridicarea spre înainte de pe sol
Ea este denumită astfel pentru că transmiterea mingii către un atacant, se realizează
spre înainte, iar acesta în momentul execuţiei se găseşte cu picioarele pe sol. Ridicarea mingii
este de fapt a doua lovire a mingii în cadrul organizării celor trei lovituri din cadrul echipei şi
este cea mai importantă acţiune individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni
de atac. Ea este procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului.
Mecanismul de bază are aceleaşi componente, şi anume: poziţia iniţială, execuţia
propriu-zisă şi poziţia finală.
În cazul acestui element tehnic, ridicarea, trebuie să ţinem cont de faptul că pentru
realizarea lui avem nevoie de alte două acţiuni premergătoare, şi anume poziţia de aşteptare şi
deplasarea. Poziţia de aşteptare poate fi diferită, în funcţie de acţiunea premergătoare ridicării
(preluare din servici, din atac, blocaj, dublarea atacului sau blocajului etc.), deci poate fi
înaltă, medie sau joasă. Deplasarea la minge poate fi impusă de intrarea din linia a II-a a
ridicătorului, sau de o preluare mai puţin precisă a echipei proprii. Deplasarea trebuie realizată
printr-un start rapid, bazată pe anticipaţie a traiectoriei mingii, urmată de o deplasare rapidă la
minge astfel ca ridicătorul să ajungă la locul întâlnirii, înaintea mingii şi într-o poziţie stabilă.
Executantul se găseşte într-o poziţie echilibrată, cu picioarele depărtate la lăţimea
umerilor şi decalate, cu tălpile paralele orientate spre în faţă, membrele inferioare într-o
uşoară flexie din toate trei articulaţiile sale (tripla flexie), trunchiul drept uşor aplecat spre
înainte. Braţele sunt îndoite din cot, depărtate de trunchi şi ridicate cu articulaţia pumnului la
nivelul frunţii. Degetele ambelor mâini sunt deschise, cu policele orientate spre frunte,
palmele sunt într-o flexie dorsală şi formează astfel o cupă de mărimea unei mingi. Cupa este
alcătuită din degetele celor două mâini, astfel: policele şi degetele arătătoare formează un
triunghi de susţinere şi cu scopul ca mingea să nu scape în jos, iar celelalte degete înfăşoară
mingea de-o parte şi de alta.
Execuţia propriu-zisă
Se realizează prin întinderea articulaţiilor membrelor inferioare, care se transmite ca o
undă braţelor prin extensia lor, spre înainte sus, încheindu-se prin eliberarea mingii printr-o
flexie palmară din articulaţia pumnului. La contactul cu mingea, policele şi degetele
arătătoare sprijină mingea, iar celelalte degete asigură traiectoria mingii.
Poziţia finală
După lovirea mingii, executantul are trunchiul înclinat spre înainte şi întins şi
urmăreşte traiectoria mingii, după care se deplasează într-o poziţie specifică următoarei
acţiuni.
Greşeli de execuţie:
– nu se anticipează traiectoriei mingii, care duce la o deplasare lentă la minge;
– lipsa cupei elastice, ceea ce duce la o lovire rigidă a mingii;
– punct de lovire a mingii sub nivelului frunţii;
– împingerea inegală asupra mingii;
– deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei mingii.
Ridicarea spre înapoi de pe sol
Este denumită astfel pentru transmiterea mingii se realizează la un jucător spre înapoi,
în spatele său, pe deasupra capului, cu picioarele pe sol în momentul execuţiei. Se foloseşte în
special cu scop tactic, acela de a deruta blocajul advers, ceea ce-i conferă ridicătorului
posibilitatea folosirii lungimii fileului în atac.
Poziţia iniţială
Nu diferă faţă de procedeul anterior, ridicarea înainte numai cu câteva excepţii: oprirea
din deplasare se face mai mult sub minge, într-o poziţie mai joasă, cupa se realizează puţin
deasupra frunţii spre vertex (creştet), poziţia trunchiului este verticală, cu linia umerilor
perpendiculară pe traiectoria pasării.
Execuţia propriu-zisă
Îşi menţine caracteristicile de la procedeul anterior, cu diferenţa că mişcarea de
extensie a tuturor articulaţiilor se menţine, dar trunchiul realizează o extensie accentuată
împreună cu cea a capului, odată cu lovirea mingii, prin împingerea bazinului spre în faţă şi
prin extensia şi retroducţia braţelor. Extensia articulaţiei pumnului imprimă mingii o
traiectorie cu direcţia spre în sus la începutul mişcării şi spre înapoi după aceea.
Poziţia finală
Braţele se vor extinde oblic spre înapoi, capul mult în extensie şi urmărind mingea,
realizând transmiterea mingii, după care are loc o întoarcere cu faţa spre direcţia pasării şi
deplasarea către dublarea atacantului.
Greşeli de execuţie:
– nu se anticipează traiectoriei mingii, care duce la o deplasare lentă la minge;
– lipsa cupei elastice, ceea ce duce la o lovire rigidă a mingii;
– punct de lovire a mingii sub nivelului frunţii;
– nu re realizează extensia accentuată a trunchiului odată cu împingerea bazinului în faţă;
– capul nu este în extensie în timpul transmiterii mingii şi nu urmăreşte mingea;
– braţele însoţesc mingea cu o mişcare de rotaţie din umeri, din faţă spre înapoi.
Ridicarea laterală
Se realizează mai rar în timpul jocului şi este denumită astfel pentru că transmiterea
mingii către un atacant se realizează în lateral, cu o parte a corpului către acel atacant. Această
ridicare apare în momentul în care fie ridicătorul nu are a altă variantă de ridicare, fie
preluarea a fost prea spre fileu, chiar în fileu şi pentru a evita atingerea acestuia printr-o
întoarcere, executantul este cu faţa la fileu şi pasează în lateral. Lovirea mingii se face cu o
parte a corpului mai aproape de cel spre care se pasează sau se ridică. Execuţia se bazează pe
lovirea mingii prin înclinarea laterală a trunchiului, însoţită de întinderea braţelor lateral în
sus, inegal, braţul dinspre locul pasării este mai puţin întins, faţă de celălalt care se întinde
complet.
Ridicarea înainte din săritură spre înainte
Este un procedeu specific sportivilor de performanţă. El se realizează printr-o săritură
urmată de transmiterea mingii spre înainte printr-o ridicare. Este un procedeu diferit pentru că
picioarele trebuie să realizeze o cât mai bună săritură, echilibrată, iar braţele să realizeze
.pasarea, ridicarea. Poziţia iniţială
Se realizează printr-o deplasare (elanul poate fi deplasare), oprirea deplasării şi apoi
efectuarea săriturii pe verticală, dacă este cazul are loc întoarcerea trunchiului spre direcţia
pasării, ridicarea braţelor îndoite la nivelul coatelor.
Execuţia propriu-zisă
Braţele execută o acţiune energică de întindere a lor, la contactul cu mingea, spre
înainte sus. Contactul cu mingea este identic ca la ridicarea spre înainte de pe sol, dar punctul
de lovire a mingii este mai înalt. Ridicarea se realizează în momentul maxim al săriturii sau
70 momentul maxim al săriturii sau în urcare.
Poziţia finală
Urmărirea traiectoriei mingii, aterizarea echilibrată, printr-o amortizare realizată de
îndoirea genunchilor şi intrarea într-o nouă acţiune.
Greşeli de execuţie:
– lovirea mingii în cădere;
– săritură tardivă la minge;
– îndoirea insuficientă a braţelor.
Ridicarea peste cap din săritură
Denumită astfel pentru că traiectoria mingii este spre înapoia executantului, realizată
printr-o săritură.
Poziţia iniţială
Idem cu cea anterioară
Execuţia propriu-zisă
Contactul se realizează în punctul maxim al săriturii, braţele se întind de la nivelul
coatelor pe o direcţie de în sus şi înapoi, trunchiul intră în extensie.
Poziţia finală
Presupune o aterizarea echilibrată urmată de o întoarcere spre direcţia pasării, pentru
participarea la următoarea acţiune ( de dublare a atacului).
Greşeli de execuţie:
– lovirea mingii în cădere;
– săritură tardivă la minge;
– îndoirea insuficientă a braţelor;
– linia umerilor nu este perpendiculară pe direcţia pasării.
Metodica învățării pasei:
1. pase de control – executate de pe loc;
2. pase de control – executate din deplasare;
3. pase de control - executate din săritură;
4. pase la perete la punct fix;
5. pase în trei ( cu elevii așezați în triunghi);
6. 1 x 1 la fileu cu pasă de control și trecerea mingii peste (ținerea mingii cât mai mult);
7.  2 x 2 cu trei pase (cu doua mâini de sus) și trecerea mingii peste fileu;
8.  exerciții specifice fazei de joc în care se include pasa: pase precedate de preluarea unei
mingii aruncate, servite sau atacate;
9. 3 x 3, 4 x 4, pe teren redus sau normal cu trei lovituri obligatorii, lovirea a doua se va
executa cu doua mâini de sus;
10.  6 x 6 pe teren normal, cu trei lovituri obligatorii, lovitura a doua se va executa obligatoriu
cu doua maini de sus.
Curs 8

Preluarea cu două mâini de jos

Preluarea din serviciu


Preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în contact
cu mingea venită din serviciul adversarului, printr-o lovire de jos cu antebraţele, cu scopul de
a o transmite către ridicătorul propriu.
Mecanismul de bază al preluării din serviciu are următoarele componente: poziţia
iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală.
Poziţia iniţială
Preluarea din serviciu se realizează după o deplasare, precedată de o anticipare, urmată
de oprire în poziţia specifică, medie de obicei, iar dacă serviciul are o forţă crescută, poziţia
este joasă şi cu faţa către direcţia de unde vine serviciul. Picioarele sunt uşor depărtate şi
îndoite de la nivelul genunchilor, greutatea egal repartizată pe ambele picioare, piciorul din
exterior este mai în faţă. Braţele sunt depărtate, trunchiul uşor înclinat în faţă, pentru a se
realiza o deplasare dacă este cazul.
Execuţia propriu-zisă
Începe prin apropierea braţelor, urmată de întinderea picioarelor, îndreptarea
trunchiului, braţele întinse din coate, cu mâinile împreunate mai sus de nivelul genunchilor.
Palmele sunt înlănţuite – palmă peste palmă – cu închiderea lor la nivelul degetelor
mari. Palma care o înfăşoară pe cealaltă trebuie să fie cea îndemânatecă.
Contactul cu mingea se face la nivelul antebraţelor, în treimea inferioară, deasupra
articulaţiei pumnului. Lovirea mingii nu este o lovire scurtă, ci una de conducere a mingii pe
direcţia de transmitere, de către braţe spre înainte sus, cu ducerea umerilor în faţă, rotunjind
spatele.
Poziţia braţelor în momentul lovirii mingii trebuie să fie în funcţie de distanţa faţă de
fileu. Dacă jucătorul care execută preluarea, se află mai aproape de fileu, braţele se ţin
paralele cu solul şi se execută preluarea numai din întinderea membrelor inferioare, iar dacă
jucătorul de la preluare se află mai departe de fileu, se ţin braţele oblic, iar preluarea se face
prin întinderea membrelor inferioare, ducerea braţelor înainte sus.
În funcţie de viteza şi forţa serviciului, preluarea se face printr-o mişcare de cedare,
amortizare a contactului cu mingea, urmată dacă este cazul de fandare urmată de rulare pe
spate, îngenunchere.
Poziţia finală
După transmiterea, jucătorul va urmări traiectoria mingii şi va intra într-o nouă
acţiune.
Greşeli de execuţie:
− plasament greşit;
− aprecierea inexactă a traiectoriei mingii;
− oprirea într-o poziţie dezechilibrată;
− neîmpreunarea palmelor în momentul lovirii;
− îndoirea coatelor în momentul şi în timpul lovirii;
− lovirea cu o mână;
− lipsa acţiunii picioarelor;
− balans prea mare al braţelor în timpul lovirii;
− bazinul se retrage în timpul lovirii.
Preluarea din atac
Este o acţiune importantă prin care jucătorul nu lasă mingea să cadă în terenul propriu.
Preluarea din atac este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în contact cu mingea
venită din atacul adversarului, printr-o lovire de jos cu antebraţele, cu scopul de a o transmite
către ridicătorul propriu. La preluarea din atac jucătorul trebuie să posede capacitatea de
anticipare, reacţie la minge, poziţie joasă specifică, deplasare rapidă la minge.
Mecanismul de bază are aceleaşi componente ca la preluarea din serviciu.
Poziţia iniţială
Este identică cu cea de la preluarea din serviciu, cu singura diferenţă este că baza de
susţinere este mai mare, prin depărtarea picioarelor mai mult deci centrul de greutate este mai
aproape de sol.
Execuţia propriu-zisă
Este o acţiune de recul, de amortizare a forţei cu care vine mingea, de cedare din
articulaţii, prin plasarea antebraţelor sub minge, fără lovirea acesteia. Contactul se face la fel
la nivelul antebraţelor deasupra articulaţiei pumnului. Nu există momentul de conducere a
mingii.
Poziţia finală
Se urmăreşte traiectoria mingii respinse şi intrarea într-o noua fază a jocului.
Metodica învățării preluării cu două mâini de jos
1. preluări cu doua mâini de sus sau de jos, în afara terenului, din mingi aruncate de partener;
cu deplasare și oprire și precizarea exactă a locului de lovire a mingii;
2. preluări din serviciu din afara fileului la distanțe variabile;
3. preluări din mingi aruncate peste fileu;
4. preluări din serviciul de sus sau de jos peste fileu - serviciu executat la diferite distanțe 3, 6,
8, 10m;
5. preluarea mingii servite spre un coleg, urmată de deplasarea la mingea ridicată de acesta și
trecerea mingii peste fileu, cu o anumită destinație;
6. în formație de trei jucatori așezați în triunghi, doi la distanță de fileu pentru preluare, cel
de- al treilea lângă plasă, în partea dreapta; se va executa serviciul din terenul advers spre unul
din cei doi jucători așezați mai departe de plasă, care vor efectua preluare spre jucătorul de
langa plasă, care la rândul său va ridica mingea spre celălalt jucător, care va trece mingea
peste fileu cu sau fără efectuarea unui atac;
7.  competiție cu efectiv normal pe teren regulamentar.
Curs 9

Serviciul

Serviciul
Serviciul este un element tehnic, deosebit de important, pentru că reprezintă punerea
mingii în joc de către un jucător, cu scopul de a câştiga un punct sau de a pune în dificultate
echipa adversă, astfel încât să nu se poată organiza uşor în atac.
Din punct de vedere al regulamentului de joc, serviciul este actul lansării mingii în joc
de către jucătorul din spatedreapta din poziţia 1, plasat în zona de serviciu. Cu ajutorul
serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă (fileu), astfel încât să fie preluată greu de
adversar, lucru care presupune un serviciu precis planat sau un serviciu în forţă. Ultimul are
avantajul, din punct de vedere psihologic, de a crea un efect demoralizator pentru echipa
adversă şi unul mobilizator pentru cea care îl efectuează.
După locul unde este plasat punctul de lovire al mingii faţă de planul umerilor
jucătorului de la serviciu, serviciul poate fi de jos şi de sus; în funcţie de planul liniei umerilor
faţă de plasă, din faţă şi din lateral; în funcţie de contactul cu solul, de pe sol şi din săritură.
Serviciul de jos din faţă
Se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa executantului, cu
scopul de a o transmite peste plasă (fileu), în terenul advers.
Este procedeul tehnic uşor de însuşit, care se foloseşte la începători şi în special la fete.
El este uşor atât ca execuţie cât şi ca preluare.
Ca execuţie, pentru că la vârstele începătorilor (10 – 11 ani), ei nu au încă forţa
necesară executării a serviciului de sus. Iar din punct de vedere al preluării este uşor pentru ca
mingea vine cu o traiectorie înaltă, timp necesar ca jucătorii să se deplaseze la minge şi să
realizeze preluare fie cu două mâini de sus fie cu două mâini de jos. Astfel mingea poate sta
mai multe în joc
Fiecare procedeu tehnic are la bază un mecanism de bază, ce conţine mai multe
componente: momentul iniţial sau poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţie finală.
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, cu picioarele uşor depărtate cam la
lăţimea umerilor şi decalate, piciorul opus cu care se loveşte mingea este mai în faţă.
Picioarele sunt semiflexate la nivelul articulaţiei genunchilor, greutatea repartizată pe ambele
picioare sau uşor pe piciorul din faţă. Trunchiul uşor aplecat spre înainte, linia umerilor
paralelă cu fileul. Mingea este ţinută în mâna opusă braţului cu care se loveşte, îndoită din cot,
la nivelul şoldului de partea braţului de lovire. Braţul de lovire atârnă relaxat pe lângă şold.
Execuţia propriu-zisă
Mâna ce susţine mingea, execută o uşoară lansare, aruncare (10-20 cm) sau o retragere
a acesteia de sub minge, odată cu balansarea braţului îndemânatec, de lovire spre înapoi şi
trecerea greutăţii pe piciorul din spate. Urmează o pendulare dinspre înapoi spre înainte, pe
timpul coborârii mingii, iar piciorul din spate, printr-o impulsie în sol, trece greutatea corpului
în faţă, odată cu lovirea mingii.
Mingea se loveşte pe calota inferioară, cu podul palmei, degetele fiind întinse şi
apropiate, braţul fiind blocat, încordat din articulaţia pumnului şi cotului, după care piciorul
din spate realizează, dacă este cazul, o păşire spre înainte.
Poziţia finală
După execuţie, jucătorul este în poziţie înaltă, urmăreşte traiectoria mingii, după care
se deplasează în teren pentru a participa la acţiunile de apărare.
Greşeli de execuţie:
– picioarele sunt pe aceeaşi linie la poziţia iniţială, sau piciorul din faţă este de aceeaşi parte
cu braţul care va lovi mingea;
– ţinerea mingii prea aproape sau prea depărtat de corp;
– aruncarea mingii prea înalt, lateral sau înainte;
– lovirea mingii din palmă, fără aruncare, lansare sau cu degetele, antebraţul;
– pendularea braţului lovitor în plan lateral.
Serviciul de jos din lateral
Aceasta este o variantă serviciului de jos, în care execuţia se face din lateral.
Poziţia iniţială
Jucătorul stă lateral faţă de fileu, cu mâna care susţine mingea spre fileu. Picioarele
sunt mai depărtate faţă de lăţimea umerilor şi uşor flexate din articulaţii, iar talpa piciorului
dinspre fileu mai avansată. Mingea este susţinută la nivelul bazinului de mâna
neîndemânatecă, îndoită din cot, iar mâna care va lovi mingea sprijină lateral mingea.
Execuţia propriu-zisă
Se realizează a trecere a greutăţii corpului pe piciorul din spate odată cu retragerea
mâinii lovitoare, în lateral şi spre înapoi întinsă din articulaţia cotului. Mingea se aruncă oblic
spre fileu, ceea ce coincide cu răsucirea trunchiului cu faţa spre fileu şi cu acţiunea mâinii
care loveşte mingea dinapoi spre înainte şi de jos în sus, odată cu trecerea greutăţii în faţă pe
piciorul care a păşit. Mingea este lovită cu podul palmei, cu articulaţia pumnului încordată şi
articulaţia cotului în extensie.
Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, după care se deplasează în teren
pentru a participa la acţiunile de apărare următoare.
Greşeli de execuţie:
– picioarele sunt aşezate invers faţă de fileu, cel din spate este mai în faţă;
– mingea se aruncă prea jos, prea înapoi;
– nu se realizează răsucirea trunchiului;
– se loveşte mingea cu antebraţul sau cu pumnul.
Metodica învățării serviciului de jos
1. ținerea mingii cu mâna neîndemânatică și lovirea acesteia cu palma mâinii îndemânatice;
2. idem exercițiul de mai sus, lovirea mingii cu palma din minge susținută: spre sol, spre
înainte;  
3. serviciu peste o linie trasată pe perete;
4. serviciu spre perete de la distanța de 6 – 7m. cu intrare sub traiectoria mingii ricoșate din
perete și prinderea acesteia în cupa situată la nivelul frunții;
5. 1 x 1 peste plasa, la distanță de 4 – 5 metri, execuția serviciului spre partenerul care prinde
mingea și execută la rândul lui serviciul;
6. serviciul în serii peste fileu de la distanțe diferite, în zone diferite;
7. joc școală 1 x 1 peste fileu cu execuția serviciului, autopreluare și trecerea mingii peste
plasă cu
ținerea ei în joc cât mai mult;
8. joc scoala pe teren redus, cu efectiv redus, cu executia serviciului si preluarii din serviciu; 5
min.;
Serviciul de sus
Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor
Serviciul de sus din faţă este foarte utilizat atât de jucătorii începători cât şi de cei
avansaţi. Accentul cade pe traiectoria care se imprimă mingii, şi care trebuie să fie cât mai
schimbătoare şi să pună în dificultate pe cei care execută preluarea.
Poziţia iniţială
Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor depărtate şi decalate,
piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea, greutatea este repartizată in mod
egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept cu privirea orientată spre terenul advers. Mingea
este ţinută în palma braţului neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa
executantului, la nivelul pieptului, iar braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate
sprijini mingea.
Execuţia propriu-zisă
Mingea se aruncă în sus circa 1 metru, astfel, dacă o lăsăm să cadă pe lângă corp, să
cadă în faţa piciorului din spate. Braţul care susţine şi aruncă mingea se ridică oblic în sus
spre înainte, trunchiul intră într-o extensie, realizându-se şi trecerea greutăţii 58 pe piciorul
din spate iar braţul lovitor, îndoit din articulaţia cotului, se duce înapoia capului. Se realizează
şi o răsucire a trunchiului de partea braţului lovitor. Acesta revine din extensie cu o mişcare
dinapoi spre înainte sus şi loveşte mingea în punctul cel mai înalt al fazei ascendente de zbor a
mingii. Mingea se loveşte cu podul palmei, astfel articulaţia pumnului să fie blocată în
extensie pe tot parcursul execuţiei. Printr-o lovire scurtă într-un punct situat cât mai aproape
de axul median al mingii, se imprimă un zbor planat cu o traiectorie oscilantă, greu previzibilă
datorită faptului că în faţa mingii există un strat de aer pe care aceasta îl ocoleşte neregulat, în
toate direcţiile.
Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, care trebuie să se îndrepte spre
terenul advers.
Greşeli de execuţie:
– poziţie prea joasă a braţului cu mingea;
– mingea este aruncată prea sus prea jos;
– în timpul lovirii mingii, articulaţia pumnului relaxată;
– pendularea prin lateral a braţului lovitor – flexia articulaţiei pumnului după lovire.
Metodica învățării serviciului de sus din față
 1. seviciu spre perete, de la distanța de 5 – 6m, deasupra unei linii corespunzătoare înălțimii
fileului;
2. pe perechi cu o minge, distanța  4 – 6m: un elev execută serviciu, celălalt prinde mingea în
cupă;
3. acelasi exercițiu cu mărirea treptata a distanței dintre elevi, până la 9 –10m;
4. serviciu spre perete, de la distanta de 5m, deasupra unei linii trasate la aproximativ 5m; 4
min;
5. același exercițiu cu verificarea punctului de lovire prin atingerea mingii ținute de 1-2 ori
înainte de efectuarea serviciului;
6. serviciu de sus precedat de 1 -2 aruncări ale mingii; după fiecare aruncare mingea se lasă să
cadă pe sol;
7. pe perechi cu o minge, de o parte și de alta a fileului: serviciu cu efectuarea unei preluări de
control;
8. serviciu efectuat de la distanță mare, concurs, cel mai bun din 8 -10 încercări.
Serviciul de sus din faţă în forţă
Este denumit astfel pentru că mingea lovită din faţa celui care execută, de la o înălţime
care depăşeşte nivelul capului şi cu o forţă suficient de mare ca să pună în dificultate
preluarea adversarului.
Poziţia iniţială
Executantul este orientat cu faţa către teren picioarele sunt uşor depărtate şi decalate,
piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea, greutatea este repartizată in mod
egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept cu privirea orientată spre terenul advers. Mingea
este ţinută în palma braţului neîndemânatec, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa
executantului, la nivelul pieptului, iar braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate
sprijini mingea.
Execuţia propriu-zisă
Execuţia acestui procedeu este efectuat de pe loc sau cu o uşoară păşire.
Mingea este aruncată cu mâna neîndemânatecă sau cu ambele mâini deasupra capului
şi uşor în faţă, la o înălţime mai mare pentru a permite extensia trunchiului, odată cu ducerea
braţului de lovire în sus şi-n înapoi ceea ce duce şi la trecerea greutăţii pe piciorul din spate.
Când mingea este aruncată la înălţimea adecvată, braţul care a aruncat-o începe să coboare,
trunchiul revine din extensie prin acţiunea musculaturii abdominale greutatea trece pe piciorul
din faţă datorate flexiei trunchiului, cu ridicarea centrului de greutate a corpului şi întinderea
completă a braţului la nivelul capului.
Lovirea mingii se face cu palma, în punctul maxim, cu braţul perfect întins la nivelul
articulaţiei cotului. Mingea este lovită cu toată palma dinapoi (printr-o flexie dorsală) spre
înainte (printr-o flexie palmară), ceea ce realizează o rotaţie a mingii spre înainte.
Viteza de execuţie imprimă mingii forţă de lovire.
Poziţia finală
După lovire, flexia continuă datorate inerţiei şi este oprită printr-o păşire, mingea este
privită cu până în terenul advers, după care executantul se deplasează în teren, pentru a intra
în dispozitivul de apărare.
Greşeli de execuţie:
– mingea este aruncată prea jos şi nu se poate realiza extensia necesară, care să de-a forţă
mingii;
– mingea este aruncată prea în faţă sau prea în spate;
– palma nu acoperă mingea în momentul lovirii.
Serviciul de sus din săritură
Este considerat cel mai modern procedeu tehnic, dar nu este la îndemâna tuturor
sportivilor. El este apanajul sportivilor de performanţă şi mare performanţă. El poate fi
denumit o lovitură de atac de la mare distanţă. Diferenţa constă în faptul ca nu există minge
ridicată ci o autoaruncare.
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat spre fileu, în spatele liniei de fund a terenului la o distanţă de 2-
3m, astfel încât bătaia să se realizeze în apropierea liniei de fund, iar lovitura să se realizeze
deasupra terenului de joc propriu. Picioarele sunt uşor depărtate şi decalate, piciorul din faţă
60 este cel opus braţului care loveşte. Piciorul avansat este în funcţie de numărul paşilor de
elan (1 -2-3 paşi). Mingea este ţinută în mâna braţului lovitor, îndemânatec.
Execuţia propriu-zisă
Mingea este aruncată deasupra suprafeţei terenului, se execută elanul de 2-3 paşi,
bătaia pe ambele picioare, înapoia liniei de fund, urmată de săritură spre minge. În timpul
efectuării elanului şi săriturii, executantul trebuie să urmărească o săritură cât mai înaltă şi
coordonarea acesteia cu traiectoria mingii din aruncare.
Elanul se execută din 2-3 paşi, penultimul fiind mai lung şi la care, talpa ia contact cu
solul pe călcâi, celălalt picior aducându-se lângă primul, concomitent cu elanul de braţe
dinspre înapoi spre înainte sus. Membrele sunt flexate pe toată lungimea elanului, iar după
bătaie are loc desprinderea de pe sol concomitent cu ducerea braţelor în sus. Trunchiul intră
într-o extensie, braţul de lovire este ridicat şi mai în spate, ceea ce dă corpului un aspect de
arc întins, după care urmează o flexie energică printr-o contracţie a musculaturii abdominale,
toracelui şi mâinii.
Mingea este lovită în punctul maxim al săriturii, deasupra axului central al mingii, cu
mână întinsă şi palma în flexie.
Poziţia finală
Aterizarea se face elastic în interiorul terenului, după care executantul îşi reia sarcinile
de joc următoare.
Greşeli de execuţie:
– distanţă prea mare faţă de linia de fund;
– lipsa sincronizării între aruncarea mingii, săritură şi lovitură;
– aruncarea mingii prea în interiorul terenului;
– punct prea jos de lovire, ceea ce duce la o traiectorie joasă a mingii spre fileu;
– aterizare dezechilibrată ce duce la accidentări.
Curs 10

Lovitura de atac

Lovitura de atac
Lovitura de atac constă în trimiterea mingii peste fileu din săritură, în terenul advers,
prin lovirea mingii cu o mână, astfel încât contactul cu mingea să se realizeze deasupra
nivelului benzii superioare a fileului.
Ea reprezintă concretizarea efortului întregii echipe în faza de atac şi are ca scop
câştigarea punctului pentru echipa proprie.
Lovitura de atac depinde de mai mulţi factori cum ar fi ridicarea, dar nu procedeul în
sine ci traiectoria imprimată mingii de ridicător în cazul unor combinaţii (înaltă, întinsă,
scurtă, în urcare etc.), blocajul advers, scorul, distanţa faţa de fileu etc.
Toţi aceşti factori cer anumite calităţi unui trăgător, cum ar fi: calităţi motrice
deosebite ( viteză de reacţie şi de execuţie, forţă – viteză, îndemânare, coordonare), stăpânirea
tuturor procedeelor tehnice de atac, vedere periferică, acuitate vizuală, stăpânirea emoţiilor,
capacitate de analiză şi decizie rapidă.
Procedeele de lovire a mingii pot fi diferite, pe direcţia elanului sau pe alte direcţii (cu
răsucirea trunchiului după săritură sau din braţ) şi prin rotarea braţului.
Lovitura de atac procedeu drept sau pe direcţia elanului
Se denumeşte astfel pentru că direcţia elanului de atac, corespunde cu direcţia
transmiterii mingii după lovirea ei.
Mecanismul de bază are mai multe componente specifice loviturii de atac şi anume:
elanul, bătaia, săritura, lovirea mingii, aterizarea şi intrarea într-o nouă acţiune.
Elanul
Înainte de elan, jucătorul trebuie să ştie unde este mingea, cum sunt aşezaţi adversarii
în teren şi să anticipeze mişcările ridicătorului.
Elanul este acţiunea de acumulare a unei viteze de pe orizontală şi transformarea ei
printr-o desprindere pe verticală.
Elanul se realizează prin efectuarea a 2-3 paşi, în funcţie de zona de unde se realizează
lovitura de atac. Dacă jucătorul efectuează lovitura de atac din zonele 2 sau 4, atunci elanul
este format din 2-3 paşi sau mai mulţi, în funcţie de acţiunea premergătoare (preluare)
atacului. Dacă se efectuează lovitura de atac din zona centrală, Z3, elanul poate fi format şi
din 1-2 paşi sau 3. Primul pas este mai mic, este un pas pregătitor, efectuat de piciorul opus
braţului lovitor, penultimul pas este mai lung, îngenuncheat, târşit, cu scopul de a frâna
deplasarea pe orizontală, iar cel de-al treilea pas se duce lângă penultimul, depăşindu-l cu o
jumătate de talpă. Odată cu penultimul pas, se realizează şi elanul de braţe, prin ducerea lor
mult spre înapoi.
Elanul se face perpendicular pe fileu, pentru ca executantul să poată beneficia de
vederea periferică asupra întregului teren, având şi posibilitatea de a juca mingea cu orice
mână.
Elanul are un ritm accelerat şi un tempo al paşilor, care duc la realizarea unei sărituri
mai înalte.
Bătaia
Se face pe ambele picioare simultan sau succesiv şi este specifică jocului de volei.
Voleiul modern a adus şi bătaia pe un picior, dar se foloseşte numai la sportivii de
performanţă, şi numai după însuşirea desprinderii de pe două picioare.
Contactul cu solul se face pe călcâi, pentru a transforma viteza acumulată pe orizontală
din pasul sau paşii executaţi anterior, într-una ascensională, pe verticală prin rularea tălpii
piciorului.
Membrele inferioare sunt flexate din cele trei articulaţii ale sale. Laba piciorului
împreună cu gamba formează un unghi de 78 80o -82o , gamba cu coapsa formează un unghi
de 100o -120o , coapsa cu trunchiul 90o -92o . Braţele se găsesc înapoia trunchiului întinse.
Săritura
Prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor inferioare,
împreună cu elanul energic al braţelor, se realizează o desprindere pe verticală, în apropierea
mingii, în punctul cel mai înalt al săriturii. Mingea trebuie să fie în faţa executantului şi
deasupra sa.
Desprinderea se face în funcţie de traiectoria şi de viteza de deplasare a mingii.
Imediat după desprindere, braţele continuă elanul spre înainte sus împreună cu trunchiul.
Corpul executantului este echilibrat în timpul săriturii, cu linia umerilor paralelă cu direcţia de
transmitere a mingii. Trunchiul se află în extensie, braţele se ridică până deasupra capului, de
unde braţul lovitor îşi continuă drumul spre înapoia capului, flexat din articulaţia cotului., cu
palma orientată spre minge.
Lovirea mingii
Se face în punctul cel mai înalt al săriturii, prin mişcarea de revenire din extensie a
trunchiului, a braţului lovitor, care se întinde de la nivelul cotului şi prin coborârea celuilalt
braţ.
Lovirea mingii se face cu toată palma, printr-o flexie palmară energică, executată
deasupra liniei mediane, pe calota superioară. Această mişcare imprimă mingii o traiectorie
descendentă accentuată, datorită vitezei şi forţei de lovire a braţului, de deasupra planului
fileului spre terenul advers.
Aterizarea
După lovire braţul continuă mişcarea de coborâre pe lângă fileu, braţul neîndemânatec
îl precede, iar corpul completează mişcarea printr-o flexie.
Aterizarea se face pe ambele picioare, elastic, datorită amortizării realizată prin
cedarea tuturor articulaţiile membrelor inferioare, iar privirea urmăreşte mingea
Acţiunea de după lovire
După aterizare, executantul se deplasează pentru a participa la următoarea acţiune de
joc.
Greşeli de execuţie:
– nesincronizare între elan traiectoria mingii;
– lipsa elanului de braţe;
– braţul neîndemânatec nu participă la elan, ceea ce duce la un dezechilibru al trunchiului şi
coborârea punctului de lovire al mingii;
– nesincronizarea elanului de picioare;
– lipsa de coordonare între săritură şi lovirea mingii;
– lovirea mingii cu altă parte a braţului;
- nu există flexia palmară, care acoperă mingea;
- aterizare dezechilibrată.
Lovitura de atac pe alte direcţii
Este denumită astfel pentru că direcţia transmiterii mingii este diferită de direcţia
elanului de atac. El este folosit pentru evitarea blocajului advers, care de obicei este făcut pe
direcţia elanului atacantului.
Acest procedeu are două variante şi anume lovitura de atac întors prin răsucirea
trunchiului şi lovitura de atac întors din braţ.
El se realizează din zonele 3 şi 2 pentru dreptaci şi din zonele 3 şi 4 pentru stângaci.
Lovitura de atac întors are aceleaşi componente ale mecanismului de bază şi succesiunea
realizării la elan, bătaie, lovirea mingii. Locul de bătaie, pentru acest procedeu, se va depăşi
cu cca. 50 cm locul unde este ridicată mingea. Acest lucru face ca în timpul săriturii,
executantul să facă o întoarcere, răsucire, de circa 90 0 , în direcţia opusă efectuării elanului.
Întoarcerea se realizează în aer şi face ca executantul să ajungă cu linia umerilor paralelă cu
direcţia elanului şi aproape perpendiculară faţă de minge. Restul componentelor, lovirea
mingii, aterizarea sunt la fel ca la lovitura de atac pe direcţia elanului.
Lovitura de atac pe alte direcţii, din braţ, este specifică jucătorilor avansaţi, şi păstrează
caracteristicile loviturii de atac procedeu drept, excepţie face drumul braţului la lovirea în
punctul maxim. Lovirea se face printr-o mişcare de coborâre oblică spre umărul opus. Mingea
va avea imprimată o traiectorie în sensul mişcării braţului, adică lateral, pe lângă trunchi şi
prin faţa sa. Forţa de lovire în acest procedeu este mai scăzută, datorită amplitudinii mai mici
a mişcării, dar eficienţa se păstrează.
Greşeli de execuţie:
– bătaia în dreptul mingii;
– întoarcerea efectuată simultan cu bătaia;
– lipsa angrenării braţelor şi trunchiului pentru întoarcere; – întoarcere mai mare de 90o , ce
duce la pierderea controlului mingii;
– aterizarea cu spatele în plasă.
Lovituri de atac specifice marii performanțe
Le-am denumit aşa pentru că disputa la fileu între atacant şi jucătorul de la blocaj are
nevoie uneori de acţiuni înşelătoare, pentru ca atacantul să-şi creeze un avantaj.
Lovitura de atac din ridicare scurtă, care este folosită aşa cum spuneam în jocul
avansaţilor şi are în vedere surprinderea blocajului, prin traiectoria ridicării, rapiditatea
elanului şi implicit a lovirii mingii. Ea este realizată de jucătorii de centru (Z3).
Modalităţile de realizare sunt identice ca la cele prezentate anterior, însă necesită un
grad de dificultate prin alegerea momentului şi lungimii elanului şi coordonarea acestuia cu
ridicarea efectuată special pentru acesta.
Elanul este scurt de 1-2 paşi, iar declanşarea lui se face când mingea a ajuns la
ridicător.
Desprinderea are loc după realizarea ridicării, iar punctul de contact cu mingea este
deasupra fileului, la o înălţime de aproximativ 1-1.5m.
Lovitura de atac din ridicare în urcare, specifică tot jucătorului de centru de la fileu,
ca un răspuns la acţiunile energiile ale blocajului advers. El se realizează cu mare viteză,
având ca scop surprinderea adversarului nepregătit, sau dezorganizat. Realizarea lui constă
într-o desprindere energică a atacantului înainte ca mingea să fie în mâinile ridicătorului.
Atacantul se află în punctul maxim al săriturii, cu braţul întins, iar ridicătorul îi transmite
mingea direct spre braţul întins. Lovirea mingii se realizează printr-o biciuire energica şi
rapidă, de deasupra nivelului superior al fileului.
Lovitura de atac din ridicare întinsă, respectă caracteristicile loviturii de atac în
urcare, anume că atacantul anticipează traiectoria preluării, după care execută un elan scurt de
1-2 paşi, care se realizează în timpul zborului final al mingii spre ridicător.
Desprinderea se realizează imediat după ridicare în cazul distanţelor de 2-3 m (pentru
jucătorii de centru) sau puţin după aceasta, în cazul distanţelor mai lungi (pentru jucătorii
extremă).
Greşeli de execuţie:
- lipsa de sincrinizare cu acţiunile ridicătorului;
- întârzierea momentului începerii elanului;
- bătaia se efectuează prea departe sau prea aproape de locul ridicării;
- punctul de lovire a mingii prea jos;
- blocare insuficientă a elanului, ceea ce duce la o săritură în lungime.
Lovitura de atac din linia a II-a este o apariţie mai nou, recentă în bagajul de acţiuni ale
jucătorilor, ca o necesitate de a echilibra sau depăşi adversarul de la blocaj.
Mecanismul de bază este identic cu al oricărei lovituri de atac, singurul lucru care îl
deosebeşte este locul de bătaie, care este în spatele liniei de atac, ceea ce reprezintă că el este
folosit de jucătorii din linia a II-a. El este o lovitură de atac, în care bătaia, conform
regulamentului, se efectuează în afara spaţiului de atac, iar lovirea mingii în urma săriturii pe
o traiectorie înaltă şi în lungime, se face în spaţiul de atac.
Aterizarea echilibrată se face tot în zona de atac.
Greşeli de execuţie:
- lipsa de comunicare cu ridicătorul, care îl surprinde nepregătit;
- aprecierea incorectă a locului bătăii;
- punct de lovire a mingii prea jos.
Lovitura de atac cu dublă bătaie în faţa ridicătorului, care se execută din ridicare cu
traiectorie scurtă.
Atacantul efectuează elanul ca la lovitura de atac în urcare, dar se întârzie
desprinderea, cu scopul declanşării acţiunii de blocaj a adversarului, urmată de o flexie mai
accentuată a picioarelor şi o săritură în înălţime de pe loc. Mingea este lovită pe direcţia
elanului, fără a avea un blocaj în faţă.
Aterizarea se face echilibrat în condiţii uşoare.
Lovitura de atac cu dublă bătaie, în faţa şi la spatele ridicătorului, care se deosebeşte de cea
descrisă anterior, prin faptul că prima bătaie se realizează în faţa ridicătorului, care
declanşează acţiunea blocajului advers, urmată de o săritură laterală. Atacantul ajunge în
spatele ridicătorului, unde primeşte mingea şi cu ajutorul celei de-a doua bătăi, face săritura şi
lovirea mingii, urmată de aterizare.
Lovitura de atac cu bătaie pe un picior, apărută mai târziu, ca şi cea din linia a II-a, este
utilizată în special în jocul feminin. Este soluţia de finalizare a unei ridicări, ce solicită
deplasarea pe o distanţă de 2-3m a atacantului şi constă într-o săritură efectuată cu bătaie pe
un picior, continuată de lovirea mingii într-o poziţie dezechilibrată, urmată de o aterizare
echilibrată. Ea este folosită când deplasarea jucătorului este paralelă sau oblică faţă de plasă.
Metodica învățării loviturii de atac
1. lovirea mingii cu palma spre sol;
2. lovirea mingii cu palm spre sol, pentru a ricoșa spre perete;
3. 1 x 1 în afara fileului, din minge aruncată, lovirea mingii cu o mâna de sus spre coleg, care
face preluare cu  2 mâini de jos;
4. trei elevi cu minge așezați în triunghi, un elev execută lovitura de atac spre al doilea, care
execută preluare din atac spre al treilea, care ridică mingea către primul; se va tine mingea cât
mai mult în joc,  toți elevii execută pe rând lovitura de atac;
5. 1 x 1 cu trecerea mingii peste fileu cu una sau 2 maini de sus;
6. exerciții sub formă de structuri de joc din care face parte atacul, de exemplu: trecerea
mingii peste fileu din a treia lovitura, cu o mâna sau cu 2 mâini de sus, precedată de preluare
și pas executate de alți jucători;  se poate executa în diferite zone ale terenului, sub diferite
forme specifice structurilor de joc, fie pentru câștigarea serviciului, fie pentru câștigarea
punctului;
7. executarea atacului în cadrul fazei I de joc la cîștigarea serviciului, precedat fiind de
preluare din serviciu  și pasa dată de ridicator, localizată în diferite zone ale fileului;
8. executarea atacului ăn cadrul jocului la câștigarea punctului, precedat fiind de o preluare
din joc și pasa  localizată în diferite zone ale terenului.
Curs 11

Blocajul și plonjonul

Blocajul
Blocajul este acţiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar, efectuată de
jucătorii aflaţi aproape de fileu, depăşind marginea superioară a fileului.( Reg. FIVB)
Este o acţiune prin care un jucător sau mai mulţi din linia I ai echipei din apărare,
încearcă prin interpunerea palmelor peste nivelul superior al fileului, între minge şi terenul
propriu, să respingă mingea înapoi venită dintr-o lovitură de atac sau să o reţină în terenul
propriu.
După numărul jucătorilor care participă la blocaj, avem blocaj individual sau în grup
(de 2 sau 3 jucători), după traiectoria mingii transmise de adversar avem, blocaj la minge sau
la zonă şi după plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului avem, blocaj ofensiv şi
defensiv.
Mecanismul de bază al blocajului individual are următoarele componente: poziţia
iniţială, elanul, bătaia, desprinderea şi acţiunea palmelor, aterizarea.
Poziţia iniţială
Este o poziţie înaltă, picioarele depărtate la lăţimea umerilor, greutatea egal repartizată
pe ambele picioare, genunchii uşor flexaţi, trunchiul drept, braţele îndoite din cot cu palmele
la nivelul umerilor şi orientate spre fileu, iar privirea este spre terenul advers.
Elanul
În funcţie de traiectoria mingii imprimate de ridicătorul advers, jucătorul de la blocaj
se poate deplasa cu pas adăugat lateral, încrucişat, oblic lateral, pe distanţe scurte, iar pentru
cele lungi, cu alergare paralelă cu fileul sau combinată. Ultimul pas este mai mare pentru a
opri viteza de deplasare. Pe toată durata elanului braţele se ţin îndoite din cot, cu palmele
orientate spre înainte cu degetele răsfirate.
Bătaia
Se execută pe ambele picioare, primul se aşează piciorul din exteriorul deplasării,
perpendicular pe fileu, pentru a bloca deplasarea şi apoi se aşează celălalt picior lângă el.
Membrele inferioare sunt îndoite de la nivelul genunchilor, braţele îndoite din cot cu palmele
orientate spre fileu, degetele răsfirate.
Desprinderea şi acţiunea palmelor
Se realizează o flexie accentuată a membrelor inferioare, după care se realizează o
extensie energică a lor şi a braţelor. Braţele urcă pe lângă planul vertical al fileului cu plasarea
palmelor cu degetele, răsfirate, încordate, într-o flexie uşoară, deasupra fileului, şi pe direcţia
mingii. Proiecţia palmelor să cadă în terenul advers. Contactul cu mingea se face în terenul
advers, cu ambele palme, dar după ce atacantul a lovit mingea.
Aterizarea
După blocare, braţele se retrag, iar aterizare se face echilibrată, pe ambele picioare, cu
faţa spre direcţia mingii, pentru a-i permite participarea la următoarele acţiuni.
Blocajul colectiv (în doi sau trei jucători)
Acoperă o suprafaţă mai mare în apărare şi realizează o superioritate numerică în faţa
atacantului şi dacă este realizat corect duce la anihilarea forţei atacului.
Modalitatea de execuţie şi mecanismul de bază sunt la fel cu cele de la blocajul
individual, cu anumite adăugiri. Foarte importantă este sincronizarea săriturii, a plasării
palmelor pentru a fi eficient.
Sincronizarea se referă la alegerea corectă de către cei doi sau trei jucători, a
momentului săriturii, în funcţie de momentul săriturii atacantului. Deci bătaia şi desprinderea
trebuie făcute în acelaşi timp.
La blocajul în doi jucători, sarcinile sunt împărţite astfel; unul stabileşte locul de
aşezare (şi de obicei, dacă blocajul se organizează în extreme, cel care stabileşte locul de
aşezare este extrema, care sare în dreptul mingii) şi celălalt lipeşte palmele sale de ale
colegului. Fiecare jucător de la blocaj, are în sarcină corespondentul său din terenul advers.
Blocajul în trei jucători se efectuează când atacul este realizat de un jucător de valoare,
dar numai dacă ridicarea permite deplasarea şi gruparea blocajului. Se poate realiza din Z3, la
un atac realizat din linia a II-a din Z6, atunci când traiectoria ridicării este mai înaltă sau din
Z2 şi Z4. Blocajul se poate executa atât la minge, cât şi la zonă. Blocajul la minge se execută
când se realizează un atac în apropierea fileului, iar la zonă atunci când se realizează un atac
din linia a II-a.
Greşeli de execuţie:
− aprecierea incorectă a locului de unde se execută lovitura de atac;
− aprecierea incorectă a locului şi distanţei necesar a fi parcursă pentru execuţie;
− distanţă mare faţă de plasă, a corpului şi braţelor;
− plasarea incorectă a palmelor şi degetelor;
− palmele sunt cu degetele închise nu răsfirate;
− aducerea braţelor prin lateral sau de jos;
− nu se urmăreşte intenţia atacantului.
Plonjonul
Este o acţiune de joc specifică fazelor de apărare şi are ca scop menţinerea mingii în
joc, fiind tot timpul premergătoare acţiunilor de preluare din servici, din atac, din plasă, din
blocaj.
Plonjonul are o poziţie specifică de stare de dezechilibrare, indiferent de forma de
execuţie, cu două mâini de sus sau de jos. Din aceasta poziţie se acţionează la minge, printr-o
cădere pe spate, laterală sau înainte.
Toate aceste acţiuni, dacă sunt executate corect şi eficient, reduc timpul în care
jucătorul poate fi scos din joc. Pot fi înlocuite acestea printr-o anticipare a direcţiei mingii,
urmată de o deplasare rapidă sau de o fandare.
Plonjonul pe spate
De regulă se utilizează la preluarea din servici sau din atac, cu două mâini de jos sau sau de
sus, dar putându-se interveni la minge si cu o mână, însă poate fi folosită şi la ridicarea mingii
pentru lovitură de atac.
Poziţia iniţială
Este o poziţie joasă, specifică apărării, caracterizată de plasarea centrului de greutate
sub nivelul genunchilor, picioarele decalate şi depărtate, trunchiul aplecat spre înainte, braţele
înaintea trunchiului îndoite de la nivelul coatelor, capul drept cu privirea urmărind permanent
mingea.
Execuţia propriu-zisă
Jucătorul se află pe traiectoria mingii, urmează o dezechilibrare spre înapoi, moment
în care se ia contact cu mingea, fie cu două mâini de sus sau de jos, având loc o amortizare a
forţei cu care vine mingea, după care este transmisă unui coechipier, înainte ca jucătorul să
atingă solul.
Contactul cu solul se face printr-o rulare pe spate menţinând poziţia de flexie a
trunchiului şi a capului, iar unul dintre picioare, în afara celui care are contact cu solul (de
sprijin), realizează o avântare spre înainte prin intinderea sa, ceea ce va duce la revenirea din
ghemuit.
Poziţia finală
După revenirea din ghemuit, jucătorul va face deplasări specifice pentru adoptarea
următoarelor sarcini ale echipei.
Greşeli de execuţie:
- lipsa de anticipare a acţiunilor atacantului advers;
- lipsa de anticipare a traiectoriei mingii venită de la adversar;
- adoptarea poziţiei înalte pentru aşteptarea mingii;
- poziţie înaltă în care se ia contact cu mingea;
- extensia capului şi a coloanei vertebrale în rulare;
- luarea contactului cu solul prin punerea mâinilor înainte de rulare.
Plonjonul lateral
Este o acţiune ce are ca scop preluarea unei mingi, care are o traiectorie joasă şi se
poate realiza prin două moduri diferite şi anume prin rulare pe spate sau prin rostogolire peste
umăr. Poziţia iniţială este identică cu cea de la plonjonul pe spate.
Execuţia propriu-zisă
Este precedată de o deplasare sau de o fandare amplă laterală, urmată de o pivotare pe
piciorul pe care se fandează ceea ce aduce jucătorul pe direcţia mingii, moment în care se
realizează lovirea şi transmiterea mingii, după care se ia contact cu solul printr-o rulare pe
spate, ca şi la plonjonul pe spate.
Pentru plonjonul lateral cu rostogolire peste umăr, jucătorul loveşte mingea cu o
mână, după care contactul cu solul se ia cu coapsa piciorului fandat, apoi cu umărul
membrului superior cu care s-a lovit mingea, urmând apoi o rostogolire pe acest umăr.
Poziţia finală
După realizarea plonjonului lateral, jucătorul se ridică rapid şi participă la următoarele
acţiuni de joc.
Greşeli de execuţie:
− lipsa de anticipare a traiectoriei mingii venită de la adversar;
− adoptarea poziţiei înalte pentru aşteptarea mingii;
− poziţie înaltă în care se ia contact cu mingea;
− extensia capului şi a coloanei vertebrale în rulare;
− luarea contactului cu solul prin punerea mâinilor înainte de rulare.
Plonjonul înainte
Este o acţiune specifică jocului de apărare, ce are ca scop menţinerea mingii în joc în
urma unor mingi ricoşate din blocaj sau plasate de către adversar, unde punctul de cădere a
mingii este la distanţe mai mari. Se utilizează în special la echipele masculine, dar care au o
bună pregătire fizică si deprinderi elementare de acrobatică.
Poziţia iniţială
Este aceeaşi ca la celelalte procedee specifice plonjonului, tratate anterior. Jucătorul
trebuie să anticipeze mişcările atacantului advers, traiectoria şi viteza mingii.
Execuţia propriu-zisă
Declanşarea acţiunii se face dintr-o poziţie înclinată spre sensul deplasării către minge,
printr-un impuls dat de piciorul de bătaie, corpul fiind proiectat spre înainte ajungând într-o
poziţie paralelă cu solul, în fază de zbor. Este momentul în care se loveşte mingea cu o mână,
cu faţa dorsală a palmei aflată într-o uşoară extensie şi încordată, atunci când corpul se află
într-o fază de plutire.
Poziţia finală
Într-un timp cât mai scurt are loc ridicarea şi intrarea într-o nouă acţiune pe care o
impune jocul echipei.
Greşeli de execuţie:
− aprecierea greşită a traiectoriei mingii;
− folosirea acestui procedeu în situaţii ce nu-l impun;
− amplitudinea prea mărită a impulsului piciorului de bătaie;
− lipsa extensiei la nivelul capului în rularea pe piept;
− lipsa coordonării impulsului cu momentul lovirii mingii;
− lovirea mingii se face înainte de plecarea în plonjon;
− lovirea mingii cu alte părţi ale corpului decât palma, neasigurând precizie.
Curs 12

Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic

Scopul modulului
Însuşirea noţiunilor de bază pentru fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului
fizic
Obiective operaţionale
 Înţelegerea conceptului de exerciţiu fizic şi stabilirea diferenţelor între acesta şi cel de
mişcare în general
 Însuşirea unor elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa
 Cunoaşterea dinamicii efortului în cadrul şedinţei de exercitare din kinetoterapie şi a
modalităţilor de evaluare a acesteia
Exerciţiul fizic, ca mijloc de educare a mişcării şi de dezvoltare a motricităţii - Definiţii
1. "Repetarea mişcărilor fiziologice" (C. Kiriţescu, Palestrica)
2. "La baza oricărui exerciţiu fizic stă o anumită intenţie deliberat concepută pentru a
corespunde ceinţei înfăptuirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului" (I. Şiclovan). De fapt,
"tocmai acest element intenţionat diferenţiază exerciţiul fizic conceput ca mijloc al educaţiei
fizice şi antrenamentului sportiv, de celelalte acţiuni de mişcare efectuate de oameni în
diferite activităţi sociale"
3. "Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică cu valoare instrumentală, conceput şi
programat în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice" (A. Dragnea)
4. "Exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic
repetată în cadrul unui proces educativ organizat în scopul realizării unor obiective instructiv-
educative concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi
calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a personalităţii" (Gh. Mitra, Al. Mogoş) 24
Caracteristici
Exerciţiile fizice sunt construite pe baza unor principii şi reguli, care asigură orientarea
precisă a influenţelor în direcţia stabilită pentru:
 dezvoltarea corectă sau corectarea unor deficienţe/abateri în structura şi funcţiile
organismului;
 însuşirea unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice;
 dezvoltarea calităţilor motrice;
 dezvoltarea trăsăturilor/caracteristicilor psihice.
Structura motrică, volumul, intensitatea, complexitatea, ritmul, încordarea/ relaxarea
musculară solicitate de efectuarea exerciţiilor fizice, se cer şi pot fi dozate cu exactitate,
servind cât mai fidel obiectivelor propuse.
Făcând parte din categoria acţiunilor voluntare, solicitând eforturi de voinţă şi având
capacitatea de a mobiliza atenţia, gândirea, imaginaţia, etc, legătura care se realizează între
motricitate şi psihism, cu implicaţii multiple de intercondiţionare reciprocă, poartă numele de
psihomotricitate.
Indiferent de modalitatea de definire a exerciţiului fizic, acesta prezintă unele
caracteristici bine conturate:
 are la bază o intenţie deliberat concepută;
 este un gest motric cu structură proprie;
 pentru obţinerea efectelor scontate, exerciţiul fizic trebuie repetat sistematic, după reguli
metodice precise;
 influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi asupra celei
spirituale a omului care-l practică;
 efectuarea exerciţiului fizic presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic
Criterii de clasificare şi clasificarea exerciţiilor fizice
Datorită diversităţii exerciţiilor fizice, punctele de vedere privind ierarhizarea şi
clasificarea acestora sunt foarte diferite, ele evoluând odată cu dezvoltarea gândirii teoretice.
Vechii greci, de exemplu, vorbeau despre exerciţii igienice, militare şi exerciţii pentru
dezvoltarea organismului. Ceva mai târziu, marchizul de Sotelo - Don Amoros - părintele
sistemului francez de educaţie fizică, vorbea despre exerciţii igienice, terapeutice, analeptice
(de convalescenţă) şi exerciţii ortosomatice (de dezvoltare).
Autorii moderni şi contemporani au stabilit alte sisteme de clasificare a exerciţiilor
fizice, multe dintre ele dovedindu-şi autenticitatea inclusiv în Kinetoterapie. Astfel, se poate
vorbi - printre altele - despre următoarele criterii de clasificare a exerciţiilor fizice:
I. După ponderea exerciţiilor asupra dezvoltării unor segmente sau grupe musculare
(criteriul anatomic) - Ling - sistemul suedez:
- exerciţii pentru braţe (membre superioare);
- exerciţii pentru picioare (membre inferioare);
- exerciţii pentru trunchi;
- exerciţii pentru umeri, ceafă etc.
II. După modul în care se lucrează cu aparatele:
- exerciţii la aparate;
- exerciţii cu aparate.
III. După influenţa asupra dezvoltării calităţilor motrice: - exerciţii pentru dezvoltarea
vitezei;
- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea îndemânării;
- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea rezistenţei;
- exerciţii pentru educarea/dezvoltarea forţei etc.
IV. După caracterul succesiunii mişcărilor (criteriul formei):
- exerciţii ciclice (repetarea aceluiaşi ciclu: mers, alergare, pedalare etc.);
- exerciţii aciclice (aruncarea greutăţii, săritura etc.);
- exerciţii combinate (alergare urmată de săritură).
VI. După natura efortului fizic:
- exerciţii statice (poziţii, efort izometric);
- exerciţii dinamice (efort izotonic);
- exerciţii mixte.
VII. După intensitatea efortului fizic:
- exerciţii cu intensitate maximală;
- exerciţii cu intensitate submaximală;
- exerciţii cu intensitate medie;
- exerciţii cu intensitate mică.
La aceste criterii de clasificare mai pot fi adăugate unele dintre cele propuse de A.
Dragnea şi A. Bota:
VIII. Din punct de vedere al structurii şi formei:
- exerciţii analitice şi globale;
- exerciţii simple şi complexe
IX. După funcţiile îndeplinite:
- exerciţii fizice introductive (pregătitoare);
- exerciţii fizice repetitive (de fixare a mecanismului de bază);
- exerciţii fizice asociative (de favorizare a transferului);
- exerciţii fizice aplicative (la situaţii tipice sau modificate);
- exerciţii fizice creative (sub formă de joc aleator);
- exerciţii fizice de întrecere (competiţionale şi necompetiţionale);
- exerciţii fizice de recuperare (compensatorii);
- exerciţii fizice de expresie corporală etc.
Diversitatea criteriilor de clasificare şi a clasificărilor din literatura de specialitate se
datorează şi este în consens cu diversitatea acţiunilor umane.
Conţinutul şi forma exerciţiului fizic
Exerciţiul fizic are un conţinut şi o formă care îi determină deosebirile faţă de alte
manifestări din natură şi societate. Ele sunt principalele elemente cu ajutorul cărora putem
clasifica, ori caracteriza exerciţiile fizice.
Conţinutul este dat de totalitatea elementelor care îl compun şi îi determină influenţele asupra
organismului. Elementele care definesc conţinutul exerciţiului fizic sunt:
- mişcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);
- efortul fizic (determinat şi caracterizat prin volum, intensitate şi complexitate);
- efortul psihic (voliţional, moral, de angrenare a tuturor proceselor psihice, solicitat de
efectuarea exerciţiului respectiv).
Conţinutul exerciţiului fizic nu poate fi discutat în afara celor menţionate mai sus şi
fără a fi legat de finalităţile urmărite prin utilizarea lui. Valoarea exerciţiului fizic poate fi
apreciată numai în cadrul unei organizări metodologice riguros concepute, a efectuării lui în
condiţiile determinării cu anticipaţie a orientării influenţelor, a scopului urmărit. Fără o
cântărire corectă a valorii solicitărilor în sensul calităţii (intensităţii), cantităţii (volumului şi
complexităţii), ca şi fără asigurarea unei ambianţe educative adecvate, nu se pot obţine
rezultatele dorite, aceasta deoarece nu orice efort este capabil să determine mobilizarea
corespunzătoare a organismului, orientată conform scopurilor urmărite.
În mod direct, conţinutul exerciţiului fizic este legat de formă, care-i condiţionează în
mare măsură eficienţa.
Forma exerciţiului fizic este dată de:
- modul particular în care se succed mişcările componente;
- de legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice respective;
- relaţiile de timp şi spaţiu în care sunt încadrate mişcările care îl compun.
Pentru aprecierea formei se iau în consideraţie următoarele elemente:
- poziţia corpului (iniţială şi finală; faţă de aparat; raportată la obiect/aparat);
- direcţia de efectuare a mişcărilor;
- amplitudinea mişcărilor (la nivelul întregului corp sau al segmentelor sale);
- relaţia reciprocă dintre segmentele antrenate în efectuarea mişcărilor (ex.: relaţia între
mişcările segmentelor corpului în timpul alergării);
- tempoul şi ritmul de executare a mişcărilor;
- raportul dintre participanţi (ex.: în Educaţie Fizică şi Sport - raportul între coechipieri, între
aceştia şi adversari, etc.; în Kinetoterapie - raportul între pacient şi kinetoterapeut); aceste
raporturi condiţionează conţinutul, forma şi finalitatea mişcării.
După Martin, citat de A. Dragnea, forma exerciţiului fizic are o structură cinematică şi
o structură dinamică.
Structura cinematică reuneşte aspectele de articulare spaţio-temporală a mişcării şi
anume:
 repartizarea pe faze a mişcării;
 caracteristicile de viteză;
 reperele temporale ale fazelor mişcării ;
 lungimile şi traiectoriile mişcării.
Structura dinamică se referă la forţele interne şi cele externe ale mişcării:
 relaţia dintre puseele de forţă şi frânare
 coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea forţelor.
Curs 13

Componentele procesului instructiv educativ - recuperator în kinetoterapie,


preluate şi adaptate din educaţie fizică şi sport

Scopul modulului
 Cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator din kinetoterapie şi a
modalităţilor în care kinetoterapeutul poate opera cu acestea
Obiective operaţionale
 Înţelegerea concepului de componente ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi a
sensului pe care acesta îl ia în kinetoterapie
 Înţelegerea modului în care se realizează învăţarea motrică
 Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la cunoştinţele de specialitate în
kinetoterapie
 Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la deprinderile şi priceperile motrice în
kinetoterapie
 Însuşirea noţiunilor teoretice şi metodice referitoare la calităţile motrice în kinetoterapie
Generalităţi referitoare la componentele procesului instructiv-educativ-recuperator
Componentele sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ-recuperator şi, ca atare,
se regăsesc în modelul structural al fiecărui domeniu. Ele sunt instrumente cu care operează
specialistul (kinetoterapeutul) în relaţia cu subiectul (beneficiarul), alcătuind un sistem cu
ponderi diferite (pe etape şi categorii de vârstă). Nivelul de dezvoltare la care ajung
componentele, la un moment dat, reflectă imaginea exactă a eficienţei muncii specialistului,
ca şi modul de participare a subiectului la practicarea exerciţiilor fizice.
Educaţia fizică şi sportul sintetizează între componentele instructiv-educative:
- cunoştinţele teoretice şi practice de specialitate;
- deprinderile şi priceperile motrice;
- calităţile motrice;
- indicii morfofuncţionali ai organismului;
- elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.
Primele 4 (patru) sunt preluate şi adaptate de Kinetoterapie şi devin componente ale
procesului instructiv-educativ-recuperator.
Ca şi în Educaţie fizică şi Sport, şi în Kinetoterapie, componentele procesului
recuperator de specialitate sunt aceleaşi şi ele pot fi definite ca elemente de bază care
alcătuiesc structura procesului instructiv-educativ-recuperator (cu caracteristicile sale
profilactice, terapeutice şi corectiv-recuperatorii), asigurând în acelaşi timp şi unitatea
structurală a acestuia. Aceste componente nu sunt altceva decât instrumentele cu care
operează cadrele de specialitate (profesor, antrenor, kinetoterapeut) în relaţia lor cu
beneficiarii (elev, sportiv, pacient), nivelul lor oferind imaginea exactă a calităţii muncii
specialistului.
Probleme generale ale învăţării. Învăţarea motrică
Fiind vorba despre un proces instructiv-educativ-recuperator, actul kinetoterapeutic
fiind el însuşi un act educaţional cu implicaţii medicale, aspectele vizând componentele
acestui proces nu pot fi abordate fără a avea în vedere unele noţiuni de bază ale teoriei
învăţării şi, mai ales, caracteristicile învăţării motrice, ţinând cont de faptul că mijlocul de
bază cu care operează Kinetoterapia este exerciţiul fizic.
Din punct de vedere pedagogic învăţarea este definită ca proces de asimilare a
cunoştinţelor şi formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii practice viitoare.
Din punct de vedere psihologic, în accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea este
considerată ca fiind dobândirea de către individ a unor noi forme de comportare, ca urmare a
repetării situaţiilor sau a exersării. Astfel văzută învăţarea este un fenomen comun atât lumii
animale, cât şi celei umane. Spre deosebire de animale, învăţarea umană este, în cea mai mare
măsură, intenţionată, raţională, urmărind scopuri fixate conştient. La om, învăţarea constă în
modificarea intenţionată a conduitei, care se produce atât pe calea dobândirii experienţei
individuale, cât şi pe cea a dobândirii experienţei sociale.
În procesul învăţării rolul principal îl joacă cuvântul, ca semnalizator şi îndrumător al
activităţii celui care învaţă. Procesul învăţării nu se limitează însă numai la cunoştinţe şi
acţiuni verbale, el este mult mai complex şi cuprinde organizarea întregii comportări a
individului, cristalizată sub formă de deprinderi, priceperi, atitudini, etc. Datorită funcţiei
reglatoare a cuvântului, omul este capabil să-şi dirijeze întreaga sa activitate în mod creator,
în funcţie de condiţiile în care se află, acţionând în sensul adaptării sau readaptării la situaţiile
concrete în care se află.
Rezultatele finale ale învăţării (cunoştinţele, priceperile, deprinderile), constituie de
fapt îmbinarea elementelor teoretice cu cele practice, deoarece activitatea intelectuală nu se
poate exprima decât sub aspectele motorii, iar cea practică nu se poate efectua decât sub
conducerea şi controlul celei intelectuale.
Din punct de vedere psihopedagogic, omul învaţă diferite forme de operare materială
sau intelectuală, cum ar fi : cunoştinţele, priceperile, deprinderile, obişnuinţele, modalităţile
de gândire şi de expresie, de gândire şi acţiune (P. Popescu-Neveanu, 1998) ; în general, omul
învaţă comportamente individuale legate de nevoile sale directe (mâncarea, igiena, să evite
situaţiile periculoase), de structurile sale psihice specific umane (să perceapă lumea, să
gândească corect) şi de relaţiile cu societatea (să intre în relaţii cu semenii, să-şi formeze
deprinderile, obiceiurile şi normele morale ale grupului). Fie că învaţă în procesul de educare
(specific sau nu Kinetoterapiei), sau reînvaţă în procesul de reeducare (specific
Kinetoterapiei), conţinutul va fi acelaşi şi va consta de fapt din tot ceea ce individul are nevoie
să folosească pentru a-şi asigura o cât mai bună adaptare la mediu.
Există mai multe tipuri de învăţare, dintre care cea mai cunoscută este cea propusă de
Montpellier :
- Procesul condiţionării, explicat prin schema reflexelor condiţionate, de formare a unor
reacţii prin asociere cu diferiţi stimuli.
- Învăţarea perceptivă, în care modificările reacţiilor perceptive constau în schimbări
structurale ca reducerea pragului sensibilităţii, perceperea detaliilor sau aspectelor
ansamblului, recunoaşterea sau identificarea structurilor în condiţii de percepere dificile, etc.
- Învăţarea senzori-motrică (denumită şi perceptiv-motrică), constă în modificarea
comportamentului ca ajustare sau adaptare a unei forme de răspuns preformat la condiţiile
perceptive noi.
- Învăţarea motrică, se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de
componentele senzoriale de origine kinestezică sau proprioceptivă (cântatul la pian, înotul,
patinajul, etc.). Cratty a denumit acest tip învăţare cognitiv-motrică pornind de la
considerentul că majoritatea acţiunilor sunt conduse nu numai pe baza informaţiei senzorial-
perceptive exteroceptive sau proprioceptive, ci şi pe baza prelucrării inteligente.
- Învăţarea verbală, constă în învăţarea limbajului, a semnificaţiei cuvintelor şi a utilizării
acestora în comunicarea cu semenii.
- Învăţarea “inteligentă”, constă în descoperirea unui “concept” sau “principiu”, în condiţii de
prezentare variată şi deosebită; a mai fost denumită şi “învăţare prin descoperire”.
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea senzori-motrică (perceptiv-motrică), cât şi
învăţarea motrică propriu-zisă ocupă locuri însemnate datorită faptului că stau la baza unui şir
întreg de acte de comportament, întâlnite în viaţa cotidiană. Învăţarea motrică începe încă din
stadiul iniţial al dezvoltării copilului, continuă pe măsura creşterii, maturizării şi dobândirii
experienţei de viaţă a individului, reprezentând baza vieţii de relaţie. Învăţarea mişcărilor este
necesară atât în actele utilitare, adaptative (în dialogul cu natura, cu semenii), cât şi în joc, în
dialogul cu sine, cu obiectele, cu alţii. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de
dezvoltare şi de integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic
determinată de cerinţele vieţii.
Cunoştinţele de specialitate
Cunoştinţele de specialitate (teoretice şi practice) se formează ca rezultat al înţelegerii
şi memorării datelor şi informaţiilor privind activitatea desfăşurată, care conturează şi
perspectiva acestuia. Ele se însumează şi se îmbogăţesc pe parcursul activităţii creind noi
structuri şi relaţii, pe baza tuturor acestora realizându-se elementele de generalizare, sub
forma principiilor, regulilor, noţiunilor, etc. Cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea
în conştiinţa practicanţilor.
Important pentru cunoştinţele de specialitate este efectul în conştientizarea practicii, cu
toate elementele componente caracteristice. Prin natura şi bogăţia cunoştinţelor, prin
conţinutul lor, ele au o contribuţie importantă în formarea, educarea, reeducarea, consolidarea,
menţinerea şi dezvoltarea priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice, ca şi în îmbunătăţirea
indicilor dezvoltării fizice. Iată dar că vorbind despre cunoştinţe, vorbim, de fapt, despre
însumarea tuturor componentelor procesului instructiv-educativ-recuperator.
În ceea ce priveşte metodica formării cunoştinţelor, se impune să precizăm că acestea
se realizează în cadrul exercitării (practicării exerciţiilor fizice) şi concomitent cu exersarea
acţiunilor motrice, precedându-le, însoţindu-le sau încheind această activitate.
Raportat la aria de cuprindere a domeniului nostru, cunoştinţele de specialitate se
referă la următoarele aspecte mai importante :
- reacţia organismului la efort şi la mişcare ;
- cerinţele igieno-fiziologice de practicare a exerciţiilor fizice;
- învăţarea motrică, formarea priceperilor şi deprinderilor motrice, formarea obişnuinţei de
practicare a exerciţiilor fizice;
- recuperarea, menţinerea, dezvoltarea calităţilor motrice;
- optimizarea indicilor dezvoltării fizice; - noţiuni de etiologie, semiologie, patologie.
În raport cu natura, dificultatea şi rolul acţiunii motrice, informaţiile vor fi mai ample
sau mai concise, referindu-se la :
- rolul acţiunii respective;
- condiţiile în care îşi are aplicabilitatea;
- mecanismul care stă la baza efectuării ei;
- datele metodologice utile valorificării acţiunii motrice în activitatea independentă;
- regulile şi normele de conduită ce trebuie să fie respectate pe timpul desfăşurării.
Metodologia formării cunoştinţelor trebuie să ţină seama şi de particularităţile de
vârstă ale subiectului, de nivelul de pregătire, de experienţa motrică anterioară, de capacitatea
de percepere şi înţelegere a componentelor şi a acţiunii în totalitatea ei.
O importanţă de loc neglijabilă o are explicarea şi reliefarea (evidenţierea) valorii
exerciţiilor folosite, a acţiunilor motrice, cu precizarea sensului şi eficienţei, a momentelor «
cheie » (este vorba de precizarea amplitudinii şi a localizării mişcării sau exerciţiului).
Însoţirea demonstraţiei cu explicaţia lărgeşte capacitatea fondului perceptiv al subiectului,
creind premise favorabile unei însuşiri corecte, a realizării unei engrame motorii exacte, care
să aibă stabilitate şi eficienţă.
În Kinetoterapie, cunoştinţele de specialitate constau în reflectarea în conştiinţa
participanţilor la procesul instructiv-educativ-recuperator a fenomenelor proprii mijloacelor
folosite şi a idealurilor şi scopurilor urmărite, cu scopul conştientizării lor.
Se impune, pentru realizarea unor cunoştinţe exacte, ca întreaga activitate de exercitare
să fie condusă şi supravegheată de kinetoterapeut, intervenindu-se cu indicaţii, corectări,
recomandări, aprecieri (laudative sau critice) asupra execuţiilor, etc.
Preocuparea specialistului trebuie să fie îndreptată şi spre evidenţierea valorii fiecărui
exerciţiu, ca şi a locului pe care îl ocupă în sistemul general al programului de instruire-
educarerecuperare, folosind motivările ştiinţifice privind influenţele şi eficienţa exerciţiilor
utilizate. Se impune, de asemeni, şi folosirea datelor necesare înţelegerii şi însuşirii
metodologiei în dozarea şi autodozarea corectă a efortului.
Cunoştinţele au deci un rol împortant în realizarea obiectivelor şi a scopului propus,
deoarece prin acestea se formează convingerile şi motivaţia privind utilitatea şi eficienţa
activităţii.
Curs 14

Deficienţele de creştere şi dezvoltare

Prin deficienţe şi tulburări de creştere şi dezvoltare se înţeleg abaterile de la normal ale


creşterii somatice şi dezvoltării organice şi psihice, în perioadele de evoluţie.
Deficienţele în creşterea înălţimii şi greutăţii corpului sunt abateri de la normal care se
pot constata comparând între ei copiii, adolescenţii şi tinerii de aceeaşi vârstă şi sex. e
consideră normală înălţimea şi greutatea care se încadrează între cifrele medii stabilite pe
vârste şi sexe. Pe cei care prezintă valori ale înălţimii mai mari decât media îi numim
suprastaturali, pe cei cu valori mai mici substaturali; pe cei cu valori mai mari ale greutăţii îi
numim supraponderali, pe cei cu valori mai mici subponderali. Asociind aceste două
componente, înălţimea şi greutatea, în noţiunea de constituţie somatică, putem vorbi de valori
somatice medii la normosomi (eurisomi), de valori scăzute la hiposomi şi crescute la
hipersomi. Valorile extreme se încadrează în noţiunile de nanosomi (pitici) şi giganţi (uriaşi).
Deficienţele prin insuficienţa creşterii în înălţime a corpului
Hiposomia este o deficienţă uşoară atunci când creşterea corpului se face proporţional, când
funcţiile organice se desfăşoară normal şi când valorile înălţimii şi greutăţii rămân mai mici
din cauza întârzierii creşterii.
Nanosomii sau piticii sunt deficienţi nu numai prin talie foarte mică şi greutate scăzută, ci mai
ales prin caracterele morfologice şi funcţionale care însoţesc această creştere insuficientă.
Deficienţe prin creştere ponderală insuficientă
- Insuficienţa ponderală primară (greutatea corpului insuficientă încă din viaţa intrauterină)
este condiţionată de naşterea prematură, de imaturitate sau de debilitate congenitală.
- Insuficienţa ponderală secundară (greutatea nu creşte în ritmul potrivit, paralel cu înălţimea,
întârzie în creştere sau scade temporar) se datorează tulburărilor digestive şi de nutriţie, acute
şi cronice, tulburărilor de metabolism, anorexiei de natură organică sau psihică, care duc la
scăderea în greutate, sau unor afecţiuni ale aparatului respirator, boli cronice ale cordului,
vaselor şi sângelui, boli constituţionale ale stomacului şi colonului, boli cronice ale ficatului şi
splinei, paraziţi intestinali sau ai căilor biliare, boli ale rinichilor şi căilor urinare, care dau
debilităţi fizice şi organice.
- Trebuie menţionată caşexia (maladia Simonds), care este o stare de denutriţie gravă, cu
slăbirea accentuată a membrelor, care apare mai ales la fete în perioada pubertară şi care este
provocată de o anorexie nervoasă şi mintală.
Deficienţe prin exces sau precocitate în creşterea staturii
Hipersomia se produce printr-o creştere rapidă şi prematură, printr-o intensă acceleraţie a
ritmului creşterii. Creşterea se prelungeşte în timp dincolo de limitele ei normale. Aceste
deficienţe apar mai rar şi sunt socotite mai puţin grave decât hiposomiile sau nanismul.
Hipersomii nu sunt consideraţi deficienţi atunci când corpul lor creşte proporţional, organele
şi funcţiile lor fac faţă necesităţilor vârstei şi când au o dezvoltare psihică normală.
Din categoria hipersomiilor ca deficienţe prin exces a creşterii în înălţime, face parte
gigantismul. Între deficienţele prin precocitate în creşterea staturii se încadrează pubertatea
precoce.
Deficienţe prin creştere ponderală excesivă
Deficienţele prin creştere ponderală excesivă sunt reprezentate de diversele tipuri de
obezitate. Obezitatea este acumularea în exces a unor rezerve adipoase, ca rezultat al unor
cauze funcţionale (supraalimentaţie, inactivitate fizică) şi patologice (predispoziţii ereditare şi
familiale, cauze digestive şi metabolice, endocrine şi nervoase sau asocieri ale acestora).
După cantitatea depozitelor grăsoase, obezitatea poate fi mică, mijlocie sau mare.
După dispunerea acestor depozite, poate fi generală sau parţială.
Există forme de obezitate anemică şi forme pletorice, ca şi forme benigne şi maligne.
Deficienţe prin creşterea neproporţională a staturii
Disproporţiile şi disarmoniile de creştere se produc datorită fie unor cauze ereditare,
fie altor cauze care acţionează în viaţa intrauterină sau extrauterină. Ele pot fi globale sau
parţiale, definitive sau trecătoare şi pot evolua singure sau asociate cu hiposomia sau
hipersomia.
Deficienţele care interesează corpul întreg sunt: acondroplazia (formă tipică de
scurtare a corpului asociată cu creşterea neproporţională a membrelor), acromegalia
(hipertrofie a extremităţilor membrelor superioare şi membrelor inferioare, asociată cu
deformaţii craniofaciale) şi acromicria (creşterea este tulburată de atrofia scheletului şi a
tuturor ţesuturilor de la nivelul extremităţilor, care prezintă un volum mic şi o cianozare
permanentă).
Deficienţele parţiale sunt determinate de disarmoniile dintre partea superioară şi cea
inferioară, dintre partea dreaptă şi cea stângă şi dintre segmentele simetrice ale corpului. Se
mai pot constata disproporţii între cap şi trunchi, între membrele superioare şi membrele
inferioare. La acestea se adaugă o serie de defecte în forma şi structura elementelor somatice
şi organice, ca: aplazii, hiperplazii, displazii, atrofii, hipertrofii, distrofii, dismorfisme,
paramorfisme, alungiri, scurtări, îngroşări, subţieri, creşteri asimetrice şi inegale (gigantism
segmentar).
Asimetriile sunt deformaţii destul de frecvente. Creşterea exagerată poate fi
determinată de unele procese stimulatoare, ca osteomielita sau hiperemia cronică a cartilajelor
osteogenetice (gigantism local). Întârzierea în creştere este provocată de procese paralitice sau
traumatice, care produc o atrofie cu scurtarea şi subţierea oaselor. Deviaţiile şi deformaţiile
capului şi gâtului, ale trunchiului şi coloanei vertebrale, ale centurii scapulare şi membrelor
superioare, ale bazinului şi membrelor inferioare, favorizează creşterea şi dezvoltarea
asimetrică a elementelor aparatului de sprijin şi mişcare.
Leziunile traumatice grave, intervenţiile chirurgicale sau ortopedice şi toate procesele
patologice care modifică forma, structura şi funcţiunile corpului (amputaţii, anchilozări,
cicatrici profunde şi întinse, etc.) pot deveni cauzele unei creşteri şi dezvoltări asimetrice.
Deficienţele dezvoltării morfofuncţionale globale
Încetinirea, întârzierea, grăbirea sau devierea proceselor şi fenomenelor de evoluţie,
pot să producă deficienţe morfofuncţionale importante.
Uneori se produc abateri de la normal la nivelul unui organ sau aparat, care pot să
producă o alterare a armoniei morfologice şi o tulburare a sinergiei funcţionale. Alteori,
întregul complex morfofuncţional este împiedicat să funcţioneze normal.
Încetinirile şi opririle în evoluţie prelungesc durata unei perioade de creştere şi
dezvoltare, sau transmit caracterele neevoluate perioadei următoare. Se foloseşte frecvent
noţiunea de întârziere în dezvoltare, iar caracterelor involuate li se dă numele perioadei din
care provin (puerilism, infantilism - când se defineşte o rămânere în urmă globală -, sau
caractere puerile, infantile - când acestea apar la vârsta adolescenţei sau tinereţii).
Accelerarea excesivă duce la dezvoltarea precoce a unui organ sau a unei funcţii, sau
chiar la evoluţia prematură a organismului întreg (dezvoltarea prematură a caracterelor
secundare sexuale, pubertate precoce, maturizare precoce globală sau parţială şi chiar
îmbătrânire precoce).
Devierile de la normal în evoluţia organismului pot să provoace modificări în sensul
feminizării băieţilor şi a masculinizării fetelor (trecătoare, de obicei).
BIBLIOGRAFIE:
1. Cojocaru, A., Cojocaru, M.,(2009) – Volei teorie şi practică, Editura Bren, Bucureşti
2. Cojocaru, A., Ioniţă, M., (2006) – Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti
3. Cristea, D., Ștef, M., Dragoș, P., (2014) - Activități motrice adaptate- aspecte teoretice și
metodice, Oradea
4. Croitoru D, (2002) - Volei în kinetoterapie, Editura Semne, Bucureşti
5. Croitoru D,( 2009) - Volei în kinetoterapie. Ediţia a II-a, Editura Alpha MDN, Buzău
6. Disabled Volleyball Education. www.usavolleyball.org/disabled/international.htm
7. Dragnea, A., (1996) - Teoria antrenamentului sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
8. Drăgan, A., (2000) – Volei, noţiuni de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
9. History of volleyball for disabled, www.wovd.com
10. Mureşan, A., (2008) – Volei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
11. Radu, Gh., (1999) - Psihologie școlară pentru copiii cu deficiențe, București
12. Sbenghe, T., (2002) - Kinesiologie – Știinţa mişcării, Editura Medicală, Bucureşti
13. Standing Volleyball USA. www.usavolleyball.org/disabled
14. Volleyball Eligibility, www.specialolympics.org
15. Volleyball, www.paralympic.org/sports