VOLEI

. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie fizică,

Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte
sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu puteau
fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet, care era şi el
de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea severe şi nepotrivite
pentru toate vârstele. Tenisul i s-a părut mai nimerit scopului propus, acela de a
oferi elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor, dar era costisitor și se juca cu prea
puţini jucători. Căutând să remedieze aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi
a ridicat-o, după unii, la 1,83 m, după alţii la 2 m de la pământ. A împărţit
colectivul în două echipe egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele,
a pus jucătorii să joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu
mâinile să o trimită în terenul advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind
prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost
satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent
şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat
mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia
făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu
acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit
numele de “volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau
mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui
A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de
jucători, etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe
măsură ce experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.
 În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei
americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi
Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia
jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători,
ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar
înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai
ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în
funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp
s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a
tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un
coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au
apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele
Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3
într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în
grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în
lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale,
dar această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o
ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele
amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea
mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt
a determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de
linia I, jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi
jucătorii. În acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr
care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-
a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21
de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul
1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de
forul internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului
maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei
de două puncte pentru câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a
activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara
noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi
Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un
congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi
întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor
federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în
tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi
mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European
pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial
masculin, iar în paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe
feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută
stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă,
criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în
întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia
disciplinelor sportive olimpice, începând cu J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia jocului şi
mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive şi cele defensive,
Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau clarificări ale
regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de modificări amintim:
 În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis trecerea
mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi posibilitatea de a
relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care au efectuat blocajul,
adică “autodublajul”.
 Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea trecerii
palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
 În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să nu intre
în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
 În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei adverse –
pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau atacat de
jucătorii echipei adverse.
 În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus sistemul de
“tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în setul decisiv.
 În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu coapsa şi
genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.
 În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi lovită cu
orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un amendament conform căruia
în anumite situaţii la prima lovitură sunt permise contactele succesive :
preluarea serviciului, a loviturii de atac, a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu
această ocazie se introduce posibilitatea efectuării serviciului de pe toată
suprafaţa liniei care delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se
spaţiul de serviciu.
 În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile şi a unui
jucător “libero” cu sarcini defensive.
 Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură
(preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

. NOŢIUNI DE REGULAMENT

Pentru a aduce jocul de volei în nişte limite de timp mai uşor anticipabile, la
Congresul F.I.V.B din anul 1998, desfăşurat la Tokyo, s-a adoptat noul sistem de
punctare. Acesta a devenit obligatoriu din anul 1999 pentru toate competiţiile
organizate de F.I.V.B. şi pentru toate competiţiile din anul 2000.
Meciurile se dispută pe sistemul trei seturi câştigate din cinci, numai că toate
seturile se joacă în sistemul “tie-break”. În primele patru seturi câştigătoare va fi
echipa care va ajunge prima la 25 de puncte, iar în setul al cincilea, la 15 puncte. O
diferenţa minimă de două puncte între echipa învingătoare şi cea învinsă este
obligatorie. Pentru realizarea acestei diferenţe în cazurile de egalitate se poate juca
fără limită, exact ca în vechiul sistem de “tie-break” care se aplica pentru setul
decisiv.
O altă noutate a regulamentului a fost apariţia unui jucător cu sarcini
speciale denumit “libero”. Acesta poate intra numai în linia a doua şi nu are voie
să servescă, să atace sau să sară la blocaj. Schimbările unui jucător din linia a
doua cu jucătorul “libero” nu afectează numărul obişnuit de schimbări. Între două
schimbări ale “libero-ului” trebuie să se dispute cel puţin un punct.
În contextul acestor noi prevederi ale regulamentului jocului de volei,
fiecare acţiune de joc se finalizează prin câştigarea sau pierderea punctului.
SPAŢIUL DE JOC cuprinde terenul de joc şi zona liberă. Dimensiuni:
terenul de joc are forma unui dreptunghi cu laturile de 18x9 m. înconjurat simetric
de o zonă liberă dreptunghiulară de minimum 3 m. lăţime. Un spaţiu de cel puţin 7
m de la sol trebuie să fie liber de orice obstacol.
SUPRAFAŢA DE JOC- trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă, de
culoare deschisă.
LINIILE TERENULUI - lăţimea tuturor liniilor este de 5 cm. Ele trebuie
să aibă o culoare deschisă şi diferită de cea a solului şi a altor marcaje:
 liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale şi
două linii de fund, ambele trasate în interiorul terenului de joc.
 linia de centru: axa liniei de centru împarte terenul de joc în două
terenuri egale, măsurând 9x9 m. fiecare.
ZONELE ŞI SPAŢIILE DE JOC
 zona de atac este delimitată în fiecare teren de axa liniei de centru şi
de linia de atac trasată în interiorul zonei la o distanţă de 3 m. de
această axă.
  zona de serviciu - este în spatele liniei de fund pe toată lăţimea
acesteia, în adâncime se prelungeşte până la capătul zonei libere.
 zona pentru înlocuiri- este delimitată de prelungirea imaginară acelor
două linii de atac până la masa scorerului.
FILEUL ŞI STÂLPII
 fileul măsoară 1 m. lăţime şi 9,50 m. lungime, fiind întins vertical
deasupra liniei de centru, este de culoare neagră, alcătuit din ochiuri pătrate cu
latura de 10 cm. La partea superioară are o bandă de pânză albă răsfrântă pe fiecare
parte a fileului de 5 cm. lăţime. Prin interiorul acestei benzi trece un cablu flexibil
care prinde fileul de stâlpi şi-l menţine întins la partea superioară. La extremitatea
inferioară se găseşte o sforă mobilă care trece pe toată lungimea, cu care se prinde
şi se menţine întinsă.
 benzile laterale: două benzi albe, late de 5 cm. ,lungi de 1 m., sunt
prinse vertical de fileu deasupra fiecărei linii laterale a terenului.
 antenele: sunt două tije flexibile având 1,80 m lungime şi 10 cm.
diametru confecţionate din fibre de sticlă, fixate la marginea exterioară a fiecărei
benzi laterale. Partea superioară a fiecărei antene depăşeşte fileul cu 80 cm. şi este
vopsită în benzi de culori contrastante.
 înălţimea fileului este de 2,43 m pentru bărbăţi şi 2,24 pentru femei,
măsurat la centrul terenului.
 stâlpii de susţinere a fileului trebuie să fie rotunzi şi netezi, de 2,55 m.
înălţime, fixaţi de sol la o distanţă de 0,50 m. pân2 la 1 m. de fiecare linie laterală,
Este interzisă fixarea stâlpilor cu ajutorul unor cabluri.
MINGEA - Mingea va fi de piele, de piele sintetică sau material similar.
Aprobarea unui material de piele sintetică este fixată prin regulamentul FIVB.
Culoarea acesteia va fi o culoare deschisă şi uniformă sau o combinaţie de culori
omologată de către FIVB. Toate mingile folosite vor fi de acelaşi tip şi culoare.
Competiţiile mondiale FIVB, campionatele continentale şi naţionale sau de ligă
trebuie să fie jucate cu mingi aprobate de către FIVB. Ea trebuie să fie sferică,
având în interior o cameră de cauciuc. Culoarea: uniformă, deschisă; circumferinţa:
65-67 cm.; greutatea: 260-280 gr.; presiunea interioară 392-444 mbari , 0,40-0,45
kg/cm pătrat).
ECHIPELE
 echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor principal,
unul secund, un maseur şi un medic. La meci nu pot participa decât jucătorii
înregistraţi pe foaia de arbitraj.
 căpitanul echipei trebuie să fie înregistrat pe foaia de arbitraj. El este
identificat printr-o tresă de 8x2 cm de culoarea diferită de cea a tricoului
plasată sub numărul din faţă. Când căpitanul nu este în teren, antrenorul
principal (sau căpitanul) va desemna un alt jucător care va prelua funcţia de
căpitan.
 echipamentul jucătorilor se compune din tricou, chilot şi pantofi de sport
uşori, flexibili, cu talpă de cauciuc, fără toc. Ele trebuie să fie uniforme, de
aceiaşi culoare pentru toată echipa. Tricourile trebuie să fie numerotate de
 la 1 la 18, numerele vor fi plasate central pe piept şi pe spate şi vor fi de
culoare contrastantă cu tricoul. Dimensiunile: înălţime minimă 10 cm. pe
piept şi 15 cm. pe spate.

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE JUCĂTORILOR
 participanţii trebuie să cunoască regulile jocului şi să le respecte, să accepte
deciziile arbitrilor fără a le comenta.
 trebuie să se comporte respectuos şi politicos în spirit " fair-play" faţă de
arbitri, adversari, coechipieri şi spectatori.
 comunicările între toţi membri unei echipe în timpul jocului sunt permise.
CĂPITANUL:
 semnează foaia de arbitraj, reprezintă echipa la tragerea le sorţi
 în timpul jocului este singurul autorizat să vorbească cu arbitri, dar numai
când mingea este în afară de joc.
ANTRENORUL PRINCIPAL:
 înaintea jocului înscrie sau verifică numele şi numerele jucătorilor săi
înscrişi pe foaia de arbitraj, apoi o semnează
 înaintea fiecărui set predă scorerului fişa (fluturaşul) cu aşezarea echipei în
teren
 în timpul jocului poate da instrucţiuni jucătorilor.
ANTRENORUL SECUND:
 poate sta pe banca de rezerve, dar nu are dreptul să intervină în joc.
 în cazul când antrenorul principal trebuie să părăsească echipa, el poate să-i
preia responsabilităţile cu autorizarea arbitrului principal.
PUNCT, SET ŞI ÎNVINGĂTOAREA MECIULUI
 învingătoarea unui meci este echipa care câştigă trei seturi din cinci
 pentru a câştiga un set o echipă trebuie să marcheze prima 25 puncte, cu o
diferenţă minimă de 2 puncte şi 15 puncte în setul decisiv.
 pentru câştigarea unei faze de joc: de fiecare dată când echipa comite o
greşeală echipa adversă câştigă faza de joc şi obţine un punct
FORFAIT, ECHIPĂINCOMPLETĂ
 echipă pierde prin "forfait" (0-3, 0-15 pentru fiecare set) dacă:
o nu se prezintă la teren la ora stabilită
o refuză să joace
 o echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru un meci, pierde setul
sau meciul, păstrându-şi punctele sau seturile câştigate până atunci.
FORMAŢIILE ECHIPELOR
 formaţia iniţială este cea pe care o prezintă antrenorul pe fişa sau fluturaşul
de poziţie la începutul fiecărui set.
ORDINEA LA ROTAŢIE este deteminată prin formaţia iniţială care trebuie
menţinută pe toată durata setului.
POZIŢIILE JUCĂTORILOR ŞI ROTAŢIA - în momentul lovirii mingii de
către jucătorul care serveşte, fiecare echipă trebuie să fie cu toţi jucătorii în
 terenul propriu (cu excepţia jucătorului care a servit), plasaţi în două linii de
câte trei jucători:
o Cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I,
ocupând poziţiile 4,3 şi 2.
o Ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5,6 şi 1.
Imediat ce mingea a fost servită jucătorii se pot deplasa şi pot ocupa orice
poziţie pe propriul teren şi în zona liberă. Odată ce echipa de la preluare a
câştigat dreptul de a servi, jucătorii săi trebuie să efectueze o rotaţie,
deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor de ceasornic.
ÎNLOCUIREA JUCĂTORILOR - prin înlocuire se înţelege acţiunea prin
care un jucător părăseşte terenul şi un altul ocupă poziţia acestuia cu autorizarea
arbitrilor. Într-un set sunt permise maximum şase înlocuiri simple sau trei duble.
Schimbările jucătorului libero nu intră în aceste reguli
JUCAREA MINGII - fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri
(plus blocajul) pentru a retrimite mingea peste fileu. Un jucător nu poate atinge
mingea de două ori consecutiv (cu excepţia blocajului).
GREŞELI ÎN JUCAREA MINGII
 patru lovituri : o echipă atinge mingea de patru ori înainte de a o
retrimite peste fileu
 lovitură ajutată când un jucător se sprijină pe un obiect sau un coleg
 minge ţinută- un jucător nu loveşte clar mingea
 dublă lovitură- un jucător atinge mingea de două ori succesiv sau
mingea atinge mai multe părţi ale corpului său.
GREŞELI ALE JUCĂTORULUI LA FILEU
 atingerea fileului
 pătrunderea în spaţiul de joc advers împiedicând jocul adversarului
SERVICIUL - acţiunea de punere a mingii în joc efectuată din afara
terenului, mingea este lovită cu o mână. Primul serviciu în seturile 1 şi 5 este
efectuat de echipă desemnată prin tragere la sorţi, iar în celelalte alternativ.
GREŞELI DE SERVICIU: nerespectarea ordinii la serviciu, execuţia
incorectă, serviciul atinge un jucător al echipei care serveşte, atinge fileul, cade în
afara terenului.
LOVITURA DE ATAC- greşeli:
 lovirea mingii în spaţiul de atac al echipei adverse
 trimiterea mingii în afara terenului
 lovitura de atac asupra serviciului advers
BLOCAJUL - greşeli
 atingerea mingii în spaţiul de joc advers înaintea sau în timpul
loviturii de atac
 blocajul efectiv al unui jucător din linia a doua
 blocajul prin exteriorul antenelor
 blocarea serviciului advers
 atingerea fileului
 mingea respinsă de blocaj cade în afara terenului
 ÎNTRERUPERI DE JOC: timpii de odihnă şi înlocuirile de jucători
 fiecare echipă are dreptul la maximum doi timpi de odihnă şi şase
înlocuiri simple într-un set
 întreruperile pot fi cerute numai de către antrenorul principal sau
căpitanul de echipă
 durata uni timp de odihnă este de 30 de secunde
 întreruperea pentru înlocuire este limitată la înregistrarea ei în foaia de
arbitraj şi intrarea ,respectiv ieşirea jucătorilor.
PAUZELE ÎNTRE SETURI- toate pauzele dintre seturi durează 3 minute,
interval în care se schimbă terenul şi se înregistrează jucătorii în foaia de arbitraj.
SCHIMBAREA TERENULUI- după fiecare set echipele schimbă
terenurile de joc şi băncile de reezerve. Pentru setul decisiv se efectuează o nouă
tragere la sorţi. În acest set când o echipă acumulează 8 puncte, se schimbă
terenurile, poziţiile jucătorilor fiind păstrate.
SANCŢIUNI- CONDUITA INCORECTĂ
 conduită nesportivă: dispută verbală, intimidare - avertizare
 conduită gravă : acte contrare bunelor maniere a moralităţii sau
expresii dispreţuitoare- pierderea fazei de joc
 conduită injurioasă : cuvinte sau gesturi defăimătoare sau insultătoare
- eliminare
 agresiune: atac fizic sau tentativă de agresiune - descalificare
BRIGADA DE ARBITRI este compusă din următorii oficiali:
 PRIMUL arbitru (arbitrul principal –AP)
 AL DOILEA arbitru (arbitrul secund –AS)
 Scorerul
 Patru sau doi asistenţi de linie
Numai PRIMUL şi AL DOILEA arbitru pot fluiera în timpul jocului:
 AP dă semnalul pentru serviciul care începe faza de joc
 AP şi AS semnalează sfârşitul fazei de joc
 Imediat după ce au fluierat ei trebuie să indice prin gesturile oficiale
natura greşelii, jucătorul care a greşit, echipa care va servi.
PRIMUL ARBITRUL - îşi îndeplineşte funcţiile aşezat sau în picioare pe
un scaun situat la una dintre extremităţile fileului, privirea sa trebuie să fie la cca.
50 de cm. deasupra fileului. El conduce meciul, are autoritate asupra tuturor
oficialilor, are putere de decizie asupra tuturor problemelor pe care le implică
jocul.
RESPONSABILITĂŢI:
 verifică condiţiile suprafeţei de joc, fileul, mingile, echipamentul
 efectuează tragerea le sorţi în prezenţa căpitanilor
 controlează încălzirea echipelor
 sancţionează conduita incorectă şi întârzierile
 decide asupra:
o greşelilor jucătorului care serveşte şi cele de poziţie ale echipei
 o greşelilor de jucare a mingii
o greşelile comise deasupra fileului şi la partea superioară a acestuia
ARBITRUL SECUND- îşi îndeplineşte funcţiile în picioare, aproape de
stâlp, în afara terenului de joc, în faţa arbitrului principal:
 este asistentul arbitrului principal dar are şi propriul domeniu de
competenţă
 controlează activitatea scorerului
 supraveghează conduita membrilor echipei de pe banca de rezerve
 autorizează întreruperile, cotrolează durata acestora
 autorizează înlocuirile
 verifică aşezarea în teren a jucătorilor
 fluieră şi semnalizează:
 greşeli de poziţie ale jucătorilor echipei de la preluare
 pătruderea înterenul şi spaţiul advers pe sub fileu
 contactul jucătorilor cu antena şi fileul de pe partea sa
 lovitura deatac sau blocajul neregulamentar al jucătorilor din linia
a doua
 contactul mingii cu un obiect exterior sau cu solul
SCORERUL îşi îndeplineşte fincţiile aşezat la o masă aşezată în partea
opusă şi în faţa arbitrului principal
RESPONSABILITĂŢI:
 completează foaia de arbitraj
 înscrie datele jocului şi echipele
 înregistrează formaţiile iniţiale
 înregistrează punctele marcate
 controlează ordinea rotaţiei
 anunţă sfârşiturile de set
 înregistrează sancţiunile
 înscrie scorul final
ASISTENŢII DE LINIE sunt plasaţi în picioare în zona liberă la 1-3 m. în
fiecare colţ al terenului. Îşi îndeplinesc atribuţiile folosind un fanion de 30x30 cm,
semnalizează mingea căzută în teren sau în afara lui.
Terenul de volei
 4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care

execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului.
Este în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie
putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate crea a situaţie dificilă
pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:
 În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;
 Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul
din faţă sau din lateral;
 După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
 După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
 După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la
mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:
 Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;
 Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
 Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat
în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru
executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu
fileul. Piciorul opus braţului de lovire este plasat înainte, articulaţiile
gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea
este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă
mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan
se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea
greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma este
încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
 La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe
alte direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea
departe de corp;
 În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără
aruncare), lovirea cu degetele sau antebraţul;
 În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor
sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi
la nivelul de performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care
poate fi imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării acestui
serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul advers fiind mult mai uşor
de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu
fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire
aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe
ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la
nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului,
cu palma orientată spre minge pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă
în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60 cm, timp în care se trece
greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o uşoară extensie.
Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la momentul maxim al
înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota
inferioară, imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
 În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
 În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral,
contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a
cursei braţului de lovire;
 În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate,
braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea
nu urmăreşte mingea după execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel
mai mult la nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie
este asemănătoare cu cea a serviciului descris anterior, cu câteva
modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire sunt
blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei. Lovirea
mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape de axul
median al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o
traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai
mare decât la cel descris anterior. Se execută de la distanţe mari faţă
de linia de fund, iar traiectoria lui vizează în special partea a doua a
terenului advers.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a
celui care loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;
 În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă
mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de planul superior al
fileului;
 În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia
articulaţiei pumnului după lovire.
  Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din
1982 de către echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă
răspândire la echipele de performanţă, mai ales masculine. Jucătorul
aflat la o distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea cu una
sau două mâini spre înainte în interiorul terenului, executând în
acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia
liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat
întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge în
punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este situat puţin sub linia
mediană. Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în interiorul
terenului.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
 În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi
lovirea, punctul de lovire prea jos;
 În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare
dezechilibrată.
 Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi:
serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
 Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii
corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt
prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii
ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea
mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt
preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;
 Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi
cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru
verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori
a mingii înaintea execuţiei;
 În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
 o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
 Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind
prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii
adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând
de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite
mingea în cele mai bune condiţii spre ridicător.
Clasificare:
 Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.
 Preluare de sus cu două mâini;
 Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
 Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;
 Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a
doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se
efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de
mărirea bazei de susţinere prin depărtarea picioarelordincolo de lăţimea umerilor,
cu un picior mai avansat. Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunţată
a articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie
în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele, articulaţiile
pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o uşoară
anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a
contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La
finalul execuţiei, jucătorul se deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune
de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
  aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită
a momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului
de contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
 lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia
pumnului; poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte
porţiuni ale braţului decât antebraţul, extensia fragmentată a
articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
 braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că
preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia
picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.
 preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în
diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în
formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
 preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe
diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare
lungă spre partener;
 preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea
locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi
retragerea în dispozitiv.
CURS NR. 5
4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru
punerea într-o situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze
combinaţia ofensivă pentru echipa care se află în posesia echipei. Ridicătorul va
trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două mâini de sus ţinând cont de:
posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în atac a echipei
proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie,
viteză şi distanţă faţă de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai ales
prin două procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa
înainte”) folosită în multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge,
plasarea jucătorului într-o poziţie echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere.
Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din toate articulaţiile. Picioarele, uşor
depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în faţă. Mingea trebuie
lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă.
Articulaţia pumnului în uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară
flexie sunt şi articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea,
printr-un impuls generalizat toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar
cea a pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi
lungimea ridicării este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului,
tactica în atac preconizată. După efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în
poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a asigura dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
 braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
 coatele prea apropiate sau prea depărtate;
 degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:
 lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a
degetelor sau poziţiei greşite;
 punctul de lovire a mingii prea coborât;
 acţiunea fragmentată a corpului;
 lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:
 flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;
  neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie
opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):
 pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);
 pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
 preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
 pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
 preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea
mingii peste fileu;
 preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării
blocajului advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în
momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face
deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se realizează printr-o extensie puternică a
braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi.
Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului
inferior. În încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a
asigura dublarea atacantului.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
 neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;
 plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:
 lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;
 accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea
bazinului înainte.
La finalul acţiunii:
 neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie
opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare
înapoi):
 în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la
partener;
 de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată
de atac din zona 2;
 preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la
preluare, cel de la preluare la ridicare etc;
4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul

echipei în faza de construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul
advers prin lovire cu o mână şi este executată în urma unei sărituri prin care
jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra nivelului superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
 lovitura de atac pe direcţia elanului
 lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
 lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice
şi deprinderi.
Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent, mai
ales la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe
direcţia elanului. Momentele componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura,
lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea şi deplasarea pentru fazele
următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai lung. Se blochează
deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de deplasare
orizontală într-una ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv.
Printr-o extensie energică a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul
energic al braţelor se asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se
loveşte în momentul când săritura este în punctul ei maxim. Alegerea momentului
săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de traiectoria şi viteza de
deplasare a mingii.
În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă
cu fileul. Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia
genunchiului, braţele ridicate peste nivelul capului, uşor flexate. Mingea se loveşte
cu toată palma deasupra liniei mediane imprimându-se o traiectorie descendentă.
Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.
Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita blocajul
advers. Se execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4 (stângacii).
Modul de execuţie este acelaşi cu a procedeului descris anterior, cu excepţia
momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul face o întoarcere de până al
450 în direcţia laterală efectuării elanului, ajungând cu linia umerilor paralelă cu
vechea direcţie de elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o
traiectorie care ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din
ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.
GREŞELI FRECVENTE:
 În momentele premergătoare săriturii:
 ritmul paşilor este prea lent sau uniform;
 ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de avântare;
 bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:
 coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;
 lovirea mingii de jos în sus;
 lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:
 aterizare dezechilibrată;
 braţul de lovire coboară rigid;
 neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:
 elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;
 atac peste fileu din minge oferită;
 atac din minge ridicată;
 preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;
 preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

CURS NR. 6
4.2.5. BLOCAJUL

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii
de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul
blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa
acestei acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a anticipa intenţia
adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi
blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea
mingii în terenul advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii
atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului de
locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin
alergare paralelă cu fileul. În momentul execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la
fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor flexate, picioarele depărtate la nivelul
umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul bărbiei şi orienatate înainte.
Din această poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar palmele
depăşesc marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate
atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în
terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
 La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie,
balansarea spre înainte a braţelor;
 În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu
rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;
 În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare
dezechilibrată.
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de
un partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge
susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu deplasare
laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din
ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din
ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul
reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele
descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi
gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte
blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi participanţi asigură
(apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să
stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în
traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi
perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a
sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La
comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta
unde împrună cu jucătorul din zona rspctivă execută simularea
blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers
din zona dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se
efctuează lovitura de atac;
  Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă
şi joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică căderea

mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a
anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului:
joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu mingea pe porţiunea inferioară
antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care vine mingea articulaţiile vor face o
mişcare de cedare şi amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi
traiectoriei mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:
 Exersare în condiţii uşoare:
o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din
autoaruncare, pe direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări
successive din atac, intercalate cu deplasari laterale;
 Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor
specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui
coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de jos. Traiectoria mingilor
ricoşate este diferită în funcţie d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă
acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe, iar dacă acest loc
este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să
atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în
zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre
„autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest
caz preluarea mingii se realizează de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus
sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul
atacului, atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea
jucătorului care a efectuat atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în
care jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări
obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de volei practicat la nivelul lecţiei de
educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică şi riscurile unor posibile
accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi excutate. Pe de altă parte, datorită
spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei acţiuni de apăare prin
folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt
procedee de execuţie apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute
următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa
două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele picioare.
După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o
rulare în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele
îndoite. La finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi efectuează o mişcare de
basculare energică prin care se aceelerează mişcarea de revenire în poziţia de
plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii sau
depăşirea acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia
iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge
oferită, apoi pasată sau servită;
 joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia din
care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acealşi mod
ca şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de
jos din lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-drapta,
urmate apoi de simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru
plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.