 BASCHETUL – SCURT ISTORIC, CARACTERISTICI ŞI TENDINŢE ACTUALE

Scurt istoric

Baschetul face parte din categoria jocurilor inventate. Cunoaşterea istoricului şi a

evoluţiei jocului ne ajută să înţelegem baschetul ca joc sportiv, în actualul lui stadiu

de dezvoltare, precum şi regulile complicate dar logice.

Jocuri cu mingea, asemanatoare baschetului pe care-l cunoastem noi astazi, au fost

practicate cu multe secole în urma în diferite zone ale lumii.Vechile populaţii incaşe,

maia şi aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de piatră,

suspendat orizontal pe un zid. Băştinaşii din Florida aveau o ţintă formată dintr-un

coş de nuiele iar indienii din America plasau un fel de coş în trunchiuri de copac.

În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Spring-field, din statul Massachusetts,

SUA, pe numele sau James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecţiile de

educaţie fizică ale studenţilor, cu un conţinut mai atractiv şi mai dinamic, fără

condiţii materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli

noi şi a înlocuit poarta cu un coş suspendat pe un perete. Astfel a luat naştere

sportul căruia i s-a spus apoi baschet ball (basket = coş, ball = minge).

La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus

treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se

răspândeşte în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904

(de la St. Louis). Este de mentionat că baschetul a fost primul joc pe echipe în care

au aparut fetele pe terenurile sportive.

După primul război mondial, în România baschetul a făcut primii paşi, odată cu

pătrunderea capitalului american în industria petrolieră. Angajaţii americani erau

organizaţi în diferite societăţi, printre care şi instituţia cultural-religioasă YMCA. Una

din sarcinile acestei societăţi a fost promovarea sporturilor tipic americane, unde pe

lângă box şi atletism, baschetul ocupa un loc de frunte.

[Internal]
 Caracteristici
Baschetul poate fi practicat atât în scop competiţional, cât şi ca activitate fizică

recreativă, de întreţinere sau ludică; el poate fi practicat de copii şi tineri, de ambele

sexe, de bărbaţi şi femei, de oameni în vârstă înaintată.

Baschetul este un joc sportiv ce dispune de o gamă variată de procedee tehnice, de

acţiuni tactice de la cele mai simple până la cele mai complexe. Acest fapt solicită

jucătorilor o pregătire continuă şi perseverentă, iar profesorilor, eşalonarea treptată

în predarea succesiunii de învăţare şi perfecţionare a tehnicii şi tacticii.

Baschetul oferă momente de o deosebită spectaculozitate; alternarea rapidă a

situaţiilor ofensive cu cele defensive, posibilitatea jucătorilor de a-şi etala fantezia şi

inventivitatea fazelor de joc, aruncările acrobatice, pasiunea întrecerii.

Baschetul determină dinamismul în desfăşurarea fazelor de joc. Dimensiunile relativ

reduse ale terenului de joc, precum şi numărul mic de jucători, determină deplasări

ale acestora şi o circulaţie a mingii foarte rapidă, jucătorii participând permanent

atât la faza de atac, cât şi la cea de apărare.

Baschetul asigură o lărgire a bagajului de cunoştinţe şi de stimulare a iniţiativei

creatoare: varietatea procedeelor tehnice, concretizată prin multitudinea de acţiuni

tactice, oferă mari posibilităţi de studiu practico-teoretic.

Baschetul influenţează pozitiv dezvoltarea multilaterală a tineretului, contribuind la

întărirea sănătăţii şi la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă, obligându-l pe

sportiv la o comportare demnă, de sportivitate, de fair-play.

 Tendinţe actuale
Ca urmare a unui permanent şi continuu proces de selecţie, instruire şi pregătire,

desfăşurat pe baze ştiinţifice, riguroase, asistăm astăzi la o continuă creştere a

nivelului măiestriei în practica jocului, lucru ce determină modificări în orientarea

jocului de baschet actual: îmbinarea armonioasă a particularităţilor de ordin tehnic,

tactic, temperamental şi psihic ale fiecarui jucător cu cele ale pregătirii generale şi

specifice; apărarea a căpătat un caracter din ce în ce mai activ, mai agresiv,

[Internal]
determinat de puternica dezvoltare a acţiunilor tactice individuale şi colective de

atac; prin tactica colectivă de echipă se valorifică la cel mai înalt nivel potenţialul

individual al fiecărui jucător; mobilitatea capacităţii de adaptare a pregătirii fiecărei

echipe faţă de aceste tendinţe începând chiar cu etapa iniţierii copiilor; manifestarea

unei atitudini din ce în ce mai conştiente faţă de pregătire, dusă până la sacrifici.

 II. BASCHETUL ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Volumul mic de ore alocat anual educaţei fizice şi sportului impune adoptarea de

către profesori a unei metodologii prin care sunt abordate simultan conţinuturile

calităţilor motrice şi ale deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare, prin

exersarea unor structuri sportive complexe, sub formă de întrecere: ştafete,

parcursuri aplicative, jocuri pregătitoare sportive, linii şi exerciţii acrobatice,

concursul.

Concepţia care stă la baza reformei sistemului de învăţământ românesc, implicit al

educaţiei fizice şi sportului şcolar îşi găseşte aplicabilitatea în programa şcolară de

specialitate.

La elaborarea programei s-a avut în vedere atât standardele de performanţă ale

învăţământului primar, gimnazial şi liceal cât şi reluarea în sens concentric a

elementelor predate în ciclul anterior;experienţa şi tradiţia educaţiei fizice în ţara

noastră;condiţiile de dotare materială. Practicarea jocului de baschet comform
programei de specialitate se realizează în cadrul lecţiei de educaţie fizică şi de
activităţi sportive.

[Internal]
 Baschetul în lecţia de educaţie fizică
Programa şcolară actualizată oferă profesorului o totală libertate în ceea ce priveşte
programarea şi planificarea instruirii, aceasta fiind determinată de specializarea
cadrului didactica, baza materială existentă, şi tradiţia baschetului în şcoală, noua
programă orientând instruirea cu clasa a V-a (fosta programă stabilea iniţierea cu
clasa a VI-a) până la a XII-a, cu un volum de 2 lecţii săptămânale (clasele V-VIII) şi
1 lecţie săptămânală ( clasele IX-XII).
În obiectivele jocului de baschet în şcoală sunt urmărite cu precădere:

întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate;

dezvoltarea fizică armonioasă;

dezvoltarea motricităţii specifice jocului de baschet

aplicarea în joc a structurilor tehnico-tactice şi a principalelor reguli de joc

cultivarea în lecţii a relaţiilor de colaborare specifice jocului de baschet

formarea obişnuinţei de a practica baschetul în scop recreativ

dezvoltarea capacităţii motrice generale;

educarea trăsăturilor de caracter.

Dinamismul jocului de baschet prin alternarea fazelor de atac şi apărare, prezenţa
obiectului de joc alternativ în atac la fiecare jucător, satisfacţia înscrierii de coşuri,
posibilităţi de intrare în posesia mingii prin intercepţie sau recuperări, structurile
tehnice cu şi fără minge în condiţiile regulamentului de joc contribuie pozitiv la
realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
Jocul de baschet realizează în totalitate obiectivele cadru ale programei de educaţie
fizică şcolară şi anume:

dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesare desfăşurării

activităţilor sportive;

asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării

[Internal]
jocului de baschet de către elevi în şcoală şi în afara acesteia;

favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate conform

particularităţilor de vârstă şi sex ale elevilor;

dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale

În cadrul orelor e educaţie fizică, profesorul prezintă elevilor şi îi instuieşte cu privire
la:

procedee tehnice folosite în atac

procedee tehnice folosite în apărare

acţiuni tactice individuale şi colective simple, folosite în atac

acţiuni tactice individuale şi de doi jucători, folosite în apărare

sistemul de joc în atac

sistemul de joc în apărare

regulamentul de joc

informaţii sportive din baschet

1.1. Indicaţii metodice generale
Durata temelor de baschet în cadrul oredlor de educţie fizică a trebui să fie de 15 –
20 de minute. Grupele de lucru ar trebui să aibă un efectiv redus (individualizare)
pentru a asigura un număr mai mare de repetări (un grup de 6 – 8 elevi la un panou
şi o minge), iar mijloacele de învăţare ar trebui să ia forma de concursuri, ştafete
sau jocuri de mişcare.
Atenţia cadrului didactic va fi orientată spre corectitudinea în execuţie,iar temele vor
fi menţinute 3 – 4 lecţii continue, respectându-se etapele instruirii (metodica
învăţării, fixării, consolidării). Elementul tehnic de aruncare la coş cu toate
procedeele tehnice de execuţie ar trebui introduse în fiecare lecţie.
Învăţarea şi fixarea elementelor tehnice şi acţiunilor tactice se va realiza sub formă
de structuri, respectându-se 2 structuri pe jumatate de teren, o structură pe tot
terenul, finalizarea structurilor concretizându-se prin concursuri individuale, pe
grupe şi perechi.
Jocul propriu-zis se va realiza pe o suprafaţă limitată(3x3), precum şi în ,,val”

[Internal]
(pentru intensitate şi complexitate).

 2. Baschetul în lecţia de activităţi sportive

Aceste activităţi se desfăşoară în afara orelor de curs - sunt deci activităţi
extraşcolare – la care elevii participă benevol. Acestea se desfăşoară sub forma
lecţiilor de antrenament (1 – 3 săptămânal), lecţia ţinând câte 90 minute. Se
organizează pe clase paralele sau pe grupe valorice ca nivel de instruire.
Scopul lor este participarea la Campionatul Naţional de Baschet a Liceelor sau a
Şcolilor Generale. La aceste competiţii nu au drept de joc elevii legitimaţi la cluburi
sportive. Un rol determinant în eficienţa lecţiilor de colectiv/ansamblu sportiv îl are:

interesul cadrului didactic (acţiune neplătită);

cunoştinţele din domeniu;

sprijinirea specialiştilor din cluburile sportive (prin legitimarea mai întârziată,

prin jocuri de verificare, prin cnducerea echipei la jocuri)

colaborarea cu cluburile sportive (în selecţia şi promovarea elevilor talentaţi).

 III. TEHNICA JOCULUI DE BASCHET

Tehnica jocului de baschet reprezintă ansamblul de mişcări specifice ca formă şi

conţinut, folosite în scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în

concordanţă cu cerintele jocului competiţional.

Acest ansamblu de mişcări specifice grupează elemente şi procedee tehnice

şi se referă în egală măsură atât la manevrarea obiectului de joc, cât şi la deplasările

efectuate de jucători în vederea acestei manevrări.

În procesul jocului, tehnica are o importanţ deosebită, ea nefiind un factor

izolat, din contră, între tehnică şi ceilalţi factori ai conţinutului pregătirii (fizic, tehnic,

tactic, psihic şi teoretic), există o strânsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

Tehnica îşi are suportul în calităţile motrice. O tehnică corespunzătoare

permite manifestarea aptitudinilor sportivului, aproape de nivelul maxim al

posibilităţilor lui. Tehnica este aceea care condiţionează tactica, însă este

subordonată acesteia, influenţându-se reciproc. Tehnica are un caracter aciclic.

[Internal]
 A. Tehnica fără minge

1. Poziţia fundamentală

Poziţia fundamentală reprezintă poziţia iniţială a tuturor procedeelor tehnice ale

jocului de baschet. Ea trebuie să asigure jucătorului o poziţie convenabilă, lejeră şi

echilibrată, stabilitate şi posibilitate de trecere de la acţiun tehnico – tactice

defensive la cele ofensive, dar şi un consum energetic minimal în cursul desfăşurării

jocului.

În această poziţie genunchii sunt uşor îndoiţi şi picioarele depărtate aproximativ la

proiecţia lăţimii umerilor, gleznele sunt îndoite, greutatea corpului fiind repartizată

egal pe suprafaţa fiecărei tălpi, aşezate paralel pe sol, echilibrarea anteroposterioară

este realizată prin ducerea înainte, cu jumătate de talpă a unuia din

picioare( dreptul-dreptacii, stângul-stângacii), trunchiul, spatele arcuit este uşor

aplecat înainte, coborârea centrului de greutate al corpului este realizată prin flexia

articulaţiilor, gleznelor, genunchilor şi şoldului, umerii relaxaţi, cu braţele uşor

depărtate lateral, capul şi bărbia se menţin în sus, privirea căutând să cuprindă o

zonă cât mai mare din teren.

Poziţia fundamentală în apărare reprezintă mijlocul prin care se realizează marcajul,

specific apărării om la om.

1.a Poziţia fundamentală în atac

Jucătorul atacant va avea privirea orientată spre coş, ţinând mingea la nivelul

bărbiei sau pieptului. Genunchii şi gleznele uşor îndoite, corpul având o poziţie

stabilă şi echilibrată. Această poziţie este intermediară în realizarea triplei

ameninţări.

1.b Poziţia fundametală în apărare

Determină o coborâre mai accentuată a centrului de greutate.Poziţia braţelor este

determinată de plasamentul în teren al apărătorului. Mâna de pe partea piciorului

mai avansat impiedică prin ridicare în sus a braţului, aruncarea la coş efectuată de

atacant. Celălalt braţ este îndreptat lateral în scopul de a intercepta o eventuală

[Internal]
pasă, sau în cazul unei depăşiri, pentru a scoate mingea din dribling.

Greşeli frecvente

La învăţarea acestei poziţii pot apărea anumite greşeli care pot influenţa

randamentul elevului în timpul jocului. cele mai frecvente greşeli ce apar în rândul

elevilor şi pe care profesorii trebuie să le observe şi corecteze sunt:

depărtarea sau apropierea picioarelor ce are ca efect modificarea nefavorabilă

a bazei de susţinere a corpului;

articulaţiile gleznelor şi ale genunchilor prea îndoite care determină o poziţie

cu centrul de greutate prea ridicat, sau o aplecare exagerată a trunchiului;

crisparea musculaturii care determină o atitudine rigidă şi mai putin mobilă.

1.i Metodica învăţării

În învăţarea poziţiei fundamentale accentul cade pe realizarea uni baze de susţinere

corespunzătoare prin repartizarea egală a greutăţii pe ambele picioare pentru

aigurarea stabilităţii jucătoreului. Acestui element tehnic îi va fi afectat unui număr

mai mic de repetări în cadrul metodicii de învăţare izolată. Consolidarea se va

realiza odată cu celelalte execuţii tehnice unde apare ca poziţie de bază.

Pentru învăţarea poziţiei fundamentale, exerciţiile vor urmări găsirea poziţiei optime

pentru stabilirea bazei de susţinere şi a echibrului corpului. Aceste exerciţii vor fi

grupate astfel:

execuţii pe loc (balans vertical, lateral, anteroposterior, dezechilibrări, sărituri

cu aterizare în poziţia fundamentală cu accent pe balansul vertical, cu şi fără

schimbarea planului de aterizare);

execuţii din deplasare (mers şi alergare în diferite direcţii cu păstrarea

permanentă a poziţiei echilibrate, deplasare cu paşi alunecaţi);

sărituri cu aterizare în poziţia fundamentală (pe direcţia de deplasare sau cu

schimbarea planului faţă de direcţia de deplasare);

execuţii (de voie – liberă, la semnalul antrenorului, în dreptul diferitelor

semne sau obstacole).

[Internal]
 2. Deplasări în teren
Prin deplasările în teren se urmăreşte cîştigarea unei viteze de deplasare şi

executarea cu uşurinţă a diferitelor procedee tehnice necesare rezolvării situaţiilor

de joc (schimbări de direcţie, frânări, lucru cu mingea, fente, sărituri).

În jocul de baschet sunt folosite următoarele procedee de deplasare în teren:

 2.a. Alergarea normală

Asemănătoare celei din atletism se foloseşte pentru deplasarea jucătorilor în teren şi

alergarea de viteză şi în situaţiile de contraatac.

 2.b. Alergarea specifică înainte

„Specificul” constă în faptul că prin această alergare este menţinută permanent

poziţia fundamentală a jucătorului în timpul deplasării.

Alergarea înainte se face prin păşiri succesive, picioarele călcând spre înainte şi uşor

lateral în scopul măririi bazei de susţinere. Contactul cu solul se ia, fie pe toată

suprafaţa tălpii, fie prin rulajul tălpilor (călcâi – talpă – vârf). Genunchii puţin

îndoiţi cedează împreună cu gleznele în momentul contactului cu solul. Trunchiul

este puţin aplecat înainte, cu centrul de greutate coborât. Braţele pendulează la

pornire, în restul alergării ele fiind pregătite pentru a prinde mingea.

Această alergare se foloseşte în tot timpul jocului, în circulaţia individuală din atac,

cu precădere în demarcaj şi în acţiunile premergătoare intrării în posesia mingii.

 Greşeli frecvente
În deplasare există tendinţa de a sări, prin ridicarea tălpilor de pe sol;

Se micşorează baza de susţinere, deoarece contactul cu solul nu se ia pe

toată talpa;

Se aleargă pe vârfuri, micşorându-se stabilitatea şi eficacitatea acţiunilor.

2.c. Alergarea specifică înapoi (cu spatele)

Jucătorul se deplasează spre înapoi având labele picioarelor uşor depărtate, călcâiele

orientate către afară. Contactul cu solul se face prin rulare (vârf – talpă – călcâi) şi

mult înapoi, pentru a evita căderile pe spate. Deplasările picioarelor se face prin

[Internal]
alunecare. Trunchiul este uşor aplecat înainte pentru a menţine centrul de greutate

înainte. Braţele rămân lângă corp, uşor depărtate şi flexate din coate.

Procedeul este folosit în retragerea din terenul de atac în terenul de apărare

(repliere), în acţiunile de flotare şi aglomerare precum şi în urmărirea unui adversar

care se îndreaptă spre coş.

 Greseli frecvente

se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate, fapt ce provoacă dezechilibru – cădere;

picioarele se duc mult prea înapoi;

se sare în timpul alergării;

 2.d. Pasul adăugat înainte sau înapoi

Acest procedeu de mişcare în teren permite apărătorului menţinerea poziţiei

fundamentale în orice moment al jocului. El face parte din bagajul tehnic denumit

„jocul apărătorului”, reprezintă un mijloc de realizare a marcajului, fiind asemănător

cu ,,paşii boxerului” şi prezintă ca principală caracteristică faptul că piciorul din urmă

nu depăseste pe cel din faţă.

Din poziţia fundamentală de apărare, jucătorul păstrând contactul cu solul pe toată

talpa, începe mişcarea prin deplasarea spre înainte a piciorului din faţă. Braţul ridicat

determină o poziţie oblică a trunchiului şi labei piciorului din spate. Piciorul din urmă

este tras cu repeziciune spre cel din faţă, fără a fi ridicat de pe sol, apărătorul

revenind în poziţia anterioară dar avansând cu lungimea pasului executat. Celălalt

braţ balansează în plan lateral.

 Greşeli frecvente
deplasarea se face prin săritură, care determină dezechilibrări;

se fac păşiri prea lungi;

se încrucişează picioarele

labele picioarelor sunt orientate cu vârfurile către direcţia de deplasare;

nu se menţine poziţia joasă, cu centrul de greutate coborât.

[Internal]
 2.e. Pasul adăugat lateral
Reprezintă cel mai important mijloc tehnic al ,,jocului de picioare al apărătorului”

folosit pentru urmărirea adversarului şi pentru circulaţia de minge în apărarea zonă.

Acest procedeu se foloseşte în acţiunile de marcaj, în urmărirea adversarului care se

deplasează şi pentru obţinerea unui plasament bun în apărare.

Greşeli frecvente
încrucişarea picioarelor şi trecerea greutăţii corpului pe un singur picior de

sprijin;

ridicarea centrului de greutate care determină dezechilibrări;

se execută sărituri în timpul deplasării, jucătorul făcând balans vertical sau

lateral;

se ridică picioarele de pe sol în loc ca deplasarea să se facă prin alunecare.

 2.f. Lucrul de braţe şi jocul de picioare

Procedeele tehnice ale deplasărilor în teren se manifestă în joc sub formă de

procedee tehnice complexe , numite ,,jocul de picioare” însoţite în apărare şi de

lucrul de braţe. Jucătorul, pentru a-şi menţine poziţia fundamentală execută în mod

cursiv o succesiune de procedee tehnice, menţinând caracteristicile de execuţie ale

fiecăreia. La jocul de picioare se adaugă activitatea permanentă a braţelor care

lucrează în plan lateral, acestea stând la baza marcajului.

Lucrul de braţe se foloseşte la acţiunile defensive la realizarea marcajului,

interceptarea şi smulgerea mingii ,închiderea pătrunderilor şi în apărarea în zonă.

Jocul de picioare este utilizat în acţiunile defensive pentru asigurarea rapidităţii de

deplasare a apărătorului şi în acţiunile ofensive ca mijloc de realizare a demarcajului.

 2.i. Metodica învăţării

Succesiunea de învăţare a procedeelor de deplasare cuprinde: alergarea normală în

ritm variat; alergarea specifică înainte; alergarea specifică înainte-înapoi; deplasarea

laterală (pasul adăugat lateral);deplasarea oblică (pasul adăugat înainte-înapoi);

jocul de picioare.

[Internal]
Fiecare procedeu va fi executat separat, prin imitare - în grup(antrenorul

demonstrând în oglindă)sau pe perechi, la semnale: auditive sau vizuale, sub formă

de concurs, pe distanţe limitate: ştafete cu procedee izolate, ştafete cu procedee

combinate;sub formă de complexe de procedee tehnice;jocul de picioare al

apărătorului (pe perechi;individual;paşi adăugaţi înainte, sprint, oprire şi retragere

cu spatele);joc de braţe şi picioare la un semnal, sprint până la un semn, oprire şi

continuarea jocului de braţe şi picioare, la semnal retragere în alergare cu spatele.

 3. Schimbările de direcţie
Schimbările de direcţie reprezintă un element tehnic folosit de atacanţi în realizarea

acţiunii de demarcaj individual. Prin acest element tehnic, jucătorul îşi asigură

trecerea de pe o direcţie de alergare pe alta, fără a mai fi nevoit să se oprească.

Deosebim două procedee de execuţie:

schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior;

schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare.

3.a Schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior

Din deplasare declanşarea schimbării de direcţie se execută printr-o oprire cu o

uşoară ghemuire pe piciorul opus noii direcţii, al cărui genunchi rămâne îndoit;

printr-o păşire mai lungă pe acest picior, talpa se aşează oblic pe sol, fiind orientată

spre noua direcţie; apare un moment de frânare, moment care pentru a nu ,,rupe”

mişcarea este amortizat printr-o îndoire din articulaţia gleznei, genunchiul şi coxo-

femurală a acestui picior.

Centrul de greutate este proiectat în interiorul ocolirii, greutatea corpului fiind

orientată spre exterior. Prin impulsia acestui picior se determină răsucirea energică a

corpului urmată de aşezarea pe sol, pe noua direcţie.

3.b Schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare

Din deplasare jucătorul execută o uşoară săritură; picioarele se duc înainte şi iau

concomitent contact cu solul; vârfurile vor fi orientate spre noua direcţie; greutatea

corpului va fi repartizată mai mult pe piciorul din afara ocolirii şi pe marginea tălpilor

din interiorul ocolirii; îndoirea gleznelor amortizează şocul frânării, genunchii fiind

[Internal]
proiectaţi spre noua direcţie; plecarea executându-se cu piciorul din interiorul

ocolirii.

Greşeli frecvente

poziţia înaltă determină dezechilibrări;

piciorul din interior prea depărtat pe noua direcţie, întârzie pornirea;

centrul de greutate nu se proiectează suficient în interiorul ocolirii, fapt ce

determină dezechilibrări.

3.i Metodica învăţării

Este un procedeu de bază, mai ales în instruirea începătorilor, precum şi în predarea

jocului de baschet în şcoală. Cel mai frecvent şi eficient procedeu de-a lungul

jocului este cel cu frânare pe un picior. Deplasarea pe toată suprafaţa terenului cu

efectuarea schimbărilor de direcţie (lucru individual); schimbarea de direcţie în

dreptul unor jaloane; din deplasare, schimbare de direcţie la semnal vizual sau

auditiv; sub forma complexelor de procedee tehnice de deplasare (alergare normală,

schimbare de direcţie spre înainte, urmate la semnal de sprint; alergare normală,

schimbare de direcţie, frânare, retragere cu spatele; joc de braţe şi picioare, sprint

cu schimbare de direcţie, frânare şi retragere cu spatele).

4. Pirueta
Este o pivotare fără minge în care piciorul pe care se face întoarcerea poate fi ridicat

în timpul execuţiei. Se execută de pe loc (din poziţie statică) sau din deplasare (ca

element de schimbare de direcţie).

Se foloseşte ca procedeu în executare schimbărilor de direcţie, la plecările din blocaj,

la blocajele defensive, la evitarea blocajelor de apărător şi în continuarea acţiunii

de marcaj.

[Internal]
5. Săriturile
Sunt foarte frecvent folosite în jocul de baschet, ele asigurând un grad sportiv de

spectaculozitate. O bună săritură va pune în valoare execuţia unor procedee

tehnice sau acţiuni tacticecum ar fi:

urmărirea şi recuperarea mingii ricoşate din panou, atât în atac cât şi în

apărare;

execuţia aruncării la coş din săritură, din deplasare, din dribling sau din

voleibolare;

în execuţia procedeelor tehnice de capac împotriva aruncării la coş;

angajarea mingii la 1x1.

Săriturile folosite în jocul de baschet, urmăresc menţinerea unei poziţii cât mai

echilibrate în timpul săriturii în vederea execuţiei unor procedee de mare precizie.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE
Baschet-ul se caracterizează prin fineţea, precizia şi fantezia exerciţiilor tehnice şi

tactice, prin talia înaltă şi calităţile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea

implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă şi de sacrificiu,

inteligenţă şi rezistenţă nervoasă.

Baschet-ul este unul dintre cele mai răspândite jocuri sportive din lume. De la New

York în Londra, în Paris sau în Tokio. Din Sarajevo în Buenos Aires sau în Los

Angeles. Din Bucureşti în Roma sau în Moscova. Din Rucker Park şi celelalte

playground-uri americane la terenurile din campiile prafuite ale Africii. Din

“Studenţesc-ul” bucureştean la terenurile din supersofisticatele arene americane.

Oriunde în lume unde exista o minge şi un obiect care are forma de inel, se poate

juca baschet.

[Internal]
[Internal]