CURS 1

BAZELE GENERALE ALE TEORIEI, METODICII ŞI

PRACTICII JOCULUI DE HANDBAL.

Handbalul este un joc sportiv de echipă, inclus în planul de învăţământ ca

disciplină obligatorie, în cadrul Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport,
pentru studenţii anului I.
Ţinând cont de evoluţia jocului de handbal pe plan naţional şi internaţional,
s-a ajuns la concluzia ca disciplina HANDBAL poate fi studiată sub mai multe
aspecte şi anume: ca disciplină sportivă; ca mijloc al educaţiei fizice, ca
disciplină ştiinţifică încadrată în teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
precum şi ca mijloc asociat al kinetoterapiei.
Avântul şi răspândirea luate de handbal au făcut ca această disciplină
sportivă să fie studiată sub mai multe aspecte. De studiul handbalului se ocupă
teoria handbalului, iar învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea aspectelor tehnico-
tactice, precum şi dezvoltarea calităţilor motrice specifice jocului de handbal intră
în sfera metodicii. Între teorie şi metodică există o strânsă corelaţie,acestea
influenţându-se reciproc.
Din punct de vedere teoretic, handbalul poate fi privit din patru puncte de
vedere: ca mijloc al educaţiei fizice, ca disciplină sportivă, ca disciplină ştiinţifică
şi ca mijloc asociat kinetoterapiei.

1.1. Handbalul ca disciplină sportivă

Este un joc sportiv de echipă, practicat atât de băieţi cât şi de fete, împărţiţi
pe categorii de vârstă şi pe grade de măiestrie sportivă. Echipele sunt formate din
câte 7 jucători fiecare, dintre care unul este specializat pe postul de portar.
Acestora li se mai adaugă şapte jucători de schimb, dintre care unul este portarul de
rezervă. Durata jocului este de două reprize pentru toate categoriile de sportivi.
Mingea de handbal este obiectul cu care se joacă şi are dimensiuni diferite
pentru categoriile de sportivi. Jucarea mingii se face cu mâna, atingerea ei cu
piciorul fiind interzisă şi sancţionată conform regulamentului de joc. Jucătorul se
poate deplasa în teren conducând mingea în dribling, sau folosind pasele între
jucători, iar pentru înscrierea golurilor se folosesc aruncările la poartă din afara
liniei care marchează suprafaţa de poartă. Echipa care marchează mai multe goluri
este declarată câştigătoarea meciului.
Handbalul este un joc sportiv de întrecere, echipele care se înfruntă au ca
obiectiv obţinerea de performanţe sportive, exprimate prin câştigarea de titluri de
campioni, de menţinere în categoria de întrecere sportivă, de promovare într-o
categorie superioară, de câştigare a unor trofee pe plan naţional şi internaţional.
În plus, a apărut o ramură a handbalului, beach-handball, care poate fi
considerat atât ca o disciplină de sine-stătătoare, cât şi un excelent mijloc de
pregătire pentru handbalul clasic.
Ca disciplină sportivă de performanţă, jocul de handbal se practică în cadrul
echipelor încadrate în secţiile cluburilor şi asociaţiilor sportive, care de regulă au
mai multe echipe de diferite categotii de vârstă şi măiestrie.

1.2. Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice

Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului cunoaşte următoarele
mijloace ale educaţiei fizice şi anume: atletismul, gimnastica, jocurile sportive şi
turismul. Cele patru jocuri sportive regăsite în programa şcolară sunt; baschet,
fotbal, handbal şi volei,
Handbalul este un joc cu mingea, care se desfăşoară în cea mai mare parte a
timpului de joc în mişcare şi în alergare în cea mai mare vitază, ceea ce pretinde
din partea subiecţilor să depună eforturi fizice apreciabile şi să participe cu un
mare angajament psihic în joc.
Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice contribuie la însuşirea unor
deprinderi motrice de bază şi specifice, a abilităţilor necesare în viaţă, a unor
cunoştinţe speciale de tehnică şi tactică sportivă. Jocul de handbal se găseşte în
lecţia de educaţie fizică începând cu clasa a V a . El contribuie la realizarea unui
amplu proces, prin care elevul se formează, se dezvoltă, se maturizează din punct
de vedere fizic, psihic, moral, esteic, afectiv, volitiv.
Sub îndrumarea profesorului de educaţie fizică, handbalul dezvoltă calităţi
de voinţă, ca dârzenia, combativitatea, curajul, iniţiativa, perseverenţa şi calităţi
morale, ca atitudinea corectă faţă de colectivul în care este inclus, capacitatea de
acţionare în grup. Este un joc sportiv foarte accesibil, simplu de jucat, uşor înţeles,
se poate practica de la vârste fragede, cu indici de tenhicitate ridicaţi. Intervenţia
profesorului, asigură practicarea unui joc tehnic, fără durităţi sau violenţe.
Respecterea regulamentului jocului nu permite să se ajungă la atitudini brutale, faţă
de partenerii de întrecere, ci la o desfăşurare corectă în spiritul fair-playului.
Handbalul în şcoală contribuie la formarea însuşirilor şi trăsăturilor pozitive,
ale carecterului şi personalităţii, la favorizarea convingerilor şi obişnuinţelor de
comportare civilizată a elevilor.

1.3. Handbalul ca disciplină ştiinţifică

Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului este ştiinţa care studiază
legile educaţiei fizice şi sportului, încadrând teoria şi metodica fiecărei ramuri
sportive, deci şi a handbalului. Teoria şi metodica handbalului derivă din teoria
generală a eduaţiei fizice şi ca atare se poate vorbi despre handbal ca despre o
disciplină ştiinţifică de predare în U.N.E.F.S., sau la diferite cursuri de specialitate.
Ca disciplină ştiinţifică studiază:
- conţinutul jocului de handbal sub aspect tehnic, tactic, fizic, teoretic şi
psihologic;
- generalizează în mod toretic practica înaintată a celor mai bune echipe şi
jucători. Tot ce apare nou la marile competiţii, J.O.,C.M.,C.E, cu privire la
sistemele de joc, sau noi procedee tehnice de execuţie sunt analizate,
studiate, explicate din punct de vedere ştiinţific şi opoi generalizate şi
transmise din nou practicii;
- studiază istoricul şi evoluţia jocului;
- studiază tehnica şi tactica jocului;
- face legătura cu celelalte jocuri şi discipline sportive, împrumută metode şi
mijloace de pregătire fizică specifice din alte ramuri sportive;împrumută
acţiuni tactice din alte jocuri sportive. Toate acestea sunt analizate şi în final
se stabileşte modul de aplicare cel mai bun;
- face legătura cu alte discipline ştiinţifice ca: igiena sportivă, fiziologia
sportivă, anatomia şi biomecanica, biochimia etc;
- studiază metodica handbalului, stabilind principii, reguli;
- studiază regulamentul jocului şi interpretarea corectă a acestuia, precum şi
noi posibilităţi de modificare a regululor de joc, sau de introducere a unora
noi.
1.4. Handbalul ca mijloc asociat kinetoterapiei
În ultimii ani, o nouă disciplină – kinetoterapia - şi-a făcut loc în peisajul
activităţilor de educaţie fizică şi sport. Această disciplină utilizează mijloace
preluate din diferite disciplinele sportive, handbalul fiind una dintre disciplinele
sportive de la care s-au preluat anumite mijloace.
Mai mult, asociaţiile oamenilor cu disabilităţi au utilizat disciplina sportivă
handbal în activităţile lor sportive. La ora actuală, se joacă handbal pentru
hipoacuzici (arbitrajul nu se face cu fluierul, ci cu steguleţe) şi mai nou, se joacă
handbal în cărucioare.

1.5. Handbalul în învăţământul de toate gradele

Datorită faptului că handbalul este un joc sportiv în care mingea este
aruncată cu mâna de la un jucător la altul în vederea realizării paselor, iar
aruncarea la poartă trebuie să se facă puternic cu ajutorul mişcărilor de zvârlire,
solicitând puternic articulaţiile cotului şi umărului, la clasele I-IV, profesorul
pentru a-i deprinde pe elevilor cu situaţia de echipă în atac şi de echipă în apărare
utilizează unele jocuri pregătitoare, ştafete, precum şi jocuri dinamice în care
elevii sunt iniţiaţi cu pricipalele elemente tehnico-tactice specifice jocului de
handbal. Deprinderile formate cu ajutorul jocurilor pregătitoare vor constitui o
bună bază pentru însuşirea handbalului la clasele V-VIII.
Ţinând cont de efectele practicării jocului de handbal asupra organismului
elevilor de aceste vârste, a fost introdus în programele de educaţie fizică şi de
activităţi sportive. Handbalul poate fi practicat integral, prin jocuri la două porţi,
sau sub forma unor structuri de exerciţii, care conţin mai multe procedee tehnice şi
care odată însuşite vor putea fi aplicate în joc.
La finele ciclului gimnazial elevii trebuie să cunoască bine modelul minimal
de joc.
Şi în ciclul liceal, jocul de handbal este prevăzut în programa şcolară pentru
orele de educaţie fizică şi activităţi sportive. La acest nivel se urmăreşte
perfecţionarea deprinderilor, priceperilor şi cunoştinţelor dobândite în clasele
anterioare, însuşirea de noi procedede tehnice şi acţiuni tactice, încât elevii să
poată practica jocul bilateral cu succes.
Educaţia fizică a studenţilor este disciplină de învăţământ obligatorie pentru
anii I şi II. Foarte mulţi studenţi optează pentru ramura sportivă – handbal,
formează echipe participând la Campionatele interuniversitare.
 Pentru selecţionarea şi pregătirea celor mai dotaţi elevi pentru practicarea
sportului de performanţă au luat fiinţă cluburile sportive şcolare de mare
performanţă. În aceste secţii elevii sunt instruiţi în baza unei programe speciale. Ei
participă la diferite competiţii de juniori IV, III, II şi I, ca de exemplu:
Campionatul Republican de juniori III, II, I, Campionatul judeţean, Campionatul
Municipal, etc.

1.6. Caracteristicile jocului de handbal

Handbalul este un joc sportiv colectiv, care se desfăşoară în alergare, uneori
în cea mai mare viteză, fapt ce imprimă jocului un caracter dinamic. Jocul de
handbal poate fi considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice de bază ale omului
ca alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea.
- poate fi învăţat şi practicat cu uşurinză chiar de către oameni care nu au o
pregătire specială îndelungată;
- poate fi organizat în instituţii, unităţi militare, facultăţi şi în şcolile de toate
gradele având influenţe pozitive atât asupra motricităţii cât şi asupra
psihicului, fiind un joc sportiv atractiv şi recreativ;
- are o tehnică simplă şi uşor de învăţat pentru a fi practicat ca sport de masă,
în scop recreativ sau ca mijloc al educaţiei fizice;
- poate fi practicat de copii şi tineri de ambele sexe, bărbaţi şi femei şi de
oameni în vârstă ceva mai înaintată;
- regulamentul de joc cuprinde reguli puţine, care sunt simple şi uşor de
înţeles, aplicarea lor în joc făcându-se cu uşurinţă;
- instalaţiile necesare sunt simple, o minge, o suprafaţă netedă de teren, două
porţi şi un echipament sportiv format din tricou, şort şi pantofi de
sport.Instalaţiile necesare sunt puţin costisitoare, uşor de amenajat şi
construit prin mijloace proprii;
- este un joc sportiv în care contactul cu corpul este admis, pericolul de
accidente este redus, dacă se respectă regulamentul de joc şi adversarul.
Pentru a obţine rezultate mari sportive în domeniul handbalului este necesară
practicarea lui în cadrul unor colective sportive în care munca de instruire trebuie
să fie judicios planificată şi desfăşurată pe baze ştiinţifice.
Jocul modern, jocul avansat, se desfăşoară în plină viteză, în ritm susţinut
din primul şi până în ultimul minut de joc. Acest lucru presupune depunerea unor
eforturi fizice deosebite. Jocul de handbal este caracterizat din punctul de vedere al
efortului de: viteză de deplasare şi de reacţie, rezistenţă fizică în regim de viteză şi
forţă specifică, îndemânare în executarea cu convingere a mişcărilor înşelătoare,
mobilitate şi supleţe în executarea cu uşurinţă a celor mai complexe mişcări.
Dezvoltarea acestor calităţi contribuie la îmbunătăţirea pregătirii fizice generale şi
speciale, la dezvoltarea armonioasă a trunchiului, a membrelor superioare şi
inferioare.
Procedeele tehnice numeroase şi variate trebuie să fie însuşite astfel încât să
poată fi aplicate în joc în condiţii de luptă cu adversarul, în prezenţa unor factori de
perturbare, Handbalul este un joc sporiv cu efecte educative dintre cele mai
favorabile dezvoltării personalităţii jucătorilor.
Combinaţiile tactice în atac desfăşurate în viteză sub forma unor acţiuni
variate, pline de subtilitate şi neprevăzut, precum şi contramăsurile luate de
apărători necesită o pregătire tehnico – tactică complexă şi dezvoltarea calităţilor
individuale, de gândire şi anticipaţie.

1.7. Tendinţe de evoluţie ale jocului de handbal

Valorificarea observaţiilor la marile competiţii ( J.O., C.M.,C.E.), au scos în
evidenţă tendinţele pozitive şi negative care au apărut în evoluţia tehnico – tactică,
fizică şi psihică a jocului de handbal.
Tendinţe pozitive
- creşterea măestriei tehnico – tactice a jucătorilor, permite aplicarea în
practică cu exactitate a unor sisteme de joc în atac şi apărare;
- apariţia unor combinaţii de mare subtilitate şi fineţe, precum şi apariţia
jocului acrobatic în apropierea şi pe deasupra spaţiului de poartă, contribuie
la creşterea spectaculozităţii jocului;
- pregătirea fazei de finalizare cu o circulaţie rapidă de minge şi jucători
pentru a pune în dificultate apărătorii;
- creşterea numărului de contraatacuri pe durata jocului;
- combinaţiile tactice între doi şi trei jucători sunt sunt folosite cu mare
eficienţă, iar acţiunile tactice individuale sunt subordonate planului tactic al
echipei;
- apariţia de noi procedee tehnice, cu mari dificultăţi în execuţie, executate de
jucători deosebit de înzestraţi din punct de vedere fizic şi psihic;
- creşterea vitazei de joc în toate fazele atacului;
 - perfecţionarea jocului în apărare, jocul individual în apărare a devenit un joc
atletic, bărbătesc care cere un angajament fizic total din partea
apărătorilor;specializarea jucătorilor pe posturi, atât în atac, cât şi în apărare;
- creşterea bagajului de cunoştinţe teotrtice de tactică şi strategie;

Tendinţe negative
Deşi tendinţele negative care frânează dezvoltarea calitativă a jocului de
handbal sunt mai puţine la număr, trebuie evidenţiate şi analizate pentru a găsi
căile şi mijloacele de înlăturare a lor. Acest lucru poate fi realizat prin
îmbunătăţirea procesului instructiv – educativ şi sporirea exigenţei factorilor de
conducere faţă de maniera de joc a sportivilor. Câteva din elementele care frânează
dezvoltarea jocului de handbal şi diminuează din spectaculozitatea lui:
- jocul neregulamentar practicat de apărători ăn mod intenţionat şi premeditat;
- abundenţa faulturilor intenţionate cum ar fi: blocarea neregulamentară a
atacanţilor, îmbrăţişări, împingerile cu mâinile, ţinerile, îmbrâncirea în
semicerc etc. diminuează frumuseţea jocului;
- atacarea brutală a jucătorului cu mingea de către apărători cu scop de
intimidare;
Dintre acţiunile neregulamentare a atacanţilor faţă de apărători enumerăm:
- ţinerea apărătorului la semicerc de către pivotul echipei din atac;
- îmbrâncirea şi împingerea apărătorului în semicerc cu scopul facilitării
propriului demarcaj;
- blocarea neregulamentară a apărătorului;
- tragerile de timp şi jocul pasiv;
- lipsa de fair – play faţă de adversari . spectatori
 CURS 2
ISTORICUL JOCULUI DE HANDBAL

Jocul de handbal este un joc construit din gândirea unor pedagogi ai epocii
moderne, este un joc relativ tânăr, care a apărut la sfârşitul secolului al XIX – lea,
ca o transformare a unor jocuri cu carecter popular şi sub influenţa altor jocuri
sportive, în special a fotbalului, din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat
cel mai mult.
Jocurile cu mingea au fost evidenţiate pe parcursul istoriei de multe cercetări
istoriografice, majoritatea acestor jocuri fiind desfăşurate sub forma unor lupte
între două echipe care îşi dispută mingea. Mingea trebuia lovită, aruncată sau
introdusă într-o ţintă fixă. Mingea, ca obiect de joc, a avut o evoluţie constantă,
atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât şi din punctul de vedere al
materialelor din care a fost confecţionată. Astfel, în China Antică se utiliza pielea,
în Imperiul Arab – fibrele de palmier legate în formă sferică, la Azteci – o răşină
neagră, iar în Malaezia se foloseau nucile de cocos.
Nenumăratele izvoare (înscrisuri, picturi, sculpturi) amintesc de tradiţiile la
nivel planetar ale jocurilor cu mingea. La grecii antici sunt amintite Epyskiros şi
Harpaston, la romani – Follis, în China se juca Tsu-Chu, la triburile precolumbiene
– Pok-Ta-Pok, la arabi – Koura, iar la africani – Loup.
Nu avem pretenţia că toate aceste jocuri ar fi precursoarele jocului modern
de handbal, dar le-am amintit din dorinţa de a sublinia faptul că jocurile cu mingea
au existat din cele mai vechi timpuri.
Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a aparut în Europa la
sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului 20. Originile lui sunt însă mult
mai departate şi le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul
Mediu şi în jocurile dinamice folosite în şcolile din centrul şi nordul Europei la
începutul secolului al 19-lea.
Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite şi modernizate
sub influenţa unor jocuri sportive deja cu statut de competiţie: baschetul, rugbyul şi
mai ales fotbalul.
În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în şcoli ca material
didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educatie fizica.
Vom lua în considerare ca dată de atestare a fiecarei variante, momentul în care
depăşeşte “curtea şcolii” iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial şi
l-a lansat într-o formă competiţională în afara orelor de educatie fizică. Se disting
şi sunt atestate trei rădăcîni multinaţionale, fiecare cu o variantă nu prea mult
deosebită de handbalul consacrat şi practicat astăzi pe toate cele cinci continente.
1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD”, profesor HOLGER NIELSEN
2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA”, profesor VACLAV KARAS
3. GERMANIA 1919 “HANDBALL”, profesor KARL SCHELENTZ

1. Handbalul nordic de sală Povestea adevarată a jocului de handbal începe

în anul 1898, când directorul şcolii REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca,
interzice elevilor practicarea fotbalului din cauza numeroaselor accidentări care
determinau foarte multe absenţe de la cursuri. Pentru a nu renunţa la jocul cu
mingea, băieţii din clasele superioare au început să joace fotbal cu mâna.
Profesorul lor de educaţie fizică, HOLGER NIELSEN, participant la prima
ediţie a Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la probele de tir şi scrimă, este
cucerit de aceasta idee a elevilor săi, dând acestui nou joc un cadru organizat,
stabilînd şi primele reguli. Îl denumeşte în mod logic “HAANDBOLD” în replica
la FOOTBALL. Terenul avea cca 45m x 35m, atat cat permitea curtea şcolii,
poarta 2m x 3m, echipele erau formate din 7 jucatori, la fel ca astazi, dar mingea
era tot de fotbal şi se purta ca la rugby (driblîngul a aparut ceva mai tarziu), se
arunca de la o Linie dreapta (ca la handbalul pe plajă de astazi) aflata la o distanta
care a variat între 8 şi 6 metrii. În anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN
redacteaza şi tipareşte într-o mică broşură un regulament al acestui nou joc sportiv,
practicat în aproape toate şcolile din Danemarca, iar după 1906 şi în Suedia. Am
socotit anul 1904 data oficiala “de nastere” a handbalului ca joc sportiv, deoarece
atunci a aparut primul regulament oficial şi primele jocuri interşcoli din diverse
oraşe, şi nu 1898, cand s-a petrecut povestea noastră, dar care a ramas în cercul
închis al „curtii şcolii respective”.
2. Hazena. Tot la începutul secolului 20, după unele date în 1894, în
Cehoslovacia, înspectorul ministerial pentru educatie fizica JOZEF KLEMKER
întroduce în programa şcolara un joc dinamic, asemanator ca idee generala cu
handbalul de astazi.
În anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, şi imediat în 1906
profesorul ANTONIM KRISTOF consacra acest joc, dandu-i un cadru
competitional cu regulamente, denumindu-l CESKA HAZENA, spre a se deosebi
mai clar de handbalul nordic, dar şi pentru a-şi asigura paternitateatea.
Terenul de joc avea 35m x 25m, numarul jucatorilor a fost de la început 7,
mingea era din acest an (1905) una speciala mult mai mica decat cea de fotbal, a
aparut şi driblîngul la 4-5 paşi, dar putea fi repetat, semicercul era mai întai la 4m,
apoi în final la 6m. Poarta 2,40 pe 2m. Diferenta evidenta fata de cel nordic era
doar faptul ca se putea juca şi pasa din semicerc, dar numai din afara lui se arunca
la poarta.
Jocul, foarte raspandit în Cehoslovacia, a avut perioada lui de glorie, chiar şi
un unic Campionat Mondial – feminin în 1930, la Praga, câştigat, bineînţeles, de
Cehoslovacia. Răspândirea lui s-a limitat la cateva ţări din jurul Cehoslovaciei şi în
România, dar numai sub forme de demonstraţie ale unor echipe feminine.
3. Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal în 11 jucatori – este o
“invenţie nemţească” şi il are ca autor final pe profesorul KARL SCHELENZ,
seful catedrei de atletism de la Facultatea de Educatie Fizica din Berlin.
Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studenţii lui timp de doi ani, o
varianta a unui joc cu mana înspirat, din cateva jocuri dinamice folosite în orele de
educatie fizica: TORBALL, FOLKERBALL şi o varianta denumita chiar
HANDBALL, pe care profesorul MAX HEISER l-a defînit şi practicat din 1917. A
preluat de la fiecare cate ceva, le-a scos din sala de gimnastica şi într-o forma
finala, le-a transpus pe terenul de fotbal, respectand dimensiunile şi marcajul
respectiv.
Primele jocuri demonstrative au loc în cadrul serbarilor sportive de sfarşit de
an (1919), iar imediat în toamna se organizează competitii locale la Berlin, dar şi în
alte oraşe.
Răspândirea handbalului în 11 jucatori în Germania este extrem de rapidă,
fiind socotit sport national, oarecum în opozitie cu fotbalul de origine engleza.
Imediat în anul urmator 1920 se organizează la Berlin “Cupa Germaniei” cu
10 echipe masculine, 4 feminine şi 4 de juniori! Iar din 1921 el se răspândeşte şi în
ţările vecine, în primul rând în România, în Ardeal, prin intermediul profesorilor de
educatie fizica, unii chiar absolventi ai facultatii din Berlin.
Nemţii l-au socotit sport national, în orice caz copilul lor de suflet şi l-au
denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren mare), spre a-l deosebi
categoric de cel nordic, caruia i-au zis “HALLEN HANDBALL” (handbal de sala)
şi de CESKA HAZENA.
 Raspandirii lui explozive în Germania şi apoi în Europa ii urmeaza o
perioada de glorie şi dominatie. În 1925, primul meci INTERNAŢIONAL
AUSTRIA – GERMANIA 6-3, la masculin, iar în 1930, primul joc la feminin
AUSTRIA – GERMANIA 5-4.
În 1936, la Berlin, handbalul (în 11 jucatori) este prezent prima oara la
Jocurile Olimpice, locul 1 Germania, iar România, locul 5. De notat ca,
condiţionată de Federatia Internaţională, Germania organizează şi un C.M. de
handbal în 7, cu un ecou foarte slab, doar 5 echipe – România nu a participat.
În toată aceasta perioada şi în continuare pana în anii 60, handbalul în 11
domina categoric arena Internaţională, iar cel în 7 jucatori putem sa-i spunem cu
adevarat nordic, fiindca se juca, cu deosebire, în Danemarca şi Suedia. În celalte
tari din Europa se faceau cei drept demonstraţii şi chiar turnee, uneori de hazena
sau handbal în 7, Combinat mai mult ca o curiozitate. După anii 60, ultimul C.M.
de handbal în 11 la masculin 1959 şi la feminin 1960, va ceda total dominatia în
favoarea fratelui mai mic (handbal în 7), care va ramane singur şi total stapan pe
arena sportiva. După anii 70 nici nu se mai vorbeste de handbalul în 11 şi de
Hazena, de parca nici nu au existat.

2.1. Date care au marcat handbalul la nivel internaţional

Primul joc intenaţional a avut loc în anul 1925 între Germania şi Austria,
care s-a încheiat cu victoria Austriei cu scorul 6-3.
Primul joc intenaţional a handbalului feminin a avut în anul 1930,
protagoniste fiind Germania şi Austria, victoria revenind Austriei cu scorul de 5-4.
Activitatea internaţională era dirijată de o comisie de jocuri sportive din
cadrul Federaţiei Internaţionale de Atletism Amator (IAAF), care a organizat la
Jocurile Olimpice de la Amsterdam - 1928- demonstraţii de handbal. Tot în
acest an a avut loc congresul de constituire a Federaţiei Internaţionale de Handbal
Amator, la care a u luat parte 11 ţări şi se publică primul regulament internaţional
de handbal în 11 jucători.
Jocul de handbal devine din ce în ce mai răspândit fapt ce determină
introducerea lui în programul Jocurilor Olimpice de la Berlin – 1936. La acest
turneu olimpic au participat 6 ţări printre care şi România, care s-a clasat pe locul
5.
În anul 1934 se afiliază ţara noastră la Federaţia Internaţională de
Handbal Amator (IHAF).
 În ţările scandinave datorită condiţiilor climaterice nefavorabile practicării
handbalului în 11 jucători, s-a dezvoltat mai mult jocul de handbal în 7 jucători.
În anul 1935 se dispută primul joc de handbal în 7 interţări între Suedia şi
Danemarca, victoria revenindu-i Suediei cu scorul de 18:12.
În anul 1938 are loc primul campionat mondial de handbal în sală (handbal
în 7), organizat la Berlin participând doar 4 ţări, clasamentul fiind : Germania,
Austria, Suedia şi Danamarca. În acelaş an se organizează şi primul campionat
mondial de handbal în 11 jucători tot în Germania, la care participă 10 ţări printre
care şi România, ocupând locul 5 după Germania, Elveţia, Ungaria şi Suedia.
Al doilea război mondial întrerupe activităţile sportive, care se reiau uşor
după capitularea Germaniei hitleriste.
În 1946 la congresul de la Copenhaga se dizolvă Federaţia
Internaţională de Handbal Amator (IAAF) şi se înfiiţează Federaţia
Internaţională de Handbal (IHF), cu participarea a 14 ţări.
România devine membră a IHF la congresul de la Paris în anul 1948.
1949 – primul CM feminin de handbal în 11, organizat în Ungaria, câştigat de
echipa gazdă;
1972 – JO de la Munchen handbalul în 7, masculin, este introdus în program;
1976 – JO de la Montreal handbalul în 7, feminin, este introdus în program;
1991 – se înfiinţează Federaţia Europeană de Handbal (EHF) cu sediul la Viena.
1994 – în Portugalia la masculin şi în Germania la feminin au loc primele
Campionate Europene de handbal;
2000 – în Italia, atât la masculin, cât şi la feminin au loc primele CE de beach-
handball;
2001 – în Japonia, masculin şi feminin, primul CM de beach-handball.

2.2. Date care au marcat istoria handbalului în România

Handbalul a apărut în ţara noastră la puţin timp după apariţia sa în
Germania. Prima mărturie apare într-un ziar din Sibiu la 2 mai 1922 şi atestă că
primul joc de handbal organizat în ţara noastră a avut loc la Sibiu între două echipe
ale liceului din localitate.
Cu timpul numărul echipelor şcolare care practicau handbalul a crescut şi în
alte localităţi din Transilvania, fapt ce a permis organizarea unor competiţii şcolare
interoraşe. Handbalul pătrunde şi în interiorul asociaţiilor de gimnastică, iar în anul
1928 se organizează competiţii la care participă pe lângă echipele şcolare şi
echipele diferitelor asociaţii sportive.
În anul 1929 a fost posibilă disputarea unor jocuri de handbal între oraşele
Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa şi Braşov.
În următorii ani iau fiinţă echipe de handbal în oraşele Reşiţa, Lugoj,
Ploieşti, Bucureşti şi Galaţi în cadrul cluburilor sportive muncitoreşti.
Până în anul 1934 activitatea handbalistică nu a fost dirijată de nici un for
sportiv. Între anii 1934 şi 1936 activitatea de handbal a fost condusă de o comisie
din cadrul Federaţiei Române de Baschet şi Volei, fapt ce conduce la începerea
activităţii competiţionale interne şi internaţionale.
În anul 1934 o echipă din Sibiu intreprinde un turneu de 11 jocuri în
Cehoslovacia şi Germania.
În anul 1935 se formează echipa naţională care susţine primele jocuri
oficiale interţări cu Polonia.
La 7 aprilie 1936 se constituie Federaţia Română de Handbal.
Din anul 1950, campionatul naţional pentru echipele masculine de seniori se
organizează sub forma unei divizii.
În anii 1949 şi 1950 s-a organizat Cupa României după sistemul
competiţional de la fotbal.
Activitatea internaţională a fost reluată în anul 1949, când la Timişoara a
avut loc o dublă întţlnire între echipele masculine şi feminine ale ţării noastre şi
Ungariei, pe care le-am pierdut cu scorul de 7:1 la masculin şi 4:1 la feminin.
În anul 1950 are loc la Ştrandul Tineretului din Bucureşti primul curs de
antrenori de handbal, la care pe lângă instructori sportivi au luat parte mulţi
profesori de educaţie fizică, care cu timpul au devenit antrenorii echipelor de
handbal şi au introdus totodată handbalul în şcoală.
În anul 1955 se înfiinţează divizia naţională pentru handbalul feminin.
Cele mai importante evenimente handbalistice la handbal în 11 jucători au
fost:
- 1951, Bucureşti, echipa masculină de handbal în 11 învinge echipa
Cehoslovaciei cu scorul de 14:13;
- 1953, Bucureşti are loc Festivalul Mondial al Tineretului pentru pace şi
prietenie, echipele României masculin şi feminin se clasează pe locul al
doilea;
 - 1955, Varşovia, la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor echipa
feminină ocupă locul I, iar cea masculină locul II;
- 1956, Frankfurt pe Main, R.F.G., echipa feminină a României câştigă primul
titlu mondial din istoria sportului românesc, pe care o echipă de jocuri
sportive îl cucereşte la o competiţie mondială oficială organizată de o
federaţie internaţională;
- 1957, Moscova, la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor echipele
noastre ocupă locul II,
- 1959, Viena, echipa masculină cucereşte medalia de argint la CM;
- 1960, Olanda, cucereşte al diolea titlu de campioană mondială la handbal în
11;
Cu aceste relatări se încheie istoria handbalului în 11 în ţara noastră.
Primele jocuri de handbal în sală s-au jucat în anul 1950 la Timişoara, iar în
anii următori şi la Bucureşti şi alte centre, ca sport complementar pentru hndbalul
în 11.
În anul 1957 în locul Cupei FRH s-a organizat prima ediţie a campionatului
naţional.
Prima întâlnire internaţională de handbal de sală a avut loc în anul 1956 între
echipele oraşelor Belgrad şi Bucureşti, în cadrul Cupei Europei între oraşe.
1957, Jugoslavia, echipa feminină de handbal în 7, participă la Campionatul
Mondial şi se clasează pe locul IX;
1958, RDG,echipa masculină de handbal în 7 participă la Campionatul
Mondial şi se clasează pe locurile 13-16, fiind ultima în grupa preliminară.
1961, Dortmund, RFG,la CM de handbal în sală cucereşte titlul mondial
învingând în finală echipa Cehoslovaciei cu scorul de 9:8 după două prelungiri
dramatice.
1962, Bucureşti, are loc Campionatul Mondial feminin de handbal în 7,
Stadionul Republicii, echipa României cucerşte titlul mondial, invingând în finală
cu scorul de 8:5 echipa Danemarcei.
1964, Praga, Cehoslovacia, echipa masculină de handbal în 7 cucereşte al
doilea titlu mondial.
1965,RFG, echipa feminină de handbal în 7,se clasează pe locul VI din nouă
echipe participante.
1965, echipa masculină Dinamo Bucureşti câştigă Cupa Campionilor
Europeni (CCE).
 1967, Suedia, echipa masculină de handbal în 7,cucereşte medalia de bronz în
luptă cu echipa URSS.
1968 - echipa masculină Steaua Bucureşti câştigă Cupa Campionilor
Europeni (CCE).
1970 - Paris, Franţa, echipa masculină de handbal în 7 cucereşte al treilea
titlu mondial învingând în finală cu două prelungiri, echipa RDG.
1971 - Olanda, , echipa feminină de handbal în 7,se clasează pe locul IV,
fiind întrecută în prelungiri de echipa Ungariei.
1972 - Munchen,RFG, prima participare a handbalui masculin la Jocurile
Olimpice, echipa României obţine madalia de bronz.
1973 - Belgrad, Jugoslavia, echipa feminină de handbal obţine medalia de
argint, pierzând finala cu Jugoslavia cu scorul de 16:11(7:7).
1974 - Berlin, RDG, echipa masculină de handbal în 7 cucereşte al patrulea
titlu mondial învingând în finală cu două prelungiri, echipa RDG.
1975 - Kiev, URSS, echipa feminină de handbal obţine locul IV şi calificarea
la Jocurile Olimpice de la Montreal.
1976 - Montreal, Canada, echipa masculină de handbal obţine medalia de
argint, iar echipa feminină de handbal obţine locul IV.
1977 - echipa masculină Steaua Bucureşti câştigă pentru a doua oară Cupa
Campionilor Europeni (CCE).
1980 - Moscova, URSS, echipa masculină de handbal obţine medalia de
bronz la Jocurile Olimpice.
1984 - Los Angeles, echipa masculină de handbal obţine medalia de bronz la
Jocurile Olimpice.
1990 - Cehoslovacia, echipa masculină de handbal obţine medalia de bronz la
Campionatul Mondial.
2005 - Sankt Petersburg, Rusia, echipa feminină de handbal obţine medalia
de argint, pierzând finala cu Rusia.
2010 – Danemarca, România obţine medaliile de bronz la C.E. feminin,
câştigând finala mică împotriva Danemarcei.
2012 – se înfiinţează Liga Profesionistă de Handbal din România.

2.3. Palmaresul României la Handbal

Jocuri Olimpice
Masculin 1 medalie argint: 1976 Montreal
 3 medalii bronz: 1972 Munchen; 1980 Moscova;
1984 Los Angeles
Campionate Mondiale seniori
Handbal în 11
Masculin 1 medalie argint: 1959 Austria
Feminin 2 medalii aur: 1956 RFG; 1960 Olanda

Handbal în 7
Masculin 4 medalii aur: 1961 RFG; 1964 Cehoslovacia; 1970 Franţa;
1974 RDG
2 medalii bronz: 1967 Suedia; 1990 Cehoslovacia.
Feminin 1 medalia aur: 1962 România
2 medalii argint: 1973 Yugoslavia; 2005 Rusia

Campionate Europene seniori

Feminin 1 medalie Bronz: 2010 Danemarca
Campionate mondiale Universitare
Masculin 6 medalii aur: 1973 Suedia; 1975 România; 1977 Polonia;
1981 Franţa; 1984 RFG; 1987 România.
2 medalii de argint: 1968 RFG; 1990 Olanda
2 medalii bronz: 1994 Slovacia; 1996 Bulgaria
Feminin 1 medalia aur: 2002 Spania
2 medalii argint: 1998 Slovacia; 2000 Franţa
2 medalii bronz: 1994 Slovacia; 1996 Bulgaria

Campionate Mondiale tineret

Feminin 2 medalii aur: 1995 Brazilia; 1999 China
2 medalii bronz: 1977 România; 1997 Coasta de Fildeş

Campionate Mondiale juniori

Feminin 1 medalie bronz: 2006 Canada

Campionate Europene tineret

Feminin 2 medalii aur: 1998 Slovacia; 2000 Franţa
2 medalii bronz: 2006 Norvegia; 2008 Turcia
Campionate Europene Juniori
Feminin 1 medalie aur: 1999 Germania
1 medalie bronz: 2005 Austria

Cupe europene
Cupa Campionilor Europeni – Liga campionilor
1961 – Ştiinţa Bucureşti feminin
1964 – Rapid Bucureşti feminin
1965 – Dinamo Bucureşti masculin
1968 – Steaua Bucureşti masculin
1977 – Steaua Bucureşti masculin
Cupa Cupelor
1989 – Ştiinţa Bacău feminin
2007 – Oltchim Râmnicu Vâlcea feminin
Cupa EHF
1984 - Chimistul Râmnicu Vâlcea feminin
1985 – Minaur Baia Mare masculin
1988 - Minaur Baia Mare masculin
1989 - Chimistul Râmnicu Vâlcea feminin
1993 – Rapid Bucureşti feminin
City Cup – Challenge Cup
1996 – Silcotub Zalău feminin
2000 – Rapid Bucureşti feminin
2002 – Remin Deva feminin
2006 – Rulmentul Braşov feminin
2006 – Steaua Bucureşti masculin
2007 – CSM Reşiţa masculin
2008 – CSM Reşiţa masculin

Cu un palmares extraordinar format din 4 medalii la Jocurile Olimpice, 17

medalii la Campionatele Mondiale, 15 medalii la Campionatele Mondiale
Universitare, 5 medalii la Campionatele Europene şi un număr de 19 cupe
europene câştigate, handbalul este, fară putinţă de tăgadă, cel mai titrat joc sportiv
din România.
 Toate aceste performanţe nu puteau fi realizate fără aportul unor sportivi de
excepţie, dintre care enumerăm, fară a avea pretenţia că i-am nominalizat pe toţi,
Gheorghe Gruia, Cristian Gaţu, Radu Voinea, Cornel Penu, Elena Jianu, Maria
Verigeanu, Mariana Târcă, Luminiţa Huţupan, etc. De mare importanţă în
atingerea acestor performanţe au fost antrenorii care au condus aceste echipe:
Oprea Vlase, Ioan Kunst Ghermănescu, Nicolae Nedef, Lascăr Pană, Constantin
Popescu, Valeriu Gogâltan, Francisc Spier, Gheorghe Tadici, etc. Nu putem uita,
că în perioada de maximă glorie a handbalului românesc, activitatea Federaţiei
Române de Handbal a fost condusă de către Lucian Grigorescu.
 CURS 3
TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL

Tehnica jocului este simplă, accesibilă, nefiind concepută ca ceva de sine

stătător sau ca un scop în sine, ea fiind în strânsă legătură cu tactica jocului şi cu
regulamentul care impune un cadru precis în execuţia diferitelor elemente tehnice.
Componentele de bază ale tehnicii sunt reprezentate de elementele tehnice,
procedeele tehnice şi de stilul personal.
Tehnica jocului de handbal este formată din tehnica jocului în atac, tehnica
jocului în apărare şi tehnica jocului portarului.

3.1. Definirea principalilor termeni

Handbalul ca disciplină sportivă face parte din categoria jocurilor sportive
alături de volei, baschet, fotbal, rugby şi tenis. Această categorie de discipline
sportive, după o clasificare făcută de L. Teodorescu, este împărţită în funcţie de
mai multe criterii în diferite grupe:
- individuale şi colective;
- cu mâna ( direct – handbal, volei, baschet, etc. sau cu instrument – hochei pe
gheaţă sau pe iarbă), cu piciorul (fotbal) sau mixte (rugby);
- din deplasare – normală sau cu mijloace de locomoţie (polo călare);
- cu luptă pentru minge – directă (handbal, fotbal) sau indirectă (volei, tenis).
În urma parcurgerii acestei clasificări, jocul de handbal poate fi caracterizat
în felul următor: este un joc sportiv colectiv care se joacă cu mâna, în luptă directă
cu adversarul pentru minge.
Tehnica jocului este simplă, accesibilă, nefiind concepută ca ceva de sine
stătător sau ca un scop în sine, ea fiind în strânsă legătură cu tactica jocului şi cu
regulamentul care impune un cadru precis în execuţia diferitelor elemente tehnice.
Tehnica este definită de diverşi autori relativ asemănător.
„Tehnica unei ramuri sportive cuprinde totalitatea acţiunilor motrice
executate ideal din punctul de vedere al eficienţei acestora.” ( A. Dragnea)
„Tehnica reprezintă un ansamblu de deprinderi specifice fiecărui ramuri
sportive efectuate raţional şi mecanic în vederea obţinerii unui randament maxim
în competiţie” (I. Şiclovan)
În concluzie, se poate spune că tehnica unui joc sportiv reprezintă un
ansamblu de deprinderi motrice, îngrădite de un regulament, efectuate în scopul
practicării cu eficienţă maximă a jocului sportiv respectiv, în condiţiile existenţei
unui adversar.
Tehnica jocului de handbal reprezintă “un ansamblu de deprinderi motrice
specifice ca formă şi conţinut privind manevrarea mingii, deplasarea jucătorului în
vederea acestei manevrări şi care se desfăşoară după legile activităţii nervoase
superioare şi ale biomecanicii, în scopul realizării randamentului maxim în joc”
(I.K. Ghermănescu, după L. Teodorescu, adaptată la specificul jocului de handbal,
1978, 1982).
Ansamblul acestor deprinderi motrice este alcătuit din elemente şi procedee
tehnice.
Elementul tehnic - o noţiune abstractă, care caracterizează forma generală a
mişcării, necesară manevrării obiectului de joc în raport cu sarcinile şi regulile
jocului şi care se referă la mecanismul de bază al mişcării.
Procedeul tehnic – Procedeul tehnic desemnează o structură concretă, sau
un mod particular de efectuare a elementului tehnic în funcţie de diferitele situaţii
specifice jocului. pentru a obţine un randament maxim, cu minimum de efort şi în
minimum de timp.
Elementele tehnicii jocului de handbal sunt:
- poziţia fundamentală;
- mişcarea în teren;
- ţinerea mingii;
- prinderea mingii;
- pasarea mingii;
- driblingul sau conducerea mingii;
- fentele sau mişcările înşelatoare;
- aruncarea la poartă;
- scoaterea mingii de la adversar;
- blocarea aruncărilor la poartă;
- tehnica portarului.
Fiecare element tehnic cuprinde un număr mai mic sau mai mare de
procedee tehnice.
Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice
la diferite situaţii specifice jocului. De exemplu: aruncarea la poartă din alergare,
pasa din săritură, etc., sunt procedee tehnice concrete în vederea efectuării cu
eficienţă a acţiunilor caracteristice jocului de handbal.
Procedeele tehnice sunt de două feluri: procedee tehnice simple şi procedee tehnice
complexe.
Procedeele tehnice simple au un caracter invariabil şi sunt executate pe baza
unui stereotip dinamic (poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală), de
exemplu: aruncarea de la 7m, pasa zvârlită de pe loc, aruncarea de la margine, etc.
Procedeele tehnice complexe se întâlnesc în majoritatea fazelor din timpul
jocului şi constau din înlănţuirea firească a mai multor mişcări simple în funcţie de
jocul adversarilor şi al coechipierilor.
În modul de executare al procedeeului tehnic apare stilul personal.
Stilul personal reprezintă modul particular al unui individ de a executa un
anumit procedeu tehnic. Despre stilul personal se poate vorbi doar la sportivii
consacraţi.
În jocul de handbal, tehnica este un factor extrem de important. Cunoaşterea
procedeelor tehnice este o necesitate pentru fiecare jucător, deoarece, toţi
coechipierii participă în egală masură la acţiuni de atac şi apărare.
În jocul de handbal deosebim
- tehnica jocului de atac,
- tehnica jocului de apărare;
- tehnica jocului portarului.
Tehnica jocului de atac cuprinde următoarele elemente tehnice:
- poziţia fundamentală în atac;
- mişcarea în teren;
- ţinerea mingii;
- prinderea mingii;
- pasarea mingii;
- d∂riblingul;
- fenta;
- aruncarea la poartă.
Tehnica jocului de apărare cuprinde următoarele elemente tehnice:
- poziţia fundamentală în apărare;
- mişcarea în teren specifcă apărării;
- atacarea adversarului;
- scoaterea mingii de la adversar;
- blocarea aruncărilor la poartă.
 Tehnica portarului cuprinde:
- poziţia fundamentală;
- deplasarea în poartă;
- prinderea mingii;
- respingerea mingii;
- plonjonul;
- mişcările înşelătoare – fentele;
- degajarea mingii.

3.2. Tehnica în atac

Poziţia fundamentală
Pentru atac, poziţia fundamentală trebuie să asigure o prindere sau o
deplasare corectă, care să asigure executarea cu ritm şi coordonare a tuturor
procedeelor de pasare, mişcare în teren sau aruncare.
Procedeele tehnice sunt:
Poziţia fundamentală
↓ ↓
înaltă medie
Pentru pivoţi - se recomandă adaptarea unei poziţii echilibrate mai joasă şi
puţin contractată, profesorul sau antrenorul indicând jucătorilor următoarele:
- să fie plasat cu umărul opus braţului de aruncare spre poartă;
- greutatea corpului repartizată pe piciorul de partea braţului de aruncare;
- picioarele sunt depărtate, cel încârcat pe vârf;
- spatele rotund;
- braţele flexate din articulaţia cotului, pregătit pentru a primi mingea.
Această poziţie asigură o mare stabilitate în lupta cu adversarii:
siguranţa în prinderea mingii; executarea unei aruncări rapide şi eficace la poartă.
Pentru jucătorii de 9m- poziţia fundamentală prezintă următoarele
caracteristici:
- jucătorul orientat cu faţa spre poartă pentru a avea o vedere de ansamblu, a-
şi favoriza pătrunderea spre poartă şi a putea pasa în toate direcţiile;
- greutatea repartizată pe ambele picioare, cel din parte braţului de aruncare
fiind dus ceva mai înapoi, pe vârf;
- braţele uşor îndoite şi relaxate;
- trunchiul înclinat puţin în faţă – spatele rotund.
Mişcarea în teren
Mişcarea în teren cuprinde totalitatea poziţiilor şi a formelor de deplasare,
caracteristice jocului de handbal, folosite de jucători în scopul de a-şi crea situaţii
favorabile în atac şi în apărare în vederea rezolvării sarcinilor şi cerinţelor jocului.
Mişcarea în teren cuprinde următoarele procedee tehnice:
- startul;
- alergarea lansată;
- alergarea şerpuită printre jucători;
- shimbarea de direcţie - simplă şi dublă;
- opriri, porniri, întoarceri;
- alergare cu spatele;
- săritură de pe loc cu bătaie pe un picior sau două picioare;
- săritură cu elan cu bătaie pe un picior sau pe două picioare.
Ţinerea, prinderea, pasarea mingii
Ţinerea mingii – procedeele tehnice de ţinere a mingii, utilizate în jocul de
handbal:
- ţinerea mingii cu două mâini;
- ţinerea mingii cu o mână prin apucare;
- ţinerea mingii între palmă şi antebraţ -procedeu mai rar folosit, nu asigură
suficientă stăpănire a mingii şi nu oferă posibilitatea mănuirii;
- ţinerea mingii între palmă, antebraţ şi şold – oferă mai multă siguranţă, cere
mai mult timp pentru executarea altui procedeu, se utilizează mai mult în
pătrunderile efectuate printre adversari;
- ţinerea mingii între palmă şi piept – din ce în ce mai rar folosită, datorită
incomodităţii executării rapide a altor mişcări;
- ţinerea mingii echilibrată – cel mai des folosit.
Prinderea mingii:
Procedeele tehnice de prindere a mingii sunt multe şi variate, ele se execută
în scopul de a intra în posesia mingii pasate de coechipier, interceptate de la
adversar, sau care se rostogolesc pe sol.
Ca o regulă generală pentru toate procedeele de prindere se recomandă ca,
privirea să fie aţintită asupra mingii, pe toată traiectoria ei, până în momentul
contactului cu degetele.
Procedee tehnice:
 - prinderea mingii cu două mâini – se execută în mai multe feluri în funcţie de
direcţia mingii;
- prinderea mingii în dreptul pieptului – trunchiul este puţin înclinat înainte,
cu greutatea pe piciorul din faţă, braţele mult întinse spre direcţia de unde
vine mingea, palmele privesc în jos şi uşor înainte, cu degetele departate şi
relaxate; înainte ca mingea să lovească degetele, palmele se deschid pentru a
primi mingea, care va lua primul contact cu vârfurile degetelor, şocul
provocat de viteza mingii şi de rezistenţa palmelor se amortizează prin
îndoirea progresivă a braţelor, trunchiului şi picioarelor, greutatea corpului
trecând pe piciorul din spate.
- prinderea mingilor joase;
- prinderea mingilor care ating solul;
- prinderea mingilor înalte poate fi: prinderea mingilor de pe loc, prinderea
mingilor din săritură;
- prinderea mingilor din lateral;
- prinderea mingii cu o mână – se poate efectua:
o între palmă, antebraţ şi şold;
o între palmă şi piept;
o într-o mână din lateral sau dinapoi;
o într-o mână deasupra umărului;
o într-o mână din săritură.
Antrenarea procedeelor tehnice de prindere a mingii cu o mână constituie
unul din mijloacele cele mai bune pentru îmbunătăţirea îndemânării.
Pasarea mingii
În jocul de handbal se recomandă în mod special cunoaşterea tuturor
procedeelor tehnice de pasare a mingii, executarea lor perfectă, deoarece viteza de
desfăşurare a jocului, aglomerarea din faţa celor două semicercuri îngreunează
mult precizia execuţiilor
Procedee tehnice de pasare a mingii:
- cu o mână;
- cu două mâini;
- de pe loc;
- din alergare;
- din săritură;
- precedată de elan de paşi încrucişaţi;
 - precedată de elan de paşi adăugaţi;
- precedată de elan de paşi săltaţi.
Din punct de vedere al acţiunii braţului asupra mingii deosebim:
- pasa zvârlită;
- pasa împinsă;
- pasa lansată.
Combinaţii şi variaţiuni a procedeelor de pasare:
- pasarea mingii cu mână – pasa zvârlită:
- pe deasupra umărului;
- lateral pe lângă umăr;
- lateral pe lângă şold;
- pasa lansată;
- pe lângă umăr;
- pe lângă şold;
- pasa prin împingere:
- din dreptul umărului;
- din dreptul pieptului;
- pasarea mingii cu două mâini:
- pe deasupra capului;
- pe deasupra umărului;
- de la piept;
- lateral de la şold;
- pase pentru angajarea pivotului - pase speciale:
- pasa din pronaţie;
- pasa înapoi pe deasupra umărului;
- pasa pe la spate;
- pasa cu pământul;
- pasa pe sub axilă.
Prinderea mingii cu două mâini şi pasa zvârlită cu o mână de deasupra
umărului
Vom descrie procedeul de prindere şi pasare, întrucât el stă la baza tuturor
celorlalte procedee.
Jucătorul iese în întâmpinarea mingii cu braţele întinse în faţă (uşor flexate
din cot), palmele orientate înainte şi puţin în jos, cu degetele răsfirate. În momentul
contactului cu mingea el caută să amortizeze şocul prin îndoirea progresivă a
braţelor din cot şi articulaţia pumnului (o prindere corectă nu produce zgomot în
momentul contactului mingii cu palmele). După intrarea în posesia mingii se
execută o mişcare pregătitoare pasării, prin aducerea braţului înapoi pe deasupra
umărului, mingea fiind împinsă de braţul opus celui de aruncare, concomitent cu
răsucirea trunchiului în direcţia braţului de aruncare. Urmează pasarea mingii
printr-un impuls transmis de piciorul din spate, şold, trunchi şi braţ, care printr-o
mişcare de biciuire din articulaţie pumnului încheie aruncarea. În momentul final,
piciorul opus braţului cu care se pasează se află în faţă sprijinit pe sol.
Driblingul – conducerea mingii
În desfăşurarea jocului acest procedeu constituie uneori singurul mijloc de
deplasare cu mingea în teren. Din punct de vedere tactic folosirea lui se recomandă
numai atunci când situaţiile o impun, excesul determină pierderea mingii şi
încetinirea jocului.
Se recomandă în următoarele situaţii:
- jucător singur pe contraatac;
- acţiune individuală de depăşire;
- pentru păstrarea mingii.
Driblingul se execută prin împingerea mingii cu o mână, lateral şi puţin în
faţă, la nivelul şoldului, încât să nu împidice alergarea. După ce revine dinspre sol,
palma reia contactul printr-o mişcare de însoţire elastică a mâinii din articulaţia
pumnului, cu palma rotunjită şi degetele răsfirate urmând ca înainte de punctul
maxim al înălţării să se repete mişcarea de împingere.
Driblingul se utilizează în două forme:
- dribling simplu - o singura împingere a mingii pe sol şi prinderea ei;
- dribling multiplu – împingerea succesivă a mingii pe sol.
Greşeli frecvente:
- driblingul se execută în faţă corpului;
- contactul rigid al palmei cu mingea.
Se recomandă ca în timpul executării driblingului, jucătorii să nu privească
spre sol sau minge. Să privească tot terenul pentru a cunoaşte în orice moment
poziţia şi mişcarea partenerilor şi a adversarilor.
Fentele sau mişcările înşelătoare
Fentele sau mişcările efectuate în timpul jocului, cu scopul de a înşela pe
adversari asupra intenţiilor pe care le are. Sunt mişcări efectuate de jucători, cu
corpul sau cu segmentele lui, cu şi fără minge, de pe loc sau din deplasare, cu
scopul de a-l induce în eroare pe adversar asupra adevăratelor intenţii viitoare.
Fentele pot fi împărţite în trei grupe:
- de depăşire individuală a apărătorului direct;
- de pasare,
- de aruncare la poartă.
Din grupa fentelor de depăşire fac parte:
- fenta simplă de pornire;
- fenta dublă de pornire;
- schimbare simplă de direcţie;
- schimbare dublă de direcţie;
- combinaţii de fente de pornire şi de schimbare de direcţie cu fente de
aruncare la poartă sau de pasare.
Fentele de pasare pot fi sistematizate astfel:
- fentă de pasare urmată de executarea pasei cu un alt procedeu (fentă de
pasare urmată de altă pasă);
- fentă de pasare urmată de aruncare la poartă;
- fentă de pasare urmată de depăşire individuală.
Sistematizarea fentelor de aruncare:
- fentă de aruncare urmată de pasă,
- fentă de aruncare la poartă urmată de o aruncare la poartă prin alt procedeu
tehnic;
- fentă de aruncare la poartă urmată de o depăşire individuală.
Aruncarea la poartă
Aruncarea la poartă este unul din elementele de bază ale atacului prin care se
finalizează toate acţiunule individuale sau colective. Aruncarea la poartă
angrenează majoritatea segmentelor corpului.
Situaţiile ivite în joc îi solicită pe atacanţi să finalizeze acţiunea în funcţie de
bagajul de cunoştinţe, deprinderi şi calităţi individuale, precum şi de acţiunea
adversarului.
Aruncarea la poartă din alergare
În aceasta aruncare mingea este prinsă în timp ce piciorul stâng se află pe
sol. Mişcările pregătitoare aruncării se fac în timpul în care se execută încă doi paşi
de alergare (piciorul drept şi stâng). Este o aruncare care se execută foarte rapid,
elimină un timp din mişcările pregătitoare sau chiar doi, încât cu o bună execuţie
tehnică, se poate arunca după doi paşi de alergare sau chiar unul. Ducerea braţului
înapoi şi revenirea lui bruscă înainte pentru aruncarea mingii, nu trebuie să
modifice ritmul alergării, pentru a se arunca la poartă cu cea mai mare viteză. În
momentul final al execuţiei, piciorul drept se găseşte pe sol, iar aruncarea se
execută cu braţul drept şi invers de pe piciorul stâng, dacă este stângaci. Se execută
braţ – picior de aceeaşi parte.
Avantajele acestui procedeu de aruncare:
- timp foarte scurt de execuţie;
- nu se modifică ritmul şi succesiunea paşilor în alergare,
- nu se modifică poziţia axului umerilor faţă de direcţia de alergare şi faţă de
poartă;
- momentul aruncării şi intenţia de aruncare la poartă sunt mai greu sesizabile
de către portar.
Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucişat
Mingea este prinsă pe piciorul drept, care în acel moment se sprijină bine pe
sol. Corpul execută o mişcare de răsucire orientându-se cu umărul opus braţului de
aruncare spre direcţia porţii. Ducerea piciorului stâng înainte şi încrucişarea
piciorului drept peste stângul, coincide cu ducerea braţului drept (cu mingea) mult
înapoi, cu cotul întins, mimează un pas cu piciorul stâng înainte (pas ceva mai
mare), răsucirea trunchiului din şolduri, în aşa fel încât axul umerilor să devină
paralel cu linia porţii, şi revenirea puternică a braţului, dinapoi-înainte prin
îndoirea şi întinderea articulaţiei cotului, cu aruncarea mingii.
Ritmul paşilor este inegal şi anume; primii doi paşi, încrucişaţi (stângul-
dreptul) se execută mai rapid, iar ultimul mai lung şi mai lent, se fixează bine pe
sol. Prinderea mingii pe piciorul stâng obligă scurtarea timpului de pregătire şi
aruncarea după doi paşi (dreptul-stângul), care se execută cu o uşoară săritură.
Acest procedeu de aruncare prezintă avantajul imprimării unei mari forţe,
rezultată dintr-un traiect foarte lung, din forţele provenite prin împingerea în
piciorul drept, apoi stângul, blocarea abdomenului, forţa braţului de aruncare.
Necesită însă un timp mai îndelungat, de pregătire, care poate fi uşor
stânjenită de adversar.
Se utilizează în special în aruncările de la distanţă, şi aruncările executate de
la 9m executate indirect.
Aruncarea la poartă precedată de elan de paşi adăugaţi
 Procedeul tehnic este asemănător aruncării la poartă cu elan de paşi
încrucişaţi.
Mingea se prinde când jucătorul se găseşte în alergare pe piciorul drept. Pas
cu piciorul stâng, înainte alăturării dreptul lângă stângul, în acest moment braţul
drept cu mingea se întinde mult înapoi după fixarea piciorului stâng în faţă ca
punct de sprijin braţul drept revine puternic înainte, executând aruncarea mingii.
Timpul de executare este ceva mai scurt, deoarece mişcările trebuiesc executate
mai rapid.
Aruncarea la poartă din săritură
Aruncarea la poartă din săritură este un procedeu tehnic important prin
avantajele care le prezintă şi anume:
- oferă posibiliatea aruncării la poartă din faţa apărătorilor bazate pe
aglomerare, favorizând eliberarea braţului de aruncare;
- măreşte timpul de observare a poziţiei sau mişcărilor portarului, ceea ce
constituie un avantaj pentru atacanţi;
- măreşte posibilitaea de transformare a aruncărilor de la 9m.
Aruncarea din săritură se poate executa după primul pas sau trei paşi de
alergare, adică – stângul – săritură sau stâng – drept – stâng – săritură. Bătaia se
execută pe piciorul opus braţului de aruncare, prin rulare câlcăi – talpă – vârf, şi
împingerea energică a piciorului de rulaj, piciorul oscilant este uşor flexat şi
depărtat de corp. În momentul maxim al înălţării, mimează mişcarea de tracţiune a
braţului cu mingea, efectuarea aruncării şi aterizarea pe piciorul de bătaie.
Aruncare la poartă din plonjon
Acest procedeu de aruncare este utilizat atât pentru executarea aruncărilor de
pedeapsă de la 7m, cât şi din acţiune, în cazul în care un jucător primeşte mingea,
fie în mişcare fie în poziţie statică, în apropierea semicercului de 6m.
Aruncarea la poartă din săritură cu plonjon
Îşi găseşte aplicarea în special în urma acţiunilor rapide executate pe spaţii
mici, în jurul semicercului.
Tehnica execuţiei este pretenţioasă şi solicită multă îndemânare şi fineţe.
Săritură nu se execută în înălţime ci în lungime, jucătorul efectuând un plonjon
înainte, picioarele părăsesc complet solul. În timpul acestei sărituri plonjate în
semicerc, se pregăteşte şi se execută aruncarea la poartă. Când mingea părăseşte
mână jucătorului, corpul se află aproape în poziţie orizontală, atingerea se face pe o
latură a corpului, cu amortizare cu sprijin pe braţul opus.
3.3. Tehnica în apărare
Poziţia fundamentală
Această poziţie trebuie să asigure deplasarea jucătorilor în toate direcţiile,
executarea unor mişcări rapide în funcţie de acţiunile ofensive ale adversarului,
precum şi acoperirea unui plan cât mai mare în faţa porţii.
Procedeele de execuţie ale poziţiei fundamentale specifice jocului de apărare
sunt:

Acest element tehnic constă dintr-o poziţie echilibrată, cu tălpile orientate

aproape pe aceeaşi linie, genunchi uşor flexaţi, picioarele depărtate la nivelul
umerilor, trunchiul uşor înclinat, spatele rotund, braţele îndoite din articulaţia
cotului se mişcă înainte, sus şi lateral.
Avantajele pe care le oferă această poziţie sunt:
- posibiliatea reacţionării şi plecării imediate în orice direcţie, în funcţie de
mişcările adversarului;
- posibilitatea blocării prin mişcarea braţelor a mingilor aruncate spre poartă
sau a interceptării paselor de la adversari;
- posibilitatea executării rapide a săriturilor, pentru interceptarea mingilor
înalte.
Poziţia fundamentală pentru apărare se perfecţionează în relaţia de atac –
apărare- în toate fazele apărării şi în apărarea la semicerc.
Mişcarea în teren specifică apărării
Procedeele de deplasare în teren, cărora apărătorii trebuie să le facă faţă în
timpul jocului, în toate fazele de apărare:
- alergare cu faţa, sprint scurt de 2-5m;
- opriri bruşte executate din alergare în cea mai mare viteză;
- porniri scurte şi rapide;
- întoarceri;
 - alergare cu spatele;
- sărituri înalte cu elan scurt, dar şi fără elan pentru blocarea aruncărilor la
poartă.
Atacarea adversarului
Regulamentul permite apărătorului să blocheze cu corpul drumul
adversarului spre poartă, să-i oprească înaintarea prin executarea unei rezistenţe
corporale.
Contactul apărătorului cu corpul adversarului trebuie să se facă numai cu
pieptul, fără a folosi braţele, şoldul sau picioarele.
Scoaterea mingii de la adversar
Sunt mai multe procedee tehnice de deposedare a adversarului de minge:
- scoaterea mingii din dribling prin atac din lateral;
- scoaterea mingii din dribling prin atac din spate;
- scoaterea mingii din dribling prin atac din faţă;
- scoaterea mingii din ţinere echilibrată;
- scoaterea mingii prin intercepţie.
Blocarea aruncărilor la poartă
Apărarea porţii nu rămâne exclusiv în seama portarului. Apărătorii au
sarcina să colaboreze cu el, acoperind cu corpul şi cu braţele un colţ al porţii.
Procedeele de execuţie ale acestui element tehnic sunt:
- blocarea mingilor înalte;
- blocarea mingilor laterale;
- blocarea mingilor joase cu două mâini.
Procedeele de blocare a mingilor spre poartă se învaţă individual şi pe
grupuri de 2-3 jucători. La început vor simula blocarea, din saritură, prin fandare
cu ducerea braţelor lateral, oblic, pe direcţia mingii la semnalul antrenorului.

3.4. Tehnica portarului

În angrenajul echipei, portarul reprezint un jucător aparte, atât prin
conţinutul tehnico-tactic al postului ocupat, cât şi prin calităţile motrice şi psihice
necesare. În handbal se spune despre portar că este „primul atacant şi ultimul
apărător”, deoarece îşi face simţită prezenţa în ambele faze ale jocului.
Tehnica portarului este identică cu cea a jucătorilor de câmp, în momentul în
care acesta părăseşte suprafaţa de poartă. În schimb, în suprafaţa de poartă, tehnica
portarului este diferită de cea a jucătorilor. Elementele tehnice specifice jocului
portarului sunt: poziţia fundamentală, deplasarea în poartă, prinderea mingii,
respingerea mingii, plonjonul, mişcările înşelătoare şi degajarea mingii.
Poziţia fundamentală
Poziţia fundamentală este poziţia adoptată de portar în momentul în care
echipa adversă se află în atac. Din punct de vedere tehnic poziţia fundamentală a
portarului este asemănătoare cu poziţia fundamentală din apărare. Ca procedee
tehnice există poziţie fundamentală înaltă, medie şi joasă. În funcţie de postul pe
care se află mingea, portarul îşi adaptează poziţia fundamentală. Astfel, în situaţia
în care mingea se află pe extremă, portarul are o latură a corpului lipită de bară, iar
braţul de pe partea bării este ridicat şi îndoit din cot, pentru a apăra colţul scurt.
Picioarele sunt apropiate şi genunchii sunt întinşi. Greutatea este repartizată pe
piciorul de lângă bară.
Pentru celelalte posturi poziţia fundamentală este asemănătoare cu poziţia
fundamentală în apărare.
Deplasarea în poartă
Pentru adoptarea unui plasament optim, portarul se deplasează în poartă cu
paşi adăugaţi laterali, înainte, înapoi sau oblic înainte şi înapoi.
Prinderea mingii
Portarul utilizează în timpul jocului toate procedeele de prindere specifice
jucătorilor de câmp.
Respingerea mingiilor
Respingerea mingiilor ca element tehnic se concretizează prin următoarele
procedee tehnice: respingerea mingiilor cu braţele, respingerea mingiilor cu
picioarele şi respingerea mingiilor cu braţul şi piciorul.
Mingiile aruncate spre colţurile de sus se resping cu braţele, nefiind posibilă
prinderea acestora. Palma este deschisă, degetele foarte puţin răsfirate. Braţul se
întinde rapid pe direcţia mingii, concomitent cu această mişcare deplasându-se şi
corpul prin impulsie puternică în piciorul opus direcţiei de deplasare. Respingerea
se poate face cu un braţ sau cu două braţe.
Respingerea mingii cu piciorul se utilizează în cazul aruncărilor spre
colţurile de jos ale porţii. Se realizează prin deplasarea piciorului pe direcţia
mingii. În cazul mingiilor aruncate în apropierea portarului, respingerea se face
prin fandare, iar în cazul celor mai depărtate, respingerea se face prin alunecare în
sfoară. În ambele cazuri mişcarea piciorului este însoţită şi de braţ, care dublează
acţiunea piciorului.
Plonjonul
Se utilizează doar în situaţia în care nu mai există nici o soluţie pentru
apărarea porţii.
Mişcările înşelătoare
Mişcările înşelătoare se utilizează pentru a determina atacantul să arunce
într-o anumită zonă a porţii. Cel mai frecvent se oferă atacantului o anumită parte a
porţii. Portarul, în acţiunea de apărare a porţii, utilizează fente de ieşire din poartă,
urmate de retragere rapidă.

Degajarea mingii
Deplasarea portarului în spaţiul de poartă, chiar şi atunci când se află cu
mingea în mână, este nelimitată. Pentru repunerea mingii în joc, portarul poate face
oricâţi paşi doreşte. Degajarea mingii, în cele mai multe situaţii, se realizează cu
elan de paşi adăugaţi, încrucişaţi sau săltaţi. Aceste procedee se utilizează în
situaţia în care un coechipier se află în situaţie de contraatac, sau în situaţia în care
portarul vrea să degajeze rapid mingea pentru realizarea contraatacului susţinut.
Portarul mai poate utiliza pentru repunerea mingii în joc pasa cu o mână de
pe loc, pasa cu două mâini de la piapt sau chiar şi pasa din săritură.
 CURS 4
TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN ATAC

Din punct de vedere tactic, handbalul prezintă, o complexitate de situaţii

ivite atât în atac cât şi în apărare, ca urmare a multitudinii mijloacelor de
manevrare a mingii şi a însuşi conţinutului jocului.
Existenţa unui număr mare de procedee şi multiplele posibilităţi de a le lega
prin forme variate de mişcare, pe zone mai mari sau mai reduse din teren, asigură
jocului un pronunţat conţinut tactic, caracterizat prin dinamism, jocului ne apare pe
cât de complexă, pe atât de diferită.
În literatura de specialitate, mulţi autori o definesc ca activitate, concept,
proces sau sistem de mijloace.
Mihai Epuran, (1968) defineşte tactica „ca un proces psihomotric complex
care angajează factori cognitivi, volitivi şi motrici”.
O altă definiţie a aceluiaşi autor, „tactica este activitatea prin care un sportiv
îşi desfăşoară toate posibilităţile sale tehnice, fizice şi psihice, pentru a dobândi
rezultatele cele mai bune în condiţiile şi în faţa unor adversari diferiţi”.
Ca o sinteză putem spune că, tactica reprezintă organizarea şi coordonarea
acţiunilor individuale şi colective în mod raţional şi unitar, în scopul realizării
randamentului maxim, folosind în limitele regulamentului şi sportivităţii, cele mai
corespunzătoare procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor
proprii, precum şi lipsurile adversarilor.
Pregătirea tactică nu trebuie confundată cu însuşirea mecanică a
instrucţiunilor, regulilor, schemelor şablon sau cu un complex standard de
activitate. Dezvoltarea spiritului de observaţie, perfecţionarea capacităţii de
orientare în condiţii schimbătoare, rezolvarea creatoare a situaţiilor variate din
timpul jocului, analiza rapidă, spontană a acţiunilor proprii şi în special ale
adversarului sunt câteva din elementele esenţiale, componente ale tacticii de joc.

4.1. Definirea principalilor termeni

Tactica jocului de handbal constă în organizarea şi coordonarea acţiunilor
jucătorilor în vederea realizării succesului prin folosirea conştientă, în limitele
regulamentului şi a moralei sportive a celor mai corespunzătoare complexe de
procedee, valorificând calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii, precum şi
lipsurile în pregătire ale adversarilor.
„Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi
pregătite anticipat pentru a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi
condiţiile de concurs, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp în scopul
îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite.” (E. Colibaba şi I. Bota)
„Tactica este un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a
competiţiilor de către sportivi, prin care îşi valorifică toate capacităţile tehnice,
fizice şi psihologice în vederea rezolvării situaţiilor problematice create de
adversari, coechipieri şi ambianţă, în vederea obţinerii succesului.” (A. Dragnea)
„Totalitatea acţiunilor şi mijloacelor din domeniul pregătirii tehnice, fizice
şi psihice, precum şi a altor măsuri specifice, selecţionate, organizate şi coordonate
spre a fi folosite raţional şi oportun în concurs, pentru obţinerea victoriei.” (L.
Teodorescu)
În concluzie, tactica reprezintă folosirea conştientă a întregului arsenal
tehnic, fizic, teoretic şi psihic al jucătorilor, în vederea valorificării punctelor forte
ale propriei echipe şi speculării punctelor slabe ale adversarilor, în vederea
asigurării succesului.
Componentele tacticii sportive
În sfera tacticii sunt cuprinse atât laturi ale pregătirii teoretice, concretizate
în principii, noţiuni, concepte şi reguli, cât şi în acţiuni practice sub forma
execiţiilor şi combinaţiilor tactice.
Componentele tacticii sunt:
- concepţia tactică;
- planul tactic;
- acţiunea tactică;
- sistemul de joc;
Concepţia tactică
Concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, regili şi norme
relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în competiţie.
Concepţia tactică este stabilită în general de antrenori şi alţi specialişti –
metodişti, psihologi şi medici, în urma analizei stadiului de dezvoltare a
handbalului pe plan mondial. În ajutorul acestora vin şi comisiile tehnice şi
organizatorice ale federaţiei internaţionale, care înaintează federaţiilor naţionale,
concluziile desprinse din desfăşurarea celor mai importante competiţii. Acestea
sunt adaptate de către federaţia de specialitate la particularităţile pe niveluri ale
sportivilor, la condiţiile organizatorice şi materiale .
Concepţia tactică este o componentă dinamică, relativ stabilă, se bazează pe
principii ce aparţin experienţei practice şi se modifică doar atunci când echipele de
sportivi impun acest lucru.
Planul tactic
Pentru abordarea fiecărei competiţii se întocmesc planuri tactice diferenţiate,
conform concepţiei tactice. El este diferit de la o competiţie la alta.
Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii. Poate fi definit ca
”ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de
pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare”.
Acţiuni tactice
Acţiunile tactice sunt instrumente practice de realizare a planului tactic şi
concepţiei tactice. Sunt componente concrete ale tacticii şi se desfăşoară pe mai
multe faze, cele mai multe fiind de natură psihologică şi una motrică, practică,
concretă, de rezolvare a situaţiei tactice:
- perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care favorizează o anumită
acţiune tactică;
- rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii adecvate şi decizii;
- analiza efectelor acţiunii tactice.
Acţiunile tactice se prezintă ca structuri înlănţuite, denumite combinaţii,
scheme şi iniţiative individuale efectuate în scopuri tactice bine determinate.
Astfel, acţiunea individuală reprezintă selecţionarea şi aplicarea conştientă,
de către un jucător într-o fază, a celui mai indicat complex de procedee tehnico –
tactice în scopul realizării unei sarcini parţiale a jocului.
De regulă, acţiunea individuală se desfăşoară în luptă cu unul sau mai mulţi
adversari.
Combinaţia tactică
Combinaţia tactică– reprezintă “coordonarea acţiunilor individuale a doi sau
mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului cu scopul realizării unei sarcini parţiale
de atac sau apărare ” (L. Teodorescu, 1975).
Combinaţiile tactice sunt proprii oricărui sistem de joc.
Schema tactică
Schema tactică– este o formă a combinaţiei tactice mai evoluată, aplicată cu
precădere în atac. Ea este mai complexă, mai rigidă şi stereotipă. La efectuarea ei
participă de obicei un număr mai mare de jucători şi se aplică mai ales în
momentele fixe ale jocului. Schema tactică se utilizează în vederea derutării
adversarului şi de a pune în valoare, în fazele decisive ale jocului, calităţile unui
sportiv. Este necesar ca schemele tactice să posede una, două variante pentru a
preveni sesizarea de către adversar a intenţiilor şi manevrelor jucătorilor, mai ales
în faza de finalizare.
Circulaţia tactică
Circulaţia tactică – se foloseşte în atac şi este forma superioară a schemei
tactice. Cu ajutorul ei se realizează faza de pregătire a atacului în cadrul sistemului
de joc adoptat. La circulaţia tactică participă un număr mai mare de jucători, uneori
chiar întregul colectiv al echipei. Scopul circulaţiei tactice este de a crea situaţii
favorabile realizării punctelor; constă din combinaţii tactice şi acţiuni individuale,
simultane şi succesive şi se desfăşoară după un anumit plan de organizare.
O bună circulaţie tactică trebuie să se caracterizeze prin:
- agresivitate – demarcaje succesive ale jucătorilor, iar circulaţia mingii să fie
orientată spre poarta adversă, să constituie în permanenţă o ameninţare
pentru apărare şi să pună în situaţie de a înscrie pe toţi jucătorii sau
majoritatea jucătorilor;
- reversibilitate – să se poată executa atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea
stângă a terenului;
- accesibilitate – să poată fi învăţată relativ uşor şi să corespundă pregătirii
tehnice a jucătorilor.
Toate aceste componente ale tacticii se supun în timpul jocului principiilor
care guvernează jocul în atac:
- asigurarea mingii;
- variaţiile de ritm la deplasare;
- alternarea acţiunilor tactice;
- păstrarea posturilor;
- schimbarea jocului de pe o parte pe alta;
- variaţia în acţiuni.
În concluzie putem spune că în jocul în atac întâlnim acţiuni tactice
individuale şi acţiuni tactice colective.
Tactica individuală în atac cuprinde totalitatea principiilor şi regulilor după
care acţionează un atacant atunci când se află în luptă directă cu un apărător sau în
situaţie de colaborare cu 1 – 2 coechipieri.
 Tactica colectivă în atac reprezintă totalitatea principiilor şi regulilor după
care se desfăşoară jocul de ansamblu al echipei, atunci când jucătorii, colaborând,
acţionează în mod unitar împotriva sistemului defensiv advers.

4.2. Acţiunile tactice individuale în atac

Acţiunile tactice individuale sunt: pătrunderea şi demarcajul.
Pătrunderea
În jocul modern, atacantul nu trebuie să primească mingea pe loc, ci în
deplasare spre poarta adversă. Acţiunea de prindere a mingii în mişcare se numeşte
pătrundere, această acţiune facilitând jucarea mingii şi demarcarea coechipierilor.
Demarcajul
Demarcajul reprezintă acţiunea tactică individuală prin intermediul căreia un
atacant se eliberează de adversarul direct pentru a putea primi mingea. Demarcajul
poate fi realizat în două moduri:
- demarcaj direct - prin acţiunile proprii un atacant se eliberează de adversarul
direct („eu mă demarc”);
- demarcaj indirect – prin acţiunile unui coechipier un atacant este eliberat de
adversarul direct („eu sunt demarcat”).
Demarcajul, ca acţiune tactică, se poate adapta la specificul postului pe care
acţionează un atacant. Cel mai bun exemplu pentru această adaptare este
reprezentată de „paşii pivotului”. Demarcarea pivotului este o chestiune destul de
dificil de realizat, deoarece, prin specificul postului, acesta acţionează pe spaţii
destul de restrânse, fiind marcat strâns de adversari.
Atunci când se află în posesia mingii sau când urmează să o prindă, pivotul
se demarcă utilizând această acţiune tactică, în aşa fel încât apărătorii să nu mai
poată interveni regulamentar pentru a împiedica aruncarea la poartă. Paşii pivotului
sunt în număr de patru, această denumire fiind adoptată convenţional pentru a
defini acţiunile pivotului.
În contextul faptului că tactica reprezintă o utilizare inteligentă a tehnicii, se
poate spune că utilizarea oricărui element sau procedeu tehnic îmbracă şi un aspect
tactic. În acest sens putem utiliza următoarele exemple:
- prinderea şi pasarea mingii în pătrundere – prin „hărţuirea” necontenită a
apărătorilor, prin pase rapide în pătrundere pot crea breşe în dispozitivul de
apărarea advers, pe unde jucătorul pătrunde, aruncă la poartă sau angajează
pivotul;
 - driblingul simplu şi multiplu – reprezintă pentru jucători modalitatea de a se
deplasa cu mingea în teren fără ajutorul unui coechipier;
- aruncarea la poartă – aruncări specifice postului ocupat în echipă;
- angajarea pivotului – prin pase speciale sau pase de angajare a pivotului,
din ce în ce mai variate; acestea fac parte integrantă din bagajul motric al
fiecărui jucător de performanţă.

4.3. Acţiuni tactice colective în atac

După cum spuneam în definiţia de mai sus, acţiunile tactice colective de atac
reprezintă acţiunile tactice la a căror realizare colaborează minim doi jucători.
Acţiuni tactice colective de atac sunt: încrucişarea, paravanul, blocajul, plecarea
din blocaj, învăluirea, circulaţia de minge şi circulaţia de jucători.
Încrucişarea
Este o acţiune tactică desfăşurată între doi sau trei jucători, cu scopul de a
pune unul dintre jucători în situaţie favorabilă de aruncare la poartă. Dacă la
această acţiune participă doi jucători se realizează încrucişare simplă, iar dacă
participă trei jucători – încrucişare dublă. De regulă la această acţiune participă cei
trei jucători ai liniei de 9m, centrul şi cei doi interi.
Încrucişarea simplă (fig. 1) se realizează între centru şi unul dintre interi. Se
realizează la interul pe partea căruia se află pivotul. Centrul atacă poarta oblic pe
direcţia interului chemat la încrucişare. Interul trece prin spatele centrului, primeşte
mingea şi continuă acţiunea prin aruncare la poartă, pasă la pivot sau asigură
posesia mingii.
Încrucişarea dublă (fig. 2) se realizează între centru şi doi interi. Se începe în
direcţia opusă locului în care este plasat pivotul. Centrul atacă oblic poarta spre
unul dintre interi. Acesta participă la încrucişarea simplă, după care îşi continuă
deplasarea oblică spre celălalt inter, realizând a doua încrucişare
 FIG. 1. FIG.2.
Paravanul
Paravanul este acţiunea tactică prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor
de la distanţă, prin protejarea aruncătorului cu corpul de acţiunile apărătorilor. La
această acţiune tactică poate participa oricare dintre jucătorii aflaţi în atac.
Paravanul se poate realiza din mişcare, în cazul acţiunilor curgătoare de atac, sau
de pe loc,în cazul aruncărilor libere de la 9m. (fig. 3 şi 4).

FIG.3 FIG.4

Blocajul
Blocajul este acţiunea tactică prin care se favorizează demarcajul direct,
creearea culoarelor de pătrundere sau a celor de aruncare. În esenţă, blocajul se
realizează de către un atacant, cu sau fără minge, prin bararea cu corpul a drumului
unui apărător. Blocajul se poate realiza cu faţa, cu spatele sau cu o latură a
corpului. Blocajul poate fi:
- blocaj cu mingea pentru jucătorul fără minge;
 - blocaj fără minge pentru jucătorul cu minge;
- blocaj fără minge pentru jucătorul fără minge;
- dublu blocaj. (fig. 5, 6, 7)

Fig.5 Fig.6

Fig.7

Plecarea din blocaj

Plecarea din blocaj reprezintă continuarea acţiunii de blocaj, prin care
jucătorul care a executat blocajul se îndreaptă către poartă. Poate fi folosită cu
succes de pivotul care a blocat apărătorul direct al interului sau centrului, împotriva
apărărilor avansate. Se realizează între linia de 9 m şi jucătorii de 6 m. (fig. 8, 9)

Fig.8 Fig.9
Învăluirea
Învăluirea este o acţiune tactică între inter, extremă şi pivotul de pe aceeaşi
parte a terenului. Interul atacă culoarul dintre apărătorul intermediar şi cel lateral.
Pivotul blochează exterior apărătorul central. În momentul în care interul strânge
apărătorii intermediar şi lateral, lasă mingea extremei venite prin spatele său care
aruncă la poartă prin culoarul apărut între apărătorul intermediar şi cel central.
Învăluirea poate fi interioară sau exterioară. (fig. 10, 11)

Fig.10 Fig.11
 CURS 5
TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN APĂRARE

Jocul apărătorului este mult mai sărac decât cel al atacantului. Printr-un
număr restrâns de acţiuni tactice, apărătorul trebuie să se împotrivească multiplelor
şi variabilelor situaţii de atac creeate de adversari şi să împiedice înscrierea de
goluri în poarta proprie.
Aplicarea acţiunilor tactice din jocul de apărare presupune concentrarea
atenţiei şi voinţei jucătorilor, perseverenţă, spirit de echipă, putere de luptă şi
dorinţa de a face totul pentru preîntâmpinarea înscrierii golului.

5.1. Definirea principalilor termeni

În momentul în care vorbim despre tactica jocului în apărare avem în vedere
următoarele aspecte: acţiunile tactice individuale specifice apărării, acţiunile
tactice colective specifice apărării, precum şi tactica portarului.
Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea regulilor şi principiilor
după care un apărător acţionează în joc, atunci când mingea se află în posesia
echipei adverse, în vederea deposedării adversarului de minge şi de împiedicare a
aruncărilor la poartă.
Tactica colectivă în apărare reprezintă totalitatea principiilor şi regulilor
după care se desfăşoară acţiunile de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători în
vederea opririi acţiunilor adversarilor.
Apărarea porţii reprezintă o acţiune conştientă a portarului, bazată pe reguli
tactice stabilite prin îndelungi observaţii, analize şi procese de gândire.
Întregul joc, în desfăşurarea sa, se ghidează după anumite principii tactice,
care stau la baza întregului joc. Principiile tactice ale jocului în apărare sunt:
- asigurarea echilibrului defensiv;
- replierea în timp util;
- repartizarea adversarilor;
- atacarea permanentă a jucătorului cu mingea.
5.2. Tactica individuală în apărare
Acţiunile tactice individuale specifice jocului în apărare sunt: marcajul,
atacarea adversarului aflat în posesia mingii, acoperirea braţului de aruncare,
retragerea pe semicerc, mişcarea de translaţie a apărătorului şi închiderea
pătrunderii.
Marcarea adversarului
Acţiunea tactică de apărare prin care apărătorul supraveghează mişcările
atacantului, îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea, să se deplaseze cu
ea în teren s-o paseze sau să o arunce la poartă este cunoscută sub denumirea de
marcarea adversarului. În funcţie de modul de realizare marcarea adversarului
poate fi de supraveghere, strânsă sau la intercepţie.
Marcajul de supraveghere este caracteristic apărărilor pe zonă sau
combinate, dar apare şi în cadrul unor variante ale apărării „om la om” sau în
anumite momente ale acesteia. Exercitând această formă de marcaj, apărătorul se
plasează, faţă de atacant, pe linia care îl uneşte pe acesta cu centrul porţii, puţin
lateral, în funcţie de braţul de aruncare al atacantului. Apărătorul supraveghează
mişcările atacantului direct, dar este atent şi la mişcările celorlalţi adversari.
Marcajul strâns este specific apărării „om la om”. Se respectă plasamentul
pe linia care îl uneşte cu centrul porţii, dar distanţa faţă de atacant este foarte mică,
existând chiar contact corporal.
Marcajul la intercepţie se utilizează în general pentru supravegherea
pivoţilor în cazul apărării pe zonă. În această situaţie, apărătorul se plasează, faţă
de pivot, pe linia care îl uneşte pe acesta cu posesorul mingii.
Atacarea adversarului aflat în posesia mingii
Atacantul care conduce sau manevrează mingea în zona din faţa porţii, în
locuri din care se poate arunca la poartă, trebuie imediat atacat sau stânjenit în
mişcările sale. Apărătorul nu are voie să ezite sau să întârzie în acţiunea sa, nedând
timp adversarului să-şi pregătească aruncarea sau să paseze unui coechipier aflat
într-o poziţie mai bună de aruncare. Ieşirea apărătorului spre jucătorul care trebuie
atacat se face cu paşi adăugaţi înainte, fară sărituri, pentru a evita fentele sau
schimbările de direcţie. Contactul apărătorului cu atacantul se face cu un braţ pe
şold şi cu celălalt pe braţul de aruncare.
Acoperirea braţului de aruncare
La marcarea adversarului, marcajul de supraveghere, s-a văzut că poziţia
apărătorului este determinată de braţul de aruncare al adversarului direct. Dacă
apărătorul se plasează pe bisectoarea unghiului format de mingea ţinută de
adversar şi cele două bări ale porţii, atunci un atacant poate înscrie prin surprindere
în ambele părţi ale porţii. În cazul în care apărătorul se plasează pe partea braţului
de aruncare al adversarului, poate bloca mai uşor mingea, facilitând acţiunile de
apărare ale porţii.
Retragerea la semicerc
După ce jucătorul atacat de apărător a fost silit să paseze mingea unui
coechipier, apărătorul este obligat să se reintegreze în dispozitivul de apărare pe
zonă, pentru a acorda ajutor unui coechipier sau pentru a împiedica pătrunderea
altui adversar în spatele său. Retragerea la semicerc se realizează în poziţie
fundamentală, oblic înapoi pe direcţia pe care va este pasată mingea, pastrându.se
contactul vizual cu mingea.
Mişcarea de translaţie a apărătorului
Formelor de apărare pe zonă sau combinate le este specifică mişcarea de
translaţie a apărătorilor, efectuată, în principal, în funcţie de circulaţia mingii prin
faţa apărării, dar şi de plasamentul şi mişcarea în teren a coechipierilor şi a
adversarilor. Mişcarea de translaţie, spre stânga sau spre dreapta, ca şi atacarea
adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea la semicerc stau la baza
funcţionării tuturor sistemelor de apărare pe zonă.
Închiderea pătrunderii
Pătrunderea spre poartă a unui adversar poate fi închisă de un jucător din
zona de apărare, care se deplasează spre direcţia de deplasare a adversarului. În
felul acesta se opreşte înaintarea atacantului spre semicerc şi îl împiedică să arunce
la poartă. Închiderea pătrunderii se poate face şi la semicercul de 6 m prin
colaborarea apărătorilor învecinaţi care se apropie unul de altul, împiedicându-l,
regulamentar, pe adversar să treacă.

5.3. Tactica colectivă în apărare

Tactica colectivă în apărare este extrem de bogată în principii, reguli şi
mijloace tactice, cu ajutorul cărora se valorifică potenţialul individual tehnico-
tactic, fizic şi psihic al apărătorilor, dând în acest fel forţă sistemului de apărare
întrebuinţat de echipă.
Acţiunile tactice colective folosite în apărare sunt: repartizarea adversarilor,
preluare-predare şi schimbul de oameni, alunecarea, zidul de apărare la aruncările
libere de la 9 m şi repartizarea apărătorilor la aruncările de la 7 m.
Repartizarea adversarilor
De multe ori, atacanţii reuşesc să surprindă apărătorii plasaţi defectuos în
apărare. Acest lucru se datoreză unei repartizări greşite a atacanţilor de către
apărători. Ca regulă generală, s-a stabilit ca repartizarea adversarilor să înceapă de
la apărătorul lateral către apărătorul central, fiecare marcând atacantul aflat în zona
de care răspunde. Astfel, apărătorul lateral marchează extrema, apărătorul
intermediar – interul, un apărător central marchează centrul iar celălalt marchează
pivotul.

Preluarea, predarea şi schimbul de oameni

Preluarea, predarea şi schimbul de oameni este acţiunea tactică colectivă
utilizată împotriva încrucişărilor, învăluirilor şi circulaţiei de jucători. Apărătorul
îşi marchează atacantul direct şi îl însoţeşte până la marginea zonei de care
răspunde, după care îl predă apărătorului învecinat şi preia jucătorul intrat în zona
sa.
Ca regulă generală pentru forma de apărare în zonă: „se schimbă adversarul,
nu zona”.
Alunecarea
Alunecarea este acţiunea tactică utilizată împotriva blocajelor. Apărătorul
care marchează strâns un atacant, în momentul în care, cu vederea periferică,
sesizează un atacant care are intenţia să îl blocheze, face un pas în spate. În acel
moment, el marchează la supraveghere adversarul, lăsând un culoar prin care va
trece atacantul care încearcă să facă blocajul. După trecerea acestuia, face din nou
marcaj strâns.
Zidul de apărare la aruncările libere de la 9 m
În cazul aruncărilor libere de la 9 m, apărătorii formează un zid de apărare în
funcţie de care se orientează portarul în poartă. Zidul este format din 2 sau 3
jucători, în funcţie de locul din care se execută aruncarea liberă. Cu cât acest loc
este situat mai central, cu atât numărul jucătorilor care formează zidul de apărători
este mai mare.
Repartizarea apărătorilor la aruncările de la 7m
Aruncarea de pedeapsă de la 7 m este destul de frecvent apărată de portari.
Pentru a putea recupera mingea şi pentru a declanşa contraatacul, echipa trebuie
să.şi ia anumite măsuri. Astfel, 4 apărători rămân în apropierea semicercului
propriu, pentru a putea recupera mingea, iar ceilalţi doi se deplasează către linia de
centru, pentru a putea declanşa un contraatac în situaţia în care mingea este
recuperată.

5.4. Acţiunile tactice specifice portarului

Apărarea porţii reprezintă o acţiune conştientă a portarului bazată pe reguli
tactice bine stabilite. Acţiunile tactice specifice postului de portar sunt:
plasamentul, apărarea aruncărilor de la distanţă, apărarea aruncărilor din apropierea
porţii, apărarea aruncărilor de la 7 m.
Plasamentul
Plasamentul portarului este influenţat de o serie de factori cum ar fi: poziţia
mingii în teren, poziţia apărătorilor şi poziţia atacanţilor. În general, portarul
încearcă să se plaseze pe bisectoarea unghiuluiformat de minge şi cele două bări
ale porţii. Plasamentul se realizează prin deplasare cu paşi adăugaţi sub forma unui
arc de cerc între cele două bări. Portarii care adoptă o atitudine defensivă se
deplasează în apropierea liniei porţii, în timp ce portarii cu o atitudine ofensivă se
deplasează la 1 – 1,5 m în faţa porţii.

Apărarea mingiilor aruncate de la distanţă

Aruncările de la distanţă sunt aruncări executate de la 9 – 12 m de poartă.
Toate aceste aruncări se apără cu ajutorul apărătorilor. În această situaţie, cu
braţele şi cu corpul încearcă să acopere o jumătate de poartă, în timp ce portarul
încearcă să acopere cealaltă jumătate de poartă.
Apărarea mingiilor aruncate din apropierea porţii
Aceste aruncări sunt executate de la o distanţă mai mică de 6 m, cel mai greu
de apărat fiind aruncările executate din zona centrală. În aceste situaţii, portarul
trebuie să iasă şi să atace aruncătorul, încercând să acopere cu corpul o parte a
porţii. În acest mod forţează atacantul să arunce în partea liberă a porţii, portarul
având de apărat doar o parte a porţii.
Apărarea aruncărilor de la 7 m
În această situaţie este indicat ca portarul să nu stea pe linia porţii, ci să
avanseze până la 2 – 4 m de poartă, micşorând în acest mod unghiul de aruncare.
 CURS 6
ATACUL ÎN JOCUL DE HANDBAL: FAZE DE JOC, FORME ŞI SISTEME
DE JOC

Atacul şi apărarea, ca situaţii fundamentale ale jocului, sunt strâns legate

între ele, se continuă cu rapiditate, susţinut, poziţional sau în circulaţie şi urmăresc
înscrierea sau evitarea primirii golului.
Având în vedere caracterul şi viteza cu care se desfăşoară fazele jocului,
succesiunes acţiunilor individuale şi colective intreprinse de atacanţi şi timpul
scurs de la recuperarea mingii şi până la finalizare, se consideră că atacul are patru
faze.
Faza I-a - contaatacul;
Faza a II – a - contraatacul susţinut;
Faza a III – a - organizarea;
Faza a IV– a - jocul în sistem;

6.3.1. Faza I-a a atacului - contaatacul

Faza I-a a atacului –contraatacul are o aplicare temporară 2-4 secunde şi este
condiţionată de existenţa unor împrejurări favorabile. Se poate declanşa după ce
portarul a prins mingea aruncată la poartă, după interceptarea unei pase, uneori
după scoaterea mingii de la adversar, dribling, aruncare sau după recuperarea
mingii ridicată din blocarea aruncării la poartă.
Contraatacul începe prin pornirea rapidă spre poarta adversă a unuia sau doi
jucători, în clipa în care echipa proprie a intrat în posesia mingii, continuă cu
alergare în viteză maximă, prinderea mingii pasată de portar sau de un coechipier
şi se termină printr-o aruncare la poartă.
Formele de realizare ale contraatacului:
- contraatac direct cu un vârf;
- contraatac cu două vârfuri sau mai multe;
- contraatac cu intermediar cu un vârf;
- contraatac cu intermediar cu două vârfuri;
- contraatac cu două vârfuri încheiat cu încrucişare;

Contraatacul direct
La contraatacul direct se disting următoarele alternative:
- cea mai simplă formă de contraatac este aceea când portarul prinde mingea
aruncată la poarta sa, o aruncă direct în gol peste portarul echipei adverse
(mingea aflându-se în joc);
- în contraatacul direct se foloseşte o singură pasă şi în general pasa o dă
portarul;
- contraatacul direct poate fi lansat şi de jucătorul care a intrat susprinzător în
posesia mingii prin intercepţie sau recuperare;
- pentru dublarea şanselor, la contraatac participă două vârfuri, portarul fiind
cel care decide cui lansează mingea;
- tot contraatac direct este şi atunci când un apărător intermediar sau zburător
efectuează o intercepţie în afara liniei de 9m, îndreptţndu-se în cea mai mare
viteză spre poarta adversă pentru a finaliza;
Modul de realizare a contaatacului direct cu un vârf
Când portarul intră în posesia mngii, apărătorul lateral sprintează spre linia
de centru a terenului, cât mai paralel cu linia de margine, apoi se deplasează spre
linia mediană a terenului, întorcând privirea spre portar.Acesta transmite mingea
vârfului de contraatac printr-o pasă cu boltă pe poziţie viitoare. După prinderea
mingii venită din urmă, acesta conduce mingea în mare viteză în dribling, iar de la
o distanţă potrivită aruncă la poartă ( fig. 1), din alergare, din săritură, din plonjon,
cu boltă peste portar.

Fig. 1
Contraatacul cu două vârfuri
În timpul jocului apar situaţii când ambii apărători laterali sprintează spre
centrul terenului. Portarul transmite mingea extremei din partea opusă locului său
de acţiune, care după prinderea mingii o transmite coechipierului printr-o pasă
oblic înainte executată din alergare. Cel de-al doilea vârf de contraatac, după
prinderea mingii pe drumul cel mai scurt se îndreaptă spre poarta advaersă pentru a
finaliza ( fig 2)

Fig.2

Contraatacul cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare

Datorită prezenţei în câmpul de finalizare a unui apărător, care ar putea interveni,
cele două vârfuri de contraatac utilizează o încrucişare simplă pentru a-l pune în
imposibilitate pe apărător să acţioneze. După ce primeşte mingea printr-o pasă
oblică, jucătorul B se îndreaptă spre centrul terenului conducând mingea în
dribling determinându-l astfel pe apărător să-l atace şi să-l marcheze. Jucătorul A
sprintează prin spatele coechipierului, primeşte mingea printr-o pasă specială,
având apoi drum liber spre poartă pentru a arunca şi înscrie (fig.3)
Fig. 3

Contraatacul cu intermadiar cu un vârf

Sunt situaţii când portarul nu poate să transmită mingea direct vârfului de
contraatac, fie din cauza unghiului nefavorabil transmiterii mingii în siguranţă, fie
din cauză poziţiilor pe care le ocupă adversarii în teren. Portarul pasează unui
jucător intermediar, de regulă interului de pe partea opusă extremei plecate pe
contraatac, care pasează vârfului de contraatac, prinde mingea venită din urmă şi în
funcţie de locul unde a primit mingea faţă de poartă execută dribing sau nu.
Finalizarea este aceeaşi ca la contraatacul direct cu un vârf (fig. 4)

Fig.4
Contraatacul cu intermadiar cu două vârfuri
Când cele două vârfuri de contraatac se desprind de la semicercul propriu şi
în alergare lor sunt marcate la intercepţie de adversari portarul recurge tot la
contraatacul cu intermediar. Interul se demarcă lateral, primeşte mingea de la
portar, care o pasează vârfului din partea opusă. Acestă observând poziţia mai bună
a coechipierului său îi pasează pentru a finaliza contraatacul.
Contraatacul cu intermediar cu două vârfuri pote fi finalizat şi prin
încrucişare urmată de pasă sau prin încrucişare şi pasă dublă între cele două vârfuri
(fig.5).

Fig. 5

Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului direct cu un vârf

- intrarea în posesia mingii sau recuperarea rapidă a mingii de către portar;
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- degajarea sau pasarea mingii de către portar;
- prinderea mingii venită din urmă;
- driblingul;
- aruncarea la poartă;
Greşeli care apar în contraatac
- neanticiparea momentului de plecare pe contraatac;
- viteză de deplasare necorespunzătoare;
- deplasarea vârfirilor pe trasee neutile;
- nerealizarea desprinderii de apărători;
 - lansarea greşită a contraatacului;
- nesincronizarea vârfului cu pasa;
- judcarea limitată a situaţiilor tactice existente;
- nefinalizarea în procentaj total de 100%;
- nesusţinerea vârfului de contraatac

6.3.2 Faza a II - a a atacului – Contraatacul susţinut

În cazurile în care condiţiile şi împrejurările nu sunt propice declanşării şi
mai ales, aplicării contraatacului, echipa are două alternative: fie că trece imediat la
contraatacul susţinut, fie va transporta mai lent mingea către poarta adversă.
Contraatacul susţinut, numit şi faza a II-a a atacului, se desfăşoară atunci
când apărătorii în repliere marchează vârfurile de contraatac sau când portarul nu
poate lansa mingea pentru contraatacul direct. Contraatacul susţinut surprinde
apărarea adversă în curs de aşezare şi organizare, micşorează atenţia şi forţele
apărătorilor, înlesnind aruncările la poartă.În alternativa în care apărătorul sau
apărătorii încearcă să intervină pentru a opri desfăşurarea atacului rapid, atacanţii
sunt preocupaţi să asigure circulaţia mingii şi prin aceasta să scoată pe apărători
din ritmul fazei respective, uşurând şi mai mult acţiunile lor.
În funcţie de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate
fi sistematizat astfel:
- contraatacul susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă, efectuate de
jucătorii din linia de 9m;
- contraatacul susţinut efectuat prin aruncări de la semicercul de 6m în urma
unor angajări efectuate de jucătorii din linia de 9m;
Contraatacul susţinut poate fi desfăşurat în două variante:
Varianta I
- plecarea vârfurilor de contraatac, primul val;
- recuperarea mingii şi plecarea celui de-al II- lea val, jucătorii de 9m;
- trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de jucătorii
din cel de-al doilea val;
- finalizare prin aruncare la poartă de la distanţă executată de un jucător din
cel de-al doilea val,( jucător de 9m);
Varianta a II-a
- plecarea vârfurilor de contraatac, primul val;
- recuperarea mingii şi plecarea celui de-al II- lea val, jucătorii de 9m;
 - trecerea mingii din propria jumătate de teren în terenul advers de jucătorii
din cel de-al doilea val;
- infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc şi demarcarea unuia dintre
ei;
- angajarea jucătorului de semicerc demarcat faţă de jucătorul cu mingea;
- aruncarea la poartă prin unul din procedeele tehnice specifice situaţiei
concrete de joc;
Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului susţinut
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- recuperarea şi pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat;
- aruncarea la poartă de la distanţă;
- pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
- aruncarea la poartă din apropierea semicercului de 6m;
Pentru sporirea eficienţei acestei faze se apelează la acţiuni tehnico-tactice,
ca: demarcajul direct, paravanul, pentru favorizarea aruncărilor de la distanţă şi
blocajele pentru a înlesni pătrunderile jucătorilor de la 9m.
Greşeli frecvente în timpul fazei a II-a a atacului
- lipsa de sincronizare între intrarea în posesia mingii şi plecarea jucătorilor
din primul val;
- întârzieri în pasarea mingii, la declanşare sau pe parcursul desfăşurării
contraatacului susţinut;
- gândirea lentă scoate jucătorii din fază;
- deplasări limitate ale jucătorilor, nesiguranţă şi lipsă de precizie în
transmiterea mingii;
- folosirea inoportună a driblingului;
- nesincronizări în deplasări şi în gândire a cuplurilor de atacanţi;
- nesusţinerea jucătorului cu mingea;
- eficacitate scăzută în aruncările la poartă;
- urmărirea insuficientă a mingii şi lipsa preocupărilor de recuperare a ei;

6.3.3 Faza a III - a a atacului – Organizarea

Contraatacul şi contraatacul susţinut sunt cele mai eficace faze ale atacului,
însă apar situaţii când nu pot fi realizate datorită următoarelor cauze:
- jucătorii echipei advarse se repliază la timp;
 - plasamentul special al portarului advers;
- unul,doi sau chiar trei apărători fac presing temporar;
- posesorul mingii apreciază că nu mai este cazul continuării atacului rapid şi
încetineşte ritmul de joc;
În timpul fazei a III- a atacului, jucătorii surprinşi de fază în locuri
neprevăzute se vor deplasa cât mai repede spre posturile lor din dispozitivul de
atac, căutând cel mai bun plasament integrându-se în disciplina tactică de joc
stabilită de antrenor. Echipa este preocupată de păstrarea mingii în posesia sa şi
numai atunci când un apărător a comis o greşală, atacantul cu mingea în funcţie de
situaţia concretă va angaja pivotul, va pătrunde apre poartă sau va arunca la
poartă.
În faza a III- a atacului, jucătorilor li se oferă posibilitatea de a avea
momente de „respiro” timp în care antrenorul poate face schimbările de jucători
necesare. Această fază nu poate fi prea mult prelungită, deoarece poate fi
sancţionată cu aruncare liberă pentru joc pasiv. Cel care coordonează jocul este
centrul (coordonatorul de joc), care dă semnalul pentru începerea atacului în
sistem.

6.3.4 Faza a IV- a a atacului –Jocul în sistem

Faza a IV-a a atacului este numită şi atacul în sistem, reprezintă forma de
organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor care participă la atac, prin
folosirea acţiunilor tactice individuale dar şi colective cu scopul de a învinge
rezistenţa opusă de apărare şi să-şi creeze o situaţie favorabilă de aruncare la
poartă.
În derularea acestei faze distingem trei momente importante şi anume:
- faza de pregătire – se realizează prin circulaţii active de minge şi de
jucători;
- faza de construirea a acţiunii de finalizare – se realizează prin acţiuni
tactice colective, folosite pe fondul circulaţiilor de minge şi de jucători;
- faza de finalizare- reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi poate fi o
acţiune tactică individuală sau colectivă prin care jucătorul urmăreşte să
ajungă într-o poziţie favorabilă de aruncare la poartă şi să înscrie.
Dacă nu reuşeşte faza de finalizare, iar echipa respectivă a rămas în osesia
mingii, jocul se reia prin faza a III-a, de organizare. Din momentul în care fiecare
atacant şi-a ocupat postul în dispozitivul de atac din cadrul sistemului,
conducătorul de joc dă semnalul de începere a fazei a IV-a atacului, jocul în
sistem.
Elementele tehnice întâlnite în faza a IV-a a atacului sunt:
- poziţia fundamentală specifică jocului de atac;
- ţinerea, prinderea şi pasarea mingii;
- driblingul;
- fentele;
- aruncarea la poartă;
Acţiuni tactice individuale
- demarcajul;
- pătrunderea;
Acţiuni tactice colective
- pasele în pătrundere succesivă;
- încrucişarea simplă şi dublă;
- paravanul;
- învăluirea;
- blocaj,
- plecare din blocaj;
- plasamentul jucătorilor la momente fixe, aruncare liberă d la 9m, aruncarea
de pedeapsă de la 7m;

6.3.5 Forme de joc în atac

În cadrul fazei a IV-a a atacului, sistemele de atac pot fi aplicate în formele:
poziţional sau în circulaţie.
Atacul poziţional
Echipa începe să desfăşoare atacul organizat în forma poziţională, după ce
fieare jucător a ajuns pe postul său.
Dispunerea optimă în teren este în concordanţă cu calităţile şi
particularităţile atacantului şi adaptată la principalele caracteristici de funcţionare
ale sistemului defensiv advers.
Pe postul pe care acţionează fiecare jucător trebuie să fie activ şi dinamic în
permanentă mişcare, pregătit în orice moment să prindă mingea, să acţioneze
surprinzător, să se demarce când este marcat strâns, să-şi pregătească pătrunderile
şi depăşirile, să acţioneze pe direcţia porţii adverse şi prin întreaga sa activitate să
înlesnească colaborarea cu coechipierii.
 Prin atacul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare
jucător în dreptul zonei corespunzătoare postului respectiv.Jucătorii acţionează pe
baza unor combinaţii bine precizate, alese în funcţie de sistemul de apărare advers.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static. Prin acţiunile rapide pe
care jucătorii le fac în zonele lor de atac, prin pasarea rapidă a mingii de la o
extremă la alta, prin pătrunderile succesive şi pasele laterale, prin fentele de
aruncare la poartă urmate de angajări ale pivoţilor, prin încrucişări, paravane şi
blocaje, atacul poziţional capătă un caracter dinamic.
Dacă dinamismul lipseşte, atacul poziţional este ineficace şi se apropie de
graniţa jocului pasiv, sancţionat de arbitru.
Atacul în circulaţie
Atacul în circulaţie este o formă superioară de joc care se bazează pe pasarea
rapidă a mingii în timpul unei circulaţii intense a tuturor atacanţilor.
Pentru a fi aplicată cu succes, această formă de joc pretinde din partea
jucătorilor o tehnică avansată, o bună pregătire fizică şi cunoştinţe de tactică.
Jucătorii trebuie să fie capabili să acţioneze cu eficacitate pe diferite posturi, pe
care din cauza circulaţiei în teren sunt nevoiţi în mod temporar să le ocupe.
În cazul când din forma poziţională a atacului în sistem, nu se realizează o
poziţie clară de aruncare la poartă, echipa trece la utilizarea atacului în circulaţie.
După câteva pase de tatonare a apărării, jucătorii încep circulaţia în formă de opt,
în şarje sau fragmente ale acestor circulaţii, îşi schimbă permanenet locurile,
circulă pe semicercul de la 6m, se demarcă în adâncime sau pătrund între apărători,
pasându-şi necontenit mingea, evitând pe cât posibil driblingul.
Viteza de transmitere a mingii şi deplasarea continuă a jucătorilor
dezorganizează sistemul de apărare, înlesnind finalizarea. De cele mai multe ori,
jucătorul care pătrunde cu mingea pe semicerc poate arunca liber la poartă. În
cadrul atacului în circulaţie apar schimbări, alternări sau modificări în ceea ce
priveşte zonele de finalizare, procedeele de aruncare la poartă şi jucătorii care au
acest rol. Dacă jocul a fost întrerupt înainte de găsirea unei situaţii propice pentru
aruncare la poartă, jucătorii îşi reiau poziţiile iniţiale şi se pregătesc prin câteva
pase date ca în atacul poziţional pentru o nouă asaltare în circulaţie a apărării
advarse.
 6.3.6 Sisteme de joc în atac
Sistemele de joc în atac sunt determinate de o anumită dispunere a
jucătorilor în teren, considerată ca fiind dispunerea de bază, fiecare jucător având
de îndeplinit anumite sarcini în timpul jocului.
Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin numărul jucătorilor care
acţionează în apropierea semicercului, deci în interiorul apărării, şi a celor care
joacă în afară, adică în faţa apărării. Doar în atacul poziţional se poate recunoaşte
cu uşurinţă sisrtemul de joc adoptat de echipă. În atacul în circulaţie dispunerea de
bază a jucătorilor în cadrul unui sistem durează foarte puţin şi din acest motiv
recunoaşterea sistemului de joc este mai dificilă.
Sistemul de atac cu un pivot
În sistemul de atac cu un pivot ( fig.6), cinci jucători sunt dispuşi sub formă
de evantai, la diferite distanţe faţă de poartă, 8 - 14m, iar unul este plasat în
apropierea semicercului spaţiului de poartă. În acest sistem, pe lângă pivot mai
acţionează două extreme, doi interi şi un centru (coordonator de joc). Plasamentul
lor urmăreşte să asigure o repartizare echilibrată a câmpului de joc. Convenţional
apar şase zone din care una este paralelă cu poarta, iar celelalte cinci sunt radiale
faţă de ea. Precizarea postului şi a spaţiului în care acţionează fiecare atacant
urmăreşte în principal evitarea aglomerării în faţa porţii.

Fig.6
Sistemul de atac cu doi pivoţi
Sistemul de atac cu doi pivoţi a apărut din considerente de ordin tactic,
pentru a crea raporturi supranumerice pe părţile laterale ale atacului, dar şi pentru a
valorifica calităţile pivoţilor. Centrul din cadrul atacului cu un pivot se transformă
în al doilea pivot, întărind linia de la 6m.
Sistemul dă randament dacă echipa posedă doi interi buni aruncători de la
distanţă. Plasamentul pivoţilor pe semicerc, demarcarea lor sincronizate cu
activitatea interilor şi extremelor, ridică mari probleme apărătorilor. Interii
urmăresc prin deplasarea lor spre marginile terenului să desfacă apărarea, pentru ca
să creeze spaţii în dispozitivul defensiv pe unde să arunce la poartă de la distanţă
sau în care să fie angajaţi pivoţii.
Sistemul poate fi aplicat atât sub forma atacului poziţional, cât şi sub forma
atacului în circulaţie. Atacul în circulaţie îl realizează interii şi extremele, care se
deplasează prin faţa apărării.(fig.7)

Fig.7

6.3.7 Rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi

Pentru a presta un joc eficace este necesar ca fiecare atacant să-şi cunoască
sarcinile pe care trebuie să le rezolve pe postul respectiv, să respecte regulile de
tactică individuală şi disciplina de joc, să folosească tactic procedeele tehnice, să
efectueze acţiuni, angajându-se în luptă cu unul sau doi apărători, etalându-şi
calităţile, pregătirea şi personalitatea sa.
 Fiecare atacant trebuie să dzvolte un joc complet pe postul pe care joacă.
Aşezarea în dispozitivul de atac ca şi cerinţele de desfăşurare a jocului au
determinat o specializare a jucătirilor pe posturi.
Extrema
Extremele sunt jucători care îşi desfăşoară acţiunile în zonele de la colţurile
terenului, pentru a asigura lărgime frontului de atac. Sunt dinamici, cu acţiuni
explozive, cu pătrunderi hotărâte şi în forţă, folosesc acţiuni tehnico–tactice pentru
depăşirea apărătorilor laterali. Efectuează aruncări speciale din săritură şi din
plonjon sărit, înscriu goluri din unghiuri laterale, colaborează mai ales cu interii
pentru care fac paravane, blocaje, circulă prin faţă sau printre apărătorii din zonă,
aruncă surprinzător la poartă printre apărători.
Deoarece participă în fazele I-a şi a II-a ca vârfuri de contraatac, trebuie să
fie capabili să efectueze starturi rapide, să posede o foarte bună viteză de deplasare,
precum şi prinderea sigură a mingilor din alergare, în viteză maximă.
Extrema trebuie să fie foarte îndemânatecă şi să poată executa cu siguranţă
şi în condiţii de viteză, conducerea mingii în dribling, cu şi fără schimbări de
direcţie.
Acţiunile extremelor în atacul organizat măresc mult randamentul echipei.
Pivotul
Acţionând pe un spaţiu restrâns, aglomerat de apărători vigilenţi şi duri, în
handbalul actual pivotul are un profil deosebit. Trebuie să fie un jucător înalt,
robust pentru a-şi păstra mai uşor controlul asupra corpului şi pentru a crea
dificultăţi advarsarilor care îl marchează.
De regulă este plasat între apărătorul lateral şi intermadiar. Are sarcina de a
dezorganiza şi destrăma apărarea, de a crea breşe în care să acţioneze jucătorii de
la 9m, de a da adâncime atacului prin aruncări din plonjon. Trebuie să fie un
jucător puternic, cu forţă, cu o bună viteză de reacţie şi de execuţie, cu o tărie
fizică, dârzenie şi tenacitate necesare confruntării permanete cu adversarii. Să
posede un dezvoltat simţ al plasamentului de joc, să prindă mingea cu siguranţă, să
o manevreze cu îndemânare şi viteză pentru a nu fi deposedat de minge, să arunce
la poartă din plonjon sau din plonjon sărit în condiţii de angajament cu un adversar
şi de intervenţie directă a portarului.
Principalele acţiuni ale pivotului în timpul jocului şi care pot contribui la
îmbunătăţirea rezultatului sunt:
- fixarea apărătorului printr-un plasament corect sau derutarea acestuia;
 - să se demarce continuu folosind paşii pivotului, ei trebuie executaţi în
momentul declanşării pasei încât prinderea mingii de către pivot să se
efectueze în plin elan spre poartă;
- prin plasamentul lui între apărător şi un coechipier, realizează paravanele
pentru a favoriza aruncările interilor;
- efectuarea blocajelor la semicerc înlesneşte pătrunderea unui coechipier sau
aruncarea la poartă;
- pivotul ia parte la circulaţia jucătorilor de semicerc, participă la primele faze
ale atacului în mod direct atât pentru dezvoltarea lor, cât şi ca finalizator.
Interul
Interii sunt jucători care acţionează la 13 – 14m de poartă şi sunt consideraţi
temelia oricărei echipe deoarece ei înscriu goluri de la distanţă, angajează în joc
extremele şi pivotul, în jurul lor se structurează jocul echipei.
Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt jucători înalţi sau foarte înalţi, puternici,
supli şi îndemânatici, cu o forţă deosebită de aruncare şi o eficacitate
corespunzătoare.
Principalele lor atribuţii sunt:
- să posede o bună tehnică în prinderea şi pasarea rapidă a mingii, în vederea
colaborării cu coechipierii;
- să primească şi să paseze mingea în pătrundere spre poartă;
- să fie siguri în folosirea fentelor de pasare şi aruncare la poartă;
- să cunoască bine procedeele necesare angajării pivotului;
- să ştie să arunce la poartă din săritură peste unul sau doi apărători, cu sprijin
pe sol precedat de elan de pas adăugat, încrucişat, prin evitare, pe lângă
apărător.
Centrul
Jucătorul centru acţionează în zona mediană a terenului, mai aproape sau
mai departe de poartă, în funcţie de sistemul de apărare advers. El dirijează,
iniţiază şi participă activ la circulţia mingii, la acţiunile tactice colective de atac,
încrucişări, paravane, blocaje şi circulaţia jucătorilor. Aceste acţiuni cer din partea
centrului o gândire tactică avansată, cunoştinţe tehnico-tactice deosebite, implicate
în manevrarea şi transmiterea mingii, experienţă de joc şi fantezie creatoare.
Centrul va ameninţa permanent poarta prin plasament, fente, pătrunderi, va
folosi tactic procedeele tehnice de pasare, va executa rapid şi surprinzător
aruncările la poartă, pătrunderile şi depăşirile advarsarilor.
Acţiunile înterprinse contribuie la demarcajul indirect al interilor sau pivotului, de
asemenea acţiunile lui mai contribuie la executarea unor îmbinări ale acţiunilor
specifice jucătorilor interi, extreme şi pivot.

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare
Având în vedere caracterul şi viteza cu care se desfăşoară fazele jocului,
succesiunes acţiunilor individuale şi colective intreprinse de atacanţi şi timpul
scurs de la recuperarea mingii şi până la finalizare, se consideră că atacul are patru
faze.
Faza I-a - contaatacul;
Faza a II – a - contraatacul susţinut;
Faza a III – a - organizarea;
Faza a IV– a - jocul în sistem;
Faza I-a a atacului –contraatacul are o aplicare temporară 2-4 secunde şi este
condiţionată de existenţa unor împrejurări favorabile. Se poate declanşa după ce
portarul a prins mingea aruncată la poartă, după interceptarea unei pase, uneori
după scoaterea mingii de la adversar, dribling, aruncare sau după recuperarea
mingii ridicată din blocarea aruncării la poartă.
Formele de realizare ale contraatacului:
- contraatac direct cu un vârf;
- contraatac cu două vârfuri sau mai multe;
- contraatac cu intermediar cu un vârf;
- contraatac cu intermediar cu două vârfuri;
- contraatac cu două vârfuri încheiat cu încrucişare;
Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului direct cu un vârf
- intrarea în posesia mingii sau recuperarea rapidă a mingii de către portar;
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- degajarea sau pasarea mingii de către portar;
- prinderea mingii venită din urmă;
- driblingul;
- aruncarea la poartă;
Contraatacul susţinut, numit şi faza a II-a a atacului, se desfăşoară atunci
când apărătorii în repliere marchează vârfurile de contraatac sau când portarul nu
poate lansa mingea pentru contraatacul direct. Contraatacul susţinut surprinde
apărarea adversă în curs de aşezare şi organizare, micşorează atenţia şi forţele
apărătorilor, înlesnind aruncările la poartă.
În funcţie de modul cum se realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate
fi sistematizat astfel:
- contraatacul susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă, efectuate de
jucătorii din linia de 9m;
- contraatacul susţinut efectuat prin aruncări de la semicercul de 6m în urma
unor angajări efectuate de jucătorii din linia de 9m;
Conţinutul tehnico – tactic al contraatacului susţinut
- startul rapid;
- alergarea de viteză;
- recuperarea şi pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat;
- aruncarea la poartă de la distanţă;
- pasele de angajare a jucătorilor de semicerc;
- aruncarea la poartă din apropierea semicercului de 6m;
În timpul fazei a III- a atacului, jucătorii surprinşi de fază în locuri
neprevăzute se vor deplasa cât mai repede spre posturile lor din dispozitivul de
atac, căutând cel mai bun plasament integrându-se în disciplina tactică de joc
stabilită de antrenor. Echipa este preocupată de păstrarea mingii în posesia sa şi
numai atunci când un apărător a comis o greşală, atacantul cu mingea în funcţie de
situaţia concretă va angaja pivotul, va pătrunde apre poartă sau va arunca la
poartă.
Faza a IV-a a atacului este numită şi atacul în sistem, reprezintă forma de
organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor care participă la atac, prin
folosirea acţiunilor tactice individuale dar şi colective cu scopul de a învinge
rezistenţa opusă de apărare şi să-şi creeze o situaţie favorabilă de aruncare la
poartă.
Elementele tehnice întâlnite în faza a IV-a a atacului sunt:
- poziţia fundamentală specifică jocului de atac;
- ţinerea, prinderea şi pasarea mingii;
- driblingul;
- fentele;
- aruncarea la poartă;
Acţiuni tactice individuale
 - demarcajul;
- pătrunderea;
Acţiuni tactice colective
- pasele în pătrundere succesivă;
- încrucişarea simplă şi dublă;
- paravanul;
- învăluirea;
- blocaj,
- plecare din blocaj;
plasamentul jucătorilor la momente fixe, aruncare liberă d la 9m, aruncarea
de pedeapsă de la 7m.
Forme de joc în atac
În cadrul fazei a IV-a a atacului, sistemele de atac pot fi aplicate în formele:
poziţional sau în circulaţie.
Atacul poziţional
Echipa începe să desfăşoare atacul organizat în forma poziţională, după ce
fieare jucător a ajuns pe postul său.
Atacul în circulaţie
Atacul în circulaţie este o formă superioară de joc care se bazează pe pasarea
rapidă a mingii în timpul unei circulaţii intense a tuturor atacanţilor.
Sisteme de joc în atac
Sistemul de atac cu un pivot
În sistemul de atac cu un pivot ( fig.6), cinci jucători sunt dispuşi sub formă
de evantai, la diferite distanţe faţă de poartă, 8 - 14m, iar unul este plasat în
apropierea semicercului spaţiului de poartă. În acest sistem, pe lângă pivot mai
acţionează două extreme, doi interi şi un centru (coordonator de joc).
Sistemul de atac cu doi pivoţi
Sistemul de atac cu doi pivoţi a apărut din considerente de ordin tactic,
pentru a crea raporturi supranumerice pe părţile laterale ale atacului, dar şi pentru a
valorifica calităţile pivoţilor. Centrul din cadrul atacului cu un pivot se transformă
în al doilea pivot, întărind linia de la 6m.
Rolul şi sarcinile jucătorilor pe posturi
Extremele sunt jucători care îşi desfăşoară acţiunile în zonele de la colţurile
terenului, pentru a asigura lărgime frontului de atac.
Acţionând pe un spaţiu restrâns, aglomerat de apărători vigilenţi şi duri, în
handbalul actual pivotul are un profil deosebit.
Interii sunt jucători care acţionează la 13 – 14m de poartă şi sunt consideraţi
temelia oricărei echipe deoarece ei înscriu goluri de la distanţă, angajează în joc
extremele şi pivotul, în jurul lor se structurează jocul echipei.
Jucătorul centru acţionează în zona mediană a terenului, mai aproape sau mai
departe de poartă, în funcţie de sistemul de apărare advers.

Concepte şi termeni de reţinut: fază de joc, formă de joc în atac, sistem de joc în
atac,
Faza de joc – reprezintă un moment al jocului în atac, în care jucătorii au anumite
sarcini.
Formă de joc în atac – reprezintă totalitatea principiilor după care acţionează un
jucător în atac, în cadrul fazei a IV-a a atacului.
Sistem de joc – modalitatea de dispunere a jucătorilor în teren în cadrul unei forme
de joc în atac.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumeraţi şi explicaţi fazele jocului în atac.
2. Care sunt formele jocului în atac?
3. Care sunt sistemele de joc în cadrul formei de atac poziţional?
4. Enumeraţi posturile în atac şi descrieţi principalele sarcini ale jucătorilor pe
aceste posturi.

Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. Faza I a atacului se numeşte contraatac susţinut.
2. În faza a III-a a atacului nu există elementul tehnic “aruncare la poartă”.
3. Forma de atac poziţional se exprimă în joc prin două sisteme de joc.
4. Interii trebuie:
a. să primească şi să paseze mingea în pătrundere spre poartă;
b. să fie siguri în folosirea fentelor de pasare şi aruncare la poartă;
c. să cunoască bine procedeele necesare angajării pivotului;
d. să fie capabili să efectueze starturi rapide, să posede o foarte bună
viteză de deplasare.
6.5. Bibliografie
1. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–
Turism, Bucureşti
2. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
3. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) –
Teoria şi metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
4. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
5. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed.
A.N.E.F.S., Bucureşti
 CURS 7
APĂRAREA ÎN JOCUL DE HANDBAL: FAZE DE JOC, FORME
ŞI SISTEME DE JOC

Şi în apărare, la fel ca şi în atac, jocul se desfăşoară fară întrerupere,

curgător. Prin analogie cu fazale atacului, în desfăşurarea jocului în apărare se
deosebesc patru faze:
Faza I – replierea
Faza a II-a – zona temporară
Faza a III-a – organizarea
Faza a IV-a – apărarea în sistem.

7.3.1. Faza I a apărării – replierea

De îndată ce s-a pierdut mingea în atac, jucătorii echipei respective sunt
obligaţi să revină în apărare. Viteza de alergare în faza de repliere este dată de
modul în care au intrat adversarii în posesia mingii, deplasarea spre apărare
făcându-se pe drumul cel mai scurt.
Dacă adversarul s-a desprins pe contraatac, trebuie urmărit, chiar şi în
situaţia în care se consideră că nu mai poate fi ajuns din urmă, acest lucru având
efect psihologic negativ asupra lui.
Elementele tehnice specifice replierii sunt deplasarea în teren şi scoaterea
mingii din dribling.
Acţiunea tactică individuală specifică acestei faze este marcajul.

7.3.2. Faza a II-a a apărării – zona temporară

În situaţia pierderii mingii, jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie
completă sau nu pot reveni în apărare pe postul pe care sunt specializaţi, datorită
vitezei cu care a fost declanşat contraatacul de către adversari. De aceea, primii
jucători ajunşi în apărare ocupă în mod obligatoriu zona centrală a semicercului de
6 m, iar următorii ajunşi se vor plasa de o parte sau alta a dispozitivului astfel
format. Rezultă astfel o zonă temporară, zonă care poate fi formată în două moduri:
din număr redus de jucători, sau din toţi jucătorii, care din cauza crizei de timp,
acţionează temporar pe alte posturi decât cele pe care sunt specializaţi.
Elementele tehnice care apar în această fază sunt: deplasarea în teren, poziţia
fundamentală de apărare, blocarea aruncărilor la poartă şi scoaterea mingii de la
adversar. Acţiunile tactice individuale folosite în faza a II-a a apărării sunt
marcajul şi închiderea culoarelor de pătrundere.
Acţiune tactică colectivă: preluarea, predarea şi schimbul de oameni.
 7.3.3. Faza a III-a a apărării – organizarea
Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce s-a repliat, să-şi
ocupe locul în dispozitivul de apărare. Acestă fază corespunde ca moment fazei a
III-a a atacului pentru echipa adversă.
Randamentul echipei aflate în apărare este mai mare dacă toţi jucătorii
acţionează pe posturile pe care sunt specializaţi. De aceea, jucătorii aflaţi pe alte
posturi în timpul zonei temporare se străduiesc să ajungă pe posturile lor de bază.
Acest lucru se realizează în două moduri. Organizarea apărării, atunci când
adversarul acţionează în atac poziţional, se realizează între jucători apropiaţi, cu
multă prudenţă.aceştia schimbă locurile între ei , doar când mingea se găseşte în
aer, pasată între adversari aflaţi în direcţia opusă locului în care se organizează
apărarea.
O a doua modalitate de organizare a jocului este posibilă la întreruperea
jocului de către arbitru sau când echipa adversă îşi organizează atacul. Pe parcursul
acestei faze de joc, jucătorii chiar dacă nu se află pe posturile lor, trebuie să
îndeplinească cu stricteţe sarcinile noului post.
Elementele tehnice în faza a III-a sunt: deplasarea în teren şi poziţia
fundamentală. Acţiunea tactică individuală este marcajul.
Acţiunile tactice colective sunt repartizarea adversarilor şi predarea,
preluarea şi schimbul de oameni.

7.3.4. Faza a IV-a apărării – apărarea în sistem

Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească forţele tuturor
jucătorilor şi să le valorifice în cadrul unui sistem defensiv care se desfăşoară după
toate regulile şi principiile tactice, cu colaborarea perfectă a tuturor apărătorilor.
Apărarea în sistem are ca principal scop împiedicarea adversarului să înscrie,
obţinerea mingii fiind în plan secund. În funcţie de sarcinile jucătorilor, în cadrul
fazei a IV-a a apărării se disting mai multe forme de apărare: pe zonă, om la om şi
combinată. La rândul lor, aceste forme de apărare sunt concretizate prin sisteme de
apărare, care apar în funcţie de dispunerea apărătorilor în teren.
Pentru a avea succes în această fază a jocului trebuie să se ţină cont de
următoarele reguli:
- respectarea postului în apărare;
- păstrarea atenţiei pe tot parcursul atacului;
- căutarea celui mai bun plasament;
- iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util;
- menţinerea plasamentului între adversar şi poarta proprie;
- acordarea ajutorului reciproc;
- ritm continuu şi susţinut;
- atacarea adversarului aflat în posesia mingii pe partea braţului de aruncare;
 - scoaterea mingii de la adversar.
În această fază apar toate elementele tehnice specifice jocului în apărare:
poziţia fundamentală, deplasarea în teren, blocarea aruncărilor la poartă şi
scoaterea mingii de la adversar.
Acţiunile tactice individuale sunt: marcajul, atacarea adversarului aflat în
posesia mingii, acoperirea braţului de aruncare, retragerea la semicerc, mişcarea de
translaţie, închiderea pătrunderilor şi alunecarea.
Acţiunile tactice colective sunt: repartizarea adversarilor, preluare, predare şi
schimb de oameni, dispunerea apărătorilor la aruncările libere de la 9 m,
dispunerea apărătorilor la aruncările de pedeapsă de la 7 m.

7.3.5. Forme şi sisteme de joc în apărare

În jocul de handbal se întâlnesc trei forme de acţionare în apărare: pe zonă,
om la om şi combinat. Fiecare dintre aceste forme prezintă caracteristici specifice
şi se desfăşoară după principii şi reguli tactice proprii. În cele mai multe cazuri
aplicarea uneia dintre aceste forme de apărare este condiţionată de pregătirea
propriei echipe cât şi de caracteristicile adversarilor. Există, însă, şi situaţii în care
folosirea uneia dintre aceste forme de apărare este dictată de evoluţia scorului, de
superioritatea sau inferioritatea numerică a adversarului.

7.3.5.1. Apărarea pe zonă

În cadrul formei de apărare pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită
zonă a terenului, în care îşi marchează cu grijă adversarul, împiedicându-l în
acţiuni, mai ales în pătrundere sau aruncarea la poartă.
În funcţie de dispunerea jucătorilor în teren forma de apărare pe zonă se
manifestă sub forma mai multor sisteme de joc: 6:0; 5:1; 4:2; 3:3; 3:2:1. Întrucât
fiecare dintre aceste sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje, este foarte greu de
precizat care dintre aceste sisteme este cel mai eficient. Cel mai potrivit lucru este
aplicarea sistemelor care concordă cu calităţile propriei echipe, succesul nefiind
determinat de sistem, ci de modul de aplicare al acestuia.
Sistemele de joc se dezvoltă după modul de execuţie al procedeelor tehnice
şi în funcţie de sarcinile jucătorilor. Atenţia în jocul de apărare este orientată în trei
direcţii principale: spaţiul de joc, mingea şi adversarii.
Spaţiul de joc
Aruncarea la poartă devine posibilă doar de la o distanţă de 12 m sau mai
mică. Acest lucru este valabil doar în cazul unei aruncări perpendiculare pe poartă,
deci la un unghi de 90º. Din punctul de vedere al unghiurilor, posibilităţile de
aruncare la poartă se reduc cu cât ne depărtăm de unghiul drept. La un unghi de 10º
format de minge, bară şi linia de poartă, aproape că nu există nici o şansă de a
marca gol. Dacă distanţa de 12 m este valabilă în cazul unui unghi de 90º, cu cât
unghiul scade prin deplasare laterală, cu atât şi distanţa de la care se poate înscrie
scade, ajungând la un unghi de 10º la 6 m.
Asfel, sectorul în interiorul căruia un sistem de apărare trebuie să fie eficient
se sflă în interiorul sectorului de 10º.
Pentru a acţiona cu succes în cadrul zonei de apărare prevăzută, sistemul
trebuie să acţioneze în mod unitar şi să aibă în acelaşi timp lărgime, densitate şi
adâncime. În zona de apărare jucătorii trebuie să-şi ocupe poziţia de bază în
interiorul sectorului de 40º, apărarea asigurându-şi în acest fel densitate şi
adâncime. Prin deplasare laterală, apărarea câştigă şi largime, putând să acopere ca
unitate sectorul de 20º. Dincolo de sectorul de 20º, până la 10º, acţionează doar
apărătorul lateral, individual.
Jucătorul şi mingea
Jocul în apărare se ghidează după două principii fundamentale.
Primul principiu afirmă că doar un jucător poate să înscrie un gol. Ca
urmare, atât densitatea cât şi mişcările sistemului de apărare sunt determinate de
mişcarea jucătorilor, apărătorii fiind preocupaţi preponderent de atacanţi (în
proporţie de 70%) şi mai puţin de minge (aproximativ 30%).
Cel de-al doilea principiu afirmă că un gol se poate realiza doar cu mingea.
Ca urmare eforturile apărătorilor sunt canalizate în proporţie de 70% spre minge şi
doar de 30% spre atacanţi. În această situaţie mişcările mingii determină mişcările
sistemului defensiv.
Dacă primul principiu este caracteristic formei de apărare „om la om”, cel
de-al doilea principiu caracterizează forma de apărare pe zonă. În situaţia asocierii
acestor două principii, din motive tactice, se realizează sistemele de apărare
combinate.

Sistemul de apărare pe zonă 6:0 (vezi fig. 1)

Fig. 1
Sistemul de apărare pe zonă 6:0 este un sistem de apărare destul de des
folosit. Acest sistem are o densitate bună a jucătorilor, fiecare apărător raspunzând
de o zonă destul de mică, care se suprapune parţial cu zona apărătorului învecinat.
Lărgimea acestui sistem este satisfăcătoare, apărătorii fiind dispuşi de la o margine
până la cealaltă a terenului. Punctul sensibil al acestui sistem de apărare este
reprezentat de adâncimea sistemului, aceasta fiind redusă deoarece jucătorii sunt
dispuşi pe o singură linie.
Aceste caracteristici determină următorul procentaj: 80% din goluri sunt
înscrise prin aruncări de la distanţă şi 20% din aruncări de la semicercul de 6 m.
În funcţie de sarcinile jucătorilor, acest sistem se poate transforma temporar
în sistemele de apărare pe zonă 5:1 sau 4:2.
Denumirea apărătorilor în cadrul acestui sistem este dată de poziţia fiecăruia
în cadrul sistemului:
- doi apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD);
- doi apărători intermediari – stânga (AIS) şi dreapta (AID);
- doi apărători centrali – stânga (ACS) şi dreapta (ACD).
În funcţie de locul ocupat de apărători, aceştia se împart în două categorii:
apărătorii din marginea terenului (ALS şi ALD)
apărătorii blocului central (AIS, AID, ACS şi ACD).
În general în cadrul acestui sistem jucătorii se deplasează în triunghi cu
vârful spre atacantul direct, retragerea la semicerc făcându-se oblic înapoi pe
direcţia de pasare a mingii.
Avantajele acestui sistem de apărare:
- restrânge spaţiul de acţionare al adversarilor la semicerc;
- are o privire de ansamblu asupra întregului atac advers;
- poziţiile fiecărui jucător sunt bine fixate;
- există posibilitatea unei bune colaborări cu portarul.
Dezavantajele sistemului:
- permite aruncările de la distanţă;
- este ineficient împotriva unui atac rapid;
- ineficient împotriva adversarilor care joacă pentru menţinerea rezultatului;
- nu favorizează declanşarea contraatacului.
Sistemul de apărare pe zonă 6:0 poate fi aplicat cu eficienţă în cazul în care
atacul advers nu dispune de jucători eficienţi în linia de 9 m şi manevrează lent
mingea.
Sistemul de apărare pe zonă 5:1 (vezi fig. 2)

Fig. 2

Sistemul de apărare pe zonă 5:1 este caracterizat de o dispunere a

apărătorilor pe două linii. Prima linie este formată din cinci jucători care acţionează
în apropierea semicercului de 6 m, iar cea de a doua linie este formată dintr-un
jucător care acţionează la o distanţă de 7 - 10 m de poartă. Acest sistem de apărare
este extrem de defensiv, asigurând un raport optim între adâncime, densitate şi
largime.
Cei cinci apărători din prima linie sunt repartizaţi astfel:
- 2 apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD);
- 2 apărători intermediari – stânga (ALD) şi dreapta (ALD);
- 1 aparător central (AC).
Apărătorul cel mai avansat, care formează linia a doua se numeşte zburător
(Z). Zburătorul are o zonă de acţiune asemănătoare unui triunghi, cu baza situată la
7 m de poartă, între cei doi apărători intermediari şi cu vârful la 9 – 10 m de poartă.
În funcţie de sarcinili tactice, zburătorul poate acţiona şi în alte zone.
Avantajele sistemului de apărare pe zonă 5:1:
poate fi transformat cu uşurinţă în alte sisteme de apărare în funcţie de situaţiile de
joc:
- asigură în mod deosebit zona centrală;
- este eficient împotriva atacurilor stereotipe;
- este eficient împotriva atacurilor lente.
Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 5:1:
- nu este eficient în situaţia în care pivotul se plasează în dreptul apărătorului
intermediar;
- pot apărea probleme când se schimbă sistemul de atac sau se acţionează în
spatele zburătorului.
Acest sistem se poate aplica cu succes împotriva echipelor care nu au în
componenţă jucători de valoare în linia de 9 m, bazându-se în special pe pătrunderi
şi depăşiri. De asemenea, poate fi aplicat cu succes împotriva atacului aflat în
inferioritate numerică.

Sistemul de apărare pe zonă 4:2 (vezi fig. 3)

Fig. 3

Sistemul de apărare pe zonă 4:2 a apărut ca urmare a necesităţii anihilării

jucătorilor interi, din ce în ce mai puternici. La fel ca şi sistemul de apărare 5:1, şi
acest sistem este dispus pe două linii. Prima linie este formată din patru jucători
dispuşi la 6 m, iar a doua linie este formată din doi jucători care acţionează la 8 – 9
m de poartă. Ambele linii acţionează unitar. Acest sistem are adâncine şi densitate,
dar suferă din punctul de vedere al lărgimii.
În conformitate cu figura numărul 30 apărătorii sunt dispuşi astfel:
- prima linie, situată în apropierea semicercului de 6 m, este formată din doi
apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD) şi doi apărători centrali –
stânga (ACS) şi dreapta (ACD);
- linia a doua este situată în apropierea semicercului de 9 m, fiind formată din
doi apărători numiţi zburători – stânga (ZS) şi dreapta (ZD).
Esenţială pentru reuşita sistemului de apărare pe zonă este colaborarea
permanentă dintre cei doi apărători centrali şi cei doi zburători. Condiţia principală
este ca cei doi apărători centrali să nu fie plasaţi în spatele zburătorilor, pe aceeaşi
linie cu aceştia. Deplasările celor doi apărători laterali sunt mai mult liniare, spre
stânga sau spre dreapta.
Avantajele sistemului de apărare pe zonă 4:2:
- obligă atacanţii la o reorientare tactică;
- împiedică aruncările de la distanţă;
- este simplu de aplicat;
- este un sistem elastic, ce se poate schimba de multe ori în timpul jocului.
Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 4:2:
 - cei doi zburători pot fi ocoliţi de către pivoţi;
- pivoţii pot găsi cu uşurinţă ocazii favorabile în adâncime;
- apărătorii laterali caută, pentru formarea unui grup compact, să se apropie
spre interior, astfel zonele laterale rămân mai libere;
- în cazul atacului poziţional cu un pivot, centrul este relativ liber, fiind
periculos prin aruncări de la distanţă şi pătrunderi.
Acest sistem se poate aplica cu succes în următoarele situaţii:
- împotriva echipelor cu probleme la manevrarea mingii;
- împotriva echipelor al căror joc în atac se bazează exclusiv pe valoarea
interilor.
- împotriva echipelor care nu au în componenţă pivoţi sau extreme de valoare;
- împotriva echipelor care preferă jocul la 9 m.

Sistemul de apărare pe zonă 3:2:1

Fig. 4
Spre deosebire de sistemele de apărare pe zonă 5:1 şi 4:2, la care apărătorii
sunt dispuşi pe două linii, în cazul sistemului de apărare pe zonă 3:2:1 apărătorii
sunt dispuşi pe trei linii. Acest lucru determină o adâncime mare pentru acest
sistem, fiind deosebit de eficient împotriva atacurilor bazate în principal pe
aruncări de la distanţă.
Cele trei linii sunt dispuse astfel: trei apărători în apropierea spaţiului de
poartă, doi apărători plasaţi la 8 – 9 m şi un apărător avansat, care acţionează la 9 –
11 m de poartă. (vezi fig. 4)
Densitatea acestui sistem de apărare este crescută fiind realizată prin
mişcările efectuate de apărătorii care se deplasează în bloc pe parte pe care se joacă
mingea. În schimb, lăţimea acestui sistem lasă de dorit, existând destul spaţiu de
manevră pe zonele laterale. Lăţimea scăzută se datoreză în principală creşterii
adâncimii prin dispunerea jucătorilor pe trei linii.
 Cei trei apărători din zona spaţiului de poartă sunt: doi apărători laterali –
stânga (ALS) şi dreapta (ALD) şi un apărător central (AC). Cei doi apărători care
formează linia a doua sunt doi apărători intermediari – stânga (AIS) şi dreapta
(AID). Prin sarcinile tactice şi prin rolul pe care îl au în cadrul sistemului defensiv
se apropie foarte mult de profilul zburătorului. Apărătorul care formează linia a
treia se numeşte vârf sau zburător (Z).
Avantajele sistemului de apărare pe zonă 3:2:1:
- este un sistem de apărare foarte elastic, putându-se trece cu uşurinţă la
sistemele de apărare 3:3 sau 5:1;
- poate fi aplicat cu succes împotriva oricărui sistem de atac;
- favorizează contraatacul şi contraatacul susţinut;
- acordă puţine posibilităţi de aruncare la poartă de la distanţă;
- asigură în permanenţă superioritate numerică zonală.
Dezavantajele sistemului de apărare pe zonă 3:2:1:
- acţionarea în acest sistem este legată de un consum energetic ridicat,
deoarece adâncimea şi densitatea se pot asigura la timp doar printr-un mare
travaliu.
- cu toată adâncimea şi densitatea sa, acestui sistem îi lipseşte lărgimea,
zonele laterale fiind periclitate.
Acest sistem de apărare se aplică cu mult succes împotriva echipelor care se
bazează în atac exclusiv pe aruncări de la distanţă sau împotriva echipelor care au o
circulaţie a mingii greoaie.

7.3.5.2. Apărarea „om la om”

Spre deosebire de apărarea pe zonă, în care fiecare apărător acţionează pe o
anumită zonă a terenului, la forma de apărare „om la om” fiecare apărător
acţionează împotriva unui apărător advers.
Repartizarea adversarilor în cadrul acestei forme de apărare se poate face fie
nominal, fie pe posturi. În primul caz, antrenorul repartizează fiecărui apărător câte
un atacant de care acesta va răspunde în permanenţă. În al doilea caz, perechile de
jucători, apărător – atacant, se vor face după posturile ocupate în echipă.
Iniţial, jucătorii se plasează pe o linie în apropierea propriului spaţiu de
poartă. Primii care ies din acest dispozitiv sunt apărătorii laterali care preiau
jucătorii care acţionează în zonele laterale ale terenului. După aceştia ies apărătorii
intermediari care preiau următorii atacanţi rămaşi liberi. Ultimii care ies din
apărare sunt apărătorii centrali care preiau şi marchează atacanţii care au mai
rămas.
Cel mai frecvent această formă de apărare intră în acţiune în ultimele minute
de joc, pentru a contracara tactica de tărăgănare a adversarului, prin care acesta
caută să menţină un mic avantaj. Pentru aplicarea cu succes a formei de apărare
„om la om” este necesară o bună cunoaştere a marcajului strâns, a alunecărilor şi a
schimbului de oameni în apărare.
Forma de apărare „om la om” poate fi aplicată în joc în următoarele moduri:
pe tot terenul, pe jumătate de teren sau cu aglomerare.
Apărarea „om la om” pe tot terenul
În această modalitate de aplicare apărătorii sunt obligaţi să găsească repede
adversarii, să-i marcheze strâns, urmărindu-i pe tot terenul, indiferent de partea,
locul sau zona de teren pe care aceştia acţionează. Prin aplicarea marcajului strâns
(pressing) pe tot terenul, adversarii sunt stânjeniţi în acţiunile lor, în mod deosebit
la pasarea mingii şi la aruncare.
Apărarea „om la om” pe jumătate de teren
Această modalitate de aplicare nu diferă prea mult de cea descrisă anterior,
repartizarea adversarilor făcându-se în acelaşi mod. Marcajul este strâns când
apărătorii se apropie de poartă şi ceva mai lejer când se retrag spre centrul
terenului. Apărătorii acţionează doar în jumătatea proprie de teren. Acest mod ce
aplicare este mai puţin solicitant decât cel descris anterior, însă are dezavantajul că
permite adversarilor să se demarce în cealaltă jumătate de teren, deci să păstreze
mingea.
Apărarea „om la om” cu aglomerare
Pentru a nu se izola unii de alţii, apărătorii nu se depărtează de semicercul de
9 m. După repartizarea adversarilor, unii apărători execută marcaj strâns la interii
şi conducătorul de joc advers, iar ceilalţi apărători execută marcaj la supraveghere
la restul atacanţilor. Prin acest mod de acţionare se obţine avantajul scoaterii din
joc a celor mai periculoşi adversari şi diminuarea forţei de atac a echipei adverse.
Plasamentul mai retras al apărătorilor permite intervenţia de ultim moment a unui
apărător asupra atacantului scăpat de marcaj.

7.3.5.3. Apărarea combinată

Caracteristica principală a apărării combinate este că unul sau doi dintre
apărători execută marcaj strâns la atacanţii adverşi, conform principiilor apărării
„om la om”, iar restul apărătorilor acţioneză după principiile apărării pe zonă.
În general marcajul strâns se execută la conducătorul de joc sau la cel mai
periculos atacant. Această formă de apărare prezintă avantajul că scoate din joc
centrul advers, ceea ce duce la scăderea capacităţii combinative a echipei adverse.
Această formă de joc este eficientă atunci când atacanţii nu au încă un
jucător la fel de valoros, care introdus în teren să suplinească rolul atacantului
marcat strâns.
Pentru această formă de apărare se cunosc două sisteme de aplicare: 4+2 şi
5+1
Sistemul de apărare combinat 5+1
După cum se observă în fig. 5, în cadrul acestui sistem apar două categorii
de apărători. Din prima categorie fac parte cei cinci apărători care se apără la
nivelul semicercului de 6 m, după principiile apărării pe zonă. Aceştia sunt: doi
apărători laterali – stânga (ALS) şi dreapta (ALD), doi apărători intermediari –
stânga (AIS) şi dreapta (AID) şi un apărător central (AC). A doua categorie de
apărători este reprezentată de apărătorul avansat, care-şi marchează adversarul
după principiile apărării „om la om”.
Apărătorul avansat marchează conducătorul de joc sau cel mai periculos
adversar. Marcajul se poate face strâns sau la supraveghere. Executând marcaj la
supraveghere, apărătorul avansat poate să intervină oricând, în altă zonă de teren,
stânjenind sau întrerupând atacul advers, în acest mod ajutându-şi coechipierii care
se apără în zonă.

Fig. 5

7.3.6. Sarcinile jucătorilor pe posturi în apărare

Şi în apărare, la fel ca şi în atac, specializarea pe post este o necesitate, cu

condiţia asigurării unei pregătiri de bază pe toate posturile.
Sarcinile apărătorului lateral (AL)
Are ca adversar direct extrema.
- trebuie să joace avansat şi agresiv la extrema sa, împiedicând-o să participe
la iniţierea şi organizarea atacului şi, în primul rând, să stopeze pătrunderea
ei spre poartă;
- când mingea este la centru sau pe partea opusă, se deplasează cu faţa la
extremă, făcând marcaj la supraveghere sau la intercepţie;
- când mingea este la interul de pe partea sa, se retrage oblic spre AI, pe care
îl dublează;
 - dacă interul pasează extremei, aceasta va fi atacată agresiv oprindu-i ferm
acţiunile;
- când interul va încerca pătrunderea sau depăşirea între AL şi AI, închide
culoarul de pătrundere şi opreşte pasa către extremă;
- preîntâmpină pătrunderea extremei în spatele AI, o conduce predând-o
acestuia şi preia interul sau alt jucător care acţionează în zona sa;
- dacă extrema reuşeşte infiltrarea o urmăreşte şi o predă altui apărător,
preluând pivotul sau alt atacant;
- răspunde de recuperarea mingiilor respinse de portar sau bara porţii spre
extremă, inclusiv la aruncările de la 7 m.
Sarcinile apărătorului intermediar (AI).
Are ca adversar direct interul advers.
- supraveghează şi stopează prin mijloace regulamentare jocul interului în faza
de organizare şi de pregătire a finalizării;
- atacă pe momentul de prindere al mingii, împiedicând adversarul direct să
recepţioneze mingea şi să o joace în bune condiţii;
- dacă adversarul se îndreaptă spre poartă pentru a arunca, îl atacă frontal pe
partea braţului de aruncare, stopând aruncarea, dar şi eventualele pase de
angajare pentru pivot sau extremă;
- în cazul în care nu va reuşi stoparea acţiunii, va încerca blocarea aruncării;
- dacă interul aflat în posesia mingii se deplasează spre centru sau extremă, îl
însoţeşte în marcaj strâns până în momentul în care se poate realiza un
schimb de oameni, sau pasează mingea.
- dacă mingea se afşă la extrema de pe partea sa, se retrage oblic spre AL, pe
care îl dublează închizând orice posibilitate de pătrundere;
- dacă mingea se află la centru sau la interul opus, se retrage spre centru, cu
faţa la minge dublând AC şi împiedicând pasarea spre pivotul aflat pe partea
sa;
- efectuează schimb de oameni atunci când:
o pivotul este plasat între AI şi AL, preia pivotul şi predă interul AC;
o centrul încrucişează cu interul marcat, preia centrul şi predă interul
AC;
o pivotul iese la blocaj spre inter, preia pivotul şi predă interul AC.
Trebuie să recupereze mingiile respinse de portar sau revenite din bară în
zona sa şi a AL, dacă AL este plecat contraatac.
Sarcinile apărătorului central (AC)
AC are ca adversar principal pivotul în cazul sistemelor de apărare pe zonă
5:1 şi 3:2:1, iar în cazul sistemelor de apărare pe zonă 6:0 sau 4:2, în care apar doi
AC, unul răspunde de centru şi celălalt de pivot.
 - marchează pivotul la supraveghere sau la intercepţie în toată zona centrală
când nu are mingea şi strâns atunci când este în posesia mingii;
- dacă se aruncă la poartă de la distanţă, trebuie să încerce să blocheze
aruncarea, chiar dacă în acel moment marchează pivotul;
- închide pătrunderea oricărui atacant în zona centrală, chiar cu riscul
neglijării pivotului;
- face schimb de oameni în următoarele situaţii:
o pivotul se deplasează spre extremă în spatele AI, îl predă acestuia şi
preia centrul;
o pivotul iese la blocaj împotriva Z, îl predaă acestuia şi preia centrul;
o centrul reuşeşte o depăşire a Z;
o face schimb de oameni cu celălalt AC când pivotul se deplasează în
cealaltă jumătate de teren, predă pivotul şi preia centrul.
Are rolul de a recupera mingiile apărate de portar sau respinse de bară în
zona centrală.
Sarcinile zburătorului (Z)
Zburătorul are ca adversar principal centrul advers.
- supraveghează permanent acţiunile centrului, împiedicându-l să organizeze
şi să coordoneze jocul, iar atunci când acţionează direct spre poartă, îl atacă
sever oprind pătrunderea sau aruncarea la poartă;
- prin marcaj la supraveghere şi la intercepţie îngreuiază circulaţia mingii şi a
jucătorilor în zona centrală, căutând să acopere câmpul de acţiune al
pivotului şi să împiedice pasele de angajare ale acestuia;
- atacă interii care au poziţie de aruncare în zona centrală, împiedicându-i să
arunce sau să angajeze pivoţii;
- închide culoarele care apar între AI şi AC, atunci când interii sau centrul
acţionează ofensiv în zona respectivă;
În cazul pătrunderii unui al doilea pivot se retrage să-l acopere sau iese la
unul dintre interi, marcându-l om la om.

7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare
Şi în apărare, la fel ca şi în atac, jocul se desfăşoară fară întrerupere, curgător. Prin
analogie cu fazale atacului, în desfăşurarea jocului în apărare se deosebesc patru
faze:
Faza I – replierea
Faza a II-a – zona temporară
Faza a III-a – organizarea
Faza a IV-a – apărarea în sistem.
Faza I a apărării – replierea
De îndată ce s-a pierdut mingea în atac, jucătorii echipei respective sunt
obligaţi să revină în apărare. Viteza de alergare în faza de repliere este dată de
modul în care au intrat adversarii în posesia mingii, deplasarea spre apărare
făcându-se pe drumul cel mai scurt.
Faza a II-a a apărării – zona temporară
În situaţia pierderii mingii, jucătorii nu se pot replia întotdeauna în formaţie
completă sau nu pot reveni în apărare pe postul pe care sunt specializaţi, datorită
vitezei cu care a fost declanşat contraatacul de către adversari. De aceea, primii
jucători ajunşi în apărare ocupă în mod obligatoriu zona centrală a semicercului de
6 m, iar următorii ajunşi se vor plasa de o parte sau alta a dispozitivului astfel
format. Rezultă astfel o zonă temporară, zonă care poate fi formată în două moduri:
din număr redus de jucători, sau din toţi jucătorii, care din cauza crizei de timp,
acţionează temporar pe alte posturi decât cele pe care sunt specializaţi.
Faza a III-a a apărării – organizarea
Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce s-a repliat, să-şi
ocupe locul în dispozitivul de apărare. Acestă fază corespunde ca moment fazei a
III-a a atacului pentru echipa adversă.
Faza a IV-a apărării – apărarea în sistem
Apărarea împotriva unui sistem de atac trebuie să reunească forţele tuturor
jucătorilor şi să le valorifice în cadrul unui sistem defensiv care se desfăşoară după
toate regulile şi principiile tactice, cu colaborarea perfectă a tuturor apărătorilor.
Apărarea în sistem are ca principal scop împiedicarea adversarului să înscrie,
obţinerea mingii fiind în plan secund. În funcţie de sarcinile jucătorilor, în cadrul
fazei a IV-a a apărării se disting mai multe forme de apărare: pe zonă, om la om şi
combinată. La rândul lor, aceste forme de apărare sunt concretizate prin sisteme de
apărare, care apar în funcţie de dispunerea apărătorilor în teren.
Forme şi sisteme de joc în apărare
În jocul de handbal se întâlnesc trei forme de acţionare în apărare: pe zonă,
om la om şi combinat. Fiecare dintre aceste forme prezintă caracteristici specifice
şi se desfăşoară după principii şi reguli tactice proprii.
Apărarea pe zonă
În cadrul formei de apărare pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită
zonă a terenului, în care îşi marchează cu grijă adversarul, împiedicându-l în
acţiuni, mai ales în pătrundere sau aruncarea la poartă.
În funcţie de dispunerea jucătorilor în teren forma de apărare pe zonă se
manifestă sub forma mai multor sisteme de joc: 6:0; 5:1; 4:2; 3:3; 3:2:1.
Apărarea „om la om”
 Spre deosebire de apărarea pe zonă, în care fiecare apărător acţionează pe o
anumită zonă a terenului, la forma de apărare „om la om” fiecare apărător
acţionează împotriva unui apărător advers.
Apărarea combinată
Caracteristica principală a apărării combinate este că unul sau doi dintre
apărători execută marcaj strâns la atacanţii adverşi, conform principiilor apărării
„om la om”, iar restul apărătorilor acţioneză după principiile apărării pe zonă.
Pentru această formă de apărare se cunosc două sisteme de aplicare: 4+2 şi 5+1
Sarcinile jucătorilor pe posturi în apărare
Şi în apărare, la fel ca şi în atac, specializarea pe post este o necesitate, cu
condiţia asigurării unei pregătiri de bază pe toate posturile.
Sarcinile apărătorului lateral (AL)
Are ca adversar direct extrema.
Sarcinile apărătorului intermediar (AI).
Are ca adversar direct interul advers.
Sarcinile apărătorului central (AC)
AC are ca adversar principal pivotul în cazul sistemelor de apărare pe zonă
5:1 şi 3:2:1, iar în cazul sistemelor de apărare pe zonă 6:0 sau 4:2, în care apar doi
AC, unul răspunde de centru şi celălalt de pivot.
Sarcinile zburătorului (Z)
Zburătorul are ca adversar principal centrul advers.

Concepte şi termeni de reţinut: fază de joc, formă de joc în apărare, sistem de joc
în apărare.
Faza de joc – reprezintă un moment al jocului în apărare, în care jucătorii au
anumite sarcini.
Formă de joc în apărare – reprezintă totalitatea principiilor după care acţionează
un jucător înapărare, în cadrul fazei a IV-a a atacului.
Sistem de joc în apărare – modalitatea de dispunere a jucătorilor în teren în
cadrul unei forme de joc în apărare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumeraţi şi explicaţi fazele jocului în apărare.
2. Care sunt formele jocului în apărare?
3. Care sunt sistemele de joc în cadrul formei de apărare pe zonă?
4. Enumeraţi posturile în apărare şi descrieţi principalele sarcini ale jucătorilor
pe aceste posturi.
Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. Faza I a apărării se numeşte zonă temporară.
2. În faza a III-a a apărării nu există elementul tehnic “blocarea mingiilor
aruncate la poartă”.
3. Forma de apărare pe zonă poate fi exprimată în joc prin cinci sisteme de joc.
4. Apărătorii intermediari:
a. au ca adversar direct interul advers
b. se apără împotriva conducătorului de joc advers
c. recuperează mingiile respinse de portar sau revenite din bară în zona
sa şi a AL, dacă AL este plecat contraatac.
d. marchează pivotul la supraveghere sau la intercepţie în toată zona
centrală când nu are mingea şi strâns atunci când este în posesia
mingii;
7.5. Bibliografie
1. Cercel, P. (1980) - Handbal - Exerciţii pentru fazele de joc, Ed.Sport–
Turism, Bucureşti
2. Hantău, C. (2002) – Handbal – jocul în apărare, Ed. Printech, Bucureşti
3. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
4. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) –
Teoria şi metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Igorov Bosi., M., (2009) - Handbal – Metodică, Ed. Moroşan, Bucureşti
6. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed.
A.N.E.F.S., Bucureşti
 CURS 8
HANDBALUL – MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE

După cum am văzut în primul curs, handbalul poate fi privit şi ca mijloc al

educaţiei fizice. Modul în care se practică handbalul la nivel de performanţă nu
este adecvat predării acestuia în lecţia de educaţie fizică. De aceea, atât
conţinuturile cât şi metodica predării trebuie adaptate atât particularităţilor lecţiei
de educaţie fizică, cât şi particularităţilor elevilor din clasele I – VIII.
În programa de educaţie fizică, handbalul apare ca disciplină de studiu
începând cu clasa I. În lecţiile de educaţie fizică de la clasele I – IV este
recomandată folosirea unor jocuri dinamice care să includă în structura lor
elemente tehnice specifice jocului de handbal, cum ar fi prinderea, pasarea,
aruncarea, mişcarea în teren, driblingul, etc. Ca joc, la această vârstă se recomandă
minihandbalul, pe teren redus, la porţi de dimensiuni mici şi cu mingi adaptate
vârstei.
Pentru clasele V – VIII tehnica şi tactica handbalului sunt acordate la
posibilităţile biomotrice şi psihice, limitându-se la procedeele tehnice de bază şi la
acţiunile tactice individuale şi colective simple.
Din cele arătate mai sus, rezultă că, la clasele mici, tehnica şi tactica jocului
de handbal este simplă, limitându-se la un fond minimal de deprinderi motrice,
pentru ca pe măsură ce se avansează în vârstă jocul să devină mai complex, iar
conţinutul tehnico tactic mai variat.

8.1. Etapizarea predării handbalului în lecţia de educaţie fizică.

Sarcini, obiective, conţinuturi şi mijloace.
Datorită atributelor sale instructiv educative, jocul de handbal se înscrie
printre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice, contribuind la realizarea
multor sarcini ale acestei arii curriculare:
- întărirea sănătăţii;
- formarea unui fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, care pot fi
aplicate în condiţii variate;
- creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice de bază şi specifice;
- dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiză, viteză de decizie, etc;
- formarea calităţilor morale: spirit de echipă, responsabilitate, combativitate,
competitivitate, etc.
 Conceptul de şcoală este indisolubil legat de iniţiere, în cazul nostru, de
iniţierea în handbal. În acest context, majoritatea autorilor admit ca vârstă de
începere a iniţierii vârsta de 6 – 7 ani, cu foarte mici variaţii. După cum spunea
Jolibois: „vârsta şcolară reprezintă pentru multe discipline o bună perioadă de
învăţare, care nu trebuie pierdută.”
Iniţierea sportivă, învăţarea rutinelor indispensabile pentru practicarea
handbalului, trebuie terminată înaintea anilor pubertăţii, dacă se doreşte asigurarea
libertăţii şi naturaleţii în exprimarea gestului motric de către copil.
Iniţierea în jocul de handbal trebuie să se subordoneze următoarelor trei idei:
- copilul trebuie să înţeleagă principalele elemente ale jocului;
- copilul trebuie să achiziţioneze progresiv obişnuinţa de a practica handbalul;
- copilul trebuie să înveţe tehnica şi conceptele de bază ale tacticii.
De aceea, în stabilirea metodicii de predare trebuie să se pornească de la
ideea potrivit căreia rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice se realizează prin joc şi
prin exersarea componentelor acestuia şi nu prin exersarea izolată de condiţiile
jocului, a diferitelor elemente tehnice sau acţiuni tactice. Ca urmare, în stadiile de
iniţiere şi învăţare se recomandă calea globală de predare. În stadiul de consolidare
se recomandă folosirea pe lângă calea globală şi a căii analitice, dar doar pentru
acele elemente tehnice sau acţiuni tactice la care copiii prezintă deficienţe de
execuţie. În stadiul de perfecţionare se va recurge din nou la calea globală.
Predarea handbalului în şcoală parcurge o serie de etape, fiecare dintre
aceste etape având obiective şi metode proprii de lucru. (vezi tab.1)

Etapa Clasele Obiective instructive prioritare Metoda de

lucru
I I - IV Obişnuirea cu mingea;
Iniţierea în elementele tehnico-
tactice fundamentale ale jocului de GLOBALĂ
handbal;
Minihandbal
II V Învăţarea elementelor tehnico-
tactice fundamentale;
Iniţierea în jocul bilateral
III VI Consolidarea elementelor tehnico- GLOBALĂ +
 tactice ANALITICĂ
Învăţarea jocului bilateral
IV VII - Perfecţionarea elementelor tehnico- GLOBALĂ +
VIII tactice analitică
Consolidarea şi perfecţionarea
jocului bilateral
Tab. 1 Etapizarea şi obiectivele predării handbalului în lecţia de educaţie fizică

8.1.1. Etapa I
Obiective:
- Formarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ – utilitare şi sportiv
elementare. (obişnuirea cu mingea, iniţierea în elementele tehnico-tactice
fundamentale)
- Dezvoltarea spiritului de echipă şi de colaborare, în funcţie de un sistem de
reguli acceptate. (minihandbal)
Conţinuturi:
- prinderea şi pasarea mingii cu două mâini de pe loc şi din deplasare;
- pasarea mingii cu o mână de pe loc şi din deplasare;
- dribling simplu şi multiplu de pe loc şi din deplasare;
- aruncarea la poartă cu o mână;
- ştafete şi jocuri de mişcare cuprinzând procedeele învăţate;
- minihandbal.
Mijloace:
Obişnuirea cu mingea (OM):
- mingea peste pod;
- mingea prin tunel;
- culesul şi semănatul cartofilor;
- ştafetă cu rostogolirea mingii;
- ştafetă cu transportarea mingii şi ocolirea de obstacole
Iniţierea în elementele tehnico-tactice fundamentale (IT):
- fereşte capul: colectivul este împărţit în echipe egale numeric; fiecare echipă
se dispune în coloană câte unul, având în faţă câte un căpitan; căpitanul
pasează mingea pe rând fiecăruielev, care după ce a pasat înapoi, se
ghemuieşte; câştigă echipa care execută cel mai repede până la ultimul elev;
iniţial se pasează cu două mâini, după care se foloseşte doar o mână.
 - cine ţine mingea mai mult: două echipe egale numeric luptă pentru
câştigarea şi păstrarea mingii; câştigă echipa care reuşeşte cel mai mare
număr de pase; iniţial se lucrează pe un spaţiu redus, pentru ca apoi spaţiul
să se marească treptat, până se ajunge la jumătate de teren de handbal;
- ştafetă cu dribling în linie dreaptă, cu ocolirea unui obstacol şi pasă către
elevul următor; se lucrează cu mâna îndemânatecă, apoi cu cealaltă iar ca
ultimă execuţie, driblingul se execută alternativ, cu o mână şi cu cealaltă;
- apără cetatea: două echipe, una considerată în atac, cu minge, cealaltă
considerată în apărare; echipa din atac încearcă prin pase să se apropie de o
zonă de ţintă (o saltea) pe care trebuie să pună mingea; echipa din apărare
încearcă să intercepteze mingea sau să nu lase echipa din atac să pună
mingea în zona de ţintă.
Minihandbal (MH):
- Se joacă pe teren redus (lungime 20m şi lăţime 16m), cu porţi de dimensiuni
reduse (2,4m lungime şi 1,6m înăltime) cu minge nr. 0. Echipele sunt
formate din 5 sau 6 jucători, dintre care unul este portar. Suprafaţa de poartă
este un semicerc cu raza de 5m. Reprizele sunt de câte 10 minute. Reguli de
bază:
- nu se intră cu sau fără minge în semicerc;
- regula paşilor;
- regula „dublu dribling”
- nu se admit faulturi între jucători.
În tabelul 2 am realizat un model de plan calendaristic pentru 10 lecţii de
educaţie fizică cu temă de handbal.

Nr. lecţiei 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Obişnuirea OM1 OM3 OM5 OM1 OM OM3
cu mingea 5’ 4’ 4’ 4’ 2 3’
OM2 OM4 4’
5’ 4’
Iniţiere în IT 1 IT 3 IT 3 IT 1 IT 3 IT 2 IT 2 IT 1 IT4
elementele 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 4’ 5’
tehnico- IT 4 IT 4 IT 2 IT 2 IT 4 IT 4 IT 3
tactice 4’ 4’ 5’ 6’ 4’ 4’ 4’
Minihandbal MH MH MH MH
10’ 10’ 10’ 15’
Tab. 2 Model de plan calendaristic de 10 lecţii în prima etapă de predare a
handbalului

8.1.2. Etapa a II-a

Obiective:
- Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (învăţarea elementelor
tehnico-tactice fundamentale; iniţiere în jocul bilateral);
- Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării
activităţilor sportive.
Conţinuturi:
Procedee tehnice folosite în atac:
- alergare cu schimbarea direcţiei de alergare;
- pasa în doi de pe loc cu o mână de deasupra umărului;
- pasa din alergare între 2 – 3 jucători în acelaşi plan şi în adâncime;
- pasarea mingii în diferite direcţii;
- dribling simplu şi multiplu;
- aruncarea la poartă din sprijin pe sol.
Procedee tehnice folosite în apărare:
- poziţia fundamentală de apărare
- deplasarea în poziţie fundamentală.
Acţiuni tactice folosite în atac:
- demarcajul;
- dispunerea în atac în cadrul sistemului de atac în semicerc;
Acţiuni tactice folosite în apărare:
- dispunerea în sistemul de apărare poziţional 6:0
Joc bilateral cu respectarea regulilor.

8.1.3. Etapa a III-a

Obiective:
- Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (consolidarea
elementelor tehnico-tactice fundamentale; învăţarea jocului bilateral);
- Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării
activităţilor sportive.
Conţinuturi:
Procedee tehnice folosite în atac:
- prinderea şi pasarea mingii din deplasare;
- dribling cu ambele mâini;
- aruncarea la poartă din săritură;
Procedee tehnice folosite în apărare:
- deplasări în poziţia fundamentală;
- blocarea mingiilor aruncate la poartă:
Acţiuni tactice folosite în atac:
- demarcajul;
- depăşirile individuale;
- dispunerea în atac în sistemul de atac poziţional cu un pivot;
Acţiuni tactice folosite în apărare:
- marcajul
- dispunerea în sistemul de apărare pe zonă 6:0.
Joc bilateral.

8.1.4. Etapa a IV-a

Obiective:
- Dezvoltarea capacităţii motrice generale necesară desfăşurării activităţilor
sportive.
- Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice necesare practicării
jocului (perfecţionarea elementelor tehnico-tactice).
- Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral.
Conţinuturi:
Procedee tehnice folosite în atac:
- pasarea mingii în toate direcţiile;
- pase de angajare a jucătorilor de semicerc;
- pase de contraatac;
- prinderea şi pasarea mingii în sistemul de atac poziţional cu un pivot;
- dribling cu schimbarea direcţiei şi a mâinii de dribling;
- aruncare la poartă din alergare, din săritură şi cu plonjon.
Procedee tehnice folosite în apărare:
- blocarea aruncărilor la poartă;
- scoaterea mingii din dribling;
 - deplasări specifice în apărare.
Acţiuni tactice folosite în atac:
- demarcaj;
- pătrunderea;
- depăşirile individuale;
- prinderea şi pasarea mingii în pătrundere succesivă;
- dispunerea în sistemul de atac poziţional cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
- atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
- intercepţia;
- replierea;
- dispunerea şi acţionarea în sistemele de apărare pe zonă 6:0 şi 5:1.
Joc bilateral.

8.2. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare
În programa de educaţie fizică, handbalul apare ca disciplină de studiu
începând cu clasa I. În lecţiile de educaţie fizică de la clasele I – IV este
recomandată folosirea unor jocuri dinamice care să includă în structura lor
elemente tehnice specifice jocului de handbal, cum ar fi prinderea, pasarea,
aruncarea, mişcarea în teren, driblingul, etc. Ca joc, la această vârstă se recomandă
minihandbalul, pe teren redus, la porţi de dimensiuni mici şi cu mingi adaptate
vârstei.
Pentru clasele V – VIII tehnica şi tactica handbalului sunt acordate la
posibilităţile biomotrice şi psihice, limitându-se la procedeele tehnice de bază şi la
acţiunile tactice individuale şi colective simple.
Din cele arătate mai sus, rezultă că, la clasele mici, tehnica şi tactica jocului
de handbal este simplă, limitându-se la un fond minimal de deprinderi motrice,
pentru ca pe măsură ce se avansează în vârstă jocul să devină mai complex, iar
conţinutul tehnico tactic mai variat.
Datorită atributelor sale instructiv educative, jocul de handbal se înscrie printre
cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice, contribuind la realizarea multor
sarcini ale acestei arii curriculare:
- întărirea sănătăţii;
 - formarea unui fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, care pot fi
aplicate în condiţii variate;
- creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice de bază şi specifice;
- dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiză, viteză de decizie, etc;
- formarea calităţilor morale: spirit de echipă, responsabilitate, combativitate,
competitivitate, etc.
Iniţierea în jocul de handbal trebuie să se subordoneze următoarelor trei idei:
- copilul trebuie să înţeleagă principalele elemente ale jocului;
- copilul trebuie să achiziţioneze progresiv obişnuinţa de a practica handbalul;
- copilul trebuie să înveţe tehnica şi conceptele de bază ale tacticii.
De aceea, în stabilirea metodicii de predare trebuie să se pornească de la
ideea potrivit căreia rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice se realizează prin joc şi
prin exersarea componentelor acestuia şi nu prin exersarea izolată de condiţiile
jocului, a diferitelor elemente tehnice sau acţiuni tactice. Ca urmare, în stadiile de
iniţiere şi învăţare se recomandă calea globală de predare. În stadiul de consolidare
se recomandă folosirea pe lângă calea globală şi a căii analitice, dar doar pentru
acele elemente tehnice sau acţiuni tactice la care copiii prezintă deficienţe de
execuţie. În stadiul de perfecţionare se va recurge din nou la calea globală.
Etapa I
Obiective:
- Formarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ – utilitare şi sportiv
elementare. (obişnuirea cu mingea, iniţierea în elementele tehnico-tactice
fundamentale)
- Dezvoltarea spiritului de echipă şi de colaborare, în funcţie de un sistem de
reguli acceptate. (minihandbal)
Etapa a II-a
Obiective:
- Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (învăţarea elementelor
tehnico-tactice fundamentale; iniţiere în jocul bilateral);
- Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării
activităţilor sportive.
Etapa a III-a
Obiective:
- Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (consolidarea
elementelor tehnico-tactice fundamentale; învăţarea jocului bilateral);
 - Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării
activităţilor sportive.
Etapa a IV-a
Obiective:
- Dezvoltarea capacităţii motrice generale necesară desfăşurării activităţilor
sportive.
- Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice necesare practicării
jocului (perfecţionarea elementelor tehnico-tactice).
- Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral.

Concepte şi termeni de reţinut: etape de instruire; obiective de instruire; plan

calendaristic.
Etape de instruire – reprezintă perioade distincte şi succesive în instruirea
handbalului, caracterizate de obiective şi conţinuturi diferite.
Obiective de instruire – ţintele care trebuiesc atinse la sfârşitul fiecărei etape de
instruire.
Plan calendaristic – defalcarea conţinuturilor instruirii pe unităţi calendaristice
(lună, săptămână, zi, oră)

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Câte etape sunt prevăzute în instruirea handbalului în lecţiile de educaţie fizică?
Care este conţinutul etape I de instruire?
Care este conţinutul etape a II-a de instruire?
Care este conţinutul etapelor a III-a şi a IV-a de instruire?

Teste de evaluare/autoevaluare
Răspundeţi cu adevărat sau fals, sau încercuiţi răspunsurile corecte.
1. În etapa I de instruire se realizează obişnuirea cu mingea.
2. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesară desfăşurării
activităţilor sportive este un obiectiv prezent în toate etapele de instruire.
3. Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral este un obiectiv specific
etapei a II-a de instruire.
4. În etapa a IV-a de instruire se urmăreşte:
 - Formarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ – utilitare şi sportiv
elementare. (obişnuirea cu mingea, iniţierea în elementele tehnico-tactice
fundamentale)
- Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice (învăţarea elementelor
tehnico-tactice fundamentale; iniţiere în jocul bilateral);
- Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice necesare practicării
jocului (perfecţionarea elementelor tehnico-tactice).
- Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral.

Bibliografie
1. Hantău, C. (2009) – MDS Jocuri de echipă – Handbal, Ed. A.N.E.F.S.
2. Kunst-Ghermănescu, I., Gogâltan, V., Jianu, E., Negulescu, I., (1983) –
Teoria şi metodica handbalului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Igorov Bosi., M., (2011) - MDS Handbal – Curs universitar, Ed.
A.N.E.F.S., Bucureşti
 CURS 9
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ŞI
PROCEDEELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATAC

Cu toate că pentru pregătirea tehnică este alocată o proporţie însemnată a

conţinutului instruirii, aceasta se limitează la tehnica fundamentală, tehnică pe care
copiii trebuie să o consolideze şi să o perfecţioneze. Stăpânirea tehnicii
fundamentale, a principalelor procedee tehnice, crează premisele însuşirii unor noi
procedee tehnice mai complexe.
Chiar dacă sfera tehnicii este destul de restrânsă la nivelul copiilor, volumul
de timp alocat învăţării şi consolidării este foarte mare, datorită numărului mare de
repetări necesare consolidării elementelor tehnice fundamentale. Pe măsură ce se
realizează consolidarea elementelor tehnice, mijloacele trebuie să fie concepute sub
forma unor structuri specifice jocului, în vederea formării deprinderilor de aplicare
în jocul bilateral.

9.1. Mişcarea în teren

Exerciţii în perechi sau în grup
- “leapşa” cu toate variantele – pe suprafaţă limitată de teren;
- crabii şi creveţii;
- năvodul;
- colectivul aşezat pe linia de poartă, la semnal sonor, alergare până la centrul
terenului, întoarcere 180°, alergare cu spatele până în semicercul din terenul
advers;
- pe lungimea terenului, deplasări cu efectuarea individuală a schimbării de
direcţie;
- deplasare pe un traseu prestabilit, la semnal sonor, schimbări de direcţie.
- labirintul – colectivul aşezat în coloană de gimnastică ţinându-se de măini.
Doi jucători, unul cu sarcina de prinzător, se urmăresc pe culoarele
“labirintului”, care se schimbă la comanda profesorului, la stânga sau la dreaptă.

9.2. Obişnuirea cu mingia

- jonglerii cu mingea – trecerea mingii în jurul trunchiului, şoldurilor,
genunchilor, gleznelor, din mers şi de pe loc;
- trecerea mingii printre picioare în formă de opt „∞”;
 - aruncarea mingii în sus şi prinderea ei în ghemuit;
- aruncarea mingii în sus şi prinderea ei cu două mâini la spate;
- trecerea mingii dintr-o mână în alta în viteză mare.
Ştafete cu transmiterea şi transportul mingii
- Mingea călătoare: colectivul se aşează pe două sau mai multe rânduri la
intervale de o lungime de braţ. Se transmite prin oferire, din mână în mână,
una sau mai multe mingi. Ultimul, adunând mingile, aleargă în capul şirului
şi reâncepe exerciţiul. După 1-2 execuţii se schimbă sensul de transmitere a
mingii.
- Mingea prin tunel: colectivul organizat pe 2-3 şiruri egale, executanţii stau
cu picioarele mult îndepărtate, păstrând între ei intervale de un braţ, sau 1-2
paşi. Se execută cu 1-3 mingi.
Procedee de transmitere
- cu două mâini prin oferire, înapoi, printre picioare;
- prin rostogolire înapoi printre picioare;
- prin oferire (cu 1-2 mingi) combinat, primul printre picioare, următorul pe
deasupra capului etc. (mingea în val). Ultimul executant primind mingea
aleargă în linie dreaptă pe lângă şir sau şerpuit printre ceilalţi jucători până la
capul şirului, de unde jocul se reia.
- Mingea pasată În funcţie de numărul mingilor colectivul se organizează în 2
sau 3 şiruri. La semnal primii aleargă repede, purtând una sau mai multe
mingi până la un anumit punct (10–15 m) în care le lasă, întorcându-se şi
predând ştafeta următorului sau ocolind punctul stabilit, transportându-le
pentru a le preda următorului. Deplasarea se poate face în linie dreaptă sau
în şerpuire printre obstacole (elevi, steguleţe etc.)
Procedee de transportare a mingii
- între palmă şi antebraţ;
- între palmă, antebraţ şi şold;
- echilibrate în palme, cu braţele întinse lateral;
- purtarea mingii cu un procedeu de ţinere, la alegere conducând în acelaşi
timp altă minge cu picioarele.
Semănatul
- 2-4 echipe egale ca număr sunt dispuse în şiruri, înapoia unei linii de
plecare. În faţa fiecărei echipe se marchează pe teren câte două şiruri de
cercuri cu diametrul de 0,50m. În fiecare din cercurile şirului, din dreapta se
 pune câte o minge de oină sau de handbal mică. Primul din fiecare echipă
primeşte câte o minge. La semnal primii aleargă cu mingea în mână până la
cercul 1, o depune, apoi trec şi o iau din cercul 2, o pune în cercul 3, din
cercul 4 o pune în cercul 5, iar pe cea din cercul 6 o predau următorului, care
vor continua exerciţiul depunând mingea în cercul 2.

Fig.1

Jocuri de întrecere pentru aruncarea mingii (mingi de oina sau de handbal mici)
- Cine aruncă mingea mai departe;
- Colectivul se aşează în spatele unei linii, pe mai multe şiruri. Se aruncă
mingea la distanţă, la început de pe loc şi apoi cu elan, căştigând cel care
realizează cea mai lungă aruncare. Se pot acorda 2-3 aruncări.
- Apără cetatea. Jucătorii vor fi dispuşi pe un cerc cu diametrul de 12-13 m, în
mijlocul căruia vor construi o „cetate” din diferite obiecte aşezate în
echilibru unul peste altul în ordine descrescătoare ca mărime. Unul dintre
copii va apăra „cetatea” de aruncările prin surprindere executate de cei de pe
cerc, care preced aruncarea de câteva pase menite să-l deruteze pe apărător.
Numărul de pase poate fi dinainte stabilit, în funcţie de nivelul de pregătire
al colectivului.

9.3. Ştafete şi jocuri pentru învăţarea deprinderilor motrice specifice

- Ştafete cu rostogolirea mingiilor
- „Mingea rostogolită în suveică simplă”. Copiii sunt aşezaţi în două suveici
simple. Primii au câte o minge de handbal şi la semnal pornesc în alergare
 rostogolind-o până la primul din faţă. După predarea mingii trec la urma
şirului respectiv.
- „Mingea rostogolită după jalon”. Colectivul este organizat pe 2-4 şiruri,
egale ca număr, în spatele unei linii; primii din fiecare şir primesc câte 1-2
mingi de handbal. La semnal aleargă rostogolind mingea (mingiile) şi
ocolind un jalon plasat în faţă; la întoarcere o predă următorului.
- „Mingea în stea”. Copiii se plasează pe două cercuri concentrice. Cei din
afară pasează corespondenţilor de echipă de pe cercul interior.
- „Ştafeta cu dribling”. Copiii vor fi aşezaţi pe 2-4 şiruri, primul din fiecare
şir având o minge. La semnal ei aleargă în dribling 10-15 m, ocolesc un
jalon şi revin pentru a preda mingea următorului. Din aceeaşi formaţie copiii
aleargă în dribling printre jaloane. Cu timpul se va pretinde ca driblingul sa
fie executat alternativ cu mâna dreaptă şi stângă.
- Din formaţie de suveică simplă copiii aleargă în dribling, pasează oblic spre
dreapta sau spre stânga, reprimesc mingea şi, continuând driblingul până la
şirul din faţă o predau următorului.
- Copiii sunt plasaţi pe şiruri, primii având mingea; la semnal aleargă, ating cu
mâna sau ocolesc un obstacol, după care cu elan de 2-3 paşi aruncă mingea
la distanţă cu precizie următorului şi trec la urma şirului propriu.
- „Lupta pentru ţinerea mingii” (prindere, pasare, dribling, marcaj, demarcaj).
Se împarte clasa în două echipe, care se împrăştie pe tot terenul. Una dintre
echipe începe să paseze mingea, iar cealaltă încearcă să recupereze mingea.
Cei care pasează au voie să facă trei paşi cu mingea, trei driblinguri sau
pasează de pe loc. Câştigă echipa care reuşeşte cele mai multe pase fără a
pierde mingea.
- „Vânătoarea” (prinderea, pasarea, aruncare) Se aleg trei vânători, restul
colectivului împrăştiindu-se pe tot terenul. Cei trei trebuie să lovească cu
mingea cât mai mulţi jucători. Ei au voie să paseze şi să facă max. trei paşi
cu mingea. Jucătorii atinşi de minge ies din joc. Se pot folosi şi două mingi.
- „Lupta pentru câştigarea terenului” (prinderea şi aruncarea mingii) Se
împarte clasa în două echipe. Fiecare echipă aruncă mingea cât mai departe
în terenul advers din locul de unde a prins-o. Câştigă echipa care aruncă
prima mingea dincolo de poarta adversă.
- „Cei mai buni ochitori” (aruncare) Copii sunt plasaţi în linie, 1-1,5m
distanţă între ei, fiecare având o minge de handbal. În faţa lor la 10m se
 plasează un jucător cu o minge de fotbal pe care o aruncă în sus, iar ceilalţi
încearcă să o lovească cu mingea lor. Jocul se reia de mai multe ori. Câştigă
jucătorul care nimereşte de cele mai multe ori mingea de fotbal.
- Se împarte clasa în două echipe plasate faţă în faţă la 15m una de alta.
Fiecare echipă are 4-5 mingi de handbal. Între cele două echipe se pune o
minge de fotbal pe care jucătorii încearcă să o lovească cu mingile lor.
Astfel mingile vor ajunge mereu de la o echipă la cealaltă. Câştigă echipa
care reuşeşte să lovească mingea de fotbal până când aceasta ajunge în
terenul adversarilor.
- Se împarte clasa în două echipe aşezate în coloană cu 3m distanţă între ele.
La semnal primii jucători de la fiecare echipă pornesc în dribling şi aruncă
din alergare sau săritură încercând să lovească bara porţii din dreptul echipei
lui. La următorul semnal pornesc următorii jucători. Câştigă echipa care a
lovit de cele mai multe ori bara din dreptul echipei sale. Dacă amândoi
jucătorii au lovit bara, primeşte punct cel care a lovit-o primul. Se poate
desfăşura şi sub formă de ştafetă modificând regulile.

9.4. Exerciţii de pasare a mingii de pe loc

Jucătorii plasaţi pe două şiruri, faţă în faţă, distanţa 3-4 m, pase cu două
mâini de deasupra capului, pase cu două mâini din dreptul pieptului, pase lansate
din dreptul şoldului.

pase în triunghi - pase în cerc

pase în pătrat - pase în stea

pase în romb - pase cu două mingi

pase în zig-zag

9.5. Prinderea şi pasarea mingii din deplasare

suveică simplă
suveică dublă

pase în pătrundere cu retragere la urma şirului propriu

pase în triunghi

pase în pătrat

- pătratul mişcător: cu una sau două mingi pasate în acelaşi sens, de la jucător
la jucător. După pasare jucătorii schimbă locurile cu cei din faţa lor:
- pasarea mingii din alergare în suveică în cruce. Mingea se poate pasa spre
dreapta, apoi spre stânga;
- pase în trei în acelaşi plan;

- pase în formaţie de cocor cu vârful retras;

 - pase în formaţie de cocor cu vârful avansat

- pase în formaţie de scară

9.6. Driblingul – conducerea mingii

Exerciţii individuale:
- de pe loc dribling cu mână dreaptă, cu mână stângă;
- pe lungimea terenului, dribling din mers, apoi din alergare uşoară, cu mâna
dreaptă cu mâna stângă;
- ştafete cu dribling în linie dreaptă;
- suveică cu dribling.

- dribling printre jaloane, distanţa între jaloane 2 m, în dreptul fiecărui jalon se

driblează cu braţul exterior

- pe lungimea terenului dribling cu schimbare de direcţie; jucătorii plasaţi pe

şiruri în colţurile terenului, în diagonală unii faţă de ceilalţi, dribling pe
lungimea terenului, cu aruncare la poarta din alergare.

- dribling şi pase (dribling, pasă laterală, reprimire, dribling, pasă)

9.7.Fentele sau mişcările înşelătoare
Sisteme de acţionare
- pe grupe 4-5 jucători la o minge, se deplasează în teren, fără să se depărteze
prea mult, pasează mingea cu diferite fente de pasare. Fiecare jucător
simulează pasarea mingii print-un procedeu spre un coechipier, şi pasează
altuia cu un alt procedeu;
- fentele de pasare se perfecţionază în faţă apărătorilor, pe grupe de jucători,
care exersează anumite combinaţii tehnice;
- pe cupluri de jucători în atac, cu apărători pasivi exersează fentele de
aruncare la poartă urmate de angajarea pivotului la semicerc;
- joc la o poartă cu efectiv redus (3 la 3 sau 4 la 4), jucătorii încercând să
folosească fentele în funcţie de situaţia concretă în teren;
- jocuri şcoală pentru aplicarea fentelor învăţate.

9.8. Aruncarea la poartă

9.8.1. Aruncarea la poartă din alergare
- pe lungimea terenului pase în doi din alergare;
- formaţii pe mai multe şiruri, jucătorii aleargă spre poartă, primesc mingea şi
aruncă la poartă din alergare;
- aceleaşi formaţii, plecare în dribling, aruncare la poartă din alergare
- pasă la jucători ficşi, reprimire, aruncare la poartă din alergare;

- pe lungimea terenului dribling – aruncare la poartă din alergare;

 - pase în doi pe lungimea terenului, aruncare la poartă din alergare;

9.8.2. Aruncarea la poartă cu sprijin pe sol precedată de elan de pas încrucişat

- pe perechi – distanţă 10-15 m, pase zvârlite de deasupra umărului precedate
de elan de pas încrucişat;
- la nivelul celor doi interi – stânga şi dreaptă – pas la coechipier – reprimire –
aruncare la poartă zvârlită de deasupra umărului precedată de elan de pas
încrucişat.
 - două coloane la nivelul celor doi interi, pas la distribuitor, reprimire,
aruncare la poartăzvârlită de deasupra umărului precedată de elan de pas
încrucişat;

9.8.3. Aruncarea la poartă precedată de paşi adăugaţi

Procedeul tehnic este asemănător aruncării la poartă cu elan de paşi
încrucişaţi. Se pot folosi aceleaşi exerciţii ca la procedeele prezentate anterior.

9.8.4. Aruncarea la poartă din săritură

- câte doi la distanţa de 2-10m, pase din săritură la unceput cu elan de un pas,
de doi paşi şi elanul complet, pentru jucători dreptaci - stâng-drept-stâng, iar
pentru jucători stângaci –drept-stâng- drept;
- suveică simplă cu pase din săritură;
- pe şiruri la nivelul celor doi interi – pas – reprimire – aruncare la poartă din
săritură;
- pe lungimea terenului, dribling, aruncare la poartă din săritură;
- pase în doi din alergare cu aruncare la poartă din săritură;
- pase în trei cu schimb de locuri şi aruncare la poartă din săritură.
 CURS 10
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ELEMENTELOR ŞI
PROCEDEELOR TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN APĂRARE

Stadiile învăţăturii pentru jocul de apărare (iniţiere, învăţare, consolidare,

perfecţionare şi automatizare) se ating prin folosirea metodelor globală şi analitică.
Stadiul de învăţare este dat de jocul acestor metode: pentru iniţiere se
foloseşte metoda globală, pentru învăţare se foloseşte în principal metoda globală
şi în secundar metoda analitică, iar pentru consolidare se folosesc în proporţii egale
cele două metode.
10.1. Poziţia fundamentală de apărare
Poziţia fundamentală se învaţă cu multă uşurinţă încă din primele lecţii, prin
explicaţie, demonstraţie şi execuţie prin imitarea antrenorului aflat în faţa
jucătorilor (execuţie „în oglindă”). În schimb, pregătirea fizică specifică este mai
greu de realizat. Acest element tehnic are nevoie de o pregătire specială, deoarece
menţinerea şi deplasarea în poziţie fundamentală necesită indici crescuţi de forţă în
regim de rezistenţă.
Exerciţiul 1 - Două mingi sunt plasate pe sol la o distanţă de 10 m una faţă de
cealaltă. Jucătorul, în poziţia stând, se află lângă una dintre mingi. La semnal,
pleacă în deplasare în poziţie fundamentală spre cealaltă minge. Acest exerciţiu se
poate face sub formă de concurs: cine atinge cel mai repede cealaltă minge sau, pe
o perioadă de timp (15s; 30s; 45s), cine atinge de cele mai multe ori mingiile.
Se acordă atenţie crescută a modului de deplasare. Deplasarea trebuie făcută
cu paşi adăugaţi. Nu trebuie ca deplasarea să se facă cu paşi încrucişaţi, prin
sărituri sau alergare.
Exerciţiul 2 - Doi jucători sunt plasaţi pe liniile de margine, iar pe axul central al
terenului este plasat un jalon. La semnal, cei doi jucători, din deplasare în poziţie
fundamentală se îndreaptă spre jalon. Şi acest exerciţiu se poate realiza sub formă
de concurs: cine atinge primul jalonul sau, într-un timp limitat, cine atinge de cele
mai multe ori jalonul.
Exerciţiul 3

Figura 1
Se pleacă din punctul A în deplasare în poziţie fundamentală, cu ieşire la
semicercul de 9 m şi retragere la cel de 6 m, până în punctul B; din B, până în C,
deplasare în poziţie fundamentală laterală paralel cu semicercul de 6 m; din C,
până în D, deplasare în poziţie fundamentală cu faţa; din D, până în E, deplasare
laterală, iar din E până în Foarte, deplasare în poziţie fundamentală cu spatele.
Acest circuit se poate relua de mai multe ori cu plecare de pe ambele părţi ale
terenului.
Exerciţiul 4 - Se pleacă din colţul terenului în deplasare în poziţie fundamentală,
cu ieşire la semicercul de 9 m şi retragere la semicercul de 6 m în zig-zag până în
colţul celălalt. urmează alergare de viteză pe diagonala terenului, după care se
continuă la fel la cealaltă poartă, până se ajunge în punctul de pornire.
Exerciţiul 5 - Acelaşi exerciţiu cu deosebirea că sprintul se face pe diagonala
scurtă, până la linia de centru, urmat de deplasare în poziţie fundamentală pe linia
de centru, după care urmează un sprint pe cealaltă diagonală scurtă şi se continuă
ca la exerciţiul precedent.
Exerciţiul 6 - Jucătorii sunt grupaţi câte doi faţă în faţă. La semnal, din deplasare
liberă în poziţie fundamentală, jucătorii încearcă să atingă partea interioară a
picioarelor partenerului. Se lucrează în viteză, pe reprize (3,5,7) de 30s.
Exerciţiul 7 - A şi B sunt faţă în faţă. A încearcă să se deplaseze lateral stânga sau
dreapta 3 sau 4 m. B, din poziţie fundamentală încearcă să se menţină în
permanenţă în faţa lui A. De o deosebită importanţă este utilizarea fentelor.
Exerciţiul 8 - Două jaloane se găsesc la distanţă de 4 m unul faţă de celălalt. A
încearcă, făcând uz de fente, să atingă unul dintre jaloane, iar apărătorul B încearcă
să atingă jalonul înaintea apărătorului (fig. 2a)

Figura 2
Exerciţiul 9 - C apără o linie de aproximativ 4 m situată între două jaloane (fig.
2b). După primirea unei pase de la B, A încearcă să atingă unul dintre jaloane. La
fel ca şi la exerciţiul precedent C trebuie să atingă jalonul înaintea lui A. Şi aici, A
poate uza de fente şi schimbări de direcţie.
Apărătorul trebuie să intre repede în poziţie fundamentală prin îmbunătăţirea
vitezei de execuţie, pe baza reacţiei la semnale optice şi pe baza simţului de
orientare în teren. Jucătorii trebuie să se deplaseze corespunzător în poziţie
fundamentală de apărare, cu paşi adăugaţi înainte, înapoi, lateral şi în diagonală.
Întâmpinarea adversarului făcându-se adecvat situaţiei, partea braţului de aruncare
fiind vizată în primul rând.
Acţionând din poziţie fundamentală, activitatea în apărare este mult uşurată,
evitându-se de multe ori faulturile grosolane.

10.2. Blocarea aruncărilor la poartă

Blocarea aruncărilor la poartă este un element tehnic eminamente defensiv,
acesta folosindu-se atunci când apărătorul nu a reuşit să-şi atace adversarul direct
în timp util. De asemenea, acest element tehnic este folosit de apărătorul care
dublează un alt apărător ieşit în întâmpinarea adversarului direct sau în cadrul
colaborării apărătorilor cu portarul.
 Învăţarea şi perfecţionarea blocării aruncărilor la poartă trebuie realizată încă
de la nivelul copiilor. Ca materiale ajutătoare pot fi folosite mingea praştie sau
mingea cu ureche.
Exerciţiul 1 Jucătorii sunt împărţiţi pe perechi, un atacant şi un apărător. Atacantul
simulează aruncarea, iar apărătorul încearcă să atingă mingea cu ambele braţe.
Exerciţiul 2 La fel ca la exerciţiul 1, dar atacantul aruncă uşor mingea în braţele
apărătorului de la o distanţă de aproximativ 3 m. Apărătorul încearcă să orienteze
respingerea mingii în faţa sa la aproximativ 1 m. În cazul blocării mingiilor
aruncate din săritură, apărătorul trebuie să ţină bărbia în piept, pentru a evita
eventualele lovituri.
Exerciţiul 3 Idem, dar atacantul aruncă mai puternic, fără a avertiza apărătorul de
viitoarea traiectorie a mingii.
Exerciţiul 4 - Blocarea mingiilor de pe loc
Jucătorii lucrează pe grupe în următoarea succesiune:
- atacantul pasează apărătorului;
- apărătorul returnează mingea;
- atacantul aruncă, având partea şi înălţimea aruncării dinainte stabilite;
- apărătorul blochează.
Alternative de continuare a exerciţiului:
- partea de aruncare este stabilită, înălţimea este oarecare;
- înălţimea este stabilită, partea este oarecare;
- înălţimea şi partea aruncării sunt oarecare.
Exerciţiul 5 - Blocarea mingiilor aruncate la poartă din alergare (fig. 3)
Şase apărători stau în faţa a şase atacanţi. Atacanţii obţin mingea de la
jucătorii plasaţi pe linia de poartă, apărătorii ies la atacanţii cu mingea aflaţi în
pătrundere şi blochează aruncarea la poartă
Figura 3
Exerciţiul 6 - Blocarea mingiilor aruncate din poziţii laterale
Trei jucători stau în şir cu faţa la poartă. Jucătorii grupei din mijloc au fiecare
minge. Ei pasează alternativ jucătorilor din stânga sau dreapta, în pătrundere şi
încearcă prin deplasare să blocheze la poartă din lateral. Aruncătorii iau mingea şi
se aşează la coada şirului din mijloc, iar apărătorii se plasează în spatele grupelor
din stânga sau dreapta (fig. 4)
Exerciţiul 7 - Blocarea mingiilor în mişcare laterală, pe semicerc
Jucătorul grupei centrale pasează mingea în pătrundere interilor stânga sau dreapta.
Apărătorul iese la interul stânga sau dreapta şi ‚încearcă să blocheze aruncarea.
Jucătorii care pasează se aşează la coada şirului aruncărilor, aruncătorii devin
apărători, apărătorii culeg mingia şi se aşează la coada şirului din mijloc (fig.4)
Figura 4
Exerciţiul 8 (fig. 5) Apărătorul trebuie să atingă un jalon şi apoi să se deplaseze
lateral prin paşi adăugaţi pentru a bloca defensiv aruncarea la poartă a interului.
Interul aruncă la poartă utilizând procedee diferite şi schimbări de direcţie.

Figura 5
Exerciţiul 9 (fig. 6) Exerciţiul de blocare ale apărătorilor intermediari împotriva
aruncărilor interilor. Apărătorul face un pas spre stânga concomitent cu plecarea
interului, acoperind cu corpul şi cu braţele colţul lung al porţii, portarul fiind
responsabil cu colţul scurt.
Exerciţiul 10 (fig. 7) Obiectiv: blocarea aruncătorilor la poartă din săritură.
Repartiţia sarcinilor: apărătorul blochează aruncările din colţul scurt, iar apărătorul
este responsabil cu colţul lung al porţii.

Figura 6
Figura 7
Exerciţiile 9 şi 10 sunt încadrate la exerciţii de colaborare cu portarul.
O grupă ia naştere când jucătorii au acelaşi obiectiv, trebuind să realizeze
împreună aceeaşi acţiune. Activitatea pe grupe este o activitate parţială,
reprezentând o formă a colectivităţii. Ea pretinde gândire şi responsabilitate
comună, aliniere, adaptare şi capacitate de anticipare a modului de acţiune sau
gândire al altora.
În formaţie, colaborarea pe grupe formează liantul între performanţele
individuale şi cele colective. Un jucător, oricât ar fi de valoros, nu realizează
performanţele optime dacă nu are sprijinul coechipierilor alăturaţi.
Tehnica blocării aruncărilor la poartă a fost exersată individual. Eficienţa
blocării mingiilor aruncate la poartă în cadrul grupei este mai mare. Şi în acest caz
este importantă recunoaşterea intenţiilor atacanţilor.
Exerciţiul 11 Blocarea mingiilor aruncate de jucători în pătrundere (fig. 8)
Centrul pasează alternativ interilor stânga şi dreapta care aruncă la poartă.
Apărătorul central şi cel intermediar stânga sau dreapta se apropie formând blocul
defensiv.
Figura 8
Exerciţiul 12 - Ieşirea la om şi blocarea mingiilor aruncate Jucătorii care stau pe
linia porţii pasează alternativ interilor stânga şi dreapta aflaţi în pătrundere.
Apărătorii intermediari atacă interii şi împreună cu apărătorul central blochează
aruncările acestora. (fig. 9)

Figura 9
Exerciţiul 13 - Blocarea aruncărilor din săritură precedată de un schimb de
oameni (fig. 10) Centrul se deplasează în dribling, încrucişează cu interul stânga
care aruncă la poartă. Apărătorul central întâmpină centrul şi-l conduce până îl
predă apărătorului intermediar. Apărătorul intermediar predă interul stânga
apărătorului central, care blochează aruncarea.

Figura 10

Exerciţiul 14 - Tehnica „ecranului” (fig.11) Cei doi apărători centrali acţionează

într-un spaţiu limitat de două jaloane. Mingea circulă pe traseul ED - ID - IS.
Interul stânga aruncă la poartă sau angajează pivotul. După pasa ID la IS,
apărătorul intermediar stânga se deplasează rapid în diagonală în spate marcând
pivotul. În acest timp apărătorul intermediar dreapta iese, atacând IS. În cazul în
care IS aruncă la poartă, apărătorul care marchează pivotul trebuie să încerce să
blocheze aruncarea la poartă.

Figura nr.11

10.3. Scoaterea mingii de la adversar

După cum spuneam la scoaterea mingii de la adversar se realizează prin
două procedee: scoaterea mingii din dribling şi scoaterea mingii din ţinere
echilibrată.
Scoaterea mingii din ţinere echilibrată este un procedeu riscant, care dacă nu
este bine stăpânit poate duce la faulturi grave şi implicit la eliminarea jucătorului
de pe teren.
De aceea, acest procedeu este foarte rar folosit, fiind chiar evitat de către
jucători.
Ca urmare, vom insista în continuare în special asupra procedeului de
scoaterea mingii din dribling.
Pentru scoaterea mingii este valabilă regula „braţele şi mâinile se vor folosi
pentru a intra în posesia mingii” şi mingea se poate juca cu palma deschisă în orice
direcţie (6:2) fiind interzisă „folosirea pumnului pentru a scoate mingea de la
adversar, sau scoaterea mingii apucate cu o mână sau cu două mâini trăgând sau
lovind” (6:5).
Exerciţiul 1 - Grupe de doi jucători; fiecare face dribling cu o mână, iar cu cealaltă
încearcă să scoată mingea de la coechipier.
Exerciţiul 2 - La fel ca la exerciţiul 1, dar sub forma unui război al picioarelor:
jucătorii încearcă să atingă partea interioară a picioarelor adversarului, în acelaşi
timp el trebuind să facă dribling. În situaţia în care nu poate să atingă piciorul
coechipierului încearcă să scoată mingea din dribling.
Exerciţiul 3 - Idem cu exerciţiul 2, dar jucătorii sar într-un picior.
Exerciţiul 4 - Jucătorii sunt plasaţi într-un spaţiul delimitat (de exemplu
semicercul de 6m) având fiecare câte o minge. Cu o mână driblează , iar cu cealaltă
încearcă să scoată mingea de la adversari. E interzisă părăsirea spaţiului de joc de
către jucător sau minge, dublu driblingul şi conducerea mingii. Câştigă jucătorul
care reuşeşte să rămână ultimul cu mingea în dribling în spaţiul de joc. Orice
greşeală se penalizează cu eliminarea din joc a jucătorului.
Exerciţiul 5 (fig. 12) - Şapte apărători stau în spaţiul dintre 6 şi 9m, încercând fără
să-şi părăsească poziţia, să scoată mingea jucătorilor care pătrund în dribling,
alternativ de pe poziţia extremei stânga, respectiv dreapta.

Figura nr.12
Exerciţiul 6 (fig. 13) - Un jucător care aleargă pe contraatac în jumătatea proprie
de teren, va primi o pasă de la un jucător intermediar. În urma vârfului, la o
distanţă mică, ia startul un apărător care preia vârful de contraatac şi încearcă să-l
preseze pe acesta spre părţile laterale ale terenului şi să-i scoată mingea din
dribling. După finalizare se schimbă rolurile.
Figura nr.13
Tot în cadrul scoaterii mingii de la adversar poate fi introdusă si intercepţia
mingii, care este o acţiune tehnico-tactică de deposedare care apare în urma
marcajului la supraveghere. Pentru reuşita acestei acţiuni apărătorul are nevoie de
o bună viteză de pornire şi de deplasare pe distanţe scurte, de multă îndrăzneală,
spirit de risc raţional, precum şi de capacitate tactică de a anticipa acţiunile
adversarilor. Trebuie ţinut cont că orice intercepţie ratată reprezintă un risc pentru
apărarea proprie, deoarece apărătorul în momentul în care iese la intercepţie lasă
loc liber în sistemul defensiv propriu.
Exerciţiul 7 - Patru jucători sunt dispuşi în pătrat la o distanţă de 5 m unul de
celălalt, pasându-şi mingea prin diferite procedee. În interiorul pătratului se află
doi apărători, care încearcă să intercepteze mingea. Apărătorul care interceptează
mingea schimbă locul cu jucătorul care a dat mingea la intercepţie.
Exerciţiul 8 (fig. 14) - Jucătorii sunt dispuşi în atac pe posturile de ES, IS, C, ID,
ED pasând mingea de la om la om. La semicercul de 9 m sunt aşezaţi doi apărători
care încearcă să intercepteze mingea. Atacanţii trebuie să primească şi să paseze în
pătrundere, fiind obligaţi să paseze de la om la om. Extremele nu au voie să paseze
între ele. Atacantul care greşeşte devine apărător, locul său fiind luat de apărătorul
care a interceptat mingea.

Figura nr.14
Exerciţiul 9 - Grupe de câte trei jucători cu o minge. Apărătorul C este situat cu
faţa spre atacantul B. A este situat în spatele lui C şi ţine o minge în mână. Prin
fente şi mişcări înşelătoare B încearcă să se demarce în aşa fel încât A să-i poată
pasa mingea. C trebuie să se deplaseze în aşa fel încât să fie un obstacol în calea
mingii. Dacă pasa nu reuşeşte se vor schimba rolurile.
Exerciţiul 10 - La fel ca la exerciţiul precedent, dar de data aceasta A este în
câmpul vizual al apărătorului C. În această situaţie B trebuie să se deplaseze lateral
pentru a se demarca şi a primi mingea (orientarea apărătorului în spate).
Exerciţiul 11 - A şi B se deplasează liber prin sală, pasele realizându-se cu
pământul. C încearcă să intercepteze aceste pase.
Exerciţiul 12 - A şi B sunt faţă în faţă la o distanţă de aproximativ 4 m, îşi pasează
mingea făcând fente de pasare sau pase speciale. Apărătorul C încearcă să
intercepteze aceste pase.
Exerciţiul 13 - A şi B sunt faţă în faţă încercând să îşi paseze mingea. Apărătorii C
şi D sunt orientaţi întotdeauna cu faţa către jucătorul cu mingea, încercând să o
intercepteze. Atacantul fără minge încearcă să se demarce.
 CURS 11
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI CONSOLIDĂRII ACŢIUNILOR TACTICE
DE BAZĂ

În timpul jocului sunt prezenţi toţi factorii pregătirii – fizic, tehnic, tactic,
psihologic şi teoretic – care se află în strânsă legătură, influenţându-se şi
condiţionându-se reciproc. Astfel, tactica nu poate fi valorificată decât prin
pregătire tehnică, iar toată pregătirea în ansamblu se valorifică în condiţiile unei
pregătiri psihice şi teoretice.
În această intercondiţionare multiplă, trebuie subliniată corelaţia strânsă
dintre tehnica şi tactica de joc. În joc, tactica reprezintă contribuţia activă a raţiunii,
care caută să valorifice pregătirea jucătorilor şi a echipei adverse, iar tehnica
materializează aceste idei. În acest sens, trebuie arătat că o ridicată măiestrie
tehnică asigură mari posibilităţi în ceea ce priveşte folosirea tacticii.
Prin tactică se înţelege ”totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor
unei echipe organizate şi coordonate raţional şi unitar – în limitele regulamentului
şi eticii sportive – în scopul obţinerii victoriei.” (L. Teodorescu)
Pentru a dezvolta gândirea tactică se cultivă la jucător spiritul de observaţie,
iniţiativa creatoare, fermitatea, capacitatea de anticipare şi cea de soluţionare a
situaţiilor ivite în urma declanşării acţiunilor tactice.

11.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în apărare

11.1.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice individuale şi
colective în apărare
Marcarea adversarului
Marcajul adversarilor, ca acţiune tactică individuală, după modul în care se
realizează poate fi de trei feluri: marcaj strâns, marcaj la supraveghere şi marcaj la
intercepţie.
În următoarele exerciţii, apărătorul trebuie să reacţioneze la mişcările
atacanţilor cu şi fără minge. Atacantul determină atât lungimea mişcării, cât şi
momentul mişcării în diverse direcţii.
Exerciţiul 1 - Jucătorii sunt plasaţii faţă în faţă. Atacantul se deplasează lateral, se
opreşte şi ia startul din nou în direcţia dată. Apărătorul imită aceste mişcări. După
parcurgerea distanţei de 20 m se schimbă rolurile. Exerciţiul poate fi efectuat şi cu
minge.
Exerciţiul 2 - Execuţia se aseamănă cu cea a exerciţiului precedent, doar că
rămâne în sarcina atacantului(cu sau fără minge) ca după ce se opreşte să
determine direcţia mişcării laterale. Durata execuţiilor 15 -30 secunde.
Exerciţiul 3 - Jucătorii sunt situaţi unul lângă celălalt, cu privirea în direcţia
deplasării. Atacantul aleargă înainte, se opreşte şi ia startul în direcţia iniţială.
Apărătorul controlează cu privirea periferică partenerul şi-l urmăreşte din alergare.
După ce au parcurs o distanţă de 20 m, jucătorii schimbă rolurile.
Exerciţiul 4 - Exerciţiul se aseamănă cu cel precedent, dar după oprire atacantul
schimbă direcţia după dorinţă.
Exerciţiul 5 - Execuţie ca la exerciţiul 4, dar apărătorul stă cu faţa spre atacant.
Exerciţiul 6 - Atacantul aleargă cu sau fără minge în zig-zag, iar apărătorul se
deplasează în aşa fel încât să menţină o distanţă de 1,5 m de atacant.
Exerciţiul 7 - Atacantul aleargă cu sau fără minge, se opreşte după dorinţă şi ia
startul în aceeaşi direcţie sau în cea opusă. Apărătorul urmează aceste modificări
de direcţie şi încearcă în acest timp să menţină o distanţă de 1,5 m.
Exerciţiul 8 - Atacantul se deplasează cu mingea în diverse direcţii. Apărătorul
execută aceleaşi mişcări. În momentul în care atacantul mimează o aruncare la
poartă sau o pasă, apărătorul efectuează deplasare cu paşi adăugaţi.
Exerciţiul 9 - Atacantul 1 pasează atacantului 2, după care urmează alergare.
Apărătorul A îl urmează cu deplasare laterală. Atacantul 2 primeşte mingea şi în
timp ce execută o pasă spre atacantul 1, A efectuează deplasare în poziţie
fundamentală.
Ieşirea, atacarea adversarului aflat în posesia mingii şi retragerea
Acţiunea tactică individuală de atacare a adversarului aflat în posesia mingii,
nu poate fi instruită separat de ieşire şi retragere pe semicercul de 6 m sau pe
poziţie de bază a apărătorului.
În special la nivelul copiilor se observă că aceştia în momentul în care îşi
atacă adversarul direct, după ce acesta a pasat, uită să se mai retragă pe poziţia de
bază.
Exerciţiul 1 - Un apărător situat pe semicercul de 6 m şi un atacant la 10 m.
Atacantul pătrunde spre poată şi simulează aruncarea la poartă. Apărătorul iese la
acesta şi îl atacă cu un braţ pe braţul de aruncare şi cu celălalt pe şold. Apărătorul
trebuie atenţionat să se orienteze cu corpul său în special pe partea braţului de
aruncare, realizând astfel şi acţiunea tactică individuală de acoperire a braţului de
aruncare.
Exerciţiul 2 - Sarcinile jucătorilor sunt identice cu cele de la exerciţiul 1, dar după
atacarea adversarului se retrage în poziţie fundamentală în diagonală - înapoi pe
semicercul de 6 m.
Exerciţiul 3 - Doi atacanţi cu faţa spre poartă pasează în pătrundere. Între cei doi
atacanţi, pe semicercul de 6 m se află un apărător. Acesta încearcă să aibă contact
corporal cu atacanţii în momentul în care aceştia au mingea. Deplasările
apărătorului se realizează numai în diagonală (înainte-înapoi) iar atacanţii nu
accelerează ritmul de pasare, pentru a da timp apărătorului să ia contact corporal cu
aceştia.
Exerciţiul 4 - C apără o linie lungă de 4 m. După primirea unei pase de la B, A
încearcă să atingă linia în urma unui duel 1 la 1 cu C. C foloseşte fentele defensive
şi contact corporal corect.
Exerciţiul 5 - A şi B îşi pasează o minge, fiind faţă în faţă la o distanţă de 3 m. C
încearcă să realizeze un contat corporal corect (pe braţul de aruncare şi pe şold).
Nu se împinge.
Exerciţiul 6 (fig. 1) - Jucătorii sunt dispuşi la fel ca în figura 33. Portarul A are
mai multe mingi. Atacanţii primesc şi pasează mingea în pătrundere, iar apărătorii
vor urmări să ia un contact corporal corect cu atacanţii, după care se retrag în
diagonală înapoi pe direcţia de pasare a mingii şi apoi revin la poziţia de baza. În
momentul în care toate mingiile au ajuns la portarul B, jucătorii îşi schimbă
rolurile.

Figura nr.1
Exerciţiul 7 - Jucătorii sunt dispuşi identic cu exerciţiul 6, dar pasele se dau din
săritură, apărătorii încercând contactul corporal corect. O altă variantă a acestui
exerciţiu este ca pasa să fie precedată de o schimbare de direcţie.
Exerciţiul 8 - Trei şiruri de atacanţi pe posturile ID, C şi IS pasează mingea în
pătrundere. Apărătorii îşi atacă adversarul direct, după care se retrag în diagonală
înapoi la semicercul de 6 m dublându-şi coechipierul alăturat.
Figura nr.2

Exerciţiul 9 (fig. 3) Două şiruri de atacanţi pasează mingea în pătrundere. A iese

la atacantul cu minge, C dublează. În momentul pasei A se retrage în diagonală
înapoi dublând la B, care atacă jucătorul cu mingea, după care dublează la C etc.

Figura nr.3
Exerciţiul 10 - „Patru la patru”: atacanţii aflaţi în pătrundere îşi pasează mingea
uşor, apărătorii ieşind din zonă încearcă să ia un contact corporal corect cu
atacanţii, după care se retrag dublând coechipierul alăturat.

Închiderea culoarelor de pătrundere

Exerciţiul 1 - La una dintre porţi, atacanţii dispuşi pe trei şiruri (IS, C şi ID) atacă
poarta succesiv pe intervalele dintre patru apărători (AID, ACD, ACS, AIS).
Apărătorii închid culoarele.
Exerciţiul 2 - 4 atacanţi şi 4 apărători: la semnalele vizuale date de antrenor, atacă
poarta succesiv, atacantul pătrunde în spaţiul dintre doi apărători care sunt obligaţi
să închidă culoarul de pătrundere.
Exerciţiul 3 - Doi apărători şi doi atacanţi. Atacanţii pasează mingea în
pătrundere, încercând să treacă de cei doi apărători, care apără o suprafaţă
delimitată a spaţiului de poartă.
Exerciţiul 4 (fig. 4) - Pentru creşterea solicitărilor la acţiunile de închidere a
culoarelor de pătrundere, se măresc distanţele pe care apărătorii le parcurg.

Figura 4
Exerciţiul 5 - Exerciţiul sub formă de joc la o poartă în care atacanţii în primă
instanţă sunt egali numeric cu apărătorii (5 la5) şi caută să pătrundă pentru a
înscrie goluri numai de la semicercul de 6 cm, apărători opunându-se după minge
şi închid culoarele de pătrundere. Pentru îngreuierea acestui exerciţiu, apărătorii
vor fi în inferioritate numerică (5 la 4).
Preluare, predare şi schimb de oameni
Preluarea, predarea şi schimbul de oameni este o acţiune tactică colectivă
esenţială în cazul formelor de apărare pe zonă şi combinată.
Exerciţiul 1 - Atacantul 1 conduce mingea în dribling, trece prin spatele
jucătorului 2, până la 3, îi pasează acestuia mingea şi-şi ocupă poziţia. Jucătorul 3
driblează, pasează lui 2 şi rămâne pe locul acestuia, jucătorul 2 driblează mai
departe până ajunge la 4 etc.
Figura 5
A îl urmăreşte pe 1 care are mingea (lateral spre stânga, cu paşi adăugaţi
laterali) până când intră în contact corporal cu B (care este în dreptul lui 2), fac
schimb de oameni, iar B îl conduce mai departe pe 1.
Scopul exerciţiului: preluarea între un apărător care stă (B)şi unul care se
deplasează (A).
Exerciţiul 2 - Suveică simplă între atacanţi cu dribling şi pasă. Apărătorii A şi B
preiau atacatul celuilalt apărător. Scopul exerciţiului: preluarea, predarea şi
schimbul de atacanţi între doi apărători în mişcare continuă la semicercul de 6m.
Exerciţiul 3 - Suveică simplă între trei atacanţi, în timp ce trei apărători exersează
preluarea, predarea şi schimbul de oameni. (Deplasarea apărătorilor se face numai
lateral.)
Exerciţiul 4 - Acest exerciţiu este asemănător cu cel precedent, dar apărătorul
central este avansat şi se comportă ofensiv faţă de jucătorul cu mingea.
Exerciţiul 5 (fig. 6) - Circulaţia jucătorilor de semicerc (Es, R, ED) împotriva
ALS, AC şi ALD.

Figura 6
Exerciţiul 6 (fig. 7) -Doi apărători centrali împotriva a două şiruri de jucători care
execută suveică cu încrucişare.

Figura 7
Exerciţiul 7 - Trei apărători (AC, ALS ŞI ALD) împotriva a trei atacanţi (ID, C,
IS) care execută încrucişare dublă.

11.1.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor jocului în apărare

Faza I a apărării - replierea
Exerciţiul 1 - Aşezarea jucătorilor echipei în sistemul de atac propriu şi pasarea
mingii din om în om. La semnal sonor, lansarea mingii jos şi jucătorii se retrag pe
cel mai scurt traseu la propriul semicerc. Retragerea se face în cea mai mare viteză
cu faţa până la linia de centru, după care alergarea se continuă cu spatele până la
semicercul propriu.
Exerciţiul 2 - Este asemănător cu primul, dar în cele două porţi sunt aşezaţi
portarii. Replierea este declanşată în momentul în care cei doi portari execută pase
între ei.
Exerciţiul 3 - La una dintre porţi sunt plasaţi trei atacanţi la 9 m şi trei apărători la
semicercul de 6m. Atacanţii pasează în pătrundere până în momentul în care unul
dintre ei aruncă la poartă; acesta este momentul în care toţi trei atacanţii încep
replierea. Portarul pasează foştilor apărători, care transportă mingea spre cealaltă
poartă, la care execută pase în pătrundere, iar după aruncare se repliază la rândul
lor, exerciţiul continuând.
Exerciţiul 4 (fig. 8) - În timpul jocurilor, în momentul aruncărilor la poartă cei mai
mulţi jucători se repliază imediat, unul dintre jucători încercând să recupereze
mingea. Pentru a crea jucătorilor această obişnuinţă se poate folosi următorul
exerciţiu:
* în faza apărătorilor acţionează două linii de atacanţi. Atacanţii de la 9 m
pasează în pătrundere şi aruncă la poartă. Imediat după aruncare, atacanţii se retrag
în apărare, cei de la centrul trenului anihilând vârfurile de contraatac. Jucătorul
care a aruncat la poartă, încearcă să recupereze mingea.

Figura 8
Exerciţiul 5 - La semicercul de 6m sunt plasate două şiruri de jucători (A şi B), la
colţurile opuse ale terenului. Jucătorii din şirul A pasează la şirul B. Jucătorii din
şirul B pleacă pe contraatac în dribling, iar jucătorii din şirul A încearcă să-i ajungă
şi să-i preseze spre exteriorul terenului, determinându-i să finalizeze din extremă.
Exerciţiul 6 (fig. 9) - Jucătorii din şirul C pasează portarului şi pleacă pe
contraatac. Portarul pasează înapoi jucătorilor din şirul C. Jucătorii din şirul D
încearcă să-i ajungă şi să-i intercepteze mingea. În cazul în care nu reuşesc să
intercepteze mingea, îi vor presa pe aceştia spre exteriorul terenului.

Figura 9
Figura 10

Figura 11
Exerciţiul 7 - Două şiruri de atacanţi situaţi la 9 m execută pase în pătrundere
urmate de aruncare la poartă. Apărătorii situaţi pe posturile de apărători laterali,
după aruncare pleacă pe contraatac, executând contraatac cu două vârfuri. Jucătorii
care au aruncat la poartă se repliază în cea mai mare viteză, încercând să întrerupă
contraatacul. Semnalul optic de plecare pe contraatac este dat de plecarea mingii
din mâna celui care aruncă la poartă.
Exerciţiul 8 - Jucătorii din şirul A pleacă pe contraatac, primesc mingea de la
portar, fac dribling şi de la nivelul semicercului de 9 m pasează mingea celuilalt
portar. În momentul pasei jucătorii din şirul B pleacă pe contraatac, iar cei din şirul
A îl urmăresc încercând să întrerupă contraatacul, după care se retrage la coada
şirului de la care a pornit. Acest exerciţiu se execută cu o singură minge (în cazul
lipsei de material) şi asigură o încărcătură fizică mare.
Exerciţiul 9 - Joc la două porţi cu accent pe diferite teme:
- sincronizarea acţiunilor jucătorilor de echilibru defensiv şi acţiunilor
portarului cu pierderea mingii;
- deplasare rapidă spre propriul spaţiu defensiv şi informare permanentă
despre poziţia coechipierilor şi a adversarilor;
 - replierea şi marcarea vârfurilor de contraatac adverse;
- replierea cu adversarul concomitent cu presarea acestuia spre exteriorul
terenului.

Faza a II-a a apărării - zona temporară

După ce am observat că faza I a apărării este o fază de joc care se rezolvă
preponderent individual, cu foarte puţine interacţiuni între apărători, în faza a II-a a
apărării - zona temporară - vor apărea interacţiunile dintre apărători, cu formarea
unor grupe de 2, 3 sau 4 apărători.
În realizarea zonei temporare se va ţine cont de următoarele reguli:
- repliere promptă, oportună şi colectivă;
- preocupare pentru găsirea celui mai adecvat plasament;
- anticiparea acţiunilor adversarilor şi a coechipierilor;
- iniţierea şi efectuarea acţiunilor în timp util, în concordanţă cu faza de joc;
- plasamentul se menţine între adversar şi poartă;
- acordarea oportună a ajutorului reciproc.
Exerciţiul 1 - 3 apărători se retrag spre poarta lor, în timp ce trei atacanţi
transportă mingea în atac.
Exerciţiul 2 - 3 atacanţi transportă mingea spre poarta adversă. La linia de centru
îi aşteaptă trei apărători care în retragere încearcă să-i împiedice să finalizeze.
Exerciţiul 3 - Identic cu exerciţiul 2, dar la centru se află doi apărători. (fac în
inferioritate numerică)
Exerciţiul 4 - Joc la o poartă 4 atacanţi împotriva a 5 apărători. În momentul
aruncării, retragere la semicercul propriu şi împiedicarea finalizării. Acţiunea se
opreşte în momentul în care se pierde mingea sau se ajunge la joc poziţional.
Exerciţiul 5 - Suveică dublă împotriva a doi apărători situaţi în centrul terenului.
Exerciţiul 6 - În vederea creşterii solicitărilor faţă de cei doi apărători din
exerciţiul anterior, trei grupe de 3 atacanţi transportă mingea sub formă de suveică
pe lungimea terenului. Cei doi apărători se deplasează grupat odată cu mingea de
pe o parte pe cealaltă a terenului. Aceştia aleargă cu faţa până la centrul terenului,
după care continuă alergarea cu spatele. Pot apărea variante ale acestui exerciţiu:
- un apărător împotriva a doi atacanţi, apărătorul deplasându-se spre
atacantul care execută dribling;
 - doi apărători contra trei atacanţi care se deplasează în planuri diferite şi îşi
dau pase neordonate;
- trei apărători care se apără grupat împotriva a patru atacanţi cu mingea.
Exerciţiul 7 - Joc la două porţi. Echipa din atac va dezvolta un atac rapid, iar
echipa din apărare caută să rezolve una sau mai multe teme:
- repliere pe drumul cel mai scurt;
- repliere grupată;
- repliere şi zonă temporară la 9-10 m de poartă;
- repliere şi temporar apărare „om la om”;
- repliere şi aglomerare în faţa porţii;
- repliere la semicerc şi ieşire până la 10-12 m.;
- repliere, zonă temporară şi apărare în zonă pe parcursul unei faze întregi de
atac.

Faza a III-a a apărării - organizarea jocului

Organizarea apărării presupune ca fiecare jucător, după ce a ajuns la
semicercul propriu, să-şi ocupe postul pe care este specializat în apărare.
Pentru instruirea şi antrenarea organizării jocului în apărare se folosesc
următoarele mijloace şi metode:
- expunerea şi demonstrarea la tablă şi apoi în teren de către antrenor, a
principalelor aspecte teoretice şi practice ale organizării apărării;
- retragerea din atac în apărare a jucătorilor pe drumul cel mai scurt şi
continuat cu organizarea acestora pentru un anumit sistem sau pentru sisteme de
joc din dispozitive diferite;
- joc la două porţi în care una dintre echipe are următoarele sarcini: replierea
tuturor jucătorilor către linia de 7 m; reorganizarea apărării prin anticiparea
momentului şi efectuarea oportună a translaţiilor de jucători spre posturile din
sistem;
- intervenţia antrenorului în jocurile şcoală atunci când este necesar pentru a
îndrepta eventualele greşeli apărute în organizarea apărării.

Faza a IV-a a apărării - apărarea în sistem

În apărarea în sistem apar nenumărate greşeli, datorate lipsei pregătirii fizice
specifice, carenţelor tehnice, neînţelegerii sarcinilor tactice şi unei pregătiri
psihologice deficitare.
 Dintre greşelile care apar enumerăm:
- numărătoarea şi autorepartizarea atacanţilor nu se fac în mod repetat;
- se manifestă o exigenţă scăzută faţă de marcarea adversarului direct pe
durata unei secvenţe de joc;
- jucătorii nu se angajează total în acţiuni;
- ieşirea şi atacarea atacantului direct se fac cu întârziere;
- acţiunile de apărare necesare nu sunt legate corespunzător;
- se comit multe greşeli tehnice sau de comportament faţă de adversar;
- nu se îmbină răspunderea individuală faţă de adversarul direct cu ajutorarea
coechipierului angajat direct în faza de joc;
- apar momente de scădere a concentrării în joc.
Apărarea „om la om”
În cadrul formei de apărare „om la om” un apărător răspunde direct de un
anumit atacant, încercând să-i limiteze spaţiul de acţiune, să-l deranjeze la pasare,
să-l împiedice să primească mingea, să-l împiedice să arunce la poartă şi să-l
despartă de minge.
Deşi cere mult timp de pregătire, iar eforturile fizice şi psihice solicitate sunt
deosebite această formă de apărare stă la baza instruirii şi pregătirii tuturor
sistemelor de apărare. Acesta este motivul pentru care am început cu instruirea
apărării „om la om”.
Exerciţiul 1 - Jocul „Cine ţine mingea mai mult” pe suprafeţe delimitate: în
semicercul de 6m; în suprafaţa delimitată de linia de poartă şi semicercul de 9m; pe
jumătate de teren sau pe tot terenul. Cu cât suprafaţa pe care se joacă este mai
mică, cu atât atacanţii sunt mai limitaţi în acţiuni (nu au voie să facă dribling, nu au
voie să paseze înapoi coechipierului de la care a primit mingea). Se joacă reprize
de 30 secunde, în care apărătorii încearcă să întrerupă pasarea.
Exerciţiul 2 - Poarta este fixată la mijlocul terenului, semicercurile sunt marcate
de ambele părţi ale porţii (în faţă şi în spate). Echipa care este în posesia mingii,
are posibilitatea să înscrie din ambele părţi. Portarul va da mingea echipei care o
fost în apărare.
Exerciţiul 3 - Terenul este împărţit în patru zone. În fiecare zonă se află câte două
perechi de jucători (apărător - atacant). Se joacă după reguli de handbal cu
următoarele restricţii: mingea nu poate fi trimisă decât în zona învecinată, jucătorii
nu-şi pot părăsi zona şi nu pot să-şi schimbe perechile.
Exerciţiul 4 - La semnalul antrenorului echipa din apărare foloseşte forma de
apărare „om la om”, trebuind ca echipa din atac să finalizeze în 20-30s.
Exerciţiul 5 - Jocul de mişcare „leapşa în doi”: un jucător îl urmăreşte pe celălalt
care se deplasează pe tot terenul; când la atins cu palma, urmăritul devine
urmăritor.
Exerciţiul 6 - Jocul „cu umbra”: perechi de jucători aflaţi la o distanţă de 3-4m,
unul din ei cu mingea o conduce deplasându-se în teren după dorinţa lui, cel fără
minge urmărindu-l ca o umbră, caută să menţină distanţa care-i separă iniţial.
Exerciţiul 7 - În timp ce atacanţii dispuşi în cerc îşi pasează mingea, apărătorii se
opun activ. Atacantul care greşeşte devine apărător, locul său fiind luat de
apărătorul care a recuperat mingea.
Exerciţiul 8 - Joc la două porţi cu aplicarea apărării „om la om” pe jumătate de
teren. Pentru asigurarea cursivităţii aruncarea la poartă este înlocuită cu aşezarea
mingii în spaţiul de poartă.

Apărarea în zonă
Forma de apărare pe zonă este forma de apărare cel mai des folosită în jocul
de handbal. Aceasta este concretizată sub formă de sisteme. Aceste sisteme
reprezintă aşezarea de bază a apărătorilor în faza a IV-a a apărării. În timpul
jocului de apărare, aceste sisteme se pot modifica în funcţie de necesităţile jocului.
Acelaşi sistem, în funcţie de atribuţiile tactice ale apărătorilor, poate fi aplicat
diferit de la o echipă la alta.
Învăţarea unui sistem de apărare este strâns legată de învăţarea tuturor
elementelor tehnice ale jocului în apărare precum şi a tuturor acţiunilor tactice
individuale şi colective. La toate acestea se mai adaugă şi îmbunătăţirea continuă a
pregătirii fizice generale şi specifice pentru practicarea unui joc de apărare eficient
şi regulamentar.
Metode folosite în învăţarea sistemelor de apărare sunt general valabile
pentru orice sistem:
- explicarea aşezării jucătorilor pe teren, a rolului, sarcinilor şi zonei lor de
acţiune;
- ilustrarea principalelor acţiuni individuale şi colective care intră în
funcţionarea unui sistem de apărare;
- explicarea mecanismului de funcţionare a sistemului de apărare;
 - vizionarea şi analiza jocului unor echipe al căror sisteme de apărare poate
fi considerat model;
- exersarea practică a mijloacelor concrete de pregătire tactică colectivă;
- exersarea izolată a elementelor şi acţiunilor tactice care nu sunt bine
însuşite de unul sau mai mulţi apărători;
- exersarea pe grupe de apărători pentru formarea legăturilor dintre aceştia.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea unui sistem de apărare se pleacă de la
exersarea globală a sistemului, se ajunge la exersarea analitică (pe elemente
tehnice, acţiuni tactice, pe grupuri de apărători) după care se revine la exersarea
globală a sistemului.
Ca mijloace folosite pentru perfecţionare se pot folosi următoarele exerciţii:
- joc la o poartă, în cadrul căruia atacanţii au voie să paseze doar prin faţa
apărării, pentru obişnuirea cu mişcarea de translaţie; nu se permite angajarea
pivoţilor ci numai aruncările de la distanţă;
- joc la o poartă în care apărătorii sunt în superioritate numerică (atacanţii
joacă fără pivot); la egalitate numerică (6 la 6) sau în inferioritate numerică (7
atacanţi care joacă cu doi pivoţi);
- joc la o poartă pentru perfecţionarea marcajului la pivot;
- joc la o poartă cu temă sau liber.
Învăţarea şi perfecţionarea jocului în atac sunt mult mai atractive pentru
jucători decât ale celui din apărare. De aceea, antrenorul trebuie să supravegheze ca
munca de învăţare şi perfecţionare a apărării să fie mai plăcută şi mai variată,
intercalând în lecţia de antrenament exerciţiile de atac cu cele de apărare şi să
stimuleze ambiţia jucătorilor prin diferite forme de întrecere.

11.2. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice în atac

11.2.1. Metodica învăţării şi consolidării acţiunilor tactice individuale şi
colective în atac
Învăţarea şi consolidarea demarcajului
Exerciţiul 1 Cine ţine mai mult mingea de handbal” (pe ½ teren, în semicercul de
6m)
Învăţarea şi consolidarea prinderii şi pasării mingii în pătrundere,
Exerciţiul 1 Suveică cu schimbare de formaţie (ec. complex)
Exerciţiul 2 Jucătorii sunt dispuşi astfel: câte un jucător pe ES şi ED, iar restul
formează o coloană pe centrul terenului. Jucătorii din centru prind şi pasează
mingea în pătrundere, după care se retrag cu spatele la coada şirului.
Exerciţiul 3 Jucătorii sunt dispuşi pe trei coloane pe posturile IS, C şi ID. IS
pătrunde spre poartă, pasează centrului, după care se retrage la coada şirului din
centru. Centrul prinde mingea în pătrundere, pasează ID după care se retrage la
coada şirului ID. ID prinde mingea în pătrundere, pasează C, după care se retrage
la coada şirului IS.
Exerciţiul 4 Jucătorii sunt dispuşi pe patru coloane pe următoarele posturi: ES, IS,
ID şi ED. Mingea este pasată în pătrundere, după care jucătorii se retrag la coada
propriului şir.
Exerciţiul 5 Jucătorii sunt dispuşi pe cinci coloane pe ED, IS, C, ID şi ED. Mingea
este la ES, care pătrunde spre poartă, după care pasează ID. Mingea este pasată în
patrundere succesivă până la ED, care execută o pasă peste semicerc până la ES,
după care se reia exerciţiul. Jucătorii după ce au pasat mingea se retrag la coada
şirului propriu.
Încrucişarea
Exerciţiul 1 Elevii sunt grupaţi câte doi. Pe lungimea terenului, din alergare uşoară
execută încrucişări succesive.
Exerciţiul 2 Elevii sunt dispuşi pe IS, C şi ID. Mingea este la jucătorul C, care
ameninţă poartă, după care execută o încrucişare simplă, alternativ, cu unul dintre
interi. Acţiunea este finalizată cu aruncare la poartă din săritură.
Exerciţiul 3 Elevii sunt dispuşi pe IS, C şi ID. Mingea este la jucătorul ID, care
ameninţă poarta, după care pasează C. C primeşte mingea în pătrundere şi execută
încrucişare simplă la IS. Acţiunea se finalizează cu aruncare la poartă.
Ecerciţiul 4 Acelaşi exerciţiu, dar executat împotriva unor apărători semiactivi.
Exerciţiul 5 Elevii sunt dispuşi în acelaşi mod, dar execută o încrucişare dublă.
Exerciţiul 6 Idem 5 împotriva unor apărători semiactivi.
Exerciţiul 7 Joc cu temă. Golurile înscrise în urma unor încrucişări valorează două
puncte.
11.2.2. Metodica învăţării şi consolidării fazelor de joc în atac
Faza I - contraatacul
Exerciţiul 1 Pe lungimea terenului dribling – aruncare la poartă din alergare;
exrciţiul este folosit pentru obişnuirea vârfurilor de contraatac cu traseul pe care se
vor deplasa.
Exerciţiul 2 Contraatac direct cu un vârf lansat de portar şi finalizat cu un
procedeu de aruncare la alegere (din săritură sau din alergare).

Exerciţiul 3 Contraatac cu urmărire; acest exerciţiu poate fi utilizat şi la învăţarea

şi consolidarea replierii.
Faza a II-a - contraatacul susţinut
Exerciţiul 1 Pase în doi pe lungimea terenului, aruncare la poartă din alergare;

Exerciţiul 2 Pase în trei cu schimb de locuri şi aruncare la poartă din săritură.

 CURS 12
ACCIDENTĂRI FRECVENTE ÎN JOCUL DE HANDBAL

Prin regulamentul său, jocul de handbal, permite contactul corporal între

jucători. Pe măsura dezvoltării acestei discipline sportive, contactul dintre jucători
a devenit din ce în ce mai dur. Ca urmare, s-a încercat luarea unor măsuri în ceea
ce priveşte regulamentul jocului, pentru a limita violenţele din timpul. Cu toate
acestea, încă mai există situaţii care determină accidentări ale jucătorilor.
După cum vom vedea, în continuare, nu doar contactul violent între jucători
stă la baza accidentărilor survenite în timpul jocurilor sau antrenamentelor.
Începând cu 1982, s-au realizat diverse anchete care ne-au permis să cunoaştem
factorii de risc şi să avem o statistică a accidentărilor survenite.
12.1. Statistica accidentărilor
12.1.1. Handbal
În timpul practicării jocului de handbal există o multitudine de posibilităţi de
accidentare. Localizarea accidentelor cunoscute de-a lungul timpului este
următoarea:
- mâini şi degete – 14%
- gleznă - 10%
- genunchi - 7%
- cot - 5%.
Restul de 64% dintre localizări sunt cotate ca diverse, deoarece mai mult de
jumătate dintre acestea sunt contuzii cu localizare musculară sau tendinoasă. Din
punctul de vedere al gravităţii acestora, cifrele către care converg, au următoarele
valori:
- 48% sunt contuzii, legate în mare parte de faptul că handbalul este un sport
de contact;
- 36% entorse;
- 8% luxaţii şi fracturi
- 8% rupturi musculare sau tendinoase şi plăgi.
12.1.2. Beach-handball
Cu ocazia Campionatului european de beach-handball desfăşurat în 2007, în
Italia, s-a efectuat un studiu pe 96 jucători practicanţi ai acestei discipline. Aceştia
au avut de răspuns la un chestionar, care privea ultimii doi ani de activitate (vezi
tab. nr. 1). Rezultatele acestui studiu au fost următoarele:
- 15,5% dintre jucători au suferit accidentări serioase, 71% dintre acestea fiind
suferite de către portari şi interi;
- majoritatea accidentărilor (85,7%) au fost închise, dintre care 57% la nivel
ligamentar şi 42,8% la nivelul trunchiului (contuzii); principalul motiv al
acestor accidentări (71,4%) se datorează contactului violent cu adversarul;
- cel mai mare număr de accidentări (57,1%) s-au înregistrat în timpul
competiţiilor, dintre care 71,4% atunci când jucătorul se afla în atac.
Privind gravitatea accidentărilor, în tabelul nr. 1 se găsesc următoarele cifre:

FORMĂ DURATA PROCENTAJ

ÎNTRERUPERII
Severe Mai mult de 4 săptămâni 14,2%
Serioase 2 – 4 săptămâni 65,4%
Moderate 1 – 2 săptămâni 6,2%
Uşoare Sub 1 săptămână 14,2%
Tab. nr. 1 Gravitatea accidentărilor la Beach-handball

- 92,8% dintre jucători nu au recidivat în accidentări;

- 57,1% au urmat un tratament bazat pe fizioterapie şi medicamente;
- 41,9% au necesitat internare cel puţin o zi, iar 27% au avut complicaţii
precum dureri sau dificultăţi la mers.
Comentarii
Sporturile în care este permis contactul au o probabilitate mai mare de
producere a accidentărilor decât sporturile în care nu există contact între adversari.
Atât handbalul cât şi beach-handball-ul conţin mişcări stresante pentru
sistemele osos şi muscular, iar contactul frecvent şi intens cu adversarul determină
accidentări serioase. În concluzie, atât în handbal cât şi în beach-handball apariţia
accidentărilor este inevitabilă.
Pentru a putea diminua numărul de accidentări trebuie cunoscuţi factorii de
risc pentru apariţia acestora, precum şi metode pentru prevenirea accidentărilor.
12.2. Factorii de risc
Riscul traumatic, ca noţiune, ţine cont de intensitatea la care este practicat
jocul de handbal (numărul de ore săptămânal) şi de numărul de ani de practică.
Diversele anchete au scos în evidenţă doi factori esenţiali de risc traumatic:
angajamentul fizic şi nivelul de atenţie.
Angajamentul fizic, mai mult sau mai puţin violent, este în funcţie de:
- sex – la fete apar de două ori mai puţine accidentări;
- nivelul la care se joacă – de trei ori mai puţine accidentări în prima ligă decât
în liga a doua, datorită numărului diferit de ore de antrenament;
- postul ocupat (vezi tab. nr. 2) – extremele au un risc traumatic dublu faţă de
ceilalţi jucători.

POST JUCĂTORI JOCURI RATA DE

ACCIDENTAŢI URMĂRITE RISC
Extremă 20 (5) 464 4,1
dreapta
Extremă 23 (9) 461 4,7
stânga
Centru 10 (2) 474 2,1
Inter dreapta 13 (3) 471 2,7
Inter stânga 14 (9) 470 2,9
Pivot 14 (3) 470 2,9
Portar 10 (3) 474 2,1
Tab. nr. 2 Accidentări pe posturi (în paranteză sunt trecute accidentările grave)

Nivelul de atenţie
Ora de desfăşurare a jocurilor şi a antrenamentelor. Pe intervalul orar 19 – 20
sunt de trei ori mai multe accidentări decât pe alte intervale orare. În acest interval
de timp se manifestă cel mai pregnant sindromul de hipoglicemie.
Numărul de rezerve. S-a observat că există o relaţie directă între numărul de
rezerve şi numărul de accidentări. Astfel, numărul de accidentări creşte direct
proporţional cu numărul de rezerve. Important nu este ca numărul de rezerve să fie
mare, ci, ca acei jucători care intră în teren să fie pregătiţi să ia parte la competiţie.
Absenţa contactului fizic. Absenţa unui adversar sau a unui coechipier în
apropiere determină o scădere a nivelului de atenţie. Aproximativ 60% dintre
entorsele de genunchi apar în absenţa contactului fizic, iar jumătate dintre
accidentările grave se petrec în absenţa contactului fizic cu un adversar sau cu un
coechipier.

12.3. Modalităţi de prevenire a accidentărilor

Din punct de vedere medical este destul de dificil de prevenit diferitele
accidentări, în schimb, antrenorii trebuie să fie foarte atenţi la doi factori care sunt
la îndemâna lor: ameliorarea calităţilor tehnice ale jucătorilor şi supravegherea
nivelului de atenţie al acestora.
Ameliorarea calităţilor tehnice ale jucătorilor
Studiile fiziologice au arătat clar că jucătorii care au un potenţial tehnic
crescut au un consum energetic redus la aceeaşi mişcare faţă de jucătorii
rudimentari din punct de vedere tehnic. Ameliorarea calităţilor tehnice determină
evitarea epuizării rezervelor energetice prematur, prima consecinţă a epuizării
energetice fiind scăderea nivelului de atenţie. Un jucător, „bun tehnician”, are un
risc traumatic de trei ori mai scăzut decât un jucător cu o tehnicitate redusă.
Supravegherea nivelului de atenţie al jucătorilor
În primul rând trebuie clarificat conceptul de nivel de atenţie. Atenţia
normală este definită de nivelul ridicat de eficacitate fiziologică a organismului,
ceea ce îl face pe jucător să fie informat de ceea ce se petrece în interiorul sau
exteriorul său şi să răspundă, în consecinţă, prin adaptare la toate circumstanţele.
Consecinţa imediată a nivelului de atenţie redus este răspunsul inadecvat al
organismului la stimuli. Stimulii care pot influena nivelul de atenţie sunt de două
feluri: periferici (exteriori) şi senzitivo-senzoriali (interni).
a. Stimulii externi sunt legaţi esenţial de traumatisme:
o stimuli proveniţi de la nivel proprioceptiv, care informează asupra
stării de tensiune musculară, traumatismul tipic fiind contractura;
o stimuli de la nivelul receptorilor intraarticulari, care informează
asupra poziţiei pieselor articulare, traumatismele tipice fiind entorsele;
o stimuli de la nivelul receptorilor exteroceptivi, care informează asupra
desfăşurării unei mişcări (o aruncare contrată surprinzător din spate);
o stimuli de la nivelul receptorilor care transmit informaţii despre dureri
de tipul: contuzii, întinderi sau chiar dureri de cap.
 b. Stimulii interni sunt dependenţi de hormoni sau de substanţe hormonale,
dintre care adrenalina este una dintre cele mai importante. Nu factorii care
intervin sunt importanţi, ci cumularea efectelor acestora, ceea ce duce la
scăderea nivelului de atenţie, conducând automat la creşterea riscului
traumatic. Aceste perturbări nu sunt percepute foarte net de către sportivi,
deoarece se manifestă într-o formă mai subtilă:
o capacitatea de refacere este capitală, din moment ce antrenamentul
este obligatoriu; trebuie evitată hipoxia, acordată o atenţie crescută
calităţii somnului, alimentaţiei, evitarea abuzului de excitante (cafea,
ceai, ţigări, alcool, etc);
o grijile vieţii cotidiene au o influenţă crescută asupra nivelului de
atenţie (situaţia şcolară, profesională sau familială)
Înainte de toate trebuie ştiut că organismul este permanent într-o stare de
echilibru instabil. Prevenirea îi permite acestuia să răspundă eficient la toate aceste
ameninţări. În practică, eficacitatea prevenirii este dată de lucruri foarte simple:
alimentaţie echilibrată, somn de calitate, activitate fizică regulată, deci o viaţă
extrasportivă în conformitate cu rigorile jocului.
Tot la capitolul prevenirii intră şi starea sportivului: condiţia fizică trebuie
raportată la nivelul de practică; integritatea corporală (un jucător nu trebuie să
evolueze cu accidentări nevindecate) şi integritate psihică (concentrare şi
motivare).
Un alt aspect care trebuie luat în calcul este starea materialului: încălţări
adaptate la sport şi în stare bună, suprafaţa de joc să fie adecvată (un bun raport
între elasticitate, capacitatea de amortizare şi cea de alunecare).

12.4. Noţiunea de „Core Stability” şi aplicabilitatea ei în handbal

Expresia Core Stability (miez stabil) este o expresie cunoscută în rândul
kinetoterapeuţilor şi a preparatorilor fizici, definiţia acestei expresii depinzând de
domeniul în care este luată în discuţie.
Din punct de vedere biomecanic expresia miez stabil reprezintă un complex
osteo-ligamentos ce există sub un prag de potenţial care creează o stabilitate osteo-
articulară. Din punctul de vedere al unui kinetoterapeut această expresie reprezintă
un anumit grad de rezistenţă sau forţă întâlnit în anumite grupe musculare.
 Definiţia acceptată de literatura de specialitate descrie Core Stability ca o
integrare funcţională pasivă a sistemului osos, activă a sistemului muscular şi
neutră a controlului neural.
Scopul antrenamentului bazat pe conceptul Core Stability este de a recruta
cu eficienţă musculatura diferitelor segmente ale corpului pentru ca apoi subiecţii
să poată învăţa cu uşurinţă să controleze poziţia diverselor segmente corporale în
timpul activităţii dinamice.
Acest tip de antrenament se poate aplica atât pentru prevenirea
accidentărilor, cât şi pentru recuperarea după accidentări la nivelul articulaţiilor
gleznei, genunchiului, umărului, cotului şi la nivel lombo-sacral.
Antrenamentul se bazează pe mişcări realizate pe suprafeţe instabile gen
swiss ball sau balance fitt.
 CURS 13
REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL

Ca orice disciplină sportivă, handbalul se desfăşoară în limitele unui

regulament foarte clar. Pentru ca jocul să se practice unitar peste tot în lume şi
pentru a păstra identitatea acestui joc, Federaţia Internaţională de Handbal (IHF) a
elaborat regulamentul jocului de handbal.

13.1. Terenul de joc

Terenul de joc are formă dreptunghiulară, cu lungimea de 40 m şi lăţimea de
20 m. Terenul este împărţit în spaţiul de joc, iar la fiecare capăt este câte un spaţiu
de poartă. Laturile lungi ale terenului se numesc linii de margine, iar laturile scurte
se numesc linii de poartă.
În spaţiul de poartă, pe linia de poartă, în mijlocul acesteia este plasată
poarta. Poarta are 2 m înăltime şi 3 m lăţime în interiorul ei. Bara în secţiune
transversală are formă de pătrat cu latura de 8 cm şi este vopsită în două culori
alternative care se deosebesc net de spaţiul înconjurător. Benzile de culoare ale
bărilor au lungimea de 20 cm. Colţurile porţii sunt vopsite în aceeaşi culoare
(culoarea închisă), aici bemzile de culoare având 28 cm.
Spaţiul de poartă este delimitat de o linie dreaptă cu lungimea de 3 m, situată
la 6 m de linia de poartă, paralelă cu aceasta, în faţa porţii. Această linie este
continuată la ambele capete cu câte un arc de cerc cu raza de 6 m, care are drept
centru muchia interioară şi posterioară a bării. În interiorul spaţiului de poartă, la 4
m de linia de poartă, cu o lungime de 15 cm, se află linia de 4 m, care reprezintă
locul până la care are voie portarul să iasă în cazul aruncărilor de la 7 m.
Linia de aruncări libere, linia de la 9 m, este trasată cu o linie întreruptă, la
care atât segmentele acesteia, cât şi spaţiile dintre ele au lungimea de 15 cm. Linia
de aruncări libere este desenată în acelaşi mod ca şi linia care delimitează spaţiul
de poartă.
Linia aruncărilor de pedeapsă se află la 7 m de linia de poartă, paralelă cu
acesta, pe axul central al terenului, fiind desenată printr-o dreaptă cu lungimea de 1
m.
De o parte şi de cealaltă a liniei de centru, de pe linia de margine pleacă spre
interiorul terenului un segment de dreaptă cu lungimea de 15 cm, care delimitează
spaţiul de schimb. Lungimea acestuia este de 4,5 m. Spaţiul de schimb reprezintă
locul prin care este permis jucătorilor să intre şi să iasă de pe teren în timpul
jocului.
Toate liniile terenului aparţin spaţiului pe care îl delimitează şi au o grosime
de 5cm. Excepţie face linia care uneşte cele două bări, care are o grosime de 8 cm,
egală cu grosimea bărilor.

13.2. Timpul de joc

Pentru echipele masculine şi feminine, ai căror jucători depăşesc vârsta de
16 ani, timpul de joc este de două reprize a câte 30 minute, despărţite de o pauză de
10 minute.
 Copiii între 12 – 16 ani – 2 x 25 minute, cu pauză de 10 minute;
 Copiii între 8 – 12 ani – 2 x 20 minute, cu pauză de 10 minute;
  Copiii sub 8 ani – 2 x 15 minute, cu pauză de 10 minute.
În situaţia în care un joc se termină nedecis şi trebuie stabilit un învingător,
după o pauză de 5 minute, se trage din nou la sorţi terenul sau aruncarea de
începere şi se vor juca încă două reprize de 5 minute fară pauză între ele.
Dacă şi în această situaţie jocul se termină nedecis, după o pauză de 5
minute şi o nouă tragere la sorţi, urmează încă două reprize de 5 minute fără pauză
între ele. Dacă jocul rămâne nedecis şi după a doua prelungire se iau în considerare
prevederile regulamentului competiţiei.
Pe durata jocului, fiecare echipă are dreptul la câte trei time-out-uri pe
parcursul unui joc, cu durata de 1 minut. Time-out-ul poate fi cerut doar când
echipa proprie se află în posesia mingii.

13.3. Mingea de joc

Mingea de joc este din piele sau material sintetic, sferică, iar suprafaţa ei
este nealunecoasă. Dimensiunile şi greutatea mingii diferă în funcţie de vârstă şi
sex:
- pentru băieţi peste 16 ani mingea are o circumferinţă de 58 – 60 cm şi o
greutate de 425 – 475 g (minge nr. 3);
- pentru fete peste 14 ani şi băieţi 14 – 16 ani mingea are o circumferinţă de
54 – 56 cm şi o greutate de 325 – 400 g (minge nr. 2);
- pentru băieţi 8 – 12 ani şi fete 8 – 14 ani mingea are o circumferinţă de 50 –
52 cm şi o greutate de cel puţin 315 g (minge nr. 1);
- pentru copii sub 8 ani (fete sau băieţi), circumferinţa mingii este de cel puţin
48 cm si greutatea de 290 g (minge nr. 0).
La fiecare joc oficial se vor prezenta două mingi regulamentare, dintre care
arbitrii vor alege mingea de joc, cealaltă minge fiind minge de rezervă. Mingea de
rezervă stă în timpul jocului la masa oficială.
În cazul jocurilor internaţionale, mingea de joc trebuie să aibă inscripţionat
IHF-Official-Ball.

13.4. Echipa
Echipa de handbal este formată din 14 jucători, dintre care minim unul este
portar. Pe terenul de joc se pot găsi, în acelaşi timp, maxim 7 jucători, restul fiind
jucători de schimb.
 Pentru a începe jocul, pe teren trebuie să fie prezenţi minim 5 jucători,
echipa putându-se completa până la 14 pe parcursul jocului, inclusiv al
prelungirilor. Dacă în timpul jocului numărul jucătorilor scade sub 5, jocul va
continua.
Jucătorii de schimb pot participa la joc în orice moment, fără a anunţa
scorerul sau cronometrorul. Numărul de schimbări pe parcursul jocului este
nelimitat. Un jucător poate intra în teren doar în momentul în care jucătorul
schimbat părăseşte spaţiul de joc. În cazul în care jucătorul de schimb intră în teren
înainte ca jucătorul schimbat să iasă, sau nu foloseşte spaţiul de schimb, comite
greşeala schimbare greşită, sancţionată cu eliminare pe timp de două minute.

13.5. Echipamentul
Echipamentul folosit în jocul de handbal este de două feluri: echipamentul
jucătorului de câmp şi echipamentul portarului.
Echipamentul jucătorilor de câmp este uniform, fiind compus din tricou şi
pantalon scurt. Tricourile au inscripţionat pe spate numerele de concurs, între 1 şi
21. Înălţimea numărului de pe spate este de 20 cm, iar a celui de pe piept de 10 cm.
Opţional se pot inscripţiona numere şi pe şorturi. Culoarea tricourilor trebuie să se
diferenţieze evident de culoarea tricourilor echipei adverse şi de culorile celor doi
portari.
Încălţămintea este tip sport, cu talpa plată, din cauciuc sau un material
asemănător.
Echipamentul portarului diferă la culoare de echipamentul propriei echipe, al
echipei adverse şi al portarului advers. În general portarii au tricouri cu mânecă
lungă, cu apărători la coate şi umeri şi pantaloni lungi, cu apărători la genunchi şi
şolduri.

13.6. Portarul
Portarul în momentul în care părăseşte suprafaţa de poartă devine jucător de
câmp, ca urmare se va supune regulilor specifice jucătorilor de câmp. În suprafaţa
de poartă, portarul are voie să:
- atingă mingea cu orice parte a corpului în acţiunea de apărare a porţii;
- să se deplaseze cu mingea în mână în orice direcţie şi să facă oricâţi paşi
doreşte;
- să intre şi să iasă în spaţiul de poartă fără a avea mingea sub control.
 Portarului nu îi este permis :
- să pericliteze adversarul în timpul acţiunii de apărare a porţii;
- să intre şi să iasă din spaţiul de poartă cu mingea sub control;
- să atingă sau să intre în posesia mingiilor care stau sau se rostogolesc pe sol
în afara spaţiului de poartă, atunci când el se află în interiorul spaţiului de
poartă;
- să atingă cu piciorul mingiile care stau pe sol sau care se îndreaptă din
spaţiul de poartă spre spaţiul de joc.

13.7. Jucarea mingii

Jucătorilor de câmp le este permis:
- să arunce, să prindă, să oprească, să împingă, să lovească sau să boxeze
mingea, folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchiul;
- să ţină mingea maxim 3 secunde;
- să se deplaseze maxim 3 paşi cu mingea în mână;
- să treacă mingea dintr-o mână în alta;
- să joace mingea în orice poziţie (stând, culcat, pe genunchi sau aşezat).
Jucătorilor de câmp nu le este permis:
- să atingă mingea cu gamba sau laba piciorului;
- să facă dublu dribling sau să ţină mingea în mână mai mult de trei secunde;
- să facă mai mult de trei paşi cu mingea în mână;
- să joace mingea peste liniile laterale sau de poartă;
- să joce mingea cu propriul portar atunci când acesta se află în spaţiul de
poartă;
- să menţină mingea în posesia propriei echipe fără a ataca poarta adversă în
mod evident.

13.8. Comportamentul faţă de adversari

În relaţia cu un adversar, unui jucător îi este permis:
- să folosească braţele şi mâinile pentru blocareasau intrarea în posesia mingii;
- să folosească palma deschisă pentru a îndepărta adversarului mingea;
- să bareze cu corpul drumul unui adversar, chiar dacă acesta nu este în
posesia mingii;
- să intre în contact corporal cu un adversar, cu faţa spre el şi cu braţele
îndoite, să-l controleze şi să-l marcheze.
 În relaţia cu un adversar, unui jucător nu îi este permis:
- să lovească mingea din mâna unui adversar:
- să blocheze sau să îndepărteze cu forţa un adversar folosind mâinile, braţele
sau picioarele;
- să îmbrăţişeze,să ţină, să împingă sau să lovească un adversar;
- să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în pericol un adversar, cu sau
fără minge.

13.9. Aruncarea liberă

Se acordă aruncare liberă dacă se comite una dintre următoarele greşeli:
- schimbare greşită;
- greşeală de portar sau a jucătorului de câmp pe suprafaţa de joc;
- mânuirea greşită a mingii, precum şi aruncare intenţionată a mingii în afara
terenului,
- faultarea adversarului;
- repunerea greşită a mingii în teren;
- joc pasiv;
- călcarea suprafeţei de poartă de către un jucător cu mingea.
Aruncarea liberă se poate executa în orice direcţie, din locul în care s-a
comis infracţiunea, fără fluierul arbitrului. În momentul aruncării libere, adversarii
trebuie să păstreze 3 m de jucătorul cu mingea, iar coechipierii acestuia nu au voie
să intre în suprafaţa dintre liniile de 6 m şi 9 m.

13.10. Aruncarea de la 7 m
Este o aruncare directă spre poartă, care trebuie executată în 3 secunde de la
fluierul arbitrului. Se acordă în următoarele situaţii:
- fault în timpul aruncării la poartă într-o situaţie clară de gol;
- apărare în semicerc sau creearea unui avantaj faţă de adversar prin intrarea
în suprafaţa de poartă;
- întreruperea jocului într-un moment avantajos, de către un oficial al unei
echipe sau de un fluier auzit din tribună, indiferent de locul în care se găseşte
mingea.
În momentul aruncării de la 7 m cel care execută aruncarea nu are voie să
calce linia de 7 m, să ridice piciorul de pe sol sau să joace încă o dată mingea dacă
aceasta nu a fost atinsă de portarul advers sau de bara porţii. În momentul
executării aruncării, jucătorul trebuie să aibă un picior pe sol. Se consideră
aruncare la poartă din momentul în care mingea părăseşte mâna aruncătorului.
În timpul execuţiei aruncării de la 7 m nici un jucător nu are voie să intre în
spaţiul delimitat de liniile de 6 şi 9 m, în afara executantului.

13.11. Sancţiuni
Sancţiunile disciplinare se acordă progresiv în timpul jocului, acestea fiind:
atenţionarea verbală, avertismentul, eliminarea temporară, descalificarea şi
eliminarea definitivă.
Atenţionarea verbală se acordă la începutul jocurilor în cazul în care nu se
respectă distanţa de 3 m de minge în cazul aruncărilor libere, faulturilor sau altor
nereguli minore.
Avertismentul se semnalizează cu cartonaş galben şi se acordă în
următoarele situaţii:
- faulturi repetate asupra adversarilor;
- nerespectarea regulilor în cazul aruncărilor libere;
- conduită nesportivă faţă de adversari sau oficiali.
O echipă în timpul jocului poate primi maxim trei avertismente. Avertisment
se poate acorda şi unui jucător sau oficial aflat pe banca de rezerve. Pentru jucătorii
de schimb şi oficiali se poate arăta un singur avertisment.
Eliminarea temporară se semnalizează de către arbitru cu două degete
ridicate deasupra capului, iar cu cealaltă mână se indică jucătorul sancţionat.
Eliminarea temporară se acordă în următoarele situaţii:
- dacă jucătorul nu lasă mingea pe sol în momentul acordării unei aruncări
libere în favoarea echipei adverse, sau la fluierul arbitrului;
- schimbare greşită;
- greşeli repetate de menţinerea distanţei faţă de minge în cazul aruncărilor
libere;
- faulturi repetate;
- conduită nesportivă repetată;
În această situaţie, jucătorul sancţionat părăseşte terenul pe timp de două
minute, iar echipa sa va juca în inferioritate numerică. La expirarea celor două
minute va intra în teren acelaşi jucător sau unul dintre jucătorii de schimb.
 Eliminarea temporară poate fi acordată şi băncii de rezerve, doar o singură
dată. În această situaţie va fi scos un jucător de pe teren, iar echipa va juca în
inferioritate timp de două minute.
Un jucător poate primi în timpul jocului două eliminări temporare.
Descalificarea se semnalizează cu cartonş roşu. Descalificarea se acordă
unui jucător pentru cea de a treia eliminare temporară sau direct, fară ca jucătorul
să aibă eliminări temporare în prealabil. Descalificarea se acordă direct în
următoarele situaţii:
- dacă loveşte sau trage din spate sau lateral braţul unui adversar aflat pe
punctul de a arunca la poartă;
- execută o acţiune în urma căreia adversarul este lovit la cap sau gât;
- loveşte corpul sau figura adversarului în orice mod;
- împinge sau împiedică un adversar în timp ce acesta aleargă.
Jucătorul căruia i s-a acordat descalificarea părăseşte suprafaţa de joc, echipa
joacă în inferioritate numerică timp de două minute, după care va intra un alt
jucător pe teren. În situaţia în care descalificarea se acordă băncii de rezerve, cel
căruia i s-a acordat va părăsi incinta terenului, va fi scos un jucător de pe teren, iar
echipa va juca în inferioritate timp de două minute. La expirarea timpului de 2
minute, se va completa efectivul echipei.
 CURS14
BEACH-HANDBALL

Jocul de beach-handball are o apariţie foarte recentă, recentă chiar în

comparaţie cu handbalul clasic. Din acest moment handbalul clasic va fi numit
handbal în sală (indoor handball) pentru a fi deosebit de beach-handball.

14.1. Originea şi evoluţia jocului

Jocul de beach-handball are o apariţie foarte recentă, recentă chiar în
comparaţie cu handbalul clasic. Din acest moment handbalul clasic va fi numit
handbal în sală (indoor handball) pentru a fi deosebit de beach-handball.
Primele referiri la beach-handball au apărut în anii ’80. Primele teste şi
studii, curios, sunt făcute în Italia şi Olanda. Spunem curios, pentru că, în cazul
celor două ţări, handbalul nu este un sport foarte popular.
Anul în care apare ca disciplină sportivă este anul 1992, conform datelor
furnizate de Comitetul de Organizare a Beach-Handball-ului (COBH), la iniţiativa
Federaţiei Italiene de Handbal (FIGH). Acest sport nou s-a împrăştiat rapid în Italia
şi tot aici au fost scrise primele regulamente ale jocului.
În 1994 s-a desfăşurat primul circuit de turnee, la Rio de Janeiro şi Buenos
Aires, ceea ce a reprezentat un nou pas în cunoaşterea şi dezvoltarea acestui nou
sport în întreaga lume.
În acea perioadă, cel mai mare inconvenient îl constituia faptul că
regulamentele Federaţiei Italiene de Handbal (1992), al Federaţiei Portugheze de
Handbal (1993) şi al Federaţiei Spaniole de Handbal (1997) nu erau unitare. Ca
urmare, în anul 2002, Federaţia Europeană de Handbal (EHF) a publicat primul
Regulament al tuturor Competiţiilor şi turneelor. Din acest moment fiecare ţară îşi
va dezvolta propriile strategii în baza unui regulament unic.
În prezent, beach-handball-ul este o disciplină sportivă în continuă
dezvoltare, pentru care se organizează Campionate Europene şi Campionate
Mondiale atât la feminin cât şi la masculin.
14.2. Sistemele de joc în atac şi apărare
La beach-handball elementele tehnice şi acţiunile tactice individuale şi
colective sunt asemănătoare cu cele de la handbalul în sală. Deosebiri apar la
nivelul sistemelor de joc în atac şi apărare.
Cel mai utilizat mod de a juca este acela de a schimba portarul cu un jucător
de câmp în momentul în care echipa este în atac. Acest lucru a avut un succes
deosebit la răspândirea jocului, deoarece este mai uşor de înscris un gol atunci
când joci în atac 4 atacanţi contra 3 apărători, decât atunci când se joacă 3 contra 3.

14.2.1. Atacul
Din punct de vedere ofensiv majoritatea echipelor dezvoltă un sistem de atac
cu un pivot, în care jucătorii sunt dispuşi astfel: un inter stânga (IS), un inter
dreapta (ID), un centru (C) şi un pivot (Pv).
Alte combinaţii la dispunerea jucătorilor sunt de exemplu:
- cu patru jucători în linia a doua (1 IS, 1 ID, 1 CS şi 1 CD);
- cu jucătorii dispuşi pe două linii (1 IS, 1 ID şi 2 Pv);
- o altă posibilitate este transformarea în timpul atacului a sistemului de atac
cu un pivot în sistem de atac cu doi pivoţi.

14.2.2. Apărarea
Din punctul de vedere al apărării, apar puţine sisteme de joc:
- sistemul clasic cu cei trei apărători dispuşi pe o linie: doi apărători laterali
(ALS şi ALD) şi un apărător central (AC);
- sistemul de apărare cu jucătorii dispuşi pe două linii: un zburător (Z) şi doi
apărători centrali (2 AC);
- sistemul de apărare combinat 2+1: doi apărători centrali(2 AC) şi un
apărător om la om;
- forma de apărare om la om pe tot terenul sau în jumătate de teren.
Această formă de apărare (om la om) se utilizează foarte rar, deoarece nu are
randament datorită faptului că în permanenţă există un jucător liber, nemarcat de
nici un apărător.

14.3. Contribuţii la handbalul în sală şi avantajele practicării beach-handball

În continuare vom face o analiză sumară a contribuţiei generale pe care o are
beach-handball-ul la dezvoltarea handbalului în sală şi în particular a transferului
conceptului de antrenament. Atunci când ne referim la conceptul de antrenament,
avem în vedere utilizarea aceloraşi mijloace, cu efect şi aplicabilitate directă în
situaţiile de joc.
Cea mai importantă caracteristică a beach-handball-ului este marea
transferibilitate către handbalul în sală, în aşa fel încât tenhnica şi tactica
handbalului în sală s-a adaptat perfect jocului pe plajă. Din punct de vedere tehnic,
pasele, prinderea mingii, mişcarea în teren, fentele, aruncările la poartă, blocarea
aruncărilor la poartă sunt identice. Doar driblingul, datorită suprafeţei pe care se
joacă, nu este identic. Din punct de vedere tactic, acţiunile tactice, atât cele
individuale cât şi cele colective sunt identice.
Un alt aspect important este legat de ideea de periodizare a antrenamentului.
În concordanţă cu teoria lui Matveev legată de acest aspect, este evident că cea mai
bună periodizare prevede şase săptămâni – perioadă pregătitoare, opt luni –
perioadă competiţională, şase săptămâni – perioadă de tranziţie şi o lună pauză.
Din păcate această periodizare nu poate fi realizată ca atare, în special partea care
se referă la perioada de tranziţie.
Atunci când se termină competiţiile, echipele trec direct la perioada de
pauză, de multe ori această perioadă fiind prea lungă. Chiar şi în handbalul de mare
performanţă există echipe care se opresc din pregătire timp de opt săptămâni.
La acest aspect, beach-handball-ul poate da o mână de ajutor la trecerea
acestei perioade, mai ales că majoritatea competiţiilor sunt programate în perioada
în care echipele de handbal în sală sunt în perioada de tranziţie sau în pauză.

14.4. Regulamentul jocului de beach-handball

Terenul de joc (vezi fig. 1)

Terenul de joc este un dreptunghi de 27m lungime şi 12m lăţime, cuprinzând
o zonă de joc şi două spaţii de poartă. Suprafaţa trebuie să conţină un strat de nisip
de cel puţin 40cm adâncime, iar în jurul terenului să existe o zonă sigură cu
lăţimea de 3m.
Zona de joc are o lungime de 15m şi o lăţime de 12m. Liniile de delimitare
trebuie evidenţiate printr-o bandă colorată cu lăţimea de 8cm.
În centrul fiecărei linii de poartă se găseşte câte o poartă. Porţile sunt
identice şi respectă aceleaşi condiţii ca cele de la handbalul în sală. Porţile trebuie
să fie bine ancorate pentru a nu creea pericol pentru jucători.
 Spaţiul de poartă este situat în faţa fiecărei porţi, fiind delimitat de linia
spaţiului de poartă, paralelă cu linia de poartă, situată la 6m distanţă de aceasta.
Zona de schimb pentru jucătoriare 15m lungime şi 3m lăţime. Zonele de
schimb sunt situate de o parte şi de alta a terenului, în afara liniei de margine.
Portarii intră şi ies peste propria linie de margine a zonei proprii de schimb sau
peste linia de margine a propriei zone de poartă.

SPATIUL DE POARTA
Timpul de joc
a. Începutul jocului:
- înainte de începerea jocului se efectuează tragerea la sorţi pentru a determina ce
echipă îşi alege partea şi zona de schimb;
- în repriza a doua, echipele achimbă terenul, nu şi zonele de schimb;
- jocul începe cu minge de arbitru.
b. Timpul de joc:
- timpul de joc este de două reprize a câte 10 minute:
- dacă la sfârşitul reprizei este egal se foloseşte regula Golului de aur, adică se
joacă până se înscrie primul gol;
- câştigătorul unei reprize primeşte 1 punct;
- dacă ambele jumătăţi sunt câştigate de aceeaşi echipă, aceasta este câştigătoarea
per total cu scorul de 2:0;
- dacă fiecare echipă câştigă câte o repriză, sunt folosite Shoot-out-uri.
c. Shoot-out:
- ambii portari stau cu un picior pe linia de poartă;
- jucătorii de câmp care execută stau în spaţiul de joc, cu un picior în punctul în
care linia de poartă şi linia de margine se întâlnesc;
- la fluier, jucătorul de câmp pasează portarului propriu; în timpul pasei mingea nu
are voie să atingă solul;
- în momentul în care mingea părăseşte mâna jucătorului, portarii se pot mişca;
- portarul cu mingea rămâne în spaţiul de poartă şi trebuie ca în timp de trei
secunde fie să arunce spre poarta adversă, fie să paseze propriului coechipier; în
timpul acestei pase, mingea nu are voie să atingă solul;
- în timpul shoot-out jucătorii implicaţi rămân în propria zonă de schimb; jucătorii
care au executat, se întorc în propria zonă de schimb;
- se aleg cinci jucători de echipă care vor executa alternativ; câştigătoare este
echipa care a înscris cele mai multe goluri după 5 execuţii;
- dacă nici după 5 execuţii nu se decide rezultatul, se aleg din nou 5 jucători pentru
executarea shoot-out; în această rundă sau în următoarele, meciul se decide îndată
ce o echipă ia conducerea după un număr egal de execuţii.
d. Time out
Time out se acordă:
- la o descalificare sau o eliminare definitivă;
- la aruncarea de la 6m;
 - la cererea unei echipe; fiecare echipă are dreptul la un time out pe repriză de
câte un minut, în timpul regulamentar de joc, nu şi în prelungiri; o echipă
poate cere time out numai când este în posesia mingii;
- la semnalul sonor al oficialilor jocului;
- la consultaţii între arbitrii;
- la eliminarea unui oficial al unei echipe.

Mingea de joc
Mingea este confecţionată din cauciuc şi trebuie să nu fie alunecoasă.
Pentru echipale masculine, mingea are o circumferinţă de 54 – 56 cm şi o
greutate de 350 – 370g, iar pentru feminin, o circumferinţă de 50 – 52cm şi o
greutate de 280 – 300g. pentru meciurile de copii poate fi folosită o minge mai
mică.
La fiecare joc se vor prezenta trei mingi regulamentare. Mingiile de rezervă
vor fi păstrate pe mijloc, în spatele fiecărei porţi.

Echipa
La jocurile şi turneele de beach-handball pot fi organizate pentru echipe
masculine, feminine şi mixte. O echipă este formată din 8 jucători.
La începutul jocului trebuie să fie prezenţi la teren minim 6 jucători. Dacă
numărul de jucători scade sub 4, jocul este oprit, iar cealaltă echipă este declarată
învingătoare.
Pe teren pot fi maxim 4 jucători de echipă, 3 jucători de câmp şi un portar.
Restul jucătorilor vor rămâne în prorpriul spaţiu de schimb. În orice moment al
jocului echipa trebuie să aibă unul dintre jucători desemnat ca portar. Un jucător
recunoscut ca portar, poate deveni jucător de câmp în orice moment şi invers, un
jucător de câmp poate deveni oricând portar.

Echipamentul
Toţi jucătorii de câmp ai unei echipe trebuie să poarte echipament uniform.
Combinaţiile de culori şi designul echipamentului celor două echipe trebuie să fie
diferit. Jucătorii folosiţi de o echipă ca portari vor avea aceeaşi culoare a
echipamentului, dar diferită de a jucătorilor de câmp ai ambelor echipe şi a
portarilor adverşi. Jucătorii trebuie să poarte numere care sunt de cel puţin 10cm
înălţime pe piept.
 Toţi jucătorii joacă în picioarele goale. Sunt permise şosetele sau bandajele
sport, în schimb nu sunt permise încălţările sport sau alte tipuri de încălţări.
Nu se permite purtarea de obiecte care pot fi periculoase pentru ceilalţi
jucători, cum ar fi: cerceii, brăţările, ceasurile, agrafele, etc. Sunt permise benzile
pentru cap din material moale şi şepcile de soare, dar întoarse cu partea dură la
spate.

Portarul
Are dreptul:
- să atingă mingea cu orice parte a corpului în timpul acţiunii de apărare a
porţii, în interiorul spaţiului de poartă;
- să se deplaseze cu mingea în spaţiul de poartă fără să se supună regulilor
jucătorilor de câmp;
- să părăsească spaţiul de poartă fără minge şi să participe la joc în câmpul de
joc; în această situaţie va respecta regulamentul care se aplică jucătorilor de
câmp.
Nu are dreptul:
- să părăsească spaţiul de poartă cu mingea sub control;
- să pună adversarul în pericol în acţiunea de apărare a porţii;
- să atingă mingiile care se rostogolesc sau stau pe sol în afara spaţiului de
poartă atunci când el se află în spaţiul de poartă;
- să revină în spaţiul de poartă cu mingea sub control;
- să atingă cu laba piciorului sau cu gamba în spaţiul de poartă, mingea care
stă sau se rostogoleşte pe sol în direcţia spaţiului de joc.

Jucarea mingii
Se permite:
- aruncarea, prinderea, oprirea, împingerea sau lovirea mingii prin folosirea
mâinilor, braţelor, corpului, trunchiului, coapselor şi genunchilor;
- ţinerea mingii maxim 3s;
- să se facă 3 paşi cu mingea în mână;
- driblingul de pe loc sau din deplasare;
- să treacă mingea dintr-o mână în alta;
- să joace mingea în genunchi, şezând sau întins pe sol:
Nu se permite:
 - să se atingă mingea cu orice parte a membrului inferior de la genunchi în
jos;
- să se atingă mingea decât o singură dată dacă aceasta nu a atins solul, alt
jucător sau dacă nu s-a dat gol între timp;
- să se ţină mingea în posesia echipei fără a efectua o acţiune evidentă de a
ataca sau arunca la poartă (joc pasiv).

Comportamentul faţă de adversar

În relaţia cu un adversar, unui jucător îi este permis:
- să folosească braţele şi mâinile pentru blocareasau intrarea în posesia mingii;
- să folosească palma deschisă pentru a îndepărta adversarului mingea;
- să bareze cu corpul drumul unui adversar, chiar dacă acesta nu este în
posesia mingii;
- să intre în contact corporal cu un adversar, cu faţa spre el şi cu braţele
îndoite, să-l controleze şi să-l marcheze.
În relaţia cu un adversar, unui jucător nu îi este permis:
- să lovească mingea din mâna unui adversar:
- să blocheze sau să îndepărteze cu forţa un adversar folosind mâinile, braţele
sau picioarele;
- să îmbrăţişeze,să ţină, să împingă sau să lovească un adversar;
- să împiedice, să obstrucţioneze sau să pună în pericol un adversar, cu sau
fără minge.

Marcarea unui gol

Un gol este marcat atunci când întreaga circumferinţă a mingii a trecut de
linia de poartă, în condiţiile în care nu s-a comis nici o abatere de către aruncător
sau de către coechipierii săi înainte sau în timpul aruncării.
Un gol spectaculos sau creativ se punctează cu 2 puncte, după cum şi
golurile înscrise din aruncare de la 6m sau cele înscrise de către portar.

Aruncarea liberă
Jocul se întrerupe şi se reia cu aruncare liberă pentru adversari atunci când:
echipa aflată în posesia mingii a comis o abatere de la regulament care conduce la
pierderea posesiei mingii.
 În momentul acordării aruncării libere, jucătorul care se află în posesia
mingii trebuie să lase mingea pe sol în locul în care se găseşte. Când se execută o
aruncare liberă, jucătorii echipei în atac nu au voie să stea la o distanţă mai mică de
1m de linia spaţiului de poartă al adversarilor înainte ca aruncarea liberă să fie
executată. Adversarii trebuie să fie la o distanţă de cel puţin 1m de executantul
aruncării libere.
Aruncarea liberă se execută fără semnal sonor dat prin fluier de către arbitru,
de pe loc şi în orice direcţie.

Aruncarea de la 6m
Aruncarea de la 6m se acordă atunci când:
- se întrerupe neregulamentar o şansă clară de gol, în orice loc al terenului de
către un jucător sau oficial al echipei adverse;
- se aude un fluier neautorizat în momentul unei şanse clare de gol;
- o şansă clară de gol a fost întreruptă de către cineva care nu participă la joc;
- un jucător a fost faultat în momentul unei şanse clare de gol.
În momentul acordării aruncării de la 6m, arbitrii trebuie să acorde time-out.
Dacă se înscrie prin aruncare de la 6m, se acordă 2 puncte.
Aruncarea de la 6m trebuie executată spre poartă în timp de 3s de la fluierul
arbitrului. Jucătorul care execută această aruncare nu trebuie să atingă sau să
depăşească linia de 6m înainte ca mingea să-i părăsească mâna.

Sancţiuni
În jocul de beach-handball se prevăd următoarele sancţiuni: eliminarea
temporară, descalificarea şi eliminarea definitivă.
Eliminarea temporară se acordă pentru:
- faulturi asupra unui adversar;
- faulturi care trebuie sancţionate progresiv;
- abateri împotriva unui adversar care execută o aruncare liberă;
- comportament nesportiv a unui jucător sau oficial al echipei;
- schimbare greşită;
- faulturi repetate;
- nelăsarea mingii jos în momentul fluierului arbitrului;
- abateri repetate la executarea aruncărilor libere;
- la descalificarea unui jucător sau a unui oficial aflat în spatiul de schimb.
 A doua eliminare a unui jucător atrage după sine descalificarea. Jucătorul
eliminat poate fi înlocuit sau poate intra în teren la schimbarea posesiei mingii.

Descalificarea se acordă pentru:

- intrarea pe teren a unui jucător fără a avea acest drept;
- comportament nesportiv repetat al unui oficial al unei echipe;
- faulturi care pun în pericol sănătatea adversarului;
- comportament nesportiv grosolan;
- violenţă a unui jucător în afara terenului de joc;
Descalificarea se semnalizează cu cartonaş roşu. Înainte de semnalizare se
acordă time-out. Descalificarea este cu drept de înlocuire.

Eliminarea definitivă se acordă atunci când un jucător se face vinovat de o violenţă

în timpul jocului, pe teren sau în afara lui. Se cere time-out şi se semnalizează prin
încrucişarea braţelor deasupra capului. Eliminarea definitivă este fără drept de
înlocuire.