Carte Volei Curs 2009

Mirela Shaao – Volei.
Curs de baza 2009
MIRELA SHAAO
VOLEI
CURS DE BAZĂ
EDITURA UNIVERSITARIA
CRAIOVA, 2009
1
Mirela Shaao – Volei. Curs de baza 2009
Referenţi ştiinţifici:
Prof.univ.dr. Corneliu Andrei Stroe
Prof.univ.dr. Marian Dragomir
Copyright © 2009 Universitaria

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SHAAO, MIRELA
VOLEI. CURS DE BAZĂ / Mirela Shaao – Craiova:
Universitaria, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-606-510-711-3
Tipografia Universităţii din Craiova

Str. Brestei, nr.156A Craiova, Dolj, România
Tel: +40 251 598054
Tipărit în România
2
CUPRINS
CAPITOLUL 1: Originea și istoricul jocului de volei.............. 7
CAPITOLUL 2: Noțiuni de regulament și terminologie

specifică..................................................................................... 13
2.1. Aria de joc............................................................................ 13

2.2. Fileul și stâlpii....................................................................... 13
2.3. Mingea…………………........................................................ 17
2.4. Echipa.................................................................................. 17
2.5. Așezarea jucătorilor în teren................................................ 18
2.6. Rotația.................................................................................. 22
2.7. Marcarea punctului.............................................................. 23
2.8. Câștigarea setului și meciului.............................................. 23
2.9. Situații de joc........................................................................ 24
2.10. Jocul cu mingea................................................................. 25
2.11. Jucător la fileu.................................................................... 26
2.12. Întreruperi, pauze și întârzieri............................................ 27
2.13. Conduita participanților...................................................... 30
2.14. Arbitrii................................................................................. 32
2.15. Specializarea jucătorilor..................................................... 36
CAPITOLUL 3: Domeniul, definiția, caracteristicile și

conținutul tehnico-tactic al jocului de volei........................... 40
3.1. Domeniul jocului de volei..................................................... 40

3.1.1. Voleiul ca sport........................................................... 40
3.1.2. Voleiul ca joc sportiv colectiv...................................... 46
3
3.1.3. Voleiul ca mijloc al educației fizice școlare................. 47

3.2. Definiția și caracteristicile jocului de volei............................ 50
3.3. Conținutul tehnico-tactic al jocului de volei.......................... 52
3.3.1. Tehnica jocului de volei………………………………. 52
3.3.1.1. Definiția și conținutul tehnicii………………... 52
3.3.1.2. Învățarea, consolidarea și perfecționarea
elementelor și procedeelor tehnice…………………... 57
3.3.1.3. Descrierea elementelor și procedeelor
tehnice….................................................................... 66
3.3.1.3.1. Poziția fundamentală..................... 66
3.3.1.3.2. Deplasările.................................... 72
3.3.1.3.3. Pasa (lovirea) cu două mâini de
sus spre înainte............................................. 74
sus spre înapoi.............................................. 82
3.3.1.3.5. Serviciul........................................ 84
jos................................................................. 96
3.3.1.3.7. Preluarea din serviciu................... 103
3.3.1.3.8. Ridicarea....................................... 107
3.3.1.3.9. Plonjonul....................................... 111
3.3.1.3.10. Lovitura de atac........................... 114
3.3.1.3.11. Preluarea din atac....................... 119
3.3.1.3.12. Blocajul........................................ 120
3.3.1.3.13. Preluarea din fileu....................... 126
3.3.2. Tactica jocului de volei............................................. 128
3.3.2.1. Definiția, conținutul și sistematizarea tacticii 128
3.3.2.2. Prezentarea tacticii jocului de volei............... 131
3.3.2.2.1. Tactica la serviciu.......................... 131
3.3.2.2.2. Tactica în atac............................... 135
3.3.2.2.3. Tactica în apărare......................... 141
4
CAPITOLUL 4: Voleiul în școală.............................................. 157
4.1. Aspecte organizatorice ale lecției cu temă din volei............ 157

4.2. Locul jocului de volei în lecția de educație fizică................. 160
4.3. Competenţe generale, atitudini și valori, competențe
specifice şi conţinuturi recomandate pentru jocul de volei în
ciclul gimnazial........................................................................... 161
4.4. Activitatea competițională a elevilor din ciclul gimnazial -
echipa reprezentativă a școlii..................................................... 170
CAPITOLUL 5: Particularitățile desfășurării procesului de

orientare și selecție inițială în volei......................................... 175
BIBLIOGRAFIE.......................................................................... 181
ANEXE........................................................................................ 187
A1. Mijloace de acționare pentru învăţarea poziţiilor

fundamentale............................................................................. 187
A2. Mijloace de acționare pentru învăţarea deplasărilor............ 189
A3. Mijloace de acționare pentru învăţarea pasei (lovirii) cu
două mâini de sus spre înainte ................................................. 191
două mâini de sus spre înapoi................................................... 194
A5. Mijloace de acționare pentru învăţarea serviciului de jos..... 197
A6. Mijloace de acționare pentru învăţarea serviciului de sus.... 199
două mâini de jos...................................................................... 201
A8. Mijloace de acționare pentru învăţarea preluării din
serviciu....................................................................................... 204
5
A.9. Mijloace de acționare pentru învăţarea ridicării................... 206

A.10. Mijloace de acționare pentru învăţarea plonjonului spre
înapoi.......................................................................................... 208
A.11. Mijloace de acționare pentru învăţarea plonjonului
lateral........................................................................................ 209
A.12. Mijloace de acționare pentru învăţarea plonjonului
înainte........................................................................................ 211
A.13. Mijloace de acționare pentru învăţarea loviturii de atac
pe direcția elanului...................................................................... 213
A.14. Mijloace de acționare pentru învăţarea loviturii de atac
pe altă direcție (întors)................................................................ 216
A.15. Mijloace de acționare pentru învăţarea preluării din atac.. 218
A.16. Mijloace de acționare pentru învăţarea blocajului
individual................................................................................... 219
A.17. Mijloace de acționare pentru învăţarea blocajului colectiv 221
A.18. Mijloace de acționare pentru învăţarea preluării din fileu.. 223
6
CAPITOLUL 1. ORIGINEA ŞI ISTORICUL JOCULUI DE

VOLEI
Privit cronologic, jocul de volei apare în iarna anului 1895, în

Statele Unite ale Americii (oraşul Holyoke, statul Massachusetts),
având la origine jocul numit „Mintonette”1 inventat de profesorul
William G. Morgan (1870 - 1942), directorul pentru educaţie fizică al
colegiului.
Jocul este prezentat public în anul 1896 şi primeşte aviz
favorabil pentru practicarea în şcoli şi universităţi, iar denumirea de
„VOLLEY-BALL”, provenită din expresia „to volley the ball” (a arunca,
voleu, adică a lovi mingea pentru a o expedia, înainte ca ea să atingă
solul) i se datorează lui A.T.Halsted (director al colegiului din
Springfield) şi a apărut din dorinţa specialiştilor vremii de a-i exprima
esenţa printr-un nume sugestiv.
Evoluţia jocului de volei este marcată de schimbări atât în ceea
ce priveşte răspândirea, organizarea, regulamentul, tehnica cât şi
materialele de joc.
În America şi în Asia, promovarea voleiului se datorează
Organizaţiilor (asociaţiei) YMCA (Young Men's Christian
Association), iar în Europa este adus în anul 1917 de către armata
americană care-l utiliza ca mijloc de recreere.
Primele federaţii naţionale de specialitate apar în Uruguay
(1916)2, fosta Cehoslovacie (1924), Polonia şi fostul URSS (1926),
1
Mintonette, într-o descriere sumară, apare ca un joc sportiv colectiv ce se
desfăşura în sală, între două echipe cu efective egale, în limita terenului de tenis,
cu fileul de tenis ridicat - în care se acţiona asupra mingii de baschet prin lovire
sau respingere, nemijlocit cu mâna liberă, fiecare formaţie disputându-şi alternativ
mingea, urmărind trimiterea acesteia pe suprafaţa de dispunere a celeilalte.
2
Bâc, O., 1999, Volleyball, Edit. Universităţii din Oradea.
7
USA (1928), România (1931) - Federaţia Română de Basket şi

Volleyball, Franţa (1936)3.
Federaţia Internaţională de Volleyball (F.I.V.B.) ia fiinţă în anul
1947, iar odată cu aceasta se întocmeşte un regulament unic de joc
pentru ţările afiliate4, care va asigura cadrul necesar debutului
competiţiilor internaţionale de mare anvergură: Campionatele
Europene5, Campionatele Mondiale6, Cupa Mondială7 şi a
competiţiilor intercluburi: Cupa Campionilor Europeni8 şi Cupa
Cupelor9.
Voleiul este acceptat de Comitetul Internaţional Olimpic (C.I.O)
în rândul sporturilor olimpice în anul 1964 (Tokio).
Regulamentul, tehnica şi materiale utilizate au evoluat continuu,
fiecare dintre acestea având un rol aparte în dezvoltarea voleiului şi
(în) creşterea spectaculozităţii jocului (păstrându-i esenţa).
De la apariţia sa (1895) şi până la înfiinţarea Federaţiei
Internaţionale de Volei (1947) jocul cunoaşte reguli variate datorate
inexistenţei unui regulament internaţional unic:
terenul de joc: 18,28x10,66 m; 15,1x7,6 m; 18x9 m (1920);
înălţimea fileului: 2,40 – 2,45 m (1897)10; 2,13 m (1900); 2,28 m
(1912); 2,43 m (1917);
mingea confecţionată special pentru jocul de volei apare în anul
1900;
numărul punctelor necesare câştigării unui set: 21 (1900); 15
(1917); se impune o diferenţă de două puncte pentru câştigarea
3
Păcuraru, A., 1999, Volei. Teorie şi metodică, Edit. Fundaţiei Universitare
’’Dunărea de Jos’’, Galaţi.
4
Printre care şi România.
5
Italia, 1948 – volei masculin; Cehoslovacia, 1949 – volei feminin (Bâc, O., 1999).
6
Cehoslovacia, 1949 – volei masculin; Moscova, 1952 – volei feminin (Bâc, O.,
1999).
7
1965 – volei masculin; 1973 – volei feminin (Bâc, O., 1999).
8
1960 – volei masculin; 1961 – volei feminin (Bâc, O., 1999).
9
1973 – volei masculin şi volei feminin (Bâc, O., 1999).
8
setului în caz de egalitate (1925), iar câştigătorul meciului este

desemnat după regula „cel mai bun din trei seturi”;
numărul jucătorilor: nelimitat iniţial, ajunge la 9 (1897), apoi la 6
(1919);
numărul loviturilor permise între coechipieri va fi de trei (1920),
iar atingerea consecutivă a mingii de acelaşi jucător este
considerată greşeală (1916);
rotaţia jucătorilor devine obligatorie în anul 1916;
elemente şi procedee tehnice: mingea este pusă în joc prin
serviciu, iar în caz de eroare acesta se poate repeta; preluarea
se poate realiza prin respingere (pasa) cu orice parte a corpului
– deasupra centurii; apare lovitura de atac (1919); blocajul
individual (1921 - 1928); blocajul colectiv (1930 - 1940);
tactica: combinaţii în atac (1921 - 1928), iar după apariţia
blocajului colectiv se pun bazele sistemului de apărare cu
„centrul doi avansat” (1930 - 1940).
După constituirea Federaţiei Internaţionale de Volei (1947) şi
adoptarea unui regulament unanim recunoscut, cel puţin de către
ţările afiliate forului, la momentul respectiv, iar mai târziu la nivel
mondial, voleiul cunoaşte o nouă etapă în evoluţia sa. Schimbările ce
au urmat aveau să propulseze jocul de volei pas cu pas spre ceea ce
azi numim „spectacol de înaltă clasă” caracteristic perioadei
contemporane adică voleiului profesionist.
Dintre modificările semnificative realizate în timp, unele păstrate
până azi, pot fi amintite:
delimitarea atacului din linia I faţă de cel din linia a II-a prin
intermediul liniei de 3 m (1953);
executarea blocajului cu trecerea palmelor peste marginea
superioară a fileului (1964); după efectuarea blocajului,
jucătorului care atinge mingea i se permite un contact
consecutiv cu aceasta (1964); nu este considerată lovitură a
9
echipei – contactul mingii cu blocajul, echipa beneficiind în

continuare de trei lovituri (1976); este permis blocajul serviciului
advers (1978); se interzice blocajul serviciului advers (1982);
apare serviciul de sus (1962); delimitarea timpului de serviciu la
5 sec. (1964) apoi la 8 sec. (1999); serviciul poate fi blocat
(1978); se interzice blocajul sau atacul serviciului advers (1982);
zona de serviciu se extinde pe toată lungimea liniei de fund a
terenului de volei (1994); mingea din serviciu poate atinge fileul
(1999);
sistemul sau regula tie-break11 pentru setul V (1992), apoi
pentru toate seturile (1998);
seturile I - IV se încheie în momentul acumulării a 25 de puncte
de către o echipă, iar setul V – la 15 puncte sub condiţia
existenţei unei diferenţe de minim 2 puncte între cele două
echipe, în caz contrar setul prelungindu-se până la realizarea
diferenţei;
libero-ul – jucător specializat în apărare care dispune de reguli
specifice ce privesc echipamentul său, acţiunile de joc,
schimbarea şi desemnarea sa (1998);
contact cu mingea se poate realiza cu orice parte a corpului
până la genunchi - inclusiv cu aceştia (1992); este permis
contactul şi lovirea mingii cu orice parte a corpului (1994, 1997).
În România, voleiul apare în jurul anilor 1919 - 1920. Iniţial a

fost practicat de către studenţii şi elevii din Bucureşti, Braşov,
Constanţa, Iaşi, Ploieşti, Sibiu, Timişoara etc., jocul fiind preluat de la
misiunile militare străine. Primul campionat şcolar s-a desfăşurat în
anul 1921 (V. Adam, 2004).
11
Fiecare minge pusă în joc se încheie cu punct pentru echipa care o câştigă,
indiferent cine a servit (Bâc, O., 1999). Regula precedentă prevedea schimbul
de seviciu în cazul în care echipa care serveşte comite o greşeală (fără
acordarea de punct adversarului).
10
Începutul activităţii oficiale a fost marcat de înfiinţarea în anul

1931 a Federaţiei Române de Baschet şi Volei (F.R.B.V) care a
elaborat primul regulament de joc valabil pentru ţara noastră.
De asemenea au fost organizate primele campionate regionale
– în 1931 la băieţi şi în 1932 şi la fete.12
În 1958, din Comisia Centrală de Volei care luase fiinţă în 1948,
se revine la Federaţia Română de Volei, complet separată de cea de
baschet.13
Primele campionate naţionale se organizează în 1949 la băieţi
şi 1950 la fete – la început sub forma unor competiţii regionale cu
turneu final, pentru ca din anul 1954 să se treacă la sistemul
divizionar, practicat permanent ulterior – cu diverse variante (A.
Drăgan, 2003).
Prima participare a echipei naţionale (volei masculin) la o
competiţie internaţională oficială are loc în 1949 cu ocazia
desfăşurării Campionatului Mondial de la Praga.
Performanţele notabile ale echiplelor naţionale de volei
(masculin şi feminin) pe plan internaţional14 sunt prezentate în tabelul
1.1.
Acestor performanţe li se adaugă cele obţinute de echipele
naţionale de juniori, precum şi cele ale echipelor de club în marile
competiţiile continentale.
12
Drăgan, A., Armeanu, I., Armeanu, M., Cojocaru, A., 2003, Regulamentul jocului
de volei cu comentarii, Edit. YES, Bucureşti.
13
http://beachvolley.3x.ro/istoric.html
14
http://www.frvolei.ro/1_RO/14_Arhiva/IstoriculJV.html
11
Competiţia Anul - Locul Loc ocupat

M – loc 4
J.O. 1964 Tokio
F – loc 4
1972 Munchen M – loc 5
M – loc 3
1980 Moscova
F – loc 5
C.M. 1949 Cehoslovacia M – loc 4
M – loc 4
1952 URSS
F – loc 5
M – loc 2
1956 Franţa
F – loc 2
1960 Brazilia M – loc 3
M – loc 3
1962 URSS
F – loc 4
1966 Cehoslovacia M – loc 2
M – loc 7
1970 Bulgaria
F – loc 7
M – loc 6
1974 Mexic
F – loc 5
1978 Italia M – loc 13
1982 Argentina M – loc 13
1994 Brazilia F – 13-16
2002 Germania F – 13-16
C.E. 1949 Cehoslovacia F – loc 4
M – loc 5
1950 Bulgaria
F – loc 5
1951 Franţa M – loc 4
M – loc 2
1955 România
F – loc 4
M – loc 2
1958 Cehoslovacia
F – loc 4
M – loc 1
1963 România
F – loc 3
M – loc 3
1971 Italia
F – loc 7
1977 Finlanda M – loc 3
1979 Franţa M – loc 7
Tabelul 1.1. Palmares internaţional al echipelor naţionale de

volei (A. Cojocaru, M. Cojocaru, 2005)
12
CAPITOLUL 2. NOŢIUNI DE REGULAMENT15 ŞI

TERMINOLOGIE SPECIFICĂ
2.1. Aria de joc

Aria de joc include terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie
rectangulară şi simetrică.
Terenul de joc (fig.2.1) este un dreptunghi cu dimensiunile 18 x
9 m, înconjurat de o zonă liberă cu o lăţime de minimum 3 m pe toate
laturile.
Spaţiul de joc liber este spaţiul situat deasupra ariei de joc şi
trebuie să aibă o înălţime de minimum 7 m de la sol.
Suprafaţa de joc trebuie să fie plană, orizontală, uniformă şi să
aibă o culoare deschisă.
Liniile au o lăţime de 5 cm şi trebuie să fie de culoare deschisă
şi diferită de culoarea solului sau de a altor linii trasate.
Liniile de delimitare sunt reprezentate de cele două linii laterale
precum şi cele două linii de fund, ele marcând terenul de joc. Atât
liniile laterale cât şi liniile de fund sunt trasate în interiorul
dimensiunilor terenului de joc.
Linia de centru se întinde pe sub fileu între liniile laterale. Axa
liniei de centru împarte terenul de joc în două terenuri egale
măsurând 9 x 9 m fiecare; cu toate acestea se consideră că întreaga
lăţime a liniei aparţine celor două terenuri în mod egal.
Linia de atac marchează zona de atac şi este trasată la 3 m faţă
de axa liniei de centru. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale
FIVB, linia de atac este prelungită dincolo de liniile laterale cu cinci
linii scurte de 15 cm lungime şi 5 cm lăţime, trasate la 20 cm una faţă
de cealaltă, pe o lungime totală de 1,75 m.
15
FRV, 2009, Regulamentul oficial al jocului de volei 2009 - 2012.
[http://www.frvolei.ro/]
13
Zona de atac este delimitată de axa liniei de centru şi de limita

exterioară dinspre linia de fund a liniei de atac (în fiecare teren).
Zona de atac este considerată ca fiind prelungită dincolo de liniile
laterale până la capătul zonei libere.
Zona de serviciu este zona de 9 m lăţime situată în spatele
fiecărei linii de fund. Ea este limitată lateral prin două linii scurte,
fiecare având 15 cm lungime, trasate la 20 cm în spatele liniei de
fund ca o prelungire a liniilor laterale. Aceste două linii scurte sunt
incluse în lăţimea zonei de serviciu. În adâncime, zona de serviciu se
întinde până la limita zonei libere.
Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea ambelor liniilor
de atac până la masa scorerului.
Zona de schimbare a libero-ului este o parte a zonei libere
situată în faţa băncilor pentru rezerve, delimitată de prelungirea liniei
de atac şi de linia de fund a terenului.
14
Fig.2.1. Terenul de joc (adaptat după FRV, 2009)
15
2.2. Fileul şi stâlpii

Fileul (fig.2.2) are lăţimea de 1 m şi lungimea de 9,50 m până la
10 m (cu 25 până la 50 cm pe fiecare parte laterală). Marginea sa
superioară trebuie să fie plasată la înălţimea de 2,43 m pentru
bărbaţi şi 2,24 m pentru femei (înălţime măsurată la centrul terenului
de joc). Fileul este alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm,
confecţionate din sfoară de culoare neagră. Banda superioară (de
culoare albă) are o lăţime de 7 cm, iar banda orizontală din partea
inferioară a fileului are 5 cm lăţime. Vertical, pe fileu, deasupra
fiecărei linii laterale, sunt fixate două benzi cu lungimea de 1 m şi
lăţimea de 5 cm.
La marginea exterioară a fiecărei benzi laterale este fixată câte
o antenă care măsoară 1,80 m în lungime şi 10 mm în diametru.
Partea superioară a antenei depăşeşte fileul cu 80 cm şi este
marcată cu benzi de 10 cm vopsite în culori contrastante, de
preferinţă alb şi roşu. Antenele sunt considerate ca făcând parte din
fileu şi delimitează lateral spaţiul de trecere.
Stâlpii de susţinere ai fileului sunt plasaţi la o distanţă de 0,50 m
până la cel mult 1 m de fiecare linie laterală. Ei au o înălţime de 2,55
m şi este de preferat să fie reglabili.
16
Fig.2.2. Caracteristicile fileului (adaptat după FRV, 2009)
2.3. Mingea
Mingea trebuie să fie sferică, să aibă circumferinţa cuprinsă
între 65 şi 67 cm, greutatea între 260 şi 280 g, iar presiunea
interioară de 0,300 până la 0,325 kg/cm2 (294,3 până la 318,82 mbar
sau hPa; 4,26 până la 4,61 psi). Ea este confecţionată din piele sau
piele sintetică şi este prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc
sau din alt material similar. Culoarea mingii trebuie sa fie uniformă şi
deschisă, sau o combinaţie de culori (conform standardelor FIVB).
2.4. Echipa
O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un
antrenor, un antrenor secund, un preparator fizic (maseur) şi un
medic.
17
Dintre cei 12 sportivi, 6 sunt titulari (jucătorii prezenţi în teren la

începutul setului a căror poziţie pe zone este consemnată arbitrului la
fiecare început de set – pe fişa de poziţie, deoarece formaţia de start
poate varia de la un set la altul) şi 6 sunt jucători de rezervă (fiecare
putând fi introdus în teren în cazul unei schimbări autorizate de
arbitru). Într-un set sunt permise maximum 6 înlocuiri de jucători
pentru fiecare echipă. Un jucător din formaţia de start poate ieşi din
joc şi reintra, dar numai o singură dată într-un set şi numai în poziţia
pe care el o ocupa anterior (pe acelaşi post). Un jucator de rezervă
poate intra în joc, dar numai o singură dată într-un set, în locul unui
jucător din formaţia de start şi poate fi înlocuit numai de jucătorul
caruia el i-a luat locul. În cazul în care o echipă a efectuat o înlocuire
neregulamentară şi dacă jocul a fost reluat, echipa este penalizată
iar adversarul câştigă un punct şi serviciul, înlocuirea este corectată,
iar punctele marcate din momentul comiterii greşelii sunt menţinute
numai pentru echipa adversă.
2.5. Aşezarea jucătorilor în teren (poziţii)

În momentul când mingea este lovită de către jucătorul aflat la
serviciu, fiecare echipă trebuie să fie plasată în interiorul propriului
teren (cu excepţia jucătorului de la serviciu), potrivit cu ordinea la
rotaţie.
Poziţiile jucătorilor sunt numerotate după cum urmează: cei trei
jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia întâi şi ocupă
poziţiile (zonele) 4 (în faţă - stânga), 3 (în faţă - centru) şi 2 (în faţă -
dreapta). Ceilalţi trei sunt jucătorii din linia a doua şi ocupă poziţiile
(zonele) 5 (în spate - stânga), 6 (în spate - centru) şi 1 (în spate -
dreapta).
18
Fig.2.3. Poziţionarea liniilor şi numerotarea zonelor
Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile

tălpilor aflate în contact cu solul (fig.2.4 şi 2.5), astfel: fiecare jucător
din linia întâi trebuie să aibă cel puţin o parte a piciorului mai aproape
de linia de centru decât picioarele jucătorului din linia a doua
corespondent; fiecare jucător din partea dreaptă (sau stângă) trebuie
să aibă cel puţin o parte a piciorului mai aproape de linia laterală din
dreapta (sau stânga) decât picioarele jucătorului din centrul liniei
sale.
Fig.2.4. Determinarea poziţiilor între un jucător din linia I şi un jucător

din linia a II-a (FRV, 2009)
19
Legenda: C – jucătorul din centru; D – jucătorul din dreapta; S –

jucătorul din stânga.
Fig.2.5. Determinarea poziţiilor între jucătorii de pe aceeaşi linie

(FRV, 2009)
După lovirea proprie serviciului, jucătorii pot să se deplaseze şi

să ocupe orice poziţie în propriul teren de joc (şi în zona liberă)
aceasta făcându-se, de regulă, potrivit specializării: în linia I: zona 2
– ridicătorul sau falsul, zona 3 – trăgătorul principal, zona 4 –
trăgătorul secund; în linia a II-a: zona 1: ridicătorul sau falsul, zona 6
– al II-lea trăgător principal, iar în zona 5 – al II-lea trăgător secund
(fig.2.6.c.).
O echipă comite o greşeală de poziţie dacă un jucător nu ocupă
poziţia sa corectă în momentul când mingea este lovită de jucătorul
de la serviciu (consecinţe: echipa este sancţionată şi adversarul
câştigă un punct şi serviciul; poziţiile jucătorilor sunt corectate).
20
Fig.2.6.a. Aşezarea iniţială R-P-S Fig.2.6.b. Aşezarea iniţială R-S-P
Fig.2.6.c. Aşezarea jucătorilor după efectuarea schimbului de locuri
21
2.6. Rotaţia
Ordinea la rotaţie este determinată prin formaţia de start a
echipei; ea este controlată prin intermediul ordinii la serviciu şi a
poziţiilor jucătorilor pe toată durata setului.
Când echipa aflată la primire câştigă dreptul la serviciu, jucătorii
săi efectuează o rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor
de ceasornic: jucătorul din zona 2 trece în zona 1 pentru a servi,
jucătorul din zona 1 trece în zona 6 etc.
Fig.2.7. Sensul rotaţiei jucătorilor
Se comite o greşeală de rotaţie atunci când serviciul este

executat de către alt jucător decât cel care ar trebui în mod normal
să servească, conform ordinii de rotaţie. Consecinţele greşelii de
rotaţie sunt: echipa care a greşit este sancţionată, echipa adversă
primeşte un punct şi dreptul de a servi; ordinea la rotaţie a jucătorilor
este corectată; punctele marcate de echipa care a greşit, începând
din momentul în care a fost comisă greşeala (dacă ea a fost
descoperită mai târziu) sunt anulate. Punctele marcate de echipa
adversă sunt menţinute. Dacă momentul comiterii greşelii nu poate fi
22
determinat, punctele nu se vor anula şi singura sancţiune va fi

acordarea unui punct adversarului şi dreptul de a servi.
2.7. Marcarea punctului

Echipa câştigă un punct dacă:
reuşeşte să trimită mingea în interiorul terenului advers;
echipa adversă comite o greşeală;
echipa adversă este sancţionată cu penalizare.
O echipa comite o greşeală dacă execută o acţiune contrară
regulilor de joc. Dacă două sau mai multe greşeli sunt comise
succesiv, numai prima dintre ele este luată în calcul. Dacă două sau
mai multe greşeli sunt comise simultan de către adversari, se
consideră că s-a produs o dublă greşeală şi faza de joc este
rejucată.
2.8. Câştigarea setului şi meciului

Un set (cu excepţia celui decisiv - al V-lea) este câştigat de
echipa care obţine prima 25 de puncte cu un avans de cel puţin două
puncte faţă de echipa adversă. În caz de egalitate la scorul de 24 -
24, jocul continuă până când este realizată o diferenţă de două
puncte (26 – 24, 27 – 25 etc).
Meciul este câştigat de echipa care obţine prima trei seturi. În
cazul unei egalităţi de 2 - 2 la seturi, setul decisiv (al V-lea) este jucat
până la punctul 15, cu o diferenţă minimă de două puncte între cele
două echipe.
Dacă o echipă refuză să joace după ce a fost somată să o facă,
ea este declarată forfait şi pierde meciul cu rezultatul 0 - 3 şi 0 - 25
pentru fiecare set.
O echipă care, fără justificări valabile, nu se prezintă pe terenul
de joc la ora stabilită, este declarată forfait cu acelaşi rezultat
menţionat anterior.
23
O echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru meci

pierde setul sau meciul. Echipei adverse i se atribuie punctele sau
punctele şi seturile necesare pentru a câştiga setul sau meciul.
Echipa incompletă păstrează punctele şi seturile câştigate până în
momentul declarării sale ca „incompletă”.
2.9. Situaţii de joc

Mingea este în joc începând din momentul loviturii de serviciu
care a fost autorizată de arbitru.
Mingea este afară din joc începând din momentul când este
comisă o greşeală semnalată prin fluier de către arbitru; în absenţa
unei greşeli, începând din momentul semnalării prin fluier.
Mingea este “în teren” când ea atinge solul terenului de joc,
inclusiv liniile de delimitare.
Mingea este “afară” când:
o parte din mingea care atinge solul este complet în afara liniilor
de delimitare;
atinge un obiect din afara terenului de joc, plafonul sau o
persoană din afara jocului;
atinge antenele, cablul, sforile, stâlpii sau fileul însuşi în
exteriorul benzilor laterale;
traversează planul vertical al fileului atât parţial cât şi total prin
afara spaţiului de trecere, cu următoarea excepţie: mingea care
a depăşit planul fileului către zona liberă a terenului advers total
sau parţial prin spaţiul exterior, poate fi readusă în cadrul
loviturilor regulamentare ale echipei, cu condiţia ca terenul
advers să nu fie atins de către jucător, iar mingea, când este
trimisă înapoi, trebuie să depăşească planul fileului din nou total
sau parţial prin spaţiul exterior şi de aceeaşi parte a terenului
(echipa adversă nu are dreptul să se opună acestei acţiuni).
traversează complet spaţiul inferior.
24
2.10. Jocul cu mingea

Lovitura - reprezintă orice contact al jucătorului cu mingea.
Fiecare echipă are dreptul la maximum trei lovituri (în plus faţă de
blocaj; contactul mingii cu blocajul nu este considerat ca fiind o
lovitură a echipei, astfel, după o atingere la blocaj, echipa are dreptul
la trei lovituri) pentru a retrimite mingea. Dacă sunt utilizate mai mult
de trei lovituri, echipa comite greşeala celor “patru lovituri”.
Contacte consecutive - unui jucător nu i se permite să lovească
mingea de două ori consecutiv (exceptând situaţiile prevăzute de
regulile blocajului şi ale primei lovituri a echipei când, mingea poate
atinge consecutiv mai multe părţi ale corpului, cu condiţia ca aceste
contacte să aibă loc în cursul aceleiaşi acţiuni).
Contacte simultane - doi sau trei jucători pot să atingă mingea
în acelaşi timp. Când doi (trei) coechipieri ating mingea simultan,
sunt numărate două (trei) lovituri (cu excepţia blocajului). Dacă ei
încearcă să joace mingea, dar numai unul dintre jucători o atinge,
este numărată o singură lovitură. Când doi adversari ating mingea
simultan deasupra fileului şi mingea rămâne în joc, echipa care
recepţionează mingea are dreptul la alte trei noi lovituri. Dacă o astfel
de minge cade “afară” din teren, greşeala este a echipei plasate de
cealaltă parte a fileului.
Lovitură ajutată - unui jucător nu îi este permis să se sprijine pe
un coechipier sau pe orice obiect exterior jocului cu scopul de a lovi
mingea. Totuşi, jucătorul care este pe punctul de a comite o greşeală
(atingerea fileului sau depăşirea liniei de centru etc.) poate fi oprit
sau tras înapoi de un coechipier.
Caracteristici ale loviturii:
mingea poate atinge orice parte a corpului;
mingea nu trebuie sa fie prinsă şi/sau aruncată; ea poate ricoşa
în orice direcţie;
25
mingea poate atinge mai multe părţi ale corpului, cu condiţia ca

aceste contacte să aibă loc simultan (excepţii: la blocaj,
contactele consecutive pot fi realizate de unul sau mai mulţi
jucători, cu condiţia ca aceste contacte să aibă loc în cursul
aceleiaşi acţiuni; la prima lovitură a echipei, mingea poate
atinge consecutiv mai multe părţi ale corpului, cu condiţia ca
aceste contacte să aibă loc în cursul aceleiaşi acţiuni);
mingea poate atinge fileul (o minge care este trimisă în fileu
poate fi recuperată regulamentar în cadrul celor trei lovituri ale
echipei);
mingea poate atinge fileul inclusiv la serviciu.
Greşeli în jocul cu mingea:
patru lovituri: o echipă loveşte mingea de patru ori înainte de a o
retrimite;
lovitura ajutată: un jucător se sprijină pe un coechipier sau pe
orice obiect exterior în interiorul ariei de joc cu scopul de a lovi
mingea;
minge ţinută: mingea este prinsă și/sau aruncată; mingea nu
ricoșează din lovitură;
dublu contact: un jucător loveşte mingea de două ori succesiv
sau mingea atinge succesiv mai multe părţi ale corpului său.
2.11. Jucător la fileu

Contactul jucătorului cu fileul nu este o greşeală, cu excepția
cazului când această atingere influențează derularea jocului.
Pătrunderea în spaţiul de joc advers pe sub fileu este permisă
cu condiţia ca aceasta să nu influențeze jocul adversarului.
Pătrunderea în terenul advers, pe deasupra liniei de centru:
atingerea terenului de joc advers cu talpa (tălpile), este permisă
cu condiţia ca cel puţin o parte a acesteia (acestora) să rămână
în contact cu linia de centru sau să fie deasupra ei;
26
atingerea terenului de joc advers cu orice parte a corpului mai

sus de talpă este permisă cu condiţia ca această acţiune să nu
influenţeze jocul adversarului.
Un jucător poate să pătrundă în terenul de joc advers după ce
mingea a devenit afară din joc.
Jucătorii pot pătrunde în zona liberă a terenului advers, cu
condiţia să nu influenţeze jocul adversarului.
Atingerea mingii pe deasupra fileului în spaţiul de joc advers, la
blocaj, este permisă cu condiţia ca jocul adversarului să nu fie
influenţat, înaintea sau în timpul loviturii de atac a acestuia. În cazul
loviturii de atac, după execuţia acesteia, jucătorul are voie să treacă
mâna pe deasupra fileului în spaţiul de joc advers cu condiţia ca
atingerea mingii să fi avut loc în propriul spaţiu de joc.
Greşelile jucătorului la fileu sunt:
un jucător atinge mingea sau un adversar în spaţiul advers
înaintea sau în timpul loviturii de atac a adversarului;
un jucător influenţează jocul adversarului prin pătrunderea pe
sub fileu în spaţiul de joc advers;
un jucător pătrunde cu toata talpa (tălpile) în terenul advers;
jucătorul influenţează jocul adversarului atingând banda
superioară a fileului sau antena (deasupra fileului), se sprijină
de fileu simultan cu jucarea mingii, sau întreprinde alte acţiuni
ce influenteaza tentativa unui adversar de a juca mingea.
2.12. Întreruperi, pauze şi întârzieri

Întreruperea de joc reprezintă timpul scurs de la finalizarea unei
faze de joc şi până la fluierul arbitrului principal pentru autorizarea
următorului serviciu. Întreruperile de joc regulamentare sunt timpii de
odihnă şi înlocuirile de jucători.
Fiecare echipă are dreptul sa ceară un număr maxim de doi
timpi de odihnă (a câte 30 de secunde fiecare) şi şase înlocuiri de
27
jucători într-un set (este permisă înlocuirea înainte de începutul unui

set şi ea este înregistrată ca o înlocuire regulamentară în acel set). În
cursul tuturor timpilor de odihnă jucătorii trebuie să se deplaseze în
zona liberă lângă banca lor de rezerve.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, se aplică în
seturile 1 - 4 câte doi timpi tehnici de odihnă a căror durată este de
60 sec., aceștia fiind acordaţi automat când echipa care conduce
acumulează 8 sau 16 puncte. În setul decisiv (al V-lea), nu există
“timpi tehnici de odihnă”, dar se păstrază cei doi timpi de odihnă a
câte 30 de secunde ce pot fi ceruţi de fiecare echipă.
După cum am menţionat anterior, numărul maxim de înlocuiri,
într-un set, este de şase, însă, în cazul unei accidentări, dacă echipa
a epuizat toate înlocuirile regulamentare, se acordă dreptul de a
înlocui jucătorul accidentat prin procedura „înlocuirii excepţionale”.
Jucătorul înlocuit nu mai poate intra în teren în meciul respectiv.
Dacă un jucător este eliminat sau descalificat atunci el trebuie
înlocuit regulamentar. În cazul în care cele şase înlocuiri au fost
epuizate, înlocuirea nu se mai poate realiza, iar echipa este
declarată „incompletă” şi pierde setul respectiv (sau chiar meciul,
dacă incientul s-a produs într-un set decisiv).
Întârzierile reprezintă acele acţiuni ale unei echipe care amână
reluarea jocului (întârzierea unei înlocuiri, prelungirea altor întreruperi
de joc după ce a fost dat semnalul de reluare a jocului, cererea unei
înlocuiri neregulamentare, repetarea unei cereri nefondate, întârziere
provocată de un membru al echipei). Sancţiunile aplicate în acest
caz sunt “avertismentul pentru întârziere” şi “penalizarea pentru
întârziere”.
28
Categorie Apariţie Subiect Sancţiune Consecinţe

Oricare Avertisment
Prevenire / nici
Prima dată membru al pentru
o sancţiune
echipei întârziere
Întârziere
Oricare Penalizare Un punct şi
A doua oară
membru al pentru serviciu pentru
şi următoarele
echipei întârziere adversar
Tabelul 2.1. Sancţiuni pentru întârzieri (adaptat după FRV, 2009)
În timpul jocului pot avea loc şi întreruperi excepţionale

provocate de accidentări sau alte incidente exterioare jocului (caz în
care faza este rejucată). În cazul în care jocul este întrerupt mai mult
de 4 ore acesta se ve rejuca în întregime. Dacă întrerupere este mai
mică de 4 ore atunci avem două situaţii:
dacă jocul se reia în aceleaşi condiţii, pe acelaşi teren, atunci
setul întrerupt va continua normal, de la scorul existent înaintea
întreruperii şi cu aceeaşi jucători şi poziţii pe teren, iar
rezultatele seturilor jucate anterior rămân valabile;
dacă jocul se reia pe un alt teren, setul întrerupt este anulat şi
rejucat cu aceleaşi formaţii iniţiale şi în aceleaşi poziţii pe teren,
iar rezultatele seturilor jucate anterior rămân valabile.
Intervalul reprezintă timpul de oprire al jocului între seturi şi are
o durată de trei minute, timp în care sunt efectuate schimbarea
terenurilor de joc şi înscrierea formaţiilor pe foaia de arbitraj.
Intervalul dintre seturile 2 şi 3 poate fi extins până la 10 minute dacă
organizatorii cer acest lucru. Schimbarea terenurilor are loc după
fiecare set, cu excepţia setului decisiv, în care, la punctul 8, se
produce schimbarea terenurilor de joc, iar poziţiile jucătorilor rămân
aceleaşi.
29
2.13. Conduita participanţilor

Participanţii trebuie să cunoască şi să aplice regulile oficiale ale
jocului, să accepte deciziile arbitrilor cu sportivitate şi să se abţină de
la acţiuni sau atitudini care ar influenţa deciziile arbitrilor sau care
acoperă greşelile comise de echipa lor. De asemenea, ei trebuie să
se comporte respectuos şi politicos în spiritul fair-play-ului, nu numai
faţă de arbitri ci şi faţă de ceilalţi oficiali, adversari, coechipieri sau
spectatori.
Conduita incorectă faţă de oficiali, adversari, coechipieri sau
spectatori este clasificată în trei categorii, în funcţie de gravitatea
ofensei:
conduita nesportivă: acţiune contra bunelor maniere sau a
principiilor moralei ori altă acţiune exprimând dispreţul;
conduita ofensatoare: cuvinte sau gesturi defăimătoare ori
insultătoare;
agresiune: atac fizic efectiv sau comportament agresiv ori
amenințător.
În funcţie de aprecierea primului arbitru şi în funcţie de
gravitatea ofensei, sancţiunile care vor fi aplicate şi înregistrate în
foaia de arbitraj sunt: penalizare, eliminare sau descalificare (tabelul
2.2.).
30
Categorie Apariţie Subiect Sancţiune Cartonaş Consecinţe

Un punct şi
Prima Oricare serviciul
Penalizare Galben
dată membru pentru
adversar
Trebuie să
părăsească
aria de joc şi
A doua Acelaşi
Eliminare Roşu să stea în aria
Conduită oară membru
de pedeapsă
nesportivă
pentru restul
setului
Trebuie să
părăsească
Roşu şi
A treia Acelaşi aria de control
Descalificare galben
oară membru a competiţiei
împreună
pentru tot
meciul
Trebuie să
părăsească
aria de joc şi
Prima Oricare
Eliminare Roşu să stea în aria
dată membru
de pedeapsă
pentru restul
Conduită
setului
ofensatoare
Trebuie să
părăsească
Roşu şi
A doua Acelaşi aria de control
Descalificare galben
oară membru a competiţiei
împreună
pentru tot
meciul
Trebuie să
părăsească
Roşu şi
Prima Oricare aria de control
Agresiune Descalificare galben
dată membru a competiţiei
împreună
pentru tot
meciul
Tabel 2.2. Sancţiuni pentru conduite incorecte (adaptat după FRV,

2009)
31
2.14. Arbitrii
Corpul de arbitraj pentru un meci este compus din:
primul arbitru;
al doilea arbitru;
scorer;
patru (doi) asistenţi de linie;
al doilea scorer (obligatoriu pentru competiţiile mondiale şi
oficiale ale FIVB).
Primul arbitru (arbitrul principal) – conduce meciul de la început
până la sfârşit, îndeplinindu-şi atribuţiile funcţiei stând în picioare sau
aşezat pe un scaun de arbitraj, situat la unul din capetele fileului, ce
permite ca privirea arbitrului să fie la o înălţime de aproximativ 50 cm
deasupra fileului. Deciziile sale sunt suverane asupra tuturor celorlalţi
oficiali şi membri ai echipelor.
Responsabilităţile primului arbitru sunt:
- înainte de meci:
inspectează condiţiile ariei de joc, mingile şi celelalte
echipamente;
efectuează tragerea la sorţi în prezenta căpitanilor celor două
echipe;
controlează încălzirea oficială a echipelor.
- în timpul meciului primul arbitru este autorizat:
să avertizeze membrii echipelor;
să sancţioneze conduitele incorecte şi întârzierile de joc;
să decidă asupra:
• greşelilor jucătorului la serviciu şi greşelilor de poziţie ale
echipei la serviciu, inclusiv paravanul;
• greşelilor în jocul cu mingea;
• greşelilor comise deasupra fileului şi în partea sa superioară;
• greşelilor loviturii de atac efectuate de libero şi de jucătorii din
linia a II-a;
32
• unui atac efectiv executat de un jucător asupra unei mingi aflate

deasupra marginii superioare a fileului provenită din pasa de
sus a unui libero aflat în propria zona de atac;
• mingea care traversează în totalitate spaţiul inferior;
• blocajului efectiv al jucătorilor din linia a doua sau a tentativei
de blocaj a libero-ului.
- la sfârşitul meciului el verifică şi semnează foaia de arbitraj.
Al doilei arbitru (arbitrul secund) - îşi îndeplineşte atribuţiile
funcţiei stând în picioare, în afara terenului de joc, în apropierea
stâlpului fileului situat pe partea opusă scaunului de arbitraj şi cu faţa
către primul arbitru. El este asistentul primului arbitru, dar are şi
propria sferă de competenţă. De asemenea, dacă primul arbitru
devine inapt, al doilea arbitru poate să-l înlocuiască. Al doilea arbitru
controlează activitatea scorerului; controlează membrii echipelor de
pe băncile de rezerve, pe cei aflaţi în aria de încălzire sau în aria de
pedeapsă, raportând primului arbitru orice conduită incorectă a
acestora; autorizează întreruperile, controlează durata lor şi respinge
cererile nefondate; controlează numărul timpilor de odihnă şi al
înlocuirilor utilizate de fiecare echipă şi semnalează primului arbitru şi
antrenorului echipei care le-a cerut al II-lea timp de odihnă şi a V-a şi
a VI-a înlocuire de jucători, iar în cazul unei accidentări, autorizează
o înlocuire excepţională sau acordă un timp de recuperare de 3
minute. Tot în cadrul atribuţiilor sale, din timpul jocului, intră şi
verificarea stării suprafeței de joc, mai ales în zona de atac şi a stării
mingiilor.
Responsabilităţile celui de-al doilea arbitru sunt:
- înainte de începutul fiecărui set şi la schimbarea terenurilor de
joc în setul decisiv precum şi de fiecare dată când este necesar:
verifică dacă poziţiile efective ale jucătorilor din teren în
momentul respectiv corespund cu cele de pe fişele de poziţie.
- în timpul meciului decide, fluieră şi semnalizează:
33
pătrunderea în terenul advers şi în spaţiul de sub fileu;

greşelile de poziţie ale echipei la primire;
contactul greşit cu fileul, în partea sa inferioară, sau cu antena
situată pe partea sa de teren;
blocajul efectiv al jucătorilor din linia a doua sau tentativa de
blocaj a libero-ului; sau atacul neregulamentar al jucatorilor din
linia a doua sau al libero-ului;
contactul mingii cu un obiect exterior;
contactul mingii cu solul când primul arbitru nu poate vedea din
poziţia sa acel contact;
mingea care traverseaza fileul total sau parţial prin afara
spaţiului de trecere către terenul de joc advers sau care atinge
antena situată de partea sa de teren.
- la sfârşitul meciului el semnează foaia de arbitraj.
Scorerul execută sarcinile sale aşezat la masa scorerului, pe
partea opusă, cu faţa către primul arbitru. Principala sa atribuţie este
să ţine foaia de arbitraj.
Responsabilităţile sale sunt:
- înaintea începerii meciului şi a setului:
înscrie datele jocului şi ale echipelor, inclusiv numele şi numarul
jucatorului libero, conformându-se procedurilor în vigoare şi
obţine semnăturile căpitanilor şi antrenorilor celor două echipe;
înregistrează formaţia de start a fiecărei echipe pe baza fişelor
de poziţie;
- în timpul meciului:
înregistrează punctele marcate;
controlează ordinea rotaţiei la serviciu a fiecarei echipe şi
semnalează arbitrilor orice eroare imediat după lovitura
serviciului;
34
este împuternicit să accepte şi să anunțe cererile pentru

înlocuiri de jucători folosind un avertizor sonor (sonerie, fluier,
etc.);
înregistrează înlocuirile de jucători şi timpii de odihnă,
controlează numărul lor şi îl informează pe cel de-al doilea
arbitru despre acest lucru;
anunţă arbitrilor orice cerere de întrerupere contrară regulilor;
anunţă arbitrilor sfârşitul seturilor şi marcarea celui de-al 8-lea
punct în setul decisiv;
înregistrează toate sancţiunile și cererile nefondate;
înregistrează toate celelalte evenimente la indicaţiile celui de-al
doilea arbitru (ex.: înlocuiri excepţionale, timpi de recuperare,
întreruperi prelungite ale jocului, incidente exterioare jocului,
etc).
controlează pauzele între seturi.
- la sfârşitul meciului:
înscrie rezultatul final;
în cazul unei reclamaţii, și cu autorizarea prealabilă a primului
arbitru, înscrie sau permite căpitanului echipei să înscrie pe
foaia de arbitraj o declaraţie cu privire la incidentul contestat;
după ce a semnat el însuşi foaia de arbitraj, obţine semnăturile
căpitanilor şi apoi ale arbitrilor.
Scorerul asistent - îşi îndeplinește funcţiile stând lângă scorer la
masa acestuia.
Principalele sale atribuţii sunt:
înregistrarea detaliilor schimbărilor libero-ului;
semnalizarea începutului şi sfârşitul T.T.O.;
actualizarea tabelei manuale de scor de pe masa de arbitraj şi
verificarea concordanţei între tabelele de scor;
actualizează foaia de arbitraj de rezervă şi o predă scorerului.
35
La sfârşitul meciului scorerul asistent semnează fişa de control

a libero-ului şi o prezintă pentru verificare apoi semnează şi foaia de
arbitraj.
Asistenţii de linie
În cazul în care se utilizează doi asistenţi de linie, ei se
plasează în diagonală, în colţurile terenului situate cel mai aproape
de mâna dreaptă a fiecărui arbitru şi la o distanţă de 1 până la 2 m
de colţ. Fiecare din ei controlează atât linia de fund cât şi linia
laterală situate pe partea sa. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale
ale FIVB se utilizează patru asistenţi de linie, plasaţi în zona liberă, la
o distanţă de 1 până la 3 metri de fiecare colţ al terenului de joc, în
prelungirea imaginară a liniei pe care o controlează.
Asistenţii de linie execută sarcinile postului lor utilizând un steag
(40 x 40 cm) şi semnalizează: mingea “în teren” şi “afară” de fiecare
dată când mingea cade aproape de linia lor, mingile “afară” atinse în
prealabil de echipa care a recepţionat mingea, mingea care atinge
antena, mingea servită care depăşeşte fileul prin afara spaţiului de
trecere etc., dacă oricare dintre jucători (cu excepţia jucătorului la
serviciu) păşeşte în exteriorul terenului de joc propriu în momentul
loviturii serviciului, greşelile de picior ale jucătorului la serviciu, orice
contact cu antena de pe partea sa de teren a unui jucator care
participă la o acțiune de joc sau influențează jocul, mingea care
traversează planul vertical al fileului prin afara spaţiului de trecere
sau care atinge antena pe partea sa de teren.
2.15. Specializarea jucătorilor

Ridicătorul, denumit şi coordonator sau conducător de joc,
acţionează, în majoritatea fazelor de atac, în zona 2, rolul său fiind
acela de a efectua ridicarea mingii pentru atac, el fiind principalul
„arhitect” al combinaţiilor de atac care sunt acţiuni colective
desfăşurate între el şi trăgători, cu scopul de a deruta apărarea
36
adversă şi în special blocajul acesteia, în vederea realizării unui atac

eficient. În apărare, dacă jucătorul se află în linia I participă la blocaj
(zona 2), la dublajul blocajului (din zona 3) sau apărarea diagonalei
scurte (la atacul din zona 4), iar dacă se află în linia a II-a, de regulă
este mascat la preluarea serviciului pentru a se crea posibilitatea
„intrării din linia a II-a” (în linia I) în vederea organizării atacului; de
asemenea participă la dublarea atacului şi blocajului şi uneori, la
preluarea din atac (zona 1). În funcţie de sistemul de atac utilizat, în
teren avem fie doi ridicători (4T + 2R), fie un ridicător şi un fals (5T +
1R), formaţiile fiind completate de perechile de tragători principali şi
secunzi.
Falsul, denumit şi jucătorul universal sau ridicător-trăgător,
apare în sistemul de atac cu cinci trăgători şi un singur ridicător (5T +
1R) şi este dispus, în formaţia de start şi la rotaţie, pe diagonală cu
acesta, iar în timpul derulării fazelor de joc, dacă este în linia I îl
regăsim în zona 2, iar dacă este linia a II-a, el ocupă zona 1. Are
sarcini în principal de atac, iar în secundar de ridicare în situaţia în
care prima minge este atinsă de ridicător (preluarea din atac şi din
blocaj). Avantajul oferit de prezenţa sa este dat de posibilitatea
echipei de a avea la dispoziţie cinci trăgători ce pot efectua atât atac
din linia I cât şi din linia a II-a. Solicitarea sa este mare, mai ales
când ridicătorul se află în linia a II-a la intrare, deoarece pe lângă
sarcinile de atac are şi sarcini de apărare (preluare din serviciu,
blocaj, dublaj, preluare din atac).
Trăgătorul principal, denumit şi principal, centru (unu / doi) sau
trăgător central, acţionează în zona 3, atunci când este în linia I, şi în
zona 6, atunci când este în linia a II-a. Are în principal sarcini de
atac, dar contribuţia sa la realizarea blocajului este decisivă pentru
apărarea (inclusiv organizarea apărării) echipei. Când se află în linia
a II-a, în funcţie de sistemul de apărare utilizat de echipă, fie
acoperă partea centrală a terenului şi participă permanent la
37
dublarea blocajului şi a atacului (în sistemului cu jucătorul din zona 6

avansat), fie rămâne ca ultim apărător (în sistemului cu jucătorul din
zona 6 retras), plasarea lui fiind aproape de linia de fund a terenului,
iar atunci când jucătorul din linia a II-a al cărui corespondent execută
blocajul coboară la dublaj, principalul acoperă locul lăsat liber de
jucătorul de la dublaj (în practică, în faza de apărare, el poate fi
înlocuit cu libero-ul).
Trăgătorul secund, denumit şi secund sau extremă, acţionează
în zona 4 atunci când este în linia I, şi în zona 5 când este în linia a
II-a. În general participă la combinaţiile de atac realizate în zona sa
sau în zona 3, zone în care asigură şi blocajul în cazul unui atac
advers. De asemenea, atunci când este în linia I, apără diagonala
scurtă a terenului şi asigură dublajul blocajului, iar când se află în
linia a II-a, în funcţie de sistemul de apărare utilizat, fie apără
împreună cu cealaltă extremă jumătatea din spate a terenului
(sistemul cu zona 6 avansat), fie coboară la dublajul
corespondentului sau apără diagonala lungă dacă corespondentul se
retrage în apărare (sistemul cu zona 6 retras).
Libero – este un jucător cu un statut special reglementat şi are
sarcini specifice jocului în apărare.
Regulamentul prevede că fiecare echipă are dreptul să
desemneze din lista jucatorilor cel mult doi jucători specializaţi în
apărare numiţi “libero” (un titular şi o rezervă), iar aceştia trebuie să
fie înregistraţi în foaia de arbitraj înainte de începerea meciului într-o
rubrică specială rezervată pentru aceasta.
În timpul jocului el trebuie să poarte un echipament în care cel
puţin tricoul să aibă culoare diferită şi contrastantă faţă de
coechipieri.
Libero-ul poate să înlocuiască oricare jucător aflat în linia a II-a
(iar el poate fi schimbat doar de jucătorul respectiv). Schimbările sale
nu sunt considerate înlocuiri regulamentare, fiind nelimitate ca număr
38
(cu condiţia să existe o fază de joc finalizată între două schimbări ale
libero-ului). Schimbările se efectuează, prin zona de schimbare a
libero-ului, când mingea este afară din joc şi înainte de fluierul
arbitrului pentru autorizarea serviciului, iar la începutul setului el intră
numai după ce arbitrul secund a verificat fişa cu poziţia initială a
echipei.
În ceea ce priveşte jocul propriu-zis, libero-ului i se permite să
acţioneze numai ca jucător în linia a II-a şi nu i se permite să execute
un atac efectiv din oricare parte a suprafeţei de joc (incluzând terenul
de joc şi zona liberă) dacă în momentul contactului cu mingea
aceasta este în întregime mai sus decât marginea superioară a
fileului. De asemenea, el nu are voie să servească, să blocheze sau
să efectueze o tentativă de blocaj. Unui jucător nu i se permite să
execute un atac efectiv dacă, în momentul contactului cu mingea,
aceasta este în întregime mai sus decât marginea superioară a
fileului şi provine dintr-o pasă efectuată cu două mâini de sus a unui
libero aflat în propria zona de atac. Mingea poate fi atacată fără
restricţii, dacă libero-ul execută acelaşi procedeu aflându-se în afara
zonei sale de atac.
39
CAPITOLUL 3. DOMENIUL, DEFINIŢIA, CARACTERISTICILE

ŞI CONŢINUTUL TEHNICO-TACTIC AL JOCULUI DE VOLEI
3.1. Domeniul jocului de volei
3.1.1. Voleiul ca sport
Voleiul se încadrează în sfera generală a noţiunii de „sport”

definit ca „activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de
acţiuni motrice diferenţiate pe ramuri de sport, desfăşurată într-un
cadru instituţionalizat sau independent, prin care se caută
perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate
în performanţe obţinute în competiţii, ca: record, depăşire proprie sau
a partenerilor”16. Mai mult decât atât, voleiul, datorită caracteristicilor
sale, se constituie ca mijloc de realizare a funcţiilor sportului şi
obiectivelor subsistemelor acestuia: sportul pentru toţi, sportul de
performanţă, sportul adaptat, permiţând atingerea acestora după
natura lor, cadrul organizatoric şi nivelul performanţelor cerute.
Privit în contextul celor mai reprezentative clasificări ale
sportului din literatura de specialitate, voleiul se regăseşte şi în mare
măsură îşi defineşte caracteristicile prin prisma criteriilor de
clasificare enunţate în tabelul 3.1.:
16
Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., 2002, Teoria sportului, Edit. FEST, Bucureşti.
40
Criteriul de Tipuri de sporturi şi locul voleiului în

clasificare cadrul acestora
• din punct de jocurile copiilor sau jocuri şcolare;
vedere pedagogic sporturi colective – volei;
şi psihologic sporturi individuale;
(M. Baquet,1948, sporturi de luptă.
citat de M. Epuran)
• după consumul sporturi care necesită un mare consum
energetic fizic şi energetic şi o mare concentrare nervoasă
psihic – volei;
(Chappuis,1964, sporturi care cer un consum mic energetic
citat de M.Epuran) şi o mare concentrare nervoasă;
sporturi care cer un mare consum
energetic şi o redusă concentrare
nervoasă;
sporturi cu consum energetic mic şi
concentrare nervoasă redusă.
• în funcţie de sporturi în care se depăşeşte spaţiul,
limitele pe care timpul;
sportivul trebuie sporturi în care se depăşeşte adversarul –
să le depăşească volei.
în concurs
(Hubbard A.,1965,
citat de M. Epuran)
• în funcţie de stăpânirea mediului;
finalităţile stăpânirea corpului;
urmărite în îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a
activitatea raporturilor cu ceilalţi – volei.
pedagogică
(Chappuis, 1964,
41
citat de M.Epuran,
2001)
• după tipul de sporturi care solicită coordonarea ochi-
solicitare şi de mână şi stabilitatea proceselor psihice;
stres sporturi care solicită expresia artistică;
(Cratty, 1973, citat sporturi cu mobilizare totală a energiei;
de M. Epuran, 2001) sporturi ce presupun anticiparea
mişcărilor adversarului – volei.
• după numărul de sporturi individuale (solitare, cu participare
competitori succesivă, în paralel, opozive);
(M. Epuran, 1992) sporturi în cuplu (cu acţiuni coordonate,
cooperant simultane şi contra-echipă) –
volei.
• după obiective sport de performanţă – volei;
sport pentru toţi – volei;
sport adaptat – volei.
• după calităţile sporturi care solicită prioritar viteza;
motrice implicate sporturi care solicită prioritar rezistenţa;
sporturi care solicită prioritar capacităţile
coordinative – volei;
sporturi care solicită prioritar forţa.
• după structură sporturi ciclice;
sporturi aciclice – volei;
sporturi combinate.
• după ponderea sporturi bazate pe componentă biologică;
factorilor care sporturi bazate pe componentă
determină tehnologică – volei.
performanţa
• după acţiunea sporturi individuale (cu incomodarea sau
tactică din influenţarea adversarului);
42
competiţie sporturi în doi (cu incomodarea sau

(D.Harre) influenţarea adversarului);
sporturi pe echipe (cu incomodarea sau
cu influenţarea adversarului) – volei.
• după contactul sporturi cu contact direct;
între competitori sporturi fără contact direct – volei.
• în funcţie de sporturi bazate pe procedee tehnice cu
direcţiile de parametri spaţiali dinamici;
acţiune ale sporturi bazate pe caracteristicile
tacticii temporale şi dinamice ale actelor şi
(J. Weineck) acţiunilor motrice;
sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor
şi procedeelor de rezolvare a problemelor
tactice – volei.
• în funcţie de sporturi anaerobe;
caracteristicile sporturi aerobe;
efortului sporturi mixte – volei.
• după sporturi cu solicitare preponderent:
caracteristicile neuro-psihică, neuro-musculară;
prioritare ale cardio-respiratorie, neuro-musculară,
solicitării metabolică;
neuro-musculară, endocrino-metabolică,
cardio-respiratorie – volei.
• după condiţiile de sporturi în diverse medii (sol, apă, aer) –
desfăşurare volei;
sporturi desfăşurate la altitudine;
sporturi de sezon.
• după criteriul de sporturi cu limitare spaţială şi condiţii de
evaluare a mediu standardizate;
performanţei în sporturi cu limitare spaţială standardizată
43
competiţie sau nestandardizată şi condiţii de mediu

(P. de Hillerin) nereproductibile – volei;
sporturi cu performanţă măsurabilă direct,
ca mărime fizică;
sporturi cu performanţă măsurabilă fizic
direct, dar cu criterii arbitrare de precizare
a condiţiilor de concurs;
sporturi cu performanţe evaluate de către
arbitrii prin notare;
sporturi individuale "de luptă" în care
criteriul performanţei conduce la
maximizarea realizărilor tehnico-tactice
proprii;
sporturi de echipă cu maximizarea
realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin
puncte, ale echipei proprii – volei.
• după factorul mediu;
care induce partener;
incertitudinea în adversar – volei;
situaţiile fără incertitudine;
competiţionale
(P. Parlebas)
• după gradul de sporturi cu risc calculat – volei;
risc sporturi extreme.
• după compararea sporturi cu compararea directă a
performanţelor performanţelor, în care sportivii iau startul
simultan – volei;
sporturi cu compararea indirectă, în care
sportivii iau startul succesiv.
• în funcţie de sporturi în care practicanţii realizează o
performanţă prin căutarea de „a face mai
44
modul de mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi;

apreciere a sporturi în care participanţii nu realizează
performanţei performanţe dar produc forme corporale
(Goirand, Metzler, prin care caută să producă plăcere şi
1986) încântare;
sporturi în care participanţii nu realizează
întotdeauna performanţe deoarece ei
acţionează pentru a stăpâni un raport
uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea
unuia (unora) asupra celuilalt (celorlalţi) –
volei.
• în funcţie de sporturi olimpice – volei;
includerea în sporturi neolimpice.
programul J. O.
Tabelul 3.1. Clasificarea sporturilor17 şi locul voleiului în cadrul

acestora (adaptat după A.Dragnea, 2002)
Existenţa unui cadru organizatoric instituţionalizat pe plan

naţional şi internaţional, materializat prin constituirea, în timp, a
federaţiei internaţionale şi a celor naţionale, a unităţilor sportive ce
cuprind secţii specializate în cadrul cărora funcţionează echipele de
volei – angrenate în sisteme competiţionale interne sau
internaţionale, desfăşurate în baza unui regulament oficial unanim
recunoscut vin să întregească apartenenţa sa la sfera noţiunii de
„sport”.
17
45
3.1.2. Voleiul ca joc sportiv colectiv
Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub

formă de joc cu un anumit obiect, minge, puc, având dimensiuni
specifice prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform
unor reguli de organizare şi desfăşurare18.
Voleiul este un joc sportiv colectiv deoarece jucătorii sunt
constituiţi în două echipe aflate într-un raport de adversitate tipică, de
rivalitate sportivă, situaţie determinată de lupta prin intermediul mingii
în scopul obţinerii victoriei19.
Caracteristicile comune ale jocurilor sportive20 corespund şi
voleiului:
existenţa unui obiect de joc (minge, balon oval, puc, bile);
caracterul de întrecere complex (individual şi mai ales colectiv);
reguli de joc unitare şi obligatorii, preluate după regulamentul
internaţional;
arbitraj oficial – neutru;
delimitarea duratei de joc (timp, prelungiri);
precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, transformări,
setaveraje, averaje, punctaveraje etc.);
standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a
dimensiunilor terenului;
tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;
sistem competiţional bine determinat;
frumuseţea spectacolului sportiv;
18
Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974, Edit. Stadion, Bucureşti.
19
Grapă, F., Mârza, D., Ghenadi, V., 1998, Volei în învăţământ, Edit. Plumb,
Bacău.
20
Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive – teorie şi metodică, Edit.
Aldin, Bucureşti.
46
structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte;

management sportiv specific;
teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile
sportive şi specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;
implementarea cercetării ştiinţifice.
Domeniul jocului de volei este mult mai vast desigur şi nu se

limitează doar la aspecte ce privesc valorificarea la maximum a
capacităţii motrice şi a talentului sportivilor în competiţii. Dincolo de
dimensiunile prezentate, voleiul poate fi privit ca sport complementar,
disciplină de învăţământ în cadrul universităţilor şi şcolilor de arbitrii
şi antrenori, mijloc terapeutic, disciplină ştiinţifică aplicată, parte a
ştiinţei sportului şi, nu în ultimul rând, mijloc al educaţiei fizice școlare
datorită funcţiei sale formative.
3.1.3. Voleiul ca mijloc al educaţiei fizice şcolare
Din punct de vedere teoretic, statutul de mijloc al educaţiei fizice

este asigurat de prezenţa voleiului în programa şcolară pentru
învăţământul gimnazial şi liceal. Astfel, alături de celelalte jocuri
sportive, prin predarea sa se vizează formarea unor competenţe
specifice cum ar fi „realizarea de acţiuni motrice simple”, „integrarea
şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit”, „colaborarea cu ceilalţi
membri ai grupului, în vederea constituirii diferitelor formaţii de
adunare, de deplasare, de exersare”, „recunoaşterea diferitelor
reacţii ale organismului la eforturi variate”, „înţelegerea principalelor
prevederi regulamentare ale disciplinelor sportive practicate” etc. În
acelaşi document este prevăzut conţinutul instruirii pentru fiecare
clasă. În esenţă, el este integrat în lecţia de educaţie fizică, alături de
celealte componente, în scopul „dobândirii de către elevi a
cunoştinţelor necesare acţionării asupra dezvoltării fizice şi a
47
calităţilor motrice” contribuind totodată la integrarea socială a elevilor,

dar şi la pregătirea multilaterală a acestora prin exploatarea
caracteristicii sale ludice.
Practic, din punct de vedere al cadrului didactic, prezenţa sa
în lecţie se datorează caracteristicilor sale, a formelor variate de
practicare date de adaptabilitatea sa la diversele condiţii materiale
întâlnite în şcoli, la particularităţile colectivelor (vârstă, sex, nivel al
bagajului motric) şi mai ales la „scop”. Accesibilitea sa este dată şi de
faptul că stăpânind un singur procedeu, pasa cu două mâini de sus
spre înainte, se poate organiza jocul 6 x 6 în cadrul lecţiei, elevii
preferând tipul de manifestare cu caracter ludic al exerciţiului mai
mult decât lipsa acestei componente în exersare.
Deprinderile specifice au o caracteristică mai puţin întâlnită în
celelalte jocuri, astfel acestea se bazează pe un tip particular de
contact „minge – jucător” în care obiectului îi lipseşte momentul de
staţionare. În volei, jucarea mingii se face numai prin respingere şi
lovire, fapt ce necesită existenţa unor calităţi şi abilităţi deosebite din
partea practicanţilor acestui joc sportiv (F.Grapă, 1998). La această
caracteristică se adaugă şi faptul că un jucător nu poate atinge
mingea de două ori consecutiv, cadrul general fiind limitat deja la
maxim trei lovituri posibile executate de o echipă (cu excepţia
atingerii la blocaj, care nu se numără).
Calităţile solicitate pregnant de jocul de volei sunt viteza şi
îndemânarea. Rezistenţa specifică are o caracteristică aparte dată
de eforturile mixte depuse, iar forţa se constituie în suport de
manifestare a celorlalte calităţi.
Mijloacele jocului de volei, integrate în diverse structuri, pot
contribui în cea mai mare măsură la dezvoltarea îndemânării şi
vitezei, însă influenţează şi forţa, mai ales la nivelul membrelor
inferioare, precum şi rezistenţa solicitată în speţă de continuitatea
acţiunilor.
48
În concluzie, jocul de volei, privit în ansamblu, prin prisma sa

ludică, formează deprinderi noi, dezvoltă sfera motivaţională prin
stimularea gândirii şi a perseverenţei, a dorinţei de întrecere şi a
celei de a învinge. Mai mult, depăşind aceste aspecte, jocul de volei
este considerat un important mijloc al educaţiei fizice, ce rezolvă
pozitiv unele din sarcinile acesteia în mediul şcolar datorită calităţilor
sale formative profilate de diversitatea deprinderilor motrice specifice
ce se manifestă în condiţii variate, în relaţie cu adversarii şi
coechipierii. Practicat în mod organizat, poate să contribuie la
optimizarea potenţialului biologic, la perfecţionarea capacităţii
motrice, la formarea personalităţii elevului şi la integrarea sa socială.
49
3.2. Definiţia şi caracteristicile jocului de volei
Voleiul este un joc sportiv colectiv în care se acţionează asupra

obiectului (mingea) prin lovire sau respingere, nemijlocit cu mâna
liberă, iar cele două echipe ocupă terenuri separate, fiecare formaţie
disputându-şi alternativ mingea, urmărind trimiterea acesteia pe
suprafaţa de dispunere a celeilalte.21
Pe lângă caracteristicile comune tuturor jocurilor sportive, jocul
de volei are particularităţile sale specifice care-l deosebesc de
celelalte şi îi asigură individualitatea.
Astfel, faţă de celelalte jocuri sportive colective, în volei asistăm
la o adversitate indirectă, datorită faptului că cele două echipe nu se
află în contact direct, fiind separate de fileu.
Multilateralitatea în pregătirea jucătorilor, indiferent de
specializarea lor pe posturi, reprezintă o necesitate datorită
obligativităţii rotaţiei în teren, adică a schimbării poziţiei jucătorilor pe
zone, în sensul acelor de ceasornic, după câştigarea serviciului,
conform regulamentului.
Solicitarea organismului este de intensitate variabilă – eforturile
de intensitate maximă şi durată scurtă (câteva secunde) ca loviturile
de atac, blocaje, plonjoane se îmbină cu eforturi submaximale
(deplasări, pase)22.
O altă particularitate esenţială a jocului o reprezintă modul de
organizare a loviturilor fiind permise maximum trei atingeri ale mingii.
Există o singură excepţie de la regulă, când este permis un contact
în plus, dat de atingerea mingii la blocaj, caz în care jucătorii echipei
aflate în apărare mai au dreptul la încă trei lovituri.
21
Mititelu, C., Şerban, M., 2002, Volei – studiu interdisciplinar, Edit. Semne,
Bucureşti.
22
Niculescu, I., 2006, Psihomotricitatea în jocul de volei, Edit. Universitaria,
Craiova.
50
Tipul particular de contact obiect – jucător se caracterizează

prin lipsa momentului de oprire a mingii, acțiunea asupa sa fiind de
tip lovire.
Câştigarea meciului nu este condiţionată de timp. Seturile, în
număr de minimum trei şi maximum cinci, se încheie în momentul în
care se acumulează numărul de puncte şi diferenţa prevăzută de
regulamentul oficial23, astfel: „un set (cu excepţia celui decisiv - al
cincilea) este câştigat de echipa care obţine prima 25 puncte cu un
avans minim de două puncte faţă de cealaltă echipă. În caz de
egalitate la scorul de 24 - 24, jocul continuă până când este realizată
o diferenţă de două puncte (26 - 24, 57 - 55, …)”, iar „în cazul unei
egalităţi la seturi de 2 - 2, setul decisiv (al 5-lea) este jucat până la
punctul 15, cu o diferenţă minimă de două puncte între cele două
echipe”.
Caracteristicile jocului dublate de eleganţa şi viteza desfăşurării
fazelor de joc, de măiestria jucătorilor şi de dramaticele răsturnări de
situaţie de pe tabela de scor, fac din jocul de volei unul dintre cele
mai atractive spectacole sportive.
23
FRV, 2009, Regulamentul jocului de volei.
51
3.3. Conţinutul tehnico-tactic al jocului de volei
3.3.1. Tehnica jocului
3.3.1.1. Definiţia şi conţinutul tehnicii
Tehnica a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „un

sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport
efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament
maxim în competiţii”24 sau „realizarea unui plan sau program motric
care poate fi executat în funcţie de disponibilitatea psihologică şi de
nivelul aptitudinilor motrice ale sportivului”25.
Tehnica de joc reprezintă „un sistem de mişcări integrate sau o
înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi)
specializate şi automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul şi
sarcinile de atac şi apărare”26 sau un ansamblu de elemente şi
procedee specifice ca formă şi conţinut, folosite de jucători în scopul
practicării jocului cu randament maxim.
Tehnica jocului de volei este mai complexă decât a majorităţii
jocurilor sportive datorită numărului redus de mişcări naturale
utilizate de sportiv în soluţionarea situaţiilor de joc.
Nivelul de însuşire al tehnicii stă la baza eficacităţii acţiunilor şi
a tacticii individuale şi colective. Deprinderile greşit însuşite se
corectează foarte greu datorită complexităţii tehnicii jocului de volei,
aceasta având la bază „deprinderi nenaturale”. Tehnicii trebuie să i
se acorde o atenţie deosebită, mai ales în stadiul de învăţare.
24
Dragnea, A., 1993, Antrenament sportiv – teorie şi metodologie, vol. II,
A.N.E.F.S., Bucureşti.
25
Idem.
26
Aldin, Bucureşti.
52
Propriu-zis, tehnica este formată din structuri şi acţiuni de

mişcare precis stabilite, cu o mare eficienţă, concretizate în elemente
şi procedee tehnice27.
Componentele tehnicii:
elementul tehnic - o noţiune abstractă, o structură motrică
fundamentală ce stă la baza practicării unei ramuri sau probe
sportive; noţiunea de generalizare a execuţiei mai multor
procedee tehnice, având un caracter abstract şi materializat
prin procedeele tehnice, ca mijloace de realizare a acţiunilor de
atac sau apărare;
procedeul tehnic „se distinge în primul rând prin structura
motrică de organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la
automatism în cadrul procesului de antrenament”28, el fiind
modul concret şi particular de efectuare a elementului tehnic;
stilul tehnic reprezintă modul particular de efectuare a unui
procedeu tehnic, cu indici sporiţi de eficienţă şi se manifestă la
sportivii de înaltă performanţă;
mecanismul de bază al procedeului tehnic este format dintr-o
succesiune logică de acte motrice, obiectiv necesare, în
vederea efectuării eficiente a acestuia; un sistem de factori
(spaţiali, temporali, dinamici şi energetici), aflaţi în strânsă
corelaţie, care determină o eficienţă crescută29.
27
Şiclovan, I., 1977, Teoria antrenamentului sportiv, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
28
Aldin, Bucureşti.
29
Dragnea, A., 1993, Antrenament sportiv – teorie şi metodologie, vol. II,
A.N.E.F.S., Bucureşti.
53
Elementele şi procedeele tehnice ale jocului de volei

Elementele tehnice sunt părţi fundamentale, care constituie
întreaga tehnică a unui sport30 şi reprezintă mecanisme de bază ale
mişcării, care au caracter general şi abstract, concretizarea lor în
practică efectuându-se prin procedee tehnice.
Elementele tehnice ale voleiului:
poziţiile fundamentale;
deplasările;
pasa;
serviciul;
lovitura de atac;
blocajul.
Procedeul tehnic reprezintă o structură de acte motrice
concrete, care redă modul particular de efectuare a unui element
tehnic31. Prin procedeele tehnice specifice unei ramuri de sport se
înţeleg „structurile diferenţiate ale modalităţilor de îndeplinire a
elementelor tehnice în condiţiile concrete şi variate ale practicii
sportului sau probei respective”32. Exemple de procedee tehnice din
volei: pasa cu două mâini de sus spre înainte, serviciul de sus din
faţă, blocajul în grup etc.
La rândul lor, procedeele tehnice se execută în practică sub mai
multe forme, acestea fiind variante ale procedeului tehnic. Exemple
de variante ale procedeelor tehnice specifice voleiului: pasa cu două
mâini de sus spre înainte din săritură, serviciul de sus din faţă planat,
blocajul în grup de trei jucători etc.
30
Bompa, T., 2003, Performanţa în jocurile sportive, Edit. ExPonto, SNA, Bucureşti.
31
Păcuraru, A., 2002, Volei – tehnică şi tactică, Edit. Fundaţiei Universitare
“Dunărea de Jos”, Galaţi.
32
Şiclovan, I., 1977, Teoria antrenamentului sportiv, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
54
Sistematizarea clasică a tehnicii jocului de volei (O.Solomonov,

D.Solomonov, 1998):
Poziţii fundamentale: Deplasarea în teren:

- înaltă; - paşi simpli;
- medie; - paşi adăugaţi;
- joasă. - paşi dubli;
- pas fandat;
- alergarea;
Pasa (ridicarea) - săritura;
Clasificare după: - oprirea.
a. Direcţie:
- înainte;
- înapoi; Serviciul:
- lateral. - de jos:
b. Distanţă: - din faţă;
- scurtă; - din lateral;
- lungă. - înalt („lumânare”).
c. Traiectorie: - de sus:
- joasă; - din faţă:
- medie; - în forţă;
- înaltă; - plutitor.
- întinsă. - din lateral:
d. Intensitate: - în forţă;
- mică; - plutitor.
- mare. - din săritură.
e. Execuţie:
- de pe loc; Preluarea din serviciu și
- din deplasare: din atac:
- urmată de deplasare; - de sus cu două mâini;
- precedată de deplasare. - de jos: cu o mână sau cu
- din săritură; două mâini.
- din fandare. Preluarea din fileu:
f. Segment: - prin a doua lovire:
- cu două mâini de sus; - cu o mână;
- cu două mâini de jos; - cu două mâini.
- cu o mână. - prin a treia lovire.
55
Lovitura de atac: Blocajul:

a. procedee de bază: - individual;
- procedeul drept; - în grup:
- procedeul întors: - de doi jucători;
- prin întoarcerea jucătorului în - de trei jucători.
săritură pe o altă direcţie faţă de
elan;
- din braţ.
- prin rotarea braţului. Plonjonul:
b. după modul de efectuare a bătăii: - pe spate cu rulare
- cu bătaie pe ambele picioare: sau cu rostogolire;
- simultană; - lateral cu rulare sau
- succesivă. cu rostogolire;
- cu bătaie pe un picior. - înainte.
Fig.3.1. Sistematizarea tehnicii jocului de volei (O. Solomonov, 1998)
O. Bâc (1999) afirmă că majoritatea specialiştilor domeniului

împărtăşesc ideea ca noţiunea de „element tehnic” să fie înlocuită cu
noţiunea de „acţiune individuală”. În continuare, autorul precizează
că „în volleyball există o serie de acţiuni individuale (colective),
diferenţiate între ele, fiecare realizându-se practic printr-un şir de
procedee tehnice sau variante ale acestora, în fapt diverse moduri de
lovire a mingii”33.
Noua orientare generează o nouă sistematizare a tehnicii
jocului de volei, pe compartimentele principale ale jocului, atac şi
apărare, diferită faţă de sistematizarea clasică.
Acţiunile individuale specifice atacului „au ca scop trimiterea
mingii la adversar cât mai dificil posibil, în scopul obţinerii punctelor”
şi cuprind:
serviciul;
lovitura de atac.
33
Bâc, O., 1999, Volleyball, Edit. Universităţii din Oradea.
56
Acţiunile individuale şi colective specifice apărării urmăresc

recuperarea mingii sau respingerea ei spre terenul advers:
preluarea din serviciu, din atac şi din blocaj;
blocajul.
Acţiuni individuale intermediare sau mixte ce se desfăşoară
între momentul atacului şi al apărării realizând legătura între cele
două compartimente:
ridicarea pentru atac;
preluarea din plasă.
După cum se poate observa sunt omise „poziţia
fundamentală”, „deplasările” (acţiuni comune atacului şi apărării) şi
„plonjonul” (apărare).
Alte sistematizări ale tehnicii jocului de volei pe
compartimente, includ pasa în rândul acţiunilor de atac.
3.3.1.2. Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea

elementelor şi procedeelor tehnice
Învăţarea motrică are ca rezultat schimbarea

comportamentului motric şi poate fi definită ca „finisarea, fixarea şi
aplicarea unui act motric”34. Ca rezultat al exersării subiectul
dobândeşte noi forme de comportament şi odată cu acestea obţine o
creştere a capacităţii sale motrice şi, implicit, a performanţelor.
Acţiunile motrice, ca sinteze de acte motrice ce răspund
rezolvării unor sarcini imediate35, se dobândesc la finele unui
îndelungat proces de învăţare care, din punct de vedere teoretic, se
poate desfăşura sub trei forme:
34
Orţănescu, D., Orţănescu, C., 2001, Învăţarea motrică, Edit. Universitaria,
Craiova.
35
57
învăţarea perceptiv-motrică (senzoriomotrică) - constă din

modificarea comportamentului ca „răspuns la condiţii noi ce
impun precizie mai mare sau fineţe a răspunsului
preexistent”36;
învăţarea motrică (propriu-zisă) - se realizează pe baza
programului mintal de feed-back proprioceptiv şi conduce la
structurarea unor acte comportamentale până la
automatizarea acestora, având la bază componente
senzoriale, chinestezice şi proprioceptive întâlnite în sporturile
tehnice37;
învăţarea inteligent-motrică - este caracteristică jocurilor
sportive în care adversarul opune rezistenţă, este inventiv,
acţiunile se desfăşoară în condiţii de mare incertitudine38.
În practică, între cele trei forme de învăţare motrică specificate
nu există graniţe clar definite.
În jocurile sportive, învăţarea procedeelor tehnice se
realizează în legătură directă cu situaţia tactică în care vor fi aplicate,
iar acest aspect implică o învăţare de tip inteligent-motrică.
Învăţarea procedeelor tehnice specifice jocurilor sportive
presupune parcurgerea etapelor necesare învăţării oricărui act sau
acţiuni motrice (tabelul 3.2) şi se realizează cu ajutorul mecanismelor
de asimilare, transfer şi restructurare.
36
Dragnea, A., Bota, A., 1999, Teoria activităţilor motrice, Edit. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
37
Orţănescu, D., Orţănescu, C., 2001, Învăţarea motrică, Edit. Universitaria,
Craiova.
38
Dragnea, A., 1996, Antrenamentul sportiv, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti.
58
Etapa de
Metode şi procedee Factorii
învăţare a
metodice folosite psiho-funcţionali
tehnicii
Expunerea verbală Percepţiile: acustice,
(explicaţia, convorbirea). optice, chinestezice.
I. Etapa
Demonstraţia (demonstraţia Mecanismele
informării şi a
nemijlocită a antrenorului, verbale.
formării
utilizarea filmului, Reprezentarea
reprezentării
chinograme, fotografii, (imaginea figurală).
desene, observaţia execuţiei Model mental de
altor sportivi). acţiune.
Exersarea nemijlocită şi Percepţiile
combinată cu exerciţii chinestezice, spaţio-
ajutătoare pentru temporale, simţurile
dezvoltarea calităţilor specializate,
motrice, indicilor lateralitatea, acustice
morfofuncţionali şi de şi optice.
dezvoltare a capacităţii de Iradierea pe scoarţă
II. Etapa
efort. a exerciţiilor ce
mişcărilor
determină o
grosiere sau
contracţie excesivă a
insuficient
muşchilor interesaţi
diferenţiate
în efectuarea
procedeului tehnic.
Concentrarea
Efectuarea unor exerciţii puternică a atenţiei.
pentru precizarea unor Acţiunea permanentă
detalii ale procedeelor a feed-back-ului
tehnice. cortical.
Explicaţii cu precizarea
momentelor cheie.
Observaţia participativă
(demonstraţia nemijlocită a
59
antrenorului).
Demonstraţia (cu toate
procedeele sale).
Exersarea globală a Percepţii chinestezice
procedeului integrat în (proprioceptive).
diferite structuri tehnico- Simţuri specializate.
tactice, linii integrale Concentrarea
(gimnastică). excitaţiei pe scoarţă;
III. Etapa
Exersarea sub formă de alternare optimă a
coordonării
concurs (întrecere) proceselor de
fine şi
antrenamente arbitrate. excitaţie cu cele de
consolidării
Exersarea procedeului cu inhibiţie.
procedeului
maximum de eficienţă (cu Orientarea unei părţi
tehnic
indici de viteză, forţă şi a atenţiei către
rezistenţă). detaliile de execuţie
Exersarea în condiţii (de fineţe).
standard (redus ca număr).
Explicaţia unor detalii de
execuţie (de fineţe).
Exersarea integrală şi în Excitaţia şi inhibiţia
sisteme tehnico-tactice sau sunt automatizate.
structuri. Gândirea participă
IV. Etapa
Exersarea procedeului în pentru realizarea cu
perfecţionării
condiţii de întrecere (cu măiestrie a
şi
adversari diferiţi şi în condiţii procedeului, adaptat
supraînvăţării
variate). condiţiilor concrete.
procedeului
Exersarea cu maximum de
tehnic
eficienţă oricând şi în orice
condiţii.
Exersarea automatizată.
Tabelul 3.2. Etapele învăţării tehnicii, metode folosite şi factorii psiho-

funcţionali implicaţi (adaptat de A. Dragnea, 2002, după J. Weineck)
60
În prima etapă a învăţării, jucătorul îşi formează reprezentarea

mişcării pe baza unui ansamblu de informaţii verbale, vizuale şi tactil-
kinestezice. Valorificarea informaţiilor presupune o foarte bună
percepţie, bazată pe atenţie, concentrare, calităţi senzoriale, iar
volumul lor trebuie să ţină seama de capacitatea individuală de
prelucrare a sportivului39.
Următoarea etapă este hotărâtoare în ceea ce priveşte
învăţarea corectă a procedeului tehnic şi constă în primele execuţii
practice care, de regulă, sunt caracterizate de mişcări cu amplitudine
şi precizie scăzute, eforturi excesive, rigiditate şi stres emoţional.
Informaţiile primite în mod sistematic pe cât mai multe canale
senzoriale constituie componente eficiente40 pentru această fază a
procesului de învăţare în perspectiva evitării formării greşelilor de
tehnică. Alegerea celor mai potrivite metode şi mijloace de acţionare
trebuie să ţină cont în primul rând de dificultatea sarcinii şi mai ales
de dozarea acesteia. Aceasta constă în adaptarea nivelului de
dificultate a sarcinii la nivelul de abilitate al subiectului41, respectiv la
ansamblul particularităţilor lui psihice, fizice şi motrice, deoarece o
dificultate prea mare poate fi cauza unor erori prejudiciabile. Alain şi
Salmela (1980) citaţi de J.P.Famose (1990) afirmau că: „este posibil
ca dificultatea sarcinii prezentate elevului să fie prea mare pentru a
aştepta de la el o ameliorare semnificativă a performanţei. Acesta
este nivelul la care s-ar putea dovedi utilă dozarea gradului de
dificultate a sarcinii în sensul adaptării ei în funcţie de capacităţile
subiectului. Problema este de a şti ce trebuie să se modifice pentru a
schimba dificultatea sarcinii”.
39
Mate-Teodorescu, S., 2001, Programare – Planificare în antrenamentul sportiv,
Edit. Semne, Bucureşti.
40
41
Famose, J.P., 1990, Învăţarea motrică şi dificultate: problematica dificultăţii
optimale, SDIP Nr.457, Bucureşti.
61
Din punctul de vedere al învăţării motrice, o sarcină care nu

are un nivelul superior capacităţii subiectului de a o realiza, nu
determină un progres, însă dificultatea sarcinii trebuie să rămână
totuşi adaptată posibilităţilor lor.
Legat de acest aspect, se vorbeşte despre „dificultate
optimală” (fig.3.2.) ce constă din a propune sarcini de învăţare care
se situează într-o zonă de dificultate având un astfel de nivel încât
subiecţii să se poată implica în realizarea ei la modul constant şi cu
un procentaj bun de reuşită42.
anxietate
cerința sarcinii
zonă de dificultate
nelinişte optimală
plictiseală
Fig.3.2. Dificultatea optimală (după Brunelle şi Toussignant, 1988)
Identificarea dificultăţii presupune cunoaşterea caracteristicilor

obiective ale sarcinii care o determină (viteza de zbor a mingii,
poziţia din care se execută un anumit procedeu, complexitatea
înlănţuirii mişcărilor etc). Astfel, manevrând aceşti parametri în
42
Idem
62
sensul simplificării lor, se obţin o serie de mijloace ce caracterizează

învăţarea în condiţii uşurate, utilizată la începători sau în cazul
corectării unor greşeli de tehnică. Procedând invers se pot obţine
mijloacele de acţionare ce depăşesc sarcina „din concurs” care
vizează, de regulă, etapa perfecţionării tehnicii.
Etapa coordonării fine şi a consolidării procedeelor tehnice are
ca trăsături esenţiale: efectuarea corectă a mişcării, de regulă în
condiţii standard sau „stereotip” variate (numai în anumite situaţii,
reduse ca număr); executarea cu indici crescuţi de forţă, viteză şi în
condiţii de rezistenţă; execuţie fluentă, cu ritm precizie şi amplitudine
corespunzătoare43.
Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic este
caracterizată de efectuarea unor mişcări de mare fineţe şi eficienţă.
Indicii crescuţi de coordonare, precizie, ritm, amplitudine şi cursivitate
însoţesc execuţiile atât în condiţii stereotipe cât şi în condiţii variate.
Cauzele ce pot determina stagnarea în evoluţia tehnică sunt44:
surmenaj prin supra-informare în perioadele de antrenament
intens şi concentrat ce poate produce o regresie senzorial-
motrică; măsurile care trebuie luate constau în reducerea
informaţiilor verbale şi introducerea pauzelor suficient de lungi
pentru a permite asimilarea informaţiilor furnizate;
surmenajul prin oboseală – munca tehnică intensivă care se
adaugă unei oboseli fizice pronunţate, produce un fenomen de
regresie motrică prin oboseală;
lipsa informaţiei – progresul tehnic poate fi împiedicat prin
reprezentări incomplete;
lipsa motivaţiei – a atenţie insuficientă poate determina o
regresie a motivaţiei şi a procesului învăţării;
condiţie fizică deficitară.
43
44
Mate-Teodorescu, S., 2001, Programare – Planificare în antrenamentul sportiv,
Edit. Semne, Bucureşti.
63
Literatura de specialitate subliniază priorităţile metodice

privind învăţarea tehnicii45, precum şi principiile antrenamentului de
tehnică46 a căror respectare pot preîntâmpina stagnarea în evoluţia
tehnică indiferent de nivelul subiecţilor.
Astfel, printre priorităţile metodice ce privesc învăţarea tehnicii
sunt evidenţiate următoarele:
stabilirea pentru fiecare nivel de instruire a fondului pregătirii
tehnice, acţiune echivalentă cu precizarea principalelor
procedee tehnice care vor forma obiectul instruirii subiecţilor
respectivi;
la toate nivelurile de instruire, concomitent cu însuşirea
trainică a procedeelor tehnice programate, se va ţine seama,
pe cât posibil şi de înclinaţiile şi opţiunile personale ale
subiecţilor faţă de execuţiile tehnice, favorizându-se astfel
valorificarea la maximum a disponibilităţilor acestora;
la toate nivelurile de pregătire, însuşirea tehnicii se corelează
cu cerinţele competiţiilor specifice (ex. O.N.S.Ș);
exersarea independentă a procedeelor tehnice sau numai a
unor structuri din cadrul acestora are un rol foarte important,
însă trebuie continuu dublată cu repetări efectuate în condiţii
analoage jocului propriu-zis;
în învăţarea tehnicii apare stringentă necesitatea stabilirii de
către profesor a sistemelor de acţionare necesare fiecărui
procedeu tehnic în concordanță cu particularitățile colectivului;
evaluarea periodică a pregătirii tehnice cu ajutorul unor probe
şi norme de control.
Principiile metodice ce se cer respectate în pregătirea tehnicii:
o tehnică specifică solicită o pregătire fizică adecvată;
45
46
Niculescu, M., 2006, Ghid doctoral–performanţă motrică – studii avansate, (uz
intern), Universitatea din Piteşti.
64
timpul de învăţare al tehnicii depinde de bagajul motric

disponibil al fiecărui subiect;
corectarea în cadrul învăţării tehnice este obligatorie şi cere
utilizarea unui control obiectiv;
procesul de învăţare al tehnicii solicită o activitate continuă
fără întreruperi;
lucrul pentru însuşirea tehnicii se realizează pe fond de odihnă
pentru acumulări calitative;
tehnica este întotdeauna dependentă de nivelul calităţilor
motrice.
65
3.3.1.3. Descrierea elementelor și procedeelor tehnice
3.3.1.3.1. Poziţia fundamentală
În ceea ce priveşte pregătirea unei acţiuni, fie că este vorba de

execuţia serviciului, preluării, ridicării, atacului, blocajului sau pur şi
simplu de momentele de urmărire a acţiunilor adversarului sau ale
coechipierilor, diversitatea situaţiilor întâlnite în timpul jocului implică
„moduri de aşteptare” sau, altfel spus, poziţii distincte.
Diferenţierea posturilor corporale este dată de mărimea
unghiurilor de flexie la nivelul membrelor inferioare, precum şi de
gradul de înclinare al trunchiului. În ordinea descrescătoare a mărimii
unghiurilor de flexie la nivelul articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi a
celor coxofemurale, avem: poziţia fundamentală înaltă, poziţia
fundamentală medie şi poziţia fundamentală joasă.
Poziţia fundamentală înaltă

Este reprezentată de o poziţie ortostatică caracterizată de o
bază de susţinere ce variază în funcţie de acţiunea ce urmează a fi
executată (serviciu, blocaj etc.). De regulă, jucătorul este dispus cu
tălpile paralele, depărtate una faţă de cealaltă, în plan frontal, la o
distanţă aproximativ egală cu cea biacromială (axele plantare
sagitale rămân paralele atât în cazul în care tălpile sunt pe aceeaşi
linie cât şi în cazul în care un picior este aşezat mai în faţă).
Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare. Postura
specifică este dată de o flexie redusă a articulaţiilor membrelor
inferioare, trunchiul uşor înclinat spre înainte, iar braţele, poziţionate
în funcţie de acţiunea ce urmează a fi executată, în uşoară flexie din
articulaţia coatelor.
66
Poziţia fundamentală înaltă este utilizată preponderent în faza

de aşteptare, în cazul pregătirii blocajului, serviciului, ridicării etc.
Fig.3.3. Poziţia fundamentală înaltă
Poziţia fundamentală medie

Este tot o postură ortostatică cu o bază de susţinere
asemănătoare cu cea specifică poziţiei fundamentale înalte (tălpile
paralele, depărtate una faţă de cealaltă, în plan frontal, la o distanţă
aproximativ egală cu cea biacromială). De obicei, tălpile sunt plasate
pe aceeaşi linie sau pentru echilibrare jucătorul poate plasa un picior
mai în faţă. Privită ca poziţie iniţială de execuţie a unor procedee,
aşezarea unui picior mai în faţă poate fi utilizată pentru facilitarea
întoarcerii cu faţa spre poziţia viitoare de trimitere a mingii. Astfel, de
exemplu, dacă jucătorul are intenţia de a transmite mingea din zona
5 spre zona 2 va plasa talpa membrului inferior stâng mai în faţă
favorizând, din punct de vedere biomecanic, viitoarea rotaţie a axelor
umerilor şi bazinului perpendicular pe direcţia de transmitere a mingii
67
(astfel, în momentul lovirii, el se va afla cu faţă spre locul unde

doreşte să trimită mingea).
Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, cu
tendinţă de deplasare spre înainte.
În cazul poziţiei fundamentale medii unghiurile de flexie ale
articulaţiilor membrelor inferioare este mai accentuat (comparativ cu
poziţia fundamentală înaltă) ceea ce determină plasarea centrului de
greutate mai jos şi înclinarea mai accentuată a trunchiului.
Membrele superioare sunt flexate la nivelul articulaţiei cotului,
iar mâinile, cu degetele relaxate, sunt pregătite pentru intervenţie la
minge, prin lovire de sus sau de jos.
Fig.3.4. Poziţia fundamentală medie
Poziţia fundamentală joasă

Este utilizată, de regulă, ca poziţie iniţală în cazul preluării din
atac şi a mingiilor cu traiectorie joasă, distingându-se prin flexia
accentuată a articulaţiilor membrelor inferioare ceea ce implică
68
coborârea bazinului, a centrului de greutate al corpului şi înclinarea

trunchiului spre înainte.
De regulă, braţele sunt pregătite pentru intervenţia la minge prin
lovire ce două mâini de jos, dar aceasta nu exclude intervenţia cu
două mâini de sus, urmată sau nu de plonjon (cu rulare) spre înapoi.
Fig.3.5. Poziţia fundamentală joasă
Greşeli specifice poziţiilor fundamentale

Cele mai frecvente greşeli la nivelul bazei de susţinere, ce
modifică automat şi poziţia celorlalte segmente având repercursiuni
asupra eficienţei „startului” acţiunii următoare (deplasare sau
execuţia unui procedeu), se datorează poziţiei tălpilor (fig.3.6 a, b) şi
repartizării greutăţii corpului pe călcâie, adică proiecţiei centrului de
greutate spre înapoi (c).
La nivelul membrelor inferioare, cea mai frecventă abatere de la
modelul biomecanic optim este reprezentată de lipsa sau insuficienţa
flexiei articulaţiilor genunchilor (d) precum şi a celor coxofemurale ce
determină o poziţie neadecvată a trunchiului.
69
La nivelul membrelor superioare cea mai întâlnită greşeală este

dată de poziţionarea mâinilor în „priza” specifică preluării (a, e) cu
mult înainte de a putea anticipa dacă este cazul unei intervenţii cu
două mâini de sus sau de jos, blocarea braţelor îngreunând „startul”
şi deplasarea.
Per ansamblu, chiar dacă sunt respectate cerinţele necesare
adoptării unei poziţii corecte, în primele faze ale învăţării, aceasta
poate apărea ca fiind caracterizată de o anumită rigiditate.
Fig.3.6.a.b. Greşeli de tehnică specifice poziţiei fundamentale -

aşezarea tălpilor
70
Fig.3.6.c.d. Greşeli de tehnică specifice poziţiei fundamentale –

repartizarea greutăţii corpului pe călcâie (c); lipsa flexiei la nivelul
articulaţiilor membrelor inferioare (d)
Fig.3.6.e. Greşeli de tehnică specifice poziţiei fundamentale –

tendinţa de a iniţia deplasarea cu trunchiul aplecat şi „priza” fixată
71
3.3.1.3.2. Deplasările
De regulă, modul de deplasare este dependent de situaţia de

joc şi distanţa faţă de minge.
Deplasările specifice se pot realiza utilizând: pasul simplu sau
mersul (mai ales când mingea nu se află în joc, în efectuarea rotaţiei
sau în alte situaţii), pasul adăugat (pentru parcurgerea unor distanţe
scurte; mişcarea începe cu piciorul aflat pe direcţia deplasării,
jucătorul menţinându-se cu faţa pe direcţia iniţială de deplasare),
pasul dublu (reprezentat de fapt de un pas de mers normal; este
utilizat atât pentru deplasarea spre înainte cât şi spre înapoi; pentru
deplasarea înainte, mişcarea este iniţiată de piciorul din urmă şi se
continuă cu celălalt), alergarea (de regulă se realizează cu centrul de
greutate mai coborât decât alergarea din atletism şi se finalizată prin
oprirea într-o poziţie fundamentală), saltul (de obicei încheie o
alergare şi urmăreşte obţinerea rapidă a unei poziţii; se execută prin
desprinderea de pe sol a ambelor picioare şi aterizare cu centrul de
greutate destul de coborât). Schimbările de direcţie sunt utilizate atât
în atac cât şi în apărare.
Oprirea este necesară pentru obţinerea unor poziţii iniţiale
stabile şi se poate executa într-un timp (presupune o aterizare pe
ambele picioare cu coborârea centrului de greutate, trunchiul drept,
braţele pregătite pentru acţiunea ce urmează deplasării şi opririi) şi în
doi timpi (se realizează prin aterizare succesivă stâng – drept sau
invers).
Greşeli specifice deplasărilor
De regulă, reprezintă greşeli acele acţiuni întreprinse sau, din
contră, neîntreprinse ce au repercursiuni asupra vitezei, poziţiei
finale nefavorabile de aşezare faţă de minge sau de locul unde
urmează să fie trimisă mingea etc., într-un cuvânt, asupra eficienţei
deplasării.
72
Concret, greşelile sunt determinate de neadaptarea poziţiei

corpului la situaţia de joc şi alegerea modalităţii neadecvate de
deplasare. De asemenea, afectează eficienţa acţiunii următoare şi
lipsa deplasării (întinderea după minge), viteza de deplasare, precum
şi lipsa opririlor după execuţia unei deplasări aceasta determinând o
bază de sprijin instabilă şi reducerea controlului asupra segmentelor
corpului în momentul contactului cu mingea.
Din punct de vedere tehnic, cea mai frecventă greşeală întâlnită
la execuţia deplasării cu pas adăugat este cea în care iniţierea
deplasării se realizează cu piciorul opus direcţiei de deplasare
rezultând o încrucişare a acestora (fig.3.7).
Fig.3.7. Greşeli de tehnică specifice deplasărilor – iniţierea acţiunii cu

piciorul opus direcţiei de deplasare
73
3.3.1.3.3. Pasa (lovirea) cu două mâini de sus spre înainte
Execuţia pasei este precedată de deplasare şi oprire în poziţie

echilibrată sub traiectoria descendentă a mingii, de regulă cu faţa pe
viitoarea direcţie de trimitere a mingii.
Indiferent de procedeu, pasa are în componenţă: poziţia iniţială
sau faza pregătitoare a mişcării, acţiunea propriu-zisă sau faza de
execuţie şi o fază finală ce caracterizează poziţia executantului după
eliberarea mingii din mână.
Poziţia iniţială se aseamănă cu poziţia fundamentală medie
diferenţierea fiind dată de poziţia braţelor.
Astfel, tălpile sunt paralele (şi pe aceeaşi linie sau, pentru
echilibare, una poate fi plasată mai în faţă) iar distanţa dintre ele este
aproximativ egală cu cea biacromială; articulaţiile membrelor
inferioare sunt în uşoară flexie, iar greutatea corpului este egal
repartizată pe ambele picioare, cu tendinţă de deplasare spre
înainte; trunchiul este înclinat uşor spre înainte; membrele superioare
sunt ridicate oblic, flexate din articulaţia cotului, cu mâna în
continuarea antebraţului, palmele orientate înainte şi în sus cu
degetele depărtate, formând o “cupă” (în dreptul frunţii), în vederea
contactului cu mingea (fig.3.8.a).
Acţiunea propriu-zisă (fig.3.8.b.c): mişcarea este iniţiată la
nivelul membrelor inferioare prin extensia articulaţiilor gleznelor,
genunchilor şi coxo-femurale, iar apoi este preluată de trunchi şi
transmisă la nivelul braţelor, acestea extinzându-se progresiv în sus
şi spre înainte până la eliberarea mingii. Extensia se execută
concomitent în decurs de 0,10 – 0,15 sec. Contactul cu mingea se
efectuează, pe calota inferioară a acesteia, cu falangele degetelor,
dispuse în formă de „cupă” (fig.3.8.d), rolul principal în efectuarea
lovirii avându-l policele, degetele arătător şi mijlociu, iar inelarul şi
74
degetul mic contribuie la asigurarea direcţiei de zbor a mingii. Pe

toată durata acţiunii, de la momentul descendenţei către punctul de
lovire şi până la înscrierea ei pe noua traiectorie privirea însoţeşte
mingea permanent.
Pe lângă poziţia corectă a corpului, a celei faţă de minge şi faţă
de direcţia viitoare de transmitere, calitatea pasei, în speţă, precizia
acestei (în înălţime şi distanţă) este condiţionată şi de modul de
gestionare a vitezei şi unghiului de lansare, forţei de lovire şi timpului
de contact. „De regulă, viteza iniţială de zbor a mingii este de
aproximativ 9 m/sec. (...) şi este deficil de controlat datorită faptului
că prin extensia corpului este antrenată o mare masă inerţială.
Unghiul de lansare al mingii (deşi dificil de „reglat” datorită reperelor
puţine în spaţiu), are o pondere mare la creşterea preciziei pasei, iar
teoretic, eroarea în distanţă se anulează în jurul valorii unui unghi de
desprindere de 450. Forţa de lovire a mingii este mică, ceea ce va
face ca eroarea de realizare a vitezei iniţiale să fie minimă şi va duce
la o precizie ridicată de execuţie a pasei. Timpul de contact al mâinii
cu mingea este mai mare în cazul pasei decât în cazul celorlalte
acţiuni, ceea ce creează posibilitatea de a introduce corecţii în
determinarea condiţiilor iniţiale ale mişcării (viteză, unghi, înălţime) şi
conduce la scăderea erorii de execuţie”47.
Faza finală se caracterizează prin întinderea corpului (în sus şi
spre înainte) aproape până la limită, mâinile urmărind mingea câteva
momente şi după eliberare. Când mişcarea de urmărire a mingii se
întrerupe, executantul revine în poziţie fundamentală.
47
Mititelu, C., Şerban, M., 2002, Volei – studiu interdisciplinar, Edit. SemnE,
Bucureşti.
75
Fig.3.8.a. Pasa (lovirea) cu două mâini de sus spre înainte – poziția

brațelor
Fig.3.8.b.c. Pasa (lovirea) cu două mâini de sus spre înainte –

acțiunea propriu-zisă
76
Fig.3.8.d. Pasa (lovirea) cu două mâini de sus spre înainte – cupa
Greşeli specifice pasei cu două mâini de sus spre înainte

Greşeli de tehnică
Greşelile tipice fazei premergătoare şi iniţiale sunt cele specifice
deplasării (lipsa acesteia şi întinderea după minge, modalitatea
inadecvată, viteza redusă etc.), opririi (lipsa opririi, oprire în poziţie
dezechilibrată sau nefavorabilă acţiunii următoare) şi poziţiei iniţiale
(plasament nepotrivit faţă de minge, baza de sprijin prea mică sau
prea mare, lipsa flexiei la nivelul membrelor inferioare etc.).
Acţiunea propriu-zisă poate fi alterată de greşeli de poziţie
şi/sau mişcare a segmentelor corpului sau al acestuia privit ca întreg.
Astfel, la nivelul membrelor inferioare (fig.3.8.e.f) cea mai
frecventă greşeală este lipsa acţiunii acestora respectiv lipsa
77
extensiei (datorată fie absenţei flexiei din faza iniţială, fie păstrării
acesteia şi pe parcursul execuţiei).
La nivelul membrelor superioare greşelilor ce privesc poziţia lor
de aşteptare (fig.3.8.g) premergătoare contactului cu mingea, se
adaugă cele privitoare la unghiul format de braţe cu trunchiul (care
poate fi prea închis sau prea deschis), poziţia coatelor (prea
departate sau prea apropiate) ce defavorizează formarea cupei,
greşelile de formare a cupei (lipsa acesteia, poziţionarea
inadecvată), mişcări încordate sau inutile. Contactul cu mingea se
poate efectua în mod eronat cu toată palma sau trei degete, ori pe
altă suprafaţă decât calota inferioară, forţa de împingere a mingii
este inegală la nivelul mâinilor sau contactul este succesiv (greşeală
de regulament), degetele „ciupesc” mingea.
Cea mai frecventă greşeală, în cazul începătorilor, este lipsa
sincronizării (coordonării) mişcării membrelor inferioare cu cea a
membrelor superioare (flexia simultană a segmentelor urmată de
extensia lor).
După lovirea propriu-zisă în faza finală, pot fi întâlnite
următoarele greşeli: corpul nu se extinde, braţele parcurg altă
direcţie decât în sus şi spre înainte, pumnul se află într-o flexie
exagerată, privirea nu însoţeşte traiectoria mingii.
78
Fig.3.8.e.f. Greşeli de tehnică specifice pasei (lovirii) cu două mâini

de sus spre înainte – lipsa flexiei (e) sau a sincronizării acțiunii
membrelor inferioare cu a celor superioare (f)
Fig.3.8.g.h. Greşeli de tehnică specifice pasei (lovirii) cu două mâini

de sus spre înainte – poziția brațelor
79
Fig.3.8.i.j. Greşeli de tehnică specifice pasei (lovirii) cu două mâini de

sus spre înainte – poziția și formarea cupei
Greşeli de regulament48:
- mingea „ţinută”: mingea este prinsă şi/sau aruncată; mingea nu
ricoşează din lovitură;
- dublul contact: un jucător loveşte mingea de două ori succesiv
sau mingea atinge succesiv mai multe părţi ale corpului său;
- lovitură ajutată: un jucător se sprijină pe un coechipier sau pe
orice structură / obiect exterior în interiorul ariei de joc cu scopul
de a lovi mingea;
- patru lovituri: o echipă loveşte mingea de patru ori înainte de a
o retrimite;
- mingea afară: partea din mingea care atinge solul este complet
în afara liniilor de delimitare; ea atinge un obiect din afara
terenului de joc, plafonul sau o persoană din afara jocului; ea
exteriorul benzilor laterale; traversează planul vertical al fileului
atât parţial cât şi total prin afara spaţiului de trecere, cu
următoarea excepţie: mingea care a depăşit planul fileului către
zona liberă a terenului advers total sau parţial prin spaţiul
exterior, poate fi readusă în cadrul loviturilor regulamentare ale
48
FRV, 2009, Regulamentul jocului de volei
80
echipei, cu condiţia ca terenul advers să nu fie atins de către

jucător, iar mingea, când este trimisă înapoi, trebuie să
depăşească planul fileului din nou total sau parţial prin spaţiul
exterior şi de aceeaşi parte a terenului (echipa adversă nu are
dreptul să se opună acestei acţiuni); traversează complet
spaţiul inferior;
- alte greşeli ale jucătorului la fileu: un jucător influenţează jocul
adversarului prin pătrunderea pe sub fileu în spaţiul de joc
advers, prin atingerea benzii superioare a fileului sau a antenei
de deasupra fileului (în timpul acţiunii sale de jucare a mingii),
ori sprijinindu-se de fileu simultan cu jucarea mingii, sau
pătrunde cu toată talpa (tălpile) în terenul advers.
81
3.3.1.3.4. Pasa (lovirea) cu două mâini de sus spre înapoi
Acţiunile premergătoare şi poziţia iniţială sunt asemănătoare cu

cele specifice procedeului descris anterior (deplasare, oprire, tălpile
paralele, depărtate, genunchii în flexie), diferenţierea fiind dată de
poziţia trunchiului (acesta aflându-se în postură verticală) şi a
membrelor superioare - care sunt ceva mai întinse, astfel încât
palmele să se găsească deasupra capului, orientate în sus şi înapoi,
formând un unghi mai mare cu antebraţele şi mai mic cu orizontala.
Acţiunea propriu-zisă este iniţiată de extensia rapidă a
articulaţiilor membrelor inferioare şi superioare ce este însoţită de o
uşoară arcuire a trunchiului spre înapoi şi proiectarea spre înainte a
bazinului.
Faza finală este caracterizată de finalizarea extensiei întregului
corp şi întoarcerea cu faţa pe direcţia de zbor a mingii, privirea
urmărind traiectoria acesteia.
Fig.3.9.a. Pasa (lovirea) cu două mâini spre înapoi
82
Greşeli specifice pasei cu două mâini de sus spre înapoi

Greşelile de regulament precum şi cele de tehnică sunt
asemănătoare cu cele descrise la pasa cu două mâini de sus spre
înainte. Totuşi trebuie precizat ca, în cazul greşelilor de tehnică, în
special în faza de învăţare, cele mai frecvente greşeli specifice
procedeului sunt reprezentate de plasarea inadecvată sub traiectoria
mingii (fig.3.9.b), poziţionarea incorectă a „cupei” şi lipsa urmăririi
corecte a traiectoriei mingii după lovire (lipsa întoarcerii).
Fig.3.9.b. Greşeli de tehnică specifice pasei (lovirii) cu două mâini de

sus spre înapoi – plasarea incorectă față de minge
83
3.3.1.3.5. Serviciul
Reprezintă elementul tehnic prin care mingea este pusă în joc

de către jucătorul aflat (datorită poziţie de start a echipei sau în urma
câştigării fazei anterioare de către propria echipă, adică păstrarea
serviciului) ori ajuns în zona 1 a terenului (în urma rotaţiei, ca efect al
câştigării serviciului). Este prima formă de atac a echipei şi prima
posibilitate de obţinere sau pierdere a un punct.
Indiferet de procedeu, serviciul se execută din spatele liniei de
fund a terenului de volei, într-un interval de 8 sec. de la fluierul
arbitrului.
Serviciul de jos din faţă

Procedeul este utilizat în etapa de iniţiere, la începători sau în
lecţia de educaţie fizică.
Poziţia iniţială: executantul se află spaţiul de serviciu, cu faţa
spre fileu având o bază de sprijin echilibrată, cu tălpile uşor depărtate
lateral şi antero-posterior, piciorul opus braţului de lovire fiind mai în
faţă. Genunchii sunt uşor flexaţi, trunchiul uşor aplecat spre înainte,
braţul îndemânatic este întins, blocat la nivelul articulaţiei cotului şi
radiocarpiană, cu palma în continuarea antebraţului în formă de
„căuş”, iar braţul neîndemânatic, flexat din articulaţia cotului, ţine
mingea în palmă la nivelul şoldului.
Acţiunea propriu-zisă începe prin trecerea greutăţii pe piciorul
din spate şi ducerea braţului de lovire spre înapoi. Simultan cu
trecerea greutăţii pe piciorul din faţă are loc şi o pendulare a braţului
îndemânatic din înapoi spre înainte ce este urmată de lovirea mingii
pe calota inferioară (cu palma „căuş”). Aruncarea mingii se
efectuează la o înălţime minimă de 20 - 30 cm, serviciul efectat fără
eliberarea mingii din palma braţului neîndemânatic constituind
greşeală de regulament.
84
În faza finală, corpul este întins fiind posibil ca pentru

echilibrare (în urma proiecţiei centrului de greutate spre înainte) să
fie necesară executarea unui pas înainte cu piciorul aflat pe partea
braţului îndemânatic, cu condiţia ca atingerea liniei de fund sau a
terenului de joc să aibă loc după lovirea mingii.
Fig.3.10.a.b. Serviciu de jos din faţă – poziția inițială și aruncarea

mingii
Fig.3.10.c.d. Serviciu de jos din faţă – lovirea mingii și poziția brațului

după lovire
85
Greșeli specifice serviciului de jos

Consecinţele greşelilor specifice poziţiei iniţiale se resimt în
momentul demarării şi derulării acţiunii propriu-zise. Astfel, produc
dezechilibrarea corpului poziţionarea tălpilor prea apropiate,
aşezarea piciorului de pe aceeaşi parte cu braţul care loveşte mai în
faţă, repartizarea inegală a greutăţii sau rigiditatea corpului. Mişcarea
va fi îngreunată dacă distanţa dintre tălpi este prea mare, membrele
inferioare sunt rigide, trunchiul se află în extensie sau în flexie
pronunţată sau dacă mingea este ţinută cu ambele mâini.
În cadrul acţiunii propriu-zise pot altera execuţia serviciului:
trecerea greutăţii direct pe piciorul din faţă sau lipsa transferului
acesteia (greutatea rămânând permanent pe piciorul din spate), lipsa
pendulării din înapoi spre înainte a braţului îndemânatic, aruncarea
mingii pe o direcţie sau la o înălţime necorespunzătoare, lovirea
executată prin flexia cotului sau cu palma „relaxată”, lipsa controlului
mişcării braţului (având ca rezultat direcţionarea mingii pe altă
traiectorie decât în sus şi spre înainte), răsucirea trunchiului în timpul
execuţiei atunci când se urmăreşte trimiterea mingii pe culoar,
mişcarea este rigidă sau fragmentată.
Poziţia finală poate fi marcată de următoarele erori de ordin
tehnic: greutatea se află pe piciorul din spate, genunchii sunt în
flexie, corpul este „torsionat”, braţul care execută lovirea continuă
mişcare în sus peste nivelul umărului, executantul nu îşi reia locul în
teren în timp util.
86
Fig.3.10.e.f. Greșeli de tehnică specifice serviciului de jos din faţă –

poziția membrelor inferioare
Fig.3.10.g.h. Greşeli de tehnică specifice serviciului de jos din faţă –

poziția brațului înainte de lovire (g) și poziția corpului după lovire (h)
87
Greşeli de regulament (FRV, 2009)

Greşelile semnalate şi sancţionate de arbitru pentru serviciu de
jos şi serviciul de sus sunt în esenţă aceleaşi.
În prima fază, înainte de lovirea propriu-zisă a mingii, pot să
aibă loc următoarele abateri de la regulament:
- este încălcată ordinea la primul serviciu, adică serviciul nu este
executat (în deschiderea setului) de echipa desemnată prin
tragerea la sorţi pentru seturile I şi V sau cea care urmează la
serviciu pentru seturile II şi IV;
- încălcarea ordinii la serviciu (ca urmare a erorii produse la
ordinea de rotaţie) ce are drept consecinţă schimbul de serviciu
şi pierderea punctului (sau a punctelor, dacă greşeala a fost
descoperită mai târziu);
- sunt depăşite cele 8 secunde destinate execuţiei serviciului
(începutul intervalului este marcat de fluierul primului arbitru
pentru autorizarea serviciului);
- executantul se află în afara spaţiului de serviciu (depăşind liniile
de demarcaţie);
- mingea este aruncată şi prinsă sau lăsată să cadă fără a fi lovită
(este permisă, în afară lovirii propriu-zise pentru serviciu, numai
trecerea mingii dintr-o mână în alta sau lovirea ei de sol);
- coechipierii executantului împiedică adversarul, printr-un
paravan individual sau colectiv (poziţie, grupare, mişcări ale
braţelor sau balans lateral), să vadă jucătorul la serviciu sau
traiectoria mingii servite;
- serviciul executat înainte de fluierul arbitrului trebuie să fie
anulat şi repetat (deci nu este penalizat cu pierderea punctului).
În momentul lovirii propriu-zise nu sunt permise următoarele:
- atingerea liniei de fund, a terenului de joc sau depăşirea zonei
de serviciu (după lovire, executantul poate să atingă linia sau să
88
păşească în interiorul terenului de joc ori în afara zonei de

serviciu);
- lovirea mingii fără ca aceasta să fie aruncată sau lăsată să cadă
din mână;
- paravanul.
Fig.3.10.i. Greşeli de regulament specifice serviciului de jos din faţă –

„serviciul din mână”
După ce mingea a fost lovită corect, serviciul devine greşit dacă

mingea:
- atinge un jucător al echipei aflată la serviciu;
- nu depăşeşte planul vertical al fileului;
- depăşeşte planul vertical al fileului prin altă zonă decât cea
regulamentară (serviciul este considerat ca fiind „afară”);
- atinge stâlpii, antenele, alte obiecte (cu excepţia fileului, prin
zona regulamentară), plafonul, pereţii etc. (serviciul este
considerat ca fiind „afară”);
- trece pe deasupra unui paravan.
- cade, fără a fi atinsă de adversar, în afara terenului de joc.
89
În ceea ce priveşte ordinea penalizării greşelilor de serviciu şi a

celor de poziţie regulmentul FRV49 precizează următoarele: „dacă
jucătorul la serviciu comite o greşeală în timpul executării acestuia
(execuţie incorectă, ordinea la rotaţie eronată etc.) şi adversarul se
află în poziţie greşită, greşeala serviciului este cea penalizată;
dimpotrivă, când execuţia serviciului a fost corectă, dar serviciul
devine ulterior greşit (ajunge afară, paravan etc.), greşeala de poziţie
a fost comisă prima şi este, deci, penalizată”.
Serviciul de sus din faţă

Poziţia iniţială: executantul se află în spaţiul de serviciu, cu faţa
orientată spre fileu (linia umerilor paralelă cu plasa), cu tălpile uşor
depărtate, piciorul opus braţului de lovire situat mai în faţă, greutatea
egal repartizată, trunchiul drept, braţul neîndemânatic, flexat din
articulaţia cotului, ţine mingea în palmă la înălţimea trunchiului
(fig.3.11.a), iar braţul îndemânatic este ridicat sau coborât, în funcţie
de varianta procedeului ales a fi executat (serviciu de sus din faţă
planat sau serviciul de sus din faţă în forţă).
În cadrul acţiunii propriu-zise au loc într-o succesiune foarte
rapidă următoarele procese: aruncarea mingii în sus (cca. 1 - 1,5 m)
şi uşor înainte, trecerea greutăţii corpului pe membrul inferior situat
mai înapoi, extensia corpului, pregătirea braţului îndemânatic pentru
lovire prin poziţionarea sau ducerea sa prin înainte sus cu cotul uşor
îndoit, deasupra şi înapoia umărului, cu palma în continuarea
antebraţului, orientată spre punctul de lovire al mingii, transferul
greutăţii pe piciorul din faţă simultan cu cursa braţului care loveşte
(susţinută de mişcarea trunchiului) şi contactul cu mingea. Acesta
are loc în punctul optim de lovire (cel mai înalt, însă convenabil
fiecărui subiect), pe calota postero-superioară (în cazul serviciului de
sus din faţă în forţă), cu toată suprafaţa palmei, cu degetele uşor
49
FRV, 2009, Regulamentul jocului de volei
90
răsfirate şi încordate, sau pe calota posterioară (în cazul serviciului

de sus din faţă plutitor) cu palma având degetele apropiate şi
încordate. După efectuarea lovirii propriu-zise braţul coboară prin
înainte pe partea opusă a trunchiului, cu cotul uşor ridicat.
În faza finală, datorită faptului că centrul de greutate este
proiectat spre înainte, în afara suprafeţei de susţinere, există tendinţa
de a se efectua un pas cu piciorul situat iniţial mai în spate, fapt
permis de regulament cu condiţia ca în momentul lovirii să nu fie
depăşită zona de serviciu sau atinse linia de fund sau terenul de joc.
După execuţia serviciului subiectul urmăreşte permanent mingea şi
îşi reia locul în formaţia de joc pregătind apărarea.
Fig.3.11.a. Serviciul de sus din față – poziția inițială
Greșeli specifice serviciului de sus din față

Greşelile specifice poziţiei iniţiale se referă la nevalorificarea
aspectelor biomecanice ce pot favoriza o execuţie eficientă. Acestea
se concretizează în momentul în care au loc una sau mai multe din
situaţiile următoare: poziţionarea tălpilor prea apropiate sau prea
depărtate, aşezarea piciorului de pe aceeaşi parte cu braţul care
loveşte mai în faţă (fig.3.11.b), repartizarea inegală a greutăţii,
91
rigiditatea membrelor inferioare sau a corpului ca întreg, extensia sau

flexia pronunţată a trunchiului, poziţionarea liniei umerilor
perpendicular faţă de linia fileului, ţinerea mingii cu ambele mâini.
În cadrul acţiunii propriu-zise pot determina erori la execuţia
serviciului de sus din faţă: lipsa transferului greutăţii, lipsa participării
trunchiului la mişcare (la începători se evită executarea seviciului
numai din mişcarea braţului), poziţia incorectă a braţului (cu cotul în
flexie şi înainte), aruncarea mingii pe o direcţie sau la o înălţime
necorespunzătoare, mişcări suplimentare sau o rotaţie jos – înapoi –
sus a braţului care execută lovirea; contactul se executată cu palma
„relaxată” sau pe calota laterală, mişcarea braţului este blocată,
imediat după lovire, la nivelul umărului (la începători favorizează
apariţia leziunilor locale la nivelul aparatului musculo-ligamentar),
răsucirea trunchului în timpul execuţiei atunci când se urmăreşte
trimiterea mingii pe culoar, mişcarea este rigidă sau fragmentată.
În finalul execuţiei pot fi observate greşeli precum: greutatea se
află pe piciorul din spate, corpul este „torsionat”, braţul care a
executat lovirea este menţinut sus sau în flexie cu cotul înainte,
executantul nu şi-a reluat locul în teren.
Fig.3.11.b.c. Greşeli de tehnică specifice serviciului de sus din faţă –

poziția membrelor inferioare (b) și a brațului de lovire(c)
92
Fig.3.11.d.e. Greşeli de tehnică specifice serviciului de sus din faţă –

punct de lovire inadecvat (d); mingea împinsă (e)
Greşeli de regulament (FRV, 2009)

Greşelile de regulament sunt similare cu cele prezentate la
serviciul de jos din faţă.
În prima fază, înainte de lovirea propriu-zisă a mingii, pot să
aibă loc următoarele abateri de la regulament:
- este încălcată ordinea la primul serviciu, adică serviciul nu este
executat (în deschiderea setului) de echipa desemnată prin
tragerea la sorţi pentru seturile I şi V sau cea care urmează la
serviciu pentru seturile II şi IV;
- încălcarea ordinii la serviciu (ca urmare a erorii produse la
ordinea de rotaţie) ce are drept consecinţă schimbul de serviciu
şi pierderea punctului (sau a punctelor, dacă greşeala a fost
descoperită mai târziu);
- sunt depăşite cele 8 secunde destinate execuţiei serviciului
(începutul intervalului este marcat de fluierul primului arbitru
pentru autorizarea serviciului);
- executantul se află în afara spaţiului de serviciu (depăşind liniile
de demarcaţie);
93
- mingea este aruncată şi prinsă sau lăsată să cadă fără a fi lovită

(este permisă, în afară lovirii propriu-zise pentru serviciu, numai
trecerea mingii dintr-o mână în alta sau lovirea ei de sol);
- coechipierii executantului împiedică adversarul, printr-un
paravan individual sau colectiv (poziţie, grupare, mişcări ale
braţelor sau balans lateral), să vadă jucătorul la serviciu sau
traiectoria mingii servite;
- serviciul executat înainte de fluierul arbitrului trebuie să fie
anulat şi repetat (deci nu este penalizat cu pierderea punctului).
În momentul lovirii propriu-zise nu sunt permise următoarele:
- atingerea liniei de fund, a terenului de joc sau depăşirea zonei
de serviciu (după lovire, executantul poate să atingă linia sau să
păşească în interiorul terenului de joc ori în afara zonei de
serviciu);
- lovirea mingii fără ca aceasta să fie aruncată din mână;
- aruncarea mingii;
- paravanul.
După ce mingea a fost lovită corect, serviciul devine greşit dacă
mingea:
- atinge un jucător al echipei aflată la serviciu;
- nu depăşeşte planul vertical al fileului;
- depăşeşte planul vertical al fileului prin altă zonă decât cea
regulamentară (serviciul este considerat ca fiind „afară”);
- atinge stâlpii, antenele, alte obiecte (cu excepţia fileului, prin
zona regulamentară), plafonul, pereţii etc. (serviciul este
considerat ca fiind „afară”);
- trece pe deasupra unui paravan.
- cade, fără a fi atinsă de adversar, în afara terenului de joc.
În ceea ce priveşte ordinea penalizării greşelilor de serviciu şi a
celor de poziţie, regulmentul FRV50 precizează următoarele: „dacă
50
FRV, 2009, Regulamentul jocului de volei.
94
jucătorul la serviciu comite o greşeală în timpul executării acestuia

(execuţie incorectă, ordinea la rotaţie eronată etc.) şi adversarul se
află în poziţie greşită, greşeala serviciului este cea penalizată;
dimpotrivă, când execuţia serviciului a fost corectă, dar serviciul
devine ulterior greşit (ajunge afară, paravan etc.), greşeala de poziţie
a fost comisă prima şi este, deci, penalizată”.
95
3.3.1.3.6. Pasa (lovirea) cu două mâini de jos
De regulă, adoptarea poziţiei iniţiale este precedată de

deplasare spre minge şi oprire şi constă în aşezarea cu faţa pe
direcţia de trimitere a mingii, în poziţie fundamentală medie cu: tălpile
paralele, depărtate la o distanţă ce depăşeşte diametrul biacromial,
trunchiul uşor aplecat şi membrele superioare în anteducţie uşoară,
orientate oblic în jos în vederea acţiunii. Poziţia iniţială se finalizează
prin aşezarea palmelor una în alta cu policele apropiate şi paralele
(priza), coatele întinse şi la o distanţă cât mai redusă, pregătindu-se
astfel suprafaţa de contact de la nivelul antebraţelor.
Acţiunea propriu-zisă se aseamănă cu cea descrisă la pasa cu
două mâini de sus cu diferenţa dată de poziţia şi lucrul braţelor.
Fig.3.12.a. Pasa (lovirea) cu două mâini de jos - priza
Astfel, simultan cu extensia membrelor inferioare are loc

mobilizarea în sus şi spre înainte a membrelor superioare (din
articulaţia scapulo-humerală, cu coatele în extensie) şi contactul cu
mingea în 1/3 inferioară a antebraţelor (cu „manşeta”). Lovirea mingii
este urmată de o conducere a acesteia pe direcţia de transmitere.
96
Poziţia finală
Postura specifică se caracterizează prin întinderea segmentelor
corpului pe direcţia de trimitere a mingii fără a depăşi cu braţele
nivelul umerilor. După conducerea mingii, executantul îşi reia locul în
teren, pregătind acţiunea următoare.
Fig.3.12.b. Pasa (lovirea) cu două mâini de jos – poziția corpului
Fig.3.12.c.d. Pasa (lovirea) cu două mâini de jos – contactul cu

mingea (c); poziția corpului după lovire (d)
97
Greșeli specifice lovirii cu două mâini de jos

În faza incipientă greşelile pot fi de anticipare eronată a
traiectoriei mingii, deplasare lentă, inadecvată (de exemplu:
deplasare cu paşi încrucişaţi sau cu braţele blocate datorită realizării
precoce a „prizei”) sau întindere după minge, lipsa opririi sau
orientarea corpului pe altă direcţie decât pe cea viitoare de trimitere a
mingii. Poziţia iniţială a segmentelor corpului poate genera o execuţie
incorectă. Astfel, aşezarea tălpilor cu vârfurile orientate spre interior
sau exterior, menţinerea genunchilor întinşi şi a trunchiului aplecat
sau a unei poziţii rigide cu bazinul coborât sub nivelul genunchilor şi
a trunchiului în extensie ori a braţelor blocate sau în poziţie orizontală
(precizia pasei fiind influenţată atât de unghiul cât şi de timpul de
contact sau de conducere) se constituie în abateri de la modelul
tehnic de execuţie al procedeului.
Pe lângă cele prezentate mai sus, acţiunea propriu-zisă poate
demara dintr-o poziţie dezechilibrată ceea ce determină un control
scăzut asupra segmentului de lovire şi implicit al mingii sau poate
avea un aspect discontinuu dat de executarea fragmentată a mişcării
sau prezenţa unor mişcări inutile. Una dintre cele mai frecvente
greşeli specifice execuţiei propriu-zise, întâlnită mai ales la
începători, este reprezentată de lipsa extensiei la nivelul articulaţiilor
membrelor inferioare (a lipsei sincronizării mişcării membrelor
inferioare cu cea a membrelor superioare) acţionarea asupra mingii
producându-se numai la nivelul braţelor (fie din articulaţiile umerilor,
fie din cele ale coatelor). Greşelile ce privesc lovirea propriu-zisă
interesează şi suprafaţa de contact atât sub aspectul locului (în altă
parte decât 1/3 inferioară a antebraţelor şi în altă parte decât pe
calota inferioară a mingii) cât şi al ariei acesteia (contactul cu altă
parte decât faţa anterioară a antebraţelor determinat de erori de
98
constituire a „prizei” (fig.3.12.e), lipsa tracţiunii în jos la nivel palmar

sau flexia coatelor).
În faza finală se pot constata erori generate de cauze
aparţinând etapelor anterioare sau survenite după momentul
contactului. În acest caz se pot observa: dezechilibrări, lipsa întinderii
segmentelor corpului, braţele depăşesc nivelul umerilor, jucătorul nu
urmăreşte mingea sau nu-şi reia locul în formaţie în funcţie de
situaţia de joc nou creată.
Fig.3.12.e. Greşeli de tehnică specifice pasei cu două mâini de jos -

priza
Fig.3.12.f.g. Greşeli de tehnică specifice pasei cu două mâini de jos

– poziții pregătitoare improprii
99
Fig.3.12.h.i. Greşeli de tehnică specifice pasei cu două mâini de jos –

lipsa deplasării și întinderea după minge (h); deplasare cu pași
încrucișați (i)
Fig.3.12.j.k. Greşeli de tehnică specifice pasei cu două mâini de jos –

poziția brațelor înainte (j) și în timpul lovirii (k)
100
Fig.3.12.l.m. Greşeli de tehnică specifice pasei cu două mâini de jos

– lipsa extensiei la nivelul membrelor inferioare (l); poziția incorectă a
corpului după lovire (m)
Fig.3.12.n.o. Greşeli de tehnică specifice pasei cu două mâini de jos

– proiectarea greutății corpului pe călcâie (n) sau a bazinului înainte
(o)
101
Greşeli de regulament (FRV, 2009):

de a lovi mingea;
o retrimite;
spaţiul inferior;
advers, ori sprijinindu-se de fileu simultan cu jucarea mingii, sau
102
3.3.1.3.7. Preluarea din serviciu
Reprezintă prima acţiune din structura de joc şi are ca scop

intrarea în posesia mingii (împiedicâd astfel adversarul să obţină un
punct direct din serviciu) şi construirea atacului (prin trimiterea mingii
către ridicător). Se poate realiza prin lovire cu două mâini de jos sau
de sus, cu sau fără plonjon.
Cel mai frecvent procedeu tehnic utilizat în joc este preluarea
din serviciu cu două mâini de jos, acesta păstrând caracteristicile
lovirii cu două mâini de jos atât în ceea ce priveşte poziţia corpului
cât şi acţiunea propriu-zisă. Astfel, în funcţie de traiectoria mingii,
centrul de greutate coboară mai aproape de sol printr-o flexie a
membrelor inferioare din toate articulaţiile. Echilibrarea se obţine prin
mărirea bazei de susţinere, depărtând picioarele în afara planului
umerilor. Membrele superioare sunt în anteducţie (450 cu trunchiul),
orientate oblic în jos atunci când distanţa dintre jucătorul de la
preluare şi ridicător este mare, iar odată cu reducerea distanţei dintre
aceştia, braţele sunt mai apropiate de orizontală.
În ceea ce priveşte poziţia jucătorului de la preluare (faţă de
ridicător) se recomandă ca (în momentul contactului cu mingea)
acesta să fie dispus cu tălpile paralele şi pe aceeaşi linie dacă
ridicătorul se află în faţa sa (de exemplu: ridicător – Z3, jucătorul de
la preluare – Z6), cu piciorul stâng mai în faţă dacă ridicătorul se află
în dreapta (ridicător – Z2, jucătorul de la preluare – Z5) şi cu piciorul
drept mai în faţă dacă ridicătorul se află în stânga (ridicător – Z3,
jucătorul de la preluare – Z1). Pentru preluarea din zona 1 spre zona
2 jucătorul se poate dispune cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu
piciorul drept mai în faţă.
În ceea ce priveşte acţiunea propriu-zisă trebuie menţionat că
lovirea mingii are loc după o mişcare lentă de extensie a membrelor
103
inferioare şi o uşoară îndreptare a trunchiului, contactul cu mingea

realizându-se în 1/3 inferioară a antebraţelor. Contactul cu mingea nu
se realizează printr-o lovire scurtă, mingea urmând a fi condusă şi nu
respinsă către ridicător. Mişcarea membrelor superioare se
realizează numai din articulaţia scapulo-humerală, articulaţia cotului
fiind blocată printr-o extensie accentuată.
Dacă forţa serviciului advers este mai redusă şi distanţa până la
ridicător este mai mare, jucătorul care execută preluarea este nevoit
să imprime mingii un impuls mai puternic printr-o ridicare a centrului
de greutate şi o mărire a amplitudinii lucrului braţelor. O forţă mai
mare a serviciului şi / sau o distanţă mai redusă până la ridicător vor
necesita coborârea centrului de greutate şi amortizarea cu ajutorul
braţelor.
Greșeli specifice preluării din serviciu

Greşelile de tehnică sunt similare cu cele de la pasa cu două
mâini de jos, astfel: în faza incipientă greşelile pot fi de anticipare
eronată a traiectoriei mingii, deplasare lentă, inadecvată (de
exemplu: deplasare cu paşi încrucişaţi sau cu braţele blocate datorită
realizării precoce a „prizei”) sau întindere după minge, lipsa opririi
sau orientarea corpului pe altă direcţie decât pe cea viitoare de
trimitere a mingii. Poziţia iniţială a segmentelor corpului poate genera
o execuţie incorectă. Astfel, aşezarea tălpilor cu vârfurile orientate
spre interior sau exterior, menţinerea genunchilor întinşi şi a
trunchiului aplecat sau a unei poziţii rigide cu bazinul coborât sub
nivelul genunchilor şi a trunchiului în extensie ori a braţelor blocate
sau în poziţie orizontală (precizia preluării fiind influenţată atât de
unghiul cât şi de timpul de contact sau de conducere) se constituie în
abateri de la modelul tehnic de execuţie al procedeului.
Pe lângă cele prezentate mai sus, acţiunea propriu-zisă poate
demara dintr-o poziţie inadecvată faţă de locul de trimitere al mingii
104
sau dintr-o poziţie dezechilibrată ceea ce determină un control scăzut

asupra segmentului de lovire şi implicit al mingii sau poate avea un
aspect discontinuu dat de executarea fragmentată a mişcării sau
prezenţa unor mişcări inutile. Una dintre cele mai frecvente greşeli
specifice execuţiei propriu-zise, întâlnită mai ales la începători, este
reprezentată de lipsa extensiei la nivelul articulaţiilor membrelor
inferioare (a lipsei sincronizării mişcării membrelor inferioare cu cea a
membrelor superioare) acţionarea asupra mingii producându-se
numai la nivelul braţelor (fie din articulaţiile umerilor, fie din cele ale
coatelor), precum şi lipsa amortizării şi controlului mingii atunci când
forţa serviciului este mare. Greşelile ce privesc lovirea propriu-zisă
interesează şi suprafaţa de contact atât sub aspectul locului (în altă
parte decât 1/3 inferioară a antebraţelor şi în altă parte decât pe
calota inferioară a mingii) cât şi al ariei acesteia (contactul cu altă
parte decât faţa anterioară a antebraţelor determinat de erori de
constituire a „prizei”, lipsa tracţiunii în jos la nivel palmar sau flexia
coatelor).
În faza finală se pot constata erori generate de cauze
aparţinând etapelor anterioare sau survenite după momentul
contactului. În acest caz se pot observa: dezechilibrări, lipsa întinderii
segmentelor corpului, braţele depăşesc nivelul umerilor, jucătorul nu
urmăreşte mingea sau nu-şi reia locul în formaţie în funcţie de
situaţia de joc nou creată.
Greşeli de regulament (FRV, 2009):
de a lovi mingea;
105

o retrimite;
spaţiul inferior;
advers, ori sprijinindu-se de fileu simultan cu jucarea mingii, sau
106
3.3.1.3.8. Ridicarea
Ridicarea pentru atac, principala sarcină a ridicătorului, este o

acţiune specifică construcţiei fazei de atac ce se realizează după
preluarea din serviciu sau atac şi constă în transmiterea mingii unui
coechipier în vederea executării loviturii de atac. Este elementul
tehnic căruia i se solicită cea mai mare precizie, constanţă şi
acurateţe.
Ridicarea impune în prealabil deplasarea şi ocuparea unei
poziţii favorabile ce este condiţionată de corectitudinea preluării, locul
atacantului (combinaţiei) şi al blocajului advers. Alegerea modului de
deplasare şi a poziţiei depind de viteza de zbor a mingii, de cerinţele
traiectoriei după lovirea acesteia, de ritmul şi viteza de elan a
atacantului şi distanţa acestuia faţă de ridicător şi de fileu, precum şi
de procedeul de execuţie ales (ridicarea spre înainte, ridicarea spre
înapoi, ridicarea spre înainte din săritură, ridicarea spre înapoi din
săritură, ridicarea laterală sau ridicarea cu o mână).
Ridicarea înainte
Aşezarea specifică a ridicătorului este în poziţia înaltă-medie, la
o distanţă de cca. 1 m faţă de fileu (poziţie valabilă pentru zona 2 şi
zona 3), cu umărul drept orientat către fileu şi piciorul drept uşor
avansat. Poziţia iniţială este asigurată de o bază normală de
susţinere (distanţa între tălpi fiind aproximativ egală cu cea
biacromială), iar poziţionarea paralelă a axelor longitudinale a tălpilor
asigură orientarea cu linia umerilor perpendicular pe direcţia de
transmitere a mingii. Greutatea este egal repartizată pe ambele
picioare, cu tendinţă de deplasare spre înainte. În funcţie de
traiectoria mingii, poziţia jucătorului va fi mai înaltă sau mai joasă,
aceasta realizându-se prin flexia articulaţiilor membrelor inferioare ce
determină şi coborârea centrului de greutate. Trunchiul este uşor
107
înclinat spre înainte, membrele superioare sunt ridicate oblic, îndoite

din articulaţia cotului, cu mâna în continuarea antebraţului, palmele
orientate înainte şi în sus, degetele depărtate, formând o cupă
rotundă, în vederea contactului cu mingea.
Acţiunea propriu-zisă începe la nivelul membrelor inferioare prin
extensia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi a celor coxo-femurale
şi se realizează concomitent cu îndreptarea trunchiului şi cu lucrul
braţelor (acestea extinzându-se progresiv în sus şi spre înainte).
Contactul cu mingea se efectuează, pe calota inferioară a mingii, cu
falangele degetelor. Rolul principal în efectuarea lovirii îl au policele,
degetele arătător şi mijlociu, iar inelarul şi degetul mic au rol în
păstrarea direcţiei de zbor a mingii. „Sub acţiunea forţelor create de
masa şi viteza mingii, degetele trec la contactul cu mingea, care are
trei momente: momentul „amortizării” ce durează din momentul
contactului mingii cu degetele palmelor, până la micşorarea maximă
a vitezei mingii; momentul când viteza mingii ajunge la zero;
momentul „împingerii” urmăreşte trimiterea mingii pe o nouă
traiectorie de zbor” 51.
Faza finală se caracterizează prin întinderea corpului (în sus şi
spre înainte) aproape până la limită, mâinile urmărind mingea câteva
momente şi după eliberare.
Greşelile de tehnică şi de regulament se identifică cu cele
prezentate la pasa cu două mâini de sus.
51
Mititelu, C., Şerban, M., 2002, Volei – studiu interdisciplinar, Edit. SemnE,
Bucureşti.
108
Fig.3.13. Ridicarea spre înainte
Pe lângă procedeul clasic (ridicarea cu două mâini de sus spre

înainte) sunt utilizate frecvent în joc şi următoarele procedee şi
variante de execuţie: ridicarea spre înapoi, ridicarea din săritură
(spre înainte sau spre înapoi), ridicarea laterală, ridicarea cu o mână.
Ridicarea spre înapoi

Mecanismul de bază al ridicării spre înapoi prezintă aceleaşi
coordonate ca cele prezentate la pasa cu două mâini de sus spre
înapoi (cele două identificându-se, diferenţierea fiind dată aspectul
tactic – sensul de „ridicare” fiind propriu pasei executată cu rolul de a
favoriza execuţia atacului).
Alte procedee specifice ridicării

Ridicarea din săritură este un procedeu utilizat fie pentru a
deruta blocajul advers, fie ca o necesitate, în cazul unor mingi cu
traiectorii care tind să depăşească ridicătorul. În cea mai mare parte
faza de lovire a mingii are însuşiri comune cu cele de la ridicarea
109
spre înainte din stând, însă contactul cu mingea are loc în punctul cel
mai înalt al săriturii sau puţin înaintea acestuia.
Complexitatea execuţiei constă în sincronizarea coordonatelor
săriturii (alegerea momentului săriturii, a gradului de flexie optim al
articulaţiilor - reflectat în coborârea centrului de greutate - în vederea
acumulării energiei potenţiale necesare ulterior în momentul
desprinderii, energie ce se transformă mai apoi în energie cinetică
etc.) şi a momentului înscrierii mingii pe noua traiectorie cu acţiunea
atacantului.
Ridicarea laterală cu două mâini de sus
Este procedeul tehnic prin care mingea, după desprinderea de
degete, pleacă cu o traiectorie aflată pe direcţia liniei umerilor, spre
stânga sau spre dreapta. Caracteristica specifică pasei laterale este
dată de acţiunea palmelor asupra mingii, jucătorul împingând asupra
acesteia mai mult cu braţul opus direcţiei de pasare. Execuţia sa
poate avea loc atât din stând cât şi din săritură.
Ridicarea cu o mână din săritură
Acest procedeu este utilizat cel mai frecvent de către ridicătorii
de înaltă performanţă, fie în scop tactic, fie în cazul unor mingi
ajunse din preluare deasupra fileului (care tind să depăşească
jucătorul). Procedeul se realizează din săritură şi presupune
realizarea contactului cu mingea, pe calota postero-inferioară, cu o
singură mână. Forţa necesară „împingerii mingii” este dată de forţa
aplicată solului precum şi de cea aplicată asupra mingii prin mişcarea
de întindere a braţului din toate articulaţiile (în sus şi spre înainte).
110
3.3.1.3.9. Plonjonul
Plonjonul înapoi
Este utilizat în special în cazul lovirii cu două mâini de sus, în
situaţia în care se produce o dezechilibrare a corpului, aceasta fiind
urmată de o rulare spre înapoi pentru evitarea accidentării.
Plonjonul spre înapoi este precedat de deplasarea, oprirea şi
lovirea mingii din poziţie joasă.
Proiecţia centrului de greutate se află în afara bazei de sprijin,
spre înapoi, ceea ce determină dezechilibrarea şi necesitatea rulării.
Contactul cu solul are loc cu spatele rotunjit, bărbia în piept,
braţele sunt în flexie (nu se sprijină pe sol), coapsa membrului
inferior de sprijin (din urmă) se află în flexie pe bazin, iar gamba în
flexie pe coapsă.
Revenirea din plonjon se face prin acţiunea de întindere
energică (balans) a membrului inferior care a fost îndoit la piept şi
proiectarea trenului superior înainte şi în sus, sau printr-o rostogolire
înapoi (peste umăr) urmată de ridicare.
Fig.3.14. Plonjonul înapoi
111
Plonjonul lateral
Plonjonul lateral este utilizat în recuperarea mingiilor aflate la
distanţă şi a căror preluare nu se mai poate realiza, în urma
deplasării şi tendinţei de proiectare a centrului de greutate în direcţia
acesteia, dintr-o poziţie stabilă.
Execuţia propriu-zisă implică o fandare laterală continuată cu o
pivotare pe talpa piciorului fandat, dezechilibrarea corpului, lovirea
mingii şi rularea. Contactul cu mingea se execută cu o mână de jos
din lateral sau cu două mâini. Rularea sau contactul cu solul, se
realizează pe partea laterală în succesiunea: coapsă, fesă, torace de
aceeaşi parte cu braţul de lovire.
Revenirea din plonjon se poate realiza cu sau fără rostogolire
peste umăr.
Fig.3.15. Plonjonul lateral
Cele mai frecvente greşeli vizează lipsa deplasării rapide spre

minge (executându-se doar o întindere după aceasta), deplasarea
incorectă (cu paşi încrucişaţi) şi întârzierea revenirii din plonjon.
112
Plonjonul înainte
Plonjonul înainte se execută în vederea preluării unor mingi a
căror traiectorii nu permit recuperarea sub altă formă, în timp util, şi
constă într-o lovire a mingii cu partea dorsală a palmei dintr-o poziţie
aproape paralelă cu solul.
De regulă, el este utilizat în voleiul masculin, necesitând indici
de forţă superiori la nivelul braţelor şi spatelui, precum şi o tehnică
corectă de execuţie pentru evitarea accidentărilor.
Execuţia propriu-zisă implică un impuls puternic soldat cu
desprinderea piciorului de sprijin de pe sol, proiectarea corpului spre
înainte, contactul cu mingea şi pregătirea aterizării prin extensia
corpului, aşezarea palmelor pe sol şi flexia membrelor superioare.
Aterizarea constă într-o rulare pe piept, abdomen şi coapse cu
trunchiul în extensie şi capul mult pe spate. Gradul de dificultate al
aterizării face ca învăţarea plonjonului înainte să înceapă tocmai cu
această fază.
Fig.3.16. Plonjonul înainte
113
3.3.1.3.10. Lovitura de atac
Conform Regulamentului FRV (2009) „toate acţiunile care

direcţionează mingea înspre spaţiul de joc advers, cu excepţia
serviciului şi blocajului, sunt considerate lovituri de atac”. Cel mai
adesea, o identificăm însă ca fiind acţiunea executată cu intenţia de
finalizare a fazei de joc prin trimiterea mingii spre terenul advers,
printr-o lovitură puternică efectuată cu o mână.
De regulă, lovitura de atac se realizează din săritură şi prezintă
următoarele faze: elanul, bătaia, zborul, lovirea propriu-zisă şi
aterizarea.
Elanul este precedat de o pregătire prealabilă a jucătorului
pentru atac (evaluarea rapidă a posibilităţilor de acţionare şi
aşezarea în funcţie de soluţia aleasă) şi are rolul de orientare pe o
anumită direcţie (spre locul săriturii, în funcţie de traiectoria mingii şi
tipul acţiunii) dar şi de „pre-armare” energetică. Analizând structura
sa, se observă că elanul este constituit din 11/2 sau 21/2 paşi ori chiar
mai mulţi (exceptând cazul atacului cu desprindere de pe un picior
unde numărul paşilor este întreg: 1, 2 etc., procedeu utilizat în voleiul
de înaltă performanţă) în care ½ - a de pas reprezintă apropierea
piciorului ce a realizat ultimul sprijin complet lângă cel aflat deja pe
locul de bătaie. Ultimul pas complet (ce precede ½ - a) este cel mai
lung şi cel mai energic, de execuţia sa depinzând calitatea acţiunilor
următoare. Direcţia elanului poate coincide sau nu cu cea pe care va
fi trimisă ulterior mingea rezultând astfel două procedee diferite:
atacul pe direcţia elanului şi atacul pe altă direcţie.
Bătaia, iniţiată de contactul52 succesiv dar foarte rapid al
călcâielor cu solul, constă într-o rulare călcâi – talpă – vârf şi este
52
Contactul cu solul (M.Shaao, G.Dăian, 2004) se realizează simultan (şcoala
asiatică) sau consecutiv – în doi timpi ce se succed extrem de rapid (cel mai
eficient în prezent). Există două orientări, în ceea ce priveşte bătaia cu contact
consecutiv, date de ordinea în care cele două picioare vin în contact cu solul la
114
însoţită de acţiunea braţelor (ce se duc din înapoi spre înainte şi în

sus) care continuă şi în timpul desprinderii.
Fig.3.17.a.b. Lovitura de atac – elanul (a) și bătaia (b)
În zbor, mai exact în punctul optim al săriturii, corpul

jucătorului se află într-o poziţie arcuită şi echilibrată, cu ambele braţe
sus (braţul îndemânatic flexat uşor din articulaţia cotului şi palma
deschisă fiind pregătit pentru lovire).
Fig.3.17.c. Lovitura de atac – poziția brațelor
efectuarea ultimului pas (şi jumătate). Astfel pentru lovitura de atac executată de
un jucător dreptaci avem în vedere (O. Bâc, 1999): „Şcoala Europei orientale, care
s-a impus în volleyball-ul mondial până prin anii 80, utiliza pentru lovitura de atac
bătaia în succesiunea stâng-drept” şi „şcoala Europei occidentale, care domină
volleyball-ul mondial de peste 10 ani, a adus în actualitate bătaia în succesiunea
drept-stâng, care este utilizată astăzi de marea majoritate a jucătorilor şi
jucătoarelor, de la orice nivel”.
115
Lovirea implică mai multe acţiuni ce se execută aproape

simultan: coborârea braţului neîndemânatic, acţiunea braţului
îndemânatic, revenirea din extensie şi uşoara flexie a trunchiului.
Contactul cu mingea are caracter de „biciuire” şi se realizează cu
toată palma, în porţiunea postero-superioară a mingii.
Aterizarea se efectuează pe ambele picioare (contactul cu
solul realizânsu-se succesiv pe vârf – talpă – călcâi), elastic, cu
membrele inferioare în uşoară flexie.
Greşeli specifice loviturii de atac

Greşelile specifice loviturii de atac pot privi oricare moment al
acesteia, ele alterând momentul următor şi reducând eficienţa
întregului. Astfel, de exemplu, lipsa retragerii din fileu diminuează
şansele de executare ale unei sărituri eficiente datorită lipsei
elanului. Acelaşi efect îl au alegerea nepotrivită a numărului de paşi
ai elanului, mărimea paşilor, ritmul acestora, aşezarea greşită a
tălpilor pe sol, lipsa rulării, lipsa acţiunii corecte a membrelor
inferioare, trunchiului şi a membrelor superioare, inclusiv ridicarea
unui singur braţ (privează corpul de o poziţie echilibrată). Contactul
propriu-zis este mai puţin eficient dacă se execută în cădere, dacă
braţul este îndoit şi cotul proiectat înainte (fig.3.17.d), dacă mingea
nu este lovită efectiv cu toată palma pe calota postero-superioară
sau dacă în loc să urce, cotul coboară.
Din categoria greşelilor de tehnică specifice aterizării cea mai
importantă este lipsa amortizării produsă de aterizarea pe călcâie, cu
genunchii întinşi.
116
Fig.3.17.d. Greșeli specifice loviturii de atac – poziția brațelor
Greşeli de regulament
Cazurile cele mai frecvente în care arbitrii sancţionază lovitura
de atac cu pierderea punctului sunt cele în care mingea cade în afara
terenului, atinge stâlpii, antenele sau alte obiecte, ori în care jucătorul
atinge fileul (deranjând jocul advers)53, pătrunde54 (pe sub fileu) în
spaţiul advers sau contactul cu mingea are loc în spaţiul de joc
advers (pe deasupra fileului)55. De asemenea, reprezintă greşeli:
prinderea şi aruncarea mingii, atacul efectuat direct din mingea
servită de adversar, atacul unui jucător din linia a II-a ce atinge sau
53
Contactul jucatorului cu fileul nu este o greşeală, cu excepţia cazului când
această atingere influenţează derularea jocului (FRV, 2009).
54
Este permisă pătrunderea în spaţiul de joc advers pe sub fileu, cu condiţia ca
aceasta să nu influenţeze jocul adversarului. Atingerea terenului de joc advers cu
talpa (tălpile), este permisă cu condiţia ca cel puţin o parte a acesteia (acestora) să
rămână în contact cu linia de centru sau să fie deasupra ei. Atingerea terenului de
joc advers cu orice parte a corpului mai sus de talpă este permisă cu condiţia ca
această acţiune să nu influenţeze jocul adversarului (FRV, 2009).
55
După lovitura de atac, jucătorul are voie să treacă mâna pe deasupra fileului în
spaţiul de joc advers cu condiţia ca atingerea mingii să fi avut loc în propriul spaţiu
de joc (FRV, 2009).
117
depăşeşte linia de 3 m (intră în zona de atac)56, atacul efectuat de

jucătorul libero sau din pasa de sus dată de acesta.
Lovitura de atac pe direcţia elanului

Reprezintă procedeul tehnic specific în care mingea este
trimisă pe aceeaşi direcţie pe care s-a efectuat elanul, bătaia, lovirea
şi aterizarea.
Ca structură şi succesiune fazele atacului pe direcţia elanului
sunt similare cu cele prezentate anterior.
Indiferent că atacul va fi executat pe diagonala terenului sau
nu, jucătorul se poziţionează şi efectuează elanul (inclusiv lovirea) cu
faţa pe direcţia în care se va efectua atacul.
Lovitura de atac pe altă direcţie (întors)

Acest procedeu tehnic se diferenţiază de cel prezentat
anterior prin faptul că traiectoria mingii după lovire este diferită faţă
de direcţia elanului jucătorului. Acest efect se obţine fie prin
întoarcerea sau răsucirea corpului jucătorului în aer, fie din mişcarea
braţului. Condiţiile necesare pentru realizarea sa sunt: alegerea
zonei de atac astfel încât să fie evitată trimiterea mingii în afara
terenului chiar în urma unei execuţii corecte; înainte de contactul
propriu-zis cu mingea aceasta trebuie lăsată să depăşeacă braţul
îndemânatic; rotaţia corpului în aer în altă direcţie decât pe cea a
elanului trebuie să fie pregătită încă din momentul bătăii; aterizarea
trebuie să se realizeze cât mai aproape de locul de bătaie.
56
Un jucător din linia a II-a poate efectua un atac efectiv din zona de atac dacă, în
momentul contactului, o parte a mingii este mai jos decât marginea superioară a
fileului (FRV, 2009)
118
3.3.1.3.11. Preluarea din atac
Preluarea din atac reprezintă acţiunea prin care apărătorul

unei echipe recuperează mingea trimisă de atacantul celeilalte
echipe peste fileu. De regulă, preluarea din atac este direcţionată, ca
şi preluarea din serviciu, spre ridicător în vederea organizării unui
atac, însă gradul său de dificultate este mai mare datorită traiectoriei
mingii şi timpului redus avut la dispoziţie.
La fel ca şi în cazul preluării din serviciu, poziţia iniţială este
precedată de deplasare (necesară închiderii unghiului de atac) însă,
de cele mai multe ori, ea se identifică cu poziţia fundamentală joasă.
Acţiunea propriu-zisă implică contactul cu mingea (realizat, de
obicei, cu două mâini de jos, nefiind exclusă nici intervenţia cu două
mâini de sus, cu o mână din plonjon sau chiar cu alte părţi ale
corpului, de exemplu, cu piciorul) şi conducerea acesteia. Suportul
fizic al acţiunii este asemănător cu cel al preluării din serviciu, fiind
asigurat de membrele inferioare (prin revenirea din flexie), trunchi şi
mai ales membrele superioare. În privinţa acţiunii braţelor, aceasta
variază în funcţie de intensitatea atacului. Astfel, dacă intensitatea
este redusă atunci braţele conduc mingea prin mişcarea de
anteducţie, iar în caz contrar, dacă intensitatea este foarte mare,
amortizarea se efectuează cel mai des prin retroducţie scapulo-
humerală.
Greşelile de tehnică şi de regulament sunt similare cu cele
prezentate la preluarea din serviciu.
119
3.3.1.3.12. Blocajul
Conform FRV (2009), blocajul „este acţiunea jucătorilor plasaţi

aproape de fileu (...) de a intercepta mingea venită dinspre adversar,
fără a se ţine cont de înălţimea la care se produce contactul cu
mingea”.
În esenţă, blocajul este specific apărării şi mai precis,
jucătorilor din linia I.
În funcţie de numărul participanţilor la execuţia sa, blocajul
poate fi individual sau colectiv.
Blocajul individual
Execuţia unui blocaj eficient presupune, în prealabil, ocuparea
unei poziţii optime, în zona corespondentă atacului advers.
Deplasarea se realizează cu paşi adăugaţi în cazul distanţelor scurte
sau prin alergare în cazul distanţelor mari şi se finalizează cu oprire
la 20 – 30 cm faţă de fileu, în poziţie fundamentală înaltă (tălpile
depărtate la o distanţă egală cu cea biacromială, genunchii uşor
flexaţi, trunchiul înclinat uşor înainte) cu membrele superioare în
flexie şi cu palmele la nivelul sternului orientate spre fileu.
Acţiunea propriu-zisă începe cu flexia membrelor inferioare
urmată de extensia energică a acestora şi desprinderea cu ducerea
palmelor în sus şi spre înainte peste banda superioară a fileului. În
timpul acţiunii la minge, palmele (apropiate cu degetele răsfirate) vor
efectua o flexie (palmară) pentru a imprima mingii, preferabil, o
traiectorie cât mai descendentă spre terenul advers.
Aterizearea se realizează pe două picioare, în poziţie
fundamentală, jucătorul fiind pregătit permanent pentru o nouă
intervenţie (acţiunea de autodublare, blocaj, dublarea unui
coechipier, atac etc.)
120
Fig.3.18.a. Blocajul individual – poziția brațelor
Fig.3.18.b. Blocajul individual – contactul cu mingea
Greșeli specifice blocajului individual

Acestea pot să apară încă din fază iniţială când locul unde se
va efectua atacul advers nu este apreciat corect, deplasarea este
lentă sau incorectă (cu paşi încrucişaţi, cu braţele întinse), oprirea nu
mai are loc sau se realizează prea aproape / departe de fileu.
Poziţia iniţială poate fi incorectă din cauza proiecţiei spre
înapoi a centrului de greutate sau a poziţiei dezechilibrate, aşezării
tălpilor la distanţă prea mare una de alta ori a menţinerii braţelor
întinse în sus sau pe lângă corp.
Acţiunea propriu-zisă poate fi viciată de impulsul insuficient al
membrelor inferioare, lucrul inadecvat al membrelor superioare
121
concretizat în: rotaţia sau coborârea lor pe lângă corp în timpul flexiei
membrelor inferioare, palmele depărtate, degetele apropiate sau
relaxate, lipsa flexiei palmare la realizarea contactului cu mingea sau
lipsa închiderii blocajului extremei.
Principalele greşeli ce pot fi sesizate după realizarea
contactului cu mingea sau după ce aceasta depăşeşte jucătorul sunt:
coborârea braţelor extinse prin înainte şi în jos, aterizarea rigidă,
dezechilibrată sau în fileu. La toate acestea se poate adăuga lipsa
atenţiei caz în care jucătorul nu urmăreşte mingea şi acţiunile
celorlalţi jucători.
Fig.3.18.c.d. Greșeli specifice blocajului individual – drumul brațelor

(c); poziția față de fileu (d)
Fig.3.18.e.f. Greșeli specifice blocajului individual – poziția palmelor
122
Greşeli de regulament
În primul rând trebuie menţionat faptul că există o excepţie în
privinţa blocajului, excepţie ce nu se aplică nici unei alte situaţii de
joc din volei, astfel: „contactul mingii cu blocajul nu este considerat
ca o lovitură a echipei; în consecinţă, după o atingere la blocaj,
echipa are dreptul la trei lovituri pentru a retrimite mingea; prima
lovitură după blocaj poate fi executată de oricare jucător, inclusiv de
cel care a atins mingea în cursul blocajului” (FRV, 2009). În
consecinţă, pot exista patru contacte ale echipei cu mingea dacă
primul este din blocaj (care nu se numără), şi, în plus, dacă jucătorul
ce a atins mingea la blocaj efectuează o recuperare a acesteia, nu
comite o greşeală (blocajul nu se numără). Referitor la contactele
consecutive, aceeaşi sursă menţionează „contactele consecutive cu
mingea (rapide şi continue) realizate de unul sau mai mulţi jucători
aflaţi la blocaj sunt permise, cu condiţia ca aceste contacte să fi avut
loc în cursul aceleiaşi acţiuni”.
Principalele greşeli sancţionate în cazul blocajului sunt:
atingerea mingii în spaţiul advers înainte sau în momentul loviturii de
atac a adversarului, din blocaj mingea cade în terenul propriu sau în
afara terenului, un jucător din linia a II-a sau un libero execută sau
participă la un blocaj efectiv57, libero execută o tentativă58 de blocaj,
blocajul serviciului advers. La acestea se adaugă celelalte greșeli ale
jucătorului la fileu.
57
Un blocaj este efectiv ori de câte ori mingea este atinsă de un jucător aflat la
blocaj (FRV, 2009).
58
Tentativa de blocaj este acţiunea de blocaj fără să fie atinsă mingea (FRV,
2009).
123
Blocajul colectiv
Blocajul colectiv presupune deplasarea, gruparea şi
sincronizarea săriturii a doi sau trei jucători în vederea anihilării unui
atac advers. De regulă, în sincronizarea blocajului „coordonatorul”
acestuia este jucătorul din zona respectivă (în zonele 2 şi 4 –
extrema, iar în zona 3 - centrul), jucătorul care vine din altă zonă
urmând a se aşeza lângă acesta şi împreună căutând să acopere o
suprafaţă cât mai mare deaspura benzii superioare a fileului.
Fig.3.19. Blocajul colectiv
Principalele greşeli de tehnică prezentate la blocajul individual

sunt valabile şi în acest caz, la acestea adăugându-se următoarele:
întârzierea grupării, lipsa sincronizării săriturii, plasament neadecvată
al palmelor (nivel diferit, spaţii de trecerea a mingii etc.),
incomodarea partenerului (lovire în timpul acţiunii sau al aterizării),
coordonarea defectuoasă a blocajului şi a acţiunii de recuperare a
mingii din blocaj.
124
Fig.3.19.a.b.c.d. Greșeli specifice blocajului colectiv – poziția

palmelor
Greşelile de regulament sunt similare cu cele specificate la

blocajul individual.
125
3.3.1.3.13. Preluarea din fileu
Recuperarea mingii din fileu reprezintă o situaţie de joc ce

trebuie să se încadreze în limitele regulamentului, similar cu execuţia
celorlalte acţiuni. Astfel, dacă preluarea din fileu este a doua lovitură
din cadrul fazei de joc (după preluarea din serviciu sau din atac),
echipa mai are la dispoziţie încă o lovire, motiv pentru care mingea
poate fi recuperată spre propriul teren, dar dacă preluarea din fileu
este a treia lovitură în cadrul fazei, mingea trebuie trimisă peste fileu
pentru a nu depăşi numărul de loviri permis de regulament.
În funcţie de forţa, rotaţia şi locul contactului cu fileul,
elasticitatea acestuia, factori ce au ca efect un anumit unghi sub care
mingea ricoşează din fileu, poziţia de aşteptare este mai joasă, mai
apropiată sau mai depărtată de fileu. Cel mai des, în recuperarea
mingii se utilizează poziţia fundamentală joasă însoţită de plonjon, iar
contactul cu mingea se realizează cu o mână din lateral, urmărindu-
se trimiterea acesteia spre un coechipier sau peste fileu printr-un
efect de rotaţie imprimat din braţ.
Greșeli specifice preluării din fileu
Principalele greşeli de tehnică întâlnite la preluarea din fileu
sunt: jucătorul nu aşteaptă ca mingea să ricoşeze din fileu, nu
anticipează locul de cădere, nu adaptează poziţia în funcţie de
traiectoria mingii, nu intervine cu braţul ce ar permite o lovire optimă
(cel mai apropiat de fileu) sau nu imprimă efectul necesar pentru
trimiterea mingii spre terenul propriu (a II-a lovire) şi mai ales peste
fileu (a III-a lovire).
Greşelile de regulament sunt similare cu cele de la preluare,
cele mai frecvente fiind: mingea „ţinută” (mingea nu ricoşează din
lovitură), dublul contact (un jucător loveşte mingea de două ori
succesiv sau mingea atinge succesiv mai multe părţi ale corpului
său), mingea „afară” (traversează complet spaţiul inferior), „patru
126
lovituri” (jucătorul nu trimite a III-a minge peste fileu), jucătorul

influenţează jocul adversarului prin pătrunderea pe sub fileu în
spaţiul de joc advers, ori sprijinindu-se de fileu simultan cu jucarea
mingii, sau pătrunde cu toată talpa (tălpile) în terenul advers.
127
3.3.2. Tactica jocului de volei
3.3.2.1. Definiţia, conţinutul şi sistematizarea tacticii
În literatura de specialitate, tactica a fost definită (D. Colibaba-

Evuleţ, I. Bota, 1998) ca “un sistem coerent de acţiuni selecţionate,
planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în
funcţie de adversari şi condiţii de concurs, pe o perioadă mai scurtă
sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de
performanţă stabilite. Acest sistem trebuie să cuprindă toate soluţiile
optime de acţionare tactică astfel încât, atât jucătorii (în teren) cât şi
antrenorul (de pe margine) să poată opera cu ajutorul deciziilor
alternative, demers care conduce la evitarea surprizelor neplăcute
sau a capcanelor pregătite de adversari”. Aceeaşi autori
menţionează ca momentele fundamentale de operaţionalizare a
soluţiilor tactice sunt:
stabilirea formaţiei de joc;
plasamentul jucătorilor în teren;
repartizarea sarcinilor pe posturi;
stabilirea acţiunilor individuale şi de colaborare prioritare, a
principiilor de acţionare în sistem;
momentele de schimbare a tempoului de joc şi de aplicare a
”surprizelor”;
schimbările de jucători;
modificări de plasament şi sarcini în timpul jocului;
mascarea carenţelor.
Tactica de joc se bazează pe gândirea tactică ce aparţine mai

întâi jucătorului care acţionează cu ajutorul deciziilor alternative, pe
baza unui plan mental sau a unei scheme operaţionale bine gândite;
apoi deciziile individuale trebuie conexate cu cele ale partenerilor de
128
joc şi, nu în ultimul rând, gândirea tactică devine o trăsătură a

personalităţii echipei din momentul în care toţi jucătorii acţionează în
conformitate cu principiile tactice de desfăşurare a fazelor de joc, al
sistemelor şi formelor de atac şi apărare.
Tactica însumează acţiunile tactice individuale, acţiunile tactice
de colaborare între doi sau mai mulţi jucători şi acţiunile tactice
colective de echipă.
În consecinţă, tactica poate fi (A.Păcuraru, 1999):
individuală – privește acţiunile şi atitudinile individuale;
colectivă – privește acţiunea conjugată cu scop precis, a
compartimentelor unei echipe sau a unui compartiment (linie)
al acesteia în ideea realizării planului tactic stabilit; ea se
subîmparte în:
• tactica pe grupe (cupluri ridicător - trăgător, linii);
• tactica de echipă – privește acţiunile de atac şi apărare la
a căror rezolvare participă întreaga echipă.
Tactica de echipă îmbină armonios toate acţiunile individuale
şi colective ale jucătorilor în teren după o seamă de principii de
desfăşurare dinainte stabilite (D.Colibaba-Evuleţ, I.Bota, 1998).
Aceasta va depinde de:
plasamentul jucătorilor în teren;
sistemele de joc, combinaţiile sistemelor în momente fixe şi
variabile;
sarcinile pe posturi pentru toate compartimentele şi fazele de
joc la care iau parte toţi jucătorii.
Sistemul de joc este dat de poziţiile, locurile de aşezare a
sportivilor în teren, pe posturi şi de modalităţile de interacţiune dintre
acestea. Acesta derivă din planul tactic şi acţiunile tactice specifice
fiecărui post, în funcţie de realitatea concretă de joc, fapt ce-i conferă
un caracter dinamic, suplu.
129
Cele mai importante elemente ce trebuie surprinse în schema

de sistematizare a tacticii de joc sunt (M.Niculescu, 1999):
compartimentele de joc (atac, apărare);
caracterul acţiunilor (individuale, colective);
grupe de acţiuni (cu / fără minge);
varianta de acţionare (mai multe soluţii pentru aceeaşi situaţie
de joc).
Sistematizarea clasică surprinde caracterul acţiunilor,
compartimentele de joc, incluzând şi momentele acţiunilor fără minge
fără a preciza însă varianta de acţionare, astfel:
tactica individuală cuprinde tactica pasei, serviciului, preluării
din serviciu, preluării din atac, a loviturii de atac, blocajului şi a
plonjonului.
tactica colectivă:
- în atac: sistemele de atac şi combinaţiile în atac;
- în apărare: sisteme de apărare (cu centrul II avansat; cu
centrul II retras; cu centrul II intermediar; apărare pe culoare).
tactica la serviciu:
- aşezarea jucătorilor la primirea serviciului;
- aşezarea jucătorilor la execuţia serviciului.
tactica deplasării jucătorilor în teren, fără minge, în pregătirea
acţiunilor în atac şi în apărare:
- în momentele fixe ale jocului: la execuţia şi la primirea
serviciului;
- în pregătirea acţiunilor tehnico-tactice individuale;
- în timpul jocului: în atac şi în apărare.
130
3.3.2.2. Prezentarea tacticii jocului de volei
3.3.2.2.1. Tactica la serviciu
Importanţa tacticii la serviciu este indiscutabilă ştiut fiind faptul

că execuţia şi preluarea serviciului reprezintă primele şanse de
obţinere ori pierdere ale punctului pentru oricare echipă.
3.3.2.2.1.1. Tactica la efectuarea serviciului
Tactica colectivă la efectuarea serviciului

Tactica colectivă la efectuarea serviciului reprezintă acţiunea
echipei care se află la serviciu, acţiune ce se desfăşoară fără minge
şi constă în deplasarea şi plasarea jucătorilor în dispozitivul de
apărare. Faza este caracterizată de schimbarea locurilor jucătorilor
(după execuţia serviciului) în vederea organizării apărării şi mai apoi
a organizării atacului, ceea ce se traduce, într-un stadiu mai avansat,
prin ocuparea locurilor potrivit specializării pe post (ridicătorii - zonele
2 şi 1, trăgătorii principali - zonele 3 şi 6, trăgătorii secunzi - zonele 4
şi 5) faţă de aşezarea iniţială (la începutul setului şi înainte de
efectuarea serviciului echipa este dispusă cu jucătorii specializaţi pe
diagonală).
Pentru începători nu se recomandă schimbările de locuri
pentru ca aceştia să-şi însuşească „rolurile” cerute de fiecare zonă în
parte. În cazul acestora, jucătorii sunt dispuşi în interiorul suprafeţei
de joc, pe zonele câştigate potrivit rotaţiei. În cazul în care se
cunoaşte blocajul, linia I este dispusă lângă fileu, pregătită pentru
apărare, iar ceilalţi doi jucători din linia a II-a vor ocupa zonele 5 şi 6,
la aproximativ 4 - 5 m faţă de linia de fund a terenului. Jucătorul aflat
la serviciu, după execuţie, va intra în teren în zona 1. Dacă nu s-a
131
însuşit blocajul, jucătorii vor păstra aşezarea de la primirea

serviciului.
Fig.3.20. Așezarea la efectuarea serviciului
Tactica individuală la efectuarea serviciului

Tactica individuală la efectuarea serviciului priveşte jucătorul
care execută serviciul şi implică decizii referitoare la: alegerea
procedeului de execuţie (de jos sau de sus); alegerea locului de
unde se va efectua procedeul ales (distanţa faţă de linia de fund şi
distanţa faţă de liniile laterale); traiectoria serviciului (cu boltă sau
planat); direcţia serviciului (spre zone libere sau prea aglomerate,
zonă cu preluare slabă, în spatele terenului dacă echipa este
aşezată prea în faţă, spre jucătorul nou intrat în teren); intensitatea
serviciului (priveşte forţa de lovire şi viteza de zbor a mingii); modul
de utilizare a celor 8 sec. (grăbirea serviciului pentru a surprinde
adversarul sau întârzierea execuţiei la maxim); scorul în timpul
setului şi numărul setului (de obicei se riscă mai puţin în partea a
doua a setului şi mai ales în ultimul set).
132
3.3.2.2.1.2. Tactica la primirea serviciului
Tactica colectivă la primirea serviciului

În general, primirea serviciului se poate realiza având la bază
mai multe dispozitive. Identificarea lor se realizează după zona în
care se găseşte ridicătorul conform ordinii de rotaţie, numărul şi
poziţia jucătorilor aflaţi la preluare (5, 4, 3 – ultimele două variante la
nivel de performanţă).
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se utilizează
aşezarea în teren cu 5 jucători la preluarea serviciului (trei jucători
din linia a II-a şi doi jucători din linia I, retraşi la cca. 4 m de fileu), iar
al 6-lea va acţiona în zona 2 sau 3 (sau între zonele 2 şi 3) ca
ridicător (W). Deoarece la acest nivel nu există specializare pe
posturi, pe tot parcursul rotaţiei, jucătorul care ajunge în zona 2 (sau
în zona 3) devine ridicător.
Fig.3.21.a. Așezarea la primirea serviciului (W)
133
4
5
6
3
1
2
Fig.3.21.b. Așezarea și acțiunea la primirea serviciului (W) la

începători
În voleiul de performanţă, odată cu apariţia specializării pe

posturi şi simultan cu îmbunătăţirea deprinderilor specifice, are loc o
reducere a numărului jucătorilor cu sarcini de preluare a serviciului.
Astfel, dacă în timpul iniţierii primirea serviciului se face în cinci
jucători, pe parcursul perfecţionării jucătorilor se ajunge la patru sau
trei jucători (marea performanţă).
Tactica individuală la preluarea serviciului

Preluarea din serviciu se efectuează, în general, cu două
mâini de jos, iar aspectele cele mai importante pe care le ridică
aceasta sunt: direcţionarea preluării spre zona în care se află
ridicătorul (zona 2, zona 3 sau intermediar) şi alegerea traiectoriei
(înaltă sau întinsă) care va fi imprimată mingii.
134
3.3.2.2.2. Tactica în atac
După cum aminteam anterior, tactica colectivă în atac priveşte

sistemele de atac şi combinaţiile în atac.
3.3.2.2.2.1. Sistemele de atac
Sistemul de atac reprezintă “schema de dispunere în teren a

trăgătorilor şi ridicătorilor şi raportul cifric care există între ei, precum
şi relaţiile ce se pot stabili între aceştia, în funcţie de posibilităţile lor
tehnico-tactice şi de calităţile lor fizice, păstrând un oarecare
echilibru al potenţialului echipei la fiecare rotaţie” (O. Bâc, 1999).
În funcţie de nivelul atins în ceea ce priveşte specializarea pe
posturi, precum şi de eşalonul în care evoluează echipa, jocul în atac
poate fi organizat cu unul sau mai mulţi ridicători. Astfel, în voleiul de
performanţă, echipele utilizează cel mai frecvent sistemul 5T + 1R
(cinci trăgători şi un ridicător) şi 4T + 2R (mai ales la nivelul juniorilor
şi cadeţilor). De asemenea, există şi posibilitatea utilizării unor
sisteme de atac cu mai mulţi ridicători (3T + 3R, 2T + 4R, 1T + 5R)
însă randamentul acestora este scăzut. La acestea se adugă
sistemul fără specializare 6T – 6R utilizat de regulă în lecţia de
educaţie fizică.
Sistemul de atac 6T – 6R
Sistemul 6T – 6R (fără specializare pe posturi) presupune
organizarea atacului cu ridicare efectuată de către jucătorul care
potrivit rotaţiei se află în zona 2 sau a celui din zona 3. Alegerea unei
anumite variante se realizează ţinând cont de faptul că ridicarea din
zona 2 permite integrarea în acţiune a celor doi atacanţi (din zonele 3
şi 4) fără eforturi suplimentare din partea ridicătorului, iar ridicarea
135
din zona 3 implică, pentru acelaşi scop, fie întoarecerea ridicătorului

cu faţa spre zona 2, fie cunoaşterea pasei (lovirii) cu două mâini de
sus spre înapoi (pentru integrarea în acţiune a atacantului din zona
2).
1
5 4
2 6
3 3
6
1
5
2 4
Fig.3.22. Așezarea în sistemul fără specializare pe posturi (cu

ridicare din Z3 și din Z2)
Sistemul nu implică schimbarea poziţiei jucătorilor pe zone

(deoarece aceştia nu sunt specializaţi pe posturi) urmărind
organizarea cât mai eficientă a celor trei lovituri din terenul propriu
(preluare din serviciu / atac – ridicare – trecerea mingii peste fileu cu
două mâini de sus / o mână de sus – minge plasată sau lovitură de
atac).
Sistemul de atac 4T + 2R
Reprezintă unul dintre cele mai utilizate sisteme de atac ce se
utilizează după apariţia specializării pe post până la nivelul juniorilor
I. Sistemul presupune existenţa a trei perechi de jucători specializaţi
[2 ridicători (R), 2 trăgători principali (P), 2 trăgători secunzi (S)],
fiecare pereche având câte un membru în linia I şi unul în linia a II-a.
Iniţial jucătorii din pereche sunt dispuşi pe diagonală conform rotaţiei,
136
însă pe parcursul fazei aceştia îşi ocupă zonele potrivit specializării

pe post (ridicătorii – zonele 2 şi 1, trăgătorii principali – zonele 3 şi 6,
trăgătorii secunzi – zonele 4 şi 5).
S P R R
R P P
R
P S S S
Fig.3.23. Poziția jucătorilor specializați pe posturi înainte și după

schimbul de locuri în sistemul 4T + 2R
Pe lângă echilibrul existent la nivelul celor două linii, eficienţa

sistemului poate fi sporită de posibilitatea valorificării ridicătorului de
la fileu ca al III-lea atacant de linia I, în condiţiile efectuării unei intrări
a ridicătorului din linia a II-a. Această acţiune implică preluarea
sarcinilor de apărare din zona 1 de către ceilalţi jucătorii din linia a II-
a.
Sistemul de atac 5T + 1R
Principala caracteristică a sistemului este reprezentată de
utilizarea unui singur ridicător, perechea acestuia fiind un trăgător-
ridicător [denumit în practică – “fals”(F)] care are în principal sarcinii
de atac şi, dacă este cazul, de ridicare. Astfel, majoritatea acţiunilor
de atac sunt construite cu sprijinul ridicătorului, indiferent de linia în
care se află (în linia I – cu cinci atacanţi disponibili: 2 în linia I şi 3 în
linia a II-a; în linia a II-a – când execută “intrare” în linia I valorificând
potenţialul combinativ al celor trei atacanţi de la fileu şi a 2 atacanţi
137
din linia a II-a), „falsul” intervenind în situaţia în care ridicătorul atinge

prima minge (blocaj, preluare).
F R
S P
R F P P
P S S S
Fig.3.24. Poziția jucătorilor specializați pe posturi înainte și după

schimbul de locuri în sistemul 5T+1R
138
3.3.2.2.2.2. Combinaţiile tactice colective în atac
Reprezintă acţiunile colective iniţiate şi desfăşurate cu scopul

derutării apărării adverse la care participă ridicătorul şi trăgătorii.
Principalii factorii de care depinde eficienţa combinaţiei sunt
(O. Bâc, 1999):
calitatea preluării materializată prin precizia acesteia;
calitatea ridicării sau zborul mingii în combinaţie, care are
întotdeauna o anumită traiectorie, direcţie, viteză şi precizie;
circulaţia jucătorilor – în cadrul unei combinaţii cu mai mulţi
jucători, aceştia se deplasează pe trasee diferite pentru a
deruta în special blocajul advers sau pentru a-l forţa să se
deplaseze la rândul lui; aceste trasee pot fi făcute astfel:
- în cadrul zonei pe care o ocupă fiecare jucător;
- cu trecere dintr-o zonă în alta, cu încrucişări sau fente de
încrucişări; încrucişările pot avea loc: între ridicător şi
trăgători, numai între trăgători, ambele variante deodată;
numărul jucătorilor participanţi şi timpii de atac – există trei
situaţii de corespondenţă între timpi şi numărul jucătorilor:
- fiecărui jucător îi corespunde un timp de atac şi atacul se
petrece „în scară” sau consecutiv;
- pe acelaşi timp efectuează săritura mai mulţi jucători şi numai
unul primeşte mingea, iar atacul se va numi „simultan”;
- combinarea celor două variante de atac în care doi jucători
efectuează atac simultan iar al treilea, eventual al patrulea,
efectuează atac în scară.
gradul de perfecţionare al abilităţilor tehnico-tactice şi de
dezvoltare a calităţilor motrice (viteză, detentă).
139
Combinaţia într-un timp poate avea următoarele variante:

un trăgător execută lovitură de atac fără participarea altui
trăgător;
doi trăgători sar simultan în două locuri diferite (unul finalizând
cu lovire propriu-zisă).
Combinaţia în doi timpi are ca variante:
doi trăgători sar consecutiv;
trei trăgători (cu ridicător din linia a II-a; cu atac din linia a II-a;
cu simulare la fileu59 din partea unui trăgător din linia a II-a):
doi sar simultan (timpul 1), iar al treilea consecutiv faţă de
primii doi (timpul 2).
Combinaţia în trei timpi se poate realiza cu:
trei trăgători ce sar consecutiv (cu ridicător din linia a II-a sau
trăgător din linia a II-a);
patru trăgători (cu ridicător şi trăgător din linia a II-a), din care
doi sar simultan (timpul 1), ceilalţi doi sar consecutiv (timpul 2
şi timpul 3).
Combinaţia în patru timpi (cu finalizare din linia a II-a) se
realizează cu:
patru trăgători (cu ridicător şi trăgător din linia a II-a) ce sar
consecutiv (în 4 timpi).
59
În cazul în care un jucător din linia a II-a participă la combinaţie acestuia nu îi
este permis să trimită mingea peste fileu din săritură din zona de atac (de la linia
de centru până la linia de 3 m).
140
3.3.2.2.3. Tactica în apărare
O privire de ansamblu asupra jocului propriu-zis evidenţiază

ca principale sarcini de apărare, împotriva unui adversar aflat în atac,
următoarele: blocajul, autodublarea, dublarea şi preluarea din atac,
toate efectuate pe fondul unui plasament optim.
Blocajul (individual sau colectiv) este o acţiune specifică
jucătorilor din linia I şi reprezintă prima formă de apărare împotriva
atacului advers.
Autodublarea (blocajului) urmăreşte acoperirea zonei din
imediata apropiere a locului unde s-a realizat blocajul şi recuperarea
mingii ricoşate din propriul blocaj (sau plasate peste blocaj) fiind tot o
acţiune specifică jucătorilor din linia I (mai precis, a celui/celor care
a/au efectuat blocajul).
Dublarea (blocajului) urmăreşte acoperirea zonei din
apropierea locului unde s-a realizat blocajul şi recuperarea mingii
ricoşate din blocaj (sau plasate peste blocaj) de către un alt jucător,
putând fi exectuată atât de jucătorii din linia I (ce nu au participat la
blocaj) cât şi de cei din linia a II-a.
Preluarea din atac are ca scop recuperarea mingiilor ce au
trecut de blocaj şi poate fi realizată de jucătorii din linia a II-a sau de
cei din linia I, în funcţie de sistemul de apărare utilizat şi situaţia
concretă din teren.
Plasamentul este considerat ca fiind optim atunci când
respectă coordonatele sistemului de apărare utilizat şi favorizează în
acelaşi timp acţionarea eficientă a jucătorului şi a coechipierilor săi
(de exemplu, retragerea din fileu a extremei care nu participă la
blocaj în vederea asigurării dublajului sau preluării din atac, ieşirea
din conul de umbră al blocajului în vederea realizării preluării din atac
etc.).
141
3.3.2.2.3.1. Sistemele de apărare
În jocul de volei, cele mai utilizate sisteme de apărare sunt:

sistemul cu jucătorul din zona 6 avansat (cu centrul 2 avansat),
sistemul cu zona 6 retras (cu centrul 2 retras) şi sistemul de apărare
„pe culoare”.
Desigur că fiecare sistem prezintă avantaje şi dezavantaje,
fapt pentru care, de regulă, în practică, în funcţie de caracteristicile
jocului advers, chiar dacă unul apare ca dominant, se apelează la
îmbinarea acestora pe parcursul desfăşurării partidei.
1. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului

defensiv cu jucătorul din zona 6 avansat (Z6A)
Specificiatea sa este dată, aşa cum reiese şi din denumire, de

aşezarea mai în faţă (cu 2 – 3 m) a jucătorului din zona 6 comparativ
cu poziţia apărătorilor din zonele 1 şi 5, aşezare ce implică sarcini de
dublare a blocajului (în apărare) şi a atacului (când echipa se află în
atac).
În consecinţă, jucătorul din zona 6 acoperă partea centrală a
terenului, extremele din linia I apără diagonalele scurte (dacă nu
participă la blocaj), iar celor doi apărători din linia a II-a le revine
sarcina de a acoperii restul de 2/3 din suprafaţa terenului.
Sistemului i se impută faptul că diagonalele intermediare (5 –
6 m) rămân neacoperite, dar punctele sale nevralgice sunt mai
evidente atunci când adversarul surprinde apărarea cu un joc în
viteză ce împiedică organizarea eficientă a blocajului şi aşezarea
celorlalţi jucătorilor.
142
Aşezarea iniţială a jucătorilor (fig.3.25.a) şi sarcinile acestora

se modifică în funcţie de locul şi numărul participanţilor la blocaj,
păstrându-se „centrul 2 avansat” cu atribuţii de dublaj.
5 4
6 3
2
1
Fig.3.25.a. Aşezarea iniţială în sistemul de apărare cu jucătorul din

Z6A
Situaţiile întâlnite în practică se adaptează în funcţie de

numărul participanţior la blocaj.
1.1. Apărarea cu blocaj individual la corespondent
1.1.1. Cazul în care la blocaj participă numai jucătorul din

zona 2 (din terenul propriu):
5 4
3
6
2
1
Fig.3.25.b. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj individual în zona 2
143

zona 3
5
4
6 3
1 2
Fig.3.25.c. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj individual în zona 3

zona 4
5 5 4
4
6
6
3
1 2
Fig.3.25.d. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj individual în zona 4
144
1.2. Apărarea cu blocaj colectiv
1.2.1. Sistemul de apărare cu zona 6 avansat (cu blocaj

colectiv) realizat în zona 2 de către jucătorul din centru şi extremă
5
4
6
3
1 2
Fig.3.25.e. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj colectiv în zona 2
1.2.2. Sistemul de apărare cu zona 6 avansat (cu blocaj

colectiv) realizat în zona 3 cu participarea centrului şi a jucătorului
din zona 2
5 4
3
6
2
1
Fig.3.25.f. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj colectiv în zona 3
145
1.2.3. Sistemul de apărare cu zona 6 avansat realizat în zona

3 cu participarea jucătorului din zona 4
5
4
6
3
1
2
Fig.3.25.g. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj colectiv în zona 3
1.2.4. Sistemul de apărare cu zona 6 avansat realizat în zona

4 cu participarea jucătorului din centru
4
5
3
6
2
1
Fig.3.25.h. Sistemul de apărare cu Z6A, cu blocaj colectiv în zona 4
146
1.2.5. Sistemul de apărare cu zona 6 avansat cu blocaj

colectiv realizat în zona 3 cu participarea jucătorilor din zonele 2 şi 4
5
4
6
3
Fig.3.25.i. Sistemul de apărare cu Z6A cu blocaj colectiv de trei

jucători în zona 3
147

defensiv cu jucătorul din zona 6 retras (Z6R)
Caracteristica de bază a sistemului este dată de poziţionarea

jucătorul din zona 6 ca ultim apărător, aproape de linia de fund a
terenului. Sarcinile sale se extind în afara zonei 6 atunci când
jucătorul din linia a II-a al cărui corespondent execută blocajul,
coboară la dublaj, iar centru 2 acoperă locul lăsat liber de jucătorul
de la dublaj. Jucătorii din linia I care nu participă la blocaj se retrag la
linia de 3 m şi apără fie diagonala scurtă, fie execută dublajul
blocajului.
Dezavantajele sistemului sunt reprezentate de: suprafeţe mari
de acoperire ce revin extremei din linia I ce nu participă la blocaj şi
jucătorului din zona 6 (se poate rezolva prin introducerea liberoului –
jucător specializat în preluare) şi zona centrală a terenului ce rămâne
neacoperită.
5
4
6 3
2
1
Fig.3.26.a. Aşezarea iniţială în sistemul de apărare cu jucătorul din

zona 6 retras (Z6R)
148

zona 2 (din terenul propriu):
5 4
3
6
1 2
Fig.3.26.b. Sistemul de apărare cu Z6R, cu blocaj individual în zona

2. Z3 şi Z1 dublează blocajul, Z6 ia locul jucătorului din Z1.

zona 3
5 4
6 3
1 2
Fig.3.26.c. Sistemul de apărare cu Z6R, cu blocaj individual în zona

3. Z2 şi Z4 dublează blocajul, Z6 rămâne în spatele terenului.
149

zona 4
4
6
3
1 2
Fig.3.26.d. Sistemul de apărare cu Z6R, cu blocaj individual în zona

4. Z3 şi Z5 dublează blocajul, Z6 ia locul Z5.
2.2.1. Sistemul cu Z6R cu blocaj colectiv realizat în zona 2 cu

participarea jucătorului din centru
5 4
1 2
Fig.3.26.e. Sistem de apărare cu Z6R cu blocaj colectiv în zona 2.

Z4 şi Z1 dublează blocajul, Z5 apără diagonala, Z6 ia locul Z1.
150

participarea jucătorului din zona 4
4
6
3
1 2
Fig.3.26.f. Sistem de apărare cu Z6R, cu blocaj colectiv în zona 3.

Z2 dublează blocajul, Z5 acoperă şi zona 4, Z6 acoperă zona 5

participarea jucătorului din zona 4
5 4
3
6
Fig.3.26.g. Sistem de apărare cu Z6R, cu blocaj colectiv în zona 4.

Z2 şi Z5 dublează blocajul, Z1 apără diagonala, Z6 apără şi zona 5
151

participarea jucătorilor din zonele 2 şi 4
4
6
3
2
1
Fig.3.26.h. Sistemul de apărare cu Z6R cu blocaj de trei jucători, în

zona 3. Jucătorii din Z1, Z6 şi Z5 se aşează în semicerc, Z1 şi Z5
execută şi dublajul, iar Z6 ocupă locul rămas liber în urma deplasării
la dublaj.
152

defensiv „pe culoare”
Specificitatea sistemului defensiv „pe culoare” este dată de

repartizarea simetrică şi egală a suprafeţelor de apărare (fig.3.27.a),
fiecărui jucător din linia a II-a revenindu-i un culoar de aproximativ 3
m lăţime. Acest tip de dispunere solicită jucători activi şi
experimentaţi, el adaptându-se eficient apărării cu blocaj individual,
dar mai greu celei cu blocaj colectiv, existând tendinţa de a lăsa
descoperită ultima treime a terenului.
5 4
6
3
1 2
Fig.3.27.a. Suprafeţele repartizate în sistemul de apărare „pe

culoare”.
153

zona 2
5 4
6
3
1 2
Fig.3.27.b. Sistemul de apărare pe culoare cu blocaj individual în

zona 2 şi dublajul corespondentului

zona 3
5
4
3
6
1 2
Fig.3.27.c. Sistemul de apărare pe culoare cu blocaj individual în

154

zona 4
5
4
6
3
1 2
Fig.3.27.d. Sistemul de apărare pe culoare cu blocaj individual în

3.2.1. Sistemul de apărare pe „culoare” cu blocaj colectiv

realizat în zona 2 cu participarea jucătorului din centru
5 4
6
3
1 2
Fig.3.27.e. Sistemul de apărare pe culoare cu blocaj colectiv în Z2.
155

realizat în zona 3 cu participarea jucătorului din zona 4
4
6
3
1 2
Fig.3.27.f. Sistemul de apărare pe culoare cu blocaj colectiv în Z3

realizat în zona 3 cu participarea jucătorului din zona 4
5 4
3
6
1
2
Fig.3.27.g. Sistemul de apărare pe culoare, cu blocaj colectiv, în

zona 4.
156
CAPITOLUL 4: VOLEIUL ÎN ŞCOALĂ
4.1. Aspecte organizatorice ale lecției cu temă din volei
Educaţia fizică a fost definită ca fiind “activitatea care valorifică

sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în
scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic al omului conform
cerinţelor sociale” (Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului, 1974),
iar „obiectivul general al disciplinei Educaţie Fizică constă în
dezvoltarea aptitudinilor bio-psihomotrice şi formarea capacităţii
elevilor de a acţiona asupra acestora, în vederea menţinerii
permanente a stării optime de sănătate, asigurării unei dezvoltări
fizice armonioase şi manifestării unei capacităţi motrice favorabile
inserţiei profesionale şi sociale (...) şi are menirea să-şi aducă
contribuţia specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii
autonome şi creative a elevilor – finalitate prevăzută în Legea
Învăţământului” (M.E.C.I, 2009). Materializarea acestor deziderate se
realizează în cadrul lecţiei de educaţie fizică - forma de bază a
organizării procesului instructiv-educativ specific.
Caracterul practic al lecţiei, dat de mijlocul principal de
acţionare (exerciţiul fizic) asupra subiectului supus instruirii, cu toate
particularităţile sale, solicită cadrului didactic de specialitate o analiza
profundă a competenţelor specifice ce urmează a fi formate, a
conţinutului şi mai ales selecţionarea căii de acţionare, respectiv a
sistemului de metode şi procedee metodice cu ajutorul cărora
acţionarea devine eficientă.
Ca mijloc al educaţiei fizice, jocul de volei este prezent în
învăţământul de toate gradele, confirmându-şi permanent valenţele
sale formative. Fie că este vorba de jocul propriu-zis, de jocuri
dinamice cu elemente din volei sau alte mijloace cu conţinut specific,
157
voleiul este utilizat ades în vederea realizării obiectivelor lecţiei. Este

ştiut faptul că instruirea elevilor în lecţiile de educaţie fizică, nu
constă, în principal, în învăţarea exerciţiilor fizice, chiar dacă acestea
au profilul ramurii sau probei sportive, ci în exploatarea influenţelor
acestora, respectiv: ameliorarea indicilor de dezvoltare fizică, al
nivelului de manifestare al calităţilor motrice, îmbogăţirea bagajului
de deprinderi şi priceperi motrice şi formarea deprinderii de a
practica independent activităţi fizice etc.
Problemele organizatorice specifice lecţiei cu temă din jocul

de volei sunt legate de activitatea de pregătire pentru lecţie precum
și activitatea desfăşurată pe parcursul lecţiei.
Activitatea de pregătire pentru lecţie, impune rezolvarea
următoarelor aspecte (G.Cârstea, 1993):
stabilirea locului unde urmează să se desfăşoare lecţia (în
sală, în aer liber, mixt);
verificarea instalaţiilor (stâlpi, fileu) şi pregătirea celorlalte
materiale sportive (mingi) ce urmează a fi utilizate în lecţie;
formarea grupelor valorice şi stabilirea sarcinilor ce urmează a
fi rezolvate în lecţia respectivă;
stabilirea formaţiilor de lucru;
stabilirea sarcinilor pentru elevii scutiţi medical;
stabilirea modalităţilor de evaluare a calităţii conţinutului lecţiei
(înregistrarea numărului de repetări, a timpului efectiv de
lucru, evoluţia pulsului etc.).
Activitatea desfăşurată pe parcursul lecţiei impune:
alegerea şi schimbarea (după caz) a locului de conducere în
timpul diferitelor activităţi ale lecţiei;
urmărirea modului în care sunt rezolvate sarcinile;
organizarea jocurilor cu temă, întrecerilor etc. (împărţirea pe
grupe omogene valoric, arbitrajul etc.);
158
reducerea „timpilor morţi”;

alegerea celor mai adecvate exerciţii şi stabilirea numărului de
repetări;
corectarea permanentă a greşelilor de tehnică etc.
159
4.2. Locul jocului de volei în lecţia de educaţie fizică
Prezența mijloacelor specifice jocului de volei în lecția de

educație fizică poate fi asociată cu însușirea deprinderilor propriu-
zise pentru joc sau cu rezolvarea altor obiective (de exemplu,
dezvoltarea calităților motrice).
În cadrul celui mai frecvent tip de lecție întâlnit în practică,
respectiv lecţia cu două teme, cea specifică jocului de volei poate fi
plasată astfel (G.Cârstea, 1993):
a. Tema 1. – viteză / îndemânare;
Tema 2. – deprinderi şi/sau priceperi motrice din jocul de volei.
b. Tema 1. – deprinderi şi/sau priceperi motrice din jocul de volei;
Tema 2. – forţă / rezistenţă.
c. Tema 1. – deprinderi şi/sau priceperi motrice din atletism;
d. Tema 1. – deprinderi şi/sau priceperi motrice din gimnastică;
Timpul alocat temei din volei (în lecţia cu două teme) este de
circa 15 – 20 minute.
În veriga rezervată temelor din volei trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
însuşirea şi formarea unor deprinderi corecte;
corectarea greşelilor de tehnică necesită un timp mai
îndelungat decât învăţarea deprinderilor;
alegerea şi succesiunea mijloacelor să ţină cont de
particularităţile de vârstă şi nivelul de pregătire al elevilor;
din lecţie nu trebuie să lipsească jocul bilateral (6 x 6, cu
temă, cu efectiv redus etc).
160
4.3. Competenţe generale, atitudini și valori, competențe

specifice şi conţinuturi recomandate pentru jocul de volei
în ciclul gimnazial
La acest nivel, orientarea procesului de instruire se realizează

conform Programei Şcolare ce prezintă finalităţile de natură
axiologică, urmărite prin studiul disciplinei Educaţie Fizică,
prezentate ca valori şi atitudini, precum şi competenţele generale ce
scot în evidenţă achiziţiile finale de învăţare ale elevilor. Nucleul
funcţional al programei şcolare, definit pentru clasele gimnaziale,
este redat de competenţele specifice şi conţinuturile aferente.
COMPETENȚE GENERALE
1. Utilizarea limbajului de specialitate în relațiile de comunicare.

Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice
2. educaţiei fizice şi sportului, în vederea optimizării stării de
sănătate şi a dezvoltării fizice armonioase.
Utilizarea cunoștințelor, metodelor şi mijloacelor specifice
3. educaţiei fizice şi sportului, în vederea dezvoltării capacităţii
motrice.
Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării și
practicării activităților de educaţie fizică şi sport şi adoptarea
4.
unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor interpersonale
şi de grup.
Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea și
5.
înțelegerea ideilor, stărilor afective și a esteticului.
Tabelul 4.1. Competențe generale prevăzute de Programa Școlară

pentru gimnaziu la disciplina Educație Fizică (M.E.C.I, 2009)
161
VALORI ȘI ATITUDINI
Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de
1.
specialitate.
Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi
2.
colegii.
3. Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii.
Respect faţă de regulile impuse de organizarea și
4.
desfășurarea activităților de educație fizică și sport.
Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin
adoptarea unui regim de activitate care să îmbine armonios
5.
efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea, timpul
ocupat cu timpul liber.
Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor
6.
fizice.
7. Spirit competitiv și fair-play.
8. Interes constant pentru fenomenul sportiv.
9. Simţ estetic, deschidere pentru frumos.
Tabelul 4.2. Valorile și atitudinile precizate de Programa Școlară

pentru gimnaziu la disciplina Educație Fizică (M.E.C.I, 2009)
Programa Școlară pentru gimnaziu prevede competențele

specifice și conţinuturile asociate jocului de volei (M.E.C.I., 2009) şi
permite fiecărui cadru didactic, ca în formarea competenţelor
specifice, să utilizeze ca mijloace categoriile de conţinuturi pe care le
consideră eficiente, corespunzător particularităţilor clasei şi condiţiilor
concrete de activitate. Ea are un caracter concentric, în sensul
reluării conţinuturilor pentru întărirea deprinderilor şi pentru a favoriza
fenomenul de transfer în învăţarea noilor deprinderi, în dezvoltarea
162
capacităţilor, contribuind astfel la formarea competenţelor. Ca

urmare, conţinuturile predate într-un an de studiu vor fi reluate în
anul de studiu ulterior, ca elemente de bază în predarea noilor
conţinuturi.
VOLEI – CLASA a V-a
COMPETENȚE SPECIFICE
Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea
1.2.
mesajelor specifice.
Înţelegerea principalelor prevederi regulamentare ale
1.3.
disciplinelor sportive practicate.
Recunoașterea diferitelor reacţii ale organismului la
2.3.
eforturi variate.
3.2. Realizarea de acţiuni motrice simple.
4.1. Integrarea şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit.

Colaborarea cu ceilalţi membri ai grupului, în vederea
4.2. constituirii diferitelor formaţii de adunare, de deplasare,
de exersare.
Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice
4.3.
organizării activităţilor din lecţie.
5.1. Identificarea aspectului estetic al gesturilor motrice.
CONȚINUTURI – VOLEI (cls. a V-a)
poziţia fundamentală
deplasările specifice
Anul I de
instruire pasa cu două mâini de sus de pe loc
pasa cu două mâini de sus precedată de deplasare
serviciul de jos din faţă
163
variante de joc cu temă

cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: atingerea
fileului, lovire dublă, minge ţinută
Tabelul 4.3. Competenţele specifice şi conţinutul pentru aria de

interes volei la clasa a V-a (M.E.C.I, 2009)
VOLEI – CLASA a VI-a
Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea
1.2.
mesajelor specifice.
Înţelegerea principalelor prevederi regulamentare ale
1.3.
Recunoașterea diferitelor reacţii ale organismului la
2.3.
eforturi variate.
3.2. Realizarea de acţiuni motrice simple.
Aplicarea sub formă de întrecere a deprinderilor
3.3.
fundamentale și a celor sportive de bază.
Integrarea şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit
4.1.
sau constituit spontan.
Colaborarea cu ceilalţi membri ai grupului, în vederea
4.2. constituirii diferitelor formaţii de adunare, de deplasare,
de exersare.
Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice
4.3.
organizării activităţilor din lecţie.
5.1. Identificarea aspectului estetic al gesturilor motrice.
Efectuarea gesturilor motrice cu corectitudine şi
5.2.
expresivitate.
164
CONȚINUTURI – VOLEI (cls. a VI-a)
deplasările specifice
pasa cu două mâini de sus de pe loc
Anul I de pasa cu două mâini de sus precedată de deplasare
instruire

pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare şi
oprire
serviciul de sus din faţă
elanul pentru lovitura de atac
*trecerea mingii peste fileu, din săritură, fără elan
preluarea cu două mâini de jos
trecerea mingii în terenul advers precedată de două /
Anul II de trei lovituri
instruire dispunerea pe două linii în cadrul jocului 4x4 / 6x6
aşezarea pe culoare cu dispunerea unui jucător în zona
II / III
cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: rotaţia
jucătorilor, acordarea punctului, greşeli la serviciu,
greşeli la fileu
informaţii sportive

interes volei la clasa a VI-a (M.E.C.I, 2009)
165
VOLEI – CLASA a VII-a
1.2. Folosirea corectă a terminologiei de specialitate.

Aplicarea principalelor prevederi regulamentare ale
1.3.
Compararea reacţiilor organismului, în eforturi de tip
2.3.
diferit.
Identificarea mijloacelor pentru dezvoltarea calităților
3.2.
motrice.
Utilizarea adecvată a deprinderilor motrice în acţiuni
3.3.
motrice complexe.
Aplicarea, în forme de întrecere / concurs, a
3.4. procedeelor tehnice de bază, respectând prevederile
regulamentare.
Integrarea şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit
4.1.
sau constituit spontan.
Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecțiilor de
4.2.
educaţie fizică şi a întrecerilor / concursurilor.
5.1.
expresivitate.
Conștientizarea și abordarea constantă a ținutei
5.2.
estetice.
5.3. Identificarea modelelor de reuşită din lumea sportului.
CONȚINUTURI – VOLEI (cls. a VII-a)
Anul I de deplasările specifice

instruire
pasa cu două mâini de sus de pe loc
pasa cu două mâini de sus precedată de deplasare
166

pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare şi
oprire
serviciul de sus din faţă
elanul pentru lovitura de atac
*trecerea mingii peste fileu, din săritură, fără elan
preluarea cu două mâini de jos
trecerea mingii în terenul advers precedată de două /
Anul II de trei lovituri
instruire dispunerea pe două linii în cadrul jocului 4x4 / 6x6
aşezarea pe culoare cu dispunerea unui jucător în zona
II / III
cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: rotaţia
jucătorilor, acordarea punctului, greşeli la serviciu,
greşeli la fileu

interes volei la clasa a VII-a (M.E.C.I, 2009)
167
VOLEI – CLASA a VIII-a
Utilizarea corectă a noţiunilor specifice domeniului şi a
1.1.
terminologiei de specialitate.
Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor
1.2.
sportive practicate.
Selectarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea
2.3.
mijloacelor electronice.
Aplicarea regulilor specifice dezvoltării calităţilor
3.1.
motrice.
Stabilirea corectă a raporturilor dintre solicitare şi
3.2.
refacere.
Aplicarea, în forme de întrecere / concurs, a
3.3. procedeelor tehnice de bază, respectând prevederile
regulamentare.
Evaluarea propriilor indici de dezvoltare a calităţilor
3.4.
motrice.
4.1. Integrarea activă în grupuri diferite.
Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecțiilor de
4.2.
educaţie fizică şi a întrecerilor / concursurilor.
5.1.
expresivitate.
Conștientizarea și abordarea constantă a ținutei
5.2.
estetice.
5.3. Selectarea modelelor de reuşită din lumea sportului.
CONȚINUTURI – VOLEI (cls. a VIII-a)

acţiuni tehnico-tactice specifice sistemului de atac
Anul III de cunoscut
instruire
acţiuni tehnico-tactice specifice sistemului de apărare
168
cunoscut
variante de joc cu temă, de joc cu efectiv redus, pe
teren redus
integrarea acţiunilor tehnico-tactice în jocul bilateral, în
condiţii regulamentare
cunoştințe teoretice despre arbitraj, organizare și
conducere a jocului de volei

interes volei la clasa a VIII-a (M.E.C.I, 2009)
169
4.4. Activitatea competițională a elevilor din ciclul

gimnazial - echipa reprezentativă a școlii
Pregătirea echipei reprezentative (de volei) a şcolii are drept

scop participarea la campionatele sportive şcolare şi interşcolare ce
se realizează în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului
Educaţiei. Ordinul privind „Regulamentul de organizare şi
desfăşurare a campionatelor sportive şcolare şi interşcolare” este
publicat periodic, pentru fiecare an şcolar.
Obiectivele Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar60
Prin activităţile sportive şi cele cultural – artistice care le
însoţesc, Olimpiada Naţională a Sportului Şcolar urmăreşte:
dezvoltarea armonioasă a individului, prin educaţie fizică,
educaţie igienico-sanitară şi practicarea sportului de masă;
favorizarea socializării, cu forma sa – integrarea socială;
creşterea numărului de elevi practicanţi ai sportului de
performanţă, prin lărgirea şi diversificarea activităţilor de
selecţie oferite de actuala organizare competiţională de masă;
cultivarea în rândul copiilor şi elevilor a spiritului de disciplină,
de fair-play, de eliminare a violenţei din sport, prin practicarea
organizată şi sistematică a sportului de masă;
dezvoltarea şi consolidarea la elevi a deprinderii de practicare
independentă a uneia sau a mai multor discipline sportive;
optimizarea stării de sănătate a populaţiei şcolare şi implicit a
celei adulte;
creşterea continuă a numărului de participanţi la competiţiile
naţionale sportive şcolare rezervate copiilor şi elevilor care nu
se află în evidenţele performanţei sportive;
60
Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 2880 din 20.12.2007 și
anexa la prezentul ordin.
170
dezvoltarea spiritului de emulaţie în rândul copiilor şi elevilor;

susţinerea practicării sporturilor tradiţionale româneşti;
introducerea de noi discipline sportive care au corespondenţă
internaţională;
atragerea şi implicarea factorilor de decizie administrativă
locală, a altor persoane fizice şi juridice în organizarea şi
derularea activităţilor sportive şcolare;
sprijinirea persoanelor fizice şi juridice care doresc să
organizeze, în colaborare cu structurile abilitate ale
Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, competiţii sportive
şcolare în afara Calendarului competiţional naţional;
crearea / consolidarea unei identităţi sportive pentru fiecare
unitate de învăţământ;
dezvoltarea spiritului de emulaţie atât între elevi cât şi între
unităţile de învăţământ;
optimizarea pregătirii echipelor care vor reprezenta sportul
şcolar românesc la competiţiile internaţionale organizate de
către Federaţia Internaţională a Sportului Şcolar;
eficientizarea Competiţiilor Sportive de la nivelul fiecărei unităţi
de învăţământ.
Din capitolul “aspecte organizatorice61” reţinem:

pregătirea elevilor în vederea participării la campionatele şcolii
şi la cele interşcolare se face sub îndrumarea cadrelor
didactice - profesori de educaţie fizică şi sport, educatoare,
învăţători, institutori;
organizarea şi participarea la activităţile sportive din cadrul
Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar, ca şi promovarea de
elevi în învăţământul sportiv sau în sportul de performanţă,
61
Idem
171
constituie criterii de evaluare a personalului didactic, precum

şi a unităţii de învăţământ;
Olimpiada Naţională a Sportului Şcolar se organizează pe
următoarele faze: faza pe unitatea de învăţământ (faza pe
grupe, pe clasă, interclase, pe şcoală), faza pe localitate, faza
pe centre de localităţi, faza pe judeţ / sectoare, faza pe zonă /
Municipiul Bucureşti şi faza naţională.
Prevederile metodologice privind disciplina sportivă volei

(învăţământ gimnazial) pentru anul şcolar 2008 – 200962:
se organizează pentru o singură categorie de vârstă: elevi /
eleve din clasele V-VIII;
fiecare echipă va avea asupra sa două rânduri de tricouri de
culori diferite şi numere regulamentare;
terenul de joc este cel normal;
înălţimea fileului este de 2,20 m la fete şi 2,38 m la băieţi;
la faza pe judeţ /sectoare şi la faza pe zonă / Mun.Bucureşti
se joacă numai 2 seturi din 3;
la faza naţională se joacă 3 seturi din 5;
jocurile se pot desfăşura în aer liber sau în sală pe orice
suprafaţă de joc netedă şi nealunecoasă;
la toate fazele, competiţiile se organizează în sistem la
alegere (eliminatoriu, turneu sau mixt), în funcţie de numărul
echipelor participante;
stabilirea sistemului se face în urma votului delegaţilor
unităţilor de învăţământ participante – majoritate simplă;
în cazul votului egal, organizatorii decid sistemul de
organizare a competiţiei;
la faza pe centre de localităţi participă echipele unităţilor de
învăţământ care au câştigat faza pe localitate;
62
Idem
172
la faza pe judeţ / sectoare participă echipele unităţilor de

învăţământ care au câştigat faza pe centre de localităţi (în
cazul Mun. Bucureşti - faza pe unitatea e învăţământ);
la faza pe zonă / Mun.Bucureşti participă echipele unităţilor de
învăţământ care au câştigat faza pe judeţ / sectoare;
la faza naţională participă ehipele unităţilor de învăţământ
care au câştigat faza pe zonă / Mun.Bucureşti;
pentru celelalte prevederi necuprinse în prezentul document
se aplică Regulamentul Federaţiei Române de Volei.
Componența delegațiilor sportive școlare (începând cu faza

pe localitate):
Nr. de Număr de Număr

Total
Nr.crt. Competiţia elevi / profesori de
persoane
eleve delegaţi arbitri
1 Volei băieţi 9 1 1 11
2 Volei fete 9 1 1 11
Tabelul 4.7. Componența delegațiilor sportive școlare participante la

O.N.S.Ș
Ordinea de intrare în competiţie şi desfăşurarea acesteia vor fi

stabilite prin tragere la sorţi şi aplicarea tabelei BERGER,
consemnându-se ca atare în procesul verbal de la şedinţa tehnică63.
Tabela BERGER se foloseşte în cazul unor competiţii
organizate sistem turneu cu participarea mai multor echipe şi pentru
stabilirea desfăşurării jocurilor de etape, prin tragere la sorţi.
63
Idem
173
TABELA BERGER
Formula pentru 4 (3) echipe:

I II III
1-4 4-3 2-4
2-3 1-2 3-1

I II III IV V
1-6 6-4 2-6 6-5 3-6
2-5 5-3 3-1 1-4 4-2
3-4 1-2 4-5 2-3 5-1

I II III IV V VI VII
1-8 8-5 2-8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

I II III IV V VI VII VIII IX
1-10 10-6 2-10 10-7 3-10 10-8 4-10 10-9 5-10
2-9 7-5 3-1 8-6 4-2 9-7 5-3 1-8 6-4
3-8 8-4 4-9 9-5 5-1 1-6 6-2 2-7 7-3
4-7 9-3 5-8 1-4 6-9 2-5 7-1 3-6 8-2
5-6 1-2 6-7 2-3 7-8 3-4 8-9 4-5 9-1

I II III IV V VI VII VIII IX X XI
1-12 12-7 2-12 12-8 3-12 12-9 4-12 12-10 5-12 12-11 6-12
2-11 8-6 3-1 9-7 4-2 10-8 5-3 11-9 6-4 1-10 7-5
3-10 9-5 4-11 10-6 5-1 11-7 6-2 1-8 7-3 2-9 8-4
4-9 10-4 5-10 11-5 6-11 1-6 7-1 2-7 8-2 3-8 9-3
5-8 11-3 6-9 1-4 7-10 2-5 8-11 3-6 9-1 4-7 10-2
6-7 1-2 7-8 2-3 8-9 3-4 9-10 4-5 10-11 5-6 11-1
Tabelul 4.8. Tabela BERGER
174
CAPITOLUL 5: PARTICULARITĂŢILE DESFĂŞURĂRII

PROCESULUI DE ORIENTARE ŞI SELECŢIE INIŢIALĂ ÎN
VOLEI
În literatura de specialitate, selecţia este definită ca fiind

„activitatea sistematică a specialiştilor, desfăşurată pe baza unor
criterii biologice şi psihologice în direcţia depistării copiilor cu
aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport”
(A.Dragnea, 2002). „În selecţie trebuie să se pornească de la
cunoaşterea a două realităţi – individul şi particularităţile jocului –
ordonate după greutatea lor specifică în cadrul obţinerii performanţei”
(I.Niculescu, 2006). Cele două realităţi se împletesc în mod diferit
pentru fiecare joc sportiv generând exigenţe specifice „traduse” şi
transpuse progresiv, prin intermediul criteriilor de selecţie, în cadrul
modelelor de nivel formativ pentru fiecare categorie de vârstă.
În cadrul modelelor de selecție se operează cu două categorii
de criterii: medico-biologice și criterii de identificare a nivelului
capacității fizice, psihice, al tehnicii și tacticii individuale și colective).
Criteriile medico-biologice (sanogenetic, genetic, somatic,
neuropsihic, funcţional şi biochimic) „şi mai ales informaţiile pe care
ni le furnizează selecţia medico-biologică au o importanţă
covârşitoare pentru buna desfăşurare a activităţii noastre, dar nu
trebuie să uităm că până la urmă principala cauză pentru care
eliminăm un sportiv din echipă sunt carenţele nivelului de pregătire şi
bineînţeles, lipsa randamentului în joc” (D.Colibaba-Evuleț, 1998).
Referitor la selecţia medico-biologică, literatura de specialitate
redă trei etape: iniţială, secundară și finală sau de performanţă.
Selecţia iniţială sau primară - corespunde perioadei
prepubertare fiind marcată şi de debutul pregătirii sportive.
Dominante, din punct de vedere medico-biologic, vor fi interesul
privind starea de sănătate şi gradul de dezvoltare fizică şi psihică.
175
Examenul stării de sănătate trebuie să ne dea un răspuns cât

mai precis dacă individul este sau nu apt pentru sport în general.
Selecţia primară (de orientare) în volei, urmăreşte depistarea
copiilor cu aptitudini pentru acest joc sportiv şi se realizează în jurul
vârstei de 9 - 11 ani, „când se poate aprecia nivelul dezvoltării
calităţilor psiho-motrice şi chiar prognoza (cu un mare grad de
probabilitate) traseul dezvoltării somatice a copilului”.64
Predispoziţii sau aptitudini

Baschet Fotbal Handbal Volei
favorizante
1. Talie înaltă 1 5 1 1
2. Armonie corporală, dezvoltare
1 1 1 1
armonioasă şi robusteţe
3. Patima, pasiunea, plăcerea 2 1 2 2
4. Rapiditatea actelor motrice 1 1 1 1
5.Capacitatea anaerobă 2 2 2 2
6. Detenta picioarelor 1 1 2 1
7. Forţa explozivă – braţe 3 5 1 1
8. Îndemânare, coordonare,
precizie, adresă, supleţe, uşurinţă 1 1 1 1
în mişcare, inventivitate
9. Deprinderi specifice însuşite
0 0 0 0
anterior
10. Combativitate 1 2 1 3
11. Atenţia 2 2 2 2
12. Echilibru afectiv 3 2 2 2
13. Capacitate de învăţare 3 2 3 3
14. Capacitate de colaborare 2 2 2 2
15. Temperament puternic 4 3 4 4
16. Caracter deschis 5 4 5 5
Tabelul 5.1. Lista predispoziţiilor favorizante pentru practicarea

jocurilor sportive (după D.Colibaba-Evuleţ, I.Bota, 1998)
64
176
În vederea depistării copiilor cu aptitudini pot fi întreprinse

următoarele acțiuni:
asistenţa antrenorului la lecţiile de educaţie fizică din şcolile
generale, situate pe cât posibil, în aproprierea bazelor sportive
unde se desfăşoară lecţiile de antrenament;
urmărirea evoluţiei copiilor în activităţile competiţionale
organizate de şcoli sau de asociaţiile sau cluburile sportive;
discuţii purtate cu profesorii din şcoli, cu părinţii pentru a
permite copiilor practicarea jocului de volei;
participarea sportivilor consacraţi la acţiunile de depistare a
copiilor, organizarea de jocuri demonstrative în şcoli,
prezentarea de filme, meciuri oficiale din competiţiile interne şi
internaţionale şi comentarea lor însoţite de explicaţii tehnice şi
referitoare la regulamentul de joc;
organizarea de jocuri cu caracter de depistare, precum şi
trecerea probelor şi normelor de control urmărind dezvoltarea
fizică, capacitatea motrică şi psihică corespunzătoare
practicării jocului de volei.
Pentru orientarea propriilor elevi dotaţi spre practicarea jocului
de volei, profesorul de educație fizică urmărește (pe lângă starea de
sănătate a subiecților): criteriile somatice (statura, anvergura, tipul
constituțional, înălţimea părinţilor), criteriile motrice (în special viteza
și îndemânarea), dar și criterii psihologice precum: predispoziţii
ludice, aptitudini intelectuale (rezultate la învăţătură, observarea
comportamentului motric în cadrul jocurilor dinamice sau sportive),
voinţa, motivaţia etc.
În acest stadiu (între 9 - 12 ani) urmărirea evoluţiei copiilor în
cadrul grupelor de începători (timp în care are loc şi iniţierea
acestora în însuşirea principalelor procedee tehnice) fie confirmă
177
potențialul acestora pentru practicarea jocului, fie determină

reorientarea spre alt sport.
După acest stagiu pregătitor are loc selecţia intermediară
(secundară) a elementelor cu reale aptitudini pentru practicarea
voleiului. Specificitatea pregătirii creşte faţă de etapa anterioară,
astfel se pune accent pe învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea
procedeelor tehnice fundamentale şi a acţiunilor de joc necesare
practicării jocului la nivelul competiţional „speranţe” şi „cadeţi”. Odată
cu diversificarea repertoriului tehnico-tactic are loc şi aprofundarea
specializării pe posturi.
Principalele aspecte ale selecţiei secundare vizează:
tipul somatic;
trăsăturile de personalitate;
calităţile şi deprinderile motrice specifice;
comportament adecvat în competiţiile specifice nivelului de
pregătire.
Selecţia finală (decisivă) în volei are loc în jurul vârstei de 18 ani
şi are ca prioritate „perfecţionarea în continuare a acţiunilor tehnico-
tactice individuale şi colective, atingerea măiestriei sportive tehnico-
tactice, realizarea unui grad superior de pregătire fizică generală şi
specială, creşterea randamentului în competiţii şi pregătirea pentru
promovarea – selecţia în echipele de seniori şi chiar echipele
naţionale”65.
Această etapizare urmăreşte integrarea sportivilor în eşalonul
competiţional corespunzător vârstei: minivolei, speranţe, cadeţi şi
juniori. Pentru fiecare nivel de instruire (tabelul 5.2.), programa66
stabileşte obiectivele, conţinuturile instruirii şi standardele de
65
Federaţia Română de Volei, Comisia Centrală de Competiţii, Buletin Informativ,
2008.
66
Programa (Curriculum) pentru unităţile şcolare cu program sportiv – volei,
conţinutul acesteia fiind analizat şi avizat de Colegiul Central al Antrenorilor şi
aprobat prin Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
178
performanţă care trebuie realizate la încheierea fiecărui stagiu de

pregătire, ele reprezentând criteriile de promovare la nivelul superior
de instruire.
Nivel de Eşalon
Vârsta Model de joc
instruire competiţional
11 – 12 ani 4x4 cu efectiv
Începători Minivolei
12 – 13 ani şi teren redus
13 – 14 ani 6x6
Avansaţi I Speranţe
14 – 15 ani 4T+2C
15 – 16 ani 6x6
Avansaţi II Cadeţi
16 – 17 ani 4T+2C
17 – 18 ani 6x6
Performanţă Juniori
18 – 19 ani 5T+1C
Tabelul 5.2. Nivelul de instruire, modelul de joc şi eşalonul

competiţional corespunzător vârstei jucătorului de volei
Pentru obiectivizarea aprecierilor privind potenţialul real al

copiilor integraţi în procesul de selecţie continuă şi pregătire,
antrenorul va trebui să opereze pe baza unui sistem complex de
evaluări a nivelului de dezvoltare al calităţilor motrice, a însuşirii
priceperilor şi deprinderilor specifice, a potenţialului psihic etc.67
67
Federaţia Română de Volei, Comisia Centrală de Competiţii, Buletin Informativ,
2008.
179
180
BIBLIOGRAFIE
1. BÂC, O., 1999, Volleyball, Edit. Universităţii din Oradea.

2. BOMPA, T., 2003, Performanţa în jocurile sportive, Edit.
ExPonto, SNA, Bucureşti.
3. BOMPA, T., 2002, Periodizarea: Teoria şi metodologia
antrenamentului, Edit. ExPonto, CNFPA, Bucureşti.
4. BRILL, M.,S., 1980, Otbor v sportivnih igrah [Selecţia în jocurile
sportive], Edit. Fizukultura I Sport, Moskva, Traducere, 1983,
C.N.E.F.S., C.C.E.F.S., Bucureşti.
5. CÂRSTEA, G., 1993, Metodica educaţiei fizice şcolare, Edit.
Universal, Bucureşti.
6. CÂRSTEA, G., 1997, Educaţia fizică - teoria şi bazele metodicii,
Edit. Universal, Bucureşti.
7. CERGHIT, I., 1980, Metode de învăţământ, Ed. a ll-a, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. COLIBABA-EVULEŢ, D., BOTA, I., 1998, Jocuri sportive –
teorie şi metodică, Edit. Aldin, Bucureşti.
9. COLIBABA-EVULEŢ, D., SUFARIU, N., 2005, Dimensiunile
efortului în baschet, Ştiinţa Sportului – Revistă teoretico-
metodică, nr. 48/2005, CŞSR, INCS, Bucureşti.
10. CROITORU, D., 1999, Ambidextrie în jocurile sportive.
Exemplificări şi aplicaţii în volei, Edit. A.N.E.F.S, Bucureşti.
11. CROITORU, D., 2000, Volei, Edit. A.N.E.F.S, Bucureşti.
12. CROITORU, D., ŞERBAN, M., 2002, Volei în şcoală, Edit.
Semne, Bucureşti.
13. DĂIAN, G., DĂIAN, I., 2003, Volei: elemente de tactică, Edit.
Universitaria, Craiova.
14. DĂIAN, G., 2005, Volei – note de curs, Edit. Universitaria,
Craiova.
15. DĂIAN, G., 2006, Volei: tehnica jocului, Edit. Universitaria,
Craiova.
181
16. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1998, ed. a II-a, Edit.

Univers Enciclopedic, Bucureşti.
17. DRAGNEA, A., 1984, Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică
şi sport, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
18. DRAGNEA, A., 1993, Antrenament sportiv – teorie şi
metodologie, vol.I şi II, A.N.E.F.S., Bucureşti.
19. DRAGNEA, A., 1996, Antrenamentul sportiv, Edit. Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
20. DRAGNEA, A., BOTA, A., 1999, Teoria activităţilor motrice,
Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti.
21. DRAGNEA, A., 2000, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Edit.
Cartea Şcolii.
22. DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S., 2002, Teoria
sportului, Edit. FEST, Bucureşti.
23. DRAGNEA, A., 2006, Elemente de psihosociologie a grupurilor
sportive, Edit. CD Press, Bucureşti.
24. DRĂGAN, I., 1990, Selecţia medico-biologică în sport, Edit.
Sport-Turism, Bucureşti.
25. DRĂGAN, I., 1994, Medicina sportivă aplicată, Edit. Editis,
Bucureşti.
26. DRĂGAN, A., ARMEANU, I., ARMEANU, M., COJOCARU, A.,
2003, Regulamentul jocului de volei cu comentarii, Edit. YES,
Bucureşti.
27. EPURAN, M., 1990, Modelarea conduitei sportive, Edit. Sport-
Turism, Bucureşti.
28. EPURAN, M., 1992, Metodologia cercetării activităţilor
corporale, 2 vol., A.N.E.F.S., Bucureşti.
29. EPURAN, M., HOLDEVICI, I., 1993, Psihologie - compendiu,
A.N.E.F.S, Bucureşti.
30. EPURAN, M., 1994, Psihologia educaţiei fizice, Edit. A.N.E.F.,
Bucureşti.
31. EPURAN, M., HOLDEVICI, I. şi TONIŢA, F., 2001, Psihologia
sportului de performanţă - teorie şi practică, Edit. FEST,
Bucureşti.
182
32. EPURAN, M., 2005, Metodologia cercetării activităţilor corporale

– Exerciţii fizice, Sport, Fitness, Ed. a 2-a, Edit. FEST,
Bucureşti.
33. FAMOSE, J., P., 1990, Învăţarea motrică şi dificultate:
problematica dificultăţii optimale, SDIP Nr.457, Bucureşti.
34. FAMOSE, J.,P., 1998, Dobândirea deprinderilor motrice, SCJ
Nr. 110, Bucureşti.
35. FISHER, J., BORMS, J., 1995, În căutarea excelenţei sportive –
sportul la copii şi juniori, SCJ Nr.1(98), Bucureşti.
36. FONTANI, G., CICCARONE, G., GIULIANI, R., 2000, Noile
reguli de joc şi solicitarea fizică în volei, Volei, Aperiodice /
2004, Bucureşti.
37. F.R.V, Comisia Centrală de Competiţii, 2007, Buletin Informativ,
Bucureşti.
38. F.R.V, Comisia Centrală de Competiţii, 2008, Buletin Informativ,
Bucureşti.
39. F.R.V., 2009, Regulamentul jocului de volei,
[http://www.frvolei.ro/.]
40. GHENADI, V., CIUHUREANU (TZURIANU), I., GRAPĂ, F.,
MÂRZA, D., 1994, Model şi modelare în voleiul de performanţă,
Edit. Plumb, Bacău.
41. GHENADI, V., GÂRLEANU, D., GRAPĂ. F., CIUHUREANU
(TZURIANU), I., ENE, G., MÂRZA, D., STERIMBAUM, P.,
1995, Volei – obiectivizarea instruirii, Edit. Plumb, Bacău.
42. GHENADI, V., 1984, Volei - modelarea instruirii copiilor şi
juniorilor, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
43. GHENADI, V., 1995, Pentru o abordare interdisciplinara în
jocurile sportive, Revista Ştiinţa Sportului Nr.1, Bucureşti.
44. GRAPĂ, F., MÂRZA, D., GHENADI, V., 1998, Volei în
învăţământ, Edit. Plumb, Bacău.
45. HORGHIDAN, V., 2000, Problematica psihomotricităţii, Edit.
Globus, Bucureşti.
46. IORGA-SIMĂN, I., IONIŢĂ, S., NICULESCU, M., NICULESCU,
I., 2004, On the improving of parameter for efficiency
183
evaluation in volleyball game, Buletin Ştiinţific al Congresului

Preolimpic, Thesaloniki, Grecia.
47. Mate-Teodorescu, S., 2001, Programare – Planificare în
antrenamentul sportiv, Edit. Semne, Bucureşti.
48. MATVEEV, L., P., NOVIKOV, A., D., 1980, Teoria şi metodica
educaţiei fizice, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
49. M.E.C.T, 2006, Programa (Curriculum) pentru unităţile şcolare
cu program sportiv – volei, București.
50. M.E.C.T, D.G.M.Î.P, 2007, Regulamentul de organizare și
desfășurare a competițiilor școlare / O.N.S.Ș., București.
51. M.E.C.I., C.N.C.E.I.P., 2009, Programa şcolară pentru clasele
V-VIII - Educaţie Fizică, Bucureşti.
52. M.E.N., C.N.C., 1999, Sistemul Naţional de Evaluare la
disciplina Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti.
53. MITITELU, C., ŞERBAN, M., 2002, Volei – studiu
interdisciplinar, Edit. SemnE, Bucureşti.
54. MITRA, Gh., MOGOŞ, Al., 1980, Metodica educaţiei fizice
şcolare, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
55. MURAFA, N., STROIE, ŞT., 1967, Jocul de volei, Edit. UCFS,
Bucureşti.
56. NICOLA, I., 2000, Tratat de pedagogie şcolară, Ed. a II-a., Edit.
Aramis, Bucureşti.
57. NICU, A., 1977, Selecţia în sport, vol I-II, CNEFS, Bucureşti.
58. NICU, A., 1979, Selecţia în sport, vol III, CNEFS, Bucureşti.
59. NICU, A., 1993, Antrenamentul sportiv modern, Edit. Editas,
Bucureşti.
60. NICULESCU, I., 1999, Contribuţii privind apreciere valorii
tehnico-tactice a jucătorilor ridicători-atacanţi în voleiul de
performanţă, Simpozion Internaţional, Piteşti.
61. NICULESCU, I., 1999, Optimizarea procesului de selecţie în
jocul de volei, Simpozion Internaţional, Piteşti.
62. NICULESCU, I., 2006, Psihomotricitatea în jocul de volei, Edit.
63. NICULESCU, M., 1999, Volei, Edit. Universităţii din Piteşti.
184
64. NICULESCU, M., 1999, Metodica predării jocului de volei, Edit.

Universităţii din Piteşti.
65. NICULESCU, M., 2002, Volei: de la teorie la practică, Edit.
66. NICULESCU, M., VLADU, L., 2005, Volei de la A la Z, Edit.
67. NICULESCU, M., 2006, Ghid doctoral – performanţă motrică –
studii avansate, (uz intern), Universitatea din Piteşti.
68. Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, 2006, Edit. Litera
Internaţional, Bucureşti.
69. ORŢĂNESCU, D., ORŢĂNESCU, C., 2001, Învăţarea motrică,
Edit. Universitaria, Craiova.
70. ORŢĂNESCU, D., ORŢĂNESCU, C., 2007, Elemente
psihosociale în activitatea sportivă, Edit. Universitaria, Craiova.
71. PASCU, D., CROITORU, D., 2003, Volei, priorităţi didactice,
Edit. Universitaria Craiova.
72. PĂCURARU, A., 1999, Volei. Teorie şi metodică, Edit. Fundaţiei
Universitare ’’Dunărea de Jos’’, Galaţi.
73. PĂCURARU, A., 1999, Volei. Tehnică şi tactică. Edit. Fundaţiei
Universitare ’’Dunărea de Jos’’, Galaţi.
74. POPESCU-NEVEANU, P., 1978, Dicţionar de psihologie, Edit.
Albatros, Bucureşti.
75. RĂDUŢ, C., 1969, Criterii de selecţie, Edit. C.N.E.F.S.,
Bucureşti.
76. RINDERU, P., 2002, Biomecanica, Edit. Universitaria, Craiova.
77. SHAAO, M., DĂIAN, G., 2004, Volei – metodica predării, Edit.
78. SHAAO, M., 2007, Strategii de optimizare a preciziei și
constanței pasării mingii la conducătorul de joc, volei debutanți,
prin intermediul sistemului DIRPAS-NS2006, Teză de doctorat,
Pitești.
79. SOLOMONOV, O., SOLOMONOV, D., 1998, Curs de metodica
predării voleiului, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
185
80. STROE, Ş., 1987, Volei - curs de bază, Edit. IEFS, Bucureşti.
81. ŞICLOVAN, I., 1977, Teoria antrenamentului sportiv, Edit.
82. ŞICLOVAN, I., 1984, Teoria şi metodica antrenamentului
sportiv, C.N.E.F.S., Bucureşti.
83. ŞERBAN, M., 1999, Gândirea factor de optimizare a modelării –
volei, Edit. Printech, Bucureşti.
84. TĂRCHILĂ, N., ŞERBAN, M., 1975, Volei pentru juniori, Edit.
85. Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1974, Edit. Stadion,
Bucureşti.
86. THOMAS, R., ECLACHE, J., P., KELLER, J., 1995, Aptitudinile
motrice – teste şi măsurători pentru tinerii sportivi, SCJ Nr.100-
101, Bucureşti.
87. TUDOR, V., 1999, Capacităţile condiţionale, coordinative şi
intermediare – componente ale capacităţii motrice, Edit. R.A.I,
Bucureşti.
88. TUDOR, V., 2005, Măsurare şi evaluare în cultură fizică şi sport,
Edit. Alpha, Bucureşti.
89. http://www.artimex.ro/regulament_volei.pdf.
90. http://beachvolley.3x.ro/istoric.html.
91. http://en.wikipedia.org/wiki/Volleyball.
92. http://www.fivb.org.
93. http://www.olympic-usa.org.
94. http://www.usavolleyball.org.
95. http://www.frvolei.ro/.
186
ANEXE
A1. Mijloace de acționare pentru învăţarea poziţiilor

fundamentale
Nr. Mijloace de acţionare

echipament: teren;
poziţia iniţială / formaţie: stând, în interiorul suprafeţei de
1 joc, cu faţa spre fileu;
acţiune: la semnal vizual (în oglindă), executarea uneia din
poziţiile fundamentale specificate.
echipament: teren;
formaţie: pe un rând, înapoia liniei de fund a terenului de
volei;
acţiune: deplasare cu joc de gleznă până la linia de 3 m şi
înapoi, cu oprire în poziţia fundamentală indicată;
2
variante: se pot executa mai multe opriri în poziţie
fundamentală, la semnal vizual sau auditiv (fie în aceeaşi
poziţie, fie în poziţii diferite) sau se pot adopta poziţiile în
momentul atingerii liniilor; acelaşi exerciţiu din alegare
uşoară; cu „comandă vizuală inversă”.
echipament: teren;
formaţie: în coloană câte unu;
acţiune: mers cu oprire în poziţia fundamentală indicată;
variante: la semnal auditiv; la semnal vizual; din alergare
3
uşoară;
indicaţii metodice: limitarea spaţiului de deplasare
(specifică coloanei) presupune pe lângă concentrarea
atenţiei asupra acţiunii şi orientarea faţă de partener.
echipament: teren, fileu, minge;
formaţie: 6 x 6
4
acţiune: imitarea jocului 6 x 6 înlocuind procedeele de
lovire cu prinderea şi aruncarea mingii, respectând însă
187
poziţiile fundamentale;
indicaţii metodice: dacă mingea, în momentul prinderii, se
află în partea superioară a trunchiului, se foloseşte poziţia
fundamentală medie, iar mingile situate sub centură vor fi
recuperată folosind poziţia fundamentală joasă; aruncarea
mingii se va executa odată cu revenirea din poziţia
fundamentală în stând.
188
A2. Mijloace de acționare pentru învăţarea deplasărilor

echipament: teren;
poziţia iniţială: stând cu faţa spre fileu;
1
acţiune: deplasare înainte, înapoi, laterală cu pas adăugat,
oprire la semnal auditiv în poziţia fundamentală indicată.
echipament: teren;
formaţie: stând cu faţa spre fileu;
acţiune: imitarea acţiunilor profesorului, respectiv
deplasare înainte - înapoi, laterală stânga - dreapta (cu
2
pas adăugat) cu oprire în poziţia fundamentală aleasă de
acesta.
variante: execuţie la semnal auditiv; cu comandă inversă;
imitarea acţiunilor pe perechi.
echipament: teren;
formaţie: în linie pe un rând;
acţiune: deplasare înainte de la linia de fund a terenului de
3
volei până la linia de 3 m, oprire în poziţie fundamentală
medie, deplasare cu spatele până la linia de fund, oprire în
poziţie fundamentală joasă şi se reia (8 x 6 m).
echipament: teren;
formaţie: şir la centrul terenului cu linia umerilor
perpendicular pe fileu;
4 acţiune: deplasare laterală cu paşi adăugaţi până la linia
de 3 m, oprire în poziţie joasă şi atingerea solului cu
palma, deplasare laterală cu paşi adăugaţi până la linia de
centru, oprire în poziţie joasă şi se reia (6 x 4 m).
echipament: teren;
formaţie: câte un şir în Z1 a fiecărui teren;
5 acţiune: deplasare din Z1 spre Z4, deplasare laterală spre
Z2, apoi cu spatele până în Z1 unde se predă ştafeta
următorului coechipier;
189
indicaţii metodice: traseul se execută sub formă de

concurs; se urmăreşte menţinerea poziţiei specifice înalte
pe parcursul deplasărilor şi punctarea zonelor menţionate
prin oprire în poziţie medie;
variante: se combină cu alte sarcini: sărituri, transport de
obiecte etc.
echipament: teren;
formaţie: pe perechi;
6
acţiune: „leapşa” cu deplasare în poziţie joasă şi atingerea
partenerului la nivelul genunchiului.
formaţie: 6 x 6;
acţiune: imitarea jocului 6 x 6: procedeele de lovire sunt
înlocuite cu prinderea şi aruncarea mingii, respectând însă
poziţiile şi deplasările;
7 indicaţii metodice: dacă mingea, în momentul prinderii, se
află în partea superioară a trunchiului, se foloseşte poziţia
fundamentală medie, iar mingile situate sub centură vor fi
recuperată folosind poziţia fundamentală joasă; aruncarea
mingii se va executa odată cu revenirea din poziţia
fundamentală în stând.
190
A3. Mijloace de acționare pentru învăţarea pasei (lovirii) cu două

mâini de sus spre înainte

echipament: teren;
poziţia iniţială: individual, poziţia fundamentală medie;
1 acţiune: formarea cupei, imitarea acţiunii membrelor
suprioare şi apoi a mişcării sincronizate a membrelor
inferioare şi a celor superioare.
echipament: teren, minge;
formaţie / aşezare: pe perechi, faţă în faţă, distanţă de un
2 pas;
acţiune: introducerea mingii în „cupa” formată de palmele
şi degetele partenerului.
formaţie / aşezare: pe perechi, faţă în faţă, distanţă de un
3 pas;
acţiune: jucătorul cu mingea efectuează întinderea şi
îndoirea braţelor, fără eliberarea mingii din „cupă”.
echipament: teren, minge, suprafaţă verticală;
formaţie / poziţie iniţială: individual, cu faţa la perete,
distanţă de ½ de pas, coatele sprijinite de perete, mingea
4
în „cupă”;
acţiune: pase cu două mâini de sus spre perete cu accent
pe menţinerea corectă a „cupei”.
echipament: minge, suprafaţă verticală;
formaţie / poziţie iniţială: individual, cu faţa la perete,
5 distanţă de 2 paşi;
pe lucrul braţelor.
echipament: minge, suprafaţă verticală;
6 formaţie / poziţie iniţială: individual, cu faţa la perete,
distanţă de 2 paşi;
191

pe sincronizarea acţiunii membrelor superioare cu cea a
membrelor inferioare.
echipament: teren, mingi;
formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă, distanţă de 3 - 4
7 paşi, paralel cu fileul;
acţiune: pase cu două mâini de sus spre partener;
variantă: idem cu pase de control.
echipament: teren, fileu, mingi;
formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă, de o parte şi de
cealaltă a fileului (în spaţiul de 3 m);
8 acţiune: pase cu două mâini de sus spre partener;
variantă: pase cu două mâini de sus spre partener
precedate de executarea unui pas de control; idem cu
mărirea distanţei.
formaţie / aşezare: două şiruri, de câte trei jucători, faţă în
faţă, distanţă 4 - 5 paşi, paralel cu fileul;
9 acţiune: lovirea mingii cu două mâini de sus, precedată de
deplasare la minge şi urmată de deplasare la sfârşitul
şirului propriu – suveică;
variantă: idem cu deplasare la sfârşitul şirului din faţă.
formaţie: câte trei, în formaţie de triunghi;
acţiune: pase cu două mâini de sus precedate de
10
deplasare – oprire sub minge şi întoarcere pe direcţia de
pasare, înainte de lovirea propriu-zisă (mingea se
deplasează spre dreapta).
formaţie / aşezare: trei şiruri de câte trei jucători, în
11 formaţie de triunghi; şirurile vor fi dispuse în Z6, Z3,
respectiv Z4;
acţiune: pase cu două mâini de sus urmate de deplasarea
192
jucătorilor la coada şirului propriu (mingea circulă din Z6

spre Z3, iar din Z3 spre Z4);
variantă: idem cu deplasarea jucătorilor la coada şirului
unde au trimis mingea; idem cu deplasarea jucătorilor în
sens invers faţă de drumul parcurs de minge (în sensul de
rotaţie al jucătorilor); idem cu şirurile dispuse în zonele 6, 2
şi 4.
formaţie / aşezare: grupe de câte trei, câte două faţă în
faţă, de o parte şi de cealaltă a fileului;
acţiune: joc 3x3 cu jucătorul de la fileu în dreapta celor doi
12
coechipieri; lovirea mingii se face numai cu două mâini de
sus;
variantă: joc 3x3 pe diagonală păstrând jucătorii de lângă
fileu în dreapta coechipierilor săi.
formaţie: câte şase, de o parte şi de cealaltă a fileului;
13
acţiune: joc 6x6 cu temă - cele trei intervenţii la minge se
execută numai prin lovire cu două mâini de sus.
193

mâini de sus spre înapoi

formaţie: câte doi, distanţă redusă;
acţiune: un jucător aşează mingea în „cupa” formată de
1
palmele şi degetele partenerului aflat în poziţie
fundamentală medie, acesta execută extensia articulaţiilor
şi a trunchiului şi trimiterea mingii spre înapoi.
formaţie: câte doi, distanţă redusă;
acţiune: un jucător ţine mingea cu o mână, celălalt se
2
deplasează înainte (1 - 2 paşi), intră sub minge în poziţie
fundamentală medie, apoi execută extensie concomitent
cu lovirea cu două mâini de sus spre înapoi.
formaţie: individual;
acţiune: loviri succesive cu două mâini de sus, deasupra
3 capului şi uşor înapoi astfel încât după fiecare lovire a
mingii să se execute un pas înapoi în vederea realizării
următoarei intervenţii la minge (pasă de control spre
înapoi).
formaţie / aşezare: câte doi, distanţa dintre parteneri de 3 -
4 m (unul din jucători se aşează cu spatele la partenerul
4
său);
acţiune: pasă cu două mâini de sus spre înapoi către
partener din minge auto-aruncată.
echipament: teren, suprafaţă verticală, minge;
formaţie: câte doi, unul la spatele celuilalt, la distanţă de
5
1m între parteneri şi 2 – 3m faţă de perete;
acţiune: partenerul depărtat de perete execută pasă cu
194
două mâini de sus înainte în perete, celălalt pasă spre

înapoi din mingea ricoşată din perete şi se reia.
formaţie / aşezare: şir câte trei, paralel cu fileul, jucătorul
din centru este dispus cu faţa către partenerul cu minge;
acţiune: pasă cu două mâini de sus spre înapoi executată
de jucătorul din centru, urmată de pasă lungă înainte peste
6
acesta (după un anumit număr de execuţii se va schimba
jucătorul din centru);
variantă: idem cu întoarcerea jucătorului din centru cu faţa
spre direcţia unde a trimis mingea (fără pasă lungă peste
jucătorul din centru); idem cu mai mulţi jucători.
echipament: teren, suprafaţă plană, minge;
formaţie: câte doi, faţă în faţă, unul cu spatele spre perete
(distanţa de 2 m între parteneri şi între ultimul jucător şi
perete);
7
acţiune: pasă cu două mâini de sus spre înainte către
jucătorul cel mai apropiat de perete care execută pasă cu
două mâini de sus spre înapoi în perete astfel încât mingea
ricoşată să ajungă la jucătorul aflat cu faţa la perete.
formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă la distanţă de 3 – 4
m, paralel cu fileul;
8
acţiune: pasă cu două mâini de sus deasupra capului
(pasă de control), întoarcere cu spatele spre partener şi
pasă cu două mâini de sus spre înapoi.
formaţie: câte trei, un jucător în linia a II-a, ceilalţi în Z3
respectiv în Z4;
9 acţiune: pasă cu două mâini de sus spre înainte din linia a
II-a spre Z3, pasă cu două mâini de sus spre înapoi din Z3
spre Z4 (paralel cu fileul) şi trimiterea mingii cu două mâini
de sus spre înainte din Z4 în linia a II-a;
195
variantă: acelaşi exerciţiu pentru Z2 şi Z3.

formaţie: două şiruri de câte trei jucători în Z6, câte un
jucător în zonele 3, 2 şi 4;
10
acţiune: pasă cu două mâini de sus spre înainte din Z6
către Z3 de unde se execută, alternativ, pase cu două
mâini de sus spre înainte şi spre înapoi.
formaţie: două şiruri de câte trei jucători în Z6, câte un
jucător în zonele 3, 2 şi 4;
11 acţiune: pasă cu două mâini de sus din Z6 către Z3 de unde
se execută, alternativ, pasă cu două mâini de sus spre
înainte şi spre înapoi, urmată de trimiterea mingii peste
fileu din Z2 sau din Z4.
formaţie: trei şiruri în zonele 2, 6 şi 4, un jucător în Z3;
acţiune: mingea este aruncată din terenul advers de către
profesor spre Z6, apoi este transmisă cu două mâini de sus
12 spre Z3 de unde se efectuează, alternativ, lovire cu două
mâini spre înainte şi spre înapoi, urmând trimiterea mingii
peste fileu din Z2 / Z4; rotarea jucătorilor se realizează
după fiecare acţiune în succesiunea: Z6, Z3, la coada
şirului din Z4 / Z2 (unde a trimis mingea), din nou Z6.
formaţie: câte trei, de o parte şi de cealaltă a fileului, cu
13
ridicătorul în Z3;
acţiune: joc 3 x 3 cu ridicare spre înapoi.
formaţie: câte şase în fiecare teren;
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - a doua lovire a mingii se
execută obligatoriu cu două mâini de sus spre înapoi.
196
A5. Mijloace de acționare pentru învăţarea serviciului de jos

poziţia iniţială: individual;
acţiune: cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic,
1 braţul îndemânatic execută pendulare din înapoi spre
înainte şi aşezarea palmei pe calota inferioară a mingii;
indicaţii metodice: mingea nu părăseşte palma
neîndemânatică.
echipament: teren, plan vertical, mingi;
formaţie / aşezare: individual, cu faţa la perete, la distanţă
2 de 2 - 3 m;
acţiune: mingea se lasă uşor să cadă spre partea braţului
îndemânatic care execută o uşoară lovire a mingii.
3 de 4 - 5 m;
acţiune: executarea serviciului de jos din faţă în perete, cu
accent pe exersarea punctului de lovire şi a traiectoriei.
formaţie: câte doi faţă în faţă, distanţa de 4 - 5 m, paralel
cu fileul;
4
acţiune / aşezare: executarea serviciului de jos din faţă
spre partener;
variantă: idem cu mărirea distanţei.
alta a fileului (dimensiune redusă), distanţă 4 - 6 m faţă de
5 fileu;
acţiune: executarea serviciului spre partener;
variantă: idem, cu preluarea serviciului cu două mâini de
sus, deasupra capului; cu mărirea distanţei.
197

alta a fileului (dimensiune regulamentară), distanţă 4 - 6 m
6 faţă de fileu;
acţiune: executarea serviciului spre partener şi preluare din
serviciu;
variantă: idem, cu mărirea distanţei.
formaţie: individul, în spaţiul de servici;
acţiune: executarea serviciului de jos din faţă de la linia de
fund a terenului de volei;
7
idem, cu direcţionare spre jumătatea dreaptă / stângă a
terenului advers; cu direcţionarea mingii spre linia I şi a II-
a; cu direcţionarea mingii spre o anumită zonă sau un
anumit partener.
echipament: teren, fileu, mingi de volei;
formaţie: câte cinci: doi în T1 (Z1) şi trei în T2 (Z5, Z4, Z3);
acţiune: serviciu de jos din faţă (din Z1/T1) – preluare cu
două mâini de sus (din Z5/T2) – ridicare (din Z3/T2) –
8 trecerea mingii peste fileu cu două mâini de sus (din Z4/T2);
indicaţii metodice: rotaţie: Z1/T1 – Z5/T2 – Z4/T2 – Z3/T2 –
rezervă la serviciu – Z1/T1;
idem cu: serviciu din Z5/T1 – preluare din Z1/T2 – ridicare
din Z2/T2 – trecerea mingii din Z3/T2.
formaţie / aşezare: 3 x 3;
9 acţiune: joc 3 x 3 pe jumătate de teren;
indicaţii metodice: punerea mingii în joc se realizează prin
serviciu de jos din faţă.
echipament: teren, fileu, minge de volei;
formaţie: 6 x 6;
10
acţiune: joc cu temă - punerea mingii în joc se realizează
obligatoriu prin serviciu de jos din faţă.
198
A6. Mijloace de acționare pentru învăţarea serviciului de sus

1 acţiune: cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic
întins şi ridicat peste nivelul umărului, imitarea lovirii,
accent pe contactul cu mingea.
2 acţiune: cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic,
aruncarea mingii şi oprirea ei (în punctul cel mai înalt), cu
imitarea lovirii.
3 aşezare: individual, cu faţa la perete, la distanţă de 3 - 4 m;
acţiune: executarea serviciului de sus din faţă.
4 de 5 - 6 m;
acţiune: executarea serviciului de sus din faţă în perete, cu
accent pe exersarea punctului de lovire şi a traiectoriei.
formaţie: câte doi faţă în faţă, distanţa de 5 – 6 m, paralel
cu fileul;
5
acţiune / aşezare: executarea serviciului de sus din faţă
spre partener;
variantă: idem cu mărirea distanţei.
alta a fileului de înălţime mică (dimensiune redusă),
6
distanţă 4 - 6 m faţă de fileu;
acţiune: executarea serviciului spre partener;
variantă: idem, cu preluarea serviciului cu două mâini de
199
jos, deasupra capului; cu mărirea distanţei.

alta a fileului (regulamentar), distanţă 4 - 6 m faţă de fileu;
7
acţiune: executarea serviciului spre partener şi preluare din
serviciu;
variantă: idem, cu mărirea distanţei.
formaţie: individul, în spaţiul de servici;
acţiune: executarea serviciului de sus din faţă de la linia de
fund a terenului de volei;
8
idem, cu direcţionare spre jumătatea dreaptă / stângă a
terenului advers; cu direcţionarea mingii spre linia I şi a II-
a; cu direcţionarea mingii spre o anumită zonă sau un
anumit partener.
formaţie: câte cinci: doi în T1 (Z1) şi trei în T2 (Z5, Z4, Z3);
acţiune: serviciu de sus din faţă (din Z1/T1) – preluare cu
două mâini de jos (din Z5/T2) – ridicare (din Z3/T2) –
9 trecerea mingii peste fileu cu două mâini de sus (din Z4/T2);
indicaţii metodice: rotaţie: Z1/T1 – Z5/T2 – Z4/T2 – Z3/T2 –
rezervă la serviciu – Z1/T1;
idem cu: serviciu din Z5/T1 – preluare din Z1/T2 – ridicare
din Z2/T2 – trecerea mingii din Z3/T2.
formaţie: 3 x 3;
10 acţiune: joc 3 x 3 pe jumătate de teren;
indicaţii metodice: punerea mingii în joc se realizează prin
serviciu de sus din faţă.
echipament: teren, fileu, minge de volei;
formaţie: 6 x 6;
11
acţiune: joc cu temă - punerea mingii în joc se realizează
obligatoriu prin serviciu de sus din faţă.
200

mâini de jos

echipament: teren;
1 acţiune: deplasare înainte, laterală stânga / dreapta, în
poziţie fundamentală medie, imitarea lovirii mingii cu două
mâini de jos.
formaţie / aşezare: individual cu faţa spre fileu;
2 acţiune: loviri succesive cu două mâini de jos – accent pe
lovirea mingii cu „manşeta” (pase de control cu două mâini
de jos).
echipament: teren, suprafaţă plană verticală, mingi;
formaţie / aşezare: individual, la perete, distanţă 2 m;
3 acţiune: pase cu două mâini de jos la perete;
indicaţii metodice: accent pe punctul de lovire de la nivelul
braţelor.
formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă, paralel cu fileul
[distanţă de 3 - 4 m (V1), 4 - 5 m (V2), 5 - 6 m (V3; V4)];
acţiune / variante: pase cu două mâini de jos din minge
aruncată de partener – accent pe punctul de lovire de la
4
nivelul antebraţelor (V1); pase cu două mâini de jos din
minge aruncată de partener – accent pe sincronizarea
braţe - picioare (V2); un jucător execută lovirea mingii cu
două mâini de sus iar partenerul lovirea cu două mâini de
jos (V3); pase cu două mâini de jos (V4).
5
cealaltă a fileului în spaţiul de 3 m (V1); în apropierea liniei
de centru (V2);
201
acţiune: pase cu două mâini de jos;

variante: peste fileu – condiţionând astfel înălţimea
traiectoriei (V1); pe sub fileu – accent pe poziţia joasă (V2).
formaţie / aşezare: câte patru jucători, câte doi faţă în faţă,
paralel cu fileul, distanţă 3 - 5 m;
6 acţiune: pasă cu două mâini de jos precedată şi urmată de
deplasare;
variante: cu trecere la coada şirului propriu; cu trecere la
coada şirului din faţă.
formaţie / aşezare: câte trei, în formaţie de triunghi;
7
acţiune: lovire cu două mâini de jos cu accent pe
întoarcerea cu faţa spre direcţia de trimitere a mingii.
formaţie: trei şiruri, în formaţie de triunghi (de exemplu, cu
vârfurile în Z6, Z3 și Z4);
acţiune: pasă cu două mâini de jos precedată de
8 întoarcere cu faţa spre direcţia de trimitere a mingii şi
urmată de deplasare;
variante: deplasare la coada şirului propriu; deplasare la
coada şirului unde s-a trimis mingea; deplasare în sensul
invers drumului mingii.
formaţie: 2 x 2 (de exemplu, în T1: un jucător în Z2 lângă
fileu şi un jucător în Z3, în apropierea liniei de 3 m; în T2:
un jucător în Z3 lângă fileu şi un jucător în Z4 în apropierea
9
liniei de 3 m);
acţiune: joc 2 x 2, prima lovire se execută cu două mâini de
jos;
variante: fără schimb de locuri; cu schimb de locuri.
10
formaţie / aşezare: 3 x 3 (de exemplu, în T1: câte un
202
jucător în Z2 lângă fileu, în Z3, în apropierea liniei de 3 m şi

în Z1; în T2: câte un jucător în Z3 lângă fileu, în Z4 în
apropierea liniei de 3 m şi în Z5);
acţiune: joc 3x3 pe jumătate de teren, prima lovire se
execută cu două mâini de jos;
variante: fără rotaţie; cu rotaţie după fiecare trecere a
mingii peste fileu.
formaţie: 6 x 6
11
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - prima lovire se realizează cu
două mâini de jos.
203
A8. Mijloace de acționare pentru învăţarea preluării din serviciu

formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă, la distanţă de 5 - 6
1 m, paralel cu fileul;
acţiune: preluare cu două mâini de jos din minge aruncată
de către partener.
formaţie: câte doi, faţă în faţă, la distanţă de 5 - 6 m,
2
paralel cu fileul;
acţiune: preluare cu două mâini de jos din serviciu.
formaţie: câte trei, paralel cu fileul;
3 acţiune: serviciu, preluare din serviciu cu două mâini de jos
direcţionată spre jucătorul din centru, care execută pasă cu
două mâini de sus, către cel care a servit.
formaţie: câte cinci: trei jucători în T1 (Z5, Z4, Z3) şi doi în
T2 la o distanţă de 5 - 6 m de fileu;
acţiune: serviciu (din T2) – preluare din serviciu (din Z5/T1)
4 – ridicare (din Z3/T1) – trecerea mingii peste fileu cu două
mâini de sus (din Z4/T1); rotaţie: Z1/T2 – Z5/T1 – Z4/T1 –
Z3/T1 – rezervă la serviciu – Z1/T2;
variantă: idem cu: serviciu (din T2) – preluare din Z1/T1 –
ridicare din Z2/T1 – trecerea mingii din Z3/T1;
formaţie: câte cinci: patru jucători în T1 (Z1, Z6, Z5, Z3) şi doi
în T2 la serviciu;
5 acţiune: serviciu (din T2) – preluare din serviciu spre Z3 –
recuperarea mingii; rotaţie: T2 – Z5/T1 – Z6/T1 – Z1/T1 –
Z3/T1 – T2.
variantă: idem cu serviciu şi preluare din ambele terenuri
204
(alternativ).
formaţie: 3 x 3;
6
acţiune: joc 3 x 3 - preluarea din serviciu se direcţionează
spre ridicător.
formaţie: 3 x 3;
7
acţiune: joc 3 x 3 pe diagonala terenului - preluarea din
serviciu se direcţionează spre ridicător.
formaţie: 6 x 6;
8
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - preluarea din serviciu se
direcţionează spre zona 3.
formaţie: 6 x 6;
9
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - preluarea din serviciu se
direcţionează spre zona 2.
205
A9. Mijloace de acționare pentru învăţarea ridicării

formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă, la distanţă de 4 - 5
m;
acţiune: ridicare spre înainte urmată de deplasare înainte
spre partener (la distanţă de 1 pas) şi executarea unui „pas
1
scurt”, apoi retragere; partenerul, după executarea „pasului
scurt”, trimite mingea cu două mâini de sus spre înainte la
poziţia iniţială a executantului deplasându-se la rându-i
spre înainte în aşteptarea „pasului scurt”;
variantă: idem cu executarea „pasului scurt” din săritură.
formaţie / aşezare: câte doi, faţă în faţă, la linia de 3 m (în
Z3 şi Z2);
acţiune: ridicare spre înainte urmată de deplasarea
2 ridicătorului spre fileu, unde va primi mingea trimisă de
partener pe diagonală, apoi va executa ridicarea paralel cu
fileul; partenerul se deplasează spre fileu unde va efectua
o lovire pe diagonală spre linia de 3 m şi revine în poziţia
iniţială.
formaţie / aşezare: şir de câte doi jucători în Z4, Z6 şi doi
ridicători în Z2;
acţiune: jucătorii din Z6 cu câte o minge, pe care o trimit cu
două mâini de sus spre înainte, către Z2, unde se execută
3 „intrare la minge” şi ridicare spre Z4 de unde mingea este
trecută peste fileu cu o mână de sus din săritură (minge
plasată / lovitură de atac).
variantă: idem cu preluare (Z6) din minge aruncată de către
instructor din terenul advers; idem cu preluare din serviciu
(Z6, Z5).
206

formaţie: 3 x 3;
acţiune:
- joc 3 x 3 pe jumătate de teren (preluare din serviciu,
ridicare din Z2 (T1) şi Z3 (T2) urmată de trecerea mingii cu o
4
mână de sus din săritură / lovitură de atac);
- joc 3 x 3 pe diagonală (preluare din serviciu, ridicare din Z2
(T1 şi T2), minge plasată / lovitură de atac din Z3 pe
diagonală); idem cu ridicare din Z3 şi minge plasată /
lovitură de atac din Z4.
formaţie: 4 x 4;
acţiune:
- joc 4 x 4 pe jumătate de teren (preluare din serviciu, intrare
5 din Z1 şi ridicare din Z2 (T1) urmată de trecerea mingii cu o
mână de sus din săritură / lovitură de atac);
- joc 4 x 4 pe diagonală (preluare din serviciu, intrare din Z1
şi ridicare din Z2 (T1 şi T2), minge plasată din Z3 pe
diagonală / lovitură de atac).
formaţie: 6 x 6;
6 acţiune: joc cu temă - ridicarea se execută din Z2 cu intrare
din Z1.
variante: joc cu intrare din Z5 şi Z6.
207
A10. Mijloace de acționare pentru învăţarea plonjonului înapoi

echipament: teren, saltea;
poziţia iniţială: individual, cu faţa la fileu, şezând – ghemuit
/ ghemuit;
1
acţiune: rulare înapoi şi revenire în poziţia iniţială fără
ajutorul mâinilor; idem cu accent pe balansul membrului
inferior.
echipament: teren;
2 formaţie: pe perechi, faţă în faţă, ghemuit;
acţiune: împingere în palme, rulare înapoi şi revenire.
formaţie: pe perechi, faţă în faţă, paralel cu fileul, distanţă
de 3 - 4 m;
acţiune:
3 - plonjon înapoi cu aruncarea mingii spre partener;
- plonjon înapoi cu prinderea mingii aruncată de către
partener;
- plonjon înapoi cu executarea unei loviri cu două mâini de
sus spre partener.
formaţie: câte trei (pe lungimea terenului);
4 acţiune: ridicare efectuată de către jucătorul din mijloc,
minge plasată de lângă fileu, preluare cu plonjon înapoi
executată de către jucătorul din linia a II-a.
5 formaţie: 3 x 3;
acţiune: joc cu temă - efectuarea preluării cu plonjon.
formaţie: 6 x 6;
6
acţiune: joc cu temă - prima lovire a mingii se realizează
numai însoţită de plonjon.
208
A11. Mijloace de acționare pentru învăţarea plonjonului lateral

echipament: teren;
aşezare / poziţie iniţială: individual, cu faţa la fileu, în
poziţie fundamentală medie;
acţiune:
1 - fandare laterală cu ducerea braţului (de pe partea fandării)
întins – lateral, apropierea bazinului de sol
(dezechilibrare) urmată de rulare pe coapsă – bazin –
torace homolateral (simularea lovirii mingii) şi revenire;
- idem cu deplasare de 1 – 2 paşi adăugaţi.
formaţie: perechi, faţă în faţă, paralel cu fileul;
acţiune:
2 - preluare cu plonjon lateral din minge aruncată lateral,
stânga sau dreapta, anunţată de partener;
- preluare cu plonjon lateral din minge aruncată lateral
(neanunţată).
formaţie: câte trei (pe lungimea terenului);
acţiune:
- ridicare efectuată de către jucătorul din mijloc, minge
plasată de lângă fileu, preluare cu plonjon lateral
3
executată de către jucătorul din linia a II-a;
- ridicare efectuată de către jucătorul din mijloc, lovitură de
atac din stând executată de către jucătorul de lângă fileu
urmată de preluare cu plonjon lateral a jucătorului din linia
a II-a.
echipament: perete (spalier, fileu), minge;
formaţie: câte doi, la perete, distanţă 2 m, jucătorul cu
4
mingea se află de partea braţului îndemânatic a
executantului;
209
acţiune:
- preluare cu plonjon lateral din minge ricoşată din perete;
- preluare prin plonjon lateral din minge ricoşată din spalier
sau fileu.
echipament:
formaţie: şir de câte trei jucători în Z3/T1, ridicători în Z2/T1,
Z2/T2, doi jucători în Z6/T2;
acţiune:
- lovitură de atac din Z3/T1 spre Z5/T2 – deplasare, preluare
5 cu plonjon lateral din Z5/T2 spre Z2/T2;
- lovitură de atac din Z3/T1 spre Z1/T2 – deplasare, preluare
cu plonjon lateral din Z1/T2 spre Z2/T2;
- idem cu atac alternativ spre Z1 sau Z5;
- idem pentru diagonalele scurte;
- idem cu atac din Z2 şi Z4.
formaţie: 3 x 3;
6
acţiune: joc pe teren redus cu temă - efectuarea preluării
cu plonjon.
formaţie: 6 x 6;
7
acţiune: joc cu temă - prima lovire a mingii se realizează
numai însoţită de plonjon.
210
A12. Mijloace de acționare pentru învăţarea plonjonului înainte

echipament: teren, perete;
poziţia iniţială: individual cu faţa la perete, distanţă de un
1 pas;
acţiune: cădere înainte cu sprijin pe palme (pe perete)
flexia braţelor apoi revenire prin extensia braţelor.
echipament: teren;
formaţie / poziţie iniţială: pe perechi; executantul se află în
poziţia culcat facial cu sprijin pe palme cu braţele întinse,
2 susţinut la nivelul gleznelor de către partener;
acţiune: flexia membrelor superioare, extensia trunchiului,
contactul cu solul la nivelul pieptului (eliberarea prizei),
rularea pe abdomen şi coapse.
echipament: teren, saltea;
formaţie / poziţie iniţială: individual, uşor fandat înainte –
palmele sprijinite pe saltea;
acţiune:
- impuls, extensia şi ridicarea piciorului de sprijin (până
3
când ambele picioare ajung deasupra nivelului capului),
flexia braţelor, contactul cu solul, rulare piept - abdomen –
coapse;
- idem fără saltea;
- idem precedat de deplasare (2, 3 paşi).
formaţie: pe perechi, faţă în faţă;
acţiune:
- preluare cu plonjon înainte din minge ţinută de partener
4
(cât mai aproape de sol);
- preluare cu plonjon înainte din minge aruncată;
- preluare cu plonjon înainte din minge plasată;
- preluare cu plonjon înainte din lovitură de atac.
211

formaţie: 2 x 2 pe ½ de teren;
5 acţiune: joc cu mingi plasate (aproape de linia de 3 m)
alternate cu lovituri de atac (aproape de linia de fund a
terenului).
formaţie: 6 x 6;
6
acţiune: joc cu temă – preluare din plonjon înainte din
minge plasată, peste blocaj.
212
A13. Mijloace de acționare pentru învăţarea loviturii de atac pe

direcţia elanului

echipament: teren;
formaţie / poziţia iniţială: individual, poziţie fundamentală
înaltă;
acţiune: executarea elanului cu „1 pas şi ½ (un pas şi
jumătate) - pas înainte cu piciorul opus braţului
1 îndemânatic (contactul cu solul se realizează pe călcâi),
apropierea piciorului de sprijin, rulare călcâi - talpă - vârfuri
(succesiunea stâng-drept, pentru dreptaci);
variantă: pas înainte cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul
îndemânatic, apropierea piciorului de sprijin, rulare, ridicare
pe vârfuri (succesiunea drept-stâng, pentru dreptaci).
echipament: teren;
formaţie: individual, poziţie fundmentală înaltă;
acţiune: elan cu „1 pas şi ½ ” cu lucrul braţelor - în
2 momentul executării primului pas, braţele se duc în jos şi
spre înapoi, iar în momentul iniţierii rulării braţele încep
drumul prin înainte şi în sus astfel încât în punctul cel mai
înalt al săriturii ambele braţe sunt sus.
echipament: teren;
acţiune: elan cu „2 paşi şi ½” (doi paşi şi jumătate) – se
execută un pas de orientare apoi structura exersată
3
anterior (insistându-se asupra ultimului pas care trebuie să
fie mai mare şi mai rapid decât cel de orientare);
variantă: elan cu trei paşi şi jumătate (2 paşi de orientare
urmaţi de structura „1 pas şi ½ ”).
echipament: teren, fileu;
4 formaţie: individual, la linia de 3 m, cu faţa spre fileu;
acţiune: elan, bătaie, desprindere, imitarea lovirii mingii,
213
aterizare.
echipament: perete, minge;
formaţie: individual, cu faţa la perete, distanţă 4 – 5 m;
acţiune: aruncarea mingii în sus, cu ambele mâini şi
5 executarea lovirii mingii în jos (în podea) astfel încât
aceasta să ricoşeze în perete;
variantă: lovituri de atac consecutive (jucător – podea –
perete – jucător – podea şamd.).
echipament: perete, minge;
formaţie: perechi, un jucător cu faţa la perete la distanţa de
4 – 5m;
acţiune: un jucător ţine mingea sus şi lateral spre partea
6
braţului îndemânatic al partenerului (dispus cu faţa la
perete), iar acesta execută elan, bătaie, desprindere,
lovirea mingii spre podea - perete şi aterizare;
variantă: idem cu minge aruncată de către partener.
formaţie: perechi de aceeaşi parte a fileului;
7 acţiune: lovitura de atac din minge ţinută de partener (pe
partea braţului îndemânatic al atacantului);
variantă: idem din minge aruncată.
formaţie: două coloane câte unu în zonele 4, doi jucători în
zonele 3;
acţiune: lovitură de atac din Z4 cu ridicare din Z3 (după
8
exectarea atacului, jucătorul trece la ridicare apoi în Z4 a
terenului advers);
variante: idem din Z2 şi Z3 (cu lucru dintr-un teren sau
alternativ).
echipament: teren, fileu minge;
formaţie: câte patru cu jucătorii în Z3, Z4 şi Z5 din T1 şi un
9
jucător în Z4-5 din T2;
acţiune: minge aruncată, preluare, ridicare şi lovitură de
214
atac din Z4;

variantă: idem cu serviciu; idem din celelalte zone.
formaţie: 3 x 3;
10
acţiune: joc 3 x 3 pe jumătate de teren, cu temă - trecerea
mingii peste fileu obligatoriu cu atac (cu sau fără săritură).
formaţie: 6 x 6;
11
acţiune: joc 6x6 cu temă - mingea trece peste fileu numai
cu atac.
215
A14. Mijloace de acționare pentru învăţarea loviturii de atac pe

altă direcţie (întors)

echipament: teren;
1 acţiune: sărituri de pe loc, întoarcere de 450 spre stânga
sau dreapta (repere marcate pe sol);
varianta: idem cu elan.
formaţie: individual la linia de 3 m;
acţiune: elan de un pas şi jumătate, săritură cu întoarcere
2
450 pe direcţia opusă elanului;
variantă: idem cu aruncarea unei mingi de tenis peste fileu
în punctul cel mai înalt al săriturii.
formaţie: perechi;
3
acţiune: lovitură de atac din minge ţinută de partener;
variantă: idem cu minge aruncată.
formaţie: în coloană câte unu în Z3, ridicător în Z2 în T1 şi
doi jucători (pe o bancă) în Z3 din T2;
4
acţiune: lovitură de atac procedeul întors, din Z3 cu
evitarea suprafeţei ocupate de palmele jucătorilor din T2
(direcţia elanului).
echipament: : teren, fileu, mingi;
5 formaţie: în coloană câte unu în Z3, ridicător în Z2;
acţiune: lovitură de atac spre zona marcată.
formaţie: 3 x 3;
6
acţiune: joc 3 x 3 cu lovitura de atac, procedeul întors,
efectuată de jucătorul din zona 3.
7 echipament: teren, fileu, minge;
216
formaţie: 6 x 6;
acţiune: joc 6x6 cu temă - din zona 3 se execută numai
atac pe altă direcţie decât cea a elanului.
217
A15. Mijloace de acționare pentru învăţarea preluării din atac

poziţia iniţială: perechi, faţă în faţă, distanţă de 5 - 6 m;
acţiune: preluare efectuată din lovituri de atac fără săritură
1
din minge auto-aruncată;
variantă: idem cu atac din mingea venită din preluare de la
partener.
formaţie: câte trei, paralel cu fileul;
2 acţiune: preluare din atac spre jucătorul din centru, ridicare
către jucătorul care a executat preluarea şi atac spre
partenerul liber.
formaţie: câte patru - jucătorii dispuşi în Z5, Z4, Z3 din T2 şi
în Z1 din T1;
3
acţiune: serviciu (T1), preluare – ridicare – atac din Z4 (T2),
preluare din atac din Z1 (T1) de către jucătorul care a servit;
variantă: idem cu preluare din Z6 şi Z5.
formaţie: şiruri de câte doi jucători în Z4, Z3, Z2, ridicător în
4 Z2 din T1, câte un jucător în Z1, Z6 şi Z5 din T2.
acţiune: preluare din atac efectuat din zona preferată de
ridicător.
formaţie: 3 x 3;
5
acţiune: joc 3 x 3 pe jumătate de teren, cu direcţionarea
preluării din atac spre ridicător.
formaţie: 6 x 6;
6
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - preluarea din atac direcţionată
spre zona 2.
218
A16. Mijloace de acționare pentru învăţarea blocajulului

individual

echipament: teren;
formaţie / poziţia iniţială: individual, poziţia fundamentală
1
înaltă cu mâinile în dreptul sternului;
acţiune: imitarea săriturii la blocaj.
echipament: teren, perete;
formaţie: individual, la distanţă de 20 – 30 cm de perete;
2
acţiune: imitarea săriturii la blocaj, atingând peretele cu
vârful degetelor.
formaţie: perechi, faţă în faţă, de o parte şi de alta a
fileului;
3 acţiune: sărituri de pe loc cu simularea blocajului la minge
ţinută de partener în terenul propriu;
variantă: idem din minge aruncată; idem cu efecuarea unui
pas adăugat lateral.
formaţie: perechi, faţă în faţă, de o parte şi de alta a
fileului;
4
acţiune: blocaj la mingea atacată uşor de unul din jucători;
variantă: idem cu efectuarea unui pas lateral şi creşterea
intensităţii atacului.
formaţie: în coloană câte unu în Z4, jucător la ridicare în Z3
(T1), jucător la blocaj în Z2 (T2);
5
acţiune: blocaj la atac pe direcţia elanului; după executarea
atacului, jucătorul trece la ridicare, apoi la blocaj;
variante: idem din celelalte zone.
6
formaţie: câte trei jucători în Z4, Z3, Z2, un jucător la ridicare
219
în Z2-3 (T1), trei jucători la blocaj în Z2, Z3, Z4 din T2.

acţiune: blocaj efectuat la atacul advers din ridicare cu
două mâini de sus spre înainte sau spre înapoi din zona
preferată de ridicător.
în Z2-3, un jucător la preluare în Z6 (T1), trei jucători la blocaj
7
în Z2, Z3, Z4 din T2.
acţiune: preluare din minge aruncată de către profesor,
ridicare, atac, blocaj la corespondent.
formaţie: doi jucători la serviciu, un jucător la blocaj în Z2
8 (T1), câte un jucător în Z5, Z4 şi Z3 (T2).
acţiune: serviciu spre Z5, preluare, ridicare din Z3, atac şi
blocaj.
formaţie: 3 x 3;
9
acţiune: joc 3 x 3 pe jumătate de teren cu efectuarea
blocajului la corespondent
10 formaţie: 6 x 6;
acţiune: joc 6 x 6 cu blocaj la corespondent.
220
A17. Mijloace de acționare pentru învăţarea blocajulului colectiv

poziţia iniţială: perechi, de aceeaşi parte a fileului, la
distanţă de 1 – 2 m unul faţă de celălalt;
1
acţiune: deplasare cu pas adăugat, grupare urmată de
sincronizarea săriturii la blocaj (lucrul membrelor inferioare
apoi integral, şi cu lucrul braţelor).
formaţie: câte un jucător în Z2, Z3, Z4;
acţiune: jucătorul din centru, la comandă, se deplasează
2 spre Z2 sau Z4, unde împreună cu extremele efectuează
gruparea şi sincronizarea săriturii la blocaj; idem cu
deplasarea extremelor spre centru;
varianta: idem cu blocaj la o minge ţinută.
formaţie: câte un jucător în Z2, Z3 (T1) şi în Z3, Z4 (T2);
acţiune: blocaj colectiv la atac din minge auto-aruncată
3
(deplasare laterală se execută mai întâi de către jucătorul
din centru, apoi de către extremă);
variantă: idem din celelalte zone.
formaţie: în coloană câte unu în Z4, jucător la ridicare în Z3
(T1), jucători la blocaj în Z2 şi Z3 (T2);
4 acţiune: blocaj colectiv la atac pe direcţia elanului; după
executarea atacului, jucătorul trece la ridicare, la blocaj în
Z3, apoi la blacaj în Z2;
variantă: idem pentru celelalte zone.
5
în Z2-3 (T1), trei jucători la blocaj în Z2, Z3, Z4 (T2);
acţiune: blocaj colectiv efectuat la atacul advers din
221
ridicare spre zona preferată de ridicător.

în Z2-3, un jucător la preluare în Z6 (T1), trei jucători la blocaj
6
în Z2, Z3, Z4 (T2);
acţiune: preluare din minge aruncată de către profesor,
ridicare, atac, blocaj colectiv.
formaţie: 6 x 6;
7
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - jucătorul din zona 3 participă
alternativ la blocajul din zona 2 şi zona 4.
8 formaţie: 6 x 6;
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - blocaj colectiv la atacul advers.
222
A18. Mijloace de acționare pentru învăţarea preluării din fileu

formaţie / poziţia iniţială: individual cu mingea la fileu;
1 acţiune: aruncarea mingii în fileu sub diverse unghiuri,
intensităţi şi în diferite locuri, studierea traiectoriei mingii
ricoşate şi prinderea acesteia.
formaţie: perechi, la fileu, distanţă 1-1,5 m
acţiune: un jucător aruncă mingea în fileu, în partea
2 superioară, iar celălalt execută preluarea mingii ricoşată
din fileu, direcţionând mingea spre terenul propriu;
variantă: idem cu recuperarea mingii aruncate în partea de
mijloc şi în partea inferioară a fileului.
formaţie: câte trei, la fileu;
3 acţiune: un jucător aruncă mingea în fileu, iar celălalt
execută preluarea mingii ricoşată din fileu, direcţionând-o
spre ridicător.
formaţie: perechi, la fileu, distanţă 1-1,5 m
acţiune: un jucător aruncă mingea în fileu, în partea
4 superioară, iar celălalt execută preluarea mingii ricoşată
din fileu, direcţionând-o spre terenul advers;
variantă: idem cu recuperarea mingii aruncate în partea de
mijloc şi în partea inferioară a fileului.
formaţie: 3 x 3;
5
acţiune: joc 3 x 3 cu recuperarea mingii aruncate în fileu
(ca a II-a sau a III-a lovire) şi continurea fazei.
formaţie: 6 x 6;
6
acţiune: joc 6 x 6 cu temă - serviciul este înlocuit cu mingii
aruncate în fileu.
223

Carte Volei Curs 2009

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Volei Curs 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mirela Shaao – Volei.

Curs de baza 2009

Copyright © 2009 Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipografia Universităţii din Craiova

CAPITOLUL 1: Originea și istoricul jocului de volei.............. 7

CAPITOLUL 2: Noțiuni de regulament și terminologie

2.1. Aria de joc............................................................................ 13

CAPITOLUL 3: Domeniul, definiția, caracteristicile și

3.1. Domeniul jocului de volei..................................................... 40

3.1.3. Voleiul ca mijloc al educației fizice școlare................. 47

CAPITOLUL 4: Voleiul în școală.............................................. 157

4.1. Aspecte organizatorice ale lecției cu temă din volei............ 157

CAPITOLUL 5: Particularitățile desfășurării procesului de

A1. Mijloace de acționare pentru învăţarea poziţiilor

A.9. Mijloace de acționare pentru învăţarea ridicării................... 206

CAPITOLUL 1. ORIGINEA ŞI ISTORICUL JOCULUI DE

Privit cronologic, jocul de volei apare în iarna anului 1895, în

USA (1928), România (1931) - Federaţia Română de Basket şi

setului în caz de egalitate (1925), iar câştigătorul meciului este

echipei – contactul mingii cu blocajul, echipa beneficiind în

În România, voleiul apare în jurul anilor 1919 - 1920. Iniţial a

Începutul activităţii oficiale a fost marcat de înfiinţarea în anul

Competiţia Anul - Locul Loc ocupat

Tabelul 1.1. Palmares internaţional al echipelor naţionale de

CAPITOLUL 2. NOŢIUNI DE REGULAMENT15 ŞI

2.1. Aria de joc

Zona de atac este delimitată de axa liniei de centru şi de limita

Fig.2.1. Terenul de joc (adaptat după FRV, 2009)

2.2. Fileul şi stâlpii

Fig.2.2. Caracteristicile fileului (adaptat după FRV, 2009)

Dintre cei 12 sportivi, 6 sunt titulari (jucătorii prezenţi în teren la

2.5. Aşezarea jucătorilor în teren (poziţii)

Fig.2.3. Poziţionarea liniilor şi numerotarea zonelor

Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile

Fig.2.4. Determinarea poziţiilor între un jucător din linia I şi un jucător

Legenda: C – jucătorul din centru; D – jucătorul din dreapta; S –

Fig.2.5. Determinarea poziţiilor între jucătorii de pe aceeaşi linie

După lovirea proprie serviciului, jucătorii pot să se deplaseze şi

Fig.2.6.a. Aşezarea iniţială R-P-S Fig.2.6.b. Aşezarea iniţială R-S-P

Fig.2.6.c. Aşezarea jucătorilor după efectuarea schimbului de locuri

Fig.2.7. Sensul rotaţiei jucătorilor

Se comite o greşeală de rotaţie atunci când serviciul este

determinat, punctele nu se vor anula şi singura sancţiune va fi

2.7. Marcarea punctului

2.8. Câştigarea setului şi meciului

O echipă declarată incompletă pentru un set sau pentru meci

2.9. Situaţii de joc

2.10. Jocul cu mingea

mingea poate atinge mai multe părţi ale corpului, cu condiţia ca

2.11. Jucător la fileu

atingerea terenului de joc advers cu orice parte a corpului mai

2.12. Întreruperi, pauze şi întârzieri

jucători într-un set (este permisă înlocuirea înainte de începutul unui

Categorie Apariţie Subiect Sancţiune Consecinţe

Tabelul 2.1. Sancţiuni pentru întârzieri (adaptat după FRV, 2009)

În timpul jocului pot avea loc şi întreruperi excepţionale

2.13. Conduita participanţilor

Categorie Apariţie Subiect Sancţiune Cartonaş Consecinţe

Tabel 2.2. Sancţiuni pentru conduite incorecte (adaptat după FRV,

• unui atac efectiv executat de un jucător asupra unei mingi aflate

pătrunderea în terenul advers şi în spaţiul de sub fileu;

este împuternicit să accepte şi să anunțe cererile pentru

La sfârşitul meciului scorerul asistent semnează fişa de control