͏ IDR-curs

VI. Opera legislativã a lui Alexandru Ioan Cuza

§ 1. Importanţa acestei opere legislative

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza din dispoziþia sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul
de procedurã civilã şi Codul de procedurã penalã.
Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul
Capitolul XII
juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituþii
juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativã a lui Cuza a plasat România în rândul ţãrilor cu cea mai
înaintatã legislaţie.
Opera legislativã a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a
practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat dezvoltarea învãţãmântului juridic,
a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilã valoare, la afirmarea gândirii juridice
româneşti în ţarã şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a rãsfrânt pozitiv
asupra activitãţii teoretice şi practicii juridice.

§ 2. Codul civil
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economicã, normele dreptului civil aveau o importanţã aparte
în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de producţie capitaliste. Normele de drept civil existente la acea
epocã erau în multe privinţe depãşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei (sistematizãrii) erau
dispersate, lipsite de unitate.
În scopul depãşirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formã, Cuza
a cerut Comisiei Centrale de la Focşani sã treacã la alcãtuirea unui nou cod. Lucrãrile comisiei au durat pânã în
anul 1864. Pânã în anul 1863 comisia a folosit ca principal izvor proiectul codului italian Pisanelli, iar dupã
aceastã datã a urmat modelul codului civil francez al lui Napoleon de la 1804.
Orientarea iniþialã se explicã prin raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se gãsea într-o situaţie similarã
cu cea a Principatelor române, luptând pentru unificarea sa politicã şi legislativã. În al doilea rând, proiectul
italian era de datã recentã şi lua în considerare toate progresele fãcute în materie, pe când codul francez fusese
adoptat cu 60 de ani în urmã. Întrucât însã proiectul italian întârzia sã fie adoptat, comisia a optat pentru codul
francez, care avea un mare prestigiu.
Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul
publicãrii el s-a numit „Codul civil Alexandru Ioan”, dar dupã abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de
„Codul civil român”.
În trecut s-a afirmat cu insistenţã cã acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevãrat cã multe
dispoziţii şi principii ale Codului civil francez a fost preluate, dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare şi numai
în mãsura în care corespundeau realitãţilor de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost
selecţionate, unele din ele fiind pãstrate, altele modificate, iar altele eliminate.
În acelaşi timp, s-au pãstrat o serie de dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele
texte din proiectul Pisanelli, ca şi din legislaţia civilã a Belgiei.
De altfel, o comparaţie între cele douã coduri ne aratã cã cel francez avea cu aproape 300 de articole mai
mult faţã de cel român (1914). Pe de altã parte, în codul nostru civil s-au pãstrat unele dispoziþii din legiuiri
mai vechi, cum ar fi cele care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce codul francez fãcea
numeroase distincţii între diverse categorii de copii naturali.
Codul nostru a pãstrat din vechea legislaţie principiul egalitãţii soþilor în invocarea motivelor de divorţ,
spre deosebire de codul francez.
În materia contractelor, Codul civil francez a desfiinţat contractele de emfiteozã existente la apariţia sa
şi a interzis încheierea lor pe viitor, pe când Codul civil român interzice şi el încheierea acestor contracte pe
viitor, dar nu le desfiinţeazã pe cele existente.

1
 Din proiectul Pisanelli s-au folosit unele dispoziţii privind bunurile şi obligaţiile, deoarece ele erau mai
evoluate sub aspectul tehnicii de redactare, iar din dreptul belgian s-au preluat unele texte cu privire la privilegii
şi ipoteci.
- Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cãrţi şi din dispoziþiile
finale. Preambulul este format din 5 articole care se referã la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi
spaþiu. Cartea întâia este consacratã persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de
dobândire şi transmitere a proprietãţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietãţii, cartea a doua se referã în
Capitolul XII
întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul civil
român ca şi cel francez, a fost denumit şi „Codul patronilor şi al proprietarilor”, datoritã dispoziţiilor cuprinse
în douã articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebitã importanţã practicã.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin care o persoanã
îşi angajeazã munca sau serviciile. Aceastã prevedere urmãrea sã împiedice vânzarea sau închirierea forţei de
muncã pe toatã viaţa, cãci o asemenea practicã ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip feudal.
Articolul 1472 prevedea cã, în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire la condiţiile salarizãrii şi la
plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea acestui text ne dã posibilitatea sã constatãm, cã în
elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul
corespunzãtor francez pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stãpân, iar pentru cuvântul muncitor este
utilizat cuvântul servitor. Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stãpâni şi
servitori, având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referã la relaţiile de muncã din
întreprinderile capitaliste.
- În cartea I-a, la baza reglementãrii condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalitãţii
tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţã şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire
la capacitatea de folosinţã codul prevede cã ea începe în momentul naşterii, dacã copilul s-a nãscut viu, pe când
codul francez cere ca noul nãscut sã fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedurã a emancipãrii, potrivit cu care
emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja rãspunderea chiar înainte de aceastã datã.
Persoanele juridice se împãrţeau în douã categorii: cu scop lucrativ şi fãrã scop lucrativ. Cele cu
scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fãrã scop lucrativ, care îşi propuneau
obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea cã
persoana juridicã, nu are o realitate proprie, ci este o ficţiune a legii.
Cu privire la relaţiile de rudenie s-au pãstrat multe dispoziţii preluate din legile anterioare. Spre
exemplu, se menţin dispoziţiile privind încheierea şi desfacerea cãsãtoriei. În dreptul nostru se consacrã
egalitatea soţilor cu privire la invocarea motivelor de divorţ, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez
soţul cere oricând desfacerea cãsãtoriei pentru adulterul soţiei, pe când soţia nu putea invoca acest motiv decât
atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.
Codul nostru civil, la fel ca şi cel francez, a interzis cercetarea paternitãţii, sub pretextul apãrãrii familiei
legitime. Chiar dacã tatãl îşi recunoaşte fiul natural, recunoaşterea avea efecte numai în stabilirea stãrii civile şi
nu crea drepturi şi obligaţii de altã naturã; drepturi şi obligaţii existau numai între mamã şi copilul ei natural.
Cu privire la bunurile pe care soţii le aduc în cãsãtorie, codul prevede principiul libertãţii de alegere
între regimul separaţiei bunurilor, al comunitãţii de bunuri sau al regimului dotal.
În acelaşi timp, soţii puteau sã creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arãtate în cod. Dacã
în momentul cãsãtoriei soţii nu fãceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta cã au optat
pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra bunurile sale, iar cele dobândite
în timpul cãsãtoriei aparţineau soţului care fãcea dovada dobândirii lor.
Referitor la regimul dotal se prevedea cã dota adusã în cãsãtorie de cãtre soţie trebuie menţionatã în
actul dotal, urmând ca bunurile sã fie administrate de cãtre soţ în interesul cãsãtoriei. Ele puteau fi înstrãinate
numai în cazurile arãtate de lege şi cu obligaţia cumpãrãrii unor bunuri similare, care deveneau dotã.
În partea referitoare la bunuri, codul face, dupã criteriul formal, o clasificare a acestora în mobile şi
imobile, asigurând o protecţie deosebitã bunurilor imobile, pe considerentul cã ele prezentau o valoare mai

2
mare; cu timpul, însã, bunurile mobile ca mijloacele de navigaţie maritimã sau aerianã, au întrecut în mod vãdit
valoarea imobilelor, contrazicând concepþia codului civil.
Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementatã, cu precizarea atributelor sale şi
cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de stãpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia).
Sunt prezentate şi celelalte drepturi reale, ca de pildã servituţile sau uzufructul.
Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu dispoziţiile altor legi referitoare
la proprietatea funciarã, industrialã sau comercialã.
Una din figurile juridice care ocupã un loc central în cuprinsul codului este cea a contractului.
Capitolul XII
La baza materiei stã teoria generalã a obligaţiilor şi noţiunea de rãspundere civilã. Rãspunderea
civilã este fie contractualã, fie delictualã.
Rãspunderea contractualã ia naştere ca urmare a încãlcãrii unei obligaţii nãscute din contract, iar
partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie sã plãteascã celeilalte pãrţi o despãgubire.
Rãspunderea delictualã se naşte din faptul ilicit sãvârşit de cãtre o persoanã, prin care aduce un
prejudiciu altei persoane. Conform articolului 998, oricine produce un prejudiciu altuia este obligat a-1 repara.
Acoperirea prejudiciului trebuie sã fie integralã, pentru a se respecta echilibrul iniţial dintre pãrţi.
Unul din principiile fundamentale, care şi-a gãsit consacrarea în cod, este cel al rãspunderii personale
pentru fapta proprie. Rãspunderea colectivã şi rãspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri
excepţionale (rãspunderea pãrinţilor pentru fapta copiilor minori, rãspunderea proprietarilor pentru daunele
cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin.
Cu privire la formarea contractelor s-a consacrat principiul autonomiei de voinţã a pãrţilor, aşa încât
consimţãmântul acestora trebuie sã fie liber şi neviciat. Voinţa pãrţilor contractante poate fi viciatã prin eroare,
doi sau violenţã.
Codul prevede diverse clasificãri ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate prin simplul
acord de voinþã) sau cele solemne (pentru a cãror formare este necesarã îndeplinirea unei formalitãţi).
Codul prevede cã proprietatea poate fi transmisã prin acte juridice încheiate între persoanele în
viaţã şi prin acte mortis causa (pentru cauzã de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale
succesoralã, sub cele douã forme ale sale: ab intestat şi testamentarã.
Codul reglementeazã amãnunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota în care
aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesoralã şi lichidarea succesiunii.
La baza succesiunii ab intestat se aflã relaţiile de rudenie; ordinea succesoralã fiind datã de gradele
rudeniei: succesorii legitimi (descendenţi, ascendenţi, colaterali), succesori naturali, soţul supravieţuitor.
Descendenţii şi pãrinţii se bucurã de protecţia acordatã prin instituţia rezervei succesorale.
Codul civil a suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la soþul supravieţuitor, reþinând numai un drept
de uzufruct în favoarea vãduvei sãrace atunci când este în concurs cu descendenţii şi un drept de proprietate
când este în concurs cu alte rude.
Testamentul pe baza cãruia se deferã moştenirea testamentarã este de mai multe feluri: olograf, autentic
şi mistic.
Testamentul olograf este scris, semnat şi datat de cãtre testator.
Testamentul autentic este semnat de cãtre testator şi transmis judecãtorului care îl citeşte în şedinţã
publicã şi, prin aceasta, îi conferã autenticitate.
Testamentul mistic sau secret este semnat de testator şi prezentat strâns şi pecetluit judecãtorului care
nu ia cunoştinţã de conţinutul sãu, ci numai întocmeşte un proces verbal pe baza declaraţiei testatorului, din
care rezultã cã actul care i s-a prezentat este testamentul acelei persoane.
Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire la acceptarea sau repudierea moştenirii, precum şi la
obligaţia moştenitorului de a plãti datoriile succesorale.

§ 3. Codul penal
- Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rãmas în vigoare pânã în anul 1937.
Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai micã mãsurã, Codul penal
francez din 1810.

3
 La baza Codului penal se aflã concepţia potrivit cãreia infractorii sunt oameni raţionali, conştienţi de
urmãrile faptelor lor, care au porniri antisociale şi, ca atare, trebuie sã fie excluşi din societate; aşa se explicã şi
faptul cã pedepsele au un pronunţat caracter de intimidare.
Aceasta este aşa zisa concepţie clasicã a dreptului penal, profund individualistã, care îl priveşte pe om
ca pe o fiinţã abstractã, desprinsã de mediul în care îşi desfãşoarã activitatea. Mai târziu, când şi-au fãcut loc
ideile moderne, au început sã fie luaţi în considerare şi factorii sociali care determinã comportamentul uman,
fapt ce a determinat o serie de modificãri ale legislaţiei penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea
reeducãrii infractorilor, în vederea integrãrii lor în viaţa socialã.
Capitolul XII
O datã cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele douã condici
criminaliceşti au fost abrogate.
Codul penal este structurat în trei cãrţi: cartea I-a cuprinde dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor,
cartea a II-a cuprinde normele cu privire la crime şi delicte, iar cartea a IlI-a materia contravenţiilor.
Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartitã a infracţiunilor: crime, delicte şi
contravenţii.
Pedepsele, cum se aratã în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecţionale şi poliţieneşti. De vreme
ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, şi infracţiunile trebuie sã fie de trei feluri:
dacã infracţiunea era pedepsitã cu o pedeapsã criminalã se numea crimã, dacã era sancţionatã prin pedeapsã
corecţionalã se numea delict, iar dacã era sancţionatã cu o pedeapsã poliţieneascã se numea contravenţie.
Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, dupã gravitatea faptei sau dupã pericolul
social pe care îl reprezenta.
O primã categorie de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva statului (trãdarea).
O a doua categorie cuprinde crimele şi delictele împotriva constituţiei (fapte îndreptate împotriva siste-
mului parlamentar sau a sistemului electoral).
Urmeazã crimele şi delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcţiilor ad-
ministrative.
Unele din aceste infracþiuni erau sãvârşite de cãtre funcţionari în exerciţiul funcţiunii (abuzul de putere,
delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea faţã de ordinele autoritãţilor).
Categoria cea mai numeroasã de crime şi delicte cuprinde infracţiunile îndreptate împotriva intereselor
particulare. Aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva vieţii, a integritãţii corporale, a onoarei, a patrimoniului
(furtul, strãmutarea de hotare).
În clasificarea faptelor penale se au în vedere şi alţi factori, ca de pildã modul în care au fost ele comise
sau numãrul participanţilor. În cazuri mai grave, tentativa este asimilatã cu infracţiunea consumatã, iar
complicele se pedepseşte ca şi autorul principal.

§ 4. Codul de procedurã civilã

- Codul de procedurã civilã a fost elaborat şi a intrat în vigoare odatã cu Codul civil român. Procedura
civilã s-a bucurat de o atenţie specialã, atenþie manifestatã atât pe planul propriu-zis al reglementãrii juridice,
cât şi pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca şi practicienii dreptului plecau de la concepţia cã normele de
procedurã civilã sunt acelea care dau viaţã întregului drept privat.
Procedura de judecatã, aşa cum a fost reglementatã prin Codul de procedurã civilã, se întemeia pe
concepţia cã adevãrul obiectiv nu poate fi cunoscut de cãtre instanţã, iar hotãrârea pe care aceasta o pronunţa
exprima numai adevãrul juridic, adicã o prezumţie de adevãr, dedusã din faptul cã procesul a parcurs fazele de
judecatã prevãzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Principalele izvoare ale Codului de procedurã civilã sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva,
Codul de procedurã civilã francez, unele dispoziţii din legea belgianã cu privire la executarea silitã şi unele
norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia este împãrţitã în şapte cãrţi: procedura înaintea judecãtorului de plasã, tribunalele de judeţ,
curţile de apel, arbitri, executarea silitã, proceduri speciale, dispoziţii generale.
Tribunalele aveau o competenţã generalã, mãrginitã însã de un plafon valoric.

4
 Curţile de apel au funcţionat iniţial la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani (apoi la Galaţi). Procedura de
judecatã era oralã, publicã şi contradictorie.
În procesul civil puteau fi administrate urmãtoarele probe: acte scrise, martori, experţi, cercetãtori
jurãmântul judiciar, prezumţii.
Procesul parcurgea o dublã judecatã în fond, în faþa primei instanþe ºi în faþa instanþei de apel, dupã
care urma judecata în recurs.
Codul prevedea urmãtoarele cãi de atac: apelul (cu care ocazie se fãcea o nouã judecatã în fond),
opoziţia (împotriva hotãrârilor date în lipsã), contestaţia şi recursul prin care se stabilea dacã legea a fost bine
Capitolul XII
interpretatã şi aplicatã.
În general, desfãşurarea procesului era greoaie, deoarece termenele erau lungi, iar administrarea
probelor cerea mult timp. Procedura era şi costisitoare, deoarece pãrţile trebuiau sã plãteascã taxe ridicate de
judecatã şi de timbru. La toate acestea se adaugã faptul cã instanţele inferioare aveau o competenţã restrânsã,
astfel încât pãrţile erau nevoite sã facã lungi deplasãri, cu mijloace de transport primitive, la sediul instanţelor
superioare.

§ 5. Codul de procedurã penalã

- Codul de procedurã penalã a fost adoptat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut ca model
Codul de instrucţie criminalã francez (adoptat la 1808).
Acest cod a realizat un compromis între vechea procedurã şi judecata penalã modernã. Concepţiile
moderne preconizau o judecatã publicã, oralã şi contradictorie, pe când vechea procedurã era secretã, scrisã şi
nu presupunea dezbaterea contradictorie a probelor. În codul de la 1865 sistemul vechi, de tip inchizitorial, s-a
menţinut numai pentru prima fazã a procesului. În faza a doua (cea a judecãþii) s-au introdus principiile
moderne: publicitatea dezbaterilor, principiul oralitãţii, principiul contradictorialitãţii, în virtutea cãrora pãrţile
luau cunoştinţã de probe şi le analizau în contradictoriu, în cadrul dezbaterilor orale şi publice.
Codul este compus din douã mari pãrţi: cartea I-a reglementeazã descoperirea, urmãrirea şi instrucţia
infracţiunilor, iar cartea a II-a judecarea proceselor.
Descoperirea infracţiunilor revenea ofiţerilor de poliþie judiciarã. Aceştia strângeau probele referitoare
la infracţiunile sãvârşite de autor şi dacã socoteau cã sunt întrunite elementele unei infracţiuni, înaintau dosarul
procurorului, care se ocupa de procedura urmãririi infractorului. În anumite cazuri, pe care le gãsea mai
complicate, procurorul înainta cauza respectivã unui judecãtor de instrucţie, care proceda la o anchetã numitã
instrucţie. Dupã efectuarea urmãririi sau, dupã caz, a anchetei, procurorul putea sesiza instanţa de judecatã.
Aşadar, procesul penal cuprindea douã faze: cea premergãtoare şi cea a judecãţii.
Codul prevedea ca instanţe de judecatã: judecãtoriile de plasã, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi
înalta Curte de Casaţie şi Justiþie. Ca şi în materia procedurii civile, judecãtoriile de plasã nu au funcţionat,
atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plasa respectivã.
De regulã, delictele erau de competenþa tribunalelor, iar crimele de competenţa curþilor cu juri (acestea
erau formate dintr-un complet de judecãtori şi dintr-un juriu compus din cetãţeni). Juriul era chemat sã
rãspundã prin da sau nu la douã întrebãri: dacă persoana este sau nu vinovatã, iar în cazul în care era gãsitã
vinovatã, dacã meritã sau nu circumstanţele atenuante. Dacã juriul rãspundea afirmativ la prima întrebare
judecãtorii fãceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzãtor şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile
legii şi de pãrerea juriului cu privire la circumstanţele atenuante.
Printre crime figurau şi infracţiunile împotriva statului, ceea ce înseamnã cã erau de competenţa curţilor
cu juri. În unele cazuri, în funcţie de convingerile lor, juraţii dãdeau rãspunsuri negative, ceea ce ducea la
achitarea autorilor unei infracţiuni împotriva statului.

 Legea comunală din 1 aprilie 1864

Legea comunală din 1 aprilie 1864 prevedea organizarea pentru prima dată a comunei rurale şi urbane
învestite cu personalitate juridică. Comuna trebuia să aibă o populaţie de cel puţin 500 locuitori sau de 100
familii.
Comunele aveau un minimum de atribuţii cum ar fi:

5
  o casă a comunei – Primărie;
 obligaţia de a se îngriji de biserică, asigurând salariul pentru preoţi;
 obligaţia de a se îngriji de infirmi şi de copiii găsiţi;
 obligaţia de a avea un corp de pompieri.
Comunele erau conduse de Consiliul Comunal compus din 5-17 membri şi de Primar, ambele organe
fiind alese de locuitorii comunei. Consiliul lucra în şedinţe ordinare cel puţin o dată pe lună şi în şedinţe
extraordinare ori de câte ori era nevoie, fiind prezidat de primar sau de înlocuitor, când acesta lipsea.
Primarul era şi delegatul puterii centrale. Primarul era ales în comunele rurale de alegători, o dată cu
Capitolul XII
membrii consiliului şi confirmat de prefect, iar în comunele urbane era numit de Domn dintre consilierii care
obţinuseră cele mai multe voturi.
Legea instituia şi ajutoarele de primar, durata funcţiilor acestora, atribuţiile lor şi conţinea dispoziţii
privind bugetul şi contabilitatea comunală.
Convocarea consiliului comunal în şedinţe se făcea de primar sau de o treime a membrilor Consiliului
Comunal cu cel puţin o zi înainte, prin circulară.
Consiliul Comunal adopta hotărâri cu majoritate absolută de voturi. Votul era deschis, cu excepţia
situaţiilor când se referea la persoane (numiri, transferări, revocări din funcţii). Atunci se vota în secret.
Hotărârile se transcriau într-o condică ţinută de secretar, se subsemna de membrii consiliului şi erau la
dispoziţia cetăţenilor comunei permanent.
Şedinţele consiliului erau publice când se tratau probleme privind bugetul, impozitele şi taxele,
administrarea bunurilor, contractările de împrumuturi, înfiinţarea de instituţii de utilitate publică.
Consiliul Comunal îşi aproba propriul regulament de funcţionare, stabilind amenzi pentru consilierii
care lipseau de la şedinţă fără motiv temeinic.
În cazul în care consiliul local hotăra măsuri în afara competenţei sale sau care prejudiciau interesul
general al comunei, primarul avea obligaţia să închidă şedinţa şi să-l înştiinţeze pe subprefect care raporta
neîntârziat Prefectului, iar acesta suspenda executarea hotărârii atacate. Domnitorul putea, printr-o ordonanţă
motivată să anuleze actele autorităţilor comunale contrare legilor.
Atribuţiile Consiliului Comunal erau:
 supraveghea şi apăra interesele şi averea comunei;
 atribuia şi utiliza păşunile şi pădurilor comunale;
 analiza şi aproba veniturile şi cheltuielile comunei, contribuţiile locuitorilor, achiziţiile, înstrăinările,
ipotecile;
 stabilea numărul şi bugetele parohiilor, cu consultarea preoţilor;
 aproba un regulament pentru administrarea interioară a comunei şi la poliţia locală, cu respectarea
legilor.
Consiliul numea: funcţionarii comunei; arhitecţii şi impegaţii însărcinaţi cu clădirile şi conservarea
edificiilor comunei; directorii aşezămintelor publice; doctorii, chirurgii şi veterinarii care se plăteau de către
comună, recunoscuţi de consiliul medical superior; profesorii şi institutorii satelor întreţinute de comună
recunoscuţi de consiliul superior al instrucţiei publice.

Primarul şi atribuţiile sale

În fiecare comună urbană sau rurală se alegea dintre alegătorii comunei Primarul comunei, care era
aprobat de prefect, iar în cele urbane de domnitor.
Totodată, puterea executivă alegea dintre consilieri 6 ajutoare de primar pentru oraşele cu peste 40.000
de locuitori; 4 pentru cele până la 15.000 de locuitori; 3 pentru cele până la 6.000 de locuitori şi unul pentru
comunele mici.
Primarul avea următoarele atribuţii:
 administrarea intereselor comunei, supraveghea poliţia, răspundea de menţinerea ordinii publice, asigura
liniştea locuitorilor comunei;
 publicarea şi executarea legilor şi regulamentelor generale;

6
  administrarea şi conservarea proprietăţilor comunale;
 realizarea veniturilor la bugetul comunei;
 supraveghea şcolile, închisorile, instituţiile de binefacere, bisericile;
 reprezenta interesele comunei în justiţie;
 întocmea listele electorale şi actele civile;
 supraveghea păstrarea arhivelor, titlurilor, documentelor comunei, registrelor de stare civilă;
 putea suspenda pe o perioadă de până la 4 săptămâni funcţionarii publici ai comunei, în afară de secretar
şi perceptor.
Capitolul XII
În executarea atribuţiilor sale primarul emitea dispoziţii.
Regulamentele, ordonanţele, dispoziţiile, corespondenţele consiliului sau ale primarului erau semnate de
primar sau ajutorul ce-l înlocuia şi contrasemnate de secretar. Aceste documente normative se aduceau la
cunoştinţă publică prin proclamaţii şi afişare.
În sate publicitatea se făcea prin citirea publică la ieşirea din biserică şi la casa comunală (primărie). Ele
intrau în vigoare la 5 zile de la publicitatea lor. Semnul distinctiv al primarului era o eşarfă cu culorile
naţionale purtată la cingătoare.

Secretarul (scriitorul) Consiliului Comunal

Fiecare comună urbană avea un secretar, iar fiecare comună rurală avea un scriitor, funcţionar public
numit, suspendat şi revocat de către consiliul comunal, cu încuviinţarea comitetului permanent. Secretarul şi
scriitorul erau însărcinaţi cu redactarea proceselor verbale şi cu transcrierea hotărârilor consiliului. El era plătit
de la bugetul comunei şi se conforma dispoziţiilor date de consiliu şi primar sau ajutorul acestuia.

Cheltuielile comunei - se clasificau în obligatorii şi facultative.

Consiliul Comunal cuprindea anual în buget acele cheltuieli stabilite prin lege ca obligatorii. Cele mai
importante erau:
 întreţinerea localului primăriei şi cheltuiala cancelariei;
 cheltuielile pentru tipărituri, abonamente la gazeta oficială;
 cheltuielile pentru registrele stării civile, statistice şi cu recensământul;
 plata primarului, secretarului, perceptorului, funcţionarilor publici, a gardienilor, sergenţilor,
pompierilor, comisarilor şi impegaţilor poliţiei;
 plata pensiilor funcţionarilor comunali;
 plata cheltuielilor instrucţiunii publice;
 plata cheltuielilor pentru chirii şi reparaţii la localurile judecătoriilor de plăşi şi ocoale;
 leafa preoţilor şi a altor slujbaşi ai bisericilor fără venituri proprii suficiente;
 cheltuiala întreţinerii ospiciilor, a săracilor, a copiilor găsiţi;
 iluminarea şi pavarea străzilor, pentru fântâni, grădini şi parcuri publice.
Pentru strângerea dărilor comunei, consiliul numea un perceptor cu acordul comitetului permanent.

7
  Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene din 2 aprilie 1864

Capitolul XII

Legea pentru înfiinţarea Consiliilor Judeţene din 2 aprilie 1864, este prima lege care organizează
sistematic şi metodic administraţia judeţelor.
Judeţul este o subdiviziune administrativă a statului, cu personalitate juridică, învestită cu o anumită
putere publică şi cu drepturi patrimoniale.
Conform art.1 din Legea din 2 aprilie 1864, în fiecare judeţ se alegea un Consiliu care se întrunea
periodic şi reprezenta interesele locale colective şi economice ale judeţului. Durata mandatului Consiliului
Judeţean era de 4 ani.
Consiliul Judeţean alegea dintre membrii săi un Preşedinte şi un Comitet Permanent compus din trei
membri, care funcţiona în lipsa consiliului şi era prezidat de prefectul judeţului. Totodată, pe lângă membrii
Comitetului Permanent, consiliul alegea şi trei membri supleanţi.
Puteau candida pentru Consiliul Judeţean toţi românii în vârstă de 30 de ani, care se bucurau de toate
drepturile civile şi politice acordate de lege şi care domiciliau de cel puţin 6 luni în judeţul respectiv.
Nu puteau candida pentru Consiliul Judeţean, prefectul, judecătorii tribunalului judeţului, subprefecţii,
casierii, contabilii judeţului, secretarul consiliului judeţean, inginerii, arhitecţii în serviciul judeţului, comisarii
de poliţie, militarii activi şi călugării.
Din acelaşi Consiliu Judeţean nu puteau face parte rudele apropiate – tatăl, fiul, nepotul, fraţii, cumnaţii,
unchiul.
Consiliul Judeţean se întrunea în sesiune ordinară la 15 octombrie a fiecărui an, la reşedinţa judeţului
fiind convocat prin Ordonanţă Domnească cu cel puţin 3 săptămâni înainte de a se publica în Monitorul
Oficial. Prefectul invita în scris consilierii la şedinţă.
Lucrările sesiunii erau deschise şi închise în numele Domnitorului de prefectul judeţului, care prezida
provizoriu consiliul, asistat de doi membrii din cei mai tineri, ca secretari.
Sesiunea ordinară dura trei săptămâni şi se desfăşura în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din
numărul membrilor care compuneau Consiliul judeţean. Şedinţele consiliului nu erau publice în afară de
situaţiile când se vota bugetul şi taxele locale.
Membrii Consiliului Judeţean nu erau retribuiţi.

Atribuţiile Consiliului Judeţean

Consiliul judeţean avea numeroase atribuţiuni vizând interesele locale ale judeţului, dar se pronunţa şi
asupra problemelor încredinţate de corpul legiuitor sau de către guvern.
Anual, Consiliul judeţean aproba bugetul de cheltuieli şi venituri ale anului viitor şi încheierea
exerciţiului bugetar al anului trecut.
Atât cheltuielile cât şi veniturile erau de două feluri: obligatorii şi facultative.
a) Cheltuielile obligatorii reprezentau atribuţia principală a Consiliului, astfel:
 plata chiriei, reparaţiilor şi asigurării dotărilor pentru tribunal, prefectură şi cazarma de jandarmi
destinaţi judeţului;
 salariile membrilor Comitetului permanent, a secretarului consiliului judeţean precum şi a celorlalţi
funcţionari publici;
 întreţinerea drumurilor şi podurilor judeţene şi a altor lucrări publice pe care legea le punea în sarcina
judeţului;
 tipărirea listelor electorale;

8
  întreţinerea şcolilor, spitalelor, aşezămintelor de binefacere.
b) Cheltuielile facultative se aprobau de consiliu în limita fondurilor care rămâneau după asigurarea
cheltuielilor obligatorii. Consiliul judeţean stabilea salariile tuturor funcţionarilor publici plătiţi de judeţ şi
asigura fondurile pentru casa de pensii care funcţiona în fiecare judeţ pentru funcţionarii săi.
Consiliul judeţean hotăra construirea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor judeţene, a canalelor şi altor
lucrări publice; în cazul unor asemenea lucrări care interesau mai multe judeţe, guvernul trebuia să hotărască
după ce consulta şi Consiliul de Stat.
Printre atribuţii se număra şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării zilelor de târg în localităţile
Capitolul XII
judeţului.
În plus, Consiliul judeţean se pronunţa asupra modificărilor privind limitele judeţelor, plaselor
(ocoalelor) şi ale comunelor. Pentru motive întemeiate, Domnitorul putea preroga (amâna) o sesiune a
Consiliului judeţean începută pe timp de trei luni şi chiar îl putea dizolva.
În prima sesiune consiliul stabilea care membri sunt activi şi care supleanţi prin tragere la sorţi.
Mandatul consilierului înceta prin anulare, opţiune, demisie, deces sau pierderea unuia sau mai multor
condiţii de eligibilitate (incompatibilitate). În această situaţie, comitetul permanent desemna pe consilierul
supleant ales.
În lipsa acestuia, Prefectul, la cererea Consiliului judeţean sau a Comitetului permanent, convoca
colegiul electoral pentru a proceda la alegeri în termen de două luni.

Comitetul Permanent

Membrii Comitetului erau aleşi pe o durată de 4 ani şi se reînnoiau din doi în doi ani.
Comitetul permanent avea propriul său regulament de funcţionare aprobat de Consiliul judeţean şi
Domnitor. Emitea hotărâri cu majoritatea voturilor (două) membrilor aleşi de consiliu. Procesele-verbale ale
şedinţelor erau sumare, se semnau de membrii care au participat la aprobarea sa şi se parafau de Preşedintele
Consiliului Judeţean. Fiecare membru primea lunar un salariu de la bugetul judeţului.

Atribuţiile Comitetului Permanent:

Comitetul permanent era reprezentantul Consiliului judeţean în intervalul sesiunilor.
El pregătea lucrările pentru sesiunile Consiliului judeţean şi exercita atribuţiile ce-i erau conferite prin
lege sau de guvern.
Exercita administrarea zilnică a intereselor exclusiv locale ale judeţului; reprezenta şi apăra interesele
judeţului înaintea tribunalelor şi în relaţiile cu alte judeţe.
Cel puţin o dată pe an un membru al Comitetului permanent verifica starea bugetului de venituri şi
cheltuieli al judeţului. Lunar, Comitetul permanent raporta Ministerului de Interne situaţia cheltuielilor făcute
din fondurile judeţene.
Casierul judeţului era dator să ţină o contabilitate deosebită a fondurilor judeţene de cele ale statului.
Comitetul permanent revizuia casa judeţeană când considera necesar şi sesiza Ministerul de Interne.
Cu două săptămâni înaintea deschiderii sesiunii Consiliului judeţean, Comitetul permanent înainta
tuturor consilierilor programul lucrărilor sesiunii.
În fiecare an, la deschiderea sesiunii ordinare, Comitetul prezenta consiliului situaţia economico-socială
a judeţului. Totodată, supunea aprobării consiliului exerciţiul bugetar încheiat şi propunea bugetul de venituri şi
cheltuieli al anului viitor.
Regulamentele şi ordonanţele Consiliului judeţean sau ale Comitetului permanent, cu aprobarea
Domnitorului sau a Camerei Legiuitoare se semnau de Preşedinte şi se contrasemnau de secretar. Prin grija
Prefectului aceste documente se publicau în Monitorul Oficial şi se trimiteau autorităţilor competente în
vederea aplicării.

Secretarul Consiliului judeţean şi al Comitetului permanent

9
 Fiecare consiliu judeţean avea un secretar cu pregătire juridică superioară, salarizat de la bugetul
judeţului şi care trebuia să locuiască în capitala judeţului. El era numit de Domn dintre candidaţii prezentaţi de
consiliul judeţean. Secretarul nu putea să exercite profesiunea de avocat.
El asista la toate şedinţele Consiliului judeţean şi ale Comitetului permanent având obligaţia să
redacteze procesele-verbale şi să transcrie rezultatul deliberărilor acestor autorităţi, în registru, numerotate şi
parafate de preşedintele consiliului. Actele transcrise erau semnate de secretar, preşedinte şi apoi de membrii
care au luat parte la deliberări.
Actele Consiliului judeţean, originale şi copii, se semnau de preşedinte, de consilieri, secretari şi de
Capitolul XII
secretarul judeţului, iar cele ale comitetului de prefect şi secretar.
Secretarul Consiliului judeţean păstra sigiliul judeţului şi se îngrijea de arhivă, fiind obligat să comunice
consilierilor toate documentele ce i se solicită.

Relaţiile prefectului cu Consiliul judeţean şi Comitetul permanent

Prefectul era reprezentantul guvernului pe lângă consiliu şi era numit de puterea centrală.
Prefectul împreună cu membrii Comitetului permanent pregăteau lucrările Consiliului judeţean. El asista
la toate deliberările consiliului în afară de cele ce priveau exclusiv interesele speciale ale judeţului.
Prefectul avea ca principală atribuţie executarea hotărârilor consiliului şi ale Comitetului permanent.
Hotărârile consiliului sau ale Comitetului permanent care erau date cu depăşirea competenţei materiale
şi încălcarea legii erau atacate cu recurs în termen de 10 zile la guvern. Recursul suspenda pe timp de 30 zile
încheierea atacată. Dacă în acest termen guvernul nu se pronunţa, încheierea putea fi aplicată.
În cazul dizolvării Consiliului judeţean şi a Comitetului permanent, prefectul prelua administrarea
intereselor locale până la instalarea noului comitet ales de consiliu.

Subprefectul şi relaţiile sale cu Consiliul judeţean şi Comitetul permanent

Fiecare plasă era administrată de un subprefect pentru o mai bună administrare a comunelor având
atribuţii cum ar fi:
 verificarea casieriilor comunale, a stării civile;
 executarea deciziilor Consiliului Judeţean, precum şi ale Comitetului Permanent, raportând periodic
acestuia despre situaţia din plasa respectivă şi făcând propuneri de îmbunătăţire.
Comitetul permanent comunica hotărârile comunelor şi subprefectului care avea ca principală atribuţie
supravegherea exercitării acestora. Subprefectul inspecta toate comunele plasei sale, controla registrele de stare
civilă şi verifica starea primăriilor de cel puţin două ori pe an, raportând comitetului neregulile şi abuzurile
constatate.
Cu o lună înainte de întrunirea Consiliului Judeţean, subprefectul înainta Comitetului permanent un
raport privind problemele plasei sale.
În luna ianuarie a fiecărui an, el prezenta comitetului un raport despre starea plasei în anul trecut, însoţit
de datele statistice cerute de comitet.

10