Disciplină: Drept civil. Parte generală.

Persoane
Drept 1
Curs 7 – săptămâna 10

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea I. Definiție

Nulitatea reprezintă sancțiunea de drept civil care are ca efect desființarea acelor
dispoziții ale unui act juridic care nu respectă condițiile de valabilitate cerute de lege la
momentul încheierii actului (art. 1246). Concret, nulitatea are ca rezultat înlăturarea
acelor dispoziții din contract și implicit a efectelor produse de acestea, care contravin
normelor legale.
Caracteristicile generale ale nulității sunt:
1. Ca gen proxim, nulitatea este o sancțiune de drept civil. Spre deosebire de
sancțiunile din alte ramuri de drept, cele civile au ca efect pierderea unui drept,
desființarea unui act juridic sau obligația de reparare a prejudiciului cauzat. Alături de
nulitate, mai sunt sancțiuni de drept civil rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, prescripția
extinctivă, decăderea, inopozabilitatea etc.
2. În ceea ce privește diferența specifică față de alte sancțiuni de drept civil, nulitatea
se deosebește prin efectul pe care îl produce și prin motivul pentru care intervine.
Nulitatea are ca efect desființarea unui act juridic, însă ceea ce o diferențiază de celelalte
sancțiuni de drept civil care au și ele același efect, și anume rezoluțiunea, rezilierea și
revocarea, este motivul de desființare a actului: încheierea acestuia cu încălcarea
dispozițiilor legale. Dacă rezoluțiunea, rezilierea și revocarea presupun un act juridic
valabil încheiat, care urmează a fi desființat ca sancțiune împotriva părții care nu și-a
executat obligația contractată, în schimb nulitatea presupune un act juridic nevalabil
încheiat. Pentru a stabili dacă sancțiunea nulității este incidență, trebuie cercetată
exclusiv situația legală de la momentul încheierii actului. Altfel spus, nulitatea intervine
numai pentru cauze concomitente încheierii actului, nu și pentru motive care au apărut
ulterior încheierii actului. În consecință, atât reglementările legale cât și îndeplinirea
condițiilor de fond și de formă ale actului trebuie verificate raportat la momentul
încheierii actului. Nulitatea stă sub semnul adagiului tempus regit actum, timpul
guvernează actul, în sensul că valabilitatea actului trebuie apreciată la momentul în timp
la care acesta a fost încheiat.
 3. Nulitatea intervine în cazul tuturor actelor juridice, fie ele unilaterale sau bilaterale,
cu executare succesivă, continuă sau dintr-o dată, cu titlu gratuit sau oneros.
4. Sancțiunea nulității intervine independent de voința părților, care nu pot nici
institui, nici suprima cauze de nulitate [art. 1246 alin. (4)]. Totuși, în cazul nulității
relative legiuitorul oferă părții al cărei interes a fost vătămat posibilitatea acoperirii
tacite sau exprese a efectelor nulității.
5. Nulitatea intervine independent de culpa părților, existând totuși situații în care
motivul de nulitate se datorează unei acțiuni culpabile a părții: dolul, violența, leziunea,
încălcarea dreptului de preempțiune, încălcarea dispozițiilor privind incapacitățile
speciale etc. În aceste cazuri, partea care a fost de bună-credință poate cere despăgubiri
pe temeiul răspunderii delictuale, pentru prejudiciul cauzat.
6. Nulitatea poate fi constatată (când este vorba despre nulitatea absolută) sau
declarată (cea relativă) prin simplul acord al părților, fără a fi necesară intervenția
instanței de judecată [art. 1246 alin. (3)]. Dacă în vechea reglementare constatarea și
declararea nulității erau apanajul exclusiv al instanței de judecată, Noul Cod civil
instituie regula nulității convenționale, trecând nulitatea judiciară în sfera excepțiilor
(„dacă prin lege nu se prevede altfel” - art. 1246 alin. (3)]. Rămâne de văzut în practică
dacă regula se va impune și pe plan statistic.
7. Nulitatea se deosebește de inexistența actului juridic. Când vrea să aplice
sancțiunea inexistenței, legiuitorul folosește expresia „clauză considerată nescrisă”
[art. 19 alin. (3), art. 154, art. 218 alin. (3), art. 267 alin. (2), art. 325 alin. (3), art. 1009
alin. (1) și (2), art. 1138, art. 1151 alin. (1), art. 1255), art. 1277, art. 1402, art. 1523 alin.
(4), art. 1541 alin. (3), art. 1551 alin. (1), art. 1588 alin. (3), art. 1594 alin. (2), art. 1699,
art. 1734 alin. (2), art. 1825 alin. (1), art. 1826, art. 1902 alin. (5), art. 1910 alin. (5), art.
1918 alin. (4), art. 1932 alin. (2), art. 1953 alin. (5), art. 2004 alin. (5), art. 2075 alin.
(3), art. 2087 alin. (3), art. 2094, art. 2172 alin. (1), art. 2192 alin. (3), art. 2257 alin. (5),
art. 2263 alin. (3), art. 2339 alin. (2), art. 2384 alin. (2), art. 2385, art. 2396 alin. (3), art.
2408, art. 2433, art. 2440 alin. (2), art. 2459 alin. (4)]. Un exemplu specific de
inexistență a actului juridic este cel reglementat de art. 1659: „Dacă în momentul vân-
zării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce
niciun efect”. În aceste cazuri nu se pune problema nulității unei dispoziții a actului
juridic, dimpotrivă aceasta este considerată inexistentă. Iar ceva ce nu există nu poate
participa la ideea de valabil/nevalabil. Faptul că inexistența diferă de nulitate rezultă din
modul de redactare a art. 1255: „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului”. Diferența
dintre cele două sancțiuni constă în aceea că nulitatea trebuie să fie constatată sau
declarată, după caz, fie de părți, fie de instanța de judecată, până atunci ea fiind
prezumată valabilă, în timp ce inexistența conferă părții dreptul de a ignora clauza
respectivă. O altă diferență constă în aceea că nulitatea poate fi virtuală, putând fi dedusă
dintr-un text de lege pe care clauza contractuală îl încalcă, în timp ce inexistența clauzei
se apreciază direct în raport cu obiectul ei.
 Secțiunea a II-a. Clasificarea nulităților

§1. În funcție de natura interesului ocrotit

Potrivit dispozițiilor art. 1246, nulitatea poate fi absolută sau relativă.
a) Nulitatea absolută intervine atunci când prin încheierea actului s-a încălcat
o dispoziție legală instituită pentru ocrotirea unui interes general [art. 1247 alin. (1)]. În
acest caz legiuitorul vorbește despre actul lovit de nulitate sau actul nul, precum și
despre constatarea nulității.
b) Nulitatea relativă intervine atunci când a fost încălcată o dispoziție legală
instituită pentru ocrotirea unui interes particular [art. 1248 alin. (1)]. Când se referă la
nulitatea relativă, legiuitorul folosește expresiile act anulabil și declararea nulității.

§2. În funcție de întinderea efectelor nulității

Nulitatea poate afecta actul juridic în întregime sau doar o anumită dispoziție a
actului, astfel că vom distinge între:
a) Nulitatea totală, care desființează actul în întregime. De exemplu nulitatea
donației pentru lipsa formei autentice.
b) Nulitatea parțială, care desființează doar acele clauze ale actului juridic care sunt
contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise
(art. 1255). De exemplu, clauza care prevede o dobândă excesivă într-un contract de
împrumut este nulă, fără a afecta restul clauzelor. Nulitatea parțială are caracter
subsidiar, intervenind doar atunci când nu este un caz de inexistență și numai dacă
clauzele afectate de nulitate nu sunt esențiale prin natura lor sau prin voința părților (art.
1255), caz în care intervine nulitatea totală.
Este important să nu fie confundată nulitatea absolută cu cea totală, respectiv
nulitatea relativă cu cea parțială; fiind vorba despre clasificări după criterii diferite, ele
pot apărea în variante combinate: nulitatea absolută totală (de exemplu donația care nu
respectă forma autentică), nulitatea relativă totală (cazul actului încheiat de o persoană
fără capacitate de exercițiu), nulitatea absolută parțială (clauza dobânzii nelegale) sau
nulitatea relativă parțială (legatul care are ca obiect mai multe bunuri, dintre care unul
aparține altui subiect de drept).

§3. În funcție de modul de reglementare legală

Cauza de nulitate nu poate fi instituită de părțile actului juridic [art. 1246 alin.
(4)], ea trebuie să rezulte din încălcarea unui text de lege. După cum nulitatea este sau
nu prevăzută expres ca sancțiune pentru încălcarea unei norme, deosebim între:
a) Nulitatea expresă este prevăzută ca sancțiune pentru încălcarea unei norme
legale: „Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită
de nulitate absolută” (art. 294).
b) Nulitatea virtuală (tacită, implicită) nu este prevăzută expres de lege, dar ea se
aplică atunci când altfel scopul legii nu poate fi atins (art. 1253). Şi în acest caz nulitatea
poate fi absolută sau relativă, în funcție de interesul ocrotit. Dacă legiuitorul nu prevede
expres natura nulității - în cazul nulității exprese - sau aceasta nu poate fi dedusă în chip
neîndoielnic din norma legală aplicată - în cazul nulității virtuale, atunci sancțiunea va
fi nulitatea relativă (art. 1252 - prezumția de nulitate relativă).
 §4. După felul condițiilor de validitate încălcate
a) Nulitatea de fond intervine atunci când actul încalcă una sau mai multe condiții
de fond care țin de validitatea actului juridic, cum ar fi viciile de consimțământ, lipsa
obiectului actului juridic, etc.
b) Nulitatea de formă sancționează nerespectarea condiției de formă ad validitatem
impusă de lege, cum este de exemplu cazul donației care trebuie să îmbrace forma
autentică, sub sancțiunea nulității absolute [art. 1011 alin. (1)].

Secțiunea a III-a. Regimul juridic al nulității

Prin regim juridic înțelegem totalitatea normelor juridice care reglementează o

instituție juridică. În cazul nulității, din regimul juridic deducem când intervine o
anumită nulitate, cine o poate invoca, în ce termen și dacă nulitatea poate fi confirmată.

§1. Regimul juridic al nulității absolute

Din textul art. 1247 rezultă următoarele caracteristici principiale ale nulității
absolute:
a) Nulitatea absolută sancționează încălcarea unei norme instituite pentru
ocrotirea unui interes general [art. 1247 alin. (1)].
b) Ea poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de
excepție [art. 1247 alin. (2)]. Nulitatea absolută poate fi invocată atât de părți, cât și de
terți, sub condiția justificării unui interes. Calitatea de persoană interesată rezultă din
câștigul patrimonial concret pe care îl înregistrează subiectul de drept care invocă
nulitatea unui act juridic. Prin urmare, nu va putea invoca nulitatea absolută terțul care
nu are nimic concret de câștigat și care urmărește doar producerea unui prejudiciu altui
subiect de drept. Invocarea nulității absolute se poate face pe cale de acțiune - atunci
când subiectul de drept solicită direct desființarea actului juridic - sau pe cale de excepție
- atunci când se apără împotriva pretenției de executare a unei prestații născute printr-
un act juridic nul. În cazul în care obiectul unui litigiu îl constituie executarea unui act
juridic și niciuna din părți nu invocă nulitatea absolută, atunci instanța este obligată să
o invoce din oficiu [art. 1247 alin. (3)]. Legiuitorul nu reglementează însă modalitatea
procedurală concretă în care instanța va putea constata nulitatea absolută a actului
juridic, deoarece potrivit dispozițiilor art. 304 pet. 6 C. proc. civ. (dacă instanța a acordat
ceea ce nu s-a cerut hotărârea este supusă recursului), instanța nu poate dispune decât
asupra lucrurilor cerute de părți.
c) Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, nefiind legată de un termen de
prescripție [art. 1249 alin. (1) și art. 2502 alin. (2) pct. 3]. Legiuitorul își rezervă dreptul
de a institui excepții de la regula imprescriptibilității acțiunii în constatarea nulității
absolute, așa cum s-a întâmplat în cazul acțiunii în constatarea nulității absolute a
contractelor de vânzare a imobilelor preluate de regimul comunist, încheiate în temeiul
Legii nr. 112/1995, care s-a prescris la 14.08.2002.
d) De principiu nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea
actului, întrucât interesul afectat este unul general [art. 1247 alin. (4)]. Totuși, în unele
cazuri în care interesul particular al menținerii actului predomină față de cel general,
legiuitorul permite cu titlu de excepție expres prevăzută acoperirea nulității absolute prin
validarea actului. În afară de aceste situații de excepție, părțile mai au la dispoziție
posibilitatea refacerii actului nul, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate de data
aceasta, însă actul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, nu și pentru trecut
(art. 1259). Nu se poate așadar valida un act nul prin întocmirea ulterioară a aceluiași
act în forma legală. Actul inițial rămâne nul, iar noul act își va produce efectele din
momentul încheierii sale, pentru viitor.

§2. Regimul juridic al nulității relative

Potrivit art. 1248, nulitatea relativă se caracterizează prin următorul regim juridic:
a) Este anulabil contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite
pentru ocrotirea unui interes particular [art. 1248 alin. (1)]. În cadrul regimului juridic
al nulității relative, identificarea titularului interesului particular este esențială.
b) Nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes particular îl
ocrotește norma încălcată [art. 1248 alin. (2)]. Dacă nulitatea absolută poate fi invocată
de orice persoană interesată, în schimb nulitatea relativă poate fi invocată doar de
beneficiarul normei care a fost încălcată. Această persoană poate fi parte în actul juridic,
dar și un terț, de exemplu persoana a cărei încuviințare era necesară pentru încheierea
căsătoriei de către minorul de 16 ani [art. 297 alin. (2)], soțul care atacă un act încheiat
de celălalt soț [art. 316 alin. (2)], terțul în favoarea căruia fusese stabilită clauza de
inalienabilitate [art. 629 alin. (2)]. Instanței de judecată îi este interzis în mod expres să
invoce nulitatea relativă [art. 1248 alin. (3)].
c) Acțiunea în anularea unui act juridic este supusă - ca regulă - termenului general
de prescripție de 3 ani (art. 2517). Termenul de prescripție începe să curgă de la data
descoperirii motivul de anulare, dar nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului,
cu excepția violenței, când termenul curge de la data încetării violenței, și a dolului, când
termenul curge de la data descoperirii [art. 2529 alin. (1) lit. b)]. Dacă nulitatea relativă
este invocată de un terț, atunci termenul începe să curgă de la data la care terțul a
cunoscut existența cauzei de nulitate [art. 2529 alin. (2)]. Nulitatea relativă poate fi
invocată oricând pe cale de excepție, chiar și după împlinirea termenului de prescripție,
dacă se cere executarea contractului [art. 1249 alin. (2)], existând însă și cazuri de
excepție expres prevăzute, cum ar fi cel al leziunii unde anulabilitatea nu mai poate fi
invocată pe cale de excepție după împlinirea prescripției [art. 1223 alin. (2)]. Tot cu titlu
de excepție, legiuitorul a prevăzut și unele termene speciale, mai scurte decât cel
general:
- nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la
data înființării sau înregistrării, după caz [art. 197 alin. (1)];
- anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni (art. 301);
- acțiunea în anularea actelor încheiate de unul dintre soți cu încălcarea hotărârii
judecătorești prin care îi fusese retras acest drept [art. 316 alin. (2)] sau asupra locuinței
familiei fără acordul celuilalt [art. 322 alin. (4)], poate fi introdusă în termen de un an;
- acțiunea în anularea acceptării sau renunțării la moștenire se prescrie în termen
de 6 luni (art. 1124);
- acțiunea în anularea adopției poate fi formulată în termen de 6 luni [art. 479 alin.
(2)];
- acțiunea în anulare pentru leziune se prescrie în termen de 1 an [art. 1223 alin.
(1)];
 - acțiunea în anularea contractelor de vânzare a imobilelor preluate de regimul
comunist s-a prescris la 14.08.2002.
d) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin validarea actului de către cel
îndreptățit la promovarea acțiunii [art. 1248 alin. (3) și art. 1261 alin. (2)].

§3. Cauzele de nulitate absolută

Nulitatea absolută intervine în cazurile în care legea prevede expres această
sancțiune sau atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit de norma
încălcată este unul general.
Este sancționată cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor legale privind:
a) Capacitatea de folosință a subiectului de drept. Capacitatea de folosință
începe la naștere - cu excepția drepturilor care se dobândesc de la concepția persoanei
fizice, respectiv înființarea persoanei juridice și încetează la decesul, respectiv lichidarea
subiectului de drept. Dacă un subiect de drept, persoană fizică sau juridică, nu are
capacitatea de a fi titularul unui anumit drept sau al unei anumite obligații, atunci actele
juridice având ca obiect dreptul sau obligația respectivă sunt lovite de nulitate absolută,
ca de exemplu, în următoarele cazuri:
- lipsa capacității de folosință a persoanelor fizice, cum ar fi încheierea contractului
care stipulează o rentă constituită pe durata vieții unei persoane care era decedată în ziua
încheierii contractului (art. 2246);
- bigamia (art. 273 și art. 293);
- căsătoria între rude (art. 274 și art. 293);
- încălcarea incapacității speciale de a cumpăra stabilită pentru „funcționarii publici,
judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea
persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau a
vânzării care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare
o supraveghează” [art. 1654 alin. (1) lit. c)];
- lipsa capacității de folosință a persoanelor juridice;
- încheierea de acte juridice de către persoana juridică cu încălcarea principiului
specialității capacității de folosință [art. 206 alin. (1)-(3)].
b) Capacitatea de exercițiu. De regulă, încheierea de acte juridice cu încălcarea
dispozițiilor privind capacitatea de exercițiu se sancționează cu nulitatea relativă, însă
există și excepții cum ar fi încheierea căsătoriei de către minorul care nu a împlinit vârsta
de 16 ani (art. 294) sau de către persoana care suferă de alienație ori debilitate mintală
(art. 276 și art. 293), cazuri în care intervine nulitatea absolută a căsătoriei.
c) Consimțământul. Nulitatea absolută intervine atunci când consimțământul
lipsește cu desăvârșire, cum ar fi lipsa consimțământului tuturor coproprietarilor la
partajul voluntar [art. 684 alin. (2)] sau când acesta este dat pe baza unor înscrisuri
dovedite ulterior ca fiind false, cum este cazul de exemplu al tranzacției (art. 2275).
Legiuitorul mai sancționează cu nulitatea absolută și încălcarea dispozițiilor privind
consimțământul personal și liber exprimat la încheierea căsătoriei (art. 271 și art. 293),
cu precizarea că vicierea consimțământului atrage doar nulitatea relativă.
d) Obiectul actului juridic sau al obligației. Nulitatea absolută intervine pentru
neîndeplinirea condițiilor de validitate a obiectului actului juridic sau al obligației, cum
sunt următoarele cazuri:
 - conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale
(art. 66);
- prețul nedeterminat [art. 1662 alin. (3)];
- obiectul de activitate al persoanei juridice este ilicit, contrar ordinii publice ori
bunelor moravuri [art. 196 alin. (1) lit. c)];
- convențiile contrare regimului comunității legale, dacă nu sunt compatibile nici cu
regimul comunității convenționale (art. 359);
- actele juridice asupra moștenirii nedeschise (art. 956);
- donația care cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa (art.
1015), caz în care actul rămâne fără obiect;
- tranzacția privitoare la un contract a cărui cauză de nulitate absolută era cunoscută
de ambele părți, afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității (art.
2274);
- stabilirea de către părți a unui termen de prescripție cu încălcarea dispozițiilor
imperative în această materie [art. 2515 alin. (6)];
- stabilirea unui termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea
dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată (art. 2546);
- vânzarea cu opțiune de răscumpărare dacă diferența dintre prețul răscumpărării și
prețul plătit pentru vânzare depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi (art.
1762);
- clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privința
viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii
contractului [art. 1708 alin. (2)];
- recunoașterea unui copil a cărui filiație, stabilită anterior potrivit legii, nu a fost
înlăturată sau a unui copil decedat anterior, care nu a lăsat descendenți firești [art. 418
lit. b) și c)].
e) Cauza actului juridic. Atrag nulitatea absolută a actului juridic:
- cauza ilicită sau imorală [art. 1238 alin. (2)];
- frauda la lege, adică utilizarea unor norme legale pentru a ajunge la un alt rezultat
decât cel urmărit de legiuitor (art. 1237);
- stipularea unei condiții imposibile, ilicite sau imorale, dacă aceasta reprezintă însăși
cauza actul juridic (art. 1402);
- căsătoria fictivă (art. 295);
- adopția fictivă (art. 480);
- fiducia care ascunde o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului (art. 775).
f) Forma cerută ad validitatem. Potrivit dispozițiilor art. 1242, „este lovit de
nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea
o cere pentru încheierea sa valabilă”. Aplicații ale acestui caz de nulitate găsim de
exemplu atunci când:
- actul de înființare a persoanei juridice lipsește sau nu a fost încheiat în forma
autentică în situațiile anume prevăzute de lege, ori lipsesc anumite prevederi considerate
esențiale de legiuitor (cum ar fi denumirea, sediul, obiectul de activitate, aporturile
fondatorilor, capitalul social etc.) ori s-au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul
inițial sau capitalul social minim, subscris și vărsat [art. 196 alin. (1) lit. a), e), f) și g)];
- căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor privind solemnitatea [art. 287
alin. (1) și art. 293 alin. (1)];
 - recunoașterea copilului a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege [art.
418 lit. c)];
- donația care nu respectă forma autentică [art. 1011 alin. (1)].
g) Autorizația administrativă prealabilă. În unele cazuri legiuitorul pretinde
pentru încheierea valabilă a unui act juridic, existența prealabilă a unei autorizații emise
de un organ al administrației publice. În această materie intervine nulitatea absolută de
exemplu atunci când:
- lipsește autorizația administrativă necesară pentru înființarea unei persoane juridice
[art. 196 alin. (1) lit. d)];
- lipsește certificatul de urbanism în cazul dezmembrării terenurilor;
- lipsește certificatul de neurmărire fiscală în cazul înstrăinării imobilelor;
- o persoană juridică săvârșește acte și operațiuni fără autorizațiile prevăzute de lege
(art. 207).
h) Ordinea publică. Legiuitorul interzice expres derogarea prin convenții sau
acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri (art. 11).
i) Dreptul de preempțiune al statului. În cazul bunurilor considerate de
legiuitor de importanță națională, statul are un drept de preempțiune la cumpărare, a
cărui încălcare atrage nulitatea absolută a actului, de exemplu la dobândirea terenurilor
cu vegetație forestieră, a imobilelor clasate drept monumente istorice etc.

§4. Cauzele de nulitate relativă

Atrag nulitatea relativă actele juridice la a căror încheiere au fost încălcate
dispoziții legale privind:
1. Capacitatea de folosință. Intervine nulitatea relativă dacă un act juridic este
încheiat de o persoană aflată într-o stare de incapacitate specială de folosință, de
exemplu incapacitatea de a beneficia de liberalități (art. 990) sau doar de legate (art.
991) ori de a cumpăra (art. 1654), dacă nu intervine nulitatea absolută. Tot aici se
încadrează și actele încheiate de unul dintre soți, fără acordul celuilalt, atunci când acesta
este necesar [art. 347 alin. (1)].
2. Capacitatea de exercițiu. Este anulabil actul încheiat de o persoană care fie nu
are capacitate de exercițiu deplină, fie are capacitate de exercițiu restrânsă, dar nu a
obținut autorizarea cerută de lege (art. 44, art. 297).
3. Reprezentarea. Pot fi anulate actele încheiate de reprezentantul unui subiect de
drept, cu încălcarea dispozițiilor legale privind interdicția de a încheia anumite acte
juridice (art. 144), de a încheia acte juridice cu anumite persoane (art. 147) sau în stare
de contrarietate de interese (art. 215) ori de conflict de interese (art. 1303, art. 1304). În
schimb, actele încheiate în numele persoanei juridice de către subiecte de drept care nu
îndeplinesc condițiile legale pentru a reprezenta o persoană juridică, sunt anulabile doar
dacă s-a produs o vătămare (art. 211).
4. Discernământul. Încheierea unui act juridic de către o persoană lipsită de
discernământ atrage nulitatea relativă a actului (art. 299, art. 1205).
5. Consimțământul. Atrag nulitatea relativă actele juridice încheiate de un subiect
de drept al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare, doi, violență sau leziune (art.
298, art. 419, art. 479).
 6. Obiectul actului juridic. Este anulabil contractul de vânzare-cumpărare având ca
obiect un bun care pierise în parte la momentul încheierii contractului (art. 1659),
precum și cel care conține un preț fictiv sau derizoriu (art. 1665). Tot nulitatea relativă
intervine și în cazul legatului care are ca obiect bunul altuia (art. 1064), dacă testatorul
nu a cunoscut acest fapt.
7. Cauza actului juridic. Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului (art. 1238).
8. Alte motive. Atrage nulitatea relativă spre exemplu încălcarea clauzei de
inalienabilitate [art. 629 alin. (1)].

Secțiunea a IV-a. Efectele nulității

Principalul efect al nulității îl constituie desființarea cu caracter retroactiv a

actului juridic, astfel încât acesta „se consideră a nu fi fost niciodată încheiat” [art. 1254
alin. (1)], indiferent dacă nulitatea este absolută sau relativă. Din acest efect principal
decurg următoarele consecințe logice:
- dacă prestațiile nu au fost executate, ele nu mai pot fi cerute spre executare;
- dacă prestațiile au fost deja executate, chiar și în parte, atunci are loc la cererea
părții îndreptățite, restituirea prestațiilor;
- dacă pornind de la situația juridică creată de actul nul au fost încheiate alte acte
juridice, atunci aceste acte subsecvente se desființează la rândul lor.
Aceste efecte ale nulității sunt guvernate de următoarele trei principii: i)
Principiul retroactivității efectelor nulității, ii) Principiul restitutio in integrum, și iii)
Principiul desființării actelor subsecvente.

§1. Principiul retroactivității efectelor nulității

De principiu, efectele nulității se aplică retroactiv, de la momentul încheierii
actului, astfel încât acesta se consideră ca și cum nu ar fi fost încheiat niciodată [art.
1254 alin. (1)].
În unele cazuri expres prevăzute în lege, de la caracterul retroactiv al efectelor
nulității pot exista excepții, întemeiate de regulă pe considerente de echitate, cum ar fi:
- căsătoria putativă, adică acea căsătorie în care unul dintre soți a fost de
bună-credință și, necunoscând viciul actului, a crezut în valabilitatea căsătoriei.
Denumirea vine de la puto, putare, însemnând în latină a presupune, a crede. În mod
normal, efectele căsătoriei se șterg ca și cum aceasta nu ar fi fost încheiată niciodată.
Dar, ar fi inechitabil ca soțul vinovat să obțină un beneficiu din nulitatea căsătoriei, iar
cel nevinovat să suporte un eventual prejudiciu. Prin urmare, potrivit legii, efectele
nulității se produc pentru soțul de bună-credință numai pentru viitor, cu consecința că
toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt considerate bunuri comune, indiferent
pe numele cărui soț au fost dobândite, cu excepția celor care potrivit legii sunt
considerate bunuri proprii [art. 304 alin. (1) și (2)]. În schimb, pentru soțul vinovat
regimul comunității de bunuri nu se aplică, cu consecința că bunurile dobândite în timpul
căsătoriei nule pe numele celuilalt soț nu sunt considerate bunuri comune. Această
dispoziție este incidență și în ceea ce privește obligația de întreținere între foștii soți;
- copiii rezultați dintr-o căsătorie anulată își păstrează statutul de copii din
căsătorie (art. 305).
 §2. Principiul restitutio in integrum (al repunerii părților în situația
anterioară)
De vreme ce actul se consideră ca și cum nu ar fi fost încheiat niciodată, înseamnă
că părțile trebuie repuse în situația anterioară, cu consecința restituirii eventualelor
prestații primite. Restituirea prestațiilor operează la cererea părții interesate, ea nu se
dispune automat de către instanța de judecată, trebuind să fie cerută în termen de 3 ani
de la data constatării sau declarării nulității actului.
În cazul în care restituirea prestațiilor nu mai este posibilă, debitorul obligației de
restituire va fi obligat la despăgubirea prin echivalent [art. 1254 alin. (3)]. Această
situație poate apărea atunci când bunul primit a fost înstrăinat, iar actul subsecvent nu
se poate desființa, sau când bunul a fost consumat sau distrus, ori atunci când contractul
a avut caracter succesiv sau continuu, iar restituirea nu este posibilă în mod natural (de
exemplu nu se poate restitui folosința unui bun, asigurată de locator în temeiul
contractului de închiriere). În asemenea cazuri despăgubirea va consta în valoarea pe
care prestația a avut-o la momentul primirii ei de către cel obligat acum la restituire [art.
1640 alin. (2)]. Dacă suntem în ipoteza imposibilității restituirii unui bun din cauza
pieirii sau înstrăinării acestuia, atunci despăgubirea va reprezenta fie valoarea cea mai
mică a bunului, calculată la momentele primirii, respectiv al înstrăinării ori al pierderii,
fie valoarea cea mai mare, atunci când debitorul obligației de restituire este de rea-
credință sau a determinat nașterea obligației de restituire (art. 1641). În schimb, dacă
pieirea bunului s-a datorat unui caz fortuit (sau de forță majoră), atunci debitorul este
liberat de obligația de restituire, cu excepția cazului în care este de rea-credință sau a
determinat nașterea obligației de restituire (art. 1642). Aici legiuitorul impune și o
excepție de la excepție, și anume exonerarea totală a debitorului dacă face dovada
faptului că bunul ar fi pierit și dacă l-ar fi restituit creditorului.
În cazurile de desființare a actului pentru motivul vicierii consimțământului prin
doi sau leziune, partea prejudiciată are dreptul de a opta între a cere pe de o parte
anularea actului, restituirea prestațiilor și daune-interese, sau pe de altă parte menținerea
actului și reducerea propriei prestații cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățită (art. 1257).
Dacă un act încheiat în formă autentică a fost desființat pentru un motiv care
rezultă din însăși textul actului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public
la repararea prejudiciului, pe temeiul răspunderii civile delictuale (art. 1258).
De la repunerea părților în situația anterioară există anumite excepții legale:
- posesorul de bună-credință are dreptul la păstrarea fructelor (art. 1645);
- persoana fără capacitate de exercițiu deplină nu restituie decât în limita folosului
realizat (art. 1167). Ca urmare, incapabilul nu va restitui decât dacă și în măsura în care
prestația se mai regăsește în patrimoniul său. Sau, în limbajul vechiului Cod civil:
incapabilul restituie în limita îmbogățirii sale.
Două dintre excepțiile vechii reglementări nu mai sunt de actualitate. Prima avea
în vedere contractele cu executare succesivă, în cazul cărora Noul Cod civil prevede
expres obligația de restituire [art. 1254 alin. (3)]. Se pune însă problema utilității unei
asemenea restituiri, de vreme ce de regulă valoarea serviciului primit de debitorul
obligației de restituire în echivalent este identică (sau apreciată de părți ca fiind identică)
cu suma de bani plătită de acest debitor cu caracter succesiv în schimbul serviciului
primit (chiria este egală cu contravaloarea folosinței bunului închiriat). A doua excepție
care nu și-a mai păstrat acest caracter este expresia principiului nemo auditur propriam
turpitudinem allegans: nimeni nu va fi ascultat atunci când își invocă propria culpă.
Acest principiu se aplica atunci când un act se desființa pentru cauză imorală sau ilicită
iar cel din a cărui culpă actul s-a desființat solicita restituirea prestațiilor, iar ca efect al
acestui principiu i se respingea pretenția. Noul Cod civil prevede expres faptul că:
„Prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne
întotdeauna supusă restituirii” (art. 1638).

§3. Principiul desființării actelor subsecvente

Ca efect al desființării unui act, trebuie să fie desființate toate actele încheiate
subsecvent, având la bază situația juridică creată prin actul nul [art. 1254 alin. (2)]. La
romani, acest principiu era desemnat prin dictonul resoluto jure, dantis resolvitur jus
accipientis, adică desființarea dreptului, are ca urmare desființarea dreptului aflat în
legătură cu acesta.
Acest al treilea principiu al nulității reglementează efectele nulității față de terți.
Când am analizat efectele actului juridic, am constatat că terții sunt obligați să țină seama
de situația juridică apărută în urma încheierii unui act juridic. Ce se întâmplă dacă pe
baza acelei situații, un terț dobândește un drept, iar ulterior actul inițial se desființează
pe motiv de nulitate? Principiul resoluto jure, dantis resolvitur jus accipientis este un
corolar al altui principiu al dreptului civil, anume nemo plus juris ad alium transferre
potest, quam ipse habet, adică nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât
are el însuși [art. 17 alin. (1)]. Sau pe scurt: nemo dat quod non habet, nu poți da ceea
ce nu ai. Consecința logică a acestui principiu este aceea că dreptul pe care terțul l-a
dobândit în temeiul actului subsecvent, nu l-a putut dobândi de fapt, întrucât cel care i
l-a transferat nu-l avea nici el în patrimoniu, actul acestuia de dobândire fiind nul. Prin
urmare, actul subsecvent unui act nul este la rândul său desființat. Aplicații ale acestui
principiu sunt expres prevăzute în Codul civil, de exemplu în cazul nulității căsătoriei
care atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință (art. 1032).
Spre deosebire de primele două, acest principiu poate uneori să aducă mai mult
rău decât să restabilească o situație dreaptă, aceasta pentru că sunt afectate drepturi ale
terților, care nu puteau ști că actul transmițătorului lor este nevalabil. Pentru acest motiv
legiuitorul a instituit situații de excepție în care actul subsecvent nu se desființează, cum
ar fi:
- actele de conservare care au ca obiect un drept dobândit în temeiul unui act
desființat se vor păstra, întrucât ele nu dăunează proprietarului. Aplicații ale acestei
excepții se găsesc în numeroase texte ale Noului Cod civil, cum ar fi art. 640, art. 960
alin. (3), art. 1511 alin. (2), art. 1575 etc.;
- actele de administrare încheiate de un terț de bună-credință își produc
efectele față de adevăratul titular al dreptului, cu precizarea că în cazul contractului cu
executare succesivă (cum este cazul locațiunii) efectele se vor produce în continuare
doar dacă au fost respectate condițiile de formă pentru publicitatea față de terți și doar
pentru maximum un an de la data desființării actului (art. 1649);
- actele de dispoziție se păstrează doar dacă terțul a fost de bună-credință la
momentul dobândirii dreptului. Sunt reglementate astfel de situații de excepție, după
cum urmează:
 - posesorul de bună-credință care a dobândit un bun mobil este considerat
proprietarul acestuia, chiar dacă cel de la care l-a dobândit nu avea un drept valabil, cu
excepția cazului în care bunul fusese furat sau pierdut și ulterior vândut, caz în care
proprietarul poate revendica bunul în termen de 3 ani de la momentul pierderii posesiei
(art. 937);
- uzucapiunea tabulară. Dacă terțul care a intrat în posesia unui bun imobil
poate invoca uzucapiunea, atunci nu va mai suferi pierderea dreptului, chiar dacă îl
dobândise de la un neproprietar (art. 931);
- cazul decedatului aparent. Ne aflăm în ipoteza în care o persoană este
declarată decedată în condițiile art. 49-51, bunurile sale sunt transmise moștenitorilor,
aceștia le-au înstrăinat, iar ulterior se descoperă că persoana declarată decedată era în
viață. Ca efect al nulității, toate actele încheiate subsecvent hotărârii de declarare a
decesului vor fi desființate, cu excepția actelor cu titlu oneros, în care dreptul a fost
dobândit de un terț de bună-credință [art. 54 alin. (2)]. În această materie este considerat
de rea-credință terțul care la momentul dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana
declarată decedată este de fapt în viață. Cum buna-credință se prezumă, revine celui
interesat sarcina să facă, prin orice mijloc de probă, dovada relei-credințe a terțului
dobânditor la momentul dobândirii bunului;
- locuințele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995. Dreptul de proprietate
dobândit de chiriașul care a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 un imobil preluat în
mod nelegal de către stat rămâne în ființă, dacă dobânditorul a fost de bună-credință (art.
46 din Legea nr. 10/2001). În această materie, buna-credință trebuie să fie absolută.
Astfel, subdobânditorul trebuie să depună diligente suficiente pentru a cerceta
valabilitatea titlului vânzătorului, simpla ignoranță nefiind suficientă pentru a atrage
statutul de dobânditor de bună-credință.
În toate cazurile analizate mai sus, efectele actului subsecvent se mențin pentru a
garanta certitudinea circuitului civil, astfel că buna-credință înlătură efectele nulității, în
măsura în care singurul motiv de nulitate îl constituie nevalabilitatea titlului
vânzătorului. Dacă actul subsecvent are și alte vicii, acestea nu pot fi acoperite prin
buna-credință a dobânditorului.
Putem aminti și două cazuri în care condiția bunei-credințe nu mai este cerută:
uzucapiunea mobiliară (art. 939) și uzucapiunea imobiliară extra-tabulară (art. 930), în
ambele situații fiind însă necesară o posesie exercitată timp de 10 ani.

§4. Salvarea manifestării de voință de efectele nulității

Nulitatea este o sancțiune civilă care urmărește restabilirea unei situații de drept.
Uneori însă, manifestarea de voință a părților sau a uneia dintre ele a fost valabilă, iar
desființarea actului ar crea mai curând o nedreptate decât să restabilească dreptatea. În
asemenea cazuri se constată o coliziune între un principiu al nulității și un alt principiu
al dreptului, cu efectul salvării manifestărilor de voință.

1. Conversiunea actului nul

Potrivit dispozițiilor art. 1260 alin. (1), „un contract lovit de nulitate absolută va
produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond și
de formă prevăzute de lege”. Avem în această situație un acord care nu este valabil
pentru că nu respectă condițiile de formă cerute ad validitatem de lege, în schimb este
valabil pentru a produce alte efecte, de o forță juridică mai mică. De exemplu un contract
de vânzare-cumpărare imobiliară nul absolut pentru nerespectarea formei autentice
poate fi luat în considerare ca o promisiune de vânzare valabilă, act pentru care nu se
cere îndeplinirea vreunei condiții de formă. Rațiunea principiului conversiunii actului
nul este aceea că părțile au fost de acord să vândă, respectiv să cumpere un bun, însă
modul de manifestare a voinței lor nu poate produce efectul translativ al proprietății,
este însă suficient pentru a constata intenția bilaterală de a încheia actul de vânzare-
cumpărare. Pe baza acestei promisiuni bilaterale, oricare dintre părți poate obține fie
obligarea celeilalte la încheierea actului în formă autentică, fie pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de act autentic. Condițiile pentru a putea opera
conversiunea sunt:
- să existe un act nul total. Dacă actul este afectat doar de o nulitate relativă,
atunci părțile au un alt mijloc de salvare a manifestării de voință, și anume confirmarea
actului. De asemenea, dacă nulitatea este doar parțială, atunci nu se pune problema
conversiunii actului, întrucât acesta își va produce efectele, cu excepția dispozițiilor
nevalabile;
- actul nul să întrunească condițiile de validitate ale altui act juridic, diferit
ca natură juridică sau ca obiect de cel nul. Manifestarea de voință nu poate fi convertită
decât în forma unui act juridic ale cărui condiții de validitate sunt îndeplinite integral;
- părțile să nu fi exclus în cuprinsul actului nul posibilitatea conversiunii
sau intenția de a exclude conversiunea să nu reiasă „în chip neîndoielnic, din scopurile
urmărite de părți la data încheierii contractului” [art. 1260 alin. (2)]. De esența
conversiunii este salvarea manifestării de voință, însă dacă părțile au arătat în mod
expres că manifestarea lor de voință nu poate fi convertită, atunci aplicarea conversiunii
ar veni în contra scopului manifestării de voință.

2. Confirmarea sau validarea actului anulabil

Confirmarea reprezintă actul juridic unilateral prin care persoana al cărei interes
este protejat de norma de drept încălcată renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă
a actului. Așadar, conversia se aplică actelor nule, iar confirmarea actelor anulabile.
Condițiile de fond ale confirmării sunt următoarele:
1. actul să fie anulabil, adică afectat de nulitate relativă, nu absolută;
2. în momentul confirmării condițiile de validitate ale actului să fie întrunite [art.
1263 alin. (1)]. De exemplu, persoana incapabilă la momentul încheierii actului să fi
devenit între timp capabilă;
3. motivul de nulitate să fie cunoscut părții care confirmă actul, respectiv violența
să fi încetat, altminteri nici actul de confirmare nu va fi valabil [art. 1263 alin. (2)];
4. dacă cel îndreptățit să invoce nulitatea este un minor cu capacitate de exercițiu
restrânsă, atunci confirmarea va putea fi făcută de către ocrotitorul legal al minorului,
dacă încuviințarea actului ar fi fost suficientă pentru validitatea acestuia [art. 1263 alin.
(3) și (4)]. Dacă minorul a devenit între timp major, poate confirma singur actul, inclusiv
pe cel făcut de tutorele său (art. 48).
Procedura confirmării diferă după cum aceasta este expresă sau tacită (art. 1262).
Confirmarea tacită are loc prin executarea voluntară a obligației la data la care ea putea
fi valabil confirmată de către partea interesată [art. 1263 alin. (5)], însă intenția de
confirmare tacită trebuie să fie certă [art. 1262 alin. (2)]. Confirmarea poate avea loc la
inițiativa oricărei părți. Partea împotriva căreia ar putea fi invocată nulitatea poate
provoca o reacție a celeilalte părți, transmițându-i o notificare prin care îi cere ca în
termen de 6 luni fie să confirme actul, fie să exercite acțiunea în anulare, sub sancțiunea
decăderii din dreptul de a cere anularea contractului [art. 1263 alin. (6)]. În cazul în care
partea îndreptățită să invoce nulitatea nici nu confirmă actul, nici nu exercită acțiunea
în anulare în interiorul termenului, atunci se consideră că actul a fost confirmat tacit.
Confirmarea expresă trebuie exprimată în scris, iar actul confirmativ trebuie să
cuprindă „obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune despre motivul
acțiunii în nulitate, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se întemeiază
acea acțiune” (art. 1264). Avem în acest caz o condiție de formă privind mențiunile pe
care trebuie să le cuprindă confirmarea: indicarea izvorului și obiectului obligației, a
motivului de nulitate și a voinței certe de a renunța la invocarea nulității.
Efectul confirmării constă în renunțarea la toate mijloacele procedurale și
excepțiile ce ar fi putut fi invocate în vederea anulării actului juridic [art. 1265 alin. (1)].
Practic, actul este considerat valabil cu efect retroactiv, din momentul încheierii sale.
Dacă mai multe persoane pot invoca anularea, confirmarea actului de către una din ele
nu are efecte asupra dreptului de a invoca nulitatea de către altă persoană [art. 1265 alin.
(2)]. Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin doi sau
violență nu are ca efect automat renunțarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1265
alin. (3)].
Un al doilea mod de acoperire a efectelor nulității relative îl constituie validarea.
Validarea actului anulabil are loc în cazuri expres reglementate în lege, atunci când
motivul de nulitate a dispărut între timp. Avem astfel de cazuri speciale reglementate în
materia căsătoriei. Astfel, nulitatea relativă a căsătoriei unui minor cu vârsta cuprinsă
între 16 și 18 ani pentru lipsa încuviințării poate fi acoperită dacă până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de anulare s-au obținut încuviințările și autorizarea
cerute de lege sau dacă minorul a împlinit între timp 18 ani sau dacă soția a născut sau
a rămas însărcinată [art. 303 alin. (1) și (3) coroborat cu 272 alin. (2) și (4)]. Dacă
motivul nulității relative îl constituie eroarea, lipsa vremelnică a discernământului, dolul
sau violența, atunci căsătoria nu se anulează dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la
descoperirea, respectiv încetarea motivului de nulitate [art. 303 alin. (2)].

3. Validarea actului afectat de nulitate

Actul lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat, sunt însă cazuri în care
legiuitorul permite validarea actului dacă nulitatea este acoperită, pentru a salva un act
care satisface cu prioritate un interes particular legitim (art. 1261). Întâlnim astfel de
exemple chiar în Codul civil:
- nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile,
dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate
a fost înlăturată [art. 197 alin. (2)]. De regulă, legiuitorul cere refacerea actului nul, însă
aici el face o excepție;
- căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită
de nulitate absolută, dar nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de constatare a nulității căsătoriei, ambii soți au
împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată [art. 294 alin.
(2)];
- căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este
lovită de nulitate absolută, fiind considerată fictivă, dar nulitatea căsătoriei se acoperă
dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de constatare a nulității
căsătoriei, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au
trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei [art. 295 alin. (2)];
- acțiunea în constatarea nulității absolute a adopției poate fi respinsă de
instanța de judecată, dacă aceasta consideră că menținerea adopției este în interesul celui
adoptat (art. 481).
4. Principiul răspunderii civile delictuale
Conform art. 1349, persoana care cauzează alteia un prejudiciu este obligată să îl
repare integral. Pot exista situații în practică în care păstrarea efectelor actului nul
constituie cea mai bună reparare a prejudiciului cauzat. Legiuitorul permite în aplicarea
acestui principiu persoanei care este îndreptățită să ceară anularea unui act juridic pentru
doi sau violență, să opteze în schimb pentru păstrarea actului, cu reducerea prestațiilor
proprii în concordanță cu daunele-interese la care este îndreptățită (art. 1257).

5. Principiul error communis facit jus

Principiul error communis facit jus (eroarea comună este izvor de drept) sau al
validității aparenței în drept stabilește că un act juridic încheiat cu convingerea că o
persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică își produce efectele dacă
eroarea în care s-a aflat cel în cauză era comună și invincibilă (art. 17). De exemplu, un
act încheiat de un funcționar necompetent va fi considerat valabil dacă acea persoană a
exercitat în mod public atribuțiile respective, creând o aparență de drept, astfel încât
orice subiect de drept ar fi fost convins că tratează cu un funcționar competent. Acest
principiu presupune întrunirea a două cerințe:
- să existe o aparență de drept a încheierii actului juridic. împrejurările în care se
încheie actul trebuie să contribuie la formarea convingerii subiectului de drept asupra
validității actului pe care îl încheie. De exemplu, actul încheiat de funcționarul
necompetent trebuie să apară ca fiind încheiat cu respectarea tuturor condițiilor impuse
de lege, astfel încât necompetența funcționarului să nu poată fi dedusă din împrejurările
în care acesta întocmește actul;
- să existe o eroare comună și invincibilă asupra validității dreptului sau funcției
exercitate [art. 17 alin. (2)]. Eroarea reprezintă convingerea părții că persoana cu care
tratează este, după caz, titularul dreptului sau titularul calității juridice cerute pentru
întocmirea unui anumit act juridic. Această eroare trebuie să fie în primul rând comună,
adică orice subiect de drept aflat în locul celui implicat să-și fi format aceeași
convingere, iar în al doilea rând să fie invincibilă, adică să nu se fi format din cauza
ignoranței, neștiinței sau delăsării subiectului de drept aflat în cauză. Eroarea comună și
invincibilă nu se prezumă [art. 17 alin. (3)], astfel că cel în cauză va trebui să dovedească
îndeplinirea acestor condiții, cu orice mijloc de probă. De exemplu, faptul că un număr
mai mare de acte au fost încheiate de funcționarul necompetent este un indiciu asupra
calității comune a erorii.
Dacă sunt întrunite condițiile de mai sus, instanța de judecată poate hotărî
păstrarea efectelor actului, cu excepția cazului în care desființarea acestuia nu produce
niciun prejudiciu celui aflat în eroare [art. 17 alin. (2) teza finală]. Sunt exceptate de la
aplicarea acestui principiu actele supuse formalităților de publicitate, cum ar fi cartea
funciară, unde convingerea subiectului de drept trebuie formată exclusiv pe evidența
publicității imobiliare.