ORGANIZAREA DACIEI ROMANE

Conf. univ. dr. Mioara TURCU

Obiective
Cursul îşi propune să contribuie la facilitarea accesului informaţional,
în sprijinul înţelegerii şi aprofundării cunoştinţelor elementare despre istoria
şi civilizaţia Daciei romane. Din acest punct de vedere, s-a considerat utilă
sublinierea cu prioritate a procesului de organizare administrativă şi
militară a provinciei Dacia, în strânsă conexiune cu structura socială şi
interdependenţa factorilor care au jucat un rol însemnat în procesul de
romanizare a societăţii respective.

I. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ

1. Hotarele Daciei romane şi organizarea

politico-administrativă
Cucerirea Daciei de către romani, încheiată în anul 106 d.Hr., s-a
finalizat cu înfrângerea dacilor şi desfiinţarea statului dac, iar teritoriul
acestuia, alipit Imperiului, este organizat ca provincie romană; ea însă nu a
cuprins întregul stat al lui Decebal, ci numai partea centrală, care constituia
cea mai importantă regiune.
Prin actul cuceririi Daciei de către romani, dezvoltarea strălucită a
culturii geto-dacice este brusc întreruptă.
Stăpânirea romană în Dacia s-a instaurat printr-un uriaş efort pe calea
armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă şi
pe un puternic sistem de apărare. Cu toate acestea, ocuparea Daciei de către
romani nu a avut un caracter distructiv, ci dimpotrivă, epoca stăpânirii
romane în Dacia a însemnat un progres din punct de vedere al evoluţiei
generale a societăţii.
13
 Timp de 165 de ani, cât a durat aici stăpânirea romană, istoria
provinciei Dacia a însemnat în fapt un capitol distinct al istoriei
daco-romane.
O dezvoltare independentă a culturii şi a societăţii geto-dacice
continuă numai în regiunile periferice ale Daciei, rămase în afara cuceririi
romane, în ţinuturile dacilor liberi.
Două documente epigrafice, unul descoperit la Porolissum,
localitatea cea mai îndepărtată din nord-vestul Daciei, iar cel de-al doilea de
la Ostia, de lângă Roma, precizează cu toată certitudinea încheierea celui
de-al doilea război în anul 106.
Biruinţa asupra dacilor, obţinută cu mari eforturi, a avut un larg
răsunet în lumea romană şi a asigurat învingătorului o imensă pradă de
război, permiţându-i împăratului Traian să se arate generos atât faţă de
soldaţi, cât şi faţă de poporul de la Roma.
Se impunea însă organizarea teritoriilor cucerite atât din punct de
vedere administrativ, cât şi militar. Din aceste motive, împăratul Traian a
mai rămas un timp în Dacia, până în primăvara anului 107, ocupându-se
desigur de constituirea provinciei Dacia şi de organiza-rea ei
administrativă.
Constituirea provinciei Dacia a trebuit să se facă printr-un act formal,
o lex provinciae, promulgată de împăratul Traian, desigur pe când acesta se
găsea în Dacia, dar care nu s-a păstrat. Ea fixa probabil întinderea şi
graniţele provinciei, trupele care urmau să asigure apărarea acesteia, suma
impozitelor directe pe care noua provincie urma să le verse anual fiscului
imperial, precum şi statutul de organizare administrativă şi de conducere a
provinciei.
După plecarea la Roma a împăratului Traian, organizarea provinciei
este continuată, pe baza statutului dat de împărat de către primul guvernator
al provinciei D. Terentius Scaurianus, rămas în această funcţie cel puţin
până în anul 110.
De-a lungul epocii romane, hotarele provinciei Dacia au cunoscut o
anumită fluctuaţie. Izvoarele antice nu precizează traseul frontierelor Daciei
romane.
Singurul mijloc de a stabili acest traseu este asigurat de către castrele
de graniţă, precum şi de alte lucrări de fortificaţie (valuri de pământ) menite
să asigure apărarea noii provincii. În mare, graniţele cuprind: Banatul, cea

14
mai mare parte din Transilvania şi Oltenia de astăzi. O singură indicaţie ni
s-a păstrat la doi scriitori din secolul IV d.Hr., Eutropius şi Rufus Festus,
care spun că perimetrul Daciei măsura 1.000.000 de paşi, adică 1.000 de
mile romane, ceea ce însemna vreo 125.400 km2. Circuitul se referă fără
îndoială la Dacia de după începutul domniei lui Hadrian şi corespunde cu
limitele cunoscute în mare ale provinciei.
Spre sud, în Oltenia şi Banatul de azi, Dunărea despărţea Dacia de
cele două Moesii.
Rămânea în afara Daciei romane o bună parte a ţinuturilor locuite de
triburile dacice. Astfel, din provincia Dacia nu făceau parte Crişana, Ţara
Oaşului şi Maramureşul de astăzi, iar la est de Carpaţi întreaga Moldovă şi
Muntenia până la Olt.
Pe timpul domniei lui Septimius Severus (193-211), hotarul Daciei a
fost împins de pe linia Oltului cu vreo 10-15 km spre est, în interiorul
Munteniei, constituindu-se un limes (val de pământ de la Flămânda pe
Dunăre până la Rucăr, în dreptul pasului Bran). Cel mai târziu, pe timpul
domniei lui Filip Arabul, din cauza invaziei carpilor din 245, limesul
transalutanus a fost abandonat, iar hotarul readus pe linia Oltului.
În orice caz, avem suficiente dovezi că, după victoria definitivă
asupra dacilor, Traian şi-a îndreptat atenţia spre partea centrală a fostului
regat al lui Decebal, unde bogatele zăcăminte aurifere au suscitat atenţia
împăratului, începând să fie exploatate imediat după încetarea luptelor şi
constituirea provinciei. Spre teritoriul central al Daciei, şi mai ales în partea
sa vestică, după cucerire s-a construit marele drum imperial, principala
arteră de comunicaţie care străbătea provincia pe toată lungimea sa, de la
sud spre nord, de la Dierna, pe Dunăre, până la Porolissum.
În cadrul politicii externe a împăratului Traian, la Dunărea de jos şi
de mijloc, Daciei îi era rezervat un deosebit rol. Acest fapt impunea
pacificarea ei interioară şi apărarea acesteia la hotare.
Din porunca împăratului, în vremea guvernatorului D. Terentius
Scaurianus s-a fondat, aşa cum reiese şi dintr-o inscripţie, colonia Dacica,
metropola provinciei, numită apoi, mai complet, Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica, căreia mai târziu, respectiv în vremea domniei lui
Hadrian, i s-a adăugat epitetul de Sarmizegetusa.
Oraşul, singura ctitorie în Dacia în timpul lui Traian, şi de altfel unica
colonie întemeiată în provincia din nordul Dunării, cuprindea în principal

15
colonişti, veterani participanţi la războaiele dacice. El nu a fost înălţat pe
locul vechii Sarmizegetusa, reşedinţă a dacilor aflată în munţii de la sud de
Orăştie, ci la o depărtare de 30 km de aceasta, pe un teren de şes, în
regiunea sud-vestică a câmpiei Haţegului. Cu ani în urmă, s-a descoperit
inscripţia conţinând într-o formă lapidară actul de întemeiere a primului
oraş din Dacia, a Coloniei Ulpia Traiana.
Pe lângă acest document oficial mai există şi reprezentarea figurativă
a fondării coloniei. Este vorba despre reversul unei monede de bronz
(sestertius) emisă la Roma, tocmai în vederea celebrării acestui eveniment.
Locuitorii metropolei au fost înscrişi în tribul Papiria al împăratului
Traian.
Dacia, pentru început, a fost organizată ca provincie imperială cu o
singură unitate administrativă, condusă de un împuternicit al împăratului,
numit legatus Augusti pro praetore, cu atribuţii administrative, militare şi
judecătoreşti, pe care le exercita în numele împăratului. În administrarea
finanţelor provinciei exista un procurator Augusti.
Trebuie subliniat că, în afară de personalul organelor de conducere,
funcţionari administrativi şi trupele rămase în Dacia, au mai fost aduşi în
mare număr colonişti ex toto orbe Romano.
Teritoriul de la nordul Dunării, aparţinând Moesiei Inferioare, mai
slab colonizată, precum şi regiunea Munteniei de astăzi, s-a dovedit a fi
stăpânită doar prin câteva corpuri de trupe staţionate în castrele construite
pe cursurile apelor, care făceau legătura cu interiorul Transilvaniei, şi
anume castrele de la Filipeşti şi Pietroasele (Buzău), Mălăeşti, Drajna de
Sus, Târgşor (Prahova), Rucăr – situat în faţa pasului Bran. Trupele din
aceste fortificaţii faceau parte din armata Moesiei Inferioare.
Indiciul primei organizări a Daciei îl alcătuiesc şi emisiunile de
monede din anul 112 pe care apare o reprezentare a provinciei în costum
autohton şezând pe o stâncă, ţinând o acvilă legionară, iar în faţă se observă
doi copii, unul cu spice, al doilea cu struguri. Legenda înscrie Dacia
August(i) provincia.
Prin urmare, în vremea domniei lui Traian, provincia Dacia
cuprindea Banatul, Oltenia vestică şi Transilvania propriu-zisă, cu excepţia
colţului ei sud-estic. Restul teritoriilor nord-danubiene, cucerite de împărat,
aparţineau Moesiei Inferior.

16
 Planul de apărare aplicat de către împăratul Traian, datorită unor
evenimente apărute pe parcurs, s-a dovedit că nu mai corespundea realităţii.
Astfel, imediat după moartea neaşteptată a împăratului Traian, la
11 august 117, se produce o puternică revoltă în mai multe provincii la care
a fost părtaşă şi Dacia. Are loc un atac concomitent al sarmaţilor iazigi,
dinspre partea vestică a Daciei, şi a roxolanilor dinspre est, la care se pare
că s-a alăturat şi populaţia autohtonă din provincia Dacia şi din teritoriile
anexate Moesiei Inferior, nemulţumită de condiţiile impuse de către
cuceritor. Noul împărat Hadrian, nepotul şi fiul adoptiv al lui Traian, aflând
despre atacurile roxolanilor şi ale iazigilor, înainte de a se duce la Roma,
spre sfârşitul anului 117, se opreşte în Dacia, unde de altfel, după cum am
menţionat, guvernatorul acesteia murise. El este înlocuit din ordinul
împăratului de către Quintus Marcius Turbo.
La rândul său, împăratul va rămâne în Dacia până în primăvara
anului 118, liniştindu-i repede pe roxolani prin sporirea stipendiilor. El a
abandonat Moldova meridională şi cea mai mare parte din câmpia
munteană care aparţineau Moesiei Inferior şi erau greu de apărat, în
condiţiile în care frontiera lor nordică era străbătută de văile cursurilor
inferioare ale Prutului şi Siretului. Astfel, la nord de Dunăre a fost păstrat
numai castrul de la Barboşi (oraşul Galaţi), însă romanii au continuat să
exercite controlul militar asupra ţinuturilor oficial părăsite.
Între timp, Marcius Turbo va exercita noua sa funcţie până în anul
119, timp în care încă de la sfârşitul anului 118 a dus la bun sfârşit luptele
din vest cu iazigii. Înainte de a părăsi Dacia din ordinul împăratului
Hadrian, el a reorganizat provincia.
Astfel, Dacia Superior este atestată epigrafic prin două diplome
militare cu data de 29 iunie 120, una descoperită la Porolissum, iar cealaltă
la Căşei, pe Someş. Dacia Inferior apare menţionată epigrafic, mai târziu, în
129, printr-o simplă menţionare a Daciei Superior.
Prin constituirea celor două Dacii nu a fost împărţit teritoriul întregii
provincii Dacia în două părţi, ci s-a alcătuit o nouă provincie: Dacia
Inferior, căreia i-au fost alăturate, pe lângă teritoriile care înainte au
aparţinut administrativ Daciei lui Traian, şi unele care făcuseră parte din
Moesia Inferior.
Dacia Superior rămâne în vechile limite, inclusiv Banatul şi vestul
Olteniei (Pl. II).

17
 În această provincie dacică, la conducere va fi numit tot un legatus
Augusti pro praetore. Legatul provinciei este acum şi comandantul legiunii
a XIII-a Gemina, staţionată la Apulum, unde era şi sediul legatului.
Dacia Inferior, după cum rezultă din inscripţii şi descoperiri
arheologice, a fost alcătuită dintr-o parte a teritoriilor transdanubiene care
înainte au aparţinut Moesiei Inferioare şi din altele care au făcut parte din
Dacia unitară din vremea lui Traian. Deci, aceasta cuprindea întreaga
Oltenie de astăzi, teritoriile din estul Transilvaniei, de la Angustia (Breţcu)
până la Caput Stenarum (Boiţa, în faţa pasului Turnu Roşu); trupele care în
trecut au aparţinut Moesiei Inferior rămân pe loc, incluse în armata Daciei
Inferior.
Dacia Inferior avea o bună linie de apărare naturală, alcătuită la nord
de Carpaţi, prin care se pătrundea prin pasurile întărite de trupele romane,
iar la răsărit apărarea era asigurată de Olt prin aşa-numitul limes Alutanus,
puternic întărit de Hadrian şi de urmaşii săi.
Deci, încă de la începutul domniei, Hadrian, pentru o mai bună
apărare, renunţă la teritoriul Munteniei şi al Moldovei de jos, chiar dacă
acestea, în vremea lui Traian, aparţineau administrativ Moesiei Inferior.
Apărarea pe limes Alutanus, eficientă până la sfârşitul stăpânirii
romane, este posibil ca în vremea împăratului Hadrian să fi fost menţinută
în unele puncte fortificate şi la est de Olt.
În orice caz, trupele romane staţionate la est de Olt au fost transferate
în armata Daciei Inferior, ori retrase în Moesia Inferior.
Dacia Inferior a fost organizată ca provincie procuratoriană, condusă
de un procurator Augusti numit praeses cu puteri depline în provincie:
civile, judiciare şi militare. El este şi şeful administraţiei, inclusiv al
finanţelor, precum şi comandant al trupelor din provincie: corpuri auxiliare
(allae, cohorte, formaţii neregulate constituite mai apoi ca numeri).
O diplomă militară descoperită în anul 1960, la Căşei, confirmă că
la 2 iulie 133 (data documentului epigrafic) exista şi Dacia Porollisensis
(Pl. III).
Se presupune că această provincie a putut fi constituită încă din anul
124, an în care împăratul Hadrian a vizitat Dacia.
Se crede, de asemenea, că această nouă împărţire ar fi avut loc pentru
o mai bună apărare a teritoriului Daciei. Ea a fost constituită prin detaşarea

18
părţii de nord a provinciei traiane spre nord de râul Arieş şi cursul superior
al Mureşului până în munţii Meseş şi cursul râului Someş.
Noua provincie şi-a avut de la început armata sa proprie, deosebită de
aceea a Daciei Superior, din care s-a desprins, fiind alcătuită din trupe
auxiliare al căror număr era destul de mare.
Numele Daciei Porolissensis derivă de la localitatea Porolissum,
punctul de bază al sistemului defensiv din această zonă. Capitala acestei
provincii se crede că a fost la Napoca, unde s-au descoperit mai multe ţigle
cu ştampila EXDP (Exercitus Daciae Porolissensis).
Dacia Superior cuprindea restul Transilvaniei, cu excepţia părţii sud-
estice, Banatul, iar Dacia Inferior, Oltenia, colţul sud-estic al Transilvaniei
şi regiunea din Muntenia cuprinsă la vest de linia Flămânda – Rucăr. După
unele opinii, Oltenia apuseană (la vest de Jiu) ar fi aparţinut Daciei
Superioare. Există posibilitatea ca Dacia Superioară să se fi întins numai în
partea de sud a Olteniei vestice (zona Drobetei).
Guvernatorul Daciei Superioare, comandant şi al legiunii a XIII-a
Gemina, locuia în cea mai mare parte a timpului la Apulum, centrul
legiunii. Capitala oficială era tot colonia întemeiată de Terentius
Scaurianus, căreia Hadrian i-a amplificat numele în Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacia Sarmizegetusa (mijlocul anului 118). Tot aici se afla şi
procuratorul financiar al provinciei, funcţionar de rang ecvestru care se
ocupa şi de problemele economice. El îl putea înlocui pe guvernator.
Capitala Daciei Inferior se pare că a fost la Romula (Reşca, jud. Olt).
Organizarea treptată a Daciei, realizată de către împăratul Hadrian, a
durat o jumătate de secol.
În vremea domniei lui Antoninus Pius (138-161) au continuat
întărirea frontierelor provinciei Dacia şi reconstrucţia în piatră a castrelor şi
a altor fortificaţii.
Pentru fortificarea provinciei Dacia, prin anii 167-168 este transferată
la Potaissa (Turda), de la Troesmis (deci din Moesia Inferioară), legiunea a
V-a Macedonica.
Întreaga situaţie ameninţătoare, precum şi prezenţa a două legiuni
stabilite în Dacia impuneau o reorganizare ale provinciei. Trebuia categoric
să existe o comandă unică a forţelor armate ale celor trei provincii. De
asemenea, conducerea unică se impunea şi datorită împrejurărilor grele prin
care trecea provincia. Noua reorganizare a celor trei Dacii nu s-a efectuat

19
dintr-o dată, ci în decurs de aproximativ doi ani, cu unele încercări şi ezitări.
În urma acesteia, în locul a două din cele trei provincii create de împăratul
Hadrian (Dacia Superior şi Dacia Inferior) apar în documentele epigrafice
două provincii cu denumiri modificate: Dacia Apulensis şi Dacia
Malvensis, Dacia Porolissensis păstrându-şi în continuare teritoriul şi
numele (Pl. IV). Deşi conduse administrativ aparte, cele trei provincii
formează acum o unitate strânsă sub autoritatea superioară a consulului
celor trei Dacii. Reşedinţa acestuia rămâne în continuare la Apulum, dar
jurisdicţia lui administrativă, juridică şi militară se întinde asupra celor trei
provincii.
Dacia Malvensis era condusă de un procurator presidial, la fel ca şi
Dacia Porolissensis.
În Dacia Apulensis funcţionează, exact ca în trecut, un procurator
financiar, înlocuindu-l uneori pe cel consular. După anul 167, procuratorul
Daciei Porolissensis are numai atribuţii fiscale. Legatul legiunii a V-a
Macedonica de la Potaissa comanda şi trupele auxiliare ale provinciei, fără
a fi guvernatorul ei.
Legatul legiunii a V-a Macedonica de la Potaissa, care îndeplinea
probabil şi rolul de viceguvernator al provinciei, nu dispunea de o putere
juridică şi civilă (pro praetore).
Legatul consular, după cum menţionam, avea reşedinţa la Apulum,
dar metropola spirituală rămâne tot Ulpia Traiana.
În vremea împăratului Severus Alexander este confirmat epigrafic un
consilium trium Daciarum, respectiv o adunare provincială alcătuită din
reprezentanţi ai oraşelor din toate cele trei provincii.
Deci, Dacia Apulensis ar fi fosta Dacia Superioară, iar Dacia
Malvensis, fosta Dacie Inferioară (Oltenia actuală de la est de Jiu, colţul
sud-estic al Transilvaniei şi mai apoi şi vestul Munteniei). Se admit cel mult
modificări teritoriale neînsemnate, cum ar fi trecerea colţului sud-estic al
Transilvaniei la Dacia Apulensis.
Organizarea administrativă din Dacia, începând cu anii 167-168, nu
se mai modifică până la sfârşitul stăpânirii romane în provincia Dacia.

2. Distribuirea proprietăţii funciare

O dată cu ocuparea Daciei de către romani şi transformarea acesteia
în provincie romană, încă din timpul domniei împăratului Traian, s-a trecut
20
imediat la organizarea administrativă a teritoriului provinciei, acţiune
continuată, de altfel, şi de către următorii împăraţi.
În conformitate cu dreptul roman, întregul teritoriu cucerit în Dacia a
trecut în proprietatea Imperiului, formând astfel pământul public ager
publicus, de care dispunea după nevoi împăratul.
Desigur că, după cucerirea Daciei de către romani, s-a efectuat şi un
recensământ general al provinciei (census provinciae) aşa cum se proceda
în orice împrejurare când un teritoriu devenea provincie romană.
Recensământul s-a efectuat după formula în vigoare la acea dată (formula
censualis), cunoscută din scrierile lui Ulpian.
În scopul distribuirii pământului coloniştilor, trupelor şi altor
categorii de locuitori, al punerii în exploatare a bogăţiilor provinciilor, al
stabilirii impozitelor pe care provincia urma să le verse anual fiscului
imperial, tot teritoriul cucerit a fost măsurat de către topografi
agrimensores. Aceste măsurători au fost începute încă din vremea
războaielor de cucerire, în vederea ridicării fortificaţiilor şi apărării liniilor
de comunicaţie. Această lucrare s-a realizat sub conducerea însemnatului
gramaticus (topograf) roman Balbus, care l-a însoţit pe împăratul Traian în
Dacia. Operaţia a fost continuată de topografi specialişti şi după terminarea
războaielor daco-romane, realizându-se în final un recensământ general al
bunurilor şi al persoanelor din Dacia.
Cea mai însemnată, şi de altfel cea mai veche împărţire din ager
publicus în Dacia, a fost făcută cu prilejul întemeierii coloniei Ulpia
Traiana.
Este foarte plauzibil ca întreg ager publicus, atribuit coloniei Ulpia
Traiana, să fi trecut în proprietatea statului. Coloniştii aşezaţi aici erau
veterani proveniţi din războaiele dacice. Pământul trece astfel din
proprietatea statului în proprietate privată: ager privatus optimo iure.
Proprietarii sunt scutiţi de impozite fiscale.
Colonia Ulpia Traiana avea şi dreptul italic, ius italicum, care o
punea pe aceeaşi treaptă cu oraşele din Italia.
În vremea lui Traian şi a urmaşilor săi, unor grupuri de cetăţeni
romani şi colonişti li se da încă în Dacia pământ din ager publicus, prin
atribuire individuală. Ei primeau numai dreptul de folosinţă a pământului
şi nu cel de proprietate deplină; pentru acest pământ plăteau fiscului
imperial un impozit funciar. Alte loturi au fost vândute grupurilor de

21
cetăţeni romani sau de peregrini veniţi în Dacia din toate colţurile
Imperiului. Statul avea asupra acestor pământuri dreptul de proprietate, ele
putând fi transmise urmaşilor celor împroprietăriţi, fără a fi însă vândute.
Întrucât arendarea pământului din ager publicus a continuat şi după
domnia lui Traian, această măsură a avut drept urmare faptul că în multe
localităţi ale provinciei s-au format comunităţi de cetăţeni romani în jurul
cărora s-au adunat şi alţi colonişti-peregrini. Fenomenul a existat mai ales
pe drumurile şi căile mai mari de comunicaţie, unde condiţiile de existenţă
s-au dovedit mult mai eficiente. Unele comunităţi s-au dezvoltat şi au
devenit oraşe, alcătuind teritorii urbane, având fiecare în parte teritoriul
propriu asupra căruia dominau magistraţii. Un teritoriu propriu aveau şi
trupele staţionate în Dacia, folosit pentru păşunatul vitelor şi pentru
procurarea lemnelor de foc şi construcţii.
Populaţia autohtonă, aflată pe teritoriile militare, era obligată să
presteze anumite servicii, corvoade pentru trupele din castre.
O parte însemnată a teritoriului provinciei a fost de la început trecută
în patrimoniul împăratului Traian, dar nu ca proprietate privată.
Împăratul putea arenda sau exploata prin procuratorii săi aceste
terenuri. Dintre domenii făcea parte, în primul rând, regiunea auriferă din
Munţii Apuseni, cu cel mai important centru de exploatare la Alburnus
Maior (Roşia Montană). Administraţia auriferă o deţinea un procurator
aurariarum cu sediul la Ampelum (Zlatna). El era ajutat de o serie de
funcţionari: sclavi şi liberţi imperiali.
Împăratul dispunea de veniturile realizate din exploatarea minelor de
aur şi de cantităţile de metal preţios obţinute şi trimise la Roma, alimentând
monetăriile imperiale şi servind şi diferitele cheltuieli ale casei imperiale.
Supravegherea regiunii aurifere era încredinţată unor detaşamente din
legiunea a XIII-a Gemina şi unei trupe de mauri. Tot în patrimoniul
imperial se aflau şi minele de fier, păşunile şi salinele din Dacia arendate în
totalitate. Arendaşii, conductores, erau bogaţi şi întreprinzători. În
conducerea şi exploatarea acestor bogăţii, care le aduceau mari venituri, ei
se foloseau de sclavi şi liberţi.
O bună parte din pământul Daciei, mai puţin productiv, a fost lăsată
în exploatarea populaţiei autohtone. Teritoriile au fost plasate în partea
estică a Daciei, unde oraşele lipsesc. Aici, existenţa populaţiei autohtone
este mai bine documentată atât arheologic, cât şi epigrafic. Pământurile

22
lăsate în folosinţa autohtonilor poartă denumirea de ager stipendiarius.
Folosind acest pământ, autohtonii plăteau impozite, dar mai erau obligaţi la
tot felul de prestaţii şi corvezi faţă de trupele din castrele cele mai apropiate,
către administraţia provinciei, serviciile publice şi faţă de arendaşii minelor
şi ale celorlalte bogăţii exploatate, fiind obligaţi să lucreze şi în mine.
În ţinuturile rurale, pe lângă autohtoni, cu timpul s-au aşezat
numeroşi colonişti care au întemeiat noi sate.
S-au întemeiat o serie de aşezări noi: oraşe şi sate, iar populaţia a crescut
continuu, mai ales în vremurile mai liniştite ale secolului al II-lea d.Hr., când în
provincia Dacia vin noi colonişti, iar mulţi veterani, după ieşirea din
rândurile armatei, s-au stabilit pe teritoriile provinciei.

3. Oraşe, pagus, vici, canabae

Aşezările din Dacia romană, după caracterul lor erau: oraşe, pagus,
vici şi canabae.
O dată cu venirea romanilor se întemeiază primele oraşe în Dacia.
Dacia liberă cunoscuse numai târguri, un fel de aglomerări cu caracter
economic local şi centre administrativ-religioase de tipul oppida, multe
distruse în timpul cuceririi romane. Un oraş nu însemna în antichitate orice
aglomeraţie de case şi populaţie. Numai atunci când într-o aşezare
dezvoltată apărea o puternică viaţă colectivă, puternic cimentată în jurul
unor construcţii şi instituţii publice sau religioase care creaseră însemnate
elemente de urbanistică se putea vorbi de un oraş roman. Fiecare oraş din
Dacia se bucura de protecţia unei divinităţi, căreia i se rezerva un sanctuar
de seamă (exemplu: Esculap şi Hygea la Apulum, Fortuna la Romula).
Ca organizare administrativă, oraşele-municipii şi colonii din Dacia
prezintă aceleaşi instituţii cunoscute în restul provinciilor imperiale.
Acestea se întreceau în căutarea de patroni puternici din punct de vedere
politic şi pecuniar cărora le ofereau magistraturi onorifice, laice şi
religioase, adesea şi monumente epigrafice sau statui.
Oraşele romane din Dacia s-au dezvoltat din vechile aşezări dacice,
din canabae, din pagi şi vici. În toate aceste situaţii, înflorirea lor a depins
de avantajele economice locale şi de puterea elementului de colonizare
romană, constatată mai ales în perioada dinastiilor Severilor. Astfel, cele
mai multe şi mai importante construcţii civile sau militare, monumente
sculpturale sau chiar epigrafice, din oraşele şi târgurile Daciei, se
23
încadrează cronologic între domniile împăraţilor Septimius Severus
(193-211) şi Filip Arabul (244-249). În Dacia s-au fondat oficial, după
planurile tipice ale coloniilor militare şi după principiile urbanistice-
religioase cunoscute la romani, oraşele: Ulpia Traiana Dacica
(Sarmizegetusa) şi Romula, la care întâlnim întretăierea în forum a celor
două artere principale cardo şi decumanus. În aceste centre, de la început
s-au stabilit puternice nuclee de veterani şi cetăţeni romani.
Centre urbane, pe lista municipiilor şi coloniilor, sunt: Ulpia Traiana
(Sarmizegetusa), Napoca, Romula, Drobeta, Dierna, Tibiscum, Apulum,
Ampelum, Potaissa, Porolissum şi Malva.
În colonii şi municipii existau, în conformitate cu sistemul roman, băi
publice, adesea având un caracter civil-militar.
Parţial ne este cunoscut numai forum-ul de la Sarmizegetusa. În cele
mai multe oraşe, el avea o funcţie economică, loc de schimb al mărfurilor,
unde în anumite zile venea populaţia din teritorium.
Curia era o construcţie cu destinaţie politico-administrativă, simbol
al spiritului oligarhic roman, bastion al aristocraţiei provinciale romane.
În oraşele cu puternice nuclee romane sunt prezente şi amfiteatrele.
Provincia dispunea de o puternică reţea hidrografică, cu multe fântâni
publice. Necropolele erau situate de-a lungul drumurilor, în afara urbei.
Unele oraşe, pe lângă veniturile agricole din teritorium, situat în
apropierea acestuia, mai beneficiau şi de venituri suplimentare ca: porturile,
minele, salinele, schimbul la hotar.
Majoritatea populaţiei provinciei Dacia trăia, fireşte, în sate.
Organizarea şi viaţa satelor ne sunt mult mai puţin cunoscute.
Satele, organizate după modelul roman, poartă numele de pagi sau
vici.
Pagi în Dacia, ca şi în celelalte provincii dunărene, sunt comunele
rurale, alcătuite pe teritoriul unei colonii.
Un astfel de pagus este Aquae (Călanul de astăzi), amintit în Tabula
Peutingeriană sub numele de Ad Aquas.
Un al doilea pagus este cel de la Micia (Veţel, jud. Hunedoara),
cunoscut numai din inscripţii, întrucât, deşi a avut o înfloritoare dezvoltare
economică, nefiind situat pe traseul marelui drum dintre Sarmizegetusa şi
Apulum, nu a putut intra în repertoriul localităţilor cunoscute de geografi şi

24
itinerariile romane. El s-a dezvoltat probabil din canabele marelui castru
existent aici.
Deşi făcea parte din organizaţia teritorială cu caracter urban a
coloniei Sarmizegetusa, Micia dispunea şi ea de un teritorium propriu,
despre care nu ştim nimic. El se putea extinde pe ambele maluri ale
Mureşului şi se învecina cu teritoriile ce ţineau de Aquae şi Germisara. În
restul Daciei, aşezările rurale se numeau vici. Un asemenea vicus a fost
Potaissa înainte de a fi ridicată la rang de municipiu şi apoi de colonie. Pe
lângă aceste vici au mai existat şi altele care nu au primit statut de
municipiu, dar prin dezvoltarea lor economică devin prospere: Sucidava
(Cioroiul Nou), Alburnus Maior (în ţinutul aurifer), Salinae (Ocna
Mureşului).
Numărul vicilor era foarte mare, mai ales în estul Daciei, unde lipsesc
oraşele, ca şi în Dacia Inferior, mai ales în regiunea sudică de câmpie. În
aceste ţinuturi depărtate, satele s-au grupat în jurul unei localităţi mai
dezvoltate.
O altă categorie de aşezări din Dacia, ca de altfel şi din alte provincii
romane, au fost acelea situate lângă castre, numite canabae. În ele se
aşezau meşteşugarii, negustorii şi oamenii de afaceri care însoţeau peste tot
trupele. Lor li se alăturau familiile şi rudele soldaţilor, veteranii şi toţi aceia
care aveau interese legate de castre şi legiuni. Ei formau categoria
peregrinilor şi a diferiţilor cetăţeni. Canabele se aflau în directa subordine a
comandantului castrului. Canabele s-au înfiripat pe lângă castrele trupelor
auxiliare din Dacia.
O dezvoltare aparte au avut-o staţiunile balneare cu ape termale:
Ad Mediam (Herculane), staţiunile balneare Germisara, precum şi băile
termale de la Aquae (Călan).
În contrast cu aşezările coloniştilor, cele ale autohtonilor s-au dovedit
a fi foarte modeste, ei trăind în condiţii de viaţă tradiţionale. Situaţi în
cătune, departe de centrele urbane din estul Daciei, aceştia nu dispuneau de
o organizare comunală de tip roman.
Unele oraşe au luat fiinţă şi din canabae. În afară de sursele
epigrafice, singurul izvor care face referire la statutul oraşelor din Dacia
este juristul Ulpian (începutul sec. III).

25
 În provincia Dacia, ca şi de altfel în întregul Imperiu Roman, au
existat două tipuri de aşezări orăşeneşti: coloniile şi municipiile. Prima
colonie a fost Ulpia Traiana.
Toate oraşele din Dacia, cu excepţia Ulpiei Traiana, care de la
început a avut titulatura de colonie, au fost municipii, iar pe parcurs au
devenit colonii.
Pagile reprezentau comune de tip rural roman, situate pe teritoriul
unei colonii, conduse fiind de un praefectus sau magistri.
Vicus era o comună tot rurală, mai mică, locuită de colonişti,
peregrini şi mai ales de autohtoni. Dacă acesta se afla pe teritoriul unui oraş,
era administrat direct de organele municipale ale aşezării urbane respective.
Conducerea o avea un magister.
Oraşele romane din Dacia, al căror număr comparativ cu alte
provincii a fost mai redus, au jucat un rol deosebit în procesul de
romanizare.
Colonia Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa
Prima fundaţie urbană din provincia Dacia datează din vremea
împăratului Traian, aşa cum o dovedeşte inscripţia de fundare pusă cu acest
prilej, cu următorul conţinut (traducere): „Din porunca împăratului,
Caesarului Nerva Traian Augustul, fiul divinului Nerva, şi prin grija lui
Decimus Terentius Scaurianus, guvernator cu rang de proprietar, s-a
întemeiat Colonia Dacica” (CIL III. 1443). CIL = Corpus Inscriptionum
Latinarium I-XVII.
Această inscripţie latinească, găsită cu sute de ani în urmă printre
ruinele capitalei Daciei (azi pierdută şi cunoscută numai după manuscrise),
menţionează numele de Colonia Dacica, formă abreviată a denumirii
noului oraş. Împăratul nu era prezent la întemeiere deoarece părăsise Dacia
în anul 107-108. Bazele aşezării urbane au fost puse de locţiitorul său în
provincie, guvernatorul general Decimus Terentius Scaurianus, care a
condus Dacia între anii 108-110, când din ordinul împăratului a pus bazele
capitalei provinciei.
S-a presupus că evenimentul fusese sărbătorit şi prin baterea unei
monede din bronz (sestertius) cu chipul lui Traian pe avers, din timpul celui
de-al cincilea consulat al său (103-111 d.Hr.). Pe reversul monedei s-a
reprezentat actul fondării unui oraş în persoana unui preot care trage brazda

26
ce delimitează conturul viitorului centru urban., dar inscripţia de pe această
piesă nu ne spune numele oraşului fondat şi nici nu ne dă un an precis.
Începând însă cu urmaşul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian
(117-138 d.Hr.), în anul 117, oraşului i se adaugă şi numele de
Sarmizegetusa, denumirea vechii capitale a lui Decebal. A fost singurul
oraş al provinciei înfiinţat în vremea împăratului Traian, care, de altfel, de
la început a avut rangul de colonie, fără a mai trece prin stadiul de
municipium.
Dintre toate oraşele Daciei romane, numai capitala a fost fondată
printr-o adevărată şi tradiţională colonizare cu cetăţeni romani, între care
mulţi erau veterani ai legiunilor, participanţi la cele două războaie.
Locuitorii noii colonii au fost înscrişi în tribul Papiria din care făcea parte
şi Traian, împăratul-ctitor, iar oraşul a fost dăruit cu ius Italicum.
Sub împăratul Severus Alexander (222-235), denumirii oficiale a
coloniei i s-a pus şi epitetul de metropolis, menit să sublinieze poziţia
deosebit de înaltă a Ulpiei Traiane.
Fondarea oraşului a avut loc în colţul sud-vestic al depresiunii Haţeg,
pe un teren unde nu existase o aşezare dacică anterioară, ca în alte părţi ale
provinciei. Suprafaţa teritoriului înconjurat cu ziduri era de vreo
324.000 mp (32,4 ha), laturile lungi ale dreptunghiului măsurând câte 600 m,
iar cele scurte câte 540 m. Zidurile construite din blocuri cioplite, legate
între ele cu mortar, se ridicau până la 4-5 m înălţime şi erau înzestrate cu
creneluri în partea de sus. Pe fiecare latură, oraşul avea câte o poartă.
Încă de la întemeiere, oraşul a devenit centrul politico-administrativ
al provinciei, reşedinţa guvernatorului în perioada când Dacia se prezenta
ca provincie unitară, iar guvernatorii erau de rang consular. Chiar şi în
deceniile următoare, când guvernator al Daciei Superior era comandantul
legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, el îşi petrecea o bună parte din an
la Sarmizegetusa.
Reşedinţa oficială a guvernatorilor a fost capitală şi după
168-169, când Dacia a fost din nou pusă sub autoritatea supremă a unui
legatus Augusti pro praetore de rang consular.
La Ulpia Traiana şi-a avut reşedinţa permanent procuratorul financiar
al Daciei unitare, apoi al Daciei Superior şi în sfârşit al Daciei Apulensis.
Pe lângă importanţa politică şi administrativă, Ulpia Traiana a avut şi un
important rol politico-religios subliniat prin cultul imperial, oficial al

27
provinciei, stabilit în acest oraş şi practicat în incinta Palatului augustalilor,
sediu, de altfel, al colegiului local şi loc de adunare a Consiliilor celor trei
Dacii. Ulpia Traiana se bucura şi de o importanţă economică, subliniată
prin faptul că aici îşi avea reşedinţa administraţia financiară a provinciei.
Apulum (Alba-Iulia)
Se pare că îşi trage numele de la tribul dac Apuli. Viaţa romană
începe la Apulum prin construcţia marelui castru al legiunii a XIII-a
Gemina, situat pe platoul numit azi „Cetate”. În jurul castrului au apărut
canabele sale, distincte faţă de aşezarea civilă autohtonă.
Până în momentul ridicării aşezării romane din jurul castrului la
rangul de municipium, la Apulum vor exista două aşezări cu denumiri
separate. Vechiul centru getic îşi păstra străvechiul nume, pe când aşezarea
din jurul castrului purta denumirea de „Canabae”, unde în vremea
împăratului Traian a apărut un puternic nucleu de veterani şi cetăţeni
romani.
Castrul, împreună cu aşezările de la nord şi sud de el, a alcătuit un
oraş lung de peste 4 km şi lat de 1,50 km.
În acest complex se puteau distinge trei zone: castrul roman, oraşul
roman de la est şi nord de castru şi oraşul roman de la sud de castru până la
Mureş. Cu încetul, s-au dezvoltat două oraşe romane la o distanţă de 2 km,
unul în raport cu celălalt, având la mijloc castrul roman.
Mai înfloritor a ajuns oraşul de sud, colonia Aurelia Apulensis. Între
cele două oraşe exista o necropolă.
Oraşul nordic Apulum (municipium Apulense) se întindea mult spre
nord-vest faţă de actualul oraş.
În zona ocupată de acesta s-au identificat resturi de edificii publice şi
civile printre care trecea o conductă cu apă.
La sud-vest de castru au fost identificate urme de construcţii civile şi
o necropolă. Cele două cimitire amintite aveau caracter roman, dar au
existat aici şi morminte de incineraţie aparţinând populaţiei geto-dacice.
Din primii ani ai stăpânirii romane, Apulum a început să se dezvolte
ca un centru economic şi militar de seamă. Cu prima diviziune
administrativă a Daciei (118-119), acolo s-a instalat guvernatorul din Dacia
Superioară, iar după anul 124 procuratorul Daciei Apulensis.

28
 Noua organizare militară a Daciei din 168 a adus la Apulum cartierul
militar şi civil al guvernatorului general (legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum). Este municipiu în timpul domniei lui Marcus Aurelius, apoi
ridicat la rang de colonie de acelaşi împărat. El s-a dezvoltat rapid şi a luat
rolul de capitală a metropolei Sarmizegetusa.
Cea mai veche şi cea mai înceată dezvoltare a avut-o aşezarea
autohtonă dacică constituită probabil la început într-un vicus. La sud de
castru, imediat după anul 106 se constituie canabae legionaris XIII
Gemina, locuită de militari şi colonişti. Ea este declarată de către împăratul
Septimius Severus municipiu, fiind numită deci Septimius Municipium
Septimium (CIL III 976, 985,1051), iar în vremea împăratului Traianus
Decius (249-251) este ridicată la rang de colonie, lucru confirmat într-o
epigrafă unde apare sub numele de colonia nova Apulensis (CIL III 1176).
Napoca (Cluj-Napoca)
S-a dezvoltat rapid datorită aşezării sale pe un teritoriu agricol fertil,
centru de producţie meşteşugărească şi nod rutier. Pe baza unor sondaje
arheologice s-a putut stabili forma patrulateră a oraşului; lung de
aproximativ 650 m şi lat de aproximativ 500 m, 32 ha. Oraşul a fost atestat
de un milliarum (CIL III 1627) imediat după cucerirea romană, când peste
populaţia dacică s-au aşezat grupuri de colonişti veniţi mai ales din Asia
Mică. Ei au alcătuit un vicus prosper economic. Vizita lui Hadrian în Dacia,
în anul 124, i-a adus rangul de municipium Aelium. Cetăţenii oraşului au
fost înscrişi în tribul împăratului Hadrian, Sergia. Promovarea Napocii în
stadiul de municipiu se poate pune în legătură şi cu înfiinţarea provinciei
Dacia Porolissensis, pentru a cărei capitală era nevoie de oraş: municipium
sau colonia. O dată cu înfiinţarea provinciei Dacia Porolissensis, Napoca
devenea oraşul de reşedinţă al procuratorului financiar, menţionat de altfel
în diferite inscripţii locale. După Sarmizegetusa, Napoca a fost al doilea
oraş al Daciei declarat colonia, în vremea lui Marcus Aurelius sau
Commodus.

Porolissum (Moigrad)
Anterior venirii romanilor, urmele arheologice indică existenţa unei
puternice aşezări fortificate dacice, situate pe dealul Măgura (cota 504), la
răsărit de satul Moigrad.
29
 Romanii s-au aşezat la poalele şi în faţa dealului Măgura, pe platoul
Pomet (cota 502) şi pe pantele extinse ale acestuia. Platoul se află între
satele Jac şi Moigrad, loc potrivit pentru ridicarea unui castru; înzestrat şi
cu teren întins pentru stabilirea unei aşezări civile.
Aşezarea civilă şi militară de la Porolissum a luat fiinţă încă din
timpul lui Traian, ca un mare nod strategic în apărarea graniţei de nord-vest
a Daciei, dar şi ca loc de legătură al unor drumuri comerciale şi punct de
schimb cu triburile de peste frontieră. Aşezarea a dat numele unei provincii
(Dacia Porolissensis) fără a-i fi totuşi capitală.
Prin situarea sa strategică, în timpul lui Septimius Severus primeşte
titlul de municipium şi se numeşte res publica municipii Septimii
Porolissensium.
Porolissum se apăra prin două castre. Centrul administrativ al Daciei
Porolissensis, în anul 213, primeşte vizita împăratului Caracalla, când unul
dintre castre a fost reparat împreună cu drumul existent între Porolissum şi
Napoca. Pentru apărarea complexului militar şi civil se ridicase un fel de
limes spre barbaricum, lung de câţiva kilometri spre graniţa nordică a Daciei.
În faţa oraşului Porolissum exista o altă centură de apărare, formată dintr-un
zid de piatră fără turnuri. Mai în depărtare se ridicaseră în jurul bastionului de
apărare militar de la Porolissum multe turnuri de pază şi semnalizare.
Există la Porolissum şi o aşa-zisă „Terasă” a sanctuarelor, străbătută
de un drum pavat cu blocuri mari de calcar ce se oprea la poarta de nord-est
a castrului de la Pomet. Pe această terasă s-a descoperit un sacelum a lui
Liber Pater, de formă rotundă, în jur cu gropi umplute cu resturi rămase de
la diferite ceremonii religioase
Potaissa (Turda)
Descoperirile arheologice de la Turda confirmă existenţa aşezării
Potaissa în perioada Daciei libere, ca o aşezare având un caracter rural-agricol.
Coloniştii romani, aşezaţi după înfrângerea regatului lui Decebal, au
găsit la Potaissa o populaţie deasă prin care s-a menţinut şi toponimicul
autohton.
Vechiul centru getic s-a dezvoltat repede după cucerirea romană,
datorită construcţiei drumului roman dintre el şi Napoca, în anii 107-108.

30
 Aşezarea s-a dezvoltat şi ca un mare centru legat cu regiunea auriferă
a Munţilor Apuseni prin valea Arieşului, cu Apulum prin drumul ce ducea
către sud, precum şi cu bogata zonă a salinelor din valea Mureşului.
O jumătate de veac, Potaissa a fost un vicus. Avântul său urban se
produce după aşezarea aici a legiunii a V-a Macedonica (166-167). La
începutul domniei împăratului Septimius Severus se numea vicus
Patavissensium, dar în fapt devenise un oraş cu o puternică romanitate,
ceea ce explică faptul că, sub acelaşi împărat Septimius Severus, Potaissa
obţine titlul de municipium şi imediat pe cel de colonia. Sub acelaşi împărat
se construiesc în anul 195 băi pentru garnizoană.
Prin aşezarea legiunii a V-a Macedonica, la Potaissa, în vederea
apărării Daciei împotriva neamurilor barbare, s-a construit pe dealul Cetăţii
(la sud-vest de Turda) un mare castru. La poalele acestui deal, aşezarea
civilă a crescut prin noile canabe. Paralel au apărut şi villae rusticae şi vici
suburbani.
Ampelum (Zlatna)
Pe strâmta vale a râului Ampoi, sub stăpânirea romană, s-a dezvoltat
un oraş a cărui existenţă era legată de activitatea minieră a regiunii aurifere.
Deşi nici o inscripţie nu atestă calitatea de municipium a acestui centru
administrativ, totuşi există un ordo Ampelensium (CIL III 1293,1308) din
anii 200. Data menţionată sugerează promovarea urbană a aşezării în
vremea domniei împăratului Septimius Severus.
Ampelum a fost reşedinţa procuratorului care organiza întreaga
activitate minieră din munţii Apuseni.
Viaţa economică intensă din văile aurifere a atras, aşa cum o
dovedesc şi inscripţiile, o populaţie avidă după îmbogăţire, împestriţată din
punct de vedere etnic şi social: sclavi şi lucrători liberi care lucrau în galerii,
arendaşi de mine, funcţionari ai împăratului ce lucrau în birourile
procuratorului, negustori, oameni veniţi de pretutindeni, mai ales din Asia
Mică şi din Dalmaţia, participanţi la exploatarea aurului.

Dierna (Orşova)
Port la Dunăre, dar şi punct de trafic rutier, întrucât la Dierna cotea
spre Drobeta marele drum imperial ce cobora de la Sarmizegetusa prin

31
Tibiscum. Dierna va dobândi rangul de municipium, probabil, sub domnia
lui Septimius Severus.
Două inscripţii onorifice vorbesc despre importanţa Diernei şi ca
punct vamal-fiscal (portorium) între provinciile Moesiei Superioare şi
Dacia.
Tibiscum (Jupa)
Situarea la întretăierea drumurilor care-l legau de Dierna, Lederata şi
Sarmizegetusa, precum şi plasarea lui într-o zonă agricolă fertilă au dus la
înflorirea acestui centru.
Aşezarea de la Tibiscum şi-a început existenţa ca vicus sau pagus pe
resturile unui sat dacic, fiind înglobată în administraţia teritorială a coloniei
Sarmizegetusa. Posibil, a fost promovată municipium în vremea domniei
lui Gallienus (253-268).
Atunci Tibiscum şi-a putut alcătui un territorium de caracter
municipal, învecinat spre est cu al Sarmizegetusei şi la sud cu al Diernei. Se
pare totuşi că titlul de municipium l-a primit mai devreme, după cum arată
unele inscripţii, şi anume în timpul domniei lui Septimius Severus. În orice
caz, oraşul s-a dezvoltat din canabele castrului aflat pe malul Timişului. În
orice caz, permanenţa populaţiei romane la Tibiscum, după părăsirea
Daciei, a fost dovedită datorită rezultatelor obţinute prin cercetări
arheologice şi prin tezaurul de 1.616 monede romane din bronz, care
aparţin secolelor III-IV.
Romula (Reşca)
Dintre oraşele din sudul Daciei, Romula a cunoscut cea mai
puternică înflorire. Ruinele sale (aproape total distruse) se află sub satul
Reşca (comuna Dobrosloveni, judeţul Olt) pe o întindere de aproape
64 hectare, acolo unde anterior a fost o aşezare geto-dacică.
Romula, adică „Mica Romă”, este singurul toponimic latin atribuit
unui oraş din Dacia. Este probabil ca Romula să fi apărut printr-o masivă
colonizare de veterani, pe timpul domniei lui Hadrian care-l declară
municipium. Planul oraşului, oarecum clasic cu cardo şi decumanus şi
prezenţa unor veterani la Romula sprijină o atare ipoteză. Prosperitatea
acesteia se datorează, pe de o parte, căii de comunicaţie ce venea de la
Drobeta şi se întâlnea aici cu cele care porneau pe malul Oltului şi cu acela

32
de la Sucidava, iar pe de altă parte, o influenţă pozitivă a reprezentat-o şi
bogăţia agricolă a teritoriului său.
Romula avea o formă aproape pătrată, întărită prin şanţ şi
val. Datorită cercetărilor arheologice s-a stabilit că în secolul III
elementul defensiv l-a constituit un zid de apărare cu temelia groasă de
1,85 m – 1,95 m, lucrat din cărămizi mari, fixate în şanţul primei incinte. În
faţa zidului s-a dovedit că a existat o bermă lată de 2,50 m.
A treia centură de apărare s-a constituit de către Filip Arabul, în anul
248, după cum indică o inscripţie aflată la poarta de nord-est a ei. Această
măsură de fortificare s-a realizat împotriva atacurilor barbare, în principal a
carpo-goţilor.
Nu se ştie precis când a primit oraşul rangul de colonie.
Drobeta (Turnu-Severin)
Drobeta a fost primul loc unde în Dacia sudică a pătruns stăpânirea
romană, după primul război dintre Traian şi Decebal; aici s-a ridicat oraşul
peste un sat geto-dacic. Ruinele Drobetei ocupă o suprafaţă de aproape
2 km2.
Între anii 102-105, la Drobeta s-au înălţat o serie de construcţii cu
caracter militar: podul lui Traian şi castrul de piatră, al căror arhitect a fost
vestitul Apollodor din Damasc. Oraşul primeşte titlul de municipium în
timpul domniei lui Hadrian, probabil în anul 124 când împăratul a vizitat
Dacia. Oraşul a fost atribuit tribului Sergia (CIL III 1579). O dată cu
înălţarea sa la situaţia de municipium, el a căpătat învoirea de a-şi organiza
un colegiu de Augustales.
Pe un bloc de piatră, de la „Turnul lui Sever”, este adresată o
dedicaţie împăratului Caracalla prin anii 198-210 din care rezultă că la acea
dată oraşul devenise colonia Septimia Drobeta, ca o binefacere a
împăratului Septimius Severus, făcută atât oraşului, cât şi Daciei. Noul său
ordo poartă şi el adesea epitetul de splendidissimus – o nouă dovadă despre
continua prosperitate economică şi urbanistică a oraşului.

Malva
Lista oraşelor din Dacia se încheie cu unul rămas până acum
neidentificat într-un fel, Malva, după care a fost numită Dacia Malvensis.
Singurul document care aminteşte acest oraş cu titlul de colonia este o
33
diplomă militară din anul 230, aparţinând unui călăreţ din garda împăratului
de la Roma, originar din colonia Malvense ex Dacia (CIL XVI, 144). Alte
două atestări ale oraşului sau ale provinciei sunt tot din afara Daciei.
Nefiind menţionată de nici o inscripţie din Dacia, nici de Ptolemeu, nici de
itinerarii, Malva nu a putut fi până acum localizată cu certitudine.

4. Căile de comunicaţie
a) Drumurile terestre din provincia Dacia s-au dezvoltat, în
principal, datorită înfloririi oraşelor, dezvoltării sale economice şi culturale.
Acestea îşi au începuturile în vremea războaielor dacice, iar între cele două
războaie purtate de Traian împotriva lui Decebal, spre a răspunde unor
nevoi economice şi strategice în vederea cuceririi Daciei, a fost construit
peste Dunăre, la Drobeta, un pod.
În primii ani după cucerirea Daciei de către romani, s-a construit un
drum care pornea de la Dunăre până la Porolissum, incluzând desigur şi
Colonia Dacica Ulpia Traiana. Cert este că următorii împăraţi au extins
căile rutiere ale provinciei în funcţie de centrele populate şi de castre.
Reţeaua drumurilor romane din Dacia este legată de principalele
noduri de comunicaţii ale provinciilor dunărene şi racordată la sistemul
stradal al întregului Imperiu.
În cunoaşterea traseului drumurilor ne stau la dispoziţie itinerariile
antice, miliariile (stâlpi indicatori de distanţe puşi pe marginile drumurilor),
puţinele ştiri literare referitoare la această problemă, regăsite în lucrări ale
autorilor antici. La aceste izvoare se adaugă şi o serie de inscripţii care
amintesc despre construirea sau repararea unor drumuri.
Ce erau itinerariile ? Erau lucrări cu caracter practic, cuprinzând date
de ordin geografic, istoric ori militar. Serveau funcţionarilor care aveau de
făcut drumuri în interes de serviciu ori negustorilor călători în rezolvarea
problemelor particulare.
Un astfel de document cartografic este şi Tabula Peutingeriană –
hartă a lumii romane (datată în prima jumătate a sec. III d.Hr.), ce include şi
principalele drumuri din provincia Dacia.
Oricum, drumurile construite au făcut legătura dintre provincia Dacia
şi restul Imperiului. Astfel, de-a lungul fluviului Dunărea, pe ţărmul drept,
se afla un drum comercial important, construit din vremea împăratului
Tiberius şi finalizat în timpul domniei lui Traian. Prin acest drum, Dacia era
34
legată de căile de comunicaţii ale Imperiului, respectiv, de Roma. Drumul
pornea din faţa Lederatei, apoi se îndrepta de-a lungul râului Sava spre a
ajunge la Aquilea, în nordul Italiei şi apoi la Roma.
O altă legătură cu noua metropolă a Romei trecea pe la Dyrrachium
şi Drobeta.
O a treia legătură se realiza cu exteriorul pe la gura Oltului, de unde
trecea în Moesia la Oescus, străbătea provinciile de la sudul Dunării, iar
prin Adrianopolis se ajungea la Bizanţ.
În interiorul Daciei, atât datorită Tabulei Peutingeriene, cât şi drept
urmare a unor cercetări arheologice, cunoaştem o serie de căi de
comunicaţie. Existau şi o serie de drumuri locale. Pentru reconstituirea
căilor terestre dispunem şi de stâlpii miliari, puşi la marginea drumurilor
spre a indica distanţele între diferitele localităţi. Cel mai vechi stâlp militar
datează din anii 107-108 şi se referă la construirea, din ordinul împăratului
Traian, a drumului dintre Potaissa şi Napoca.
b) Drumurile navale
În afară de căile terestre, în provincia Dacia se utiliza şi navigaţia pe
apă, în primul rând pe Dunăre, iar pentru transportul unor mărfuri se
folosea pe scară mai redusă, şi navigaţia pe Mureş şi Olt.
La trecerile peste cursurile de apă, romanii au construit poduri
(pontes). Pe Columna Traiană sunt înfăţişate poduri de lemn peste cursurile
de apă, pe care trec trupele romane. Multe dintre ele, pe parcurs, au fost,
desigur, refăcute în piatră şi cărămidă.
Cea mai strălucită realizare este podul lui Traian, monument admirat
continuu din antichitate şi până azi. Cu ocazia inaugurării podului, s-a bătut,
în anul 105, o medalie. Imaginea podului este foarte bine redată pe
Columna lui Traian, care prezintă solemnitatea terminării lucrărilor şi
deschiderea campaniei din 105 împotriva dacilor.

35
 II. ORGANIZAREA MILITARĂ
1. Armata
Transformarea Daciei în provincie romană nu a întrerupt organismul
militar.
Începând cu anul 106, pe teritoriul cucerit funcţionează structurile
militare bine cunoscute, armata romană din Dacia, Exercitus Daciae, fiind
cea care preia funcţiile de apărare a regiunilor incluse în Imperiul Roman.
Prezentă în provincia Dacia pe parcursul celor 165 de ani de ocupaţie
efectivă, şi temporar pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre, armata romană a
contribuit la procesul împletirii civilizaţiilor dacică şi romană. Pe lângă func-
ţia primordială ce i-a revenit, de apărătoare a unor părţi din acest teritoriu, ea
şi-a adus contribuţia din plin la progresul vieţii pe aceste meleaguri.
Menţinerea stăpânirii romane în Dacia a constituit pentru Imperiu o
permanentă preocupare, întrucât interese multiple de ordin economic,
politic şi militar îl legau de acest teritoriu.
În sistemul de apărare al romanilor la Dunărea de mijloc şi de jos,
Daciei îi revenea un rol important, acela de a sparge unitatea aşa-zisei lumi
barbare din această regiune, de a întrerupe legăturile dintre diferitele
neamuri şi de a bara pătrunderea acestora în Imperiu.
Armata avea şi misiunea de a ţine în frâu populaţia autohtonă, supusă
şi exploatată. În felul acesta, se spera că va fi asigurată liniştea teritoriilor
romane de la Dunăre.
Armata romană, în Dacia, era o parte integrantă a armatei romane
imperiale. Aici, ca şi în restul Imperiului, se întâlnesc toate categoriile de
trupe existente: legiones, alae, cohortes, numeri. Comandantul suprem al
armatei era împăratul, care îşi exercita această atribuţie prin legatus
propraetore provinciae.
După terminarea războaielor dintre daci şi romani, unitatea cu
staţionare neîntreruptă în Dacia (106-275) a fost legiunea a XIII-a Gemina,
cu sediul stabil la Apulum, unde, de altfel, s-au aflat cele mai multe
inscripţii şi ţigle sau cărămizi ştampilate (Pl. XII), practic aflate pe întregul
cuprins al provinciei. Legiunea a XIII-a Gemina a avut la comandă un
legatus legionis, de obicei de rang senatorial. După anul 118 până la circa
168/169, guvernatorul Daciei Superior, apărută în urma reformelor,

36
îndeplinea concomitent şi funcţia de legatus legionis. După anul 168/169,
la comanda acestei legiuni va exista separat un legatus legionis. Această
situaţie se va menţine până în vremea lui Gallienus când la nivelul
întregului Imperiu legaţii de rang senatorial au fost înlocuiţi cu praefecti de
rang ecvestru, situaţie valabilă şi pentru Dacia.
Din legiunea a XIII-a Gemina, au fost dislocate numeroase
detaşamente în diferite colţuri ale provinciei. Mai importante au fost cele de
la minele de aur din munţii Apuseni-Ampelum, Abrud, precum şi la: Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, pe valea Mureşului (Micia), Tihău, Porolissum,
Hoghiz, Boiţa.
A doua legiune prezentă permanent în Dacia, începând cu 168/169
până la părăsirea provinciei, a fost legiunea a V-a Macedonica transferată
de Marcus Aurelius, după ce participase la războiul cu parţii din 161-165.
Este stabilită la Potaissa (Turda), unde-şi construieşte un castru mare pe
platoul numit „Cetate”.
Legiunea avea datoria să păzească Dacia Porolissensis. Legatul său
de rang senatorial îndeplinea probabil şi funcţia de viceguvernator al Daciei
Porolissensis şi comanda trupele armatei provinciei: exercitus Daciae
Porolissensis, funcţie atestată epigrafic prin ştampile pe cărămizi,
descoperite la Napoca şi Potaissa.
Alături de legiunea a XIII-a Gemina, unitatea cantonată la Potaissa a
participat la toate evenimentele importante politico-militare care au
implicat provincia Dacia, rolul său de unitate tactică din nordul Daciei
devenind, evident, îndeosebi în secolul III.
După părăsirea Daciei, legiunea a V-a Macedonica a fost dislocată la
Oescus, vechiul său lagăr din secolul I d.Hr., având subunităţi în
garnizoanele de la Varinia şi Sucidava (la Nord de Dunăre). Alături de cele
2 legiuni de bază în Dacia au mai fost prezente şi o serie de trupe auxiliare,
la care se adaugă şi unele formaţiuni neregulate sau temporare.
Recrutarea teritorială, care devine din ce în ce mai des folosită,
determină ca oraşele din Dacia să devină locuri sigure de înrolare voluntară
a ostaşilor în legiuni, devenită rentabilă pentru ei.
După o durată de 25 de ani de armată, soldaţii din legiuni erau lăsaţi
la vatră şi deveneau veterani. La ieşirea din armată ei primeau 3.000 de
denari pentru a-şi asigura existenţa în viitor.

37
 Se ştie că atât soldaţii, cât Şi gradele inferioare rămâneau în aceeaşi
legiune, deci se stabileau pe loc, în oraşul sau regiunea unde îşi desfă-
şuraseră activitatea militară.
În această situaţie, puţini dintre ei se întorceau în locurile de origine.
Provincia Dacia nu face nici ea o excepţie.
În genere, veteranii erau atraşi spre o proprietate funciară nu pentru a
o lucra ei direct, fiindcă în castre fuseseră străini de munca câmpului, ci
pentru ca, în calitatea lor de proprietari, la ţară sau în oraş, să poată accede
în funcţii administrative municipale ca decurioni, edili, duumviri etc.
În provincii, de obicei, în castrele de pe limes staţionau aşa-numitele
trupe auxiliare.
Trupele auxiliare se pot grupa în unităţi regulate – alae şi cohortes –
şi unităţi neregulate – nationes şi numeri.
În afară de alae şi cohorte, în Dacia au funcţionat şi formaţii
temporare sau trupe speciale, aşa-zise neregulate, organizate mai târziu ca
trupe auxiliare regulate, numite numeri. Acestea, după cum arătam,
alcătuite din soldaţi de un anumit neam sau aparţinând unei regiuni, luptau
cu arme proprii (arcaşi, călăreţi cu praştia). Existenţa trupelor numeri în
Dacia este cunoscută încă din vremea lui Traian. Conducătorii acestor
numeri erau romani. După cucerirea Daciei de către romani, încep să fie
recrutaţi şi daci.
Recrutări de autohtoni se fac intens în secolul III, mai ales din
teritoriile rurale unde ei erau mai compacţi.

2. Fortificaţii şi lucrări militare

a) Valurile şi limesurile
Sistemul defensiv al Imperiului Roman, din care făcea parte şi Dacia
romană, cuprinde frontierele fortificate: valurile, limesurile şi castrele.
Valurile se săpau la marginea Imperiului, acolo unde graniţa
respectivă nu se putea baza pe un obstacol natural (cursul unei ape, sau un
munte). Valul era în fapt o ridicătură continuă de pământ (vallum), prevăzut
spre inamic cu un şanţ adânc (fossa) din care s-a scos pământul. Dincolo de
şanţ se făceau defrişări pentru o cât mai bună vizibilitate realizată după
culmea valului, unde circulau santinelele, iar din loc în loc se ridicau pe el
sau în spatele lui turnuri de supraveghere şi semnalizare. Când dincolo de

38
val se adaugă un şir de castre legate între ele printr-un drum strategic,
sistemul de apărare se transformă într-o graniţă bine fortificată numită
limes.
Sunt cunoscute în Dacia două valuri: Brazda lui Novac de Nord şi
Brazda lui Novac de Sud, precum şi două limesuri, unul pe malul drept al
Oltului (limes Alutanus) şi altul construit ca un limes la răsărit de acest râu
(limes Transalutanus).
I. Brazda lui Novac de Nord, prin lungimea sa, este cel mai
impunător val din Dacia, întrucât tăia Oltenia şi Muntenia începând de
lângă Turnu Severin până la Brăila. Făcea parte dintr-un sistem defensiv
construit de Constantin, urmărind linia Dunării, de unde erau trimise trupe
pe un al doilea aliniament, capete de pod, cetăţi pe malul stâng al fluviului,
la aripa stângă având Drobeta şi la aripa dreaptă zona Buzăului inferior.
Brazda lui Novac de Nord era întărită la capătul de Est prin fortificaţiile de
la Ostrovu Banului, Pojejena şi Gornea şi la Nord de cea de la Putineiu,
toate construite în secolul IV d.Hr., în scopul de a controla căile de acces pe
aceste direcţii.
Valul este contemporan cu rezidirea castrului de la Drobeta şi cu
refacerea drumului roman pe valea Oltului, între Sucidava şi Romula, până
la „brazdă”.
II. Brazda lui Novac de Sud era un val de apărare construit din
pământ, lung de cca 170 km ridicat în sud-vestul Munteniei. Unde este mai
bine păstrat are înălţimea de 2 m, fiind lat de 11 m şi adânc de 1,50 m cu
lungimea de 7,50 m. Popular se numeşte „Troian”. Capătul vestic este pe
stânga Oltului, îndreptându-se spre lacul Greaca. Lângă satul Troian (Turnu
Măgurele) se întretaie cu Limes Transalutanus.
Asupra datării celor două brazde, există părerea că Brazda lui Novac
de Nord se datează în secolul IV d.Hr., fiind ridicată pentru a stăpâni
întregul mal stâng al Dunării, cu o importantă regiune din Câmpia
Munteniei. Acest fapt are loc în secolul V, când însuşi Procopius spune că
şi alţi împăraţi în afară de Justinian au recucerit părţi din fosta Dacie a lui
Traian.
Singurul împărat care a recucerit întreaga câmpie olteană şi munteană
a fost Constantin cel Mare. În plus, el zideşte cetăţi la Drobeta, Sucidava şi
Daphne, care prin acţiunile lor militare vor fi incluse în cadrul regiunii
Brazda lui Novac.

39
 Brazda de Sud, dintre Olt şi lacul Greaca, este tăiată de limesul
Transalutan (lângă gara Troian), deci este mai veche în raport cu acesta.
Originea ei poate fi legată de stăpânirea romanilor în secolele II şi III d.Hr.
a cetăţii de la Turnu Măgurele şi a Câmpiei Burnasului, până la lacul
Greaca, apărată prin valul menţionat.
Limesurile la romani au sensul unui teren despărţitor şi până la cel de
frontieră fortificată în faţa unui teritoriu încă necucerit, limesul constituind
astfel un obstacol. Pe acest hotar elementele militare deplasate în acel loc,
fortificaţiile şi trupele de graniţă aveau misiunea de a supraveghea, apăra,
sau respinge incursiunile inamicului.
Componenta fundamentală a unui limes o constituia întotdeauna
drumul care urma linia hotarului. Alt element îl formau trupele (legiuni,
trupe auxiliare). Apoi, tot ca elemente de bază figurau fortificaţiile în care
erau cantonate trupele: castra, castella, burgi, turris.
Limesul era compus dintr-un val de pământ, uneori întărit cu palisadă
sau zid de piatră, şanţ de apărare, completat cu fortificaţii dispuse în spatele
liniei de graniţă la distanţe variabile: 5-10-20 km şi turnuri de supraveghere.
Construirea unui limes artificial implica evacuarea populaţiei pe o
adâncime de 5-10 km spre inamic şi defrişarea terenului pe aceeaşi distanţă:
amplasarea de obstacole cu pari ascuţiţi la vârf (cippi) şi spini de metal
(murex) în afara şanţului, săparea unui şanţ adânc (fossa) cu vallum,
separate de berma şi întărirea valului cu piatră ori chirpici, pe culmea
valului se construieşte, pavat, drumul de rond. Se ridicau apoi turnurile de
supraveghere şi semnalizare (specula); se construiau castra, castella, burgi
pentru trupe în spatele valului. Între fortificaţii se comunica printr-un drum
strategic (via militaris) paralel cu valul.
La noi în ţară sunt cunoscute următoarele limesuri:
Limes Alutanus, limes natural la care valul şi şanţul au fost înlocuite
de cursul Oltului. Era prevăzut cu o linie de fortificaţii din cărămidă ori
piatră. Punctul de plecare este la confluenţa Oltului cu Dunărea la sud-vest
de comuna Islaz (jud. Teleorman). Principalele puncte fortificate au fost:
Slăveni (construit în epoca războaielor de cucerire a Daciei), refăcut din
temelii în anul 205, Romula cu un complex de fortificaţii constând din două
castre aflate la Est de oraş, datând din epoca Traian-Hadrian, o fortificaţie
centrală cu val de pământ ridicată în vremea lui Traian şi refăcută cu val de
cărămidă sub Septimius Severus şi zidul de apărare al oraşului ridicat de

40
către Filip Arabul (248). La aceste puncte de apărare se adaugă Hoghiz,
Buridava (Stolniceni, comuna Răureni – jud. Vâlcea), apoi
Castra Traiana (Sâbotin, comuna Dăeşti – jud. Vâlcea). Iniţial, acesta a fost
un castru din pământ, reconstruit în piatră, probabil, în vremea lui Hadrian.
Apoi castrul Arutela (Călimăneşti), construit în 138, Pons Vetus turn la
trecerea drumului pe malul drept al Oltului. Pe versantul estic al muntelui
Cozia au fost construite, la Rădăcineşti (jud. Vâlcea), castrul ridicat în 138,
şi turnul de observaţie de la Titeşti, contemporan castrului de la
Rădăcineşti.
Pe limes Alutanus au fost create trei segmente de apărare: a) Zona de
şes, având în centru complexul de fortificaţii de la Slăveni (Sud) Acidava
(Nord); b) Zona deluroasă cu centrul la Buridava ce se sprijinea pe castrele
de la Rusidava şi Pons Aluti (Sud) Castra Traiana (Nord); c) Zona
montană, în valea carpatină a Oltului, care apăra intrarea în defileu, cu
fortificaţiile de la: Arutela, Văratica, Praetorium şi Pons Vetus, şi versantul
estic al muntelui Cozia, cu castrele de la Rădăcineşti şi Titeşti.
Fortificarea acestei graniţe a fost începută de către Traian, o dată cu
realizarea lucrărilor strategice de pe malul Oltului, prima etapă fiind până la
Castra Traiana. Hadrian le consolidează şi le continuă în zona de munte de
la Castra Traiana spre defileul Oltului. Castrele de aici trebuia să asigure
circulaţia spre Dacia Superior şi totodată să facă faţă unor eventuale atacuri
dinspre Est, din regiunea deluroasă.
Limesul a fost întărit în epoca lui Septimius Severus, prin refacerea
castrului de la Slăveni. După atacurile carpice din anii 245-247 sunt luate
măsuri, de către împăratul Filip Arabul, de refacere a castrului de la Slăveni
şi înconjurare cu incintă de apărare a oraşului Romula în 248.
Al doilea limes: Limes Transalutanus, este artificial, cu val de
pământ bătut şi ars, castre şi şanţ, care se întind pe o lungime de 235 km,
construit la o distanţă variabilă de 10-15 km Est faţă de Olt. Acest limes nu
este continuu. De la râul Argeş este continuat de cursul Râului Doamnei şi
al Râului Târgului. În Nord pornea de la Rucăr şi se oprea în Sud la
Flămânda (pe Dunăre).
Compoziţia valului: pământ cu miez ars, înalt de 3 m, lat de 10-12 m,
avea şanţ în faţă spre Est. În spate limesul se sprijinea pe linia de castre: Poiana
(jud. Teleorman), Putineiu (jud. Teleorman), Băneasa (jud. Teleorman),
Roşiori de Vede (jud. Teleorman), Gresia (jud. Teleorman). Apoi urmau

41
Urlueni (jud. Argeş) cu castrele, Izbăşeşti (jud. Argeş), Săpata de Jos
(jud. Argeş), Albota (jud. Argeş), Purcăreni (jud. Argeş), Jidava
(Câmpulung-Muscel).
Limes Transalutanus este construit probabil de Septimius Severus
pentru a crea un spaţiu de siguranţă liniei Oltului.
După puternicele atacuri ale carpilor, acest limes este abandonat, iar
graniţa revine pe Olt, în vremea domniei lui Filip Arabul. Evacuarea s-a
făcut forţat, sub presiunea unor puternice atacuri barbare. Sub ruinele
castrului de la Jidava s-au descoperit schelete ale soldaţilor romani căzuţi,
cu armele alături.
Limes Porolissensis, aflat la capătul de Nord-Est al liniei de apărare
de pe Mureş, se întindea pe o lungime de peste 4 km în faţa castrului şi a
oraşului Porolissum, adică de la ultimele înălţimi ale Mureşului până în
valea Ortelecului, urcând pe culmi şi coborând pe văi. Este de fapt un val
continuu de pământ alternat cu zid de pământ. La Vest de Porolissum unde
terenul este mai jos, pe şeaua unui deal, valul de pământ, pe o lungime de
225 m, este dublu. Între acestea exista un interval de 18 m, unde s-au
construit turnuri de piatră. În spatele acestui val s-au ridicat două castre,
încă din epoca lui Traian, unul mare pe Pomet, altul mai mic pe dealul
Citera. Fortificaţiile de la Porolissum trebuiau să bareze pătrunderea fortuită
în partea de Nord-Vest a provinciei.
b) Castrele
Denumirea de castru – termen latin – a fost dat taberelor fortificate
destinate găzduirii trupelor. Ele erau situate fie la frontiere, de-a lungul căilor
de comunicaţii, fie în interiorul provinciei, în punctele strategice importante.
În epoca imperială, castrele aveau de regulă formă dreptunghiulară,
mai rar pătrată, în conformitate cu tratatul despre construirea castrelor, atri-
buit lui Hyginus din a doua jumătate a secolului II – începutul secolului III,
dar dimensiunile lor depindeau de numărul trupelor pe care le adăposteau,
după desfăşurarea interioară a construcţiilor şi tehnica edilitară. Castrele se
construiau cu frontul spre est, de unde venea de regulă duşmanul şi pe fiecare
dintre laturile incintei exista o poartă flancată de turnuri, iar colţurile rotunjite
erau prevăzute cu turnuri interioare, uneori şi intermediare, patrulatere.
Ca elemente de întărire ale incintei se adăugau în interior un val de
pământ, agger alăturat zidului, iar în exterior, la baza lui, un loc liber,

42
berma, cu şanţ în faţă (fossa). În spaţiile create de viae erau plasate clădirile
pentru adăpostirea trupelor, magazii de provizii şi ateliere.
Există trei perioade de construcţie a castrelor. Prima este perioada lui
Traian, când sunt construite primele castre pe teritoriul provinciei cu incinta de
pământ, cu anumite excepţii: Drobeta, Slăveni, Romula, Bumbeşti, Vârtop,
Castra Traiana.
A doua etapă este aceea a lui Hadrian când acestea sunt construite din
piatră în formă aproape pătrată, cu turnuri trapezoidale sau semicirculare la
colţuri. A treia perioadă este plasată în vremea domniei lui Septimius
Severus şi Caracalla, perioadă în care castrele din pământ sunt transformate
în castre de piatră, şi are loc refacerea unor castre dreptunghiulare, fiind
înconjurate cu două sau trei rânduri de valuri, însoţite de şanţuri, măsuri
datorate invaziilor barbare (Bumbeşti, Slăveni, Cumidava). În epoca
Gallienus-Aurelianus sistemul de fortificaţie se modifică.
În secolele IV-VI, castrele au în special formă poligonală, cu turnuri
exterioare; circulare, patrulatere sau în formă de potcoavă. Zidurile de incintă
erau mai groase şi mai înalte, iar şanţul de apărare mai lat şi mai adânc.
În timpul războaielor dintre daci şi romani sunt construite o serie de
castre din piatră: Drobeta (Turnu-Severin), Sânbotin pe Olt sau, după cum
arată numele localităţii, Castra Traiană şi Tibiscum.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Mioara Turcu, Organizarea Daciei romane, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005.
• Bona P.M., Tibiscum, Bucureşti, 1994.
• Branga N., Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla, Timişoara, 1980.
• Cristescu V., Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937.
• Daicoviciu C., Daicoviciu H., Ulpia Traiana (Sarmizegetusa romană),
ediţia a II-a, Bucureşti, 1966.
• Macrea M., Viaţa în Dacia romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
• Pârvan V., Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, ediţia a II-a,
îngrijită şi adnotată de Radu Vulpe, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1974.
• Petolescu C.C., Scurtă istorie a Daciei Romane, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.
• Tudor D., Oltenia romană, monografie, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 1978.
• Vlădescu M.Cr., Armata romană în Dacia Inferior, Bucureşti, 1983.
• Vlădescu M.Cr., Fortificaţiile romane în Dacia Inferior, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1986.
• Vulpe R., Barnea I., Din istoria Dobrogei. Romanii la Dunărea de Jos,
vol. II, Bucureşti, 1968.

43
 AUTOHTONI ŞI ALOGENI LA DUNĂREA DE JOS
ÎN MILENIUL I

Conf. univ. dr. Mircea NEGRU

SEMESTRUL II
Obiective
Istoria regiunii de la Dunărea de Jos în mileniul I d.Chr. este
consecinţa directă a prezenţei Imperiului Roman, apoi Bizantin în această
regiune, şi exprimă relaţiile acestora cu populaţiile autohtone sau alogene
aflate în afara graniţelor lor.
Izvoarele scrise amintesc cu predilecţie evenimentele politice,
militare şi religioase, fără a face referiri frecvente la realităţile economice şi
etnice cotidiene. Datele arheologice acoperă lacunele izvoarelor scrise cu
prezentarea culturilor materiale şi spirituale deopotrivă a populaţiilor
autohtone şi celor alogene în acest spaţiu.
Prin intermediul rezultatelor cercetărilor arheologice sunt relevate
aspecte ale vieţii cotidiene (habitat şi ocupaţii) şi spirituale (rituri şi ritualuri
funerare, manifestări artistice, religioase şi de cult), care suferă transformări
majore pe parcursul primului mileniu al erei creştine. Tabloul demografic şi
cultural, în lumina descoperirilor arheologice şi izvoarelor scrise, permite
observarea şi discutarea unor probleme de continuitate şi discontinuitate,
tradiţie şi inovaţie în evoluţia istorică a regiunii.

Prezenţe şi interferenţe etnice şi culturale în lumina cercetărilor

arheologice
Geto-dacii au fost cea mai veche populaţie, dintre cele care în
mileniul I î.Chr. au locuit la Dunărea de Jos, perioada delimitată de secolele
I î.Chr. – I d.Chr. reprezentând epoca clasică a culturii lor. În secolele
II-IV d.Chr., geto-dacii situaţi în afara graniţelor Imperiului Roman la
Dunărea de Jos au fost creatorii culturilor Militari-Chilia (Muntenia),
carpică (centrul şi sudul Moldovei), Lipica şi cultura tumulilor carpatici

44
(nordul Moldovei şi Ucraina subcarpatică), respectiv cultura Sântana-Arad
(Crişana şi Maramureş).
La sfârşitul secolului al III-lea d.Chr. şi în primele trei sferturi ale
secolului al IV-lea d.Chr., cu prelungiri locale până la începutul secolului
V d.Chr., în Moldova, cea mai mare parte a Munteniei şi sud-estul
Transilvaniei s-a dezvoltat cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, creată de
goţi, geto-daci şi sarmaţi. Începând cu secolul al IV-lea d.Chr. şi până în
secolul al VII-lea d.Chr., în Transilvania a apărut şi evoluat cultura Bratei-
Ţaga-Biharea. În secolele V-VII, în regiunile extracarpatice au apărut
culturile Cireşanu-Ipoteşti-Cândeşti (Muntenia), respectiv Costişa-
Botoşana-Hansca (Moldova). În aceeaşi perioadă, anumite regiuni din
bazinul inferior al Dunării au fost locuite de huni, gepizi, avari şi slavi. Din
punct de vedere arheologic însă, prezenţa lor este mai discretă decât în
izvoarele scrise.
Cultura Dridu este prima cultură medievală timpurie, care în secolele
VIII-XI a acoperit teritoriul actual al României şi o parte din cel al
Bulgariei.

I. GETO-DACII ÎN SECOLELE I Î.CHR. – I D.CHR.

În secolul I d.Chr., graniţele Imperiului Roman au atins Dunărea
Mijlocie şi de Jos, marcând o schimbare fundamentală pentru populaţiile
din această regiune. Astfel, între anii 9-12 d.Chr. a fost creată provincia
Pannonia, iar în 46 d.Chr. provincia Moesia, Dunărea devenind graniţa
nordică a Imperiului. Prezenţa romană la sud de Dunăre a determinat unele
măsuri de asigurare a securităţii Imperiului prin expediţii la nordul
fluviului. În anii 10-12 d.Chr., romanii conduşi de Aelius Catus au
transferat în sudul Dunării un număr de 50 000 de geţi (Strabon, VII, 3, 10),
iar în perioada 57-67 d.Chr., din ordinul guvernatorului Moesiei Aelianus
Silvanus, au fost strămutaţi în Moesia, încă un număr de 100.000 de
„transdanubieni” (CIL, XIV, 3608). Incursiunile geto-dacilor şi aliaţilor lor
sarmaţi roxolani din a doua jumătate a secolului I d.Chr. în provinciile
Imperiului Roman a fost, probabil, una din cauzele care au determinat pe
împăratul Traian să îşi propună cucerirea Daciei. În urma celor două
războaie dintre daci şi romani din anii 101-102, respectiv 105-106, cea mai
mare parte a Daciei a fost cucerită. Muntenia şi sudul Moldovei au fost

45
incluse în provincia Moesia Inferior, iar Oltenia, Banatul şi Transilvania
constituiau nou creata provincie Dacia.
Civilizaţia geto-dacilor în secolul I d.Chr. este greu de deosebit
arheologic de cea din secolul anterior, ele fiind tratate împreună în stadiul
actual al cercetărilor.
Majoritatea aşezărilor geto-dacice din perioada clasică au avut un
caracter deschis. În acelaşi timp, pe întreg spaţiul locuit de geto-daci au
existat şi aşezări fortificate (dave). Cel mai puternic sistem de fortificaţii
este cel din Munţii Orăştiei, unde în jurul capitalei de la Sarmizegetusa
Regia se aflau cetăţile de la Băniţa, Costeşti, Blidaru şi altele. Incintele
acestora erau realizate din piatră, unele dintre ele având şi turnuri de
observaţie. Sarmisegetuza Regia poate fi considerată o aşezare protourbană.
Argumente în acest sens sunt existenţa unor străzi pavate, lucrări de
canalizare şi terasare, precum şi existenţa unei incinte sacre.
Locuinţele de suprafaţă erau de obicei de formă rectangulare ca la
Poiana-Tecuci, Răcătău, Slimnic, Pecica, mai rar romboidale sau
trapezoidale ca la Vlădiceasca, ori rotund-poligonale ca la Feţele Albe,
Rudele şi Meleia. La Popeşti şi Piatra Roşie au fost descoperite locuinţe
considerate drept palate, prin dimensiuni şi faptul că aveau mai multe
camere, iar la Tilişca, Costeşti şi Piatra Roşie au fost descoperite turnuri de
apărare amenajate ca locuinţe. Bordeiele erau în majoritate rectangulare,
precum cele de la Poiana-Tecuci, Chirnogi şi Cernatu. Printre locuinţe erau
amenajate gropi de provizii sau menajere cilindrice, tronconice sau în
formă de clopot. De asemenea, vetre de foc pătrate, dreptunghiulare sau
rotund-ovale erau dispuse în cadrul aşezărilor, în general, în afara
locuinţelor. Cuptoarele menajere sunt prezenţe rare, iar dintre acestea
menţionăm pe cele de la Popeşti şi Slimnic.
Principala ramură economică a fost agricultura. Principalele plante
cultivate erau grâul şi meiul. Cultivarea plantelor a fost dovedită şi
arheologic prin brădarele de tip dacic de la Bâtca Doamnei, Poiana-Tecuci,
Popeşti, Cetăţeni, Piatra Craivii şi cuţitele de plug de la Cetăţeni şi Poiana-
Tecuci. Alte unelte agricole descoperite au fost coasele (Poiana-Tecuci,
Piatra Craivii, Pecica), sapele (Sarmizegetusa, Căpâlna, Piatra Craivii),
secerile (Brad, Poiana-Tecuci, Popeşti, Căţelu Nou), săpăligile (Popeşti,
Vlădiceasca, Tlişca), cosoarele la Vlădiceasca, Sprâncenata, Poiana Tecuci,
râşniţe de tip dacic sau roman şi altele. Izvoarele scrise şi cercetările
arheologice au evidenţiat creşterea vitelor, cailor, ovicaprinelor şi porcilor.
46
 Metalurgia fierului este atestată de prezenţa unor cuptoare de redus
minereu de fier de la Bragadiru, Chirnogi şi Sarmisegetusa Regia, de turtele
de zgură de la Sarmizegetusa Regia. Cuptorul de redus minereu de fier de
la Bragadiru avea forma tronconică, cu pereţii înalţi de 0,50/0,65 m. Vatra
ovală, cu diametrul de 0,50 m, era în pantă lină. Ea era acoperită cu un strat
de zgură gros de 5 cm. În interiorul său alternau câte un rând de minereu cu
unul de mangal. Apoi, bucăţile de metal obţinute erau spălate şi sfărâmate.
Lupele obţinute erau destul de spongioase, astfel că erau din nou încălzite,
pentru a se elimina sterilul din ele.
Metalurgia bronzului şi argintului este atestată de cuptoarele pentru
obţinerea metalelor neferoase de la Sarmizegetusa şi Poiana-Tecuci,
creuzetele de la Poiana şi Cetăţeni, obiectele în curs de prelucrare de la
Poiana-Tecuci.
Producţia ceramicii este atestată de prezenţa cuptoarelor de olar.
Acestea erau compuse din două camere. În camera inferioară, scobită în
stratul castaniu steril arheologic (focarul), se făcea focul cu lemne introduse
prin gura de alimentare. Vasele se depuneau în camera superioară, unde
erau arse cu ajutorul aerului fierbinte la temperaturi de la 600° C până la
peste 900° C. Cele două camere erau separate de un grătar din lut ars
perforat pentru a permite pătrunderea aerului fierbinte din camera inferioară
în cea superioară. Acest grătar era susţinut de un perete median sau un pilon
central. Cuptoare de ars vase de tipul cu pilon central au existat la Bâtca
Doamnei, Poiana-Tecuci, iar cu perete median la Deva.
În funcţie de tehnica de modelare a formelor de vase, ceramica geto-
dacică a fost tradiţional împărţită în două categorii: modelată cu mâna sau
modelată la roată. Ceramica dacică modelată cu mâna are drept principale
forme de vase oala, ceaşca dacică, cana cu o toartă, strachina, castronul,
capacul etc. Pasta grosieră sau semifină conţinea nisip sau fragmente
ceramice pisate. Principalele elemente de decor sunt brâul în relief alveolat
sau crestat, butonii de diferite forme (rotunzi, dreptunghiulari) linii
orizontale sau în val incizate.
Ceramica modelată la roată era realizată din pastă nisipoasă
(chiupuri, oale) sau fină (oale, străchini, castroane, fructiere, căni, capace,
ulcioare). Ea avea mai ales culoare cenuşie. Ceramica de import include
forme romane (amfore, vase de tip terra sigilata, ulcioare, opaiţe) sau
greceşti (kantharoi, lenakai etc.).

47
 Tâmplăria este dovedită de topoarele descoperite la Brad, Căpâlna,
Piatra Craivii, barde la Sarmisegetuza şi Căpâlna, tesle la Căpâlna şi Piatra
Craivii, dălţi la Bâtca Doamnei, Popeşti, Căţelu Nou. Meşteşugurile casnice
ca torsul şi ţesutul sunt evidenţiate de numeroasele fusaiole şi greutăţi
pentru războiul de ţesut.
Existenţa unui comerţ intern şi extern este dovedită de monedele
romane descoperite în aşezări sau în necropole.
Arta figurativă a geto-dacilor din perioada clasică cuprinde statuete
ceramice de animale, precum cele de la Cârlomăneşti, protome la Popeşti şi
Poiana-Tecuci, statuete antropomorfe la Hansca, Dumbrava Răcătău şi
Cârlomăneşti; un medalion reprezentând pe Bendis la Sarmizegetusa.
Manifestări artistice pot fi considerate şi podoabele şi accesoriile pentru
veşminte (brăţări cu capete de şerpi, colane, aplice etc.).
Pe teritoriul Daciei au fost identificate peste 30 de sanctuare, datate
între secolul al II-lea î.Chr. şi secolul al II-lea d.Chr.. Acestea pot fi
împărţite în următoarele categorii: temple cu abside la Popeşti, Brad,
Cetăţeni, Căpâlna, Cârlomăneşti; sanctuare circulare la Brad, Dolinean,
Pecica, Racoş, Sarmizegetusa; rectangulare la Sarmizegetusa, Băniţa, Bâtca
Doamnei, Blidaru etc.
Merită menţionate vetrele de foc rectangulare sau rotunde cu
destinaţie de cult descoperite la Bucureşti-Radu Vodă, Vlădiceasca şi
Popeşti. Peste un pat de pietriş se aplica un strat de lipitură care uneori
prezenta ca elemente de decor linii şi rozete.
Informaţiile privind riturile şi ritualurile funerare ale geto-dacilor în
secolele I î.Chr. – I d.Chr. sunt extrem de puţine. Se poate susţine că ei
practicau atât incineraţia, cât şi inhumaţia, cu menţiunea că incineraţia
predomina. La Popeşti, Cetăţeni, Tinosu şi Zimnicea au fost descoperite
morminte de incineraţie în tumuli. Morminte de incineraţie în urnă au fost
descoperite la Turburea, iar de incineraţie în groapă la Turburea, Moigrad,
Ostrovul Şimian, Sf. Gheorghe, Tei, Popeşti, Bicsad etc. Au fost inhumaţi
atât copii şi adolescenţi la Orlea şi Sprâncenata, cât şi adulţi la Orlea,
Tilişca, Moigrad. Morminte de inhumaţie în tumuli au fost descoperite la
Popeşti, Cetăţeni şi Buridava. În cadrul mormintelor de incineraţie sau
inhumaţie au fost descoperite vase ceramice, piese de armament (căşti,
vârfuri de săgeţi şi lănci, umbo), podoabe şi accesorii pentru veşminte,
monede romane etc.

48
 II. DACO-ROMANII ÎN SECOLELE II-III
După moartea împăratului Traian, în iarna anului 117-118 d.Chr. au
avut loc atacuri concentrate ale populaţiilor barbare la frontiera de la
Dunărea Mijlocie şi de Jos. Dio Cassius scria că împăratul Hadrian
(117-138), temându-se ca barbarii să nu treacă Dunărea pe podul de la
Drobeta, a dat ordin să fie distrusă partea de lemn a podului. Evenimentele
au fost suficient de grave încât să oblige pe noul împărat să renunţe la
Muntenia şi sudul Moldovei, precum şi să acorde sarmaţilor iazigi dreptul
de a face comerţ cu sarmaţii roxolani prin teritoriul provinciei Dacia.
Autohtonii în Dacia romană
Prezenţa populaţiei autohtone în cadrul provinciei Dacia a fost
reflectată în izvoarele epigrafice, toponime, antroponime, în existenţa unor
unităţi auxiliare romane cu etnonime etc.
Aşezările populaţiei autohtone din provincia Dacia se aflau pe
întregul teritoriu, în centrul provinciei (Slimnic, Noşlac), pe văile largi ale
râurilor (Lechinţa de Mureş, Obreja), cât şi la periferii (Mugeni, Simoneşti).
Suprafeţele lor variau între 1-3 ha şi 6-8 ha. Cea mai întinsă dintre cele
identificate până în prezent pare a fi cea de la Micoşlaca, cu o suprafaţă de
cca 20 ha.
Ca şi în perioada preromană, aşezările cuprindeau atât locuinţe de
suprafaţă, cât şi locuinţe semi-adâncite (bordeie). Locuinţele de suprafaţă
erau majoritar rectangulare cu colţurile rotunjite şi podeaua la nivelul
solului antic. Locuinţele sunt prezenţe rare, exceptând aşezarea de la
Mugeni, unde reprezentau cca 1/3 din totalul locuinţelor cercetate.
Bordeiele erau de formă rectangulară cu colţurile rotunjite şi rareori rotund-
ovale (ca la Obreja). Ambele tipuri de locuinţe erau construite cu pereţi
lutuiţi pe o structură din lemn şi nuiele. Acoperişul în două sau patru ape
era realizat cu paie, trestie sau şipcă pe o structură din lemn. În interiorul
locuinţelor se aflau vetre rotund-ovale sau cuptoare în formă de potcoavă,
realizate prin scobire în pământ cruţat. Acestea aveau carcasa din lut şi
pietre de râu sau gresii. Gropile în formă de sac, bol, cilindrice sau
tronconice erau de 2-3 ori mai numeroase decât locuinţele unei aşezări. Ele
se aflau în interiorul locuinţelor, dar mai ales în afara lor.
Principala ramură a economiei era agricultura. Cultivarea pământului
este relevată de fiarele de plug de la Obreja şi Dedrad, râşniţele de tip
49
roman de la Obreja şi Noşlac, cea de tip dacic de la Lechinţa de Mureş,
secerile de la Obreja, coasele de la Lechinţa şi Obreja etc. La Lechinţa de
Mureş, Dedrad şi Obreja au fost descoperite chiar depozite de unelte
agricole.
Producţia ceramicii de tradiţie locală este atestată de cuptoarele de
olar descoperite în cadrul aşezărilor rurale autohtone de la Grădinari şi
Slimnic, precum şi de continuarea formelor dacice preromane. Ceramica de
factură dacică reprezenta aproximativ 10-15% în aşezarea de la Obreja şi
cca 45% în cea de la Noşlac. Principalele forme ale ceramicii autohtone din
pastă modelată cu mâna sunt ceaşca tronconică (opaiţ), oalele de diferite
forme decorate cu motive specifice epocii preromane (brâuri alveolate,
butoni rotunzi sau dreptunghiulari, alveole, linii orizontale sau în val
incizate etc.). Vasele de tradiţie locală modelate la roată sunt foarte rare,
principalele forme fiind chiupul, oala, fructiera şi cana.
Ceramica romană este de două tipuri: din pastă zgrunţuroasă (de
bucătărie), respectiv din pastă fină (pentru servitul mesei). Principalele
forme de vase sunt oalele, străchinile, capacele, tăvile etc. La Boarta au fost
găsite şi fragmente de vase romane de import de tip terra sigillata.
Meşteşugurile casnice (torsul şi ţesutul) sunt relevate de numeroasele
descoperiri de fusaiole pentru tors şi greutăţi din lut pentru războiul de ţesut.
Prezenţa monedelor romane din bronz şi argint indică un comerţ cu
lumea urbană. În unele situaţii, au fost constatate şi fenomene de tezaurizare a
unor monede de argint la Ruşi, respectiv brăţări, colane, lanţuri din argint şi
monede la Vârtopu şi Aţel. Cu toate acestea, descoperirile arheologice nu
permit observarea unor indicii ale diferenţierilor sociale.
Viaţa spirituală, atât cât poate fi ea surprinsă arheologic, pare să fi
păstrat din tradiţiile perioadei preromane, cel puţin în domeniul funerar.
Din cercetările de până acum, nici o necropolă din epoca preromană nu a
continuat în secolele II-III d.Chr.
Pe teritoriul provinciei Dacia au fost cercetate un număr de peste 900
de morminte ce pot fi atribuite autohtonilor. Cele mai importante necropole
au fost cele de la Locusteni (290 de morminte), Obreja (243 morminte) şi
Soporu de Câmpie (190 de morminte).
Riturile de înmormântare utilizate au fost incineraţia şi inhumaţia, cu
menţiunea că primul rit amintit predomina clar, inhumaţia fiind doar o
excepţie. În majoritatea covârşitoare a cazurilor decedatul era ars la
ustrinum, iar oasele depuse în urne umplute în proporţie de 2/4 sau 3/4 cu
50
fragmente de oase calcinate. Mormintele de incineraţie în gropi simple
cilindrice sau alungite sunt prezenţe rare.
Mormintele de inhumaţie reprezintă 3 % la Obreja, 11 % la Soporu
de Câmpie şi 25,8% la Locusteni. În majoritatea cazurilor au fost înhumaţi
copii şi rareori adulţi. Aceştia erau depuşi în gropi rectangulare cu colţurile
rotunjite. Scheletele întinse pe spate cu picioarele întinse şi mâinile pe lângă
corp erau acoperite cu pietre sau aveau pietre doar la cap şi la picioare, ori
partea superioară era acoperită cu o jumătate de vas, ca la Locusteni. Dacă
la Locusteni 60% din mormintele de inhumaţie aveau orientarea N-S, la
Soporu de Câmpie ele evitau orientarea N-S.
Inventarul era în general modest, dar s-a constatat o frecvenţă mai
mare a lui în cadrul mormintelor de incineraţie. Acesta consta în vase
ceramice de tradiţie locală sau de factură romană, inele, cercei, fibule,
oglinzi romane, pandantive, monede etc. În cadrul necropolei de la
Locusteni, numai 29% dintre mormintele de inhumaţie aveau inventar
funerar, constând în vase cu ofrande şi oase de animale, mai ales.
Unele din aşezările rurale ale populaţiei autohtone din Dacia romană
continuă pe cele din epoca preromană în secolele II-III d.Chr. (Slimnic,
Şura Mică, Cernaţu, Roşia, Guşteriţa etc.), dar majoritatea sunt datate în
secolele II-III d.Chr. (Boarta, Locusteni, Noşlac, Ocna Sibiului etc.). În
secolele II-IV d.Chr. au fost datate aşezările de la Obreja şi Şura Mică, iar
în secolele III-IV d.Chr. cele de la Archiud şi Mugeni.
Coloniştii în Dacia romană
Din punct de vedere arheologic, colonişti din Pannonia şi Noricum
au fost identificaţi în cadrul necropolelor tumulare de la Caşolţ, Ighiu şi
Calbor. În cadrul acestor necropole s-a practicat exclusiv incineraţie pe
solul antic neamenajat. Resturile erau împrăştiate pe vatră sau depuse într-o
casetă din piatră. Pe vatra funerară au fost depuse vase cu ofrande, rămase
în urma banchetului funerar.
Inventarul mormintelor cuprinde ceramică de factură La Tene
specifică celţilor din Pannonia şi Noricum (castroane cu trei picioare, vase
bitronconice decorate cu inele în relief pe gât). Au mai fost descoperite
mărgele, fibule, inele şi monede romane. Pe baza materialului arheologic,
mai ales a monedelor, necropolele amintite pot fi datate la începutul
secolului al II-lea d.Chr.

51
 Necropola tumulară de la Zlatna, cuprinzând 60 de tumului, a fost
atribuită coloniştilor din Dalmaţia, aduşi în Dacia pentru exploatarea
minelor de aur. Ritul funerar a fost incineraţia. Arderea s-a făcut la
ustrinum, resturile fiind apoi depuse într-o groapă rectangulară. Inventarul,
relativ sărac, cuprindea ceramică romană şi de tradiţie ilirică. Necropola de
la Zlatna a fost încadrată în secolele II-III d.Chr., evident în limitele
existenţei provinciei Dacia romană.
Traco-geto-dacii în Moesia Superior şi Moesia Inferior
Prezenţa traco-geto-dacilor în Moesia Superior şi Moesia Inferior
este mai bine cunoscută pe teritoriul actual al Dobrogei, dar este o realitate
pentru ambele provincii menţionate, care se aflau pe actualele teritorii ale
Serbiei, Bulgariei şi României.
În provinciile romane sud-dunărene au fost identificate aşezări rurale
atribuite traco-geto-dacilor la Korbovo în Moesia Superior, Pavlikeni,
Hotniţa, Buceag, Straja, Fântânele, Teliţa în Moesia Inferior. În aşezarea de
la Korbovo, a fost descoperit un bordei ce avea ca inventar ceramică dacică
şi romană. În cadrul centrelor ceramice de la Pavlikeni şi Hotniţa, de pe
actualul teritoriu al Bulgariei, au fost descoperite o şarjă de oale de factură
dacică modelate cu mâna (Pavlikeni), respectiv peste 100 de ceşti dacice
într-un cuptor de ars vase (Hotniţa).
Populaţia autohtonă traco-geto-dacică a fost identificată şi în castrele
romane de la Karatas şi Vodeniča din Moesia Superior, respectiv Barboşi,
Novae, Oescus, Troesmis şi Dinogeţia din Moesia Inferior.
Prezenţa traco-geto-dacilor pe partea dreaptă a Dunării în epoca
romană este dovedită şi în cadrul necropolelor de la Paračin, Velesniča şi
Viminacium din Moesia Superior, respectiv Drašan, Horia şi Enisala din
Moesia Inferior.
În cadrul necropolei de la Enisala, au fost descoperite un număr de
160 de morminte de epocă romană, din care 89,3% erau de incineraţie.
Majoritatea mormintelor de incineraţie aveau resturile depuse în urne în
interiorul unor gropi cilindrice de mici dimensiuni. Inventarul mormintelor
cuprindea ceramică de factură getică şi romană, recipiente romane din
sticlă, vârfuri de săgeţi, fibule şi mărgele.
Mormintele de inhumaţie în număr de 13, aparţineau unor copii (11)
şi adolescenţi (2). Scheletele erau în poziţie întinsă pe spate, cu braţele pe

52
lângă corp. Mormântul nr. 41 era dublu. Orientarea predominantă era N-S.
Inventarul acestor morminte cuprindea ceramică getică şi romană, precum
şi un colier.
În secolele I-II d.Chr. au fost datate aşezarea de la Straja şi necropola
de la Horia, în secolele I-III d.Chr. necropola de la Enisala, în secolul II
d.Chr. aşezările de la Buceag şi atelierul ceramic de la Pavlikeni, iar în
secolele II-III d.Chr. atelierul ceramic de la Hotniţa, respectiv aşezările de
la Fântânele şi Teliţa.

III. GETO-DACII ÎN SECOLELE II-IV

Expresia folosită adesea cucerirea Daciei de către romani este doar
pe jumătate corectă, pentru că mai puţin de jumătate din teritoriul locuit de
geto-daci în secolul I d.Chr. a făcut parte din provincia Dacia. De jur
împrejurul graniţelor Daciei romane, geto-dacii au continuat să locuiască.
Ei au fost numiţi artificial daci liberi, pentru a putea fi mai uşor deosebiţi de
cei aflaţi în interiorul graniţelor Imperiului Roman.
Geto-dacii din afara graniţelor Imperiului Roman au fost creatorii
unor culturi arheologice care au elemente fundamentale comune de origine
preromană, dar şi elemente care indică diferenţe regionale datorate
impactului civilizaţiei romane sau unor populaţii alogene vecine sau cu care
au convieţuit în anumite perioade.
Culturile arheologice atribuite geto-dacilor au fost denumite după
numele primelor sau celor mai importante situri arheologice cercetate
(Militari-Chilia, Lipica şi Sântana-Arad), numele tribului dacic identificat
(cultura carpică) sau după anumite elemente de rit funerar ce fac diferenţa
(cultura tumulilor carpatici).
Cultura Militari-Chilia
Deşi informaţiile scrise nu menţionează, după abandonarea
Munteniei la începutul domniei lui Hadrian, se pare că Imperiul Roman a
controlat politic şi militar continuu această regiune cu ajutorul trupelor din
provinciile Dacia Malvensis şi Moesia Inferior. Această realitate
geopolitică este evidenţiată de prezenţa unei puternice influenţe a
civilizaţiei romane în această regiune.
Atacul carpilor din anul 214 d.Chr., deşi a fost extrem de puternic nu
a produs schimbări importante. Atacul carpilor aliaţi cu goţii şi sarmaţii din
53
anul 238 d.Chr. a marcat însă începutul dezintegrării controlului roman la
nordul Dunării de Jos, provincia Moesia fiind puternic afectată.
În timpul împăratului Gordian III, carpii şi goţii au pătruns din nou în
Dacia şi Moesia, dar au fost respinşi. În anul 245, carpii au atacat din nou
Dacia, în mod deosebit Dacia Malvensis. În urma acestui atac, Romula a
fost fortificată, iar limesul transalutan a fost abandonat. Totuşi, venirea
împăratului Filip Arabul a dus la restabilirea situaţiei la noile graniţe ale
Daciei Malvensis şi chiar s-a ajuns la o înţelegere cu atacatorii.
În anul 1984, cercetătorul Gheorghe Bichir identifica peste 120 de
aşezări rurale deschise atribuite culturii Militari-Chilia, creată de geto-dacii
din Muntenia în epoca romană. Aşezările au avut caracter rural şi au fost
nefortificate. Ele se aflau în toate formele de relief, de-a lungul cursurilor de
ape de la câmpie până în zona subcarpatică, cu excepţia unor cursuri de ape
din estul şi sud-estul Munteniei ocupate de sarmaţi, respectiv partea de
nord-est ocupată de carpi. Cele mai cercetate aşezări sunt cele de la
Mătăsaru şi Militari-Câmpul Boja.
În cadrul aşezărilor predominau bordeiele, care erau de 3-4 ori mai
numeroase decât locuinţele de suprafaţă. Bordeiele erau de formă
rectangulară sau rotund-ovală. Unele aveau în interior trepte, în timp ce
vetrele de foc erau prezenţe rare. În cadrul locuinţelor de suprafaţă
rectangulare, însă, vetrele de foc erau obişnuite. Gropile de provizii aveau
forma cilindrică, tronconică sau de sac.
Vetrele rotund-ovale sau rectangulare erau construite direct pe lutul
galben sau pe un pat de pietre de râu. În unele locuinţe au fost descoperite
cuptoare menajere din lut şi pietre de râu. Un bordei din aşezarea de la
Mătăsaru avea chiar două asemenea cuptoare.
Populaţie sedentară, geto-dacii din Muntenia se ocupau cu
agricultura. Cultivarea pământului a fost evidenţiată de descoperirea unor
unelte agricole: brăzdar şi cuţit de plug (Bucureşti-Lacul Tei), numeroase
seceri (Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Mătăsaru), o săpăligă (Coloneşti-
Mărunţei) şi râşniţe (Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Mătăsaru). De
asemenea, au fost descoperite boabe de grâu (Mătăsaru şi Scorniceşti), mei
şi cânepă (Mătăsaru). Oasele de animale domestice descoperite în cadrul
aşezărilor cercetate indică următoarea ordine: vitele, porcinele, ovicaprinele
şi caii. Existenţa unor păsări domestice a fost semnalată în aşezările de la
Mătăsaru, Udeni şi Coloneşti-Mărunţei, unde au fost descoperite coji de
ouă şi oase.
54
 Descoperirile arheologice atestă practicarea unor meşteşuguri cum
sunt olăritul, prelucrarea fierului, bronzului, osului, torsul, ţesutul etc.
Cuptoare de olar cu perete median au fost descoperite la Mătăsaru şi
Coloneşti-Mărunţei, iar cu pilon central la Militari-Câmpul Boja şi
Străuleşti.
Din totalul formelor identificate, 85-90% este ceramică locală şi
10-15% ceramică romană de import (amfore, străchini, opaiţe). Ceramica
dacică modelată cu mâna reprezintă în medie cca 40% în faza a doua a
culturii Militari-Chilia, fiind mai puţină decât în faza anterioară.
Principalele forme de vase sunt ceaşca dacică, capacul şi oala. Ceramica
locală modelată la roată aparţine speciei pentru servitul mesei în proporţie
de 65% (oale, ulcioare, amfore, vase de provizii, căni, străchini) şi 35%
aparţine speciei zgrunţuroase de bucătărie (oale, castroane, capace). În
proporţie de 98%, ceramica modelată la roată este de culoare cenuşie, iar
2% este de culoare cărămiziu-gălbuie.
Metalurgia fierului este atestată prin fragmente de zgură din fier
descoperite la Mătăsaru, Scorniceşti şi Coloneşti-Mărunţei. În cadrul
aşezării de la Bucureşti-Militari Câmpul Boja a fost descoperit un atelier de
prelucrare a bronzului, în interiorul căruia au fost găsite numeroase creuzete
cu urme de bronz, deşeuri de tablă din bronz, sârme şi vârfuri din bronz în
curs de prelucrare etc. În aşezarea amintită au mai fost descoperite oglinzi
şi fragmente de tipare pentru oglinzi din bronz de tip sarmatic.
Prelucrarea lemnului este atestată de dălţile pentru lemn, burghiele şi
topoarele descoperite în cadrul aşezării de la Mătăsaru. Conform analizelor
din această aşezare, se folosea lemnul de stejar, ulm, salcie şi prun.
Meşteşugurile casnice, torsul, ţesutul şi împletitul sunt evidenţiate de
fusaiolele, greutăţile şi undrele descoperite.
O analiză a oaselor de animale vânate descoperite în aşezarea de la
Mătăsaru indică în ordine iepurele, mistreţul şi căpriorul.
Alte obiecte descoperite sunt fragmente de vase din sticlă sau bronz,
cuţite din fier, chei, ace, foarfece, topoare, catarame, fibule, oglinzi cu
tamga, piepteni din os, mărgele, brăţări, piese de harnaşament, instrumente
medicale, arme (vârfuri de lânci şi săgeţi).
Comerţul cu lumea romană este atestat de numeroase monede
romane din argint sau bronz descoperite izolat în cadrul aşezărilor. Monede
romane din bronz sau argint au fost descoperite izolat în cursul cercetărilor
arheologice dintr-o serie de aşezări, cum sunt cele de la Bucureşti-Militari
55
Câmpul Boja, Bucureşti-Căţelu Nou, Bucureşti-Străuleşti, Mătăsaru etc.
Menţionăm, de asemenea, şi cele peste 20 de tezaure ce conţin monede
romane emise între secolul I d.Chr. şi secolul IV d.Chr. Dintre acestea
amintim pe cel de la Sâmbureşti, ce conţinea 4023 de monede romane din
bronz recuperate.
Înhumările de câini au fost o practică întâlnită la geto-daci şi în
perioada preromană. Ele au continuat şi în secolele II-III d.Chr. la
Bucureşti-Militari Câmpul Boja, Udeni şi Mătăsaru.
Necropolele atribuite geto-dacilor sunt puţine, raportat la numărul
relativ mare de situri arheologice identificate în Muntenia. Cele mai
importante necropole sunt cele de la Chilia (95 de morminte) şi Mătăsaru
(16 morminte cercetate), la care se adaugă unele descoperiri izolate
(Bucureşti-Măgurele, Lipia-Maidan, Budeşti, Vasilaţi şi altele).
Singurul rit documentat până în prezent de cercetările arheologice în
necropolele amintite este cel de incineraţie. Inventarul mormintelor de
incineraţie de tipul cu urnă sau în groapă este sărac. Ceramica modelată cu
mâna este prezentă prin vase decorate cu brâuri aleveolate folosite ca urne
şi ceşti dacice. Ceramica modelată la roată cuprinde forme mai variate
(oale, străchini, capace, căniţe). Rareori au fost descoperite lame de cuţit,
fibule, catarame, fusaiole, cercei şi monede.
Cultura Militari-Chilia a fost încadrată cronologic între secolul al II-
lea d.Chr. şi începutul secolului al IV-lea d.Chr. Prima fază a acestei culturi,
numită Mătăsaru III-1, a fost încadrată în secolul al II-lea d.Chr. şi până în
primele decenii ale secolului al III-lea d.Chr. A doua fază, numită Mătăsaru
III-2, a fost datată de la mijlocul secolului al III-lea d.Chr. până la începutul
secolului al IV-lea d.Chr.
Dacii liberi de la est de Carpaţi
Potrivit cercetătorului Gheorghe Bichir, numele lor ar putea deriva
din Carpates (munte) sau rădăcina indoeuropeană Kar (a lăuda). În schimb,
Vasile Pârvan considera că Munţii Carpaţi au luat numele de la carpi.
Oricare ar fi originea numelui, cu certitudine ei erau o populaţie dacică ce a
locuit în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru între secolul II d.Chr. şi începutul
secolului IV d.Chr. Originea lor dacică este clar stabilită prin textul lui
Zosimos, care îi numea carpodaci (IV, 34, 6).
Dintre geto-dacii perioadei de după formarea provinciei romane
Dacia, carpii au fost cei mai hotărâţi adversari ai Imperiului Roman. În
56
repetate rânduri, în secolele III-IV d.Chr. (214, 238, 245-247, 272, 295-297,
302.304, 306-311, 313-318), singuri sau în alianţă cu sarmaţii şi apoi cu
goţii, ei au atacat provinciile romane de la Dunărea de Jos.
Aşezările dacilor liberi de la est de Carpaţi au fost identificate în toate
formele de relief, de-a lungul râurilor, în zone cu terenuri favorabile
practicării agriculturii. Ele erau deschise şi conţineau atât locuinţe de
suprafaţă, cât şi bordeie, gropi de provizii sau de cult, cuptoare de ars vase.
Locuinţele de suprafaţă de formă rectangulară aveau podeaua uneori
lutuită (Piatra Neamţ-Lutărie, Scheia-Suceava). În interior se aflau vetre de
foc de formă rotundă sau ovală. Bordeiele rectangulare, rotund-ovale sau
trapezoidale nu aveau vetre în interior. Cele rotund-ovale erau mai
rezistente la vânt.
Gropile de provizii avea forma cilindrică, tronconică sau de butoi.
Doar în mod excepţional, la Ţifeşti, pereţii acestora erau arşi. La
Poiana-Dulceşti şi Butnăreşti au fost descoperite gropi diforme, din care se
presupune că s-a scos lutul folosit în cadrul unor ateliere ceramice.
În cadrul aşezărilor au fost descoperite dovezi ale practicării
agriculturii şi a unor meşteşuguri. Cultivarea pământului este dovedită de
boabele de grâu, tulpini de şi fragmente de la o ţesătură de cânepă, secerile
cu spin, râşniţele de tip dacic şi roman descoperite la Poiana-Dulceşti.
Principalele animale domestice evidenţiate arheologic sunt vitele,
porcii, ovicaprinele şi caii. De asemenea, există dovezi privind creşterea
păsărilor. Pe lângă acestea au fost descoperite şi oasele unor animale
sălbatice vânate, cum sunt căpriorul, mistreţul şi iepurele, iar la
Poiana-Dulceşti au fost descoperite oase de peşte.
Printre locuinţe au fost descoperite cuptoare de ars vase cu perete
median la Butnăreşti, Poiana-Dulceşti, Poieneşti, respectiv cu pilon central
la Dărmăneşti-Piatra Neamţ, Butnăreşti. În cadrul ceramicii cca 40% era
modelată cu mâna, 55 % la roată şi 5 % erau vase romane de import (în
special amfore).
Metalurgia fierului este atestată prin fragmentele de zgură din fier
descoperite la Poiana-Dulceşti şi Butnăreşti. Prelucrarea lemnului poate fi
presupusă pe baza burghielor şi dălţilor pentru lemn, grupate în unele
locuinţe care trebuie să fi fost adevărate ateliere de tâmplărie. Torsul şi
ţesutul sunt atestate de numeroasele fusaiole şi greutăţi pentru războiul de
ţesut descoperite în cadrul aşezărilor acestei culturi.

57
 Printre locuinţe au fost descoperite şi unele gropi cu destinaţie de
cult. Acestea aveau forma cilindrică şi conţineau schelete de câini sau de
iepuri. Gropile anterior purificate prin ardere mai conţineau cenuşă,
cărbune şi ceramică.
În cele peste 50 de necropole identificate au fost cercetate peste 1500
de morminte. Cea mai mare necropolă identificată până în prezent pare a fi
cea de la Văleni-Boteşti, cu 606 morminte. Necropolele descoperite sunt
birituale, cu menţiunea că predomina clar incineraţia. În cadrul mormintelor
de incineraţie predomină cele de tipul cu urnă cu sau fără capac. Urnele
erau depuse în gropi mici cilindrice. Mormintele de incineraţie în groapă
cuprindeau mai puţine oase calcinate şi aveau un inventar mai sărac.
Mormintele de inhumaţie au apărut în necropolele de la Poieneşti,
Moldoveni-Gabăra, Văleni-Boteşti şi Săbăoani. Scheletele descoperite la
Văleni-Boteşti şi Săbăoani aparţineau unor copii, în timp ce la Moldoveni-
Gabăra şi Poieneşti au fost descoperite schelete de adulţi şi copii. Poziţiile
observate erau întins pe spate cu mâinile pe lângă corp sau puse pe
abdomen, respectiv în poziţie chircită sau pe o parte.
În cadrul necropolelor cercetate au fost descoperite vase ceramice
modelate cu mâna (oale, ceşti dacice) sau la roată (oale, castroane, fructiere
şi capace), accesorii pentru veşminte (fibule, cercei circulari, perle butoiaş
şi pandantive lucraţi în tehnica filigranului), cuţite şi monede.
Prezenţe atribuite carpilor au fost semnalate în Scythia Minor la
Caraibil, Horia, Rasova, Niculiţel şi Dinogeţia. În mod greşit, unii
specialişti au atribuit carpilor unele descoperiri făcute pe teritoriul Daciei
romane la Govora, Fărcaşele, Soporu de Câmpie şi Locusteni. În fapt,
acestea aparţin populaţiei dacice autohtone.
Cultura atribuită geto-dacilor de la est de Carpaţi a fost încadrată
cronologic între primele decenii ale secolului al II-lea d.Chr. şi începutul
secolului al IV-lea d.Chr.
Cultura Lipica
Costobocii – cel mai nordic trib dacic – sunt consideraţi creatorii
culturii Lipica (Lipiţa), numită astfel după necropola identificată, încă din
anii 1889-1890, în regiunea de la nord-est de Carpaţi. Aria acestei culturi
nu este una compactă, ci împărţită în enclave ale geto-dacilor situate pe
cursul mijlociu al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv pe cursul
superior al Nistrului şi în zona izvoarelor Bugului.
58
 Singurul moment în care izvoarele scrise ne oferă informaţii este anul
170 d.Chr., când costobocii au invadat Imperiul Roman, ajungând până în
Grecia, unde au devastat templul de la Eleusis. Ca răspuns la această
situaţie, în perioada guvernatorului Daciei Sextus Aelius Clemens
(170-172), cu acordul sau chiar la îndemnul autorităţilor romane, hasdingii
au învins pe costoboci (Cassius Dio, LXXI, 11, 1, 3, 4, 5; 12, 1, 2, 3), au
ocupat teritoriile locuite de aceştia şi au pus capăt culturii Lipica.
Puţine aşezări ale acestei culturi au fost cercetate. Dintre acestea
menţionăm pe cele de la Remezehcy, Nezvisko şi Majdanek (Ucraina). În
cadrul aşezărilor predomină bordeiele rectangulare sau rotund-ovale în faţa
locuinţelor de suprafaţă rectangulare.
Ateliere de redus minereu din fier au fost descoperite la Remezehcy,
Verhnja Lypycja (Lipica) şi Vodnyky.
Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor este reprezentat
de ceramica dacică modelată cu mâna sau la roată, dălţi, fibule din bronz,
piepteni din os, cârlige de undiţe şi monede emise de împăraţi romani de la
Traian la Commodus.
Necropolele erau plane şi birituale. În cadrul lor predomină
incineraţia în proporţie de cca 60% la Goeva Gora, respectiv 89,5% la
Verhnja Lypycja (Lipica Gorna). Resturile incinerate erau depuse în
general în urne acoperite (cu o strachină, un ciob sau o piatră). Alteori,
oasele calcinate erau depuse adunate într-o grămăjoară sau împrăştiate în
gropi cilindrice sau ovale. Mormintele de inhumaţie cuprindeau schelete în
poziţie întinsă pe spate sau chircită, orientate cu capul spre N, NV sau NE.
Uneori au fost practicate înhumări în tumuli din epoca bronzului.
Inventarul necropolelor cuprinde vase ceramice dacice şi germanice,
arme ale populaţiilor germanice (umbouri de scuturi, săbii şi vârfuri de
lănci arse şi îndoite), fibule, catarame, fusaiole, inele din bronz. Majoritatea
formelor de vase ceramice sunt dacice. Menţionăm dintre vasele modelate
cu mâna ceştile dacice, oalele decorate cu brâuri alveolate, proeminenţe sau
motivul brăduţului. Dintre vasele modelate la roată amintim străchinile,
fructierele, vasele bitronconice. Un aspect singular pentru secolele
II-III d.Chr. îl constituie supravieţuirea ceramicii dacice pictate. Ceramica
germanică este o prezenţă minoritară, fiind reprezentată mai ales de vasele
de tip urnă, specifice culturii Przeworsk.

59
 Cultura Lipica a fost datată în secolele I-II d.Chr., ea încheindu-se, se
pare, brusc după invazia costobocilor din anul 170 d.Chr. în Imperiul
Roman.
Cultura tumulilor carpatici
Aria de răspândire a acestei culturi a cuprins Galiţia, Ucraina
Subcarpatică şi Bucovina. A fost atribuită unor triburi dacice de nord-est,
hasdingilor şi lacringilor de neam germanic.
Cele peste 150 de aşezări identificate sunt dispuse de-a lungul
cursurilor de apă, pe o suprafaţă de 2-3 ha, rareori peste 10 ha, şi în mod
excepţional peste 20 ha la Palodi-Komarovčy. Locuinţele de suprafaţă erau
puţine, de formă rectangulară cu vetre rotunde sau cuptoare menajere.
Locuinţe semiadâncite cu sau fără stâlpi cu sau fără instalaţii de foc au fost
descoperite la Palodi-Komarovčy şi Bogdanovče. Deseori, în apropierea lor
se aflau anexe rectangulare sau neregulate, primele conţinând în interior
gropi-pivniţe, în umplutura cărora s-au găsit oase de animale, ceramică,
vase de provizii etc. Aceste gropi de provizii au fost puţine, datorită
nivelului ridicat al apei în această regiune. Ele erau cilindrice şi aveau
pereţii lutuiţi şi arşi.
În bazinul Tisei superioare au fost descoperite peste 180 de cuptoare
de olar, grupate, în general, în baterii de câte două (Beregsurany,
Luzanska). În faza timpurie a culturii predomină ceramica dacică şi
romană, ponderea celei germanice crescând semnificativ în faza târzie. În
cadrul ceramicii dacice modelate cu mâna menţionăm oalele decorate cu
brâuri alveolate sau crestate, alveole sau crestături pe buze, fructierele,
căniţele şi străchinile. În cadrul ceramicii dacice modelate la roată se
manifestă influenţe romane în forme şi tehnică, dintre care remarcăm
apariţia vaselor de bucătărie din pastă zgrunţuroasă. Nu lipsesc nici
importurile romane, cele mai frecvente fiind amforele. Ceramica de tip
Przeworsk este prezentă mai ales prin vasele-urne specifice.
Tezaure monetare au fost descoperite la Vinogradovo şi Nove Mesto,
iar la Brestovo lingouri de aur.
Singurul rit funerar atestat în cele peste 20 de necropole identificate a
fost incineraţia pe loc. Resturile incinerate erau depuse în urne sau gropi
simple în cadrul unor tumuli a căror înălţime nu trece azi de 0,40 m
(Hliboka, Iza, Gura Secului). În cadrul mormintelor au fost descoperite
ceramică modelată cu mâna sau la roată de factură dacică, romană sau
60
Przeworsk. De asemenea, au mai fost găsite elemente Przeworsk, precum
săbii, vârfuri de suliţe, umbouri de scuturi etc. În aşezarea de la Solončy-
Uzgorod (Ucraina) a fost descoperită o platformă rectangulară neacoperită.
Ea conţinea un strat de fragmente ceramice, oase umane arse, fibule,
mărgele etc. Acest complex arheologic, unde au fost arşi pe rug 150-170 de
indivizi, se consideră a fi fost un loc pentru sacrificii sau, mai plauzibil, un
ustrinum (rug).
Cultura Sântana-Arad
Creatorii culturii Sântana-Arad sunt consideraţi a fi Dacii Mari, care
locuiau la vest şi nord-vest de graniţele provinciei Dacia. Aria sa cuprinde
regiunea dintre Tisa superioară şi Mureşul inferior, de-a lungul graniţelor
provinciei Dacia. Dacii au convieţuit însă cu sarmaţii iazigi în câmpia
dintre Dunăre şi Tisa, respectiv cu populaţiile germanice (buri, vandali,
hasdingi şi cvazi) în regiunea de la cotul Someşului şi din sud-estul
Slovaciei de azi.
Cassius Dio (LXXI, 3, 3) relatează că, în anul 180 d.Chr., Sabinianus
– guvernatorul celor trei Dacii – a învins pe dacii de la vest şi nord-vest de
provincie, strămutând în interiorul Daciei romane un număr de 12 000
dintre aceştia. Prezenţa unui interprex dacorum în cadrul Legiunii I
Adiutrix, staţionată la Brigetio în Pannonia, indică şi ea existenţa unor
puternice comunităţi dacice la răsărit de Dunăre, spre bazinul carpatic.
În aria culturii Sântana-Arad au fost identificate peste 100 de aşezări.
Acestea erau nefortificate şi se aflau în apropierea cursurilor de ape.
Locuinţe de suprafaţă au fost descoperite la Călineşti şi Cociuba Mare, iar
bordeie la Cicir-Arad şi Sântana-Arad. În spaţiile dintre locuinţe, gropile de
provizii şi menajere de formă tronconică sau în formă de sac conţineau oase
de animale, fragmente de vase ceramice şi pietre de râu.
Dovezi privind cultivarea pământului sunt râşniţele, un cuţit şi un
brăzdar de fier de tip roman. Oasele de animale descoperite în aşezările
cercetate indică următoarea ordine: vitele, porcinele, ovicaprinele şi
cabalinele.
Cuptoare de ars vase cu perete median au fost descoperite la Medieşu
Aurit, Lazuri şi Dorolţ, iar cu pilon central la Zalău-Valea Mâţei. O
prezenţă singulară este cuptorul cu trei camere descoperit la Arad-Ceala.
Spre deosebire de cele de mai sus, acesta avea o cameră intermediară între
focar şi camera de ardere a vaselor.
61
 Ceramica modelată cu mâna reprezintă 30-40% din totalul vaselor,
restul fiind ceramică modelată la roată. Ceramica de factură dacică
predomină clar, fără a lipsi forme ale ceramicii romane şi germanice.
Ceramica de tradiţie dacică modelată cu mâna cuprinde oale decorate cu
brâuri alveolate şi ceşti dacice, iar ceramica romană este reprezentată de
vase de tip terra sigillata, oale, castroane şi căni.
Dintre tezaurele monetare cele mai reprezentative sunt cele de la
Covăsint-Arad (500 de piese) şi Teceu (peste 1100 de monede).
Manifestările religioase reprezintă un aspect mai puţin cunoscut.
Totuşi, la Panic, arheologul Alexandru Matei a identificat un sanctuar
patrulater cu stâlpi din lemn, care poate fi datat în secolele II-III d.Chr., iar
la Zalău-Valea Mâţei au fost descoperite gropi de cult ce conţineau un porc
şi trei iepuri.
În aria culturii Sântana-Arad au fost descoperite puţine necropole.
Cea mai mare este cea de la Medieşu Aurit (74 de morminte). Alte grupuri
mici de morminte au fost descoperite la Sântana-Arad şi Salonta. Singurul rit
funerar practicat a fost incineraţia. Oasele umane calcinate erau depuse într-o
urnă, aşezată apoi într-o groapă cilindrică de mici dimensiuni. Pe lângă vasele
ceramice modelate cu mâna sau la roată, folosite ca urne ori vase secundare,
au mai fost descoperite fibule din bronz şi fier, catarame, mărgele, cercei din
argint, pandantive de tip căldăruşă, vârfuri de lănci şi suliţe.
Cultura Sântana-Arad a fost datată, în linii generale, între secolele
II-IV d.Chr. În partea de nord ea încetează la începutul secolului IV d.Chr.,
iar în partea sudică continuă tot secolul IV d.Chr. Astfel, aşezările de la
Arad-Cicir, Medieşu Aurit, Sântana-Arad şi Călineşti au fost datate în
secolele II-IV d.Chr., iar în secolul IV d.Chr. cele de la Arad-Ceala şi Râpa.
Necropolele de la Medieşu Aurit şi Sântana-Arad au fost datate în secolele
II-III d.Chr., iar cea de la Salonta în secolul III d.Chr.

IV. SARMAŢII ROXOLANI

Sarmaţii, care apar în izvoarele scrise ca Sauromatai (Herodot,
IV, 119), Sarmatai (Flavius Iosephus, Bellum Iudaicum, VII, 4, 3) sau
Sarmatae, erau o populaţie de origine iraniană înrudită cu sciţii. Cele mai
cunoscute triburi sarmatice au fost roxolanii, iazigii şi alanii. Patria lor de
origine a fost undeva în regiunea Volga-Ural, de unde au migrat apoi spre
vest. Astfel, dacă în secolul al V-lea î.Chr. ei se aflau la est de fluviul Don,
62
în teritoriul numit Sauromatia (Herodot, Istorii, IV, 21), în secolele
III-II î.Chr. erau între Don şi Nipru, iar în secolele II-I a.Chr., deja dominau
stepele nord-pontice.
Migrarea către bazinul carpato-dunărean s-a făcut pe două direcţii:
sarmaţii roxolani au migrat pe direcţia stepa Buceagului-râul Bârlad către
sud-estul Munteniei, în timp ce sarmaţii iazigi s-au îndreptat prin Carpaţii
Nordici către Câmpia Tisei. La mijlocul secolului I a.Chr., sarmaţii iazigi
s-au aşezat între Dunăre şi Tisa, iar sarmaţii roxolani au pătruns în
secolul I î.Chr. în sudul Moldovei dintre Nistru şi Carpaţi. În repetate
rânduri (iernile anilor 67-68, 68-69, 69-70, 101-102, 117-118 d.Chr.),
singuri sau în alianţă cu dacii, sarmaţii au invadat sau ameninţat teritoriile
romane. Pentru a obţine linişte la frontiera Dunării de Jos, Traian le-a
acordat subvenţii, iar Hadrian a încheiat pacea cu regele roxolanilor.
Alanii reprezintă ultimul val sarmatic, care a ajuns în zona Dunării de
Jos în secolul IV d.Chr., aducându-şi contribuţia la geneza culturii Sântana
de Mureş-Cernehov.
În Muntenia, vestigiile sarmatice se grupează în zonele din
apropierea Dunării şi cursurile inferioare ale râurilor Călmăţui, Buzău,
Argeş şi Mostiştea, unde datează începând cu a doua jumătate a secolului
I d.Chr., dar majoritatea aparţin secolelor II-III d.Chr. Cercetările
arheologice sistematice sau de salvare nu au identificat încă aşezări ale
sarmaţilor roxolani. Singura explicaţie plauzibilă ar fi cea potrivit căreia
fiind o populaţie nomadă, aceştia nu construiau locuinţe de durată, ci
locuiau în corturi (Strabon, Geografia, VII, c 307; Pomponius Mella, III, 4,
34, 35), ale căror urme nu mai pot fi surprinse arheologic. Ocupaţia
principală a sarmaţilor o constituia creşterea animalelor.
Sarmaţii au practicat exclusiv ritul inhumaţiei în morminte
majoritatea plane, concentrate în grupuri mici, de cel mult câteva zeci de
morminte. Uneori s-au practicat înmormântări în forme de relief înalte
naturale (dune de nisip) sau ca morminte secundare în tell-uri şi tumuli
(Măgura Jilavei, Largu, Smeieni, Histria). Aceste morminte sunt orientate
predominant N-S în Moldova şi Muntenia, respectiv S-N în Banat.
Scheletele descoperite se aflau în poziţie întinsă cu un braţ îndoit depus pe
piept ori abdomen (Pogoreşti şi Truşeşti), respectiv în poziţie chircită
(Olteniţa-Coada Malului, Târgşor). Unele schelete aparţinând sarmaţilor
roxolani aveau craniile deformate (Largu, Olteniţa, Poieneşti), ceea ce
constituia o dovadă de frumuseţe, potrivit cutumelor lor.
63
 Majoritatea mormintelor sunt simple, fără a lipsi şi cele duble
(Ştefăneşti) sau triple (Histria, soţ, soţie, copil). Gropile aveau forma
rectangulară cu colţurile rotunjite, rareori pătrată. Uneori, ele aveau trepte la
interior şi erau purificate cu ajutorul focului.
Foarte puţine morminte evidenţiază un statut social deosebit prin
amenajarea de tumuli (Vităneşti) sau un inventar funerar bogat. Majoritatea
cuprindeau vase ceramice lucrate cu mâna (oale, vase tronconice) sau la
roată (străchini, amfore, căni) depuse lângă craniu sau picioare. Au mai fost
descoperite mărgele purtate ca şirag sau cusute pe haine şi centuri, fibule
găsite în jurul umerilor sau pieptului, clopoţei purtaţi la gât, cuţite.
Cercetările arheologice au evidenţiat prezenţa în mormintele
sarmatice a ceramicii dacice de culoare cenuşie modelată la roată, cât şi a
unor podoabe sarmatice (mărgele, clopoţei), obiecte de toaletă (oglinzi cu
tamga) în aşezările dacilor liberi din zona extracarpatică. Importurile din
lumea romană în mediul sarmatic sunt puţine. Ele constă în ceramică, vase
de sticlă şi bronz, mărgele de sticlă.
La finele secolului al III-lea d.Chr. şi în secolul IV d.Chr., sarmaţii
din Muntenia au fost incluşi, ca şi geto-dacii, în cadrul culturii Sântana de
Mureş-Cerneahov. Argumente în acest sens sunt mormintele sarmatice din
necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Spanţov, Oinac,
Drăgăneşti-Olt, Alexandru Odobescu şi altele.

V. CULTURA SÂNTANA DE MUREŞ-CERNEAHOV

Cultura numită după localităţile eponime Sântana de Mureş
(România) şi Cerneahov (Ucraina) a fost eterogenă ce poate fi una atribuită
vizigoţilor, geto-dacilor, sarmaţilor şi alte populaţii, la care se adaugă
influenţa culturală romană. Aria sa a cuprins spaţiul dintre bazinul
Doneţului şi Transilvania, din Volhinia (Polonia) şi până în nordul Mării
Negre şi la Dunărea de Jos. Spre deosebire de perioada anterioară, când
geto-dacii şi sarmaţii şi-au păstrat identitatea culturală, cu unele mici
împrumuturi reciproce, noua cultură se impune prin trăsături comune celor
trei componente etnice principale, deşi izolat mai apar încă semnele lor
distinctive.
Spaţiul de origine al goţilor este Scandinavia şi zona Vistulei
inferioare, unde se aflau în secolele I î.Chr. – I d.Chr. Apoi ei au coborât pe
cursurile Vistulei şi Bugului spre sud, în regiunea dintre Nistru şi Don (a
64
doua jumătate a secolului al II-lea d.Chr. şi prima jumătate a celui următor),
primul râu fiind graniţa dintre vizigoţi (la vest) şi ostrogoţi (la est). La
sfârşitul secolului al III-lea d.Chr., primii şi-au impus dominaţia politico-
militară în Moldova, estul Transilvaniei şi Muntenia.
Atacurile iniţiate în alianţă cu carpii în anul 238 d.Chr., au fost apoi
conduse de goţi. Ele au crescut în intensitate în timpul împăraţilor Decius şi
Galienus. Pe câmpul de bătălie de la Abrittus (Razgrad), în anul 251 d.Chr.,
împăratul Decius şi fiul său au căzut în luptă. În urma atacului din anul
263 d.Chr., criza a fost atât de profundă, încât s-a s-a mers până la a se
afirma că Dacia ar fi fost abandonată de către Galienus. De la mijlocul
secolului al III-lea d.Chr., era clar că Imperiul Roman cedase controlul
Munteniei către goţi.
În timpul împăratului Aurelian, provincia Dacia a fost părăsită pentru
a se putea face faţă presiunii extraordinar de puternice făcute de goţi şi
aliaţii lor asupra provinciei Moesia Inferior. Izvoarele scrise atestă şi faptul
că Aurelian a învins pe goţi, alani şi roxolani.
Atacurile goţilor au continuat şi în perioada următoare, până în
timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337). În timpul acestuia, după
ce goţii au fost alungaţi din Imperiu, se pare că a fost încheiată pacea. În
deceniile următoare, aşezaţi în apropierea graniţei dunărene a Imperiului,
goţii au ajuns chiar să apere provinciile sud-dunărene ale acestuia de alţi
năvălitori.
După înfrângerea din anul 375 d.Chr. în faţa hunilor, ameninţaţi de
iminenta invazie a acestora, cea mai mare parte a, goţilor în frunte cu
căpeteniile lor, solicită şi primesc dreptul de a se refugia în Imperiul
Roman, la sudul Dunării. Singurul grup care a rămas, condus de regele
Athanaric, s-a retras temporar în Caucaland (undeva în zona Buzăului). În
cele din urmă, şi el a trecut în Imperiu. Acestui grup, şi chiar regelui său, îi
este atribuit faimosul tezaur Cloşca cu pui de aur, descoperit întâmplător în
anul 1837 la Pietroasele.
Secolul al IV-lea d.Chr. marchează o evidentă creştere demografică
în zonele extracarpatice. Aşezările rurale deschise cuprindeau bordeie de
formă rectangulară, rareori ovală, şi locuinţe de suprafaţă de formă
rectangulară. Majoritatea locuinţelor aveau vetre ovale sau rectangulare şi
uneori cuptoare menajere. În interior erau amenajate deseori laviţe sau
scaune.

65
 Materialul arheologic descoperit în cadrul aşezărilor cercetate constă
mai ales în vase ceramice modelate la roată din pastă fină sau zgrunţuroasă
şi vase modelate cu mâna în maniere specifice geto-dacilor şi sarmaţilor.
Alte obiecte descoperite sunt paharele de sticlă, fibulele cu piciorul întors
pe dedesubt sau cu semidisc, catarame, piepteni de os, mărgele, pandantive
de tip căldăruşă, monede etc.
Cultivarea pământului este dovedită de numeroase unelte descoperite
(brăzdare, râşniţe, seceri), iar creşterea animalelor, confirmată de oasele de
animale domestice descoperite în aşezări sau morminte (bovine, cabaline,
porcine).
Dintre meşteşuguri cel mai bine atestat este olăritul. Cuptoare de olar
cu perete median au fost descoperite la Bucureşti-Crângaşi, iar cu pilon
central la Truşeşti. De asemenea, se prelucrau metale, precum fierul,
bronzul şi argintul, acestea din urmă pentru obţinerea unor obiecte de port
şi podoabe. Meşteşugurile casnice au fost şi ele atestate prin descoperirea a
numeroase fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
După aşezarea pe malul drept al Dunării inferioare, istoria goţilor a
fost în strânsă legătură cu cea a Imperiului roman. Fenomenul influenţei
romane dincolo de graniţele Imperiului a continuat în această perioadă sub
toate aspectele, inclusiv în domeniul vieţii spirituale. Tentativele de
expansiune a creştinismului în spaţiul dominat de goţi prin activitatea unor
misionari, precum Ulfila şi Sava Gotul, reflectă şi un oarecare interes al
populaţiilor nord-dunărene pentru noua religie. Se consideră că renunţarea
la incineraţie în favoarea inhumaţiei ar fi un indiciu al adoptării
creştinismului de către pătura de jos a goţilor, fără a exclude şi aristocraţia
gotică de la adoptarea noii religii.
Necropolele de tip Sântana de Mureş-Cerneahov cuprind un număr
mare de morminte plane de inhumaţie sau incineraţie. Inhumaţia
predomină în mod clar, ea reprezentând între 60% în necropola de la
Târgşor şi 77% la Independenţa. Singura necropolă în care predomină
incineraţia în proporţie de peste 87% este cea de la Olteni.
Majoritatea scheletelor din mormintele de inhumaţie, fără excepţie
plane, erau depuse în poziţie întinsă, în gropi simple, rareori cu nişe, praguri
pentru ofrande sau urme de sicrie din lemn. Orientarea lor predominantă a
fost N-S, fără să lipsească nici cea E-V.
Obiectele de inventar funerar sunt destul de variate. Ele constă în
ceramică din pastă modelată la roată (de regulă 3-4 vase), accesorii de
66
veşminte (câte două fibule grupate de obicei pe umeri sau piept, catarame
provenite de la centură sau încălţăminte). Cele mai frecvente podoabe sunt
mărgelele (coliere sau prinse pe îmbrăcăminte) şi pandantivii din metal sau
os. Caracteristici sunt şi pieptenii din os aşezaţi de obicei lângă craniu.
Rareori au fost găsite pahare din sticlă, monede sau oase de animale
sacrificate.
Mormintele de incineraţie erau de mai multe tipuri: în urne cu sau
fără capac, în gropi simple sau în urne şi în gropi. Inventarul lor este mai
sărac şi cuprinde ceramică, piese de armament (umbo de scut, vârfuri de
lănci sau topoare de luptă), obiecte de port, podoabe, obiecte de uz casnic,
arse uneori secundar.
Sfârşitul culturii Sântana de Mureş-Cerneahov a fost plasat, în
general, în ultimul sfert al secolului al IV-lea d.Chr., odată cu năvălirea
hunilor, care i-au învins pe goţi şi au preluat controlul politic al zonelor
stăpânite anterior de aceştia. În realitate, în unele regiuni din Muntenia şi
Moldova, enclave ale acestei culturi au supravieţuit până la începutul
secolului al V-lea d.Chr.

VI. AUTOHTONI ŞI ALOGENI ÎN SECOLELE V-VII

După încetarea supremaţiei hunilor, s-a instaurat un calm relativ în a
doua jumătate a secolului al V-lea, care a permis consolidarea prezenţei şi
influenţei bizantine în regiunea Dunării de Jos. Aşezarea gepizilor în
Transilvania, după înfrângerea hunilor la Nedao în anul 453, s-a făcut sub
forma unor enclave în jurul garnizoanelor militare şi nu a schimbat în mod
efectiv componenţa demografică şi culturală autohtonă. Deplasarea slavilor
către Europa de Sud-Est s-a făcut în perioada supremaţiei avarilor, începută
în anul 567. La sfârşitul secolului VI s-au intensificat luptele dintre slavi şi
bizantini. În anul 602, limesul bizantin pe Dunăre s-a prăbuşit, permiţând
mutarea masivă a slavilor de la nord la sud de Dunăre, unde au dislocat
comunităţi romanice.
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov a continuat în unele regiuni în
primele două-trei decenii ale secolului V d.Chr. În general, se consideră că
de la mijlocul acestui secol se poate vorbi de culturile premedievale
romanice.
Cercetările arheologice din ultima jumătate de secol au precizat
existenţa în spaţiul carpato-nistro-dunărean a unor culturi arheologice cu o
67
accentuată componentă romanică şi unele prezenţe alogene (gepide, avare,
slave) încă insuficient cunoscute şi delimitate.
Pe teritoriile locuite anterior de daco-romani şi dacii liberi, parţial
ocupate apoi de cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, în secolele V-VII
s-au dezvoltat trei culturi regionale similare datorate aceluiaşi substrat
cultural, influenţei romane şi apoi bizantine. Culturile Costişa-Botoşana-
Hansca între Carpaţii Orientali şi Nistru, Cireşanu-Ipoteşti-Cândeşti între
Carpaţii Meridionali şi Dunăre, Bratei-Ţaga-Biharea în interiorul arcului
carpatic sunt culturile atribuite populaţiei romanice. Aceste culturi, numite
romanice, au trăsături comune indubitabile: tipurile de aşezări, locuinţe şi
mai ales ceramica extrem de asemănătoare. Dincolo de mici diferenţe
regionale, ele au caracteristici comune, fapt ce permite o tratare integrată.
Pe teritoriul actual al României se estimează prezenţa a aproximativ
500 de aşezări, dintre care peste 250 în zona extracapatică până la Nistru, în
Dobrogea cca 100, iar în Transilvania cca 90. Aşezările rurale deschise,
precum erau răspândite în toate formele de relief, cu menţiunea că a fost
constatată a densitate mai mare de locuire în zonele de câmpie. Suprafeţele
lor variază între 2-3 şi 10 ha. Cele mai intense cercetări au fost întreprinse în
aşezările de la Costişa, Botoşana, Dulceanca, Budureasca şi Militari-Câmpul
Boja. În funcţie de amplasarea locuinţelor aşezările erau compacte, în cuiburi
sau răsfirate sau de-a lungul unui fir de apă. Singurele aşezări fortificate sunt
cele de la Selişte şi Pohorniceni din Republica Moldova de azi.
Bordeiele, de obicei, de formă rectangulară, aveau pereţii din lemn şi
nuiele împletite lutuite, iar acoperişul în două sau patru ape. Într-unul din
colţurile locuinţei, de obicei de nord-est sau nord-vest, era un cuptor
menajer. Acesta putea fi realizat într-un bloc de lut cruţat sau scobit în
perete, respectiv din pietre de râu sau gresii prinse între ele cu pământ.
Uneori în interiorul lor au fost descoperite laviţe de pământ. Excepţie fac
bordeiele de la Ţaga din secolele IV-VI, care apar în faza mai târzie din
secolele VII-VIII sub forma pietrarelor.
Deşi mai rare, locuinţele de suprafaţă nu lipseau din aşezări, precum
cele de la Suceava-Şipot, Hansca-Chişinău sau Dulceanca-Teleorman. Ca
şi bordeiele, ele erau construite dintr-un schelet de lemn şi nuiele împletite,
apoi lutuite.
Principalele ocupaţii ale creatorilor acestor culturi erau agricultura şi
meşteşuguri precum metalurgia şi prelucrarea metalelor (fier, bronz,
argint), producţia ceramicii, torsul şi ţesutul.
68
 În spaţiul dintre locuinţe au fost descoperite gropi de provizii, în
formă de sac sau cilindrice, unele săpate în trepte. La Botoşana şi Dodeşti
au fost găsite resturi de mei şi grâu carbonizate. În aşezarea de la Cucorăni
au fost descoperite oase de miel. În aşezările cercetate au fost descoperite
unelte agricole (brăzdare, seceri, coase, cosoare, săpăligi, râşniţe etc.).
În cadrul aşezării de la Ţaga au fost descoperite oase de ovicaprine,
porcine şi bovine. Exploatarea fierului se făcea fie din mine de adâncime,
fie din oxizii de fier aflaţi în malurile râurilor şi lacurilor. Pentru obţinerea
fierului au fost folosite cuptoarele de la Şirna-Prahova, Botoşana-Suceava,
Fizeş-Caraş Severin etc. Ateliere pentru prelucrarea fierului au fost
descoperite la Botoşana, Hansca, Şirna Dulceanca etc., iar pentru
confecţionarea de podoabe sau cruciuliţe-pandantive, la Botoşana,
Davideni, Bucureşti-Străuleşti etc.
O ocupaţie de bază era producţia ceramicii. Cuptoarele de ars vase
erau cu pilon central sau perete median. Se presupune că unele cuptoare cu
o singură cameră, asemănătoare celor menajere, ar fi putut şi ele fi folosite
pentru arderea vaselor de lut. Din punct de vedere tehnic, vasele erau
modelate cu mâna, la roata lentă sau la roata rapidă. Vasele din prima
categorie (oale de diferite forme, tăviţe, castroane, vase miniaturale) erau
modelate dintr-o pastă grosieră sau semigrosieră, ce conţinea fragmente de
lut ars pisat, nisip şi pietricele. Arderea era oxidantă, majoritatea
covârşitoare a vaselor având culoarea cărămizie cu diferite nuanţe.
Motivele de decor erau rare şi constau în alveole pe buză, linii simple
orizontale sau în val, cruciuliţe sau steaua cu coadă, ca simboluri creştine.
Ceramica modelată la roata lentă este asemănătoare ca forme, pastă şi decor,
fiind uneori greu de distins ca tehnică. Vasele modelate la roată au fost
realizate din pastă fină de culoare cenuşie sau cărămizie, din pastă nisipoasă
de culoare cărămizie sau zgrunţuroasă de culoare cenuşie sau cărămizie.
În întreaga regiune extracarpatică au fost descoperite, importuri
bizantine, amfore, fibule digitate cu piciorul în formă de liră, cercei stelaţi sau
în formă de ciorchine, brăţări şi inele din aur, argint sau bronz, medalioane,
cruciuliţe etc.; a fost atestată prezenţa monedei bizantine la nordul Dunării şi
a tezaurelor monetare de la Hotin, Movileni-Galaţi, Gropeni-Brăila.
Informaţiile cu privire la riturile şi ritualurile funerare sunt extrem de
puţine. Grupuri mici de 3-4 morminte de inhumaţie au fost descoperite la
Râureni-Vâlcea, Secuieni şi Săbăoani-Neamţ. Scheletele, orientate E-V,
erau întinse pe spate cu mâinile pe piept sau pe lângă corp, ceea ce indică
69
apartenenţa la religia creştină. Mormintele de incineraţie aveau resturile
incinerate depuse direct în gropi mici şi acoperite cu pământ. Dintre acestea
amintim pe cea de la Lozna-Străteni din Botoşani. Astfel, de morminte au
fost atribuite mai ales slavilor.
Cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul României şi în
vecinătatea sa au identificat cele trei grupuri culturale prezentate mai sus. În
cadrul acestor grupuri culturale, pe lângă elementele comune definitorii, au
fost observate diferenţe regionale, mai ales cu privire la fazele acestor culturi.
Prima fază a culturii Costişa-Botoşana-Hansca are drept principale
caracteristici: ceramica modelată la roată de tradiţie romană şi Sântana de
Mureş-Cerneahov şi fibulele de tipul cu piciorul întors pe dedesubt de
tradiţie locală şi romană. Acestei faze datate între mijlocul secolului V şi
mijlocul secolului VI, îi aparţin aşezări, precum Costişa III, Hansca I şi
Botoşana I.
A doua fază a acestei culturi s-a caracterizat printr-o evidentă sporire
a ceramicii modelate cu mâna şi o creştere a vestigiilor slave, fiind datată în
a doua jumătate a secolului VI. Acestei faze îi sunt atribuite aşezările de la
Raşcov III, Suceava-Şipot şi Botoşana II.
În ultima fază a acestei culturi, surprinsă în aşezările de la Suceava-
Şipot, Dodeşti, Izvoare Bahna, ceramica modelată cu mâna a crescut de o
aşa manieră, încât cea modelată cu roata aproape că lipseşte. Fenomenul
este atribuit prezenţei masive a slavilor la sfârşitul secolului VI şi primul
deceniu al secolului VII în zona Moldovei. Această fază cuprinde prima
jumătate a secolului VII.
O evoluţie similară a cunoscut şi cultura Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel.
Prima fază, numită Cireşanu, datată prima jumătate a secolului V, a fost
surprinsă în cadrul siturilor arheologice de la Cireşanu, Budureasca şi
Militari-Câmpul Boja. Caracteristică acestei prime faze este ceramica
predominant modelată la roată din pastă nisipoasă roşcată, asociată uneori
cu ceramică zgrunţuroasă cenuşie sau fină de culoare cenuşie. Prima
categorie este de influenţă bizantină, iar ultimele două sunt prelungiri ale
tradiţiilor locale.
În faza a doua, alături de ceramica modelată la roată, este prezentă şi
cea modelată cu mâna, reprezentată prin oale, castroane şi tipsii (tigăi) mai
ales. Uneori, sunt imitate formele ceramicii modelate la roată şi nu de
puţine ori se foloseşte pastă identică, nisipoasă de culoare cărămizie. Cele

70
mai importante situri din această fază sunt cele de la Ipoteşti, Gropşani şi
Budureasca şi Târgşor.
Faza a treia, datată în a doua jumătate a secolului VI, indică o creştere
a ceramicii modelate cu mâna, de origine dacică sau slavă, care ajunge să
predomine în proporţie de peste 60%. Nu lipseşte nici ceramica modelată la
roată, prezentă prin oale, capace şi boluri. Acestei faze îi aparţin aşezările
de la Dulceanca I şi II, Şirna şi Străuleşti.
Faza ultimă a culturii menţionate a fost datată între sfârşitul secolului
al VI-lea şi primele decenii ale secolului următor şi, izolat, până la mijlocul
acestui secol. Aşezările de la Ciurel şi Dulceanca III-IV sunt reprezentative
pentru această fază. Ceramica modelată cu mâna de factură autohtonă şi
slavă predomină. În acelaşi timp, s-a observat o neglijenţă a preparării
pastei pentru vasele ceramice, precum şi în amenajarea locuinţelor şi
construirea cuptoarelor menajere.
Aşezarea de la Bratei are două faze. Prima este datată în secolul IV
până în primele decenii ale secolului VI, sau poate chiar mijlocul secolului
VI. În această perioadă, nu a fost descoperită ceramică de factură slavă, în
schimb, predomină ceramică de tradiţie romană modelată la roata rapidă. A
doua fază a acestei culturi marchează prezenţa slavilor alături de populaţia
autohtonă romanică predominantă. Ceramica slavă este minoritară faţă de
cea de tradiţie dacică sau romană. Ceramica zgrunţuroasă cenuşie de
tradiţie romană cunoaşte o evoluţie prin creşterea procentului de nisip în
locul pietricelelor.
Populaţiile alogene în secolele V-VII
În secolele V-VII, regiunea de la nord de Dunărea de Jos a continuat
să fie un coridor natural pentru migraţia unor populaţii dinspre stepele
nordice ale Mării Negre, către Europa Centrală şi de Sud-Est. Acestea au
dominat pe rând teritoriile din vecinătatea graniţelor Imperiului Bizantin,
dar, cu excepţia slavilor, prezenţa lor pe actualul teritoriu al României a fost
cel mult sub formă de enclave regionale.
Hunii
Hunii au fost o populaţie asiatică de neam turcic, care se pare că au
avut patria de origine în Asia Centrală şi Estică, dacă luăm în considerare
unele surse chineze din timpul dinastiei Han. De la frontiera nordică a
Chinei ei au migrat în Mongolia şi Transbaikalia, unde au locuit între
71
mijlocul secolului I d.Chr. şi secolul IV d.Chr. Pe la mijlocul secolului al
IV-lea, ei s-au deplasat spre vest, pe la 375 d.Chr. trecând Donul. Apariţia
lor în Europa de est a marcat primul val al marii migraţii a populaţiilor
turcice, care au ajuns, în final, până la coasta Atlanticului şi în Africa de
Nord.
În anul 376, hunii trec graniţa de pe Nistru cu vizigoţii lui Athanaric.
Aceştia ridică aşa-numitul val al lui Athanaric dintre valea Siretului şi valea
Prutului. Treptat, între anul 375 şi anul 454, între Don şi Pannonia a apărut
un Imperiu hunic. Învinşi în anul 454, în bătălia de la Nedao din Pannonia,
Imperiul lor se destramă, iar rămăşiţele hunilor se întorc în regiunea
Donului unde se amestecă cu bulgarii. Prezenţa efectivă a acestora în
bazinul Dunării de Jos a fost sporadică. Ea a fost sesizată mai ales prin
mormintele descoperite izolat. Hunii au folosit exclusiv inhumaţia ca rit
funerar. Deosebit de bogate în inventar sunt mormintele căpeteniilor
acestora, care aveau depuse alături armele, calul, veşmintele de paradă şi
podoabe de aur încrustate cu pietre preţioase. Un astfel de mormânt a fost
descoperit la Conceşti. Hunilor le-au mai fost atribuite mormintele izolate
de la Gherăseni şi Bălteni, tezaurele de la Dulceanca şi Coşoveni, cazanele
de la Desa şi Hotărani.
Gepizii
Gepizii, populaţie de origine germanică înrudită cu goţii, se aflau în a
doua jumătate a secolului al II-lea d.Chr. la est de vărsarea Vistulei în
Marea Baltică. Se presupune că pe la mijlocul secolului al III-lea d.Chr., ei
s-au deplasat către sud-sud-est, o parte, în timp ce alţii au rămas în regiunea
Balticii. Se pare că ei s-au confruntat cu goţii, dar au fost înfrânţi, aşezându-se
în cele din urmă la nord de Dacia în regiunea Carpaţilor Păduroşi. După
venirea hunilor în Pannonia, gepizii acceptă supremaţia acestora. La moartea
lui Attila, ei se revoltă împotriva hunilor şi îi înving pe aceştia la Nedao.
În perioada următoare, gepizii stabilesc relaţii clientelare cu Imperiul
Bizantin, apoi ocupă Sirmium, unde regele lor îşi mută chiar reşedinţa. În
anul 567, dominaţia lor a fost definitiv înlăturată de o coaliţie a
longobarzilor şi avarilor, ultimii preluând controlul asupra regiunilor
dominate de gepizi. Cercetările arheologice atestă o aşezare masivă a
acestora în regiunea Tisei şi la sud de Dunăre, în jurul oraşului Sirmium, şi
doar sporadică în bazinul carpatic. Prezenţa gepizilor pe teritoriul actual al
României este atestată de paftale de tip gepidic de la Cipău şi Fundătura, în
72
Transilvania, aşezările de la Cipău şi Porumbenii Mici, mormintele cu un
bogat inventar de piese din argint de la Oradea şi Socodor în Crişana,
tezaurul de obiecte din aur de la Someşeni şi mai ales cele două morminte
princiare de la Apahida. În secolul VI d.Chr., probabil ei s-au contopit cu
populaţiile locale, fiind greu de distins sub aspect cultural în cadrul
necropolelor de la Bratei, Band, Noşlac etc.
Avarii
Avarii au fost o populaţie de origine mongolă sau turcică. La sfârşitul
secolului IV d.Chr., ei au preluat de la huni controlul asupra Asiei Centrale,
iar în a doua jumătate a secolului al VI-lea d.Chr. erau instalaţi în nordul
Mării Negre, atingând şi linia Dunării Inferioare. Singuri sau aliaţi cu slavii,
la finele secolului V şi începutul celui următor, au atacat în numeroase
rânduri Imperiul bizantin. Dominaţia lor în regiunea carpato-dunăreană s-a
menţinut până la sfârşitul secolului VIII d.Chr.
Populaţie nomadă, avarii au preferat să locuiască în Pannonia,
regiune favorabilă creşterii cailor şi turmelor de animale. Caracterul nomad
a făcut, ca şi în alte cazuri, să fie cunoscuţi mai mult prin necropole decât
prin aşezări. Pe teritoriul actual al României, ei au fost identificaţi în Banat,
Crişana şi Transilvania. În Banat şi Crişana au fost descoperite atât
morminte avare cu inventar modest (Adoni, Valea lui Mihai, Ghenci), cât şi
mormintele cu inventare bogate ale unui bijutier la Felnac, respectiv al unui
călăreţ la Sâmpetru German. În Transilvania, prezenţa avarilor trebuie să fi
fost mai rară. Totuşi, pe valea Mureşului mijlociu au fost descoperite
morminte avare ce pot fi datate în secolele VII-VIII, şi tot avarilor le-au fost
atribuite unele tipare pentru podoabe (Dumbrăveni şi Corund), respectiv
tezaure monetare (Firtuş şi Vădaş).
Slavii
Pe la mijlocul secolului VI d.Chr., Iordanes menţiona triburile slave
ale sclavinilor şi anţilor la nord de izvoarele Vistulei (Iordanes, Getica,
34, 35). Fără a exclude posibilitatea infiltrării unor grupuri izolate în prima
jumătate a secolului VI, pătrunderea masivă a slavilor la est de Carpaţi a
avut loc mai ales în a doua jumătate a acestui secol. Atunci au avut loc şi
numeroase atacuri ale slavilor şi aliaţilor lor la Dunărea de Jos împotriva
Imperiului Bizantin.

73
 Între anii 545-550, expediţiile slavilor s-au intensificat, iar în anul
580 a avut loc o mare invazie în sudul Dunării. În anul 602, în condiţiile
răscoalei trupelor bizantine de pe limesul dunărean, slavii au trecut în sudul
Dunării şi s-au aşezat în Peninsula Balcanică. Acest lucru este sesizabil şi
arheologic, sub aspectul scăderii numerice a obiectivelor ce atestă prezenţa
slavilor la nordul Dunării de Jos, în prima jumătate a secolului VII d.Chr.
În zona Carpaţilor Păduroşi, la izvoarele Prutului şi Nistrului în
secolele VI-VII s-a dezvoltat un orizont dens de aşezări slave. Acesta este
grupul Jitomir-Korciak, caracterizat prin vase de lut ars ce au ca degresant
fragmente ceramice pisate. În secolele VI-VII, în cadrul culturii Penkovka a
apărut decorul cu alveole pe buzele vaselor.
Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice se consideră că prezenţa
slavă pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei şi fostei Iugoslavii poate
fi sesizată începând cu a doua jumătate a secolului VI, mai exact cu
perioada 568-570.
Descoperirile slave de pe teritoriul actual al României, datate în
secolele VI-VII, se concentrează în regiunea extracarpatică. Astfel, în
Moldova dintre Carpaţi şi Nistru au fost descoperite vestigii slave într-o
serie de localităţi, precum Raşcov-Hotin, Socol-Cernăuţi, Hansca-Chişinău,
Suceava-Şipot, Dodeşti-Vaslui etc., în Muntenia la Şirna, Duleceanca,
Băleni-Români etc. Acestea nu lipsesc nici în regiunea intracarpatică la
Cernatu, Poieni, Crăciuneşti-Maramureş etc. În aceste puncte au fost
identificate atât forme ceramice specifice culturii Praga-Korceak, creată de
anţi, cât şi grupului cultural Penkovka, atribuit sclavinilor.
Vestigiile slave predomină în unele situri cum sunt cele de la
Suceava-Şipot şi Raşcov, în timp ce în cadrul siturilor de la Dulceanca şi
Militari-Câmpul Boja predomină cele ale populaţiei romanice autohtone.
După trecerea masivă a slavilor în sudul Dunării s-a produs o uniformizare
a culturilor arheologice, care rareori mai cuprind elemente slave arhaice.
Prima fază a migraţiei slave a fost surprinsă la Cernat, în
Transilvania, unde au apărut vase de factură slavă arhaică, respectiv la
Suceava-Şipot în Moldova. La începutul secolului al VII-lea are loc a doua
fază a migraţiei slave, care îşi are punctul de pornire undeva în zona
Niprului (faza veche a culturii Hlincea I-Luka-Raikviecka). Acestei faze îi
aparţin aşezările de la Crăciuneşti (Maramureş) datată în secolul VII,
respectiv la Copa pe Tisa, datată în secolele VII-VIII. În aşezarea de la
Crăciuneşti, ceramica grosolană cu fragmente ceramice pisate decorată cu
74
alveole pe buză predomină în proporţie de peste 95%, iar cea roşiatică
nisipoasă la roata rapidă reprezintă numai 1-2%.
Slavii de pe teritoriul României locuiau în aşezări rurale deschise, de-a
lungul cursurilor de ape. Locuinţele, de obicei, erau semiadâncite de formă
rectangulară. Majoritatea materialului arheologic este reprezentat de vase
ceramice (oale modelate în special cu mâna, având diferite forme) şi tăviţele
sau tipsiile.
Practicarea de către slavi a unei agriculturi primitive este sugerată de
plugul de lemn cu brăzdar din fier, seceri şi coase, râşniţe de mână etc.
Torsul şi ţesutul sunt şi ele susţinute de nenumăratele fusaiole şi greutăţi de
război de ţesut. Alte obiecte atribuite slavilor sunt unele tipuri de cuţite,
verigi, amnare, fibule digitate de tip niprovian, săgeţi cu trei muchii şi
podoabe (pandantive, aplice de tâmplă, mărgele din sticlă, cercei etc.).
Până la creştinarea lor în secolele IX-X, slavii adorau un zeu al
fulgerului şi tunetului, alături de care se aflau alte divinităţi ale turmelor,
recoltelor şi secerişului, spirite ale casei, vetrei, pădurilor etc.
Singurul rit practicat de slavi de pe teritoriul României, până în
secolele IX-X, a fost incineraţia. Cu excepţia cimitirului de la Sărata
Monteoru, care cuprindea peste 1600 de morminte de incineraţie, alte
descoperiri, precum cele de la Nalbant-Tulcea, Selişte-Orhei, Cândeşti-
Vaslui etc., nu pot fi atribuite cu certitudine slavilor. În cadrul cimitirului de
la Sărata-Monteoru, cel mai adesea resturile incinerate, inclusiv piesele de
inventar, erau depuse în gropi mici cilindrice, acoperite apoi cu pământ.
VII. CULTURA DRIDU
Majoritatea aşezărilor identificate sunt rurale deschise, fără a lipsi şi
cele fortificate. Dintre acestea un număr de peste 250 au fost cercetate sau
măcar sondate arheologic.
Aşezările rurale deschise se aflau pe terasele înalte ale cursurilor de ape
din zonele de câmpie, în luminişurile unor păduri, în zonele de podiş şi subcar-
patice. În funcţie de dispunerea locuinţelor, acestea erau dispersate sau adunate.
Au existat şi aşezări fortificate cu valuri de pământ şi şanţuri de
apărare (Moreşti, Dăbâca, Alcedar şi Calfa). Alte fortificaţii aveau palisade
incendiate intenţionat pentru a se obţine un val de pământ puternic ars
(Moreşti, Moigrad, Dăbâca). Cetăţile de la Slon şi Moldoveneşti – Cluj
aveau faţadele zidurilor din blocuri de piatră fasonate. Acestea par să fi fost
realizate în tehnică bizantină.
75
 Locuinţe de suprafaţă şi bordeie au fost descoperite în cadrul
aşezărilor de la Remetea Mare, Timişoara-Fratelia, Dăbâca-Cluj, Şirna-
Prahova etc. În general, predomină bordeiele rectangulare sau trapezoidale,
cu excepţia aşezării de la Dodeşti-Vaslui. În interiorul lor, de-a lungul
pereţilor au fost identificate gropile stâlpilor care susţineau un acoperiş în
două ape. Acesta era realizat pe un schelet din lemn acoperit cu stuf sau
paie şi fixat cu pietre de râu sau lespezi de piatră. Ca şi în perioada
anterioară, într-unul din colţuri se afla un cuptor realizat din lut cruţat sau
din lespezi de piatră.
Inventarul aşezărilor rurale deschise este relativ modest. El cuprinde,
pe lângă vase şi obiecte din ceramică, unelte din fier, podoabe (pandantive,
aplici, cercei, brăţări, catarame etc.). În schimb, în cadrul aşezărilor
fortificate de la Dăbâca, Moldoveneşti şi Biharea, acest inventar este mai
bogat. Pe lângă ceramică şi unelte din fier, au fost descoperiţi pinteni din
fier placaţi cu foiţe de aur, cercei din aur, pandantivi din argint şi cruciuliţe
de tip bizantin din bronz etc.
Dovezi ale cultivării plantelor sunt depozitele de unelte agricole
descoperite la Bârlogu (cca 400 de kg) şi peste 60 de unelte la Dragosloveni.
Acestea aparţineau, probabil, comunităţilor respective. Boabe de cereale
carbonizate au fost descoperite în gropi de provizii. Uneori erau amenajate
hambare în pământ, căptuşite cu nuiele împletite lipite cu lut
(Garvăn-Dinogeţia, Bucov). Alte dovezi ale cultivării plantelor sunt secerile
descoperite la Murgeni şi Dodeşti, respectiv, fragmentele de râşniţe de la
Remetea Mare, Timişoara-Fratelia. Pomicultura, viticultura şi legumicultura
au fost atestate de descoperirea unor sâmburi de fructe, seminţe şi cosoare.
Creşterea animalelor ocupa locul secund în cadrul agriculturii.
Principalele animale domestice crescute în aşezările de la Bratei,
Radovanu, Şirna, Bucov, Dridu, Remetea Mare, Timişoara-Fratelia sunt
bovinele, ovicaprinele şi porcinele. De asemenea, în cadrul unor aşezări au
fost descoperite şi oase de păsări (Dinogeţia-Garvăn).
Pescuitul în râuri şi lacuri este atestat de cârligele de undiţe,
harpoanele din os şi grutăţile pentru plasele de pescuit descoperite la
Păcuiul lui Soare şi Dinogeţia-Garvăn.
Zăcăminte de fier au fost exploatate la Ghelari, Teliuc, Baia de Fier,
Rodna, respectiv din zăcăminte aluvionare ori şisturi silicoase. Cuptoare de
redus minereu, ori zgură de fier au fost descoperite la Şirna, Dăbâca,
Biharea, Dulceanca etc., iar ateliere de prelucrare a fierului la Străuleşti,
76
Lacul Tei, Şirna, Biharea şi Botoşana. În aceste ateliere au fost descoperite
cleşti, nicovale, dălţi şi dornuri pentru confecţionare de unelte. Din fier se
obţineau unelte agricole (brăzdare de plug, seceri, coase, cosoare etc.),
obiecte gospodăreşti (topoare, cuţite, amnare etc.) piese de harnaşament şi
arme (vârfuri de suliţe, vârfuri de lănci, vârfuri de săgeţi).
Un alt meşteşug larg răspândit a fost olăritul, ocupaţie atribuită
exclusiv femeilor. Arderea vaselor de lut se realiza în cuptoare cu o
singură cameră sau cu două camere despărţite de un grătar perforat realizat
din lut. Astfel de cuptoare au fost descoperite la Băleni-Dâmboviţa şi
Sighişoara-Sibiu.
Ceramica modelată cu mâna, reprezentând cca 10-15% din total,
cuprindea oale, tăvi portative, fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.
Ceramica modelată la roată reprezenta cca 70-80%. Cea mai răspândită era
categori ceramicii nisipoase de culoare cărămizie, care cuprindea oale
decorate cu striuri (linii orizontale incizate) pe o mare parte a corpului, sau
benzi de linii în val alternând cu benzi de linii orizontale incizate, dispuse
pe partea superioară şi mijlocie a corpului vasului. Unele dintre aceste vase
purtau pe fund o marcă a olarului. Vase similare, dar de culoare
brună-negricioasă au fost descoperite în Transilvania la Ţaga, unde au fost
datate în secolul VIII. Ceramica de tradiţie bizantină modelată la roata
rapidă ia locul progresiv în secolele VIII-IX, celei slave, relevând şi
asimilarea acestei populaţii.
Unele obiecte din ceramică sau metal (cruciuliţe, medalioane, aplici)
şi alte materiale poartă inscripţii ştampilate, incizate ori cu vopsea. Acestea
provin din mediul urban mai ales, precum Garvăn-Dinogeţia, Capidava.
Ele sunt semne, litere în limba greacă sau cu caractere chirilice, unele
indicând nume de persoane. Astfel, la Capidava un vas poartă inscripţia
PETRE cu caractere greceşti, presupus olar din localitate. Alteori, apar
numele unor lideri locali. Astfel, la Sânnicolau Mare-Timiş, pe un vas din
aur au fost înscrise numele jupanilor Voilă şi Vataul, iar la Mircea
Vodă-Constanţa pe un bloc din piatră, numele jupanului Dimitrie.
Cel mai cunoscut monument paleocreştin din Dobrogea este
complexul monastic de la Basarabi-Murfatlar. Dintre numeroasele inscripţii
în limba slavonă, amintim aici pe cea tradusă: Doamne, ajută robul Tău
Iosif. Dar cele mai numeroase sunt cruciuliţele şi alte obiecte cu inscripţii
creştine descoperite la Dinogeţia-Garvăn şi în alte situri arheologice, mai
ales din Dobrogea.
77
 Până în prezent au fost identificate şi cercetate cca 100 de necropole,
de inhumaţie, birituale şi tumulare de incineraţie. Cele mai mari necropole
cercetate sunt cele de la Platoneşti (534 de morminte cercetate), Izvoru
(peste 500 de morminte) şi Păuleasca (252 morminte).
Cele mai numeroase morminte din cadrul necropolelor cercetate au fost
cele de inhumaţie orientate E-V, ceea ce indică religia creştină a decedaţilor.
Dacă în necropolele de la Izvoru şi Sultana mormintele creştine de inhumaţie
predomină în proporţie de 75-80%, în cele de la Platoneşti, Bratei şi Ocna
Sibiului predomină incineraţia în proporţie de 80-90%. În mod obişnuit,
inventarul acestora consta în vase ceramice, accesorii pentru veşminte
(catarame, butoni, aplice), podoabe (cercei, inele, mărgele din sticlă, coliere).
Populaţii alogene
În secolele VII-VIII, la vest de Munţii Apuseni şi chiar în unele
regiuni ale Transilvaniei s-au stabilit temporar grupuri de avari şi slavi.
Unele morminte orientate N-S cuprind, pe lângă schelete umane,
oase de cai, arme (topoare de luptă, vârfuri de săgeţi, lănci), piese de
harnaşament (scăriţe de şa, zăbale), accesorii pentru veşminte (catarame,
aplice de centură). Morminte de acest tip descoperite în Banat, Crişana şi
Transilvania au fost atribuite avarilor.
În unele cazuri au fost descoperite morminte de inhumaţie cu scheletele
în poziţie chircită orientate N-S, care aveau uneori alături şi câte un câine.
Aşezate în situri de-a lungul Dunării, acestea au fost atribuite bulgarilor.
Mormintele de incineraţie în urne, gropi sau ciste aveau inventar relativ
sărac. Acesta consta în ofrande (oase de păsări), vase ceramice, cuţite,
catarame, cercei. Ele au fost atribuite, în general, slavilor. Tot unui grup slav
i-au fost atribuite necropolele tumulare de incineraţie din Transilvania.
VIII. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE
DEMOGRAFICĂ ŞI CULTURALĂ
Relaţia dintre etnic şi cultural în lumina cercetărilor arheologice
şi a izvoarelor scrise
Izvoarele scrise oferă informaţii valoroase despre modul de viaţă şi
ocupaţiile geto-dacilor de epocă preromană, iar în context politico-militar
menţionează triburile dacice ale carpilor, costobocilor şi dacilor mari. Cele
mai numeroase informaţii scrise se referă la conflictele populaţiilor, mai
ales alogene, cu Imperiul Roman, apoi Bizantin. O cronică a conflictelor
78
mai importante se poate contura, dar trebuie să fim conştienţi că o istorie a
mileniului I d.Chr. pe baza izvoarelor scrise ar avea multe lacune, mai ales
cu privire la viaţa cotidiană şi cea spirituală.
Cercetările arheologice completează datele oferite de izvoarele scrise,
acolo unde acestea există, şi aduc informaţii inedite privind relaţia dintre
etnic şi cultural. Pe de o parte, s-a observat o conservare a tradiţiilor
geto-dacice până în secolul IV d.Chr., pe de alta împrumuturi între geto-
daci şi sarmaţii roxolani, precum şi importuri romane în întreaga regiune.
Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, care potrivit informaţiilor izvoarelor
scrise ar putea fi atribuită doar goţilor, conţine evidente elemente culturale
dacice şi sarmatice, la care se adaugă o puternică influenţă romană,
evidenţiată de ceramica de bucătărie.
După o perioadă de tranziţie, în doua jumătate a secolului al V-lea
d.Chr. au avut loc schimbări majore în cadrul vieţii materiale şi spirituale.
Culturile din această perioadă mai păstrează o tradiţie geto-dacică în cadrul
ceramicii modelate cu mâna, dar se manifestă puternic o influenţă romano-
bizantină, la care se adaugă, începând cu a doua jumătate a secolului
al VI-lea, prezenţa elementelor culturii materiale a slavilor.
În secolele VIII-XI, în cadrul unei culturi unitare, cum este cultura
Dridu, îi găsim alături pe români şi pe slavii sud-dunăreni.
În concluzie, se poate spune că există elemente culturale care
evidenţiază clar existenţa unei populaţii, dar există şi culturi comune mai
multor etnii. În acelaşi timp, nu se pot trasa în timp şi spaţiu limite clare
pentru culturile mileniului I d.Chr., vechiul şi noul, tradiţia şi inovarea
continuând, în mod firesc, să se manifeste împreună, pentru o perioadă.
Polemica cu substrat politic pe tema continuităţii sau discontinuităţii
la Dunărea de Jos în mileniul I d.Chr. a divizat istoriografia ţărilor din
această regiune, generând discuţii fără sfârşit. În acelaşi timp, creşterea în
amploare a cercetărilor arheologice a lăsat fără argumente multe dintre
teoriile care păreau a avea o puternică fundamentare.
Cele două fenomene ale continuităţii şi discontinuităţii sunt
complementare. Tiparul potrivit căruia venirea unei noi populaţii înseamnă
automat dislocarea bruscă şi totală a celei locale trebuie abandonat.
Exemplul cel mai elocvent este cultura Sântana de Mureş-Cerneahov, în
cadrul căreia, alături de goţi, prin vestigii arheologice incontestabile, sunt
prezenţi geto-dacii şi sarmaţii. Mai mult, în ultimele decenii sunt tot mai
multe indicii pentru o prelungire a culturii Militari-Chilia sau carpice în
79
unele regiuni, după începuturile culturii Sântana de Mureş-Cerneahov,
precum şi o prelungire a ultimei până în secolul al V-lea d.Chr.
Istoria mileniului I d.Chr. la Dunărea de Jos este o parte a istoriei
Europei, nu doar din punct de vedere geografic, ci şi prin impactul asupra
istoriei continentului. Coexistenţa unor fenomene de continuitate,
discontinuitate şi inovare, datorate mai întâi impactului, apoi sintezelor
dintre civilizaţiile antice locale şi cele alogene, a dus la naşterea
civilizaţiilor Europei medievale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Negru, M., Preistorie generală şi arheologie, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2003.
• Istoria Românilor, vol. II-III, Bucureşti, 2001.
• Bârzu, L., S. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi
tradiţie istorică, Bucureşti, 1991.
• Bichir, Gh., Cultura carpică, Bucureşti, 1973.
• Bichir, Gh., Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, Bucureşti, 1984.
• Dolinescu-Ferche, S., Aşezări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul
Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974.
• Dumitraşcu, S., Dacia apuseană (Teritoriul dacilor liberi din vestul şi
nord-vestul României în vremea Daciei romane), Oradea, 1993.
• Ioniţă, I., Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982.
• Kotigorosko, V., Tinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n.,
Bucureşti, 1995.
• Mitrea, M., Preda, C., Necropole din Muntenia în secolul IV e.n.,
Bucureşti, 1966.
• Negru, M., Schuster, C. F., Moise, D., Militari-Câmpul Boja. Un sit
arheologic pe teritoriul Bucureştilor, Bucureşti, 2000.
• Olteanu, Şt., Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI.
Structuri demo-economice şi social-politice, Bucureşti, 1997.
• Protase, D., Autohtonii în Dacia romană, Bucureşti, 1980.
• Protase, D., Riturile la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971.

80
 ISTORIA POLITICĂ A EUROPEI MODERNE

Lector univ. drd. Anton CARAGEA

SEMESTRUL I
Obiective
Cursul urmăreşte cunoaşterea de către studenţi a unor probleme
fundamentale ale istoriei moderne (sub aspectele politic, economic,
cultural, mentalităţi), însuşirea de către aceştia a unor cunoştinţe din
domeniul politologiei, istoriei ideilor politice, a doctrinelor politice etc. În
plus, cursul face legătura între istoria modernă a Europei şi elemente de
istorie economică şi politologie.

1. CONCEPTUL DE EUROPA ÎN EPOCA MODERNĂ

Conceptul de Europa nu are o istorie lineară, aşa cum ne-am aştepta,
dimpotrivă, dimensiunile şi sensurile pe care acest termen le-a înglobat au
variat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada de început a evului mediu,
Europa era considerată a fi în principal spaţiul mediteranian, fostul spaţiu al
Imperiului Roman, zonele centrale, stăpânite de triburile germanice, păgâne
nefiind considerate aparţinând termenului Europa, restrâns la două
caracteristici: popoare creştine şi de pe teritoriul fostului imperiu roman.
Odată cu expansiunea creştinismului, cu căderea în uitare a moştenirii
imperiale romane şi cu extinderea culturii creştine, catolice şi în zonele de
nord în vremea lui Carol cel Mare, apoi cu creştinarea Danemarcei (secolul
IX), Suediei şi Norvegiei (secolul X), asistăm la creşterea teritorială a
Europei. În secolul al XIV-lea încă, creştinătatea europeană apare ca extrem
de fragilă, segmentată de vaste întinderi nelocuite, despărţită de greutatea de a
călători şi stând încă sub temerea sfârşitului lumii.
Creşterea economică ce a urmat descoperirii continentului american,
expansiunea spre est a creştinismului prin ordinele cavalerilor gladiferi în
Estonia, teutoni în Lituania şi expansiunea poloneză au extins marginile
Europei.

81
 Epoca modernă începe cu extinderea conceptului teritorial de Europa
la dimensiuni nemaiîntâlnite. Pe de o parte, după eşecul asediului Vienei de
către otomani în 1683, Europa începe, prin intermediul monarhiei austriece,
o expansiune viguroasă spre centrul continentului şi apoi spre Peninsula
Balcanică. Trecerea tăvălugului creştin peste Ungaria, Transilvania şi chiar
spre nordul Serbiei aduce acest enorm spaţiu în zona creştinătăţii. Aproape
simultan, reformele lui Petru cel Mare şi apoi cele ale Ecaterinei cea Mare
reuşesc să integreze, deşi superficial, cel puţin la nivelul elitelor, spaţiul rus
până dincolo de Urali în marea familie a popoarelor europene. Dacă mai
punem în balanţă şi exportul de civilizaţie europeană şi chiar de populaţie
europeană spre zone precum America de Nord sau cea de Sud, Australia,
Noua Zeelandă, secolul XVIII apare clar ca secolul unei Europe
triumfătoare ce pune bazele imperiilor coloniale, are o populaţie în
permanentă creştere (creşte speranţa de viaţă, scade mortalitatea, se pune
capăt foametei endemice, se înregistrează ultimele epidemii de ciumă, tifos,
vaccinul lui Jener pune capăt ameninţării variolei) şi se extinde de la
preerile americane până la Vladivostok, depăşindu-şi cu mult perimetrul
geografic.

2. EPOCA MODERNĂ: TIMPUL REVOLUŢIILOR

Cei mai mulţi istorici au considerat ca de la sine înţeleasă legătura
epocă modernă – epocă a revoluţiilor. Dacă evul mediu era timpul
răscoalelor, atunci epoca modernă apărea clar ca timp al unei noi forme de
mişcare politică: revoluţia.
Răscoala era o formă de protest locală, regională şi, prin natura
acestui fapt, izolată, ea se orienta asupra unor cereri locale, specifice
(reducerea impozitelor, anularea unor taxe sau a unor măsuri considerate
vexatorii sau contra unor personaje urâte local, spoliatorii). Apoi,
răscoalelor le lipsesc atât un program politic, cât şi un plan de măsuri
despre ceea ce se poate face după victoria răscoalei. Un alt element ce ne
explică eşecul cvasitotal al răscoalelor evului mediu este atitudinea faţă de
puterea centrală: răsculaţii cred cu tărie în mitul „bunului rege” şi solicită
intervenţia acestuia, arbitrajul său, ceea ce se transformă în cauza eşecului
unor răscoale, precum Jacqueria franceză sau Watt Tyler în Anglia.

82
 Răscoalele sunt, prin spontaneitatea lor, prost organizate şi mai ales
lipsite de o forţă armată echivalentă celei a nobilimii sau armatei regale,
ceea ce explică baia de sânge în care ele se sfârşesc.
Revoluţiile apar, în contrast cu răscoalele, bine organizate, pregătite
cu ani înainte, înarmate cu un proiect de societate de viitor şi cu măsuri
preliminare.
Astfel, oriunde reuşesc, ele impun constituţii, reforme agrare,
eliberarea de servituţi personale şi „charte” ale drepturilor. Revoluţiile nu
sunt niciodată locale, ele se extind la nivelul unei ţări: revoluţia americană,
franceză, engleză etc.; cerinţele lor tind spre reformarea societăţii în
ansamblul ei şi nu se orientează spre persoane, ci spre instituţii pe care le
doresc fie reformate, fie distruse. Apoi, revoluţiile sunt în principal
orientate contra puterii politice centrale, contra regalităţii; astfel, asistăm la
decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea în cadrul revoluţiei franceze, a
regelui Carol I Stuart, în cea engleză şi la rebeliunea contra autorităţii lui
George al III-lea în revoluţia americană. Ca atare, monarhul nu mai are
posibilitatea, din cadrul răscoalelor, de a distruge din interior mişcarea, ci
acum el este principalul duşman nominalizat. Un alt element determinant în
succesul revoluţiilor este pregătirea imediată a unei armate profesioniste, a
„noului regim” cum i se spune, constituită din elemente favorabile
revoluţiei şi care beneficiază de noi talente (Simon Bolivar, Napoleon,
Oliver Cromwell) şi de noi strategii.
Aceste diferenţe ne explică cele trei mari tipologii în care se
încadrează revoluţiile epocii moderne.
Revoluţia engleză apare sub forma unui război civil, care opune
zonele de coastă, industrializate, interesate de expansiunea britanică,
deschise negoţului, zonelor rurale, de interior, aflate sub controlul nobilimii
şi sub influenţa regelui.
Revoluţia americană îmbracă forma unui război naţional, de creare a
unei naţiuni diferite de cea britanică prin războiul de independenţă.
Revoluţia franceză împleteşte ambele forme – războiul civil
împotriva nobilimii emigrante, a clerului ce a refuzat să depună jurământul
pe Constituţie şi în zona rurală a Vendeei, dar şi războiul extern contra
ţărilor ce sprijineau contrarevoluţia: Spania, Prusia, Austria etc.

83
 3. LEGITIMISM ŞI CONSERVATORISM. PRIMELE
CONCEPTE POLITICE ALE SECOLULUI XIX
Revoluţiile ce au marcat secolul al XVIII-lea generează una din
principalele idei politice, anume conceptul revoluţiei ce asigura dezvoltarea
naţiunii. Pentru a bloca mersul acestei idei, forţele politice conservatoare vor
încerca să ridice un contraeşafodaj doctrinar. Pe de o parte, acest eşafodaj
merge pe ideea conservatorismului ca doctrină politică. În primul rând, a
conservatorismului internaţional ce va sta la baza Congresului de pace de la
Viena din 1814-1815. Congresul de pace va porni de la ideea că noile graniţe
ce se stabilesc acum sunt stabilite pe criteriul istoric, al validităţii certificate
prin vechime, pe criteriul legalităţii; la Congres se va veni cu dosare juridice
complete, cu piese urcând până la Europa lui Carol cel Mare.
Odată finalizată opera de constituire a unor graniţe ce trebuie să
îndeplinească criteriul durabilităţii, conservatorismul va recurge şi la ideea
Sfintei Alianţe, alianţă în primul rând creştină, menită să menţină graniţele
aşa cum ele au fost stabilite la Viena, dar şi să asigure echilibrul la nivel
european, punând frâu forţelor revoluţionare.
Conservatorismul internaţional va fi cuplat cu un conservatorism
intern, ce menţine neschimbate structurile feudale şi încearcă să privilegieze
forţele ce menţin echilibrul: regalitatea, clerul, forţele politice profeudale.
Un alt curent politic ce încearcă să sprijine conservatorismul este
legitimismul. Acest curent politic pune la bază legitimitatea dată de
vechime, de durabilitate, semn al unei alegeri divine, dar şi al unei instituţii
ce şi-a demonstrat prin supravieţuire eficienţa. Un accent special al
legitimismului va fi pus pe instituţia şi persoana monarhului. Pentru
legitimism, monarhul uneşte binecuvântarea divină prin mirungere şi
sacralitatea coroanei şi imaginea sa de Hristos pe pământ. Apoi, monarhul
reprezintă prin experienţa acumulată, prin generaţiile de tradiţie şi istorie
condensată, un bun care nu trebuie pierdut sau înlăturat prin revoluţie sau
printr-o Constituţie care să-i reducă puterile.
Dacă, în plan politic, legitimismul şi conservatorismul încearcă să
blocheze avansul ideilor revoluţionare, în planul ideilor se afirmă şi
romantismul, ce merge în literatură şi cultură pe ideea paseistă, a tradiţiei ce
trebuie păstrată şi valorificată, apoi al cultului religiei, al ordinii garantate
de Dumnezeu, care exclude revoluţia şi schimbările bruşte. Romantismul
ridică un omagiu evului mediu, văzut ca momentul maxim al afirmării
84
umane şi al legăturii cu Dumnezeu, garantul acestui moment fiind persoana
regală, unsă de Dumnezeu şi dornică şi capabilă să realizeze binele întregii
societăţi.
4. REVOLUŢIILE SECOLULUI XIX
După revoluţiile ce au deschis epoca modernă: revoluţia engleză, cea
americană şi cea franceză, secolul XIX înseamnă un progres în tehnica şi
strategia revoluţionară.
Revoluţiile anului 1821 sunt primele ce încearcă să contrabalanseze
ofensiva legitimistă şi conservatoare provocată de căderea lui Napoleon şi
pun sub semnul întrebării victoria legitimistă de după 1815.
Lanţul de revoluţii ale anului 1821 cuprinde în principal zonele
periferice ale Europei, zone ce nu sunt în centrul atenţiei Sfintei Alianţe,
concentrată în principal pe zona franceză. Astfel, pe rând, apar revoluţiile
din Spania, din regatul Neapolelui şi Piemont, revoluţia din Ţările Române
şi din Grecia. Toate acestea sunt zone izolate ale continentului european,
extremităţile sale geografice, dar şi politice sau, în cazul revoluţiei lui
Simon Bolivar, chiar extracontinentale. Zonele afectate sunt rurale,
nepregătite pentru o revoluţie modernă; apoi, toate revoluţiile pornesc chiar
din periferie: revoluţia română de la zonele izolate ale Olteniei, cea spaniolă
din Cadiz, cea din Neapole din îndepărtata insulă a Siciliei etc. Cucerirea
puterii este însă urmată de un marş spre capitală – Madrid sau Bucureşti –
şi de presiunea străzii. Toate aceste revoluţii însă nu sunt capabile să aibă
nici o forţă militară profesionistă şi nici un proiect de societate. Cu toate
acestea, revoluţiile anului 1821 izbutesc în primă fază să ocupe periferia,
fiind în final înfrânte doar datorită intervenţiei externe: otomană pentru
revoluţia română, franceză pentru revoluţia spaniolă, austriacă în Neapole.
Singurele revoluţii ale anului 1821 ce vor reuşi sunt cea din America de
Sud a lui Simon Bolivar şi cea grecească, care izbândesc datorită prelungirii
lor până într-un alt an revoluţionar: 1830, care le asigură un climat net
favorabil faţă de anul 1821.
Revoluţiile anului 1830 sau cele trei glorioase revoluţii din Franţa,
Polonia şi Belgia marchează o evoluţie clară a echilibrului continental în
favoarea forţelor revoluţionare. Ele au loc în centrul Europei, sunt toate
revoluţii urbane, revoluţia se desfăşoară şi câştigă pe străzile marilor oraşe:
Varşovia, Paris şi Bruxelles. Fiind revoluţii urbane, ele sunt organizate şi
planificate, au în spate o burghezie bogată şi puternică şi realizează rapid
85
strângerea nu doar a unor miliţii muncitoreşti puternice, precum Garda
Naţională de la Paris, dar şi a unei armate burgheze, care decide victoria.
Revoluţiile anului 1830 au obiective clare: desprinderea de Rusia în cazul
Poloniei, a Belgiei de Olanda şi o liberalizare politică la Paris. Odată atinse
aceste obiective, revoluţia încetează şi nu se prelungeşte, cedând locul unui
echilibru în favoarea burgheziei bogate.
Reuşita la nivel european a liberalismului în Franţa, Anglia, Spania,
Belgia garantează şi reuşita revoluţiilor ce începuseră la 1821 şi reuşiseră să
se menţină graţie izolării lor, precum revoluţia lui Simon Bolivar şi
revoluţia din Grecia.
Revoluţiile anului 1848 marchează extinderea revoluţiilor de tip
modern în întreaga Europă; dacă succesul revoluţiei la Paris nu a surprins
pe nimeni, ştiută fiind tradiţia revoluţionară franceză, în schimb trecerea pe
harta revoluţiilor a unor locaţii precum Viena, Berlin, Budapesta şi
Bucureşti nu putea decât să surprindă. Chiar dacă în această zonă revoluţia
va fi blocată de imperiile absolutiste ale timpului: Rusia, Turcia şi Austria,
totuşi semnalul este clar: revoluţia nu mai poate fi oprită. Dezvoltarea
economică, prăbuşirea barierelor şi avântul comerţului şi industriei au adus
şi transformări politice: dezvoltarea burgheziei, creşterea interesului pentru
participarea la viaţa politică etc. – toate au dus la acest rezultat.

5. TIMPUL NAŢIUNILOR. NAŢIONALISMUL

Secolul XIX este, alături de timpul revoluţiilor, şi un timp al
naţiunilor de tip modern. Dacă în epoca feudală elementul de bază al
statalităţii era poporul, o uniune bazată pe folosirea unei limbi, a unei religii
şi pe sentimentul de aderenţă la o comunitate, de data aceasta epoca
modernă aduce în prim-planul scenei: naţiunea. Înţeleasă şi ca o comunitate
economică, culturală, dar şi ca o unitate de teritoriu, de limbă, cât şi de idei
politice, naţiunea va reprezenta pentru următoarele două secole temelia
constituirii statului-naţiune modern.
Constituirea naţiunilor europene va cunoaşte o serie de elemente
comune, de etape esenţiale ale acestui proces.
Naţiunea se constituie, în primul rând, printr-un act de voinţă politică
realizat de un centru de putere, dar şi teritorial: Bucureştiul în cadrul Ţărilor
Române, Berlinul pentru Germania, Piemontul pentru Italia.

86
 Odată existent acest centru, se începe prin constituirea unei limbi
oficiale, obligatorii, unificatoare, care va reprezenta literatura oficioasă a
noului stat – dialectul muntean pentru Ţările Române, cel florentin pentru
Italia, cel parizian pentru Franţa. Pe baza acestuia se constituie o limbă
administrativă şi se organizează şi o unificare lingvistică a ţării. Un
al doilea pas este realizarea învăţământului gratuit şi obligatoriu, ceea ce
înseamnă nu numai răspândirea acestei limbi dincolo de regionalisme şi
unificarea ei, dar şi pregătirea noilor cetăţeni în spiritul naţionalismului şi al
unei istorii modificate, centralizat, ilustrând pregătirea naşterii unei naţiuni.
Noul stat se înarmează şi cu bariere vamale orientate duşmănos contra
vecinilor, dar distruge tot ceea ce ar putea fi considerat o barieră separatistă
în plan intern: vămi, diferenţe legislative, cutume etc.
Apare şi o armată naţională, cu un serviciu militar riguros aplicat şi
obligatoriu, deoarece noua armată este un centru de educare a valorilor
naţionale, de creare a unei solidarităţi de naţiune, dar este şi o şcoală de
cultură naţională, pentru mulţi şcoala fiind chiar armata.
Un alt element important al creării unei identităţi naţionale este şi
crearea unei biserici oficiale, care să ofere sentimentul că Dumnezeu este
de partea naţiunii, a fost apropriat şi validează prin prezenţa sa promisiunile
de viitor strălucit ale fiecărei naţiuni.
Astfel, Rusia se construieşte ca un stat ortodox, cu o misiune
mesianică de eliberare a Constantinopolului de sub jugul islamic şi chiar şi
a locurilor sfinte de la Ierusalim. Acest naţionalism ortodox se construieşte
şi pe oprimarea minorităţilor religioase, fie ele creştine: catolice sau
ortodoxe de rit vechi, fie necreştine, în special cultul iudaic. Apoi, imaginar,
istoria Rusiei devine o permanentă luptă pentru credinţă, împotriva
necredincioşilor, fie ei islamici (tătari sau turci), fie eretici (suedezii
luterani, catolicii). Această biserică oficială se transformă într-un alter ego
al statului naţiune rus.
La fel în Germania, mitul cavalerilor teutoni, protestanţi, de la
jumătatea secolului XVI, transformă în biserică oficială protestantismul şi
exclude chiar credinţa catolică prin vestita kulturkampf-lupta pentru
cultură- a lui Otto von Bismarck. Franţa, prin doctrina galică, transformă
biserica catolică franceză într-o biserică naţională, supusă administraţiei
naţionale şi binelui naţional. Anglicanismul în Marea Britanie, devenit
biserică oficială încă din vremea Tudorilor, sau luteranismul în Suedia, din
vremea dinastiei Vasa, urmează acelaşi drum.
87
 Realizarea statelor naţionale europene a trecut prin aceste etape;
astfel, în cazul Prusiei, unificarea a fost realizată prin forţă şi conflict la
capătul a trei războaie victorioase: cu Danemarca (1864), Austria (1866),
Franţa (1870-1871). Italia şi-a realizat unirea printr-o mixtură de conflict, în
1859, cu ajutorul Franţei, şi în 1866, cu ajutorul Prusiei, reuşind să excludă
din peninsulă puterea austriacă şi apoi, prin negociere, a obţinut evacuarea
Romei şi transformarea ei în capitala noului regat. Exemplul Ţărilor
Române este cel al unei unificări prin negocieri, Unirea de la 1859 fiind
obţinută prin manevre diplomatice şi acţiuni interne, evitându-se parti-
ciparea la vreun conflict.
6. LIBERALISMUL
Secolul al XIX-lea a adus cu el şi victoria liberalismului ca doctrină
politică. Dacă, înainte de revoluţia franceză, curentul liberal era considerat
subversiv şi ilegal, ulterior, liberalismul a căpătat drept de cetate chiar şi în
Europa de după Congresul de la Viena. Pe rând, liberalismul a învins în
Anglia, apoi, după revoluţia de la 1830, în Franţa, în Spania, o dată cu
victoria reginei Maria Cristina; o dată cu revoluţiile anului 1848, libe-
ralismul s-a extins până în estul continentului. Chiar după înfrângerea
revoluţiilor de la 1848, liberalismul s-a întărit prin Franţa lui Napoleon
al III-lea şi prin constituţia germană (Mantuffel) sau cea austriacă din 1849
de la Kreims. După 1870, odată cu victoria ideilor liber schimbismului în
plan economic, se poate considera că întreaga Europă porneşte pe drumul
liberalismului, chiar şi Rusia lui Alexandru al II-lea începând şirul
reformelor liberale.
Această victorie a liberalismului nu trebuie confundată cu o victorie a
democraţiei. Curentul liberal din această perioadă nu era democratic aşa
cum nu era nici republican. Republicanismul şi democraţia erau, în acest
moment al sfârşitului de secol XIX, apanajul gândirii de stânga.
Liberalismul se mulţumeşte cu desfiinţarea tuturor servituţilor
personale şi de grup, astfel încât să beneficieze de serviciile omului liber, pe
bază de contract, salariatul epocii burgheze. Totodată, în plan economic,
liberalismul se concentrează pe eliberarea forţelor fiecărei naţii prin vestitul
„prin noi înşine” şi pe crearea posibilităţilor fiecărui cetăţean de a se
îmbogăţi. Celebrul „îmbogăţiţi-vă şi veţi devenii alegători” al lui Guizot nu

88
este o remarcă plină de dispreţ, cum au crezut-o unii, ci un îndemn la
acţiunea liberă a oamenilor de a deveni bogaţi şi prin aceasta buni cetăţeni.
Liberalismul va fi întotdeauna partizanul crezului lui Adam Smith,
anume că în viaţa socială, ca şi în cea economică, numai maximum de
libertate cu minimum de intervenţie a statului vor putea asigura echilibrul.
„Mâna invizibilă” ce asigură întotdeauna pe termen lung dezvoltarea nu
poate apărea decât prin libertate. La fel, în plan politic, liberalismul
sfârşitului de secol XIX nu va accepta ideea votului universal, fiind un
partizan convins al votului cenzitar, bazat pe avere, deoarece în concepţia
liberală numai omul ce are o proprietate, un bun, poate fi un bun cetăţean,
deoarece el are ce pierde şi ce apăra şi este ferm conştient de importanţa
deciziei sale electorale.
Nimic mai străin ca democraţia pentru un liberal din secolul XIX
adevărat adept al progresului nu doar al colectivităţii, dar şi al individului,
or prima condiţie a succesului este că nu toţi pot ajunge acolo, iar
liberalismul păzeşte foarte serios premiul acestei lupte: dreptul la vot şi la a
fi un cetăţean de vază.
Principalele tipuri de liberalism existent în epoca modernă sunt cel
britanic, cel francez şi cel german.
Modelul britanic rămâne centrat pe situaţia economică a cetăţeanului;
cu toate cele trei reforme cenzitare din 1837,1867 şi 1883, totuşi largi
categorii rămân excluse: servitorii, tinerii, cei lipsiţi de proprietăţi
imobiliare, femeile, cei cu profesiuni catalogate drept imorale etc. În plus,
existenţa unei Camere a Lorzilor, destul de puternică, echilibrează
presiunea pe care noii îmbogăţiţi încearcă să o impună pentru lărgirea
importanţei lor politice. Toate reformele graduale ale societăţii britanice vor
face ca trecerea la votul universal să aibă loc târziu, după 1919 şi cu
excluderea în continuare a militarilor şi femeilor.
Liberalismul francez este confruntat şi cu amintirea unei revoluţii
violente, precum cea franceză şi cu lipsa unei monarhii de tradiţie şi
prestigiu, precum cea britanică ş cu un rol mult mai crescut al claselor
sărace în schimbările politice, ceea ce le creşte şi importanţa în planul
electoral. Încă din timpul revoluţiei de la 1848, în Franţa se obţine votul
universal, cucerire definitivată prin creşterile corpului electoral, cerute şi
impuse de Napoleon al III-lea până la votul cvasiuniversal din 1870. În
1878, constituţia republicană statuează practic acest deziderat al votului
universal. După 1871, Franţa pune bazele distrugerii Comunei din Paris,
89
adică ale reculului forţelor de stânga şi progresului conservatorismului.
Liberalismul francez obţine însă cert mai multe cuceriri decât cel britanic:
gratuitatea învăţământului, despărţirea bisericii de stat, atragerea
minorităţilor, precum evreii, în noua construcţie politică (vezi finalul
favorabil al celebrei afaceri Dreyfuss) etc.
Liberalismul german este un exemplu tipic de renunţare la cerinţele
de reformă politică în favoarea celor naţionale, de unificare a Germaniei.
Dincolo de obţinerea votului universal prin Constituţia germană,
liberalismul german rămâne modest şi ca scoruri, şi ca realizări, fiind
înlocuit de grupările social-democrate. Cauzele sunt multiple: predo-
minanţa sentimentului ultranaţionalist, o monarhie atotputernică şi
înconjurată de un nimb de infailibilitate în urma făuririi unităţii germane, o
aristocraţie ce se transformase într-un exemplu şi în rândul căreia burghezia
aspira să se integreze mai degrabă decât să o înfrunte etc.

7. CONSERVATORISMUL
Conservatorismul s-a constituit de la bun început într-o replică
doctrinară la revoluţia franceză. Dacă la început a luat forme dure sub
imaginea legitimismului şi conservatorismului, ulterior el s-a transformat
într-o doctrină menită să ilustreze inutilitatea liberalismului. Astfel,
conservatorismul refuză doctrina progresului, dragă liberalilor, pe care el o
consideră complet greşită, deoarece fiecare progres este înlocuit cu un
regres în alte domenii, iar costul acestui progres este de multe ori mai mare
decât realizările ce se pot obţine. Apoi, conservatorismul preţuieşte nu noul,
inovaţia, pe care o consideră periculoasă, ci tradiţia, care este verificată, are
rezultate sigur pozitive şi este şi sancţionată de Dumnezeu şi de filiera
străbunilor. Un alt mit împotriva căruia conservatorismul încearcă să lupte
este cel al Adevărului; conservatorii consideră că nu există un singur
adevăr, ci fiecare om este posesorul unui adevăr personal prin experienţă,
tradiţie şi modul de a vedea lucrurile, credinţa într-un singur adevăr,
imuabil, fiind la rădăcina exceselor revoluţiei franceze.
Politica bazată pe idealuri, atât de mult apreciată de liberali, este o
ţintă a atacurilor conservatoare, politica trebuind să se bazeze pe realităţi, pe
posibil, pe resurse şi scopuri palpabile, şi nu pe visuri, dacă este să slujească
mai binele oamenilor.

90
 Conservatorismul va păşi în secolul XIX de pe o poziţie privilegiată,
de-a lungul timpului trebuind însă să cedeze treptat revendicărilor liberale;
spre finele secolului, liberalismul ajunge chiar la o mixtură cu
conservatorismul, ambele fiind ameninţate de expansiunea curentelor de
stânga. Acest proces poartă numele de „teritorializare” – amestecul marii
burghezii, susţinătoare a liberalismului, prin cumpărarea de pământ, în
aristocraţia funciară. La rândul ei, marea aristocraţie se implică în boomul
economic, cumpărând acţiuni, obligaţiuni, înfiinţând ramuri industriale etc.
Prin acest amestec economic apar şi amestecul politic şi unirea punctelor de
vedere în plan electoral, care vor culmina cu fuziunea conservator-liberală
din secolul XX.
Cel mai de succes conservatorism european va fi, fără îndoială, cel
german, grupările de acest tip controlând autoritar viaţa politică germană în
vremea cancelarului Otto von Bismarck, realizând unificarea sub puterea
dinastiei de Hohenzollern şi impunând idealul lor întregii societăţi germane,
devenită adepta ideilor de religie, tradiţie, monarhism, echilibru, naţio-
nalism şi militarism. Din acest ideal aristocratic care corupe burghezia
germană, splendid exprimat de Thomas Mann în Casa Budenbrok, apar –
s-ar putea spune – şi primul, şi cel de-al doilea război mondial şi toate
excesele imperialismului german.
Un conservatorism de succes este şi cel austro-ungar; realizat după
compromisul de la 1867, el se bazează pe puterea dinastiei de Habsburg, pe
unitatea maghiaro-austriacă, convinsă de supremaţia sa etnică, şi pe aparatul
administrativ şi militar care asigură unitatea vastului imperiu al dublei
monarhii. Conservatorismul austro-ungar nu este doar etnic şi naţionalist,
cum este cel german, dar este şi bazat pe o societate aristocratică mai veche şi
mai rafinată decât cea germană şi care admite în sânul ei doar elementele cele
mai loiale din administraţie şi armată. Acest conservatorism, în egală măsură
catolic şi habsburgic, va cunoaşte colapsul abia atunci când cei doi stâlpi de
promovare socială şi stabilitate vor fi decapitaţi în perioada războiului
mondial: armata, măcelărită pe câmpul de luptă, şi administraţia, ruinată de
inflaţie. Atunci, conservatorismul austro-ungar îşi va găsi şi el sfârşitul.
8. ANARHISMUL
Secolul al XIX-lea a fost un secol al unor schimbări masive şi rapide;
în doar câteva generaţii, zeci de războaie au modificat complet harta Europei,
structuri politice de secole au fost radical schimbate în această perioadă,
91
monarhii de neatins, precum cea franceză, au căzut în desuetudine, milioane
de oameni au fost atraşi de noul mediu urban şi de industrializare, schimbând
cadrul tradiţional al satului pentru „jungla” oraşelor.
Acest avânt enorm şi masivele schimbări de mentalitate ale secolului
îi fac pe nenumăraţi oameni să considere noua societate ca ostilă şi să se
considere victime ce trebuie răzbunate. Cel mai celebru enunţ, prin care s-a
declarat război acestei lumi a banului, care era secolul XIX, este cel al lui
Proudhon: „Proprietatea este o hoţie”. Cu acest enunţ se naşte o nouă idee
politică: anarhismul.
Noua doctrină va avea o serie de apostoli, mai puţin ai cuvântului şi
mai mult ai acţiunii, precum Louis Proudhon, Piotr Kropotkin etc.
Anarhismul se mulţumeşte a declara război lumii secolului XIX:
parlamentului, alegerilor, establishmentului şi ordinii banilor. Anarhiştii
visează, în primul rând, la distrugerea acestei lumi care – spun ei – îşi
înlănţuie cetăţenii, îi înrobeşte şi le falsifică mintea. Leacul acestei „spălări
a minţii” pe care societatea o aplică cetăţenilor ar fi o campanie a terorii,
prin care principalii lideri: parlamente, regi, preşedinţi, devin ţinte şi care
demonstrează fragilitatea societăţii.
Odată realizată revolta generală, oamenii trebuie lăsaţi liberi să îşi
construiască societatea visurilor lor, o „societate a libertăţii”. De aceea,
anarhiştii nu se concentrează pe descrierea acestei societăţi a viitorului, ci pe
acţiunea imediată pentru distrugerea prin teroare a stabilimentului politic.
Spre sfârşitul secolului XIX, anarhiştii reuşesc o serie de atentate de
succes: explozia unei bombe în Parlamentul din Paris, asasinarea unui
preşedinte al Franţei, a regelui Umberto al Italiei şi a împărătesei Elisabeta
a Austro-Ungariei. Cu toate acestea, anarhismul nu reuşeşte să convingă
prea mult; încă de la bun început, sfidarea pe care el o adresează vine în
acelaşi timp cu cea a socialismului, cu care se întâlneşte în războiul declarat
bogăţiei şi proprietăţii, ca şi societăţii în ansamblu. Socialismul vine însă cu
un plan concret, cu o viziune de viitor şi cu o filosofie a istoriei care explică
şi convinge. Ca atare, oamenii se adresează curentului socialist pentru
soluţii, în favoarea anarhismului militând personaje împinse de
temperament spre această zonă. Decesul anarhismului va fi semnat odată
cu preluarea puterii de către partidele socialiste şi social-democrate şi cu
lărgirea dreptului la vot, care creează impresia că în viitor oamenii simpli şi
mulţi vor fi cei care vor decide destinul societăţii. Contestarea violentă şi
fără scop a anarhismului se pierde treptat până la dispariţie.
92
 9. SOCIALISMUL
În momentul în care revoluţia de la 1848 părea că va cuprinde
întreaga Europă, pe teritoriul german vedea lumina tiparului o lucrare
destinată unui viitor extrem de zbuciumat şi controversat: Manifestul
Partidului Comunist de Karl Marx şi Friedrich Engels. Începutul era
şocant: „O stafie bântuie prin Europa”. Numele acestei stafii? Comunismul.
Începuturile au fost modeste, Prima Internaţională, ce trebuia să grupeze în
jurul său pe fidelii ideilor comuniste, nu număra decât câteva partide
socialiste. Cu toate acestea, doctrina comunistă era destinată, în intenţia
întemeietorilor săi, unui viitor important; în primul rând, comunismul era
singura idee politică ce prezenta o filosofie a istoriei bine închegată, uşor de
înţeles şi de adaptat oricărei situaţii. Elementul de bază era existenţa în
societatea umană, la finele comunei primitive, a unui proces de acumulare
de bogăţii şi putere prin care au apărut o clasă a bogaţilor şi una a săracilor;
din acel moment, motorul istoriei a devenit lupta săracilor pentru cucerirea
puterii politice şi împărţirea puterii economice. În prima etapă, lupta între
cele două clase – asupriţi şi asupritori – îmbrăca forma luptei sclavilor
contra stăpânilor lor. Treptat, după secole de rezistenţă individuală, dar şi
de mari răscoale, precum cea a lui Spartacus, clasa asupritoare a făcut un
prim pas înapoi, reducând presiunea asupra sclavilor şi transformându-i în
coloni-ţărani dependenţi, momentul de naştere a feudalismului.
După feudalism, prin aceeaşi luptă de clasă, istoria a progresat,
ajungându-se la deplina libertate individuală a salariatului din capitalism. În
acest palier al evoluţiei umanităţii a apărut clasa menită a cuceri definitiv
puterea şi a reinstaura statul paradisiac-comunist, şi anume, proletarii
muncitori. Muncitorimea – se considera – nu era net doar superioară
numerică asupritorilor, dar avea şi disciplina muncii în mari ateliere de care
nu beneficiaseră nici iobagii şi nici sclavii. Apoi, muncitorimea avea şi o
netă conştiinţă de clasă, care o făcea conştientă de drepturile şi obligaţiile
sale şi, în sfârşit, acum exista şi un partid al oamenilor muncii, gata să preia
puterea: comuniştii.
Apoi, doctrina comunistă se arăta sigură de faptul că, prin însăşi
natura sa, capitalismul se autocondamna la dezastru; în primul rând, prin
răspândirea sa rapidă şi uriaşă, ducea la crearea unui număr enorm de
muncitori, deci de potenţiali duşmani. Apoi, prin lăcomia lor inerentă,
capitaliştii reduceau permanent salariile şi beneficiile muncitorilor,
93
aducându-i pe aceştia într-o stare economică tot mai dificilă, fenomen
cunoscut în literatura comunistă drept pauperizarea (sărăcirea) crescândă a
proletariatului. Cum spuneau plastic Marx şi Engels, capitalismul îşi crea
proprii gropari.
Această viziune tranşantă şi uşor de înţeles asupra viitorului a adus
rapid în tabăra comunistă un număr tot mai mare de reprezentanţi ai acestui
proletariat, chemat de istorie să preia puterea. Dacă Prima Internaţională,
creată chiar de Marx şi Engels, a avut nenumărate dificultăţi de înfruntat,
treptat, aproape toţi membrii ei fiind excluşi de impulsivul Marx pentru
îndepărtare de la doctrină, cea de a Doua Internaţională a avut un destin
mult mai favorabil; creşterea numărului de votanţi prin trecerea la votul
universal şi prezenţa în cadrul ei a unor partide puternice, precum social-
democraţii germani sau socialiştii francezi, i-au acordat o strălucire de care
Internaţionala I nu s-a bucurat.
Conflictele nu au lipsit nici acum, printre cele mai dezbătute
probleme fiind aceea a priorităţii luptei naţionale sau a luptei sociale, unul
din marile eşecuri ale Internaţionalei a II-a fiind incapacitatea ei de a bloca
declanşarea primului război mondial şi masacrarea reciprocă a
proletariatelor din ţările aflate în conflict. În 1908, Jean Jaurés, liderul
socialiştilor francezi, lansase o iniţiativă de blocare a evoluţiei spre război
prin înţelegerea partidelor social-democrate şi socialiste de a nu vota pentru
ostilităţi, credite militare şi de a solicita sustragerea de la înrolare a
membrilor lor. Când primul război mondial a venit, iniţiativa lui Jaurés de
blocare prin socialism a conflictului a fost însă uitată.
Un al doilea conflict a opus curentul revizionist al lui Bernstein, celui
dur, comunist al lui Vladimir Ilici Lenin. Eduard Bernstein va considera, în
lucrarea sa din 1899, Premisele socialismului, că de acum trebuie renunţat
la principiul luptei de clasă, întrucât creşterea numărului de votanţi ai
proletariatului, creşterea conştiinţei lor politice vor permite în viitor ca
socialismul să ia puterea nu prin luptă şi dictatură şi exterminându-şi
duşmanii, cum se preconiza, ci prin luptă electorală deschisă, prin vot
universal, obţinând majoritatea. Acestei viziuni optimiste îi va da o replică
dură revoluţionarul rus Vladimir Lenin, în Congresul de la Sttutgart din
1907, care considera că omenirea se află în faza critică a capitalismului,
denumită de el imperialism. Acum, capitalismul a terminat lupta pentru
cucerirea lumii şi a trecut la lupta pentru împărţirea ei, de acum se trece la
conflicte mondiale, dure, care au ca scop găsirea de pieţe de desfacere şi
94
exploatarea proletarilor şi exterminarea lor prin războaie şi politici
economice de pauperizare. În plus, ceea ce Bernstein visează: o cucerire
paşnică, nu se va întâmpla niciodată, deoarece monopolul politic a fost
acaparat de marile ziare, de marile corporaţii, de oamenii puterii financiare,
adică de exploatatori, care nu vor lăsa niciodată un adevărat partid
democratic să câştige.
Situaţia îi apare atât de gravă lui Lenin încât el militează pentru
preluarea puterii de către un grup minoritar de comunişti conştienţi şi
îndreptarea principalei arme a asupritorilor: violenţa de stat (armata şi poliţia)
contra lor. Astfel, toţi cei ce se opun noii puteri vor fi exterminaţi de dictatura
batalioanelor de fier ale proletariatului, apoi comunismul putând izbuti.
Nici unul din congresele socialiste de până la izbucnirea primului
război mondial nu va reuşi să tranşeze decisiv această dispută; abia la
Congresul de la Tours din 1917, socialiştii francezi vor decide să îmbrăţişeze
ideile lui Bernstein, trecând drept social-democraţi, adică unind interesul
pentru lupta socială cu respectarea strictă a regulilor democratice, în timp ce
comuniştii lui Lenin vor rămâne adepţi ai dictaturii proletariatului.

10. FRANCMASONERIA
Termenul de francmason, care va devenii atât de cunoscut în epoca
modernă, este un termen folosit încă din evul mediu, desemnând breslele de
zidari ce activau la construcţia de biserici, catedrale şi alte obiective
religioase, având şi monopolul lucrărilor de acest gen. Termenul vine de la
free mason – zidarii liberi; mitologic, comunitatea se consideră legată de
arhitectul Hiram, favorit al marelui rege al Israelului, Solomon, şi constructor
al Templului din Ierusalim, singurul loc unde Dumnezeu, potrivit Bibliei, a
binevoit să coboare şi să-şi asculte credincioşii. Această artă a lui Hiram a
fost râvnită de ucenicii săi, care l-au asasinat, purtând în semn de remuşcare
amintirea faptelor sale peste secole prin intermediul francmasoneriei.
Iniţial, francmasoneria a fost doar o breaslă specifică evului mediu, cu
însemne, adunări, gesturi de recunoaştere a membrilor şi solidaritate între ei.
Singura diferenţă consta în aceea că, în timp ce celelalte bresle îşi alegeau ca
patron un sfânt, francmasonii şi l-au ales ca patron pe Dumnezeu, căruia îi
dedicau munca. Singurul secret apărat în această fază de început, denumită şi
a masoneriei operative, era cel constructiv, al arhitecţilor.

95
 Ulterior, sub semnul acestei bresle, intelectuală prin însăşi natura
meseriei, au început, din secolul XVII, să se manifeste şi oameni care nu se
mai ocupau cu construcţia de edificii, ci oameni care visau să construiască
„o nouă lume”. Primul val de răspândire a francmasoneriei a avut loc pe la
finele secolului XVII, sub forma Academiilor, focare de dezbatere şi
corespondenţă filosofică, cuprinzând nume, precum Leibnitz, Newton,
Cantemir sau Voltaire. Acestei răspândiri internaţionale i-a urmat şi o
consolidare internă prin apariţia lojilor naţionale, la unele dintre ele
dezvoltarea având loc chiar cu contribuţia monarhilor (cazul lui Iosif
al II-lea al Austriei), la altele sub controlul lor (cazul Rusiei Ecaterinei cea
Mare) şi la altele sub opoziţia lor. Acestui moment de deschidere spre
public îi datorăm apariţia ceremoniilor deschise şi femeilor şi curioşilor
care asistă la ele şi prin care lojile încearcă să destrame atmosfera de
tensiune şi ostilitate din jurul lor (lojile de adopţie, cum se numesc ele).
Revoluţia franceză, în care lojile masonice se aruncă cu plăcere, le va
schimba radical caracterul, ele devenind organizaţii revoluţionare, deschise
ideilor celor mai diverse dezbătute în ateliere şi, mai ales, deschise
minorităţilor, în special celor religioase, precum evreii. Ele se vor decreştina
de-a lungul secolelor, ajungând chiar să înlocuiască numele lui Dumnezeu cu
un simulacru acceptabil pentru toată lumea: Marele Arhitect al Universului.
Napoleon a intervenit, la rândul său, luând sub control efervescenţa
de gândire şi acţiune a lojilor masonice şi integrându-le în marele său efort
militar, pentru a da mai multă coeziune armatei sale (această mixtură
masonerie-armată se vede foarte bine în vocabularul meselor masonice
unde băutura se numeşte pulbere, friptura, soldaţi etc.).
Francmasoneria va îmbrăţişa, după experimentul napoleonian, atât
cauza revoluţiilor de inspiraţie franceză, pe care încearcă să le răspândească
pe întreg continentul, cât şi pe aceea a principiului naţionalităţilor. La 1830,
ca şi la 1848, francmasoneria va fi implicată în întreg valul revoluţionar şi
naţionalist care zguduie continentul, nici măcar zona română nerămânând
în afara acestui zbucium, Ion Brătianu, C.A. Rosetti şi Nicolae Bălcescu
urmând cursuri la Collège de France, instituţie francmasonică, şi
înscriindu-se în loji masonice. În vremea lui Napoleon al III-lea
(1849-1870), francmasoneria îşi îndeplineşte aceste idealuri naţionale prin
sprijinul acordat constituirii României Mici de la 1859, a Ungariei la 1867,
a Poloniei, obiectiv nereuşit în 1863, şi a Italiei la 1859.

96
 11. COLONIALISMUL
În perioada evului mediu, în momentul în care navigatorii spanioli
sau portughezi făceau înconjurul Africii, al Indiei sau al Indoneziei, găseau
aici culturi strălucitoare şi opulente, uneori chiar superioare celei a micilor
lor state. Mărturie a acestui extaz la descoperirea noului stă vestita lucrare a
lui Marco Polo, Milionul, dedicată călătoriei sale în Extremul Orient. Prima
etapă în arogarea unei „superiorităţi” europene faţă de celelalte popoare
apare în momentul cuceririi şi colonizării Americii şi al distrugerii celor
două civilizaţii principale – aztecă în Mexic şi incaşă în America de Sud.
Pentru prima oară se aude expresia conform căreia „indienii nu sunt
oameni” şi, ca atare, nici nu trebuie trataţi astfel, acestei expresii – s-ar
putea spune – datorându-i-se exterminarea populaţiilor amerindiene în 200
de ani. Acestea rămân însă expresii izolate, adevărata explozie a spiritului
cuceritor şi paternalist european având loc după 1800. Rapid, practic pe
neştiute, cum s-a plâns un britanic (Disraeli), a avut loc naşterea imperiilor
europene. Pe rând, Franţa cucereşte Algeria în 1830, în 1885, după
incidentul de la Tonkin, preia controlul asupra Indochinei şi până la 1896
(incidentul de la Fachoda) preia sub control şi jumătatea vestică a Africii.
Marea Britanie la rândul său, se vede silită după răscoala populaţiei hinduse
din India (1867) să preia zona în administrare directă, apoi să-i alipească în
1880 Birmania şi în jurul lui 1885 să ia sub control şi Canalul de Suez şi
Egiptul, construind până la 1900 vestita Africă de Est britanică, de la Cap
(Africa de Sud) la Cairo.
Practic, colonizarea s-a petrecut în doar câteva decenii, bazându-se pe
superioritatea tehnologică europeană, pe armatele mobile ale epocii
industriale şi mai ales pe o atotputernicie economică, ce necesita forţă de
lucru ieftină, materii prime şi pieţe de desfacere. Aceste necesităţi
economice au făcut necesară şi o justificare teoretică. Cea mai veche, în
mare parte reală şi de succes, era cea religioasă – ideea răspândirii
creştinismului, a salvării de suflete fusese aceea care îi mobilizase pe un
doctor Livingstone, pe un Albert Sweitzer în descoperirea de noi regiuni, în
construirea de spitale şi drumuri.
Acestei laturi religioase, englezii îi vor adăuga dimensiunea de
civilizaţie, Rudyard Kipling lansând o adevărată odă „geniului britanic”, care
spulberă superstiţii, scoate la lumină popoare asuprite şi eliberează lumea.

97
 Mai pământean, primul-ministru francez Jules Ferry afirma, într-un
discurs din 1884, că splendoarea Franţei stă în civilizaţia pe care o
răspândeşte, în popoarele care îi sunt recunoscătoare, în şcolile construite şi
în drumurile făcute. O naţiune colonizatoare nu câştigă nimic din acest efort
militar, economic şi politic, dar o face pentru „prestigiul rasei albe” şi
pentru „binele umanităţii”. Otto von Bismarck, care declarase iniţial că o
colonie îl interesează tot atât de mult cât oasele unui soldat mort, nu ezită să
îşi schimbe poziţia şi să patroneze prima Conferinţă Colonială de la Berlin
din 1885, cerând şi pentru Germania „un loc sub soare”.
La finalul secolului XIX, britanicii au un imperiu de 30 milioane km2
şi 400 de milioane de locuitori, Franţa unul de 11 milioane de km2 şi 50 de
milioane de locuitori, Olanda, 2 milioane de km2 şi 18 milioane de
locuitori, Germania mulţumindu-se cu doar 3 milioane de km2 şi
16 milioane de locuitori.
Colonialismul rămâne până la sfârşit un amestec de paternalism, zel
misionar (căruia îi datorăm faptul că şi azi creştinismul este prima religie
din lume) şi bune afaceri economice.

12. RĂZBOIUL MONDIAL. MILITARISMUL

Dezvoltarea economică fără precedent a secolului XIX, realizarea
unor state naţionale puternice, creşterea pasiunilor politice şi prin trecerea la
mecanismele votului universal – toate acestea au generat un curent
naţionalist, proslăvind virtuţile militare, sacrificiul „pentru patrie” şi
încurajând pornirile belicoase, apreciate drept„dovadă de vitalitate”.
Acest curent, practic, se extinde fără limite; ţările cele mai mici ale
continentului, precum România şi Serbia, îşi creează o doctrină a iredentei,
a teritoriilor naţionale pierdute şi fără de care statul nu putea exista
(Transilvania pentru România, Bosnia şi Macedonia pentru Serbia); în alte
state, mai mici, precum Bulgaria şi Grecia, astfel de idei ajung uneori la
paroxism. Astfel, oamenii politici conduşi de Elefterios Venizelos cred încă
în mitul unei Grecii Mari, care să includă Asia Mică şi patrimoniul
european al Bizanţului, iar în Bulgaria, regele Ferdinand de Saxa Coburg
Gotha se intitulează ţar şi visează la o Bulgarie Mare înglobând Albania şi
Macedonia şi, poate, şi Constantinopolul. Dacă acestea sunt visele de
expansiune ale liderilor unor ţări mici, ce mai putem spune de Franţa,
obsedată de gândul recuceririi Alsaciei şi Lorenei, sau de Germania, care
98
visează o Mitteleuropa germanizată până la Nistru şi îşi întinde mâinile,
prin vestita politică Berlin-Bizanţ-Bagdad, până în Orientul Mijlociu.
Acest paroxism determină apariţia unui concept de ţară asediată; în
Germania, sloganul lui Wilhelm al II-lea „Suntem încercuiţi” pare a
justifica orice, iar în Franţa, accentele naţionaliste ale lui Clemenceau, care
vede pretutindeni un complot german, justifică un naţionalism belicos.
Europa înainte de 1914 se împarte în tabere conflictuale net
delimitate care nu aşteaptă decât o scânteie pentru a arunca lumea în prima
mare conflagraţie mondială. Astfel, Franţa şi Germania se înfruntă în
legătură cu revendicarea, de către Franţa, a Alsaciei şi Lorenei pierdute la
finalul războiului din 1870-1871; tot aici, Germania şi Marea Britanie se
înfruntă pentru controlul mărilor şi pentru supremaţia maritimă. În Est
Austro-Ungaria se înfruntă cu Rusia pentru controlul asupra Peninsulei
Balcanice, iar Germania, cu apetitul său de a prelua sub control rămăşiţele
Imperiului Otoman, ameninţă încă o dată atât drumul Angliei spre India,
cât şi o supremaţie anglo-franceză stabilită de mult în Orientul Mijlociu.
Toate aceste interese divergente, această ciocnire permanentă de
dorinţe şi planuri la nivel mondial nu puteau să nu se transforme într-un
mare război.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Anton Caragea, Pagini de Istorie Ascunsă, Editura Cartier, Bucureşti, 2004.
• Anton Caragea, Istoria doctrinelor politice, Editura RA, Bucureşti, 1999.
• Dan Berindei, Românii şi Europa în perioada premodernă şi modernă,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
• Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Institutul European, Iaşi,
1998.
• Ion Bulei, Gabriel Badea Păun, Monarhii Europeni. Marile modele
(1848-1914), Vol. I, Bucureşti, Editura Silex, 1997.
• Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România (1856 – 1947), Editura
Albatros, Bucureşti, 1996.
• Nicolae Ciachir, Istoria Popoarelor din Sud-Estul Europei în Epoca
Modernă (1789 – 1919), Editura Albatros, Bucureşti, 1999.
• Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.

99
 ROMÂNIA ŞI MODERNIZAREA EUROPEI
ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Conf. univ dr. Mihail OPRIŢESCU

SEMESTRUL II
Obiective
Cursul îşi propune să evidenţieze unele aspecte ale contribuţiei
României la desfăşurarea procesului de modernizare a vieţii social-politice
pe continentul european în a doua parte a secolului XIX. Revoluţia de la
1848 a fost un asemenea eveniment european la care contribuţia românilor
a fost importantă, demonstrând că societatea noastră s-a racordat la valorile
europene. Criza Orientală din 1853-1856 şi procesul de formare a statelor
naţionale sunt alte evenimente care demonstrează rolul românilor în
Sud-Estul Europei. Cucerirea independenţei şi consolidarea ei, printre
altele, prin aderarea la Tripla Alianţă, finalizează acţiunile de o jumătate de
secol ale românilor pentru integrarea în Europa modernă.

1. ROMÂNII ŞI REVOLUŢIA EUROPEANĂ ÎNTRE 1848-1859

Revoluţia de la 1848 a fost un eveniment european la care românii au
adus o contribuţie importantă, demonstrând că sunt pregătiţi să se integreze
în marile procese europene. Considerând revoluţia ca pe un moment
caracteristic şi determinant, deoarece „smulgându-ne energic din atmosfera
materială şi morală a Răsăritului, ea ne-a schimbat direcţia dezvoltării”,
Eugen Lovinescu conchidea că „însemnătatea revoluţiei stă mai mult în
perspectiva altor posibilităţi, regăsindu-se pe sine prin contactul cu
civilizaţia apuseană”. Succesul revoluţiei în Muntenia şi măsurile luate de
guvernul revoluţionar exprimau voinţa unei noi elite politice care ostilă
Rusiei, avea puternice legături în Apusul Europei. Intervenţia externă a
înăbuşit revoluţia, dar spiritul revoluţiei, exprimat prin documentele sale
programatice, s-a impus în societatea românească ca o direcţie de
modernizare. În plan politic, succesul obţinut de Rusia în Principate a
nemulţumit Marea Britanie. Diplomaţia engleză, condusă de cel mai
100
capabil ministru de externe din perioada modernă, lordul Palmerston, va
urmări în mod constant anihilarea acordului ruso-otoman din 1833, iar când
Rusia va ataca Imperiul Otoman, va contribui în mod decisiv la victoria
coaliţiei europene ce va limita rolul Rusiei în Marea Neagră şi la gurile
Dunării.
În anul 1853, ţarul Nicolae I considera că a sosit momentul de a eli-
mina Imperiul Otoman din Europa şi a obţine controlul asupra Strâmtorilor
Mării Negre, ocupând militar Principatele Române. Acţiunea Rusiei de a
schimba echilibrul politic într-o zonă europeană extrem de sensibilă a
determinat intervenţia celor trei mari puteri – Austria, Franţa şi Marea
Britanie. Principatele Române au fost evacuate de trupele ruse în 1854,
locul lor fiind luat de trupele austriece, care au fost menţinute până în 1857.
Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii a schimbat, pentru o scurtă
perioadă, echilibrul geopolitic în sud-estul Europei. Congresul de la Paris
din februarie-martie 1856 a căutat să rezolve „Chestiunea orientală”
printr-o formulă diplomatică, care, menţinând Imperiul otoman ca mare
putere regională, să limiteze influenţa rusă la Dunăre şi în Marea Neagră.
Congresul a menţinut starea de vasalitate a Principatelor Române faţă de
Imperiul Otoman, înlocuind protectoratul ţarist cu protectoratul colectiv al
marilor puteri. Pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, sudul
Basarabiei a fost cedat Moldovei.
Congresul a căutat să limiteze şi influenţa austriacă în zonă,
îndeosebi tendinţa Vienei de a controla şi Dunărea pe segmentul românesc.
Manevrele diplomaţiei vieneze au declanşat reacţia negativă a Angliei,
care, prin reprezentantul său, Clarendon, declara că „Austria rămânând
singura în posesia Dunării de Sus şi participând la navigaţiunea părţii de jos
a fluviului ar câştiga avantaje particulare şi exclusive pe care Congresul
n-ar putea să le primească”. În aceste condiţii, la propunerea Franţei s-a
decis înfiinţarea unei Comisii Europene a Dunării, formată din re-
prezentanţii Franţei, Marii Britanii, Rusiei, Austriei, Prusiei, Sardiniei şi
Imperiului Otoman. Comisia, în plan politic, a însemnat o prezenţă cons-
tantă a puterilor occidentale la gurile Dunării, determinând imperiile du-
nărene – Rusia, Austria, Imperiul Otoman – să ţină seamă de interesele lor.
O altă decizie a marilor puteri care a schimbat echilibrul politic în
zona Dunării a fost crearea, cu sprijinul decisiv al Franţei, a statului român
Crearea statului român modern, condus de Alexandru Ioan Cuza, care era

101
un obiectiv politic al naţiunii române încă din perioada premergătoare
revoluţiei de la 1848, trebuia obligatoriu completată cu reforme sociale,
economice şi politice, care să-i asigure viabilitatea într-o zonă geopolitică
extrem de sensibilă a Europei.
Congresul de la Paris deschidea o epocă nouă în destinele românilor
– cea a renaşterii politice, când în cancelariile europene a apărut, după
Chestiunea Orientală, şi Chestiunea Românească. Dacă, după 1829,
procesul de modernizare fusese conceput şi realizat de o boierime care
venise prea puţin în contact cu Europa, iar după 1848 domnii Principatelor
încercaseră soluţii de modernizare privind către Viena, mai ales în anii
Războiului Crimeii, din 1856 procesul reformator, în sens european, este
legat de Franţa şi cercurile liberale din jurul lui Napoleon al III-lea.
Problemele din spaţiul românesc extracarpatic determină timp de un
deceniu o intensă activitate diplomatică şi mai multe conferinţe în care
marile puteri garante discută evoluţiile din fostele Principate dunărene.
În condiţiile menţinerii vasalităţii faţă de Imperiul Otoman,
modernizarea era condiţionată de modul în care elita politică din Principate
folosea autonomia internă reconfirmată de Puterile Garante. Autonomia
asigura independenţa legislativă, condiţie indispensabilă realizării
reformelor de tip european. Argumente de natură economică în
evidenţierea unor atribute de suveranitate care să stea la baza reformelor
politice au fost utilizate frecvent de elita politică românească în epoca
Unirii. Este suficient să amintim dezbaterile purtate în acei ani asupra
faptului că Principatele nu şi-au pierdut dreptul de a emite monedă.
Dificultăţi mari în promovarea rapidă a unui proces legislativ modern
a provocat noul act constituţional elaborat de marile puteri garante în cadrul
Conferinţei de la Paris din mai-august 1858. Convenţia de la Paris, în raport
cu Regulamentele Organice, a fost un progres, pentru că a confirmat
autonomia internă a Principatelor şi a delimitat drepturile de suzeranitate
ale Imperiului Otoman, stabilind că „Principatele se vor administra în mod
liber, în afara oricărui amestec al Sublimei Porţi, în limitele stipulate între
puterile garante şi curtea suzerană”.
Noul act constituţional nu prevedea însă unirea imediată, cum
ceruseră Adunările Ad-hoc, iar prin reglementările sale electorale
consolida, în plan legislativ, puterea marii boierimi. Deşi avea rolul de a
contribui la unificarea legislaţiei din cele două state, Comisia centrală
legislativă de la Focşani funcţiona ca al treilea centru legislativ alături de
102
Adunările Elective de la Bucureşti şi Iaşi. „Din parcurgerea prevederilor
convenţiei – remarca unul din cei mai avizaţi cercetători ai perioadei,
Grigore Chiriţă – se constată crearea unui sistem legislativ foarte complicat
şi greoi – datorat unei stranii şi păgubitoare simbioze între separatism şi
unionism, care deseori se anihilau reciproc – în care erau implicate cu
atribuţii şi răspunderi nu mai puţin de cinci centre de putere(doi domni,
două adunări şi Comisia centrală)”.

2. UNIREA DIN 1859 – MOMENT CRUCIAL ÎN TRANZIŢIA

SPRE O SOCIETATE MODERNĂ
Unirea Principatelor Române a marcat în viaţa politică românească
un moment crucial, de tranziţie de la o formulă de guvernare conservatoare,
bazată pe prevederile Regulamentului Organic, la una constituţională, în
care puterea se exercita în numele reprezentanţilor naţiunii. Convenţia de la
Paris din 1858 urmărea instituirea unei guvernări bazate pe separarea
puterilor în stat, pluralism politic, libertăţi individuale şi asociative, inclusiv
în domeniul presei, principii şi idei care defineau în Europa Apuseană
valorile liberalismului.
Curentul liberal este prezent, la mijlocul secolului al XIX-lea, sub
forma unor grupuri politice, fiind neomogen din punct de vedere al
soluţiilor de rezolvare a diferitelor probleme sociale şi economice. Ceea ce
dădea liberalilor o deplină unitate consta în admiraţia faţă de modelul
occidental de organizare instituţional-politică. Oameni tineri, cei mai mulţi
formaţi la şcoli şi universităţi apusene, ei asimilaseră un şir de idei de o
asemenea sorginte, pe care încercau să le adapteze la condiţiile româneşti.
Semn de unitate era şi hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare
politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare
europeană. Profunzimea şi amplitudinea unor atare schimbări, precum şi
ordinea prioritară erau tot atâtea puncte de controverse.
Liberalismul se nuanţează, în mod semnificativ, şi în funcţie de
provincie. În Moldova, formele lui de manifestare erau moderate, prin
intermediul boierimii tinere cu opţiuni europene. În Muntenia, în schimb,
pe lângă oameni aparţinând boierimii de diferite trepte, mişcarea liberală
are aderenţi în oraşe şi târguri.
În anii domniei lui Cuza, liberalismul românesc, în efortul de a se
impune în viaţa politică, parcurge două etape distincte. Între anii
103
1859-1864, curentul liberal se manifestă atât în plan guvernamental, cât şi
în acţiunile din sectorul parlamentar, în contextul dezbaterilor generate de
chestiunea marilor reforme. După 2 mai 1864, Cuza promovează o formulă
autoritară politico-instituţională, îngrădind presa, grupurile şi reuniunile
politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ
restrânse, cel intelectual şi cultural se dezvolta fără nici o restricţie. Tot
astfel, sub raport economic, societatea românească se afla sub impactul
liberei iniţiative şi al concurenţei, acestea împingând-o într-un accelerat
proces de dezvoltare. Situaţia aceasta permitea cristalizarea şi aprofundarea
unor concepte specifice economiei de piaţă.
Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în condiţii
diferite în raport cu centrul şi vestul Europei. În noul regim politic promovat
de marile puteri prin intermediul Convenţiei de la Paris, nu elementele de
origine burgheză exercitau o influenţă dominantă, ci exponenţii vechiului
regim care controlau marea proprietate funciară. În societatea românească,
cei mai activi susţinători ai ideilor liberale nu proveneau din rândurile marii
boierimi, care controla structurile aflate la putere, ci din segmentul social
reprezentat de boierimea mică şi mijlocie, dar mai ales din cel reprezentat de
burghezia autohtonă, conştientă că ascensiunea politică îi va permite o
modernizare economică în sens european.
O trăsătură caracteristică a liberalismului era naţionalismul, lucru
absolut firesc într-un secol denumit la nivel european secolul naţiona-
lităţilor. Liberalii radicali se denumesc partid naţional şi se identifică cu
interesele majore ale poporului român în raport cu dominaţia străină,
indiferent dacă aceasta era sub forma suzeranităţii otomane sau a
protectoratului rusesc. Deşi apare drept prima trăsătură specifică
liberalismului încă de la finele secolului al XVIII-lea, naţionalismul
cunoaşte maturitatea la mijlocul secolului al XIX-lea. Liberalii militează
pentru afirmarea suveranităţii depline a statului român, sub raport politic şi
economic, precum şi pentru desăvârşirea unităţii lui în întregul spaţiu etnic
al românilor.
O guvernare constituţională prin care să se realizeze o deplină
separare a puterilor statului, care să asigure instaurarea domniei legilor era
o altă latură a doctrinei liberale. Convenţia de la Paris răspundea numai
parţial unei asemenea aspiraţii, întrucât puterea executivă, mai ales domnia,
fusese înzestrată cu prerogative largi, în detrimentul puterii legislative.
Dacă liberalii radicali preconizau o singură adunare, elementele liberale
104
moderate şi conservatorii voiau şi un al doilea organ legislativ, Senatul,
care să asigure o politică reformatoare realistă. Liberalii se deosebeau între
ei şi prin opţiunile referitoare la forma de organizare a statului modern,
republicanismul unor lideri ai radicalilor munteni fiind în opoziţie cu
liberalii care se declarau adepţi ai monarhiei constituţionale.
Promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic,
doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare.
Concepţia politică conservatoare accepta anumite idei promovate de
liberalism, dar şi în punctele de tangenţă cu acesta surveneau deosebiri de
pondere. În timp ce liberalii doreau să se extindă principiile de libertate şi
egalitate până la baza societăţii, conservatorii doreau să le limiteze la
nivelul elitelor politice şi intelectuale.
Doctrina liberală se opunea ireductibil celei conservatoare prin
deschiderea spre păturile de jos ale societăţii, pe care urmărea să le
emancipeze de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice,
prin acordarea de drepturi electorale.
Liberalismul se confrunta cu conservatorismul, sub domnia lui Cuza,
şi în privinţa reformei sociale. Elita liberală aprecia că societatea
românească, pentru a se integra procesului de modernizare european,
trebuia să beneficieze de schimbări structurale majore în domeniul
proprietăţii funciare şi al relaţiilor agrare. Liberalii considerau că eliberarea
de servituţi feudale nu era atât o chestiune juridică, aşa cum pretindeau
conservatorii, ci, mai ales, una economică. Ea ar fi fost incompletă pentru
ţăran dacă acesta nu ar fi fost înzestrat cu un lot menit să-i asigure o minimă
securitate economică. Consolidarea micii proprietăţi era pentru liberali o
etapă esenţială de care se legau alte măsuri social-politice şi culturale, care
să asigure o schimbare de mentalitate în sânul întregii naţiuni.
Unirea administrativă de la 24 ianuarie 1862 a marcat aducerea la
cârma ţării a unui guvern conservator condus de Barbu Cataragiu, cel mai
reprezentativ om politic al acestui curent. Răspunsul liberalilor, în general,
dar mai ales al radicalilor faţă de dominaţia politică a conservatorilor era
lupta parlamentară şi în opinia publică pentru extensiunea legii electorale.
Ion C. Brătianu, exponentul acelei acţiuni, îşi asocia pe Kogălniceanu, cei
doi lideri respingând proiectele conservatoare de restrângere a libertăţii
presei şi a reuniunilor politice, menite a lovi cu precădere în radicali. Dar,
mai presus de orice, în acele momente de constituire, pentru prima dată, a

105
unui guvern al României unite, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu,
C.A. Rosetti, în presă, reuniuni publice şi de la tribuna parlamentară,
respingeau hotărât proiectul de lege rurală susţinut de Barbu Catargiu.
După dispariţia violentă şi neaşteptată a lui Barbu Catargiu, care a
însemnat o lovitură grea dată conservatorismului ca partid politic, Cuza a
folosit împrejurarea pentru a instala la putere – la 24 iunie 1862 – o
formaţiune de centru, cu N. Kretzulescu ca preşedinte de Consiliu. Acest
„guvern al căii de mijloc” marca decisiv intenţia domnitorului de instalare a
unui regim politic personal. Într-o atare conjunctură, curentul liberal era
slăbit de decizia unui grup de oameni politici liberali de centru, inclusiv a
lui M. Kogălniceanu, de a sprijini proiectele liberale ale domnitorului.
Considerând că regimul parlamentar al Convenţiei, din cauza extremelor
politice ce se înfruntau ireconciliabil, nu permitea realizarea reformelor
indispensabile modernizării ţării, grupul centrist va constitui baza puterii lui
Cuza în ultima parte a domniei acestuia.
În aceste condiţii, radicalii lui Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, precum
şi moderaţii lui Ion Ghica, în acţiunea lor de apărare a regimului
constituţional, s-au aliat cu conservatorii. Se puneau astfel bazele unei
alianţe hibride, numită în epocă „monstruoasa coaliţie”, scopul ei fiind
împiedicarea instaurării unei domnii personale. Începuturile ei datează din
23 ianuarie 1863, când, în Adunarea electivă, printr-un amendament
semnat de 31 liberali şi conservatori, se cerea respectarea regimului
constituţional. O asemenea alianţă s-a întărit după 2 mai 1864, când
guvernul Kogălniceanu, printr-o lovitură de stat, a dizolvat instituţiile
politice ce funcţionau în baza Convenţiei de la Paris.
Domnia personală, în cadrul căreia domnitorul controla atât
Adunarea Deputaţilor, cu prerogativele diminuate, precum şi Senatul în
calitate de corp ponderator, dădea o nouă configuraţie vieţii politice.
Obiectivele liberal-democratice se realizau sub patronajul domnitorului şi
în ritmul impus de acesta. Reforma electorală, mai deschisă spre masele
populare – cum ceruseră liberalii – făcea însă trecerea de la dominaţia
oligarhiei spre democraţia „cezarismului”. Opoziţia liberală era
nemulţumită şi de reforma agrară realizată cu acordul liberalilor moderaţi,
susţinători ai loviturii de stat din 2 mai 1864, cum erau M. Kogălniceanu,
Constantin Bosianu, Gh. Vernescu, Ioan Strat, Al. Papadopol-Calimachi.
După 1864, climatul politic se deteriorează şi opoziţia reuşeşte să se
organizeze şi să determine înlăturarea lui Cuza la 11 februarie 1866.
106
 Alexandru Ioan Cuza abdică după o domnie de şapte ani în care se
străduise să asigure ţării reforme şi o legislaţie de model european. „Am
fost destul de fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a
restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării
străini; am făcut dintr-un milion de clăcaşi, un milion de proprietari şi
cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după codul lui Napoleon, care
stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi
în familie, care impun căsătoria civilă şi pun frâu divorţului”, arăta el într-o
scrisoare adresată protectorului său, împăratul Napoleon al III-lea, în
octombrie 1865.
Cuza lăsa puterea în mâna unei locotenenţe domneşti alcătuită din
muntenii N. Golescu, N. Haralamb şi moldoveanul Lascăr Catargi. Noul
regim nu a întâmpinat nici o împotrivire la înscăunarea lui. La 11 februarie
1866, Camera şi Senatul, întrunite în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor
sub preşedinţia Mitropolitului Primat, în urma propunerii lui Ion Ghica,
aleg ca „Domn stâpănitor al Principatelor Unite Romane” pe „Alteţa Sa
Regală Filip conte de Flandra şi duce de Saxonia, sub numele de Filip I”.
În plan politic, răsturnarea lui Cuza redeştepta ambiţiile preten-
denţilor la domnie şi stimula, mai ales în Moldova, manifestări separatiste
încurajate de marile puteri vecine – Austria, Imperiul Otoman şi Rusia.
Poarta Otomană nu recunoscuse Unirea decât în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza şi, atunci când parvine la Constantinopol ştirea
despre schimbările de la Bucureşti, Turcia cere imediata convocare a
Conferinţei celor şapte puteri garante, semnatare ale Convenţiei din 1858
pentru organizarea Principatelor. Alegerea Contelui de Flandra
nemulţumise nu numai Turcia, Rusia şi Austria, ci şi pe Napoleon al III-lea,
deoarece Contele de Flandra, fiind un nepot al Regelui Ludovic Filip, era
privit cu neîncredere de cercurile politice pariziene. Pentru noile autorităţi
române se crease o situaţie dificilă, rezolvată prin decizia contelui de
Flandra de a nu primi coroana ce i se oferise de români.
În aceste condiţii, emisarii români în Occident, I.C. Brătianu şi Ion
Bălăceanu, au venit cu propunerea ca un principe german să ocupe tronul
de la Bucureşti. Prinţul Carol era simpatizat personal de Napoleon al III-lea
şi de Regele Prusiei, Wilhelm I, iar familia de Hohenzollern-Sigmaringen
era strâns legată atât de Curtea imperială franceză, cât şi de Curtea regală
prusiană. Prin candidatura lui Carol de Hohenzollern, cauza românească

107
obţinea sprijinul guvernelor de la Paris şi Berlin şi atitudinea binevoitoare a
celui de la Londra. La Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa
Domnească, printr-o proclamaţie, stabilea alegerea prin plebiscit a Prinţului
Carol de Hohenzollern ca „Domnitor al Românilor, cu drept de moştenire,
care va domni sub numele de Carol I”. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se
încheie la 8 aprilie, iar Carol I este ales cu 685.996 voturi pentru,
224 voturi contra. La 10 mai 1866, noul domnitor depunea jurământul în
faţa aleşilor naţiunii, inaugurând o lungă domnie, de aproape o jumătate de
secol, care a asigurat stabilitatea politică necesară procesului de
modernizare. Schimbările politice din primăvara lui 1866 vor fi consolidate
prin adoptarea Constituţiei.

3. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI DIN 1866

Adoptarea Constituţiei din 1866 marchează un moment important în
evoluţia instituţionalã a statului român. Potrivit acestei Constituţii, ţara
noastră devine o monarhie constituţională ereditară, având în fruntea sa pe
domnitor, ce are prerogative atât legislative, cât şi executive. Puterea
legislativã este conferită unui Parlament bicameral (Adunarea Deputaţilor
şi Senatul). Constituţia păstrează structura administrativă anterioară, pe plan
local, în baza legii din 1864 funcţionând consiliile judeţene şi comunale.
Deosebit de importantă este prevederea ce declară proprietatea sacrã şi
inviolabilă. Având ca model Constituţia Belgiei, Legea fundamentalã
adoptatã în 1866 va marca un aport deosebit în modernizarea instituţiilor
publice din societatea româneascã. După ce încredinţase în mai 1866
conducerea ţării unui principe dintr-o dinastie din Occidentul Europei, prin
adoptarea Constituţiei, clasa politicã româneascã dovedea din nou că
urmărea să guverneze ţara prin instituţii publice moderne de tip european
Domnitorul Carol venea dintr-o ţară aflată în centrul Europei, unde
modernizarea dirijată de Bismarck cunoştea un ritm accelerat. După
rezolvarea problemelor legate de recunoaşterea noii domnii în urma vizitei
la Constantinopol din octombrie 1866, noul principe şi-a concentrat atenţia
asupra problemelor interne. Încă din primele luni ale domniei, a acţionat
pentru construirea unei reţele feroviare care să dezvolte economia ţării şi să
asigure legături solide şi permanente cu întregul continent european. Cu
sprijinul principalilor oameni politici care urmăreau modernizarea ţării şi
erau conştienţi de importanţa construirii căilor ferate, s-au pus bazele unei
108
întregi politici de stat prin votarea în Parlament a unei legi – cadru care
reglementa domeniul construirii şi exploatării căilor ferate.
Tendinţa noului domnitor de a colabora, în opera de modernizare a
ţării, cu specialiştii din lumea germană a fost evidentă în domeniul feroviar,
unde construcţia reţelei de căi ferate a fost negociată cu o companie
austriacă şi una prusiană. Deşi au existat numeroase probleme, inclusiv un
răsunător scandal Strousberg, după un deceniu România avea deja o reţea
feroviară de 1300 km. În deceniul premergător independenţei s-a accelerat
procesul de urbanizare şi modernizare. În plan economic, s-a instituit
sistemul monetar naţional şi s-a produs o apropiere de spaţiul Europei
Centrale. În 1871, victoria Prusiei asupra Franţei, urmată de proclamarea
Imperiului german, marca sfârşitul unei epoci în care echilibrul european se
bazase pe fărâmiţarea Germaniei.
4. ROMÂNII ŞI CHESTIUNEA ORIENTALĂ
Răscoala din Bosnia şi Herţegovina, declanşată în 1875, a redeschis
Chestiunea Orientală, permiţând Rusiei să declanşeze un nou război împo-
triva Imperiului Otoman. Beneficiind de neutralitatea Austro-Ungariei, căreia îi
promite anexarea Bosniei şi Herţegovinei după război, de indiferenţa
cancelarului german Bismarck faţă de zona balcanică şi având sprijinul militar
al României pe frontul din Balcani, Rusia va învinge rapid Imperiul Otoman.
Prin Tratatul de pace de la San Stefano, Rusia va schimba echilibrul
teritorial în Balcani şi la Dunăre prin crearea marelui principat al Bulgariei,
cu ieşire la portul Salonic de la Marea Egee. Rusia redevenea putere
dunăreană, impunând României un schimb de teritorii pe care diplomaţii ruşi
îl considerau extrem de avantajos pentru partea română. Preocupată de a
şterge orice urme ale Tratatului de la Paris din 1856, Rusia impunea
României cedarea Sudului Basarabiei în schimbul Dobrogei, ce asigura o
largă deschidere la mare. Reacţia negativă a marilor puteri, în special a Marii
Britanii şi Austro-Ungariei, a permis lui Bismark să intervină şi să reunească
marile puteri în Congresul de la Berlin.
Tratatul de pace aprobat de Congres a redus Bulgaria la teritoriul
dintre Balcani şi Dunăre, a permis Austro-Ungariei să anexeze Bosnia şi
Herţegovina, însă a impus României un schimb de teritorii hotărât la San
Stefano. Congresul a recunoscut independenţa României, Serbiei şi
Muntenegrului, schimbând situaţia politică la Dunăre.

109
 România, prin hotărârile luate de marile puteri la Berlin, a fost
obligată să accepte cedarea în 1878 a celor trei judeţe din sudul Basarabiei,
cedare profund condamnată de opinia publică românească. Prin integrarea
Dobrogei în statul român s-au obţinut ieşirea la Marea Neagră şi un port
maritim de valoare europeană, Constanţa, consolidându-se şi poziţia
românească la Dunăre.
În 1878, România a devenit membră în Comisia Europeană a Dunării;
interesată în asigurarea liberei navigaţii pe fluviu, ea a depus mari eforturi de
a-şi apăra drepturile inalienabile, opunându-se tendinţelor hegemonice
manifestate de Austro-Ungaria în Comisia Europeană a Dunării şi, mai ales, la
Conferinţa de la Londra, din 1883, consacrată prelungirii activităţii Comisiei.
Această atitudine era firească deoarece, după cum remarca Grigore Antipa,
pentru România, gurile Dunărei condiţionează întreaga ei viaţă; „căci, din
totalul exportului nostru, aprox. 86% iese pe apă, din care aprox. numai
1/3 prin Constanţa iar tot restul prin Dunăre”. Prin organizarea lucrărilor de
întreţinere a căii navigabile a fluviului şi optimizarea navigaţiei pe canalul
Sulina, Comisia Europeană a Dunării a creat o cale prin care capitalul străin a
intervenit în economia românească o lungă perioadă de timp.
Favorizat de noile evoluţii din comerţul mediteranean după 1869, aflat
pe o rută comercială favorabilă ce lega Europa Centrală de Strâmtori şi Suez,
în scurt timp, portul Constanţa va deveni – prin politica eficientă a
autorităţilor române, care i-au asigurat modernizarea, prin lucrările întreprinse
între anii 1880-1909, şi legătura feroviară cu Europa Centrală – un mare port
european, ce va concura cu succes în zonă principalul port rusesc la Marea
Neagră – Odessa.
Mari urmări economice, culturale şi turistice au avut integrarea
Dobrogei în sistemul feroviar românesc şi realizarea ieşirii ţării la Marea
Neagră prin construirea liniilor de cale ferată Bucureşti-Feteşti (1886-1887) şi
a liniei Feteşti-Cernavodă (1895) peste podurile şi viaductele care l-au făcut
celebru pe proiectantul lor, inginerul Anghel Saligny.

5. ROMÂNIA ŞI CHESTIUNEA DUNĂRII

După încheierea Tratatului de la Berlin(1878) între aceleaşi mari puteri
care participaseră şi la Congresul de la Paris din 1856, situaţia Comisiei
Europene a Dunării s-a schimbat: România a fost admisă ca membru cu
drepturi depline în forul internaţional alături de alte şapte state, atribuţiile
110
Comisiei au fost extinse până în amonte de portul Brăila, Rusia a devenit
riverană pe braţul Chilia, iar statul român, integrând Dobrogea şi Delta
Dunării, a devenit singura putere suverană pe teritoriul în care îşi exercita
competenţele Comisia, independentă de puterea suverană.
În 1882-1883, problemele Dunării au constituit terenul pe care s-au
înfruntat marile puteri şi noile state independente dunărene. Austro-Ungaria,
care deţinea controlul celei mai mari părţi a Dunării şi care din 1879 semnase
un tratat de alianţă cu Germania, urmărea să controleze Comisia riveranilor
cu sprijinul Comisiei Europene a Dunării. În 1880, diplomaţia habsburgică
propunea înfiinţarea unei comisii mixte, alcătuită din cele trei state
riverane(România, Serbia, Bulgaria) şi Austro-Ungaria, ca preşedinte, care să
elaboreze un nou regulament de navigaţie în sectorul Galaţi-Porţile de Fier.
România a respins proiectul, declanşând o criză în relaţiile cu marile puteri.
Deşi au existat încercări de a se ajunge la o soluţie de compromis, cum a fost
propunerea franceză de participare a doi reprezentanţi ai Comisiei europene,
România şi-a menţinut poziţia, pentru că, după părerea lui Mihail
Kogălniceanu, „dacă pierdem Dunărea pierdem chiar raţiunea de a fi. Cu
Dunărea în mâini străine ce ar mai reprezenta Regatul României.”
Respingând planul francez agreat de marile puteri, România nu a fost invitată
la Conferinţa de la Londra din 1883, care hotăra prelungirea activităţii
Comisiei Europene a Dunării cu 21 de ani, acordând o poziţie dominantă
Austro-Ungariei în comisia riveranilor şi încredinţându-i lucrările tehnice de
la Porţile de Fier.
România a protestat şi nu a recunoscut Tratatul de la Londra, care
îi leza suveranitatea naţională, Comisia Europeană aplicând singură
regulamentele de navigaţie şi poliţie, făcând anchete şi pronunţând
sentinţe judecătoreşti pentru infracţiuni comise pe şenalul navigabil şi în
porturile Brăila şi Galaţi. Mihail Kogălniceanu, D.A.Sturdza, Eustaţiu
Pencovici, Alexandru Lahovari, Ion Ghica, Vasile Boerescu,
N. Calimaki-Catargi, aflaţi în diverse funcţii diplomatice au protestat cu
hotărâre împotriva Tratatului de la Londra.
Diferendul apărut între statul român şi Comisia Europeană a Dunării
privind jurisdicţia străină între Galaţi-Brăila şi portul Tulcea s-a aplanat
ulterior printr-o concesie a României, care a recunoscut libera navigaţie pe
Dunărea Maritimă şi competenţa Comisiei privind pilotajul şi executarea
lucrărilor tehnice pe sectorul dintre Galaţi şi Brăila. La rândul său, Comisia

111
a înţeles să nu exercite jurisdicţia sa pe sectorul Dunării cu cea mai intensă
navigaţie. Concesia făcută de România nu a însemnat însă o cedare a
drepturilor sale suverane, ci un compromis, explicabil, pe de o parte, prin
faptul că România era, prin amiabilă înţelegere, direct interesată în
asigurarea liberei navigaţii pe Dunăre, care îi aducea avantaje economice,
şi, pe de altă parte, prin faptul că se ţinea astfel cont de rolul de barieră al
Comisiei Europene împotriva tendinţelor de expansiune ale Rusiei, care
după 1878 insista, mai mult ca oricând, asupra obiectivului său de a
controla gurile fluviului.
În condiţiile internaţionale de după 1878, în care România trebuia
să-şi consolideze noul statut internaţional, decizia guvernului român de a
evita un conflict deschis cu marile puteri, provocat de aplicarea unor
prevederi dintr-un tratat internaţional, a fost una corectă şi pragmatică, de
apărare a intereselor naţionale supreme. Aderarea României la Tripla
Alianţă, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, în noiembrie 1883,
a atenuat divergenţele legate de Dunăre, constituind un obstacol împotriva
tendinţelor expansioniste ale Rusiei spre Balcani. România a devenit, astfel,
un factor de stabilitate în zona Dunării, unde rivalitatea dintre Rusia şi
Austro-Ungaria devenise tot mai acerbă. Profitând de rivalitatea istorică
dintre Serbia şi Bulgaria, cele două mari puteri au încercat să le atragă de
partea lor. În aceste condiţii, echilibrul geopolitic în Balcani pe axa Dunării
a fost în permanenţă fragil, favorizând jocurile marilor puteri.
România marca în 1883, un succes diplomatic major, reuşind să adere
la un sistem de securitate european care a fost eficient aproape o jumătate de
secol. Prezenţa unui principe german pe tronul ţării a dus la preluarea, după
1866, a unor modele de modernizare provenind din Europa Centrală. Deşi,
politic, România s-a îndepărtat de Franţa, influenţa spiritului francez a rămas
totuşi puternică în conştiinţa românilor, ceea ce s-a reflectat atât în cultură, cât
şi în economie.
Modernizarea societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea
exprimă o simbioză între tradiţional şi modern într-o Europă aflată la
apogeu din punct de vedere politic economic şi cultural.

112
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876),
Editura Militară, Bucureşti, 1992.
• Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Editura
Corint, Bucureşti, 2002.
• C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2000.
• Eric Hobsbawn, Era capitalului 1848-1875, Editura Cartier, Bucureşti-
Chişinău, 2002.
• Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituţionale şi regimul
parlamentar în România, Bucureşti 1997.
• Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998.
• Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex,
Bucureşti, 1994.
• Camil Mureşan, Europa modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
• Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1990.
• Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918,
Editura Albatros, Bucureşti 1995.

113
 CRIZE ŞI CONFLICTE REGIONALE ÎN EUROPA
ÎN PERIOADA 1918-1938

Conf. univ. dr. Mihail OPRIŢESCU

SEMESTRUL II
Obiective
Cursul aduce în atenţia studenţilor o perioadă frământată din istoria
Europei. Situaţia complexă politico-militară de la sfârşitul primului război
mondial, soluţiile propuse de marile puteri la Conferinţa de la Paris privind
traseul noilor graniţe ce urmau a fi consacrate prin tratatele de pace au
generat, în primii ani interbelici, în partea răsăriteană şi sud-estică a
continentului, o serie de conflicte locale. După 1933, politica revizionistă a
Germaniei naziste a generat în Europa Centrală crize politico-militare
majore care au prefaţat declanşarea ultimului război mondial. Prin
informaţiile şi materialele puse în discuţie, cursul contribuie la îmbogăţirea
cunoştinţelor de istorie contemporană europeană ale studenţilor.

1. CONFERINŢA DE LA PARIS DIN 1919-1920 ŞI SITUAŢIA

POLITICO-MILITARĂ
DIN EUROPA RĂSĂRITEANĂ ŞI DE SUD-EST
Primul război mondial, care a durat peste patru ani, s-a încheiat la
11 noiembrie 1918, când Germania a semnat armistiţiul din pădurea
Compiègne. Învingătorii, pentru a elabora tratatele de pace cu ţările învinse,
s-au reunit la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920. La Conferinţă,
marile puteri învingătoare SUA, Franţa, Anglia, Italia şi Japonia, cărora li
s-au alăturat statele aliate, au reglementat problemele politico-teritoriale şi
de natură economică în funcţie de propriile interese, ignorând, uneori, cu
bună ştiinţă, interesele statelor mici. La conferinţa din capitala Franţei,
tendinţele de globalizare ale Statelor Unite ale Americii, al căror susţinător
era preşedintele Wilson încă din ianuarie 1918, s-au confruntat cu viziunea
liderilor europeni privind noua hartă a lumii, Georges Clemenceau, Lloyd
George şi Vittorio Orlando, bazată pe principiul naţionalităţilor. Dispariţia
114
imperiilor conservatoare (habsburgic, otoman şi ţarist) a exprimat triumful
forţei dreptului asupra dreptului forţei, însă, a generat complicaţii de natură
teritorială, a căror rezolvare s-a dovedit de multe ori dificilă.
Schimbări politico-teritoriale majore s-au produs în Europa Centrală,
unde Austro-Ungaria a fost înlocuită de Austria şi Ungaria, cu statut de
state învinse şi diminuate teritorial, şi de Cehoslovacia, Iugoslavia Polonia
şi România – state învingătoare Noua configuraţie politică din Europa
Centrală reflecta ideile geopolitice ale învingătorilor, care pedepseau
Austro-Ungaria pentru alianţa cu Germania şi profitau de ieşirea temporară
din competiţia geopolitică a Rusiei sovietice. Anglia, ca putere maritimă,
nu agrea ideea unui bloc euroasiatic, pe care Germania îl conturase prin
politica sa faţă de Rusia lui Lenin, la sfârşitul războiului, şi, în consecinţă, a
pus în practică, la Conferinţa de Pace de la Paris, ideile lui H. Mackinder,
care propunea să se creeze între Austria şi Ungaria, pe de o parte, şi Rusia,
pe de altă parte, o centură de state mici cunoscută mai târziu sub numele de
„cordon sanitar împotriva bolşevismului”.
În domeniul economic, decizia ca ţările învinse, în primul rând
Germania, să plătească reparaţii de război pentru daunele provocate
economiei de pe teritoriul statelor învingătoare a generat numeroase
divergenţe între marile puteri învingătoare. Problema reparaţiilor de război
germane a constituit, timp de peste un deceniu, o problemă controversată în
relaţiile internaţionale şi între guvernul de la Berlin şi puterile învingătoare.
Conferinţa, prin modul în care a adoptat deciziile politice majore, a
accentuat tendinţa de divizare a Europei, care s-a menţinut în întreaga
perioadă interbelică. Hotărârile forumului din capitala Franţei au fost uneori
contradictorii, lipsite de realism şi au reflectat opiniile divergente ale
marilor puteri. Soluţiile adoptate la Paris, în perioada elaborării tratatelor de
pace, au fost deseori contestate atât de state din tabăra învingătorilor, cât şi
de învinşi. Ele au favorizat declanşarea de conflicte sângeroase, scurte sau
de durată, care au accentuat instabilitatea politică şi tendinţele revizioniste
în centrul şi estul Europei.
2. CONFLICTUL ROMÂNO-UNGAR (APRILIE – AUGUST 1919)
În octombrie 1918, în pofida eforturilor disperate ale împăratului
Carol, Imperiul Habsburgic s-a prăbuşit. Austria s-a resemnat şi a acceptat
decizia învingătorilor, însă Ungaria, în timpul conferinţei, a luptat prin
mijloace atât politice, cât şi militare să-şi păstreze graniţele sale istorice.
115
 În Ungaria, evenimentele politice din toamna anului 1918 au dus la
abandonarea formulei dualiste din 1867 şi la proclamarea Republicii
Ungare, condusă de un guvern în frunte cu Mihaly Karoly, care, urmărea să
menţină integritatea teritorială a Ungariei. Noile autorităţi, în acţiunea lor de
a conserva hotarele istorice, ignorau opţiunile exprimate de popoarele
asuprite din fostul stat austro-ungar, printre care şi românii care, prin
reprezentanţii săi aleşi, se pronunţaseră pentru unirea cu România.
Reprezentanţii noului guvern ungar au declanşat o amplă campanie în
Occident, în vederea menţinerea unităţii teritoriale a Ungariei, pe care o
considerau în interesul păcii europene.
La tensionarea relaţiilor româno-ungare din perioada 1918-1919, o
contribuţie importantă a avut şi Convenţia militară de armistiţiu de la
Belgrad din 13 noiembrie 1918. Deşi provizorie şi având un caracter strict
militar, convenţia stabilea retragerea trupelor ungare la nord de valea înaltă
a râului Someş, Bistriţa şi valea Mureşului până la confluenţa cu Tisa. Prin
documentul de la Belgrad se crease o situaţie destul de complexă în
teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi. El separa teritoriul şi populaţia
română din Transilvania în două părţi, lăsând sub control ungar oraşele
Satu Mare, Oradea, Salonta şi Arad.
Desăvârşirea procesului de formare a statului naţional român,
consfinţită de Adunarea naţională desfăşurată la Alba Iulia, a reprezentat o
expresie elocventă a capacităţii poporului român de a se încadra în amplul
proces european de reconstrucţie statală. Lupta de eliberare şi întregire a
statului român, de consolidare a edificiului încununat, la 18 noiembrie/
1 decembrie 1918, prin voinţa politică a întregii naţiuni, a continuat mai
bine de un an în împrejurări externe complexe. La 11/24 decembrie 1918,
regele Ferdinand semna decretul care consfinţea unirea Transilvaniei, cu
România. În aceste condiţii, trupele române care pătrunseseră în sudul
Transilvaniei în noiembrie, cu misiunea de a atinge aliniamentul de pe
cursul Mureşului stabilit la Belgrad, îşi intensifică înaintarea.
La 13 decembrie 1918, Marele Cartier General Român transmitea
trupelor din Transilvania următorul ordin: pentru a se asigura locuitorilor
viaţa şi avuturile, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate teritoriile
româneşti care au făcut până acum parte din fostul Imperiu austro-ungar.
Pentru coordonarea acţiunilor din Transilvania, Marele Cartier General
hotărăşte înfiinţarea unui Cartier General la Sibiu, în frunte cu generalul
Traian Moşoiu.
116
 În vederea îndeplinirii obiectivului său strategic, de asigurare a
ordinii în teritoriul transilvănean, Înaltul Comandament Român şi
autorităţile de la Bucureşti au întreprins numeroase demersuri pe lângă
conducătorii militari aliaţi pentru a li se permite depăşirea liniei de
demarcaţie. de pe Mureş. Incidentele provocate de forţele maghiare în
teritoriul transilvănean pe care îl controlau şi repetatele apeluri venite de la
autorităţile române din Transilvania, privind persecuţiile la care erau supuşi
românii, au determinat Consiliul Suprem Aliat de la Paris să decidă, la 26
februarie 1919, stabilirea unei noi linii de demarcaţie pe aliniamentul Arad-
Oradea. Guvernul ungar a tergiversat punerea în aplicare a acestei decizii,
iar după ce la 20 martie 1919 aliaţii, prin locotenent-colonelul Vyx, au cerut
imperativ retragerea armatei maghiare pe noua linie de demarcaţie, a
demisionat, cedând puterea elementelor bolşevice. Conduşi de Bella Kun,
bolşevicii au proclamat Republica Sfaturilor (Sovietelor) din Ungaria.
Venirea la putere a guvernului Sandor Garbay, în care Bela Kunn
deţinea ministerul externelor, nu a schimbat natura raporturilor politice şi
militare dintre România şi Ungaria. Noul guvern, de la început, a ignorat
hotărârile Conferinţei de Pace, a trecut la mobilizarea generală şi la
formarea Armatei Roşii din Ungaria. Conducătorii de la Budapesta aveau
în vedere păstrarea graniţelor Ungariei cu sprijinul Rusiei Sovietice.
Intenţiile agresive ale noului guvern şi posibilitatea unei agresiuni bolşevice
atât în est, cât şi în vest au determinat autorităţile române să pregătească o
ripostă militară.
Eşuarea, la 4 aprilie 1919, a misiunii generalului Smuts la Budapesta,
care încercase să-l convingă pe Bella Kun să respecte deciziile Consiliului
Suprem de la Paris şi să cedeze teritoriile amintite mai sus, a avut drept
consecinţă agravarea crizei politico-militare din zonă. Protestele pe cale
diplomatică ale guvernului de la Bucureşti şi ale autorităţilor locale din
Transilvania se dovedeau ineficiente pentru curmarea actelor sângeroase de
răzbunare ale unor elemente înarmate maghiare. În aceste condiţii, o
acţiune militară a statului român se dovedea pe deplin justificată, iar ea a
fost decisă la Consiliul de Coroană ţinut la Cotroceni la 10 aprilie 1919.
Ca urmare a ordinului de operaţiuni secret nr. 231, din seara zilei de
10 aprilie 1919, al Marelui Cartier General, trupele române ocupă Crişana
şi Maramureşul. Cea de-a doua etapă a operaţiunii consta în continuarea
acţiunilor la vest de Carei, Satu Mare, Oradea, Salonta, Beiuş, Sebeş, până
la Tisa, dincolo de care trupele maghiare erau silite să se retragă.
117
 Pentru conducerea operaţiunilor ofensive, la 10 aprilie, Marele
Cartier General numea în fruntea trupelor din Transilvania pe generalul de
divizie Gheorghe Mărdărescu. Ofensiva urma să fie declanşată pe 15 aprilie
1919 de efective însumând şase divizii de infanterie şi trei brigăzi de
cavalerie, 64 000 ostaşi. În zona de la est de Tisa, armata ungară dispunea
de 7 divizii şi o brigadă cu un efectiv total de 56 215 militari.
Comandamentul român aprecia capacitatea combativă a armatei ungare ca
fiind în jur de 70.000 oameni. La vest de Tisa, îndeosebi în zona Budapesta,
se semnalau efective estimate la 50.000 – 60.000 de soldaţi.
Devansând planul de acţiune al comandamentului român, forţele
ungare au preluat iniţiativa şi în noaptea de 15 spre 16 aprilie au trecut la
atac în valea Someşului şi în defileul Crişului Repede de la Ciurea. Făcând
bilanţul primei zile a operaţiunii ofensive din Apuseni, Comunicatul
Marelui Cartier General al Armatei Române din 17 aprilie 1919 anunţa că
după respingerea atacului trupelor ungare din noaptea de 15 spre 16 aprilie,
forţele române au preluat iniţiativa şi au înaintat până pe aliniamentul
Hodod, Herecliani, Vânători, dealul Danieli, provocând inamicului pierderi
foarte mari.
În zilele de 19 şi 20 aprilie, ofensiva a continuat, iar după 4 zile de
lupte neîntrerupte, penetrând bariera naturală a Munţilor Apuseni, trupele
române şi-au deschis drum spre câmpie, atingând aliniamentul Satu Mare,
Oradea, Salonta. Forţele române au impus inamicului o retragere
precipitată pe noi aliniamente situate la est de Tisa. Divizarea trupelor
ungare în trei grupări, situate la mare distanţă una de cealaltă, a facilitat
manevrele executate de armata română.
Marele Cartier General Român a solicitat Comandamentului Armatei
Aliate din Orient aprobarea pentru continuarea acţiunii ofensive spre vest
până la Tisa. Pentru a obţine consimţământul Puterilor Aliate, diplomaţia
română a desfăşurat în acele zile o febrilă activitate. Armata română a
distrus podurile peste Tisa pentru a-i pune pe soldaţii unguri în
imposibilitatea de a reacţiona şi de a pregăti joncţiunea cu unităţile ruse. Pe
27 aprilie dimineaţa, forţele române erau pe punctul de a atinge pe tot
frontul ultimul obiectiv – Tisa.
Conducerea statului român, numeroşi oameni politici, organe de
presă şi în general opinia publică din România şi-au manifestat satisfacţia
faţă de succesul ofensivei române din Transilvania. Totodată, Consiliul

118
Suprem Interaliat cerea ca armata română să rămână pe Tisa şi să nu-şi
continue înaintarea spre Budapesta.
Succesele armatei ungare repurtate pe frontul cehoslovac au
determinat guvernul de la Budapesta să ia măsuri pentru a organiza o nouă
acţiune militară îndreptată împotriva forţelor române. Operaţiunea avea
drept scop respingerea armatei române de pe Tisa şi cucerirea
Transilvaniei. Indecizia manifestată de Consiliul Suprem Aliat în luarea
unor decizii energice pentru soluţionarea stării conflictuale generate de
politica agresivă a Ungariei împotriva vecinilor ei a dat curaj cercurilor
conducătoare maghiare, care au continuat pregătirea ofensivei împotriva
României.
Operaţia ofensivă a armatei ungare a început în zorii zilei de 20 iulie
1919. Pregătirea de artilerie s-a executat cu un mare număr de guri de foc.
Trupele ungare din Grupul Central au început forţarea Tisei la ora 4.00,
după aproximativ o oră de pregătire de foc. În sectoarele nord şi sud,
trupele ungare au început ofensiva tot în jurul orei 4.00. În faţa ofensivei
ungare, susţinută de aviaţie, forţele române au acţionat opunând rezistenţă
şi executând contraatacuri, în scopul întârzierii manevrelor inamicului. În
următoarele două zile, 21 şi 22 iulie, trupele române au opus rezistenţă
atacurilor forţelor ungare, fapt ce a diminuat considerabil ritmul de
înaintare a acestora.
Contraofensiva armatei române a început în dimineaţa zilei de
24 iulie 1919 şi a produs o totală derută în rândul forţelor ungare, care au
cedat iniţiativa. Pentru a preîntâmpina reluarea atacului armatei ungare,
Marele Cartier General Român a cerut ca inamicul, retras în dezordine la
vest de Tisa, să fie urmărit până la completa lui distrugere. Trecerea Tisei s-
a hotărât a fi executată în noaptea de 29-30 iulie 1919. Trupele ungare au
renunţat la confruntarea armată pe Tisa, intenţionând ca, în urma regrupării
forţelor în adâncime, să organizeze o linie de rezistenţă în faţa Budapestei.
Dezastrul militar suferit de Armata Roşie Ungară a avut consecinţe
imediate în plan politic. În cursul dimineţii de 1 august, social-democraţii
au impus demisia guvernului bolşevic. La şedinţa Consiliului Muncitoresc
din Budapesta, în după amiaza aceleiaşi zile, cabinetul Garbay-Kun şi-a
depus demisia şi a fost format un guvern de nuanţă social-democratică, în
frunte cu Peide Gyula. În acest timp, armata română şi-a continuat
înaintarea în teritoriul ungar, Armata Roşie ungară fiind practic distrusă.

119
 Acţiunea militară a României împotriva Republicii Ungare a
Sfaturilor s-a bucurat de sprijinul opiniei publice româneşti şi din ţările
aliate. Concomitent cu aceste opinii şi aprecieri realiste, cercurile
revanşarde maghiare au dezlănţuit o adevărată campanie de calomnii şi
zvonuri tendenţioase, menite a discredita România pe plan internaţional.
Acţiunea armată s-a impus în condiţiile în care încercarea de a găsi o
rezolvare paşnică a problemei suveranităţii româneşti, în provinciile care
fuseseră până atunci sub dominaţie austro-ungară, s-a lovit de poziţia
inflexibilă a guvernelor ungare de a nu renunţa la integritatea teritorială a
„Ungariei istorice”. Poziţia autorităţilor de la Budapesta a fost facilitată de o
surprinzătoare atitudine oscilantă şi tolerantă a Marilor Puteri, întrunite la
Paris, faţă de Ungaria. Prin intervenţia în Ungaria, armata română a
determinat eşuarea planurilor sovietice de export al revoluţiei în centrul
continentului, contribuind la eliminarea unui factor de risc geopolitic,
într-un spaţiu geografic, care, după dispariţia formulelor imperiale, îşi căuta
o nouă identitate.

3. CONFLICTUL SOVIETO-POLON (1920-1921)

Încheierea primului război mondial a însemnat şi refacerea statului
polonez, care dispăruse de pe harta Europei la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
când teritoriul său a fost împărţit între Rusia, Austria şi Prusia. Cele 14
puncte ale preşedintelui Wilson precizau că „trebuie să se înfiinţeze un stat
polon independent, care să cuprindă teritoriile locuite de populaţia
incontestabil polonă”. În noiembrie 1918, când s-a înfiinţat noul stat
polonez, preşedinte a devenit fostul lider socialist Josef Pilsudski, un
naţionalist care în anii 1919-1920 va urmări cu tenacitate să recupereze
toate teritoriile care în evul mediu aparţinuseră regatului polono-lituanian.
Politica sa nu lua în calcul aspiraţiile naţionale ale popoarelor ucrainian sau
lituanian şi a dus la antrenarea ţării într-un sângeros conflict cu Rusia
sovietică. Atitudinea sa faţă de Ucraina naţionalistă şi Lituania a creat
complicaţii diplomatice la Conferinţa de pace de la Paris şi grave probleme
de ordin militar puterilor occidentale.
În noiembrie 1918, trupele poloneze intervin în Galiţia şi, la
22 noiembrie, ocupă capitala Lvov. Încercarea, din mai 1919, a Conferinţei
interaliate de la Paris de a convinge Polonia şi Ucraina să negocieze un
armistiţiu este respinsă de Polonia, care, la 21 mai, ocupă Galiţia Orientală.
120
 La 8 decembrie 1919, Conferinţa de pace de la Paris adoptă Declaraţia
cu privire la graniţa temporară de răsărit a Poloniei pe traseul Grodno-Brest-
Litovsk-Przemysl, cunoscută sub numele de „Linia Curzon”. Pilsudski, care
cunoştea bine politica expansionistă rusă, urmărea să facă din Ucraina o zonă
tampon între Polonia şi Rusia sovietică. Promovând o politică duplicitară,
Pilsudski a asistat pasiv la înfrângerea naţionaliştilor ucrainieni de către
sovietici pentru a-i folosi, ulterior, în planurile sale antisovietice.
Comportându-se ca exponentă a unei mari puteri, diplomaţia varşoviană a
conceput mai multe planuri de împărţire a Ucrainei, cu cooperarea României
În aprilie 1920, după ce semnase un tratat de alianţă cu liderul
naţionalist Petliura, prin care statul ucrainean devenea o parte a Poloniei,
Pilsudski declanşează războiul polono-sovietic. La 25 aprilie 1920, trupele
polone lansează o puternică ofensivă în direcţia Kievului, care este ocupat
la 7 mai, încălcându-se astfel tratatul semnat cu Petliura. În Bielorusia,
ofensiva poloneză se soldează cu ocuparea capitalei Minsk.
În Rusia sovietică, atacul polonez în Ucraina a declanşat un elan
patriotic general, care a dus la concentrarea unor importante efective
militare în vederea unei riposte. La sfârşitul lunii mai, în Ucraina începea
contraofensiva sovietică, a doua fază a războiului sovieto-polon. Până la
mijlocul lunii iulie 1920, sovieticii ocupă Kiev la 12 iunie, Minsk la
11 iulie, iar în Lituania, Vilnius, oraşul natal al lui Pilsudski, la 14 iulie
1920. În plan diplomatic, la Moscova se semna, la 12 iulie, Tratatul
ruso-lituanian, prin care cele două ţări îşi promiteau asistenţă militară, iar
Kremlinul recunoştea Vilnius drept capitală a Lituaniei.
Ofensiva sovietică, însă, continuă, urmărind transformarea Poloniei
într-o republică sovietică şi stabilirea unei legături directe cu Germania.
Forţele sovietice erau structurate în Grupul de armate Nord, condus de
Tuhacevski, care înainta spre Varşovia, şi Grupul de armate Sud, având la
comandă pe Egorov, care acţiona în Galiţia.
Situaţia critică în care se găsea Polonia a determinat guvernul
britanic, la 12 iulie 1920, să ceară guvernului sovietic oprirea înaintării pe
„Linia Curzon” şi negocieri de pace polono-sovietice la Londra. Nota
britanică a fost respinsă de conducerea sovietică, influenţată de Lenin, care,
sub impresia succeselor de pe front, aprecia în acele zile că „dacă Polonia
devine un stat sovietic, Tratatul de la Versailles şi odată cu el întregul
sistem internaţional apărut după înfrângerea Germaniei vor fi lichidate”.

121
 Lenin a decis să ignore avertismentele lui Troţki şi ale militarilor,
ordonând ofensiva împotriva Varşoviei, care trebuia ocupată până la
10 august 1920. La Moscova s-a constituit şi un Comitet Revoluţionar
Polonez, ce urma să preia puterea la Varşovia, după ocuparea ţării de către
trupele sovietice.
Aliaţii occidentali, în primul rând Franţa, au făcut eforturi pentru a
ajuta guvernul polonez, însă au întâmpinat dificultăţi, deoarece Germania
refuza să permită tranzitul pe teritoriul său al materialelor militare destinate
Poloniei. Merită subliniat faptul că România şi Letonia au fost singurele ţări
vecine care nu au instituit blocada asupra tranzitului terestru şi maritim
către Polonia. A fost trimisă la Varşovia o misiune militară condusă de
generalul Weygand şi a fost facilitată întoarcerea în ţară a militarilor
polonezi din Occident.
La 16 august 1920, armata poloneză, profitând de erorile comise de
comandanţii militari sovietici, care nu şi-au coordonat eficient acţiunile, a
reuşit să înlăture presiunea sovietică asupra Varşoviei şi să declanşeze o
puternică ofensivă în Ucraina şi Bielorusia, care s-a desfăşurat cu succes,
până în octombrie 1920, când s-au semnat preliminariile de pace, trupele
poloneze înaintând 400 kilometri spre est. Eficienţa acţiunii militare
poloneze a dus la capturarea a peste 100 000 militari inamici, în timp ce
unele unităţi sovietice, pentru a nu fi capturate, au trecut în Germania, unde
au fost dezarmate. La 12 martie 1921 se semna la Riga, în Letonia, tratatul
de pace care punea capăt conflictului sovieto-polon.
4. CONFLICTUL ITALO-SÂRB DIN DALMAŢIA.
CAZUL FIUME
Disputa dintre Italia şi Serbia pentru oraşul port Fiume demonstrează
că problemele teritoriale apărute după încheierea primului război mondial
au provocat uneori conflicte între diferitele state aliate. Italia, care la Paris
avea statutul de putere învingătoare în război, a urmărit obţinerea unor
avantaje de natură teritorială şi strategică, de natură să-i consolideze
poziţiile în Marea Mediterană şi Marea Adriatică. Această politică de mare
putere era promovată de guvernul de la Roma în condiţiile unei puternice
crize politice interne, pe fondul gravelor probleme sociale şi economice
provocate de război.
Interesele italiene se concentrau atât în Asia Mică şi Mediterana
Orientală, cât şi în Marea Adriatică şi Dalmaţia şi datau din 1915 când, prin
122
Tratatul de la Londra, i se recunoscuse Italiei dreptul de a anexa Triestul, o
parte din coasta dalmată, fără oraşul Fiume, protectoratul asupra Albaniei şi
arhipelagului Dodecanez sau asupra regiunii Adalia din Imperiul otoman.
Prin crearea Regatului sârbo-croato-sloven, Fiume ar fi aparţinut în
aceeaşi măsură şi Croaţiei şi Serbiei, fapt neacceptat de către italieni.
Acesta a constituit motivul neînţelegerilor dintre delegaţia condusă de
Orlando, care a participat la prima fază a Conferinţei de la Paris, şi celelalte
mari puteri.
Revendicările italiene au fost discutate la Conferinţa de la Paris, între
10-24 aprilie 1919. Orlando a cerut includerea în teritoriul italian şi a
portului Fiume, unde în octombrie 1918 se formase un Consiliu Naţional
Italian, care se pronunţase pentru alipirea oraşului la Italia. Refuzul
preşedintelui american, Wilson, de a accepta includerea portului Fiume în
teritoriul italian şi apelul adresat poporului italian de către acesta, în care se
afirma că Italia nu are nici un drept să ceară acest teritoriu, au provocat
manifestaţii naţionaliste la Roma. Criza provocată de declaraţiile liderului
american a dus la retragerea delegaţiei conduse de premierul Orlando de la
conferinţă.
Revenirea apoi a delegaţiei italiene la Paris a fost considerată de
forţele de dreapta italiene o umilinţă naţională. Aceasta a dus la eşecul
guvernului Orlando, demis în urma votului de neîncredere din parlamentul
italian, şi la formarea guvernului Nitti, la 29 iunie 1919. Acesta a încercat
să promoveze o politică prudentă şi, într-o declaraţie adresată Conferinţei
de la Paris, în 7 iulie 1919, susţine că nu s-a amestecat în treburile interne
ale oraşului Fiume, deciziile fiind luate de către Consiliul local, considerat
autoritate legitimă. Era garantat accesul la capacităţile comerciale şi
maritime ale portului din partea oricărui stat european din zonă.
Noul guvern dorea o înţelegere cu Serbia privitoare la împărţirea
sferelor de influenţă în Dalmaţia. La Paris, încă de la sfârşitul lui mai 1919,
André Tardieu propusese plasarea oraşului Fiume, pentru 15 ani, sub
controlul Societăţii Naţiunilor, urmând a se organiza apoi un plebiscit, dar
acest plan a fost respins de Serbia
După încheierea războiului, trupe franceze staţionează în Fiume, cu
scopul de a asigura securitatea şi a evita dispute de natură etnică între
populaţia italiană şi slavă. Între 29 iunie – 7 iulie 1919 au avut loc incidente
între populaţia italiană din Fiume şi trupele franceze, deoarece Consiliul
Naţional al oraşului proclamase independenţa acestuia.
123
 Conferinţa de Pace a numit o comisie specială pentru a efectua o
anchetă în legătură cu situaţia din Fiume. Comisia a prezentat raportul său
„Comisiei celor patru”, sugerând îndepărtarea „Legiunii voluntarilor din
Fiume” – adepţii unirii cu Italia, reducerea contingentului italian la o brigadă
de infanterie şi un escadron de cavalerie în zonă, din care numai un batalion
va avea sediul permanent în Fiume şi schimbarea componenţei bazei navale
franceze din Sussak, datorită resentimentelor populaţiei locale. Se propunea
instituirea unei comisii interaliate (reprezentanţi: american, italian, francez,
englez), care să controleze administraţia locală, ordinea publică să fie
menţinută de poliţia engleză sau cea americană. În urma acestui raport,
„Consiliul celor patru” decide trimiterea unei forţe militare în Fiume.
Naţionaliştii italieni din Fiume protestează împotriva acestei decizii,
în timp ce, la 12 septembrie 1919, Gabriele D’Annunzio se îndreaptă către
Fiume în fruntea unor forţe paramilitare. D’Annunzio miza în această acţiune
în forţă pe sprijinul Amiralului Millo - guvernatorul Zanei – care declarase că
nu va renunţa la Dalmaţia. În aceeaşi măsură, D’Annunzio a fost ajutat de
Federaţia anarho-sindicalistă a marinarilor din Genova, care au dirijat către
Fiume cargoul „Persia”, ce transporta armament pentru albgardiştii din Rusia.
De asemenea, vasul „Taranto”, care transporta fonduri pentru administraţia
italiană din Albania, a oferit 2 milioane de lire. În acest timp, ajutor logistic a
venit din majoritatea regiunilor Italiei. Cantitatea de armament a fost
substanţială, deoarece, chiar şi după soluţionarea conflictului, s-au găsit
importante depozite de armament în Fiume.
La 12 septembrie 1919, D’Annunzio intră în Fiume după ce
Generalul Pittaluga, reprezentant al guvernului, încercase să-l determine să
oprească acţiunea . În discursul său către cetăţenii din Fiume din
12 septembrie 1919, D’Annunzio şi-a justificat acţiunea, referindu-se la
dreptul la autodeterminare, şi a făcut din Fiume simbolul luptei pentru
afirmarea Italiei pe plan european.
Ocuparea în forţă a oraşului Fiume la 12 septembrie 1919, de către
naţionaliştii conduşi de Gabriele D’Annunzio, a complicat din nou relaţia
dintre Italia şi Aliaţi, care se retrag la 14 septembrie din zonă. La
20 septembrie 1919, D’Annunzio se proclamă „comandant al oraşului
Fiume”, iar la 26 noiembrie organizează un plebiscit în vederea unirii
acestuia cu Italia, la care lista unică a Unităţii Naţionale obţine 6 199 de
voturi din totalul de 7 135 de votanţi.

124
 Situaţia lui D’Annunzio în Fiume se complică după ce între Italia şi
Serbia a fost încheiat, la 12 noiembrie 1920, Tratatul de la Rapallo.
Documentul prevedea ca Zara – singura localitate din Dalmaţia unde
italienii erau majoritari – să revină Italiei, restul intrând în componenţa
Serbiei. Insulele Cazza, Lagosta, Pelagosa intrau în componenţa Italiei.
Fiume, având o suprafaţă de 7,5 km2, era recunoscut oraş independent, în
timp ce portul limitrof– Sussak, populat în majoritate de slavi – revenea
Serbiei. Drepturile minorităţii italiene şi cele ale populaţiei slave trebuia
respectate. Acest tratat a fost ratificat de parlamentul de la Roma cu o mare
majoritate de voturi (255 pentru, 14 împotrivă), dar a fost virulent criticat
de către mişcarea fascistă din care făcea parte D’Annunzio.
În aceste condiţii, guvernul italian îl somează pe D’Annunzio să
părăsească oraşul, supus deja unei blocade militare, iar după refuzul
acestuia, decide să intervină militar. După o lună de zile de rezistenţă, timp
în care declarase război Italiiei, la 31 decembrie 1920, D’Annunzio
părăseşte Fiume, punând capăt unei crize ce dura de peste un an.
În chestiunea Fiume, opinia publică italiană a fost scindată. La fel şi
autorităţile. După ocuparea oraşului de către D’Annunzio, parlamentari şi
înalţi funcţionari ai statului au încercat să-l determine pe acesta să se
retragă, iar amiralul Millo, pe care se bizuise D’Annunzio, i-a retras
sprijinul. D’Annunzio a supralicitat puternicele sentimente naţionaliste care
s-au manifestat în Italia, ca în majoritatea ţărilor europene, după război.
În 1922, situaţia oraşului Fiume va fi clarificată la Conferinţa
italo-sârbă de la Santa Margherita. În urma Acordului de la Roma, din
27 octombrie, oraşul Fiume va reveni Italiei, în timp ce Susak şi zona
limitrofă, Serbiei.

5. CONFLICTUL GRECO-TURC (1921 – 1922)

La sfârşitul primei conflagraţii mondiale, trupele puterilor
învingătoare au ocupat o bună parte a teritoriului Imperiului Otoman, mai
ales zonele de pe litoralul mediteranean. Componenta centrală a teritoriului
turc, Anatolia, care era greu controlabilă, a devenit nucleul unei mişcări de
rezistenţă naţională împotriva, ocupanţilor greci, francezi şi italieni.
Zona strategică ce cuprindea strâmtorile Bosfor şi Dardanelele era
vitală pentru Anglia, întrucât îi permitea exercitarea controlului asupra unor
spaţii maritime deosebit de importante, ca Marea Roşie şi Oceanul Indian
125
(prin Canalul Suez) sau Mediterana Orientală şi Marea Neagră, prin Bosfor
şi Dardanele. Constantinopolul era un punct important al axei Odessa –
Batumi, dar şi al drumului ce lega Europa de India. Strâmtorile constituiau,
în opinia premierului britanic Lloyd George, o cale navigabilă esenţială a
civilizaţiei, cu atât mai mult cu cât Anglia controla militar, la sfârşitul
războiului, Mesopotamia şi Palestina.
În această problemă, care constituia cheia Chestiunii Orientale, se
conturaseră la sfârşitul anului 1918 două posibile soluţii: prima, agreată de
Lloyd George şi sprijinită de un curent turcofob, opta pentru expulzarea
definitivă a turcilor din Europa, astfel încât Constantinopolul să nu mai fie
capitala Turciei şi sediul califatului, în timp ce a doua, susţinută de curentul
turcofil, avea în vedere menţinerea statului otoman în Europa.
Atitudinea turcilor faţă de politica Angliei în regiune, contradicţiile
anglo-franceze în Orientul Apropiat, presiunea exercitată de curentul
turcofil l-au făcut pe Lloyd George să accepte menţinerea guvernului
otoman şi a califatului la Constantinopol.
La 30 septembrie 1918, reprezentanţii guvernului otoman şi amiralul
englez Calthorpe semnau armistiţiul de la Mudros, care punea capăt
ostilităţilor dintre Turcia şi Antantă. Documentul prevedea: deschiderea
Strâmtorilor, pătrunderea nestingherită a vaselor ţărilor învingătoare,
instituirea uni regim de ocupaţie militară, dreptul de a ocupa orice punct al
Turciei în cazul în care autorităţile erau incapabile să menţină ordinea.
Ultimele două puncte avantajau net Anglia, care dispunea de numeroase
forţe armate în zona Orientului, gata oricând să intervină.
Preocupată de problema germană, Franţa nu putea neglija un spaţiu
geografic care, atât din punct de vedere economic, cât şi strategic, se
bucurase în secolul precedent de o atenţie specială din partea conducătorilor
de la Paris. Franţa susţinea crearea unui stat turc viabil, care să devină un
element de ordine şi prosperitate în Orient pentru evitarea unei alianţe între
Turcia şi Rusia sovietică. În legătură cu statutul Constantinopolului, Franţa
opta pentru crearea unui statut internaţional, deşi nu respingea nici varianta
menţinerii oraşului sub autoritate turcă. Ambele variante erau preferabile
instituirii controlului britanic asupra regiunii Strâmtorilor, care ar fi
periclitat influenţa franceză în estul Mediteranei şi Orientul Apropiat. Italia
va interveni şi ea în Turcia, în prima parte a anului 1919, ocupând Adalia,
Konya, Marmaras şi Bodrum, iar la mijlocul lui mai, armata greacă ocupă
regiunea Izmir (Smirna).
126
 Încurajat de premierul britanic Lloyd George, liderul naţionalist grec
Eleftherios Venizelos credea că va putea realiza Grecia mare, în special pe
seama Turciei, de la care dorea să obţină teritorii atât în Europa, cât şi în
Asia Mică. Nici una din puterile Antantei nu sprijinea acest proiect, întrucât
o Grecie puternică nu era o alternativă dorită la o Turcie independentă.
Încercările marilor puteri învingătoare de a-şi împărţi teritoriul
otoman şi incapacitatea Sultanului şi a guvernului de la Constantinopol de a
li se opune vor genera în Anatolia, începând din primăvara anului 1919, o
mişcare naţională antioccidentală, care sub conducerea lui Mustafa Kemal
se va opune tendinţelor de a face din Turcia un protectorat controlat de
învingători.
Conferinţa de la Londra (15-17 februarie 1920) a trasat liniile
principale ale viitorului tratat de pace cu Turcia. Sultanul urma să rămână la
Constantinopol, dar Aliaţii îşi rezervau dreptul de a ocupa Turcia europeană
şi zona Strâmtorilor. Tracia răsăriteană şi Smirna erau cedate Greciei,
Cilicia cedată Franţei, zona Adalia cedată Italiei, iar Anglia obţinea
mandatul asupra Mesopotamiei şi Palestinei. Se constituia Comisia
Internaţională a Strâmtorilor, formată din Anglia, Franţa, Italia şi S.U.A.,
organism care dispunea de buget propriu şi care avea atribuţiuni
administrative şi financiare. Bulgaria şi Rusia urmau să facă parte din
Comisie atunci când prima va deveni membră a Ligii Naţiunilor, iar a doua
când va avea un guvern recunoscut de marile puteri.
La 16 martie 1920, trupele britanice ocupau Constantinopolul,
acţiune care a intensificat mişcarea naţionalistă condusă de Mustafa Kemal.
Preşedintele american W. Wilson propune, la sfârşitul lui martie,
guvernelor Angliei, Franţei şi Italiei un plan propriu de împărţire a Turciei,
care prevedea instituirea unui mandat internaţional asupra Armeniei şi
Constantinopolului (inclusiv zona Strâmtorilor), dar şi expulzarea turcilor
din Europa.
Conferinţa de la San-Remo (19-28 aprilie 1920) a confirmat toate
hotărârile adoptate la Conferinţa de la Londra: demilitarizarea şi
neutralizarea strâmtorilor, navigaţia prin Bosfor, Dardanele şi Marea
Marmara era deschisă pentru toate navele comerciale sau de război,
controlul navigaţiei era încredinţat Comisiei Internaţionale a Strâmtorilor,
în care Anglia, Franţa, Italia şi Japonia dispuneau de câte 2 voturi, iar
Grecia şi România de câte 1 vot. S.U.A. deveneau membră a comisiei după
ce ratificau Tratatul de la Versailles şi intrau în Liga Naţiunilor.
127
 Tratatul de la Sèvres (10 august 1920) conţinea principalele puncte
asupra cărora Aliaţii căzuseră de acord la Londra şi San-Remo, consfinţind
destrămarea imperiului şi cedarea teritoriilor din Orientul Apropiat, Angliei
şi Franţei. Tracia era cedată Greciei, iar insulele din Marea Egee, Italiei.
Zona Strâmtorilor era demilitarizată, controlul urmând a fi exercitat de
Anglia, Franţa, Italia. Se decideau distrugerea fortificaţiilor şi menţinerea
de forţe militare şi aeriene aliate la Gallipoli şi Constantinopol.
Tratatul a fost acceptat de guvernul sultanului, dar respins de noul
guvern, format, în mai 1920, la Ankara de Mustafa Kemal. Ca urmare,
guvernul englez a încurajat guvernul grec să atace forţele kemaliste pentru
a le impune prevederile Tratatului de la Sèvres. În aceste condiţii, guvernul
de la Ankara se va apropia de Rusia sovietică, cu care va duce tratative
începând din aprilie 1920; după un an acestea se vor concretiza în Tratatul
de prietenie sovieto-turc, semnat la Moscova în anul următor.
În Grecia, alegerile din noiembrie 1920 au produs o schimbare
spectaculoasă, prin înfrângerea partidului lui Venizelos, susţinător al
politicii marilor puteri în problema otomană şi al expansionismului elen în
Asia Mică. Venizelos pleacă în exil, iar fostul rege, Constantin, ce
renunţase la tron în 1917, revine la putere.
Războiul greco-turc. Guvernul de la Atena dorea să demonstreze că
răsturnarea lui Venizelos şi întoarcerea regelui Constantin nu afectau
angajamentele Greciei în Asia Mică. La începutul lunii ianuarie 1921,
trupele greceşti au înaintat în Anatolia cu două coloane: una de la Brusa şi
alta de la Izmir. Pentru a opri acţiunea grecilor, forţele naţionale turce s-au
grupat lângă localitatea Afyon Krahisar, nod feroviar important în Anatolia,
situat la circa 150 km vest de Eskişehir. Trupele greceşti aveau
superioritatea numerică, dar în bătălia de pe râul Inonu, de la 15 ianuarie
1921, au repurtat doar un succes local, şi nu o victorie decisivă,
Comandamentul grec, înştiinţat de sosirea unor întăriri turce, a ordonat
trupelor sale să se retragă spre Brusa. Bătălia de la Inonu, soldată cu
retragerea grecilor, a avut un impact psihologic decisiv asupra desfăşurării
ulterioare a conflictului.
În aceeaşi perioadă, puterile occidentale au propus guvernului grec şi
ambelor guverne turce tratative politice pentru găsirea unor soluţii care să-i
determine pe turci să înceteze rezistenţa militară. Conferinţa de la Londra a
fost convocată şi ca urmare a poziţiilor diferite ale puterilor occidentale, în
primul rând Anglia şi Franţa, în problema Orientului Apropiat. Guvernul
128
francez, ca şi cel italian, insista asupra unei soluţii politice în Turcia,
deoarece nu credea posibilă o victorie militară a grecilor.
Conferinţa de la Londra s-a desfăşurat în perioada 21 februarie –
14 martie 1921, cu delegaţi din Regatul Unit (David Lloyd George şi lordul
Curzon), Franţa (A. Briand şi Berthelot), Italia (Sforza şi Martino), Grecia
(Kelogaropoulos) şi Turcia (Bekir Samy bey). În timpul Conferinţei s-au
purtat tratative bilaterale între delegaţia turcă şi cea italiană, precum şi
tratative turco-franceze, încheindu-se acorduri care prevedeau evacuarea
regiunilor ocupate în Anatolia de francezi şi italieni şi reglementarea
relaţiilor economice reciproce.
Marea Adunare Naţională a Turciei n-a ratificat aceste acorduri,
deoarece, nefiind cuprinse într-un ansamblu de reglementări, ele au
prejudiciat interesele naţionale ale Turciei. Încheierea fără rezultat a
Conferinţei de la Londra i-a încurajat pe greci să încerce o soluţie militară
definitivă în primăvara anului 1921. Pentru conducerea operaţiunilor
ofensive a venit în persoană la Brusa comandantul armatei greceşti,
generalul Papoulos. Grecii au reuşit să realizeze şi de data aceasta o
superioritate a forţelor lor militare.
Ofensiva greacă s-a declanşat la 23 martie 1921 pe două direcţii: de
la Brusa la Eskişehir şi de la Uşak spre Afyon Karahisar. Apărarea turcă era
organizată pe linia Inonii – Eskişehir – Kütahya – Afyon Karahisar,
interzicând accesul spre Ankara. Lovitura principală a fost îndreptată
asupra aripii drepte a turcilor, în zona Inönii. Turcii au rezistat şi au trecut la
contraatac în sectorul central şi în aripa stângă a frontului. În sectorul sudic
al frontului, grecii au reuşit să cucerească Afyon Karahisar şi au pornit în
urmărirea unui detaşament de circa 600 militari turci care se retrăgeau spre
Konya. A fost o greşeală tactică a comandamentului grec, care nu şi-a
regrupat forţele pentru străpungerea apărării turce în toate sectoarele
frontului. Între 27-21 martie 1921 s-au dat lupte grele la Inönii, dar grecii
nu au reuşit să străpungă frontul şi s-au retras spre Brusa. A doua bătălie de
la Inönii s-a încheiat cu o clară victorie a turcilor, care şi-au dovedit nu
numai dârzenia în apărare, ci şi capacităţile ofensive.
În cele două bătălii de la Inönii s-a evidenţiat, prin curajul şi talentul
militar, comandantul Frontului de Apus, colonelul Ismet-bey, care a fost
înălţat la rangul de general şi a primit titlul de paşă. Comandamentul grec,
dornic să forţeze cu orice preţ victoria, s-a pregătit pentru o nouă ofensivă
în vara anului 1921. Bătălia a început la 10 iulie 1921 prin respingerea
129
forţelor turceşti de la Eskişehir şi Kütahya şi înaintarea grecilor spre râul
Sakarya, ultima apărare naturală în faţa Ankarei. Retragerea precipitată spre
est a trupelor lui Ismet Paşa a provocat consternare în rândul turcilor, care
l-au numit pe Mustafa Kemal comandant suprem şi l-au învestit cu puteri
extraordinare. Acesta a venit pe front şi a luat o serie de măsuri energice de
mobilizare internă şi de ridicare a capacităţii de luptă a armatei.
Apărarea turcă era dispusă în formă de triunghi cu latura vestică de-a
lungul malului drept al râului Sakarya (direcţia Sud – Nord), iar latura
sudică orientată spre răsărit, blocând accesul spre Ankara dinspre sud.
Lovitura principală a grecilor s-a dat în această direcţie. Forţele elene au
trecut la 26 iulie râul Sakarya, departe de focul artileriei turce, şi au încercat
să învăluie latura sudică a frontului inamic. Comandamentul turc, sesizând
intenţiile, a deplasat o parte a forţelor de pe malul râului în această zonă.
Bătălia de pe râul Sakarya a început la 23 august şi a durat trei săptămâni.
În prima fază, trupele turceşti au respins atacurile inamice, pentru ca la
6 septembrie să treacă la contraatac în sectorul sudic, apoi, la 10
septembrie, pe tot frontul. La 11 septembrie 1921, trupele greceşti au
început să se retragă în flancul drept spre apus, urmărite îndeaproape de
cavaleria turcă. Unităţile turce au trecut râul Sakarya şi i-au respins pe greci
spre vest, până la linia Afyon Karahisar – Kütahya – Eskişehir.
Victoria trupelor turce, obţinută la începutul toamnei anului 1921, a
accentuat şi mai mult divergenţele în tabăra occidentală, care s-a convins că
Grecia nu este capabilă să înfrângă Turcia. Guvernul francez a semnat la
20 octombrie 1921 acordul turco-francez, parafat încă de la 20 iunie de
delegatul Franţei la tratativele de la Ankara, Franklin Bouillon. Acordul
turco-francez hotăra evacuarea Ciliciei de către francezi, stabilirea graniţei
turco-siriene pe baza recunoaşterii de către guvernul turc a mandatului
francez în Siria..
Italienii evacuaseră Adalia încă în iunie 1921. Victoriile militare şi
diplomatice obţinute de turci în toamna anului 1921 i-au permis lui Mustafa
Kemal să formuleze un program ferm de pace, care viza suveranitatea
deplină asupra tuturor teritoriilor turce din Europa şi Asia Mică, recu-
noaşterea graniţei turco-sovietice, acordarea de drepturi depline minorităţilor
musulmane din ţările creştine, lichidarea regimului capitulaţiilor etc.
Comandamentul turc s-a pregătit temeinic pentru bătălia finală, care
avea drept scop alungarea grecilor din Anatolia. S-a realizat un raport de

130
forţe apropiat (186.000 turci faţă de 195.000 greci, 839 mitraliere faţă de
1000, 330 tunuri faţă de 352).
La începutul lunii august 1922, armata greacă era dispusă pe un front
de 600 km, de la Marea Neagră la Marea Egee, pe linia Kandir – Eskişehir
– Kütahya – răsărit de Afyon Karahisar – Denizli – Marea Mediterană.
Conform planului turc, lovitura principală trebuia să fie dată de Armata 1 la
sud de Afyon Karahisar, Armata 2 urmând să fixeze inamicul la nord de
localitatea amintită. Corpului turc de cavalerie îi revenea sarcina să atace
spatele frontului inamic şi să-i taie căile de comunicaţie. Atacul turc a
început în ziua de 26 august 1922, ora 4.30, după o puternică pregătire de
artilerie. Trupele turceşti au pătruns în sectorul sudic al frontului în liniile
greceşti, dar grecii rezistau cu îndârjire. Armata 2 turcă a atacat cu atâta
înverşunare, încât comandamentul grec a considerat că acolo se încerca
lovitura hotărâtoare. Bătălia s-a desfăşurat la fel de îndârjit şi în ziua de
27 august, fapt ce a determinat comandamentul grec să menţină un corp de
armată la nord de Afyon Karahisar, în timp ce adversarul străpungea
sectorul sudic. La 28 august, trupele greceşti situate la sud de Afyon au
început retragerea în panică, iar cele din nord s-au văzut atacate
concomitent, din faţă şi din spate, de infanteria şi cavaleria turcă. Turcii au
ocupat localitatea Dumlupinar, tăind grecilor accesul spre linia ferată ce
ducea la Izmir, iar în seara zilei de 28 august, armata greacă în frunte cu
generalul Trikupis era deja încercuită, fiind nevoită să capituleze.
Încercarea de rezistenţă a grecilor pe linia Alaşehir – Salihli a fost
zadarnică, iar la 6 septembrie 1922, trupele turceşti au eliberat Brusa, apoi
la 11 septembrie au intrat în Izmir, după ce trupele şi populaţia civilă greacă
au evacuat în dezordine oraşul. La 16 septembrie, grecii au evacuat oraşul
Bandirma, consfinţind falimentul politicii anglo-elene în Turcia.
Înfrângerea grecilor a pus faţă în faţă armatele ocupante din
Constantinopol şi zona strâmtorilor cu trupele turceşti aflate în ofensivă. La
12 septembrie 1922, Mustafa Kemal a declarat că guvernul său nu
recunoaşte zona neutră a Strâmtorilor, iar ofensiva armatei turce nu se va
opri până la deplina eliberare a Traciei. După eşuarea încercării Marii
Britanii de a păstra Strâmtorile prin forţă („criza de la Ceanak” – localitate
pe malul asiatic al Dardanelelor, ocupată de trupele Antantei), după
retragerea trupelor italiene şi franceze la 18 septembrie din zona
Dardanelelor, conflictul se îndrepta spre o soluţionare paşnică.

131
 La 23 septembrie 1922, guvernele Marii Britanii, Franţei şi Italiei au
adresat o notă colectivă guvernului de la Ankara, propunându-i reunirea
unei conferinţe pentru a semna şi negocia Tratatul de pace, precedată de o
consfătuire militară la Mudanya sau Izmir. Guvernul turc acceptă
propunerea şi la 3 octombrie 1922, în localitatea Mudanya, situată în golful
cu acelaşi nume de la Marea Marmara, s-a deschis conferinţa pentru
încheierea acordului de armistiţiu.
Convenţia de armistiţiu a fost semnată la 11 octombrie 1922 şi a
intrat în vigoare la 15 octombrie 1922, prevăzând încetarea operaţiunilor
militare între Turcia şi Grecia, evacuarea Traciei răsăritene în termen de
30 zile, restabilirea administraţiei turce şi introducerea în Tracia a unui corp
de jandarmerie turcă de 8 000 oameni, rămânerea forţelor aliate la
Constantinopol şi în zona Strâmtorilor până la încheierea tratatului de pace.
Acordul de armistiţiu de la Mundanya a marcat eşecul politicii inter-
venţioniste engleze în Turcia, la o săptămână după încheierea lui guvernul
de coaliţie prezidat de David Lloyd George prezentându-şi demisia.
Înfrângerea trupelor greceşti în Asia Mică a avut consecinţe politice
interne deosebite. La 27 septembrie 1922, la Atena, a avut loc o lovitură de
stat sub conducerea colonelului Plastiras. Regele Constantin a abdicat în
favoarea fiului său, George al II-lea, şi a părăsit ţara. Trei foşti prim-
miniştri, doi foşti miniştri de externe şi generalul şef al armatei,
Hagianestis, au fost trimişi în faţa Curţii Marţiale, judecaţi, condamnaţi la
moarte şi executaţi prin împuşcare la 2 decembrie 1922.
Pacea cu Turcia s-a negociat la Conferinţa desfăşurată la Lausanne în
Elveţia în intervalul (20 noiembrie 1922 – 4 februarie 1923 şi 23 aprilie –
24 iulie 1923). Prin tratatul de pace semnat la 24 iulie 1923, Turcia renunţa
la posesiunile otomane, dar obţinea recunoaşterea statului naţional unitar
turc. Aliaţii se retrăgeau din teritoriile turceşti pe care le ocupau, inclusiv
din Constantinopol. Guvernul de la Ankara era recunoscut ca singurul
guvern legal, iar zona Strâmtorilor era demilitarizată şi pusă sub controlul
unei comisii internaţionale. Tratatul de la Sèvres era declarat nul, marcând
triumful politicii externe promovate de guvernul de la Ankara. Grecia
pierdea teritoriile cucerite după 1918 şi era obligată să accepte un schimb
masiv de populaţie prin plecarea din Grecia a etnicilor musulmani şi sosirea
din Asia Mică a peste un milion de greci. La 2 octombrie 1923, forţele
aliate de ocupaţie au părăsit Constantinopolul, iar la 6 octombrie, trupele
turce aclamate de mulţime au intrat în fosta capitală imperială. La
132
13 octombrie 1923, Marea Adunare Naţională a Turciei a hotărât să mute
capitala ţării la Ankara, în Anatolia, iar la 29 octombrie 1923, la propunerea
lui Mustafa Kemal, a proclamat Republica.

6. CRIZA REPARAŢIILOR GERMANE.

OCUPAREA RUHRULUI (1923 – 1925)
Problema reparaţiilor de război germane a creat, la Conferinţa de la
Paris, numeroase divergenţe între marile puteri învingătoare, deoarece
Franţa cerea ca Germania să plătească mari despăgubiri de război prin care
să poată fi finanţată refacerea rapidă a economiei franceze şi întârziată
refacerea economică a Germaniei. Statele Unite şi Anglia, interesate în
menţinerea în viaţă a economiei germane, în care vroiau să investească
capitaluri pentru reconstrucţie, pledau pentru o datorie de război mult mai
mică, în măsură să fie suportată de ruinata economie germană.
La Conferinţa de la Londra, din aprilie-mai 1921, s-a hotărât ca
reparaţiile germane să reprezinte 132 miliarde mărci aur plătite în rate
anuale de 2 miliarde mărci plus o cotă de 26% din valoarea produselor
exportate. Aceste obligaţii financiare erau greu de îndeplinit în condiţiile
gravelor probleme economice cu care se confrunta Germania după război.
După succesul obţinut la Conferinţa de la Genova, din martie-aprilie 1922,
unde se semnase Tratatul de la Rapallo, guvernul de la Berlin căuta să
obţină amânarea ratelor datorate în contul reparaţiilor de război.
În iulie 1922, Germania a cerut un nou moratoriu de plăţi în contul
reparaţiilor, motivându-l prin neputinţa de a plăti cele 720 milioane mărci
aur, ce-i fuseseră stabilite. Noua cerere a provocat o reactivare a
disensiunilor franco-engleze în problema atitudinii faţă de Germania.
Guvernul britanic, favorabil unui moratoriu de lungă durată, a făcut
presiuni asupra Comisiei de reparaţii ca aceasta să aprobe un proiect de
rezoluţie favorabil Germaniei. Cabinetul francez, confruntat cu grele
dificultăţi financiare, susţinut de Belgia şi Italia, a refuzat să admită
incapacitatea de plată a Germaniei.
La Conferinţa de la Londra, din august 1922, Anglia şi-a menţinut
propunerea, indicând un moratoriu pe 2-4 ani pentru orice plăţi în numerar
sau în natură efectuate de Germania. Franţa, acceptând în principiu şi sub
presiune un moratoriu pe numai 2 ani, nu a renunţat la a obţine în schimb
„gajuri productive”, ceea ce a făcut imposibilă luarea unei hotărâri.
133
 Comisia de reparaţii, aflată la Berlin între 26 octombrie –
9 noiembrie 1922, a ascultat informările guvernului german, care solicitase
o serie de experţi internaţionali în vederea studierii situaţiei financiare şi
monetare a ţării. La 14 noiembrie 1922, guvernul german a cerut un
moratoriu complet pe 3 sau 4 ani. Peste două săptămâni, la 27 noiembrie,
de la Berlin se solicita un moratoriu pe 5 ani, lansându-se în acelaşi timp,
ideea unui împrumut extern.
Până la sfârşitul anului 1922, Germania îşi îndeplinise cam 12 – 16%
din obligaţiile anuale, ceea ce nici după părerea germanilor nu era suficient
pentru a crea impresia seriozităţii lor în ce priveşte plata reparaţiilor; mai
mult, au oferit pretextul pentru pătrunderea trupelor franco-belgiene în
Ruhr. S-a constatat, de către cei în cauză, un deficit de 2 milioane mărci aur
pentru cherestea şi de 35 milioane mărci aur pentru cărbune.
Relaţiile dintre aliaţi au continuat să se tensioneze, iar în Franţa a
început să se contureze formula unei acţiuni unilaterale împotriva
Germaniei. Neînţelegerile dintre Aliaţi nu au putut fi aplanate în ultimele
întâlniri de la Londra, din decembrie 1922, şi Paris, din 2-4 ianuarie 1923.
Disensiunile cu Franţa în problema reparaţiilor au dat naştere în Anglia la
două tendinţe: prima, după care neînţelegerile nu trebuia să influenţeze
alianţa dintre cele două ţări, şi cea de-a doua, reprezentată de cei ce vedeau
în eşecul Conferinţei de la Paris „primul act al unei politici britanice libere
de orice obligaţie de prietenie continentală”. La 10 ianuarie 1923, primul
ministru francez Poincaré notifica ambasadorului Germaniei la Paris
măsurile pe care se vedea constrâns să le ia ca urmare a nerespectării de
către Germania a programului de livrări de lemn şi cărbune, Franţei.
La 11 ianuarie 1923, 60.000 de militari, aparţinând Franţei şi
Belgiei, conduşi de generalul Degoutte, au intrat în regiunea Ruhrului sub
pretextul apărării comisiei franceze de ingineri şi tehnicieni însărcinate cu
controlul uzinelor şi minelor. Invazia, începută la Essen, Gelsenkirchen,
Baner, a dus la ocuparea a 2100 km², cu 3 milioane locuitori, dintr-o
regiune care asigura economiei 70% din cărbuni, 54% din fierul brut, 53%
din oţel. Guvernul german şi-a rechemat diplomaţii acreditaţi la Paris şi
Bruxelles şi a suspendat orice livrări în natură. Autorităţile germane au
ordonat tuturor inginerilor, muncitorilor minieri, funcţionarilor de orice fel,
să refuze a se supune forţelor de ocupaţie. Deşi producţia practic a încetat,
muncitorii au continuat să fie remuneraţi prin emiterea unei mari cantităţi
de monedă - hârtie fără acoperire. Inflaţia a atins cote nemaiîntâlnite:
134
1 dolar echivala în decembrie 1923 cu 4 trilioane 200 miliarde mărci. Un
timbru poştal costa între 14 şi 40 miliarde mărci, iar o pâine de 1,5 kg, care
costa înainte de război 0,45 mărci, se vindea acum cu 145 miliarde mărci.
Inflaţia era atât de mare, încât cele 300 fabrici de hârtie şi 100 de tipografii
lucrau, zi şi noapte, pentru a tipări bancnotele necesare plăţii salariilor. Prin
această politică, guvernul german a urmărit să transfere întreaga
responsabilitate Franţei şi să canalizeze către Paris toate nemulţumirile
internaţionale, forţând totodată pe aliaţi să îşi modifice politica în domeniul
reparaţiilor şi faţă de reconstrucţia economiei Germaniei. Adoptarea acestei
tactici a avut consecinţe nu numai pentru ocupanţii străini, dar şi pentru
populaţia germană, confruntată cu noi probleme economice, care i-au pus
în pericol traiul zilnic, având în vedere că, numai între 1 noiembrie –
1 decembrie 1922, şomajul sporise cu 72%, lăsând să se întrevadă o gravă
criză pe piaţa muncii.
Criza din Ruhr a declanşat o intensă activitate în capitalele europene
şi la Washingon. Anglia nu s-a declarat oficial împotriva acţiunii franco-
belgiene, dar a decis neretragerea trupelor engleze de pe Rin şi a delegatului
lor din Comisia de reparaţii. Ministrul de externe, Curzon, a trimis
numeroase note guvernului francez, în care demonstra nelegitimitatea
intervenţiei. La rândul său, guvernul american a decis, în februarie 1923,
retragerea trupelor sale din Germania. Intervenţia în Ruhr a fost criticată de
Uniunea Sovietică şi de papalitate.
Acţiunea unilaterală franco-belgiană din ianuarie 1923 a declanşat
nemulţumiri în statele din care proveneau cei 30 000 de muncitori care
lucrau în Ruhr şi care şi-au pierdut locurile de muncă. Politica de forţă a
Parisului în problema germană a provocat îngrijorare în capitalele statelor
din centrul Europei. Aceste state se pronunţau pentru o politică de
înţelegere, care să conducă la rezolvarea rapidă a crizei.
Agravarea crizei a determinat guvernul francez să accepte o
reglementare internaţională sub egida Comisiei reparaţiilor. La rândul său,
conştient că prelungirea acestei crize aducea deservicii ţării sale, noul
cancelar german Gustav Stressemann a decis, la 26 septembrie 1923,
încetarea „rezistenţei pasive”. La rândul său, Franţa, izolată în plan
diplomatic şi confruntată cu dificultăţi economice interne, adoptă o politică
mai conciliantă în problema reparaţiilor.
În ianuarie 1924, Germania este vizitată de un comitet de experţi
condus de generalul bancher Dawes. Acesta îşi prezintă raportul în care
135
evalua posibilităţile economiei germane şi capacitatea ei de a plăti
reparaţiile datorate, în aprilie 1924. Propunerile făcute de comitet au
reprezentat baza planului Dawes aprobat de Conferinţa de la Londra din
iulie-august 1924. Se propunea astfel ca Germania să achite anual până la
2,5 miliarde mărci aur garantate cu veniturile vămilor, căilor ferate,
industriei şi transporturilor. În perioada 1 iulie-27 august 1925, trupele de
ocupaţie franco-belgiene se retrag din Ruhr, iar relaţiile franco-germane
intră într-o nouă etapă, dominată de problemele securităţii colective.

7. CRIZA RENANĂ ŞI EXPANSIUNEA GERMANIEI

ÎN EUROPA CENTRALĂ (1936-1938)
Remilitarizarea Zonei Renane constituia un obiectiv prioritar al
politicii externe preconizate de Hitler după 1933. După consolidarea
poziţiei sale interne, dictatorul german aştepta doar momentul potrivit
pentru a acţiona în problema renană. Încă de la sfârşitul anului 1933,
Duncan Sandys, diplomat britanic recent întors din Germania, scria pe
marginea unui raport de la Berlin că „Renania constituie, evident o
problemă potenţială. Când se vor simţi destul de puternici, germanii vor
căuta s-o remilitarizeze”. Conducătorii francezi erau, la rândul lor, convinşi
că Germania nu aştepta decât un moment favorabil pentru a trece la acţiune
în Renania. Momentul pentru această nouă lovitură de forţă a lui Hitler a
fost cât se poate de bine ales; Franţa se afla în plină campanie electorală,
divizată deci de lupta între partide, iar în ceea ce priveşte Anglia, guvernul
german era convins că ea nu va reacţiona, dacă trupele germane vor intra în
Renania.
La 7 martie 1936, ambasadorii Angliei, Franţei, Italiei şi Belgiei au
fost convocaţi la Ministerul de Externe german, unde li s-a comunicat că
Germania, renunţând la tratatele de la Locarno, va ocupa zona renană. În
documentul înmânat ambasadorilor, guvernul german căuta să justifice
această nouă încălcare unilaterală a unui tratat internaţional, acreditând
ideea falsă că tratatele de la Locarno fuseseră deja încălcate prin încheierea
tratatului franco-sovietic din 1935. Guvernul berlinez propunea încheierea
unui pact de neagresiune şi a unuia pe termen de 25 de ani cu Franţa şi
Belgia, ca şi unui tratat aerian cu puterile occidentale.
Deşi a provocat îngrijorare la Paris, premierul francez declarând că
„nu suntem dispuşi să lăsăm Strasbourgul expus focului tunurilor
136
germane”, intrarea trupelor germane în Renania nu a dus la o ripostă
hotărâtă din partea guvernului francez. Guvernul englez a condamnat actul
de forţă german numai verbal, iar Statele Unite, încorsetate de politica
neutralităţii, au adoptat şi ele o atitudine rezervată.
Activitatea diplomatică s-a intensificat şi, la 10 martie, s-a desfăşurat
o întrunire a puterilor semnatare ale tratatelor de la Locarno, care a
condamnat, verbal, intrarea trupelor germane în zona demilitarizată a
Renaniei. La 14 martie, problema a fost discutată la şedinţa de la Londra a
Consiliului Societăţii Naţiunilor. Dezbaterile nu au dus la adoptarea unei
poziţii comune de condamnare a acţiunii şi, în consecinţă, la 19 martie,
Consiliul a adoptat o rezoluţie care constata doar faptul încălcării de către
Germania a articolului 43 al Tratatului de la Versailles şi a tratatelor de la
Locarno. În aceeaşi zi, statele semnatare ale tratatelor de la Locarno au
decis să invite Germania la o revizuire în comun a acestor tratate, arătân-
du-şi şi pe această cale incapacitatea de a se opune la actul de forţă german.
Crizele din Europa centrală din anul 1938 erau consecinţa noii
orientări a politicii de expansiune germană, expusă de Hitler la 5 noiembrie
1937 la o întrunire cu conducătorii armatei, la care a asistat şi ministrul de
externe Neurath. Fuhrerul a declarat atunci că Germania se află în faţa
necesităţii urgente de a cuceri „spaţiul său vital” în Europa. Scopul nostru –
declara el – este de a căuta mai curând în Europa, decât peste mări, teritorii
bogate în materii prime.
Primele ţări vizate erau Austria şi Cehoslovacia atât din considerente
strategice, cât şi pentru că – afirma Hitler – „Anglia şi poate Franţa au şters
Cehoslovacia de pe hartă”, iar o intervenţie franceză în sprijinul cehilor fără
sprijinul Angliei părea puţin probabilă. Hitler îşi asigurase în septembrie
1937, când la Berlin avusese loc vizita lui Mussolini, asentimentul Italiei
pentru alipirea Austriei la Germania, în schimbul recunoaşterii pretenţiilor
italiene în Balcani, în bazinul Dunării şi în Africa Orientală. Concomitent,
guvernul hitlerist şi-a intensificat activitatea de infiltrare în ţările Europei
centrale şi sud-estice, pentru a dobândi noi poziţii economice şi a realuzat
alianţe politice. Convingerea dictatorului german era că guvernul conservator
britanic condus de Neville Chamberlain, format în 1937, urmărind să
realizeze o înţelegere cu Berlinul, nu dorea să se opună planurilor germane în
Europa centrală. Ea se baza pe realităţile politice londoneze, unde curentul
favorabil unei apropieri de Germania, în vederea realizării unor înţelegeri
care să asigure pacea continentului, era în ascensiune. În acelaşi timp,
137
scădea interesul Angliei pentru o politică de cooperare cu Franţa, acuzată că
ar fi susţinut politica dură faţă de Berlin la Conferinţa de pace din 1919.
La 11 februarie 1938, cancelarul austriac Schuschnigg a fost convocat,
pe neaşteptate, la Hitler, unde a fost forţat să accepte legalizarea partidului
nazist din Austria şi cooptarea sa în guvern. La 20 februarie, Hitler a făcut
încă un pas, declarând în Reichstag că ia asupra sa „apărarea” germanilor
care se găseau în afara graniţelor Germaniei, ţările vizate fiind Austria şi
Cehoslovacia.
Acţiunea lui Hitler, care viza cotropirea Austriei, era favorizată de
atitudinea progermană a unei importante părţi a populaţiei austriec, care încă
din 1919 urmărea ca ţara să-şi recapete statutul de mare putere în cadrul
Germaniei, dar şi de pasivitatea manifestată de guvernele de la Londra şi
Paris.
Cancelarul Schuschnigg a încercat printr-o manevră constituţională să
contracareze acţiunile germane, anunţând, la 9 martie, organizarea, la
13 martie 1938, a unui referendum, care să hotărască dacă Austria rămâne
independentă sau acceptă uniunea cu Germania. Reacţia Berlinului a fost
promptă, cerându-se demisia cancelarului şi anularea plebiscitului. La
12 martie 1938, la ordinul lui Hitler, trupele germane au ocupat Austria, iar a
doua zi, guvernul german a anunţat anexarea Austriei la Reichul german.
Criza din februarie-martie 1938, ca şi cea renană, nu a fost o noutate
pentru anglo-francezi, iar reacţia lor a fost la fel de ineficientă. ca şi în martie
1936. În Franţa era o situaţie politică complicată, iar în Anglia, politica de
conciliere beneficia de o largă susţinere, inclusiv în influentele cercuri
economico-financiare. Argumentul protejării interesele etnicilor germani din
Europa se dovedise o armă mediatică eficace a Berlinului, pe care occidentalii
o acceptaseră pentru a-şi ascunde incapacitatea de a se opune Germaniei.
După anexarea Austriei, la Berlin s-au intensificat pregătirile pentru
pregătirea pasului următor – lichidarea independenţei statului cehoslovac.
Cehoslovacia apăruse ca stat independent în 1918 şi avea o structură etnică
complexă, în care cehii reprezentau 50% din populaţie în 1930.
Cehoslovacia avea o situaţie specială, datorită masivei şi compactei
populaţii germane în regiunea sudetă. Deşi guvernul cehoslovac avea cea
mai liberală politică în problema minorităţilor, care se materializa în
regiunea sudetă, unde locuiau peste 3 milioane de germani, prin învăţământ
în limba germană, iar la Praga exista o universitate cu limba de predare
germană, după 1933 curentul naţionalist progerman a devenit extrem de
138
activ. Nemulţumirile din comunitatea germană aveau, printre cauze,
dificultăţile economice din anii marii crizei economice, când guvernul
praghez fusese acuzat că nu a luat măsuri eficiente de combatere a crizei.
Criză complexă, cu o perioadă de germinare relativ lungă (martie-
septembrie 1938), criza sudetă a evoluat de la o dispută internă la una
internaţională, în care presiunile diplomatice s-au combinat cu cele militare
şi care s-a încheiat printr-un dictat impus la München de marile puteri.
Prin sacrificarea Cehoslovaciei, poziţiile Germaniei s-au întărit
considerabil; Germaniei hitleriste i s-a deschis, pe coridorul dunărean, drumul
către Europa de sud-est şi i s-a consolidat potenţialul economic. Dacă, în
primul război mondial, Germania a fost aliată cu Austro-Ungaria, acum era
stăpâna celor mai bogate provincii habsburgice. Mittelleuropa fabricată la
Conferinţa de la Paris în 1919 având ca ax central Cehoslovacia dispăruse şi
odată cu ea şi influenţa anglo-franceză în centrul continentului european.
Din punct de vedere geopolitic, cele două, crize europene majore ale
anului 1938 au confirmat teoriile privind „frontierele în mişcare” şi Mittelleuropa
în viziune germană, ca o primă etapă a rezolvării problemei „spaţiului vital”.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală 1917-1945, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
• Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale. Până la mijlocul secolului
al XX-lea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
• Florin Anghel, Constituirea sistemului „Cordon Samitaire”. Relaţii
româno-polone 1919-1926, Cluj-Napoca, 2003.
• Em Bold, Diplomaţia în conferinţe. Din istoria relaţiilor internaţionale între
anii 1919-1933 şi poziţia României, Editura Junimea, Iaşi, 1991.
• Max Gallo, Italia lui Mussolini, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
• Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, f.a.
• Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon, Editura
Polirom, Iaşi, 2002.
• Stevan Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
• Richard Pipes, Scurtă iitorie a revoluţiei ruse, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.
• Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea
României Mari. Campania armatei române în 1918-1919, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994.
• A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.

139
 VIAŢA COTIDIANĂ A ROMÂNILOR
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Prof. univ. dr. Ioan SCURTU

SEMESTRUL I

Obiective
Cursul evidenţiază faptul că viaţa cotidiană – adică viaţa de zi cu zi –
constituie cea mai importantă parte a existenţei umane. Orice om –
indiferent de mediul în care locuieşte, de nivelul de cultură, de vârstă sau
profesie – are o viaţă personală proprie, cu bucuriile şi necazurile ei.
Profesia, condiţiile de muncă, veniturile şi cheltuielile, căsătoria, familia,
locuinţa, îmbrăcămintea, alimentaţia, starea de sănătate, timpul liber etc.
jalonează viaţa cotidiană a fiecărei persoane. Există o discrepanţă între viaţa
publică, adică aceea în care omul se prezintă aşa cum vrea să fie receptat de
colectivitate, şi viaţa privată, în care el se simte liber, neîngrădit de
convenţii sociale sau politice.
Cunoaşterea vieţii cotidiene permite înţelegerea mai exactă a
societăţii în ansamblul ei, a nivelului de cultură şi civilizaţie atins de
componenţii acesteia la un moment dat. Perioada interbelică, adică aceea de
după făurirea Marii Uniri din 1918 până la declanşarea celei de-a doua
conflagraţii mondiale, a avut anumite caracteristici, care se cuvin a fi
cunoscute de toţi cei interesaţi de istoria recentă a României, cu luminile şi
umbrele ei.
După 1918, societatea românească a devenit mult mai complexă, ca
urmare a unirii provinciilor istorice cu patria-mamă, a mutaţiilor survenite
în structura economiei naţionale, a accelerării procesului de modernizare şi
dezvoltare a statului şi instituţiilor sale. Viaţa românilor a evoluat între
tradiţionalism şi modernitate. În general, satul a rămas un mediu tradiţional,
conservator, în timp ce oraşul a fost mult mai receptiv la modernitate, la
nou.

140
 1. POPULAŢIA ŞI MEDIUL DE LOCUIRE
Recensământul din 1930 indica faptul că 20,2% din populaţia
României locuia în mediul urban şi 79,8% în cel rural. Din acest punct de
vedere, România nu se deosebea sensibil de statele din zona centrală şi sud-
est europeană (Grecia, Bulgaria Iugoslavia, Polonia). În Apusul Europei,
majoritatea populaţiei locuia în oraşe, unde şi nivelul de civilizaţie era mai
ridicat.
Satul, sau comuna rurală, era o comunitate umană de mici
dimensiuni. La recensământul din 1930, România avea 15.200 de sate, cu
un număr mediu de 950 de locuitori*.
Principalele clădiri ale satului românesc erau: primăria, biserica,
şcoala, postul de jandarmi, cârciuma, uneori dispensarul şi căminul cultural.
Cele mai multe localuri publice construite în perioada interbelică erau
şcolile. Un rol deosebit în stimularea construcţiei de şcoli l-a avut
dr. Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice în anii 1922-1926,
1927-1928 şi 1933-1937, care a reuşit să stimuleze iniţiativele locale, să
antreneze populaţia (în special, părinţii elevilor, care s-au organizat în
comitete şcolare) în această activitate de interes public. El a instituit
medalia „Răsplata Muncii pentru Construcţii Şcolare”, pe care au primit-o
mulţi învăţători, profesori, preoţi, primari şi chiar ţărani obişnuiţi. Dacă în
anul şcolar 1918/1919 în România existau 8.080 de şcoli, în 1937/1938
numărul acestora a ajuns la 17.400, dintre care circa două treimi erau
construite în comune rurale.
Străzile sau uliţele erau, de regulă, înguste şi neîngrijite. În anii
1930-1940 s-a desfăşurat o campanie vizând săparea de şanţuri prin care să
se scurgă apa, plantarea de pomi pe marginea străzilor, construire de podeţe
în faţa porţilor, dar rezultatele – mai ales în Vechiul Regat şi Basarabia – au
fost modeste. În multe sate din Transilvania şi Banat, strada principală era
pietruită. De asemenea, în aceste provincii, locuinţele erau construite la
stradă, în timp ce în Vechiul Regat ele erau amplasate la o anumită distanţă
de artera pe care circulau carele şi vitele.
Iluminatul public era o excepţie, iar serviciile de salubritate lipseau cu
desăvârşire. Odată cu lăsatul serii, peste satele româneşti se întindeau liniştea
şi întunericul. Satul se înviora dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui.

* Pentru o mai uşoară reţinere, cifrele au fost rotunjite.

141
 Oraşul constituia un mediu de locuire mult mai dinamic şi complex.
În cifre absolute, populaţia urbană a crescut în anii 1918-1940, ca urmare a
accelerării procesului de modernizare a societăţii, dezvoltării industriei,
comerţului, învăţământului liceal şi superior, migraţiei de la sat la oraş.
Cifra medie de locuitori ai unui oraş din România era de 21.000.
Viaţa cotidiană a orăşenilor era organizată şi dirijată de Primărie, în
organigrama căreia se aflau mai multe oficii (servicii): Oficiul Sanitar,
Oficiul Jurist-Consult, Oficiul Ingineresc, Oficiul de Accize, Perceptoratul
Orăşenesc, Oficiul Stării Civile, Contabilitatea Orăşenească, Oficiul
Tehnic, Oficiul Edil Orăşenesc, Oficiul Curăţeniei Străzilor, Grădinăria
Oraşului, Judecătoria Comunală, Spitalul de Infirmi, Arhiva Oraşului,
Muzica Orăşenească, Uzina de Apă, Uzina de canalizare, Uzina de gaz,
Registratura, Expediţie şi Registrul de Înaintare. Fiecare serviciu acoperea
un sector important al vieţii cotidiene. Prin întreprinderile de apă,
electricitate, canalizare, gaz, administrate de Primărie, se asigurau condiţiile
indispensabile unei civilizaţii moderne.
Clădirile reprezentative ale oraşului erau: prefectura (în reşedinţele de
judeţ), primăria, liceul, judecătoria şi/sau tribunalul, bisericile-catedrale, la
care se adăugau cinematografele, teatrul (uneori), monumente istorice
(turnuri, ziduri de cetăţi, statui), muzeul, librăria etc. Aproape fiecare oraş
avea una sau mai multe bănci.
Existau edificii publice, clădiri pentru gospodării colective (cazărmi,
internate, închisori, aziluri de bătrâni, colonii etc.). Cele mai multe
construcţii aparţineau gospodăriilor individuale (familiale).
În oraşele României predominau clădirile cu parter. Blocurile cu
şapte-opt etaje s-au construit în Bucureşti, în anii’30 ai secolului al XX-lea,
pe principalele bulevarde: Brătianu şi Elisabeta. O adevărată senzaţie a
trezit Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, clădire realizată în stil
american. În perioada interbelică s-au ridicat în Capitală şi alte edificii
moderne, între care Banca Marmorosch-Blank, Banca Chrissoveloni,
Palatul Regal, Palatul Patriarhiei, Şcoala Superioară de Război, Consiliul de
Miniştri, Ministerul de Interne (ultimele două se vor termina după război),
Şcoala Superioară de Agricultură (astăzi Universitatea de Agronomie),
Facultatea de Drept, Institutul de Istorie Universală (astăzi N. Iorga), liceele
Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Sfântul Sava. În aproape
toate judeţele s-au construit şcoli normale, palate administrative, tribunale,
biblioteci, teatre, biserici etc. Între acestea, extinderea clădirii Universităţii
142
din Iaşi, Teatrul Naţional din Timişoara, Hotelul Aro din Braşov, Hotelul
Rex din Mamaia, bisericile-catedrală din Alba Iulia, Cluj, Timişoara,
Târgovişte etc.
De regulă, în acelaşi oraş existau mai multe zone de locuire, fiecare
zonă cu specificul său. În zona centrală existau case înghesuite, înalte şi
bine îngrijite. Cea a mahalalelor avea case joase, curţi şi grădini. Exista şi o
zonă agricolă, care aparţinea atât persoanelor particulare, cât şi primăriei.
Delimitările zonale nu erau foarte stricte; existau situaţii când alături de un
bloc de patru-cinci etaje se aflau case din chirpici, în curtea cărora
gospodinele întindeau rufele pe o frânghie înnodată şi sprijinită de prăjini
noduroase şi înnădite.
Confortul vieţii urbane era conferit de existenţa reţelei de apă curentă,
a străzilor asfaltate, iluminatului public, serviciilor de salubritate,
transportului în comun etc. În mahalale, canalizarea aproape că lipsea.
Ancheta sanitară realizată în 1938 a stabilit că, din 176 de oraşe, 74 erau
lipsite de alimentare cu apă curentă, iar 123 nu erau canalizate.
Pavarea străzilor a cunoscut o extindere. De regulă, centrul oraşului
era pavat cu piatră din granit, iar zona mediană cu bolovani de râu. În
oraşele mici erau pavate două-trei străzi, celelalte fiind desfundate.
Iluminatul public se realiza cu gaz aerian, iar spre sfârşitul perioadei
interbelice se folosea becul electric. În Bucureşti şi în câteva alte oraşe s-a
introdus, din 1926, iluminatul cu reflectoare al faţadelor unor clădiri
publice, statui, fântâni, pentru a putea fi admirate şi în timpul nopţii. Zonele
periferice nu au beneficiat de iluminatul public. Chiar în Bucureşti, la
sfârşitul perioadei interbelice, din cei 670 km de străzi, numai pe 370 km
era lumină electrică; o situaţie similară se înregistra şi în celelalte oraşe. De
exemplu, în Chişinău existau 114 străzi luminate şi 165 neluminate.
Salubritatea oraşelor era o problemă importantă pentru asigurarea
unei vieţi normale în aceste aglomerări urbane. De regulă, oraşele aveau
servicii de salubritate, care se ocupau de curăţarea străzilor; ele acordau
atenţie zonelor centrale, unde se mătura şi se ridica gunoiul în fiecare zi; în
celelalte zone, aceste operaţiuni se desfăşurau la două-trei zile sau
săptămânal. Transportul gunoaielor se făcea cu camioane în oraşele mai
mari şi cu căruţa în cele mici. Zonele periferice se aflau în grija cetăţenilor,
care nu manifestau o preocupare specială pentru curăţenie.
Transportul public a cunoscut o dezvoltare şi o modernizare
semnificativă. În peisajul cotidian al marilor oraşe a intrat tramvaiul
143
electric, care a înlocuit, spre sfârşitul primului deceniu interbelic, tramvaiul
tras de cai. S-au introdus troleibuze, mai întâi în Timişoara (în 1921), apoi
în Bucureşti (1929). Un alt mijloc care şi-a făcut simţită prezenţa în
transportul public a fost autobuzul. Totuşi, birja (trăsura) a rămas în cele
mai multe oraşe, mai ales în cele mici, principalul mijloc de transport. Deşi
preţul practicat era de 5-6 ori mai mare comparativ cu tramvaiul sau
autobuzul, birja venea la poartă, indiferent de oră, ducea clientul unde
dorea, servicii pe care nu le puteau oferi mijloacele mecanice, care circulau
pe anumite linii şi la intervale de timp bine precizate.
Strada, în zona centrală a oraşului, oferea un adevărat spectacol, mai
ales după ce s-au introdus firme luminoase. Scriitoarea britanică Olivia
Manning era contrariată de eleganţa vitrinelor din centrul Bucureştilor: „În
vitrinele strălucitoare se vedeau mănuşi şi mici bijuterii franţuzeşti,
îmbrăcăminte englezească din caşmir şi pielărie italienească, cu etichete
ciudate ca: pulover chic, golf şi five-o’clock. Magazinele erau deschise
până noaptea târziu”. Vânzătorii ambulanţi ofereau şi ei un spectacol
aparte, amuzându-i pe unii, supărându-i pe alţii, prin reclama pe care o
făceau mărfii (halva, bragă, bomboane, covrigi, merdenele etc.).
Fiecare oraş avea un parc sau o grădină publică unde, în zilele de
sărbătoare, se organizau diferite concursuri şi petreceri. Prin grija primarilor
s-au amenajat sere, alei, straturi cu flori, lacuri, iar unii întreprinzători
particulari au deschis restaurante. În anii 1930-1935, s-au amenajat
parcurile Snagov şi Băneasa, au fost asanate lacurile din jurul Capitalei
(Băneasa, Herăstrău, Tei), care au devenit locuri de destindere şi agrement,
mai ales pentru protipendada bucureşteană.

2. OCUPAŢII ŞI CONDIŢII DE MUNCĂ

Potrivit recensământului din 1930, majoritatea covârşitoare a
românilor se ocupa cu agricultura (circa 80%); se remarca, în acelaşi timp,
creşterea ponderii lucrătorilor din industrie, ca urmare a intensificării
procesului de modernizare a economiei naţionale. Mica industrie a
cunoscut o dezvoltare şi în mediul rural, prin crearea unor ateliere, fabrici,
în care se prelucrau produsele agricole (floarea-soarelui, in, cânepă, lână,
piei, fructe etc.). La oraş, paleta ocupaţiilor era mult mai largă, iar
specializarea avea un rol important în obţinerea unor venituri cât mai mari.

144
 La sate, ocupaţiile şi condiţiile de muncă au fost puternic marcate de
reforma agrară înfăptuită la sfârşitul primului război mondial. Potrivit
datelor statistice, au fost expropriate circa 6,1 milioane ha, dintre care
3,5 milioane au fost împărţite la 1,5 milioane gospodării ţărăneşti. Prin
aplicarea reformei agrare au fost împroprietăriţi circa 2/3 din totalul celor
îndreptăţiţi; s-a realizat o masivă redistribuire a proprietăţii agrare.
Reforma agrară a avut un caracter social – urmărind satisfacerea
dorinţei de a stăpâni pământ a unui număr cât mai mare de ţărani, unul
naţional – pentru o anumită uniformizare a distribuţiei proprietăţii agrare pe
întreg teritoriul României, unul politic – pentru câştigarea electoratului de
către partidele aflate în dispută, dar nu şi un caracter economic. Pentru a fi
rentabilă, o gospodărie trebuia să aibă cel puţin 5 ha teren arabil. Dar, după
reforma agrară, circa 75% din totalul gospodăriilor ţărăneşti aveau mai
puţin de 5 ha, deci nu erau rentabile din punct de vedere economic.
Curând după 1921 s-a înregistrat fenomenul înstrăinării loturilor
primite prin reforma agrară; acest proces a fost puternic stimulat de Legea
pentru libera circulaţie a terenurilor dobândite prin legile de împroprietărire
(„legea Mihalache”), din august 1929. Numărul mare al ţăranilor care şi-au
pierdut pământul şi mai ales fărâmiţarea excesivă a loturilor prin moştenire
au constituit probleme grele pentru satul românesc, care s-au reflectat şi în
condiţiile de muncă, ponderea cea mai mare ocupându-l efortul fizic.
Situaţia ţărănimii a fost afectată şi de obligaţiile impuse pentru
achitarea pământului primit prin reforma agrară, de creşterea taxelor şi
impozitelor, de scăderea preţurilor la produsele agricole. Neputându-şi
procura unelte moderne şi maşini, practicând o agricultură pe loturi mici, cu
mijloace rudimentare, ţărănimea n-a putut asigura creşterea producţiei la
hectar. Din contră, s-a înregistrat, mai ales în primii ani de după reforma
agrară, o scădere a productivităţii muncii. Abia în 1936, producţia la ha a
egalat-o pe cea din 1914.
În timpul sezonului agricol – care începea primăvara devreme şi se
încheia toamna târziu – participau la muncă toţi membrii familiei (inclusiv
copiii de 6-7 ani). Potrivit tradiţiei, ţăranii se sculau dis-de-dimineaţă, astfel
ca la revărsatul zorilor ei să fie pe ogor. Se muncea până seara, aproape de
asfinţitul soarelui, cu o pauză la masa de prânz. Circa 40% din totalul
ţăranilor nu aveau animale de tracţiune, astfel că aceştia făceau apel la cei
înstăriţi pentru arat, aducerea recoltei de pe câmp, a lemnelor de foc din
pădure, transportul unor produse de la oraş etc. De regulă, între „părţi” se
145
stabilea o înţelegere: 4-5 zile de lucru cu braţele, pentru una cu plugul sau
cu carul.
Viaţa economică precară a determinat pe unii ţărani să-şi părăsească
satul în căutarea de lucru la oraş. Dar oraşul nu a putut absorbi decât o mică
parte din forţa de muncă disponibilă, astfel că – în toată perioada interbelică
– în România a existat o suprapopulaţie rurală, adică o mână de lucru
folosită parţial şi în condiţii dintre cele mai precare.
Moşierul – care înainte de 1918 fusese o prezenţă dominantă în satul
românesc – aproape că a dispărut din lumea rurală. El şi-a păstrat cele 100
ha prevăzute prin lege (în funcţie de zonă, putea avea până la 500 ha) şi
conacul, pe care-l vizita din când în când, mai ales vara. Unii moşieri şi-au
investit sumele primite ca despăgubire în întreprinderi industriale şi în
bănci, intrând în rândurile marii burghezii industriale şi bancare,
abandonând cu totul agricultura. În perioada interbelică şi-au cumpărat
moşii diferiţi comercianţi, industriaşi, bancheri, avocaţi, oameni politici.
Aceştia continuau să locuiască în oraş şi îşi arendau pământul. A avea
moşie însemna un venit, dar şi un blazon, un titlu de mândrie.
După reforma agrară existau circa 10.000 de mari proprietari (dintre
cei vechi), la care se adăugau 2.100 de agronomi şi medici veterinari. Unii
dintre aceştia au organizat ferme moderne, de înaltă productivitate.
Fermierii au fost sprijiniţi prin politica de stat, mai ales în privinţa
importului de maşini şi unelte agricole (prin credite, reduceri de taxe
vamale). În anul 1937 a fost adoptată Legea pentru încurajarea şi
îndrumarea agriculturii, industrializarea şi valorificarea plantelor textile,
care viza creşterea productivităţii muncii şi a gradului de prelucrare a
produselor finite. Existenţa unei suprapopulaţii rurale, a forţei de muncă
foarte ieftine a constituit o frână în calea modernizării agriculturii. Datele
statistice arată că în România existau circa 12.000 de exploataţii agricole cu
peste 100 ha, dar nici jumătate din ele nu foloseau forţă de muncă. În 1938,
România avea doar 5.000 de tractoare, la o suprafaţă arabilă de aproape
14 milioane ha.
În sate existau şi unii meşteri (croitori, cojocari, fierari etc.); aceştia
aveau şi pământ pe care-l munceau cu ţăranii, care apelau la serviciile lor.
Învăţătorii şi preoţii făceau parte dintre fruntaşii satelor; de regulă, ei aveau
pământ arabil peste media celorlalţi cetăţeni; aceştia primeau şi salarii de la
stat, care le rotunjeau veniturile. Condiţia lor era apreciată de consăteni,

146
astfel că mulţi aspirau să-şi dea copiii la şcoli pentru a ajunge şi ei
„cărturari” şi a duce o viaţă mai bună.
Oraşul constituia un mediu mult mai complex. Gama ocupaţiilor era
foarte largă; datele statistice arată că 65% dintre orăşeni erau angajaţi în
industrie, 28% în comerţ şi 3,4% în instituţii de credit. Întreprinderile
româneşti erau de mici dimensiuni; cele care lucrau cu până la 5 persoane
aveau o pondere de aproape 50%, în timp ce întreprinderile cu peste 500 de
salariaţi reprezentau doar 12% din totalul acestora.
Ponderea cea mai mare o avea populaţia ocupată în industriile
alimentară, manufacturieră, de confecţii, precum şi în comerţul alimentar.
La o anumită distanţă se aflau cei care lucrau în industria metalurgică şi a
lemnului, după care urmau: exploatarea subsolului, industria textilă, a
construcţiilor şi chimică.
Afirmarea industriei în ansamblul economiei naţionale a avut
consecinţe benefice asupra întregii societăţi româneşti. Mihail Manoilescu
scria: „Industria nu este numai cheia bogăţiei statelor moderne, dar este, în
acelaşi timp, şi o mare şcoală a popoarelor. Nu poate să se ridice spre
formule sociale superioare poporul care n-a făcut şcoala industriei... Numai
industria întreţine acea multiplicitate de specialităţi tehnice şi ştiinţifice,
care constituie frumuseţea culturii moderne... Industria dezvoltă calităţi
omeneşti variate surprinzător de noi; ea trezeşte în fiecare om însuşiri
latente nebănuite, încât constituie cel mai bun mijloc de a potenţializa fiinţa
omenească, ridicând-o spre îndemânare, spre iscusinţă şi spre înălţimi de
gândire”.
În perioada interbelică a crescut nivelul de pregătire profesională a
muncitorilor. Conform recensământului din 1930, muncitorii calificaţi
deţineau o pondere de 38% din totalul forţei de muncă ocupate în industrie
(procentul cel mai ridicat se înregistra în industria metalurgică – 64%). Un
rol important în ridicarea calificării şi exercitarea meseriilor l-a avut legea
din aprilie 1936.
Condiţiile de muncă au cunoscut o ameliorare, comparativ cu
perioada anterioară războiului mondial. România a fost membru fondator al
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, creată în 1919, şi a adoptat o legislaţie
în favoarea lucrătorilor: în 1925 s-a legiferat repausul duminical şi al
sărbătorilor legale; în 1927 s-au creat Camerele de Muncă, având misiunea
de a „reprezenta şi ocroti munca industrială şi comercială”; în 1928 s-a
introdus ziua de lucru de 8 ore şi s-au stabilit norme clare pentru ocrotirea
147
muncii minorilor şi femeilor; în 1929 s-a generalizat contractul colectiv de
muncă; în acelaşi an s-a instituit ajutorul de şomaj. Regimul muncii diferea
de la o întreprindere la alta. Întreprinderile mici erau insalubre, lipsite de
condiţii igienico-sanitare, în timp ce marile întreprinderi – I.A.R. (Braşov),
Malaxa (Bucureşti), Uzinele şi Domeniile Reşiţa, Schell (Braşov) etc. –
asigurau condiţii bune: utilaje moderne, ventilatoare, garderobă, sală de
baie, cantină.
Încă din 1919-1920, între patronat şi lucrători au început să se încheie
contracte colective de muncă (pe întreprinderi). Pentru încheierea
contractelor şi impunerea respectării lor, muncitorii au recurs la acţiuni
multiple, inclusiv greve. Mişcările sociale au cunoscut o intensitate
deosebită în perioadele de criză economică (1918-1920 şi 1929-1933). Între
acestea se detaşează grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate
sângeros de guvernul liberal (13-26 decembrie 1918); greva generală din
octombrie 1920, înfrântă de guvernul Averescu; greva minerilor de la
Lupeni (din august 1929), grevele petroliştilor din Valea Prahovei şi cele
ale ceferiştilor din Bucureşti (ianuarie-februarie 1933), înăbuşite în sânge
de naţional-ţărănişti. În perioada interbelică, cel puţin 50 de muncitori
grevişti au fost ucişi în confruntarea cu forţele de ordine.
O caracteristică a perioadei interbelice o constituie angajarea în
activităţi industriale a femeilor, în industria textilă procentul acestora
ajungând la 35-40% din totalul lucrătorilor.
Şomajul a afectat o parte a forţei de muncă; numărul cel mai mare de
şomeri – din toate categoriile socio-profesionale – s-a înregistrat în 1932,
ridicându-se la circa 300.000; în perioadele de avânt economic, numărul lor
era foarte mic; de exemplu, în 1937 erau circa 22.000 de şomeri înregistraţi
oficial.
Muncitorimea a contribuit, prin efortul său, la procesul de
modernizare a României, la realizarea unor produse de calitate, competitive
pe piaţa internaţională, la asigurarea a circa 80% din necesarul de produse
industriale solicitate pe piaţa internă.
Burghezia a cunoscut în perioada interbelică o adevărată înflorire. Ea a
beneficiat cel mai mult de politica guvernamentală, vizând dezvoltarea
industriei naţionale, precum şi a celorlalte ramuri de activitate economică.
Această categorie socială a obţinut credite pe termen lung şi cu dobânzi mici,
scutiri de taxe vamale pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje moderne,

148
cumpărarea de către stat a unei părţi a mărfurilor realizate în întreprinderile
particulare (mai ales a celor care interesau apărarea naţională).
Ponderea numerică a burgheziei era foarte scăzută. Mihail
Manoilescu aprecia că în România existau 22.500 de burghezi, care repre-
zentau 0,12% din totalul populaţiei; mai erau 101.000 pseudoburghezi, în
rândul cărora erau incluşi ingineri, economişti, avocaţi, medici, profesori,
ofiţeri etc. Circa 80% din totalul burgheziei trăia din bugetul statului, astfel
că între stat şi burghezie s-a realizat o interdependenţă. Exista o burghezie
tradiţională, constituită în secolul al XIX-lea – provenind din familiile
Assan, Costinescu, Alexandrescu, Ştirbey etc. –, dar cei mai mulţi burghezi
erau de prima generaţie. Cel mai mare burghez român – judecând după
avere – era Carol al II-lea, care, pe lângă moşii, deţinea acţiuni la
numeroase întreprinderi industriale şi bănci. Unul dintre cei mai bogaţi
oameni din România era Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderilor
Malaxa din Bucureşti, la care, în 1938, comenzile de stat aveau o pondere
de 98%. Max Auschnitt deţinea majoritatea acţiunilor la Uzinele şi
Domeniile Reşiţa. Ion Gigurtu conducea Grupul Mica – societatea care
exploata bogăţiile aurifere şi metale neferoase din România. Între marii
capitalişti se aflau: Constantin Argetoianu, Ernest Baliff, Ion Bujoiu,
Nicolae J. Chrissoveloni, Oscar Kaufman, Ernest Urdăreanu, Nicolae
Mociorniţa ş.a. Profiturile obţinute de marii capitalişti erau considerabile.
Astfel, Malaxa obţinea (în funcţie de categoria comenzilor făcute de stat)
profituri de 300-1.000%. De regulă, marea burghezie se implica nemijlocit
în activităţile economice, astfel că munca ei în birou era destul de limitată
în timp.
Burghezia a avut un rol hotărâtor în evoluţia României după 1918, în
dezvoltarea economiei şi societăţii, a învăţământului, ştiinţei şi culturii.
Asigurând conducerea politică a ţării, burghezia a contribuit la consolidarea
statului naţional unitar, la creşterea prestigiului României pe arena
internaţională.
Funcţionarii au cunoscut o spectaculoasă creştere numerică după
1918, ca urmare a modernizării aparatului de stat şi a necesităţilor resimţite
de noile provincii, mai ales de Basarabia, de a avea oameni pricepuţi, care
să muncească şi să aplice legislaţia în vigoare. Statutul funcţionarilor
publici, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1924, prevedea că funcţionari erau
acei cetăţeni „care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil sau
ecleziastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror buget este supus
149
aprobării Parlamentului, guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale”.
Statutul stabilea un sistem unitar de încadrare şi promovare, funcţionarii se
bucurau de inamovibilitate, aveau un program de 7 ore pe zi, dar nu aveau
dreptul să declare grevă, nici să ia hotărâri cu caracter politic. Ei aveau
drept de vot, dar nu puteau fi aleşi decât dacă demisionau din funcţie.
Condiţiile de muncă erau bune, aveau birouri cu lumină electrică, încălzire,
aveau acces la grupuri sanitare etc.
Neexistând o evaluare corectă a necesităţilor, la câţiva ani după Unire
s-a constatat că numărul funcţionarilor era prea mare. Prin jurnalul
Consiliului de Miniştri din 1 aprilie 1927 se hotăra diminuarea numărului
de funcţionari cu 25%; reducerea urma să se facă treptat, pe măsură ce se
iveau vacante, prin demisii, deces sau destituire. Deşi toate partidele cereau
reducerea numărului funcţionarilor publici, în fapt, când ajungeau la
guvernare, ele căutau să-şi plaseze un număr cât mai mare de partizani
politici sau rude ale liderilor în posturi cât mai bine retribuite. Atunci când
s-a ajuns în impas, guvernul naţional-ţărănist a decis, în mai 1933, crearea
aşa-numitului „cadru disponibil”, în care erau trecuţi funcţionari rămaşi fără
slujbă, dar care primeau 50% din salariul de bază. Numărul funcţionarilor
în perioada interbelică se ridica la circa 600.000 de persoane.
Funcţionarii publici au asigurat desfăşurarea activităţii aparatului de
stat şi a instituţiilor publice, aplicarea legilor în vigoare. Mulţi dintre ei
aveau o atitudine arogantă, sfidătoare faţă de cei care se prezentau la
ghişeu; pentru rezolvarea unei cereri, nu puţini funcţionari – mai ales dintre
cei inferiori – percepeau diferite comisioane sau „cadouri”. Chiar şi
funcţionarii superiori – directori, miniştri – primeau anumite „atenţii”, care
puteau fi un pachet de acţiuni la o mare întreprindere industrială sau chiar
„graţiile” unei femei, interesată în rezolvarea pozitivă a cererii soţului sau
amantului ei (obţinerea permisului de export pentru un anumit produs, o
substanţială comandă de stat etc.).
Intelectualitatea era puţin numeroasă în România. Cei care aveau mai
multe studii decât şcoala primară, la recensământul din 1930, erau de circa
1 milion, dintre care 130.000 cu studii superioare. Cei mai mulţi intelectuali
erau învăţătorii şi profesorii; aceştia au contribuit la ridicarea nivelului de
instrucţie publică al cetăţenilor, la dezvoltarea ştiinţei şi culturii. În
memoria contemporanilor au rămas mari dascăli, profesori universitari,
precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Dimitrie Gusti,
Constantin Rădulescu-Motru, Paul Bujor, Mihai Ralea, Onisifor Ghibu,
150
Dimitrie Pompeiu, Elie Carafoli, dar şi profesori de liceu, ca: Eugen
Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ştefan Zeletin ş.a. O
categorie importantă şi adesea spectaculoasă de intelectuali era formată din
artişti, scriitori, ziarişti, cei mai mulţi bucurându-se de o mare popularitate
şi influenţă. Între aceştia: George Enescu, Constantin Tănase, George
Vraca, Ion Manolescu, Maria Filotti, Maria Tănase, Mihail Sadoveanu,
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu ş.a.
Condiţiile de muncă ale intelectualilor erau bune; mulţi aveau
asigurat un confort deosebit la universitate, liceu, şcoală generală, ziar etc.
Intelectualii se bucurau de o consideraţie socială deosebită şi aveau un
statut cu adevărat remarcabil, recunoscut ca atare de toţi cetăţenii
României.
Dacă, înainte de 1918, România avea circa 5.000 de studenţi, după
Marea Unire numărul lor a crescut considerabil. În anul universitar
1935/1936 erau 38.000 de studenţi, la circa 19 milioane de locuitori.
Cei mai mulţi studenţi (peste 40%) urmau facultăţile de Drept, în
timp ce învăţământul tehnic şi agronomic era frecventat de circa 10% din
totalul acestora. Enciclopedia României, publicată în 1938, aprecia că
„orientarea studenţilor spre diferite facultăţi se face în dezacord cu
interesele sociale şi naţionale ale statului”, deoarece într-o ţară cu o
structură agrară, şi care cunoştea un intens proces de industrializare, tinerii
se îndreptau mai ales spre ştiinţele juridice. De regulă, un student urma
simultan două-trei facultăţi. Dintre cei înscrişi, doar 10% îşi încheiau
studiile în timpul prevăzut de planul de învăţământ (de regulă, 4 ani).
Studenţii plăteau diferite taxe: de înscriere, de frecvenţă, de
bibliotecă, de examen, de licenţă, de construcţie (când era cazul). Aceste
taxe variau de la o facultate la alta, dar ele se ridicau la 2-3 salarii medii,
constituind o mare povară pentru mulţi tineri (mai ales, fii de ţărani). De
burse beneficiau doar 4-7% din totalul studenţilor (în funcţie de profilul
facultăţilor – mai multe în cele cu profil economic şi tehnic, mai puţine la
Drept şi Litere).
Statul oferea condiţii bune de studiu (săli de clasă, amfiteatre,
biblioteci, laboratoare), dar se implica prea puţin în problemele sociale.
Lipsa mijloacelor financiare îi determina pe mulţi studenţi să-şi găsească
surse proprii de venit. Cercetările sociologice au arătat că, pentru a-şi
câştiga existenţa, numeroşi studenţi (circa 60%) aveau servicii (pe la
diferite ministere şi regii), acordau meditaţii etc.
151
 Alături de aceste categorii socio-profesionale existau şi altele:
servitori, lucrători la ecarisaj, prostituate etc. Paleta ocupaţiilor în România
era extrem de largă, iar condiţiile de muncă variau de la o categorie socio-
profesională la alta.

3. VENITURI ŞI CHELTUIELI
Cetăţenii României aveau venituri extrem de diferenţiate, în funcţie
de avere, profesie, situaţie financiară, conjunctură economică sau socială.
La sate, situaţia materială a ţărănimii a fost profund marcată de
înfăptuirea reformei agrare. Veniturile ţăranilor împroprietăriţi au crescut,
dar ele nu le-au putut asigura o viaţă confortabilă. Gospodăriile ţărăneşti, în
covârşitoarea lor majoritate, nu erau rentabile din punct de vedere
economic, datorită lotului prea mic de pământ pe care-l aveau şi procesului
de fărâmiţare a acestuia, mai ales prin moştenire. O soluţie puteau fi
comasarea proprietăţii şi asocierea ţăranilor în cooperative, dar în România
nu s-a putut dezvolta o adevărată cooperaţie sătească. Pe de o parte, datorită
stării de spirit a ţăranului român, individualist şi suspicios faţă de orice
asociaţie i se oferea; pe de altă parte, din cauza atitudinii partidelor politice,
care au urmărit să facă din cooperativele şi băncile populare instrumente de
influenţare politică a ţărănimii.
Neavând unelte şi maşini, practicând o agricultură rudimentară,
ţărănimea avea venituri extrem de reduse. Producţia la ha a rămas, în
România, printre cele mai scăzute din Europa. Faptul că industriile şi
serviciile nu puteau absorbi numărul mare de braţe de muncă disponibile
din lumea satului a avut efecte negative asupra procesului de modernizare a
agriculturii, deoarece forţa de muncă fiind foarte ieftină, achiziţionarea de
maşini nu era rentabilă. Pe de altă parte, o anumită inerţie şi un
conservatorism specific au făcut ca prea puţini ţărani să se angreneze în
activităţi aducătoare de venituri suplimentare (în ateliere mici, în
întreprinderi de prelucrare a produselor agricole, servicii etc.). Este un fapt
că ţărănimea a fost principala masă a contribuabililor la bugetul de stat, prin
sistemul impozitelor şi taxelor. S-a ajuns, în anii crizei economice, la
execuţii silite, primarul, perceptorul şi jandarmul confiscând bunurile
ţăranilor datornici, pe care le vindeau apoi la licitaţie publică.
Un aspect care a influenţat viaţa ţăranului român a fost „foarfeca
preţurilor”, adică scăderea preţurilor la produsele agricole şi creşterea la
152
cele industriale. Pentru a-şi reface gospodăriile distruse în timpul
războiului, a cumpăra unelte şi vite, pentru a-şi plăti pământul primit prin
reforma agrară, numeroşi ţărani au fost nevoiţi să se împrumute la cămătari
şi bănci, iar curând a apărut grava problemă a datoriilor agricole. Pentru a-şi
plăti datoriile, mulţi ţărani şi-au vândut pământul cu care au fost
împroprietăriţi. La sate s-a creat o puternică tensiune socială, astfel că, în
1931-1934, problema conversiunii datoriilor agricole s-a aflat în centrul
atenţiei partidelor politice şi a guvernelor. Situaţia s-a reglementat prin
Legea pentru lichidarea datoriilor agricole din 1934, prin care datoriile s-au
redus la jumătate, cealaltă jumătate fiind eşalonată pe 17 ani cu o dobândă
de 3% pe an. De această lege au beneficiat 2,5 milioane de gospodării
ţărăneşti, adică 60% din totalul acestora.
În fiecare sat erau 10-15 ţărani înstăriţi, care-şi puteau dezvolta
gospodăriile, unii dintre ei cumpărând unelte şi chiar maşini (semănători,
batoze etc.), având moară, presă de ulei, prăvălie sau cârciumă. De
asemenea, învăţătorul, preotul, notarul, jandarmul aveau salariu, care
completa veniturile obţinute din agricultură. Existau şi unii fermieri care
practicau o agricultură modernă şi rentabilă. Produsele realizate în
asemenea ferme aveau o calitate superioară şi se vindeau mai ales pe piaţa
vest-europeană, proprietarii obţinând venituri frumoase. Ele erau însă o
excepţie în agricultura românească.
Ţăranii erau extrem de grijulii atunci când era vorba de cheltuieli,
deoarece veniturile lor erau mici. Totuşi, o analiză întreprinsă de echipele
studenţeşti în anul 1938 arată că principalele produse cumpărate de ţărani
erau băuturile alcoolice, pe locul următor aflându-se tutunul şi chibriturile,
apoi articolele de fierărie. Rechizitele şcolare ocupau unul dintre ultimele
locuri. Cel mai adesea, mărfurile se cumpărau în schimbul unor produse
(grâu, porumb, cartofi, ouă, găini etc.).
Cercetările sociologice au arătat că aproape toate produsele obţinute
de ţărani pe parcursul unui an erau cheltuite pentru achitarea taxelor şi
impozitelor, precum şi pentru asigurarea unui minim de existenţă cotidiană.
Prin mari eforturi şi economii, unii dintre ei reuşeau să-şi dezvolte
gospodăria, să-şi procure uneltele necesare muncilor agricole, să facă din
unele momente ale existenţei – naştere, botez, nuntă, moarte – prilejuri de
trăire intensă, spirituală şi materială, pentru întreaga comunitate.
La oraş, câştigurile erau mult mai diferenţiate. Lucrătorii industriali
desfăşurau o muncă rentabilă. Datele statistice arată că în România valoarea
153
producţiei industriale reprezenta 50% din valoarea producţiei agricole, în
condiţiile în care în industrie lucrau 10%, iar în agricultură 79% din
populaţie. Pentru lucrători, principala sursă de venit o constituiau salariile.
În 1938, salariile medii variau între 2.400 lei (industria extractivă) şi
1.600 lei (în industria de artă şi precizie).
Salariile cele mai mari se înregistrau în industria modernă, cu o
productivitate ridicată, precum şi în ramurile industriale în care munca era
foarte grea. De regulă, femeile şi copiii primeau un salariu mai mic decât
bărbaţii, pentru aceeaşi muncă prestată. În primii ani de după război, la
salariile de bază se adăugau sporuri pentru chirie, îmbrăcăminte, scumpete,
deplasare, alocaţii pentru copii. Mulţi orăşeni aveau un lot de pământ,
practicând agricultura, legumicultura, creşterea vitelor. Aproape în fiecare
gospodărie se creşteau păsări şi porci pentru consumul propriu, uneori chiar
pentru vânzarea la piaţă.
Veniturile patronilor depindeau de mărimea şi rentabilitatea
întreprinderii pe care o aveau. Micii patroni câştigau puţin, iar cheltuielile
pentru modernizarea întreprinderii erau prea mari pentru a se încumeta să le
facă. Pentru ei, plata impozitelor devenea adesea o problemă, mulţi fiind
nevoiţi să-şi închidă atelierul, după câţiva ani de la înfiinţarea lui.
Marea burghezie obţinea venituri considerabile ca urmare a
producţiei realizate, dar şi a manevrelor prin care erau cointeresaţi
guvernanţii să-i acorde anumite facilităţi. Spre exemplu, directorii de la
societăţile Lupeni şi Petroşani aveau salarii între 500.000 şi 2 milioane de
lei pe an (adică între 45.100 şi 166.000 de lei pe lună). Aceste sume, de-a
dreptul fabuloase, s-au aflat la baza deciziei guvernelor de a proceda la
reorganizarea regiilor autonome, pentru a-şi putea plasa oamenii din
propriile partide în funcţiile de director.
Salariile funcţionarilor publici se întindeau pe o scară extrem de
largă. În 1940, preşedintele Consiliului de Miniştri avea 60.000 de lei pe
lună, profesorul universitar – 17.000 de lei, profesorul de liceu – 8.500 lei,
bibliotecarul – 6.500 lei. Lista civilă a regelui Carol al II-lea, stabilită în
iunie 1930, era de 40 de milioane lei, adică de 3.333.333 lei lunar. Regina
Maria beneficia de 20 milioane, iar principesa Elena de 7 milioane de lei pe
an.
Cheltuielile erau şi ele diferenţiate, dar, potrivit datelor statistice,
aproximativ 40% din salariu era folosit pentru procurarea alimentelor
(hrană). În statele dezvoltate din Apusul Europei, consumul alimentar nu
154
depăşea 20% din totalul cheltuielilor. În România interbelică nu s-a murit de
foame, dar cheltuielile proprii pentru cultură şi servicii, mai ales în mediul
rural, erau extrem de mici, fapt ce arăta că societatea nu intrase într-un proces
amplu şi global de modernizare. Aceasta cunoştea o evoluţie contradictorie,
cu un ritm mai accelerat la oraş şi unul foarte lent în lumea satului.

4. FAMILIA
Întemeierea unei familii începea odată cu căsătoria. Românii erau
familişti convinşi. Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup
social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut material, studii. Ofiţerii nu
se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al Ministrului de Război
din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători
numai cu fete care aveau o dotă de peste un milion de lei. Legea pentru
căsătoria militarilor, din 1931, prevedea că aceştia se puteau căsători numai
cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au
împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice
vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin
40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi al generalilor, de 6.000 lei
anual în cazul viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare); se adăugau
garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care viitoarea soţie trebuia să le
probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din
localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia
confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii
miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Asemenea
documente nu se cereau pentru studente. Restricţii existau şi pentru preoţii
ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători
(tot cu fete de familie bună şi onorabilă).
De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau de la 14-15 ani; acelaşi
obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se
căsătoreau după terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultăţii
(21-22 ani). Băieţii de la ţară se însurau, de regulă, înainte de a pleca să-şi
satisfacă stagiul militar (21 de ani), astfel că la „liberare” aveau deja 1-2
copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care discutau despre zestrea pe care o
oferea fiecare. Dacă se „împăcau”, urma logodna, care dura 1-2 luni. În
acest timp, decizia de căsătorie era anunţată la primăria localităţii de
domiciliu a fetei şi a băiatului, aceasta putând fi contestată (dacă unul dintre
155
ei era căsătorit şi încă nedivorţat, era urmărit de Poliţie etc.). Tinerii se
cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în
mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în „lumea bună” se
încheia într-o singură zi.
Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară,
darul consta înainte de toate în pământ, dar şi în cereale (grâu, porumb),
animale (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu „lada de
zestre”, unde avea plapuma, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea
casa „ridicată” pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau
ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în
bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.
Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce
feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa
părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ şi,
împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă
nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o
moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe bătrâni până la moarte şi de a le
face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea
respectivă.
Natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul
rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. În
sate, femeile năşteau „câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau
anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare
păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o
femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală. Mai puţin de 1% dintre
femeile de la ţară năşteau la spital şi cu medic.
Copiii de la ţară creşteau „singuri”, neexistând o preocupare specială
pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an
era luat pe câmp, unde mama îi dădea să sugă de trei-patru ori pe zi. Cei de
2-5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari.
În oraş, femeile de bună condiţie năşteau la spital, sub supravegherea
medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate. Ponderea
cea mai mare o aveau naşterile cu moaşa diplomată, în timp ce naşterile
fără asistenţă (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din
mediul rural.
Botezul era un eveniment, atât la ţară, cât şi la oraş. De regulă,
copilul era botezat de naşii care i-au cununat părinţii. Ceremonia se
156
desfăşura la biserică, după care urma masa acasă sau la un local public, cu
participarea rudelor apropiate.
Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de
condiţiile materiale. La sate, viaţa „curgea” relativ simplu, după calendarul
muncilor agricole. În zilele de sărbătoare, soţul şi soţia mergeau la biserică.
La întoarcere, bărbatul rămânea adesea la cârciumă, pentru a sta de vorbă
cu oamenii din sat, iar femeia se ducea acasă pentru a avea grijă de
gospodărie. În familie exista o „diviziune a muncii”; bărbatul se ocupa cu
treburile din curte (îngrijirea vitelor, tăiatul lemnelor, diverse reparaţii), iar
femeia de cele din interior (bucătărie, spălatul rufelor, tors, împletit, ţesut
etc.). Vara, toţi cei valizi (inclusiv copiii) mergeau la munca pe ogor, de
unde se întorceau pe înserate.
La oraş, în „familiile bune” soţul pleca la serviciu, de unde se
întorcea pe la orele 15-16, pentru a lua masa împreună cu familia. Doamna
se trezea mai târziu şi, după ce servea ceaiul, făcea o plimbare prin oraş (cel
mai adesea pe la magazinele de modă). Copiii mici erau crescuţi de doică,
iar cei mari de „nemţoaică”, al cărei rol era, pe lângă cel de a le face
educaţie, şi acela de a-i învăţa o limbă străină. În familiile de muncitori, de
regulă, numai soţul avea serviciu, în timp ce soţia se ocupa de gospodărie şi
de copii.
Fidelitatea era o virtute, căsătoria fiind considerată de români o
instituţie sacră. La sate, infidelitatea feminină era aspru sancţionată, astfel
că persoana în cauză era nevoită să părăsească localitatea. Infidelitatea
bărbaţilor era tolerată, iar concubinajul cu o femeie văduvă nu genera prea
multe discuţii.
La oraş exista mai multă „libertate” din partea soţilor. În lumea
artiştilor şi a scriitorilor, dar şi a politicienilor, infidelitatea era un fapt
aproape obişnuit. A fi amanta unui „domn ministru” era chiar o „virtute”,
deoarece astfel se deschideau anumite uşi şi se obţineau – pentru soţ, rude –
posturi în aparatul administrativ sau înlesniri în domeniul economic
(credite, permise de export etc.). Existau şi infidelităţi „dezinteresate”.
Celebru a devenit principele Carol, care, în 1925, şi-a părăsit soţia şi copilul
(principesa Elena şi principele Mihai), pentru a trăi alături de o femeie cu o
moralitate dubioasă (Elena Lupescu).
În mediile modeste, fidelitatea soţilor era mult mai mare. Bărbatul îşi
trata nevasta ca pe un bun personal, iar cel care atenta la „onoarea lui”
putea sfârşi tragic.
157
 Circa 70% dintre divorţuri se înregistrau în primii cinci ani de
căsătorie, când soţii ajungeau la concluzia că nu puteau alcătui o familie
temeinică. Existenţa copiilor contribuia la sudarea relaţiilor dintre soţ şi
soţie, orizontul vieţii lor căpătând noi dimensiuni.

5. LOCUINŢA, ÎMBRĂCĂMINTEA, MODA

Locuinţa – spaţiul privat al unei familii sau al unei persoane –
constituia un element esenţial al vieţii cotidiene. La sate, locuinţa
adăpostea, de regulă, o familie, dar nu erau puţine cazurile când în aceeaşi
casă locuiau bunicii şi copiii căsătoriţi. Calitatea locuinţelor era foarte
diferită. În Transilvania şi Bucovina, casele erau din piatră şi din cărămidă,
la munte din lemn, iar în multe zone din Vechiul Regat şi Basarabia, din
chirpici sau paiantă. Unele erau acoperite cu ţiglă (mai ales în Ardeal),
altele cu şindrilă (draniţă) – în Moldova, cu paie (Oltenia) sau stuf
(Dobrogea). În unele zone, mai ales în Bucovina, casele erau vopsite în
culori atrăgătoare (roşu, albastru, roz, verde); nu lipseau decoraţiunile
exterioare (reprezentând păsări, flori, animale etc.).
Deşi o casă avea trei camere, toţi membrii familiei trăiau doar
într-una; nu erau puţine cazurile când, mai ales iarna, în acea cameră erau
găzduiţi şi viţelul, mielul sau chiar purceii abia născuţi; de regulă, cloştile
aveau amenajat cuibarul sub pat. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu
intra frigul; pe sobă se uscau obielele şi încălţămintea; gunoiul se strângea
în spatele uşii şi era „dus afară” la două-trei zile. Mobilierul consta din unul
sau două paturi, două-trei scaune, eventual şi o măsuţă. În tindă, aflată de
obicei între camera „de zi” şi cea „de curat”, se afla vatra, pe care se gătea
în ceaune de tuci sau oale de pământ.
În camera „de curat” se păstra lada de zestre; patul era acoperit de
velniţe ţesute în casă, pe care se aşezau perine mari şi mici; masa era
acoperită cu faţă de masă din in sau borangic. Această cameră era deschisă
la momente deosebite: nuntă, botez, înmormântare, sau atunci când venea
preotul cu Ajunul Crăciunului, de Bobotează sau de Paşti.
Iluminatul locuinţelor se făcea cu lumânări din ceară sau seu de oaie;
familiile mai înstărite aveau lămpi cu petrol. Curentul electric era aproape
necunoscut în mediul rural. Pentru încălzit se foloseau lemne (în zonele de
deal şi de munte), coceni, paie, tizic (în cele de câmpie), mangan (în Valea
Jiului), gaz de sondă (în Valea Prahovei); în câteva localităţi din
158
Transilvania se utiliza gazul metan. Iarna, soba se încălzea puternic seara,
ajungându-se la o temperatură de 36-40˚C; evident că asemenea oscilaţii
aveau consecinţe grave asupra stării de sănătate a ţăranilor.
În apropierea satului era şi câte un conac, aparţinând moşierului sau
altei persoane înstărite din oraş, care venea aici din când în când pentru
odihnă sau creaţie. Aici se realiza un maxim de confort posibil în zona
respectivă.
La oraşe, dimensiunea şi calitatea locuinţelor depindeau de starea
materială şi de nivelul intelectual al proprietarului. Marea burghezie avea,
de regulă, locuinţa în centrul oraşului. Potrivit Enciclopediei României,
marea burghezie era compusă din boieri, din statul major al partidelor
politice, din conducătorii culturali (profesori universitari, academicieni,
scriitori, artişti cu reputaţie), diplomaţi, ofiţeri superiori, conducători de
mari administraţii de stat, secretari generali, liber-profesionişti cu mare
reputaţie: avocaţi, medici, arhitecţi, din conducători economici.
Locuinţele construite înainte de 1918 aveau camere înalte, încărcate
cu mobilier de bună calitate, realizat în ateliere occidentale, covoare
scumpe de provenienţă străină – de la cele orientale până la cele franceze,
italiene sau germane – cu perdele şi draperii grele din catifea verde, maro
sau de culoarea vişinei, adesea cumpărate din ţări europene sau asiatice.
Plafonul era realizat din lemn sculptat sau acoperit de picturi. Deşi era
alcătuit din piese extrem de scumpe şi cu reale valenţe estetice, interiorul
acestui tip de locuinţă crea o atmosferă încărcată, greoaie şi întunecoasă.
Noile case-vile construite în perioada interbelică aveau camere mai
puţin înalte şi erau luminoase. S-a renunţat la draperiile de catifea şi au fost
eliminate piesele greoaie de mobilier; culoarea tapetului a devenit rozul sau
albastrul deschis, pentru a mări senzaţia de lumină. Aceste locuinţe
beneficiau de canalizare, apă curentă, încălzire centrală sau de sobe de
teracotă, crematoriu pentru gunoi, radio, telefon şi alte asemenea
comodităţi.
O parte din marea burghezie locuia în apartamente la bloc. Un
asemenea apartament avea, de regulă, două-trei camere, bucătărie, baie,
unul sau două holuri. Mobila era simplă, perdelele subţiri şi transparente,
camerele erau luminoase, ceea ce dădea impresia de spaţiu. Proprietarul
unui astfel de apartament avea la dispoziţie radioul, telefonul, frigiderul şi
alte comodităţi ale vieţii moderne.

159
 Negustorii en gros, proprietarii de ateliere mari şi alţi oameni bogaţi
aveau case cu mai multe încăperi, uneori cu 15-20 de camere. Dacă
imobilul avea etaj, camerele de sus se foloseau ca locuinţă, iar cele de la
parter ca prăvălii sau depozite de mărfuri. Dacă nu avea etaj, camerele de
locuit se aflau în spatele încăperilor pentru prăvălie sau atelier, acestea
situându-se întotdeauna la stradă, iar depozitele în „fundul curţii”.
Burghezia mijlocie – formată din ofiţeri inferiori, funcţionari
superiori din instituţiile de stat, funcţionari din întreprinderile particulare,
liber-profesionişti de rând, membrii corpului profesoral şi ai corpului
medical, comercianţi cu bună stare şi meşteşugari de frunte – locuia, de
regulă, în zona mediană a oraşului. Locuinţele aveau canalizare, baie, apă
curentă, lumină electrică. O parte a acestei burghezii beneficia de telefon şi
frigider. Cel mai adesea, locuinţele burgheziei mijlocii erau destul de
încărcate, imitând pe cele ale aristocraţiei. Nelipsite erau ceasul de perete
(pendula), oglinda, lampa de masă, aplicele, lustra de metal nichelat sau din
alamă bătută cu sticlă mată cu un singur abajur, perdele cu plasă rară şi
franjuri în partea de jos etc. Camera principală era destinată servirii mesei
de prânz, având un rol important în reunirea familiei. În dormitor se afla
mobilier din lemn masiv; patul avea tăblii în faţă şi în spate, bogat
ornamentate; dulapul (şifonierul) era cu două sau trei uşi, iar pe una dintre
ele se afla o oglindă.
Locuinţele micilor comercianţi, meseriaşi, lucrători erau case cu
parter, având două-trei camere, bucătărie, holuri şi diverse dependinţe. De
regulă, erau construite din materiale ieftine (chirpici, paiantă), nu
dispuneau de lumină electrică, apă curentă, canalizare. Mobila era foarte
simplă, fără valori estetice: pat de lemn sau de metal, masă de bucătărie,
scaune, dulap /şifonier pentru haine, făcut din lemn (mai ales, de brad).
Aceste locuinţe, aflate la periferia oraşului, contrastau puternic cu cele
amplasate în zona centrală. Ele erau încălzite cu lemne, rumeguş, paie, iar
iluminatul se realiza cu lumânări sau cu lampa cu gaz.
Creşterea populaţiei şi nivelul scăzut al veniturilor unei părţi a
acesteia au făcut ca mulţi orăşeni să nu-şi poată construi o casă şi de aceea
locuiau cu chirie. Valoarea chiriei pe o cameră cu bucătărie varia între
7.600 şi 2.500 lei lunar, în funcţie de cartier, iar închirierea unui apartament
modest cu trei camere şi dependinţe în zona mediană costa 2.500–3.500 lei
pe lună.

160
 În perioada interbelică a apărut fenomenul locuinţelor „instantanee”,
ridicate în câteva zile în mare grabă, mai ales în preajma şi în timpul
sărbătorilor religioase, perioadă când oficialităţile nu vizitau zona
respectivă. Graba cu care se ridicau aceste locuinţe se datora lipsei
autorizaţiilor de construcţie. Ele se caracterizau prin calitatea inferioară a
materialelor folosite: lemn, pământ, rogojini bulgărite cu pământ, chirpici,
vălătuci, paiantă pentru pereţi, şindrilă sau stuf pentru acoperiş. Autorităţile
acceptau faptul împlinit, astfel că numai în Bucureşti existau, în 1938, peste
20.000 de asemenea locuinţe.
Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie:
cămăşi şi indispensabili din in sau cânepă, pantaloni din postav de lână de
oaie, căciulă de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blană
de berbec etc.
În zonele de munte se purta, în mod obişnuit, costumul naţional
(opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone, bătrânii au rămas
consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine
„nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie. Fetele s-au arătat
receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă,
rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar să dea cu ruj pe
buze, spre indignarea bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi
moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorul,
notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.
La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau
le cumpărau „de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghete
de lac, pantaloni cu manşetă, haina la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi
albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint), cravata cu
picăţele era prinsă cu ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu
lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite
pentru orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, bărbaţii se îmbrăcau
în smoching. Unii bărbaţi extravaganţi – mai ales tineri, actori, scriitori –
purtau cămăşi colorate, haine în carouri, pantofi roşii sau galbeni, lavalieră,
pălărie albă à la Maurice Chevalier. Briantina (uleiul de păr) era nelipsită,
iar cei care purtau barbă aveau întotdeauna un piepten de argint sau os, pe
care-l foloseau uneori ostentativ, pentru ca cei din jur să observe calitatea
acestuia. În casă, purtau halate lungi, viu colorate, iar în picioare papuci
comozi, din piele de porc sau de viţel.

161
 Femeile s-au arătat mult mai preocupate de modă, comparativ cu
bărbaţii. Excepţie făceau doamnele mai în vârstă, care au rămas la moda
antebelică: pantofi de culoare închisă, rochii lungi „până la pământ” cu
dantele; bluze închise la gât, pălării cu boruri mari şi bogat ornamentate.
Femeile de vârstă medie s-au dovedit mult mai receptive la modă; ele se
îmbrăcau după ofertele caselor de modă din Paris, care erau preluate de
casele de modă din Bucureşti şi din principalele oraşe ale ţării. Tinerele
fete, mai nonconformiste, au început să poarte pantofi în culori vii sau
sandale, fuste până la genunchi şi bluze en coeur, să se tundă „băieţeşte” (à
la garçon). La domiciliu, femeile purtau capoate de casă înflorate. Pudra,
rimelul, parfumul făceau parte din recuzita oricărei femei din „lumea
bună”.
Mulţi dintre cei care locuiau în zonele periferice ale oraşelor purtau
haine cumpărate din târgurile de vechituri. Unele categorii de salariaţi –
militari, lucrători la căile ferate, preoţi – aveau uniforme oferite de stat sau
cumpărate la preţuri mai mici decât cele din magazinele obişnuite.

6. ALIMENTAŢIA, IGIENA, SĂNĂTATEA

România era o ţară bogată. Cu toate acestea, alimentaţia ţăranului
român era deficitară, atât calitativ, cât şi cantitativ. Aproape pretutindeni în
România porumbul constituia baza alimentaţiei ţărănimii; mămăliga se
mânca la orice fel de mâncare şi chiar cu legume verzi şi murate, fructe etc.
Acest fapt avea consecinţe negative asupra stării de sănătate, mulţi ţărani
îmbolnăvindu-se de pelagră. Deşi creşteau porci, păsări, vite, ţăranii
mâncau foarte puţină carne. De regulă, de la Crăciun până prin februarie
mâncau carne de porc (exceptând zilele de post), iar vara, când efortul fizic
cerut de muncile agricole era foarte mare, consumau mai ales borş de
lobodă, de ştevie şi alte plante. Doar în zilele de hram, şi cam o dată pe lună
(sâmbăta), ţăranii tăiau câte o pasăre. Ardelenii erau pricepuţi în
conservarea cărnii, „pita şi slana” fiind nelipsite chiar şi în lunile
călduroase.
Condiţiile în care se servea masa erau adesea neigienice; în timpul
lucrului la câmp, se aşeza un prosop (ştergar) pe pământ, peste care se
puneau mămăliga şi castronul pentru ciorbă. Acasă, mâncarea se servea la
masă, tot dintr-un castron pentru toată familia, în care fiecare băga propria-i
lingură de lemn; furculiţa era un obiect cvasinecunoscut.
162
 Fruntaşii satelor – învăţători, preoţi etc. – aveau un consum alimentar
echilibrat pe anotimpuri, corespunzător din punct de vedere al structurii
(proteine, glucide etc.), serveau masa în condiţii civilizate.
La cârciumile din sat – foarte frecventate de ţărani – se vindeau
băuturi alcoolice şi ţigări; rareori se serveau mici, cârnaţi sau alte produse
alimentare.
La oraş, o parte din alimente se cumpăra de la piaţă sau de la
magazine, iar o alta se procura din gospodăria proprie (mai ales, în zonele
periferice, cu pronunţat caracter agricol). Elitele economice, politice,
intelectuale serveau masa în familie, dar şi la restaurant. Aproape fiecare
oraş avea o hală şi o piaţă mare, unde se aduceau mărfuri din belşug. Foarte
răspândit era obiceiul ca producătorii să-şi vândă marfa pe stradă, în drum
spre piaţă. În Bucureşti erau renumiţi oltenii, care veneau cu cobiliţa în
spate sau cu coşul în cap (mai ales, femeile), oferind doamnelor produse
proaspete (lapte, brânză, iaurt, ouă). Existau şi un fel de abonamente, în
sensul că o gospodină de la oraş cumpăra numai de la un producător, în
care avea deplină încredere că îi aduce marfă proaspătă, de cea mai bună
calitate şi la un preţ rezonabil.
În fiecare oraş existau birturi, bodegi şi restaurante de mai multe
categorii. Clienţii îşi respectau rangul, erau cunoscuţi şi trataţi ca atare. În
restaurantele de lux, unde venea elita urbei, se serveau mâncăruri alese şi
băuturi fine, atmosfera era liniştită, muzica discretă (de caffé concert); seara
se dansa (mai ales, tango, vals şi boston).
Igiena pentru marea masă a populaţiei care trăia la ţară lăsa de dorit.
În primul rând, camera de locuit avea, de regulă, ferestre fixe (bătute în
cuie) şi se aerisea o dată pe zi (dimineaţa). Curăţenia generală se făcea cam
o dată pe an (de Paşti). Masa se servea de întreaga familie din acelaşi vas,
adeseori cu mâna. Ţăranii făceau baie în copaie sau ciubăr, la intervale mari
(două-trei săptămâni şi chiar mai rar).
Starea de sănătate a populaţiei se afla într-o evidentă discrepanţă faţă
de nivelul şcolii româneşti de medicină. Facultăţile de medicină erau
renumite prin calitatea profesorilor, astfel că au pregătit specialişti cu înaltă
calificare. Totuşi, rezultatele concrete privind starea de sănătate a populaţiei
au fost modeste. La sate, situaţia era extrem de grea. Spre sfârşitul perioadei
interbelice existau circa 1.500 medici rurali, care trebuia să asiste o
populaţie sătească de 15,5 milioane de locuitori, un medic revenind, în
medie, la peste 17.000 de săteni. În acelaşi timp, în statele occidentale un
163
medic revenea la 2.300-3.000 de locuitori. Deoarece, de regulă, medicul era
chemat atunci când bolnavul era într-o stare critică, prezenţa lui era
asimilată cu prezenţa morţii. De aceea, mulţi ţărani spuneau: „Mai bine să
ne ia Dumnezeu, decât să ajungem pe mâna doctorului”; ei nu aveau idee
despre microbi şi nu-şi puteau explica de ce bolile erau molipsitoare; a
locui în aceeaşi cameră cu cel bolnav de plămâni şi a-i da ajutor era pentru
ei o chestiune firească.
Ţăranii foloseau diferite plante „de leac” pentru ceaiuri sau
comprese, recurgeau la felurite leacuri „băbeşti”, descântece etc., unele
dintre ele dând rezultate pozitive. Cele mai răspândite boli în mediul rural
erau cele de plămâni (din cauza condiţiilor din locuinţe) şi de stomac
(datorită alimentaţiei).
În mod firesc, starea de sănătate în mediul urban era mult mai bună
Orăşenii din zona centrală se ocupau îndeaproape de igiena personală.
Mulţi erau supravegheaţi de „medicul de familie”, care prescria
tratamentele necesare prevenirii îmbolnăvirilor. În caz de necesitate,
mergeau la spital, unde făceau analize complexe. Vara, mulţi mergeau la
„băi” (staţiuni climaterice) în ţară sau în străinătate.
Cei din zona mediană frecventau o dată pe lună baia comunală, cu
întreaga familie. În mahalale, situaţia era asemănătoare celei din sate,
uneori chiar mai grea; medicul venea rareori, iar tratamentul prescris nu
prea era urmat de pacienţi, care credeau mai mult în „leacurile băbeşti”.

7. TIMPUL LIBER
La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se
efectuau lucrări agricole. În celelalte anotimpuri, munca la câmp nu oferea
nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani
mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa
primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a
judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele
sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole
susţinute de elevi, de cetăţenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice
venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul, preotul ţineau
conferinţe pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie.
Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se
despre ce se mai întâmplă prin sat, despre activităţile casnice (modele de
164
împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti şi de Crăciun,
finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască,
friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau
masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care
participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau,
de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului
liber.
Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţi în
politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe
săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre
sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).
La oraş, posibilităţile de petrecere a timpului liber erau mult mai
variate. Pe lângă cele obişnuite – mersul la biserică, vizitele în familie – se
adăugau altele specifice: plimbarea prin parc, urmărirea meciurilor de
fotbal, a curselor de cai, a curselor de automobile. În Transilvania era destul
de răspândit turismul montan, mai ales în rândul saşilor, care-şi
constituiseră mai multe organizaţii cu acest profil.
Pentru o bună parte a intelectualilor, cititul ziarului era o practică
obişnuită, mai ales dimineaţa, la cafea. De regulă, se citeau ziarele
independente Universul, Adevărul, Curentul – mai puţin cele de partid, care
erau prea subiective şi pline de cuvinte grele la adresa adversarilor politici.
În anii’30, ascultarea emisiunilor de radio devenise o practică pentru
mulţi români. În 1939, existau 316.000 aparate de radio; se obişnuia
ascultarea în comun a unor concerte şi piese de teatru, astfel că aproximativ
2 milioane de români beneficiau de transmisiunile Societăţii Române de
Radiodifuziune.
Cei cu stare materială bună îşi petreceau concediul de odihnă în
străinătate, de regulă pe Coasta de Azur, în Franţa. Unii orăşeni frecventau
staţiunile de odihnă din ţară; cele mai vizitate erau Carmen Sylva (Eforie),
Slănicul Modovei, Ocna Mureşului, Călimăneşti şi Sovata.
Scriitorii şi artiştii frecventau cafenelele, unde purtau discuţii
prelungite privind ultimele apariţii editoriale, expoziţii şi spectacole. În
Bucureşti, renumite erau cafenelele Capşa şi Corso, de pe Calea Victoriei.
Cafenele, unde se întâlnea elita intelectuală, existau în toate oraşele.
Unii orăşeni îşi petreceau timpul liber în restaurante, unde luau
masa, ascultau muzică, discutau probleme la ordinea zilei. Existau
restaurante de lux, frecventate de personalităţi marcante ale vieţii politice şi
165
economice; în zonele periferice, cârciuma reprezenta un loc de întâlnire şi
petrecere dintre cele mai agreabile. Aici cântau renumiţi lăutari şi solişti
vocali; adesea, distracţia începea sâmbăta seara şi se încheia duminica în zori.

Concluzii
Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică a devenit mai
complexă, comparativ cu cea de dinaintea primului război mondial. Mediul
de locuire a cunoscut unele mutaţii, atât în sate, cât şi la oraşe, ca urmare a
construirii unor „centre civice”, dar şi a unui mare număr de locuinţe. La
sate, noile case erau spaţioase, având, de regulă, trei camere. La oraşe s-au
construit vile, dar şi blocuri de locuinţe cu 6-10 etaje.
Ocupaţiile s-au diversificat, mai ales în mediul urban, unde au apărut
noi ramuri şi subramuri industriale, iar numărul salariaţilor a crescut. La
sate, ocupaţia de bază a rămas agricultura, dar a sporit numărul de
meşteşugari şi funcţionari publici.
Veniturile celor mai mulţi dintre români au sporit, ca urmare a
reformei agrare (la sate) şi a ridicării nivelului de calificare profesională (la
oraşe). Evident, aceste venituri erau extrem de diversificate. În condiţiile în
care circa 75% din gospodăriile ţărăneşti erau nerentabile, sursele de
câştiguri erau extrem de mici, fapt ce nu a permis investiţii semnificative
pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje moderne. Câştigurile la oraş erau
mult mai mari, astfel că şi confortul vieţii de zi cu zi a multor cetăţeni din
acest mediu a sporit.
Familia a continuat să constituie o instituţie fundamentală a societăţii,
în cadrul acesteia consumându-se o mare parte a vieţii cotidiene. România
avea cea mai mare natalitate din Europa, dar se afla pe primul loc şi în
privinţa mortalităţii infantile (sub un an). Viaţa de familie la sate era
organizată în funcţie de lucrările agricole, munca la câmp antrenând pe toţi
locuitorii (inclusiv copii de la 6-7 ani). Iarna era o perioadă mai relaxată. La
oraş, cei mai mulţi bărbaţi aveau serviciu sau lucrau în propriile lor ateliere
sau agenţii (birouri), în timp ce femeile se ocupau de gospodărie şi de
creşterea copiilor. Totuşi, s-a înregistrat o anumită sporire a numărului de
femei angajate în activităţi industriale (mai ales, în cele textile).
Locuinţele au devenit mai spaţioase, oferind condiţii mai bune de
viaţă. Dar, deşi casele lor aveau trei camere, ţăranii locuiau doar într-una, în
condiţii precare de igienă. Îmbrăcămintea a rămas în mare parte cea
166
tradiţională, realizată în gospodăria proprie, dar tineretul a devenit mai
receptiv la moda de la oraş. În mediul urban, locuinţele erau extrem de
diversificate: de la vile şi apartamente în bloc, la case din chirpici, lipsite de
cele mai elementare condiţii de igienă. Îmbrăcămintea a devenit mai
comodă şi adaptată unei societăţi dinamice. În Bucureşti şi în principalele
oraşe existau Case de Modă, unde se confecţionau haine după ultima
creaţie din capitala Franţei.
Alimentaţia ţăranului, dar şi a orăşeanului din zona periferică, era
dezechilibrată, mai ales sub raport calitativ, iar igiena lăsa de dorit. Pentru
cei înstăriţi, masa era nu numai bogată şi variată, dar constituia un prilej de
întâlniri şi discuţii politice sau de afaceri.
Se poate conchide că viaţa cotidiană a celor 18 milioane de români a
fost, în perioada interbelică, extrem de complexă şi s-a derulat pe o
traiectorie care mergea de la tradiţionalism spre modernitate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Tratatul de Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940),
(cap. IV), coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2003, Bucureşti.
• Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura
RAO, Bucureşti, 2001.

167
 STRUCTURI POLITICE ÎN EUROPA CENTRALĂ
ŞI DE SUD-EST (1918-2000)

Lector univ. drd. Teodora STĂNESCU-STANCIU

SEMESTRUL I
Obiective
În contextul integrării europene, problematica structurilor politice, cu
predilecţie a celor din statele componente ale spaţiul est-central european, a
devenit un foarte util exerciţiu de înţelegere a mecanismelor care au jucat
roluri hotărâtoare, au impus modele şi au creat diferenţe de-a lungul istoriei.
Cu ajutorul unor noţiuni din sfera politologiei sau a filosofiei politice,
comportamentele diverselor state, oameni politici, partide, în condiţiile
extrem de schimbătoare ale secolului XX, cel puţin din perspectivă est-
central europeană, devin mai uşor de explicat sau de decodat.
Pe parcursul cursului, vor fi utilizate o serie de noţiuni şi concepte
precum: structuri, instituţii şi sisteme politice, partid, ideologie şi charismă
politică, grupuri de presiune, societate civilă, cultură sau conştiinţă politică,
elite politice. La fel de utilă se poate constitui şi o trecere în revistă a
seturilor diverse de definiţii şi percepţii, mai mult sau mai puţin geografice
sau geo-strategice, faţă de statele care intră efectiv în componenţa acestei
zone europene avute în analiză. Astfel, de-a lungul anilor, s-au oferit
diverse opţiuni, complicate sau mai puţin complicate, în funcţie de
conotaţii: Europa Centrală sau Mitteleuropa, Europa Centrală şi de Est,
Europa Estică sau fostă comunistă, Europa de Sud-Est sau Balcanii.
În linii mari, cursul se va opri asupra statelor considerate a fi parte
integrantă a acestei zone continentale, şi anume: Albania, Bulgaria, Cehia,
Slovacia, fosta Iugoslavie, Polonia, Ungaria şi, doar cu unele referiri,
impuse de cerinţele contextului particular al zonei sau al perioadei istorice,
la alte state, precum Grecia sau fosta R.D. Germană.

168
 1. EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST ÎN SECOLUL XX.
MOŞTENIRE ŞI INOVAŢIE
ÎN VIAŢA POLITICĂ INTERBELICĂ
Europa centrală şi de sud-est la începutul secolului XX. La sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX, situaţia concretă din punctul de
vedere al statelor independente în spaţiul est-central european era oarecum
destul de simplă. Căci, prin hotărârile Congresului de la Berlin (1878), se
mărise la patru numărul statelor independente, şi anume: pe lângă Grecia –
primul stat căreia îi fusese recunoscută independenţa în 1830 (Conferinţa
de la Londra) – mai puteau fi incluse România, Serbia şi Muntenegru. Dar
ea se complica odată cu intrarea în calcul şi a celorlalte structuri statale
existente, scurtcircuitate, cel mai adesea, de puternice doleanţe şi
revendicări teritoriale. Astfel, spre exemplu, în cazul Bulgariei, Tratatul de
la Berlin prevedea doar existenţa unui Principat autonom, micşorat însă în
comparaţie cu cele hotărâte prin pacea de la San Stefano (când Bulgaria
reuşise să se întindă până la Marea Egee, înglobând în întregime şi
Macedonia).
Pe plan politic, la începutul secolului XX, statele şi popoarele din
acest spaţiu european se întâlneau în aceleaşi deziderate naţionale. Pe de o
parte, desăvârşirea unităţii statale şi eliberarea de sub ocupanţi, iar pe de
altă parte, recuperarea teritorială. Evenimenţial, câteva momente şi-au lăsat
concret amprenta asupra stării de lucruri de la începutul secolului,
conducând, într-o oarecare măsură, către situaţiile pe care le rezerva
viitorul: 1903 – lovitura de stat din Serbia şi răscoala din Macedonia; 1908
– proclamarea independenţei Bulgariei; anexarea de către Austro-Ungaria a
Bosniei-Herţegovina; răscoala cretană. Iar din punctul de vedere al
sentimentelor dominante – cuvântul de ordine pare a fi rivalitatea acerbă
dintre Bulgaria, Serbia şi Grecia, surprinse în aceeaşi confruntare pentru
posesia Macedoniei. Totul petrecându-se pe fundalul inexistenţei unor
relaţii normale între Grecia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte
(1905-1911).
Situaţia de după primul război mondial. Coordonate generale. Se
traversa acum timpul „sfărâmării imperiilor”. Crize puternice, precum
revoluţia rusă, scurtcircuitau nu numai peisajele politice, ci şi mecanismele
interrelaţionale şi decizionale. Este şi cazul Poloniei, care se sprijinise până
atunci pe relaţia cu Imperiul ţarist şi care, odată cu evenimentele anului
169
1917, se întoarce către Austro-Ungaria, care dusese până atunci o politică
liberală în regiunea Galiţiei poloneze. Sau situaţia complet inversă a
trupelor cehe care, în plin război, au trecut de partea contrarevoluţiei ruse,
renunţând la ataşarea de tabăra austro-ungară. Pentru alte state însă (cazul
Bulgariei sau al Ungariei), revoluţia rusă nu a reprezentat decât fie un
moment de respiro (pentru prima), fie nu le-a afectat deloc traiectul politic
(pentru cea de-a doua).
În schimb, criza austro-ungară pare a fi avut o mai mare rezonanţă în
sânul comunităţii est-central europene. Liantul principal al acestei sporite
importanţe poate fi dat de puternicele resentimente care măcinau imensul
teritoriu: între români, pe de o parte, şi unguri şi bulgari, pe de altă parte;
între unguri – români, slovaci şi slavii de sud; între polonezi – bieloruşi şi
ucraineni; între slavii de sud – unguri, sârbi şi italieni şi, în sfârşit, între
sârbi – bulgari şi croaţi. Singuri cehii păreau a face front comun numai
împotriva germanismului.
Consecinţele politice ale primei conflagraţii mondiale. Noi cuvinte
de ordine: crearea statelor independente, dar şi naşterea (renaşterea)
sentimentelor revanşarde, revizioniste, pe fundalul unor masive pierderi
teritoriale.
• Cehoslovacia – produs al numai puţin de trei secole de luptă, dar
fără a recupera în întregime teritoriile ce aparţinuseră Coroanei Sfântului
Wenceslas, în schimb, înglobând Slovacia şi înaintând astfel spre
Budapesta;
• Viitoarea Iugoslavie – pe atunci, Regatul Sârbo-Croato-Sloven –
stat independent;
• Bulgaria – independentă din 1908, dar văduvită acum de
cuceririle făcute în detrimentul statelor vecine;
• Ungaria – stat independent, rupt din structura fostului Imperiu
Austro-Ungar, pierzând teritorial fostele cuceriri: în favoarea
Cehoslovaciei: Slovacia şi Ucraina subcarpatică; în favoarea României:
Transilvania şi o parte a Banatului; în favoarea Iugoslaviei: Croaţia şi o
parte a Banatului.
În general, situaţia statală la nivel macroeuropean, în ceea ce priveşte
anul 1920, post Versailles, se prezenta astfel: 37 de organisme statale
independente, din care 17 monarhii, 14 republici, un principat autonom, o
republică sovietică, o regenţă şi 3 oraşe declarate ca fiind teritorii libere.
170
Plusul noilor apariţii de după primul război mondial concretizându-se în
7 republici şi o monarhie.
La nivel microeuropean – sud-est-central european – pot fi depistate
unele caracteristici generale (valabile nu numai în ceea ce priveşte realitatea
politică a noilor state independente!): apariţia de structuri politice cu totul
noi sau dezvoltarea celor deja existente, păstrându-se aceleaşi coordonate,
însă pe noi modele; introducerea reformelor democratice – cu predilecţie,
votul universal; apariţia de noi partide politice – cazul cel mai cunoscut, dar
şi spectaculos – partidul ţărănesc; unele organisme parlamentare au jucat şi
rol de Adunare Constituantă în această primă perioadă de organizare
postbelică; existenţa unei opoziţii politice – regulă de bază a
democratismului – care a funcţionat mai mult sau mai puţin palid în noile
organisme statale [scală de funcţionare: Ungaria↓; România, Cehoslovacia,
Polonia (1918-1926)↑]; impunerea unor regimuri autoritare, pe fundalul
general al aşa-numitei „crize a democratismului”: Ungaria (1919), Bulgaria
(1923), Albania (1925), Grecia (1925-1926), Polonia (1926), Iugoslavia
(1929).
Şi la nivelul conceptului de partid politic – elementul central al
activismului sau nonactivismului organismului politic – putem depista, în
aceeaşi idee, câţiva itemi caracteristici, şi anume: • în conformitate cu
spiritul constituţiilor adoptate în perioada imediat următoare sfârşitului
primului război mondial, partidul politic a fost transformat, dintr-un simplu
instrument de realizare a alegerilor şi formare de guverne, într-un factor cu
adevărat legitim al vieţii politice; • viabilitatea sistemului de partide a putut
conferi, în mod real, un grad de stabilitate sistemului socio-politic, fie prin
doleanţele comune propuse: vot universal, reformă agrară, drepturi şi
libertăţi sociale şi democratice, fie prin lărgirea eşichierului politic, ce a
atins diverse curente politice – liberalism, agrarianism, conservatorism,
socialism, naţionalism, extremă stângă sau dreaptă; • datorită, cu
predilecţie, susţinerii de masă a unor partide, elita politică, simţindu-şi
ameninţată poziţia dominantă, a încercat promovarea unei restrângeri a
spectrului politic, tinzând spre organisme de tip partid unic (Ungaria, post
1920; Bulgaria – post 1923; Polonia – post 1926; România – post 1938)
sau chiar desfiinţarea în totalitate a partidelor politice (Iugoslavia, post
1929).

171
 FIŞE DE LUCRU
Albania
Notă definitorie: multiple probleme interne şi luptă politică intensă
(până în 1924).
Spectru politic: două grupări majore, dominate de doi lideri caris-
matici: tabăra populistă, alăturată mişcării conservatoare, ambele tabere
strângându-şi rândurile în jurul personalităţii dominante a lui Ahmed Zogu;
tabăra democrată (organizată în 1922) sub egida personalităţii lui Fan Noli.
Evenimente-cheie:
• decembrie 1922 – încercarea lui A. Zogu de a instaura un regim
autoritar, în urma căreia alegerile din 1923 au născut o criză de reale
proporţii ce a culminat cu o răscoală armată (mai – iunie 1924) şi refugierea
lui Zogu în Iugoslavia;
• iunie 1924 – ascensiunea guvernului democrat condus de Fan
Noli şi a reformelor sale politice şi economice;
• decembrie 1924 – revenirea lui Ahmed Zogu – regimul zoguist
cu două etape: a) faza republicană (ianuarie 1925 – august 1928); b) faza
monarhică (post septembrie 1928) – odată cu proclamarea sa ca rege sub
numele de Zog I, reprezentată printr-un sistem partidist pur decorativ, în
realitate, regimul său incluzându-se, de acum, în tipologia monarhiilor
active sau autoritare (înregistrând şi perioade de liberalizare – cazul anilor
1935-1936, culminând cu noile alegeri ce au avut loc în 1936);
• aprilie 1939 – invadarea Albaniei de către Italia – 12 aprilie
1939; Adunarea Constituantă a proclamat unirea cu Italia, conducerea fiind
preluată de regele Victor Emmanuel III.
Organisme constituţionale:
• ianuarie 1920 – adoptarea unui Regulament cu caracter
constituţional (6 articole) în care erau prevăzute: menţinerea monarhiei,
aprobarea înlăturării prinţului de Wied (care nu abdicase) şi instituirea unei
regenţe. Pe baza acestuia, a fost ales organismul Senatului (37 membri),
care avea sarcina de a numi cei 4 membri ai Regenţei şi desemna, în acelaşi
timp, preşedinţia Consiliului de Miniştri;
• martie 1925 – corpus constituţional ce instituia un regim
republican parlamentar; puterea legislativă aparţinea unui Parlament
bicameral, repartizat în: a) Camera Deputaţilor (drept de a fi ales, persoane
în vârstă de peste 30 de ani); b) Senat (2/3 din membri aleşi în mod direct,
172
1/3 fiind numiţi de către Preşedinte; drept de a fi ales – îngrădire sporită –
persoane în vârstă de peste 40 de ani, având însă şi studii superioare sau
experienţă ministerială etc.);
• decembrie 1928 – corpus constituţional ce instituia o monarhie
„democrată, parlamentară şi ereditară”; revenirea la un Parlament
unicameral; se impunea şi un titlu constituţional nou, respectiv cel referitor
la apărarea naţională (printre altele, serviciu militar obligatoriu); dar şi
încredinţarea regelui a comenzii centrale; în comparaţie însă cu principiile
constituţionale adoptate în martie 1925, oarecum în contradicţie cu spiritul
logic, libertăţile publice au primit un caracter mai larg (garantarea libertăţii
personale; egalitatea în faţa legii; inviolabilitatea domiciliului).

Bulgaria
Notă definitorie: sentiment de ţară înfrântă.
Spectru politic: dominat de personalitatea lui Al. Stamboliiski şi de
formaţiunea sa politică – Uniunea Populară Agrară Bulgară, înfiinţată în
1899. După asasinarea lui Stamboliiski (14 iunie 1923), au apărut şi unele
organizaţii politice „tip-umbrelă” – Armonia Naţională, formată din
Partidul Progresist (înfiinţat în 1883), Partidul Radical (înfiinţat în 1906) şi
Partidul Democrat (înfiinţat în 1884) sau Antanta Democratică (formată din
Partidul Socialist – înfiinţat în 1905, dar şi din membri ai Partidului Radical
şi ai Partidului Democrat) şi Coaliţia de plumb (formată din membri ai
partidelor ţărăneşti, socialiste şi chiar din reprezentanţi ai meseriaşilor).
Se impun însă şi organisme politice ale: extremei drepte (în 1927,
Fascia Morţii (cu nu mai puţin de 50.000 de membri, în marea lor
majoritate ofiţeri în rezervă); extremei stângi – 1924 – scoaterea în afara
legii a Partidului Comunist din Bulgaria (reînfiinţat însă, doi ani mai târziu,
sub titulatura de Partidul Muncii).
Caracteristica anilor ’30 în Bulgaria a fost dată, pe de o parte, de
regruparea forţelor politice deja existente – apariţia unor alte formaţiuni
„tip-umbrelă” – cazul Blocului Popular (format din reprezentanţi ai
democraţilor, agrarienilor şi radicalilor, sub comanda lui Al. Malinov) şi
naşterea unor noi partide politice (Partidul Creştin-Social sau Partidul
Tânăra Bulgarie) – ambele fenomene apărute din aceeaşi dorinţă de a
rezolva situaţia extrem de complicată internă, frământată de deziluzii,
scandaluri şi crize economice sau politice.

173
 Pe de altă parte, tot acum, s-a asistat şi la o ascensiune spectaculoasă,
în legătură directă cu fenomenologia întregii Europe, şi, în special, a acestui
spaţiu est-central european, a ultranaţionalismului (organizaţiile Tanitsi,
Otets Paisi).
Evenimente-cheie:
• august 1919 – impunerea regimului agrarian – personaj cheie:
Al. Stamboliiski, conducătorul Uniunii Populare Agrare Bulgare;
• mai 1934 – lovitură de stat, personaj central: organizaţia militară
Zveno – a condus la impunerea unui premier în persoana unei figuri din
aceeaşi lume a armelor – colonelul Kimon Gheorghiev, al cărui slogan
„singura soluţie, desfiinţarea partidelor politice” a condus la dizolvarea
Parlamentului şi impunerea unui stat corporatist, în care, printre altele, a
fost suprimată Constituţia şi au fost desfiinţate partidele politice şi orga-
nizaţiile sindicale. (Notă semnificativă!: K. Gheorghiev nu a încercat, ase-
menea altor conducători autoritari ai momentului, să creeze un partid unic);
• ianuarie 1935 – nouă lovitură de stat – impunerea unui nou
regim autoritar – figură centrală Gheorghi Kioseivanov (1935-1940).
Organisme constituţionale:
Constituţia adoptată în aprilie 1879 a rămas în vigoare, cu unele
amendamente (1893, 1911, în toată perioada în care Bulgaria a traversat o
perioadă constituţională. O modificare importantă a acestui organism
constituţional a fost adoptată în 1920, când serviciul militar obligatoriu a
fost înlocuit cu munca obligatorie. Din 1934, practic, în Bulgaria nu a mai
existat regim constituţional.

Grecia
Notă definitorie: amalgam politic extrem de complex – instabilitate,
ingerinţă a militarilor în politică, dispută Republică sau Monarhie?
Spectru politic: partide politice caracteristice – Partidul Naţional
(monarhist), Partidul Liberal (figură emblematică – Elefterios Venizelos),
Partidul Populist (regalist).
După 1936, în urma unei serii de lovituri de stat, viaţa politică a
Greciei a fost dominată de figura lui Ioannis Metaxas, care a instituit, prin
conceptul de „a treia civilizaţie elenă”, un regim cu caractere extrem de
speciale. Represiunea, bazată pe introducerea stării de asediu, pe dizolvarea
Parlamentului sau pe arestarea principalilor lideri politici din opoziţie, a

174
reprezentat una dintre coordonatele noului organism statal. Dar şi
cumularea, în persoana conducătorului (Metaxas – care, în aceeaşi logică a
unui exacerbat cult al personalităţii, devenise „Archios”, lider de
necontestat, primul ţăran, primul muncitor sau părintele naţiunii), a tuturor
funcţiilor importante în stat: premier, ministru al Afacerilor Externe, al
Războiului şi chiar al Educaţiei (1938-1941). Nici capitolul ideologic nu a
fost uitat în această experienţă autoritară: „a treia civilizaţie elenă” promova
naţionalismul, anticomunismul şi antirepublicanismul şi impunea, la
capitolul înregimentarea şi transformarea corpusului social, fie interzicerea
partidelor politice sau a organizaţiilor sindicale, fie naşterea unor
Organizaţii Naţionale (de tineret, de exemplu), fie înlocuirea structurii
încetăţenite a Parlamentului cu o Comisie, subordonată total
conducătorului.
Evenimente-cheie:
• decembrie 1920 – readucerea regelui Constantin I;
• septembrie 1922 – revoluţie militară de palat – Constantin I este
înlăturat, în favoarea fiului său, Georgios II;
• ianuarie 1923 – abdicarea lui Georgios II, în urma unui plebiscit
proclamarea instituţiei prezidenţiale, în persoana lui Pavlos Koundouriotis;
• iunie 1925 – lovitură de stat – figură centrală – generalul
Theodoros Pangalos (ales preşedinte în aprilie 1926);
• august 1926 – lovitură de stat – revenirea preşedintelui
P. Koundouriotis (26 august) şi impunerea, în urma unor alegeri, a
guvernului autoritar condus de E. Venizelos (1928-1932);
• martie 1933 – nouă lovitură de stat militară, generalul Plastiras se
autoproclamă dictator, fapt ce a stârnit o amplă nemulţumire populară;
• aprilie 1936 – impunerea regimului Metaxas.
Organisme constituţionale
Constituţia adoptată în 1911 stipula principiul definitoriu al
monarhiei constituţionale. Iar de atunci înainte, pendularea între monarhie
şi republică, între parlament unicameral sau parlament bicameral a
reprezentat cuvântul de ordine în agitata realitate constituţională elenă.
La 29 septembrie 1925, s-a adoptat un nou organism constituţional,
cunoscut în istorie sub denumirea de „Constituţia Pangalos”, care a instituit
principiul republican.

175
 O dată cu noile schimbări de situaţie de pe frământata scenă politică
elenă, a apărut, după cum era şi firesc, şi o altă constituţie (iunie 1927), în
care era stipulată funcţionarea unui Parlament bicameral (în care, ca
element specific, se evidenţiază, la capitolul XI, explicitarea problemelor
legate de administraţia Muntelui Athos).
Principiul monarhic reapare în corpusul constituţional adoptat în
1935, potrivit căruia se instituia şi un Parlament, de astă dată unicameral.
Un an mai târziu, odată cu primii paşi ai regimului Metaxas, au fost
suprimate şi numeroase articole din Constituţie, operându-se modificări
substanţiale în ceea ce priveşte organismele statului, în ideea spolierii lor de
orice prerogative real-operaţionale.

Iugoslavia
Notă definitorie: creaţie, 1 decembrie 1918.
Spectru politic: nici un partid politic nu a înregistrat o reală influenţă
la nivelul întregii ţări, ci doar regional. Printre organismele politice mai
importante: Partidul Radical, Partidul Democrat, Partidul Ţărănesc Croat.
În momentele tulburi, spectrul politic a încercat să-şi strângă
rândurile, înfiinţându-se astfel coaliţii politice, de genul Blocul Înţelegerii
Naţionale şi a Democraţiei Ţărăneşti (noiembrie 1925).
Şi extremismul politic s-a manifestat puternic în Iugoslavia
interbelică: în cazul extremei stângi, Partidul Comunist din Iugoslavia a fost
scos în afara legii în 1921; iar în cazul extremei drepte – organizaţii,
precum gruparea militară „Mâna albă” (condusă de generalul Petar
Zivkovici), şi-au lăsat amprente vizibile asupra vieţii politice.
Evenimente-cheie: 1920-1923 – serii succesive de crize ministeriale,
intensă instabilitate politică;
• toamna anului 1927 – asasinate politice şi lupte de stradă;
• ianuarie 1929 – lovitura de stat a regelui Alexandru I – este
dizolvat Parlamentul şi abrogată Constituţia, interzise partidele politice şi
limitate drepturile cetăţeneşti.
Organisme constituţionale: – în conformitate cu legea electorală din
8 septembrie 1920 era introdus principiul votului universal; în 1921 a fost
adoptată o nouă Constituţie cu caracter monarhic; ianuarie 1929 –
abrogarea Constituţiei; septembrie 1931 – aşa-numita Constituţie
Alexandrină care introducea sistemul „democraţiei dirijate”.

176
 Cehoslovacia
Notă definitorie: diferenţe majore între cele două regiuni: Cehia,
respectiv Slovacia.
Spectru politic: un spectru destul de larg de partide politice (în medie,
în ansamblul perioadei interbelice, aproximativ 20), dintre care o poziţie
mai importantă ocupau Partidul Agrarian, Partidul Naţionalist Democrat,
Partidul Socialist-Naţional, Partidul Populist.
Extrema politică, la rândul ei, bine reprezentată, fie la polul stângii –
în cazul Slovaciei, fie la al dreptei – Partidul Sudet (cu predilecţie, prin
intermediul liderului său, Konrad Hemlein).
Evenimente-cheie: funcţionarea democraţiei – 1920-1938.
• aprilie 1938 – prin aşa-numitul „Program de la Karlsbad”,
Partidul Sudet cerea formarea unui stat german pe teritoriul cehoslovac;
• septembrie 1938 – anexarea regiunii Sudete;
• octombrie 1938 – Polonia ocupă regiunea Teschen;
• noiembrie 1938 – arbitrajul de la Viena;
• martie 1939 – proclamarea Slovaciei independente;
• martie 1939 – invadarea Cehoslovaciei.
Organisme constituţionale:
• noiembrie 1918 – adoptarea unei Constituţii democratice
provizorii;
• februarie 1920 – noua Constituţie, principiul republicii democratice,
bicamerale.
Polonia
Notă definitorie: ideea dominantă – consolidarea puterii centrale şi
rezolvarea problemei minorităţilor (cu predilecţie, cea evreiască, ce atingea
aproximativ 2,5 mil.).
Spectru politic: diversificat – Partidul Naţional-Democrat, Partidul
Ţărănesc-Piast, Partidul Socialist, Partidul Democrat-Creştin.
Deseori, viaţa politică poloneză a cunoscut fenomenul apariţiei
coaliţiilor – extrem de diverse – Asociaţia Creştină a Unităţii Naţionale
(înfiinţată în 1922 şi adunând partidele de dreapta), Blocul Electoral Unitar
(1922, format de reprezentanţii minorităţilor naţionale), Blocul Naţional
Catolic, Blocul fără de partide.

177
 Evenimente-cheie:
• 1919-1926 – funcţionare a democraţiei;
• mai 1926 – lovitura de stat a lui Josef Pilsudski;
• 1926-1935 – regimul sanaţiei;
• septembrie 1939 – ocuparea Poloniei.
Organisme constituţionale:
• februarie 1919 – adoptarea Micii Constituţii;
• martie 1921 – Marea Constituţie – sistem republican bicameral;
• august 1926 – impunerea sistemului autoritar;
• martie 1935 – adoptarea unei noi legi esenţiale în stat, în care
rolul predominant revenea „elitei”.
Ungaria
Notă definitorie: probleme complexe; o viaţă politică scurtcircuitată
de sentimente revanşarde, de amintiri dureroase şi probleme naţionale.
Spectru politic: diversificat. Printre principalele organizaţii politice –
Partidul Micilor Agrarieni, Partidul Naţional-Democrat, Uniunea Naţional
Creştină; dar şi partide ale extremei – drepte, cu predilecţie: Partidul
Crucilor cu Săgeţi (condus de maiorul Ferenc Szalasi) sau Ordinul Vitejilor
(condus de Miklos Horthy).
Evenimente-cheie:
• 1919-1921- ingerinţa armatei în politic;
• din 1932 – impunerea unei noi „ere”, având ca principale idei
politice: impunerea unui partid unic, a unui regim totalitar, a statului
corporatist şi suprimarea mişcării comuniste.
Organisme constituţionale:
• noiembrie 1918 – adoptarea unei legi esenţiale în stat ce stipula
forma de organizare – Republică (a sfaturilor)
• noiembrie 1919 – impunerea regimului autoritar
• noiembrie 1920 – forma de organizare – Monarhie
• au fost aprobate diverse legi cu caracter constituţional, vizând,
mai ales, structura puterii în stat în: 1920, 1921, 1925 şi 1926.

178
 2. MUTAŢII ÎN STRUCTURILE POLITICE ALE EUROPEI
CENTRALE ŞI DE SUD-EST ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL. ÎNTRE AUTORITARISM,
IDEE DE FRONT POLITIC, DISPARIŢIE
ŞI RENAŞTERE STATALĂ
Caracteristici generale: a) la nivelul percepţiei externe: dispariţia
unor state – efectiv – prin ocupare sau dezmembrare; problema acestui
areal european ajunge din nou în vizorul reprezentanţilor Marilor Puteri;
b) la nivelul percepţiei interne:
• fenomenul impunerii de regimuri autoritare (pe fundalul crizelor interne
şi al deja cunoscutei „crize a democraţiei”) – Grecia (regimul Metaxas),
Polonia (regimul Pilsduski), Ungaria (regimul Horthy) etc.;
• fenomenul colaborării cu forţele de ocupaţie sau cu reprezentanţii
regimului autoritar impus acum, sau în perioadele anterioare (pe fundalul
cunoscutei „crize a democraţiei”);
• fenomenul rezistenţei împotriva ocupantului sau a sistemului autoritar;
• impunerea unor organisme politice de tip front, cu sprijin venit fie din
partea Moscovei, fie din partea democraţiilor occidentale, şi, prin urmare,
cu facţiuni diverse de reprezentare: Albania (Frontul Antifascist de
Eliberare Naţională sau Frontul Naţional), Bulgaria (Frontul Patriei), Grecia
(Frontul Naţional Muncitoresc de Eliberare, Frontul Naţional de Eliberare),
Iugoslavia (Frontul Unic de Eliberare), Ungaria (Frontul Independent
Naţional Muncitoresc, Frontul Naţional) – toate acestea militând, pe diverse
căi (uneori ajungându-se însă şi la confruntări între fronturi cu susţinere
diferită) pentru refacerea organismului statal fie pierdut, prin desfiinţare,
anexare sau ocupare, fie destrămat.
3. DINAMICA STRUCTURILOR POLITICE ALE EUROPEI
CENTRALE ŞI DE SUD-EST ÎNTRE ANII 1945-1948.
ÎNCEPUTUL COMUNIZĂRII
a) Europa centrală şi de sud-est din nou în vizorul Marilor Puteri:
- percepţii diferite, pendulând între ideea reconstrucţiei echilibrului
de putere (W. Churchill), ordine internaţională bazată pe cooperare
(F.D. Roosevelt) şi „politica paşilor mărunţi”, promovată de liderul sovietic
I.V. Stalin;
179
 b) copierea şi impunerea modelului sovietic:
1. În economie:
– adoptarea unor legi cu privire la naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie (Cehoslovacia, 1945 şi 1946; Polonia, 1946;
Iugoslavia, 1946; Bulgaria, 1947; Ungaria, 1946-1948; Albania,
1946-1947) şi vizând reforma agrară (Ungaria, 1945; Polonia, 1944;
Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania – 1945).
2. În viaţa politică:
Preluând schema propusă la sfârşitul deceniului şase de reputatul
analist H. S. Watson, remarcăm trei paşi importanţi în impunerea noului
regim, respectiv: coaliţie autentică (prezentă în cazurile Bulgaria, Ungaria –
până în primăvara anului 1947 şi Cehoslovacia – până în februarie 1948);
coaliţie fictivă sau pseudo-coaliţie; regim monolitic. Singura excepţie a
reprezentat-o cazul Cehoslovaciei, care a cunoscut un salt politic direct de
la pasul unu la cel de-al treilea, prin lovitura de stat din februarie 1948.
Mai mult chiar, istoricii au putut depista şi unele, posibil numite,
„ingrediente” ale procesului politic de impunere a comunismului, şi anume:
1) exploatarea situaţiei militare de la sfârşitul imediat al celui de-al
doilea război mondial (depresiunea de după război, dar şi prezenţa trupelor
Armatei Roşii pe teritoriul statelor analizate);
2) ocuparea poziţiilor-cheie din aparatul de stat de către
reprezentanţii, interni sau externi, ai comuniştilor;
3) renunţarea de către partidul comunist, cel puţin teoretic, la
programul revoluţionar şi la aşa-numita dictatură a proletariatului;
4) impunerea unor măsuri economice pentru slăbirea forţelor de
opoziţie şi introducerea unui nou sistem economic;
5) impunerea partidului comunist drept cel mai bun – şi uneori unicul
– intermediar între societate şi Uniunea Sovietică, puterea eliberatoare;
6) aşa-numita „tactică a salamului” (după expresia unui oficial
maghiar), respectiv fracţionarea opoziţiei şi a potenţialelor forţe divergente
în stat;
7) utilizarea „partenerilor de drum” (cazul Partidului Socialist, mai
întâi, camarad, şi apoi înghiţit în structura comunistă, pentru ca, spre finalul
impunerii, membrii mai importanţi, foştii tovarăşi de drum, să fie epuraţi
violent din rândul partidului câştigător) – Bulgaria – 1947, Polonia, Ungaria
şi Cehoslovacia – 1948;

180
 8) utilizarea aşa-numitei tactici a „comploturilor” (descoperirea
„duşmanilor poporului”, a „sabotorilor” sau a „criminalilor de război” şi
pedepsirea lor violentă, ca urmare a unor procese politice răsunătoare –
exemplu, cazul Bela Kovacs în Ungaria).
În ansamblu, odată cu organizarea unor noi alegeri (Polonia, ianuarie
1947; Cehoslovacia, 26 mai 1945 şi 30 mai 1948; Ungaria, noiembrie 1945
şi 31 august 1947; Iugoslavia, 11 noiembrie 1945; Albania, 2 decembrie
1945 şi Bulgaria, noiembrie 1945) şi adoptarea unor noi constituţii, pe
model sovietic (Albania, Iugoslavia – 1946; Bulgaria, Polonia – 1947;
Cehoslovacia – 1948; Ungaria – 1949), se poate considera că sistemul
comunist se impusese definitiv în această zonă europeană.

4. NOILE STRUCTURI POLITICE – DE LA IMPUNERE

LA CONTESTARE
a) Stalinismul şi structurile politice în Europa comunistă
Odată cu începutul anului 1948, Europa centrală şi de sud-est intrase
într-o nouă etapă, cea comunistă, care-şi va pune amprenta asupra
structurilor sale politice mai bine de 40 de ani.
Modelul stalinist a fost impus tuturor statelor din această zonă,
indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică sau culturală, începând,
cu predilecţie, după conferinţa tuturor reprezentanţilor partidelor comuniste
din Europa, care a avut loc la Szlarska Poreba (Polonia), între
22-27 septembrie 1947, şi care a avut ca obiectiv înfiinţarea Biroului
Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (Cominformul).
Algoritmul urmărit în această impunere s-a bazat pe următorii paşi:
1) mobilizarea generală a societăţii – deseori, sub sloganul „Patria
în pericol!”;
2) demontarea instituţiilor democratice (identificate cu vechile
regimuri „asupritoare”);
3) lichidarea autonomiei economice şi sociale;
4) monopolizarea structurilor intermediare;
5) distrugerea factorului uman.
Toate aceste acţiuni s-au bazat fie pe sprijinul sau impactul efectiv al
prezenţei trupelor Armatei Roşii (în ţări precum Polonia, Ungaria sau
Bulgaria), fie chiar pe sprijinul iniţial al populaţiei locale (pe substratul
politic puternic de stânga, în state ca Iugoslavia, Albania sau Cehoslovacia).
181
 În acest proces de impunere a modelului stalinist, toate structurile
societăţii au fost transformate radical: Justiţia, Armata, Şcoala, Biserica,
Presa etc.
b) Comunismul naţional. Modele, charisme, rezultate
Destul de rapid, în acest aparent „monolit” al regimurilor comuniste
au început să apară şi primele diferenţieri. Cauzele, în opinia numeroşilor
istorici care au investigat fenomenul, au fost diverse şi multiple. Printre ele,
trebuie amintite: imaturitatea istorică a comunismului în acele zone, dar şi,
în general, diferenţele tradiţionale dintre statele componente ale Europei
centrale şi de sud-est, care s-au accentuat odată cu trecerea anilor, varietate
care a atins atât viaţa lor politică internă, cât şi climatul social, în general,
afirmarea intereselor naţionale, atât de divergente, încă din cele mai
îndepărtate timpuri şi, cel mai fatal, poate, apariţia rivalităţilor ideologice,
diferenţelor de opinie dintre marile puteri ale lumii comuniste – China şi
U.R.S.S., care au impus apoi opţiuni proprii de comunism.
Cea mai reprezentativă mostră de asemenea opţiune proprie a fost
reprezentată de modelul promovat de Iugoslavia lui I.B. Tito, care, din
1949, şi-a condus ţara spre o „nouă cale”. Dintre principalele caracteristici
ale acestui regim, amintim: retragerea pământurilor din sistemele
cooperatiste (1949); principiul „autoconducerii muncitoreşti”; despărţirea
funcţiilor pe linie de partid şi de stat, la nivel local; redefinirea statutului
Partidului Comunist, impunându-se un nou „caracter voluntar şi
democratic” etc.
c) Fenomene politice – epurările
Motivaţii ideologice:
– neselectarea strictă a membrilor, mai ales datorită fenomenului
de deschidere a porţilor partidului comunist în perioada aşa-numitei „lupte
pentru putere”;
– fuziunea cu partidele socialiste a adus, la rândul ei, multe
elemente „confuze” din punct de vedere ideologic şi politic;
– criza şi noua cale propusă în Iugoslavia;
– umflarea excesivă a numărului membrilor de partid etc.
Cifric, în perioada 1948-1951, fenomenul epurării a lovit circa 25%
din efectivul total al membrilor partidelor comuniste din Europa centrală şi
de sud-est. Iar la nivel de ţară, o situaţie ierarhică aproximativă ar arăta

182
astfel: Cehoslovacia – 1.000.000 de membri expulzaţi; Ungaria – 400.000;
Polonia – 300.000; Bulgaria – 150.000; Albania – 10.000. Dintre care un
procent variind între 5-10% au fost arestaţi.
În urma acestui violent val de schimbări, încheiat, în mare, în 1952,
care a atins uneori chiar şi elita partidului (importanţi secretari generali ai
partidului i-au căzut victime, printre ei: bulgarul Traicio Kostov, polonezul
Wladislaw Gomulka şi Rudolf Slansky, reprezentantul Cehoslovaciei), s-a
putut impune efectiv noul tip de lider comunist, fidel aliat al Moscovei –
reprezentat de figuri precum: Boleslaw Bierut, în Polonia, Matias Rakosi,
în Ungaria, Vâlko Cervenkov în Bulgaria sau Klement Gottwald, în
Cehoslovacia.
d) „Noul curs” şi crizele politice ale Europei centrale şi de sud-est
Moartea liderului sovietic I.V. Stalin, la 5 martie 1953, a condus,
poate destul de neaşteptat pentru unii, la impunerea unei noi ere. Perioadă a
crizelor, în primul rând de imposibilitate imediată de înlocuire a vechiului
conducător de necontestat. Tocmai pentru a reliefa acest aspect, la Moscova
se apela din nou la principiul conducerii colective. Nu era pentru prima dată
când puterea trebuia să se aşeze, iar taberele să se definitiveze. Hruşciov,
primul secretar al P.C.U.S., alături de preşedintele Sovietului Suprem,
Bulganin, şi de preşedintele Consiliului de Miniştri, Malenkov, apăreau
împreună pentru a asigura continuitatea structurilor de putere în marea ţară
a comunismului.
Un mesaj trebuia transmis şi receptat astfel de către celelalte state ale
Europei central-estice aflate sub aceeaşi cortină; ceea ce reieşea şi dintr-un
editorial apărut în aprilie 1953 în gazeta-stindard a comunismului, Pravda,
potrivit căruia şefii stalinişti ai democraţiilor populare erau sfătuiţi să se
orienteze spre aceleaşi forme de conducere colectivă, spre, cel puţin
aparenta, separare a puterilor de stat şi partid, spre reformare.
Europa comunistă a răspuns oarecum imediat, dar şi diferit! La
nivelul structural, modelul conducerii colective apare, poate cel mai vizibil,
în cazul Cehoslovaciei. Aici, după moartea liderului local, Klement
Gottwald, la scurtă vreme după dispariţia lui Stalin, s-a ajuns la instituirea,
mai întâi, pentru scurtă perioadă (1953-1954), a unei troici politice, apoi, a
unei puteri de tip dual – a celor „doi Antonini” – Antonin Zapotocky
(preşedintele Republicii) şi Antonin Novotny (secretarul Comitetului
Central al Partidului Comunist).
183
 Dar relaxarea, reformarea nu puteau rămâne şi fără urme în ceea ce
priveşte trezirea societăţii civile şi a spiritului de libertate în sânul acestor
popoare cu o experienţă democratică destul de recentă. Şi acest aspect va
constitui răspunsul doi al Europei central-estice: revolta împotriva
atotstăpânirii sovietice, criza ideologică, căutarea de noi căi.
Prima încercare – iunie 1953, Germania Democrată. Şi de această
dată, starea economică, mai precis, nemulţumirile clasei care ar fi trebuit,
potrivit ideologiei comuniste, să fie conducătoare, respectiv, clasa
muncitoare, au reprezentat punctul de plecare. Apelând la ajutorul Uniunii
Sovietice, în plin proces de recunoaştere a crizei, cel puţin economice, care
nu mai putea fi trecută cu vederea, oficialităţile comuniste est-germane s-au
lovit de refuz. Mai mult chiar, au fost aspru criticate, ţinta devenind, în
principal, persoana conducătorului, Walter Ulbricht, văzut a merge pe calea
vechiului sistem, stalinist.
Însă, odată cu impunerea creşterii normelor de muncă cu 10%,
situaţia nu mai putea fi acceptată de muncitorii est-germani. Revoltele nu
au întârziat să apară: Berlin, Leipzig, Rostock, Dresda, Jena sau Bielefeld.
Propagarea rapidă şi amploarea demonstraţiilor împotriva regimului –
reunind peste 500.000 de manifestanţi, în peste 350 de localităţi – au
determinat trecerea la impunerea de soluţii de lichidare extrem de drastice –
intervenţia trupelor Armatei Roşii, cumulată cu existenţa legii marţiale.
Pentru prima dată, erodarea legitimităţii regimului comunist prinsese
contur violent, ale cărui consecinţe s-au cifrat la peste 25.000 de arestări,
mii de procese politice şi 42 de condamnări la moarte. De acum înainte,
chiar şi în ochii contemporanilor, oarecum foşti simpatizanţi comunişti,
eficacitatea vechilor structuri şi ideologii atât de mult clamate în ultimii
5-10 ani, începea să se clatine. „Am început să mă gândesc că ceva serios
era în neregulă – îşi aminteşte unul dintre aceştia, scriitorul est-german
Stefan Heym. Până la urmă, cum se putea ca, într-un stat al muncitorilor,
aceştia să fie în grevă şi să se ridice împotriva guvernului muncitoresc?”
Momentul nu putea scăpa atenţiei ideologice a Moscovei. Iar
Congresul XX al P.C.U.S. (14-25 februarie 1956) a şi încercat să rezolve
situaţia. Faimosul „raport secret” prezentat de liderul sovietic N. Hruşciov,
ce înfiera excesele lui Stalin deschidea calea spre „Noul curs” pe care
încercaseră să-l impună sovieticii. Deciziile politice atârnau greu:
renunţarea (din nou, cel puţin aparentă) la puterea unică şi reîntoarcerea la
conducerea de tip colectiv, condamnarea cultului personalităţii, pluralitatea
184
căilor de a ajunge la socialism. Iar rezultatele lor au apărut imediat în
extrem de frământata situaţie politică est-central europeană a anului 1956.
Pasul doi – Polonia. Moartea liderului Boleslaw Bierut (în martie
1956) oferea clasei politice poloneze, dar şi societăţii, mult mai multe
oportunităţi de reacţie. Totul părea simplu, la prima vedere – un nou
conducător, o nouă politică, după model Congresul XX al P.C.U.S., şi
comunismul polonez nu va mai întâmpina nici un fel de hopuri. Două
tabere, din ce în ce mai vizibile, au început să-şi clameze dreptul la
preluarea puterii. Pe de o parte, grupul moscovit, format în jurul
personalităţii defunctului Bierut (elemente coagulante post-martie 1956:
H. Minc, J. Berman), şi tabăra ce-şi strângea rândurile în jurul destul de
recentului eliberat din închisoare (1954), fost secretar general al P.M.U.P.,
Wl. Gomulka.
Dar nu numai la vârful puterii apăruse sindromul contestării şi al
luptei interne. Societatea civilă a reacţionat, la rându-i, şi destul de vizibil.
Port-drapel – Poemul pentru adulţi, purtând semnătura poetului Adam
Wazyk (1955).
Anul 1956 se deschidea astfel pe un fundal extrem de propice pentru
impunerea schimbării. Mai mult chiar, unele instituţii ce se identificaseră
aproape exclusiv cu mecanismele represiunii staliniste (de exemplu,
Securitatea Publică) fuseseră deja desfiinţate.
Iar schimbarea atinge încetul cu încetul şi oamenii, atât pe cei din
fruntea partidului (printre alţii, şi cazul vice-preşedintelui guvernului,
J. Berman, înlocuit şi din structurile Biroului Politic), cât şi pe cei care
suferiseră de pe urma vechiului regim. În aprilie 1956, mii de prizonieri
politici au fost eliberaţi, semn sigur că puterea recunoştea greşelile
trecutului.
Aerul de libertate a fost imediat resimţit şi la nivelul societăţii.
Importante revolte populare apar în fiefurile industriale (Poznan, iunie
1956), soldate cu numeroşi morţi şi răniţi. Câteva luni mai târziu, în
octombrie, criza a atins şi vârful ierarhiei partidului. Într-o şedinţă a
Comitetului Central al P.M.U.P., la 19 octombrie 1956, vechiul conducător
E. Ochab a fost înlocuit cu mult mai reformistul Wl. Gomulka. Se
schimbau nu numai oameni, ci şi modele, şi generaţii.
Încetul cu încetul, noul îşi face resimţită prezenţa şi în structurile
politicului. Pentru prima dată de când fusese instaurat regimul comunist,
sunt recunoscute şi alte formaţiuni politice. Odată cu momentul electoral
185
consumat în ianuarie 1957, alături de numeroşi candidaţi independenţi, se
impun şi reprezentanţi ai Partidului Ţărănesc sau Democrat. Rezultatele
vorbesc, din nou, pentru prima dată, de existenţa pluralităţii de opinii:
P.M.U.P. doar 52% din voturile pentru Seim (Parlamentul polonez), iar
opoziţia – 18%.
Pasul trei – Ungaria. Aproape în mod paralel, şi în teritoriul ungar se
resimţea vântul schimbărilor politice; mărit, în importanţă, de însăşi partea
sovietică, ce nu se mai încredea în capacitatea liderului local, M. Rakosi, de
a soluţiona noile probleme cu care se confrunta corabia comunistă. În
această logică, conservatorul Rakosi a fost sacrificat şi înlocuit, mai întâi,
cu adjunctul său, E. Gerö, apoi cu J. Kádar.
Primele semne de relaxare au apărut odată cu hotărârea lui Gerö de a
întredeschide porţile partidului şi către membrii altădată îndepărtaţi (cazul
lui I. Nagy) şi de a-i organiza uneia dintre personalităţile pierite în timpul
epurărilor, L. Rajk, funeralii naţionale.
Dar concesiile au adus imediat şi reacţia opoziţiei politice şi a
societăţii civile, în general. Vestea întoarcerii lui Gomulka în fruntea
partidului frăţesc polonez a provocat, la 23 octombrie 1956, o mare
manifestaţie, care a reclamat întoarcerea lui I. Nagy în funcţia de premier
(experienţa anterioară, consumându-se între 1953-1955, când a fost înlocuit
la cererea Moscovei). Scânteia fusese dată. În câteva zile, revolta a atins
întreaga Ungarie. Nici partidul, nici guvernul, nici intervenţia armatei nu au
reuşit să liniştească spiritele. În programul reformator democratic,
principiul pluripartidismului domina.
Moscova nu putea rămâne indiferentă. Intervenţia Armatei Roşii,
chiar dacă nu a fost din primul moment decisivă (30 octombrie 1956), a
punctat însă sfârşitul. Două tabere şi două personalităţi au fost puse faţă în
faţă. Într-o primă fază, Nagy, împins de curgerea evenimentelor şi de
cererile maselor populare, a constituit un guvern format din reprezentanţi ai
partidelor burgheze, cerând retragerea trupelor sovietice şi chiar retragerea
ţării din Pactul de la Varşovia. Apoi, câteva zile mai târziu, le-a venit rândul
şi celorlalţi să preia iniţiativa, sub auspiciul Moscovei, J. Kádar, legându-şi
numele de existenţa unui guvern paralel.
Cu ajutorul trupelor sovietice, insurecţia maghiară a fost zdrobită.
I. Nagy, refugiat în ambasada disidentei Iugoslavii, a cerut azil politic
României. O scurtă perioadă petrecută într-un pseudoarest românesc a fost
urmată de retrimitere la Budapesta, proces politic şi condamnare la moarte.
186
Visul de reformare se termina brusc, în plin regim Kádar, care a marcat o
foarte dură perioadă de represiune consumată între 1956-1961.
e) Între liberalizare şi „Primăvara de la Praga”
Conceptul-cheie al anilor 1960-1970 în Europa Centrală şi de
Sud-Est s-a structurat în jurul noţiunii de „liberalizare”: liberalizare a
structurilor politice, dar tot în aceeaşi ideologie comunistă, însă oarecum
reformată; liberalizare a regimului; liberalizare a politicilor – interne şi
externe; liberalizarea modelului de lider etc.
Ţările care se pot considera reprezentative în acest proces de
liberalizare, oarecum modele pentru celelalte state componente ale arealului
comunist est-central european, sunt Ungaria şi Cehoslovacia.
Ungaria. Regimul care debutase sub auspiciul forţei şi al represiunii
imediat după înăbuşirea revoluţiei maghiare din 1956, regimul Kádar, a
intrat într-o nouă eră. Un articol publicat tocmai – notă extrem de
interesantă în analiza direcţiei dinspre care vine reformarea – în oficiosul
partidului moscovit „Pravda”, la 26 decembrie 1961, anunţa sosirea
momentului decisiv al cotiturii: „Despotismul – se stipula extrem de clar –
nu reprezintă un fenomen propriu socialismului.”
Politica de liberalizare Kádar-istă s-a resimţit în toate sectoarele
importante ale societăţii: pe plan agrar – prin eliminarea oricărui gen de
discriminare; pe planul învăţământului – prin sprijinirea învăţământului
superior; pe plan administrativ – prin uşurarea accederii în funcţiile mai
importante la nivel regional, cu precădere.
În acelaşi timp, şi planul extern a contribuit la schimbarea de
percepţie a regimului maghiar. Astfel, se pot enumera, printre altele: vizita
secretarului general al O.N.U., U Thant, în iulie 1963; încercarea de reluare
a legăturilor diplomatice şi economice cu disidenta Iugoslavie a lui Tito
(toamna anului 1963); semnarea unui acord cu Vaticanul, în septembrie
1964 (în ciuda faptului că nu se reuşise reglarea problemei rămase în litigiu
încă din 1956 a cardinalului J. Mindszenty).
Cehoslovacia. În linii mari, momentul-cheie al liberalizării maghiare
(1961-1962) se regăseşte şi în situaţia cehoslovacă. Mai ales că nu vine
deloc pe un spaţiu gol. Au existat chiar şi importante gesturi anterioare – de
exemplu, instituirea, în 1956, a unei comisii de revizuire a proceselor
staliniste din anii 1949-1952 – care au netezit calea reformelor.

187
 La nivelul vârfului ierarhic al partidului, lupta pentru putere se dădea
între cele două personalităţi – mai vechiul Klement Gottwald şi mai noul
Antonin Novotny, adeptul deschis al noului curs (vizibil, de altfel, şi în
structura de bază a noii constituţii adoptate în 1960, cea care statua
Cehoslovacia ca prima republică socialistă din Europa centrală şi de sud-est).
Internul şi externul şi-au dat şi aici mâna în definitivarea aceluiaşi
proces de liberalizare. Astfel, dacă, în 1962, fostul ministru de interne,
Rudolf Barak, unul dintre personajele întunecate ale greilor ani de după
1956, fusese, mai întâi, înlăturat din Biroul Politic, iar apoi chiar şi închis
pentru deturnare de fonduri şi sabotaj economic, în august 1963, Înalta
Curte de Casaţie hotăra reabilitarea a nu mai puţin de 70 de personalităţi
pierite în drasticele epurări staliniste interne. Iar pe plan extern, în
septembrie 1963, ministrul de externe, Václav David, efectua o importantă
vizită oficială în Marea Britanie, gest urmat de deschiderea unor agenţii de
turism între cele două state. Patru ani mai târziu, în august 1967,
Cehoslovacia reuşea, în acelaşi discurs liberalizator, şi semnarea unui Tratat
economic pe doi ani cu un reprezentant al „lagărului capitalist” – R.F.G., în
ciuda puternicelor proteste venite fie pe filiera Moscova, fie pe cea a
Berlinului.
„Primăvara de la Praga”. Semnele unui atât de vizibil dezgheţ nu
puteau rămâne fără răspuns şi în sânul societăţii. Şi din această perspectivă,
acelaşi an 1967 a reprezentat un moment crucial în derularea
evenimentelor, chiar dacă scânteia evenimentelor ce au intrat în istorie sub
denumirea de „Primăvara de la Praga” a fost dată de o cotidiană pană de
curent în zona căminelor studenţeşti pragheze, la sfârşitul anului, în
octombrie 1967.
Societatea civilă începea din nou să resimtă vântul liberalizărilor şi să
ceară mai mult. La Congresul scriitorilor, din iunie 1967, mulţi purtători de
cuvânt se ridică împotriva unora dintre vechile procedee şi abuzuri.
Figura simpatizantului „noului curs” A. Novotny nu mai putea
reprezenta şi modelul noilor timpuri. Se cerea mai mult, era necesar mai
mult decât o simplă cosmetizare sau o relaxare internă sau internă. Mai ales
că Novotny nu numai că începuse să se ridice împotriva efectivelor reforme
economice, ci şi, în aceeaşi fascinaţie a puterii acaparatoare, concentrase
toate prerogativele conducerii: prim-secretar al Partidului, preşedinte al
Republicii şi comandant suprem al forţelor armate.

188
 Pe acest fundal, evenimentele momentului ’68 prind alte conotaţii,
simplificându-se chiar şi procesul comprehensiv al forţelor populare care s-
au ridicat acum. Rapiditatea schimbărilor nu mai surprinde, iar reacţia
masei pare normală. Novotny pierde în doar trei luni aproape tot ceea ce
câştigase în anii anteriori: în ianuarie este înlocuit din funcţia de prim-
secretar al partidului cu mai tânărul (doar 46 ani) Al. Dubcek, iar în martie
– şi din cea de preşedinte, unde prerogativele îi revin mai vârstnicului
L. Svoboda (73 ani). Aripa dură a partidului pierdea teren, impunându-se
aşa-numitul „socialism cu faţă umană”.
În paralel, lecţia Moscovei, cu privire la mult dezbătuta „suveranitate
limitată”, ridica numeroase probleme în spaţiul est-central european. Pe
această temă, discursul liderului sovietic L. Brejnev din noiembrie 1967,
ţinut cu prilejul împlinirii a, 50 de ani de mari victorii ale socialismului,
trasa, cel mai clar, noile direcţii: impunerea „socialismului real”, congelarea
„destalinizării” şi principiile suveranităţii limitate.
Mergând oarecum pe aceeaşi filieră a acceptării unicului model al
Moscovei, Comitetul Central al P.C. Cehoslovac adopta, în aprilie 1968, un
Program de acţiune care, cu toate că păstra un puternic ataşament faţă de
doctrina marxist-leninistă, punea şi probleme legate de democratizarea
societăţii. Un prim pas fusese făcut. Principiile vehiculate spuneau mult.
Printre ele: acordarea de garanţii pentru libertatea exprimării, a presei, a
adunărilor şi serbărilor religioase; adoptarea unei noi legi electorale, care să
cuprindă realitatea unei mai largi palete de candidaţi şi libertatea
reprezentării şi pentru partidele din opoziţie (în număr de patru); limitarea
prerogativelor partidului comunist în raport cu activitatea parlamentului şi a
guvernului etc.
„Devierea” cehoslovacă nu putea fi lăsată prea mult timp fără control
sovietic. Mai ales că structurile democratice dădeau puternice semne de
revigorare. Partide necomuniste, precum Partidul Socialist Cehoslovac şi
Partidul Cehoslovac al Poporului, alături de grupuri de acţiune pentru
restaurarea Partidului Social Democrat, cluburi politice (231, KAN),
începeau să recompună un peisaj politic care semăna din ce în ce mai mult
cu modelele democraţiei interbelice.
Sfârşitul verii anului 1968 a adus, odată cu intrarea în forţă a trupelor
celor cinci state aliate în cadrul Tratatului de la Varşovia (cu excepţia
României), şi sfârşitul visului cehoslovac.

189
 f) Perioada anilor ’70-’80 şi reimplicarea în politic a societăţii civile
Caracteristici de ansamblu ale perioadei: inexistenţa unor lideri cu
adevărat carismatici, posibile modele politice de urmat; lipsa unor
programe general-valabile de reformare atât a vieţii politice, cât şi a celei
economice şi sociale; renaşterea sentimentului social şi, de aici, a
conceptului politic de societate civilă efectivă.
La o analiză departajată, în funcţie de fiecare stat component al
regiunii în parte, se descoperă şi seturi speciale de caracteristici personale,
naţionale, legate fie de aspectul covârşitor al reformelor propuse în statul
respectiv, fie de mişcări civile cu impact puternic asupra evoluţiei istorice şi
politice ulterioare.
În Ungaria, elementul definitoriu, pe fundalul aceluiaşi mai sus
pomenit regim Kádar, intrat însă într-o nouă fază, poate fi considerat a fi
reforma din domeniul economic. Printre aceste seturi de decizii
guvernamentale, amintim: acordarea unei mai largi autonomii (legate de
sfera producţiei, dar şi a pieţei de desfacere) unităţilor agricole; a unor
subvenţii pentru ajutorarea culturilor considerate tradiţionale; spargerea
monopolului de stat; tolerarea micilor întreprinzători şi a activităţii aşa-
numite artizanale; promovarea unei noi politici a preţurilor (care a şi reuşit
să introducă, într-un final, un sistem semiconvertibil!).
Aceste schimbări profunde din domeniul economic s-au răsfrânt,
după cum era şi firesc, şi asupra câmpului ideologic. Apelul la tehnologi, la
specialişti, la buni manageri, fără a mai fi obligatorie apartenenţa la partidul
comunist, a devenit un fel de cuvânt al noii ordini şi realităţi maghiare.
Relaxarea a fost resimţită şi în ceea ce priveşte percepţia puterii faţă de
intelectualitatea până atunci disidentă. Titlul unei cărţi apărute în epocă
rezumă, poate, cel mai fericit realităţile acelui timp: Închisoarea de catifea
(autor M. Haraszti).
Cuvântul definitoriu al Cehoslovaciei anilor ’70-’80 este reprezentat
de mişcarea socială reunită sub titulatura de Carta 77. Organizaţia,
înfiinţată în 1977 şi numărând, printre cei patru fondatori iniţiali, şi pe
Vaclav Havel, a anticipat, prin programul său, o nouă formă a politicii,
caracteristică ordinii postcomuniste şi în care societatea civilă juca un rol
de-a dreptul hotărâtor. Ideile centrale ce dominau gândirea membrilor
fondatori ai Cartei (majoritatea fiind „recompensaţi” pentru această
înregimentare politică fie cu închisoarea, fie cu mai uşoara retrogradare în
sfera serviciului) se învârteau în jurul conceptelor de toleranţă, nu numai
190
politică, şi spre o certă deschidere la dialog. Elemente ce lipsiseră cu
desăvârşire din bagajul semantic real al regimului anterior. În comparaţie
cu care încerca să analizeze posibila nouă realitate şi un text precum cel al
lui Vaclav Havel – vestitul, de atunci, eseu Puterea celor fără de putere.
Un an mai târziu, în 1978, în acelaşi spaţiu, avea să ia fiinţă şi o altă
mişcare – pentru apărarea persoanelor pe nedrept persecutate – VONS,
după iniţialele şi prerogativele sale programatice, la rândul ei deosebit de
activă structură a unei societăţi din ce în ce mai obişnuite cu noul şi cu
acţiunea şi reacţia politică.
Şi în ceea ce priveşte realitatea poloneză, sintagma definitorie a
perioadei se regăseşte în definiţia şi activitatea organismului social-politic
al Sindicatului liber Solidaritatea.
Peisajul social nu era nici pe departe favorabil regimului. Politica de
stagnare sau chiar reduceri salariale, coroborată cu o importantă creştere a
preţurilor pentru principalele bunuri de larg consum, a condus, la sfârşitul
anului 1970, la numeroase greve, cu predilecţie localizate în regiunea
porturilor de la Marea Baltică. Schimbarea părea a fi facilitată şi de
dispariţia fizică a fostului conducător, Wl. Gomulka, şi lansarea unui foarte
bun cunoscător al realităţilor occidentale (cu predilecţie franceze, ţară unde
a şi trăit o bună perioadă de timp!) – Ed. Gierek.
Trei ţinte majore şi-a dorit a atinge programul noului lider: relansarea
unui atât de mult aşteptat şi real dialog cu populaţia; relansarea economică,
prin contractarea de datorii externe (cu predilecţie, pe filiera băncilor din
R.F.G.); restabilirea unor raporturi efective, de pe alte poziţii şi folosind noi
tonuri, cu Biserica catolică.
În ciuda acestor demersuri, criza economică nu a putut fi evitată. Pe
acest fundal, în 1976, se înfiinţa un Comitet de apărare al muncitorilor
(KOR), iniţial numărând 59 de membri şi care, în doar un an, s-a
transformat într-o organizaţie mult mai largă, şi anume un Comitet de
Autoapărare Socială.
Alegerea lui Karol Woytila, în 1978, papă, sub numele de Ioan Paul
al II-lea, a avut un impact foarte mare asupra evoluţiei ulterioare a
evenimentelor pe scena poloneză. Din 1980, societatea poloneză începe
să-şi facă resimţită, cu adevărat, prezenţa. Multe aşteptări s-au legat de
existenţa Sindicatului liber Solidaritatea şi de liderul său, Lech Walesa. Se
asista la o din ce în ce mai puternică activitate de trezire a sentimentelor şi
reacţiilor politice reale şi în sânul masei poloneze: încep să apară şi primele
191
ziare independente; se înfiinţează aşa-numitele „Universităţi zburătoare”,
dar şi Comitete de solidaritate studenţească, Comitete iniţiatoare ale
Sindicatelor libere sau Comitete de autoapărare ţărănească.
În Bulgaria, experienţa unei personalităţi precum cea a fiicei lui
T. Jivkov, Ludmila Jivkova, ministru al culturii şi apărătoare ferventă a
patrimoniului naţional, şi-a pus amprente adânci asupra derulării ulterioare
a evenimentelor. Cu toate că moartea sa prematură (în 1981) a pus oarecum
sub semnul întrebării tot ansamblul reformist, ce viza cel puţin sfera şi
percepţia puterii faţă de cultură.
Destul de în afara acestui areal mai mult sau mai puţin vizibil ancorat
noilor vremuri indicate de schimbările preconizate de politica Moscovei, în
Albania se asistă, ciudat, pe fundalul ruperii, încetul cu încetul, a relaţiilor
de acum oarecum tradiţionale cu China comunistă (celălalt lider al lumii
ideologiei roşii, într-o continuă competiţie cu reprezentanţii Kremlinului),
chiar la o doborâre efectivă, din funcţiile de conducere în partid şi în stat, a
aripii reformatoare (1973), urmată de o puternică epurare (1974), când au
fost atinse inclusiv vârfurile – cazul succesorului oficial al lui E. Hodja,
Mehmet Şehu (împins la sinucidere!).
În ceea ce priveşte situaţia Iugoslaviei, dezbaterea ce a atins
societatea acestei federaţii, extrem de problematică, încă de la înfiinţarea sa,
a fost legată de din ce în ce mai vizibila şi acuta problemă a naţionalismelor
locale şi a preemţiunii la conducerea în partid şi în stat.
În 1974 a fost adoptată şi o nouă Constituţie, a cărei complexitate, în
loc să uşureze luarea de decizii şi găsirea de soluţii legale, a încurcat,
oarecum, şi mai mult situaţia. Printre principalele sale prevederi: înfiinţarea
unei Adunări la nivel federal, organizată pe pilonii unui Consiliu federal, pe
de o parte, şi a unui Consiliu al republicilor, pe de altă parte. Prima
structură reprezenta, în fapt, corpul legislativ, cu drept de vot asupra
bugetului federal, iar cea de-a doua era însărcinată, în principal, cu
derularea şi controlul activităţilor din sfera economicului. Principiul de
funcţionare, conform noii constituţii (interesant, în teorie, dar extrem de
greu aplicabil), nu mai era legat doar de îndeplinirea unei simple majorităţi,
ci şi a unei majorităţi în fiecare grup republican în parte.
În ceea ce priveşte executivul, se introducea instituţia unei preşedinţii
colective, formată din 9 membri, unul pentru fiecare republică sau
provincie în parte, ultimul fiind reprezentat de preşedintele Ligii
Comuniştilor, ales pe o perioadă de cinci ani. Principiul rotaţiei guverna
192
apoi alegerea conducătorului efectiv; dar numai după moartea preşedintelui
pe viaţă, din 1953, I.B. Tito (survenită în 1980).
Chiar şi o analiză fugară a acestei extrem de stufoase realităţi
constituţionale poate scoate la iveală numeroase lacune şi ineficacităţi.
Astfel, simplul refuz de a participa la vot al unei republici putea conduce,
inevitabil, la blocarea în totalitate a demersului legislativ respectiv. Mai
mult, prin introducerea unui principiu precum cel al egalităţii între
republici, se ajungea la realităţi cel puţin ciudate – un stat precum Serbia, ce
număra aproximativ 5,6 milioane de locuitori, era pe picior de egalitate cu
Muntenegru, care abia se ridica la peste 550.000 de suflete. Şi aceasta când
era introdusă şi o concurenţă extrem de acerbă a investiţiilor din partea
statului.
În ansamblu, anii ’70-’80, după formula lansată de un foarte cunoscut
analist al perioadei şi politicilor din Europa central-estică, Vl. Tismăneanu,
au reprezentat „reinventarea societăţii civile”. Şi, mai ales, am sublinia noi,
reinventarea sa politică.
g) Dinamica politică a anilor ’80 – reforma Moscovei şi efectul ei
de rezonanţă politică în Europa comunistă
Experienţa politică comunistă a anilor ’80 este profund legată de
noua politică promovată de tânărul conducător de la Kremlin,
M. S. Gorbaciov. Şi cum perestroika îşi propunea, printre altele, deziderate
extrem de tentante, precum „însănătoşirea” economiei, eliberarea ştiinţei şi
tehnicii de frânele birocratice şi de canoanele ideologiei staliniste,
promovarea performanţei şi valorii „atâta vreme neglijate” – reformismul
pare din ce în ce mai tentant şi în Europa de Est. Dar nu peste tot şi nu
pentru toate categoriile de lideri comunişti, după cum se observă şi dintr-o
sumară trecere în revistă a realităţilor din fiecare stat component al acestei
regiuni în parte.
Albania a reprezentat, încă o dată, cea mai izolată ţară a zonei. Scena
politică internă aproape că nu a ieşit din imobilismul stalinist promovat de
Enver Hodja. În aprilie 1985, odată cu dispariţia fizică a bătrânului lider
comunist, succesorul la funcţia de secretar general al partidului, Ramiz
Alia, membru al elitei locale de partid, a menţinut, în mare, statul pe
aceleaşi coordonate anterioare. Încetul cu încetul însă, în condiţiile
schimbărilor iniţiate de M. Gorbaciov şi echipa sa, şi aici se poate depista o
oarecare destindere. Cel puţin în ceea ce priveşte domeniul relaţiilor
193
stabilite cu celelalte state membre ale blocului comunist est-central
european: în 1986, Albania punea capăt izolării sale de mai bine de 30 de
ani, participând la întâlnirea miniştrilor afacerilor externe de la Belgrad, iar
în 1989, Tirana a ajuns să şi găzduiască această conferinţă.
La rândul ei, Bulgaria devenise, în ochii Moscovei, unul dintre cei
mai fideli aliaţi şi tovarăşi. Lungul regim al lui T. Jivkov oferise garanţia
unei serioase stabilităţi în această zonă a Europei estice. Şi, după cum o şi
demonstrase realegerea sa în funcţia de prim secretar, cu prilejul celui
de-al XIII-lea Congres al P.C.B., din aprilie 1986, aparent, T. Jivkov
stăpânea în continuare situaţia. În aceste condiţii, şi imaginea de obedient
camarad pe drumul comunismului trebuia păstrată şi în noile condiţii
impuse de glasnost şi perestroika. Însă, reforma nu a rămas decât la
capitolul promisiune. Măsurile promovate, cu predilecţie după 1987, de
către T. Jivkov, angajat, la nivelul discursului politic de acum, într-o
virulentă campanie împotriva dogmatismului şi conservatorismului, s-au
dorit astfel a se ralia exemplului moscovit. Dar numai la suprafaţă! Mai
mult, se încerca contracararea adevăratului reformism prin utilizarea
aceloraşi arme. În decembrie 1988, discursul liderului de la Sofia se va
centra pe o mult trâmbiţată „revoluţie” de profunzime şi „reformare” a
sistemului politic. Termenii sovietici, importaţi imediat, se dovedeau, încă o
dată, aliaţi de nădejde în lupta pentru păstrarea prerogativelor puterii
interne.
Rezultatele nu păreau că întârzie să apară. Astfel, în februarie 1989,
prim-ministrul reformist Gheorghi Atanasov este obligat să-şi depună
demisia. Calea părea liberă pentru păstrarea liniei şi conducerii în partid.
Realitatea însă va schimba regulile, considerate până acum imuabile, ale
jocului. Câteva vizite oficiale, fie în Bulgaria, fie dinspre Bulgaria, sunt
considerate momente-cheie ale impunerii noului în detrimentul vechiului,
de tip Jivkov, în sânul partidului şi societăţii bulgare. Astfel, cu toate că
liderul bulgar vedea în vizita sa la Moscova, din iunie 1989, rezultate
oarecum pozitive, alte două evenimente au marcat evoluţiile ulterioare:
vizita oficială în Bulgaria a preşedintelui francez Fr. Mitterand (ianuarie
1989) şi oprirea la Moscova, în drum spre Beijing, a ministrului afacerilor
externe bulgar, Petar Mladenov.
În Cehoslovacia, amintirea „Primăverii de la Praga”, şi apoi a
reformiştilor grupaţi în jurul Cartei 77, a obligat puterea să reacţioneze dur
împotriva disidenţei. Analiştii interni consideră că, în aceste condiţii,
194
societatea civilă începuse să intre într-un pronunţat con de umbră şi de
tăcere. Vizita oficială a noului lider de la Kremlin a fost oarecum scânteia
care a reimpus necesitatea unui model naţional reformist. Model în
coordonatele căruia vechiul lider comunist G. Husak nu mai putea să se
regăsească. Deşi, oficial, aproba reforma propusă de Moscova, pe plan
intern, liderul cehoslovac obtura cu obstinaţie orice încercare de import a
ideilor de glasnost şi perestroika. În plus, nici vârsta înaintată (70 de ani) nu
putea fi considerată deloc un atú în recâştigarea puterii. Cu atât mai mult,
cu cât în partid, se duceau dure lupte pentru preluarea puterii. În prim-plan
a fost adusă aripa conservatoare. În decembrie 1987, G. Husak, în ciuda
tuturor încercărilor disperate de păstrare a puterii şi pe fundalul unei crize
de proporţii ce atinsese toate sectoarele societăţii, se vede constrâns să-i
încredinţeze prerogativele conducerii de partid unuia dintre adjuncţii săi,
Milos Jakes. Chiar dacă „partidul” fusese pierdut (Husak deţinând însă, în
continuare, calitatea de membru al Prezidiului), rămâneau încă atributele de
conducere pe linie de stat. Schimbarea de persoane, însă, nu aducea deloc
marea schimbare din interiorul său, efectiv, a regimului în sine.
Se încearcă, şi aici, găsirea vinovaţilor în interiorul partidului, în
aceeaşi idee de a acţiona în orice mod pentru a păstra stabilitatea regimului.
Îi cad victime, astfel, un prim-ministru, înlocuit în octombrie 1988, dar şi
un membru al Biroului Politic al P. C. din Cehoslovacia, o lună mai târziu.
Însă societatea civilă nu mai putea fi indusă în eroare. Profitând de
degringolada evidentă a regimului, aniversarea celor 70 de ani ai
Republicii, din octombrie 1988, s-a transformat într-un protest de proporţii
împotriva regimului.
Iugoslavia reprezintă, poate, una dintre cele mai complicate realităţi
statale, şi nu numai ale spaţiului central-estic european. Şi, mai ales după
moartea liderului emblematic al comunismului de tip iugoslav, I. B. Tito,
procesul de continuă diversificare şi fragmentare pe baze etnice, religioase
sau economice a contribuit la acutizarea discrepanţelor dintre elementele
slovene şi croate, sârbeşti, bosniece sau muntenegrene. Şi aceasta, pe
fundalul unei din ce în ce mai vizibile fragilităţi economice a ţării, înglodată
în datorii externe şi lipsită de ambiţiile naţionale care o treziseră altădată din
letargia ocupaţiilor străine.
Nici măcar sistemul rotativ al preşedinţiei nu mai putea rezolva criza
ce acaparase realitatea iugoslavă. Elementul sârb, prezent majoritar în
rândul ierarhiei partidului comunist, miza constant pe cartea căii
195
conservatoare, agăţându-se cu disperare, la periferie, de prerogativele unei
puteri ce se vedea din ce în ce mai ameninţată. Pe acest fundal,
scurtcircuitat de alte crize profunde la nivel interetnic, s-a putut impune
curentul naţionalismului sârb, considerat singurul apărător al tradiţiei şi
chiar al existenţei efective a acestui element în structura conducerii statului
iugoslav. Figura emblematică a noului curent s-a dovedit a fi conducătorul
organizaţiei de partid din Belgrad (1984), Slobodan Miloşevici, cel care, în
doar cinci ani, va reuşi să acapareze funcţiile cele mai importante în partid
şi în stat (1987 – preşedinte al Biroului Politic; 1989 – preşedintele Serbiei).
Schimbările intervenite în U.R.S.S., la impulsul echipei Gorbaciov,
au primit un răspuns pozitiv în Polonia. Totul petrecându-se pe fundalul
anilor ’80, cunoscuţi în literatura de specialitate ca perioada de glorie a
Solidarnosc-ului şi a guvernării de mână forte promovate de către generalul
W. Jaruzelski, fostul comandant-şef al armatei, chemat în februarie 1981 să
gestioneze criza, mai întâi din poziţia de premier, apoi şi de secretar general
al partidului.
Vizita din iulie 1988 a lui M. S. Gorbaciov la Varşovia pare să
marcheze aderarea efectivă poloneză la curentul reformist. Mai ales că ea
venea după un şir de greve (luna mai 1988), dar şi după alegerile locale
(iunie 1988, în fapt, un eşec de proporţii pentru siguranţa şi stabilitatea
regimului comunist). Însă, lipsit de sprijinul de-acum considerat
„tradiţional” al unei Armatei roşii care renunţase la vestita „doctrină
Brejnev”, regimul lui W. Jaruzelski se vedea în faţa sfârşitului. Şi, în acest
context, a recurs tocmai la fostul său adversar politic – organizaţia sindicală
„Solidaritatea”, deţinătoare a unei autorităţi sociale de necontestat, dar
lipsită total de putere decizională. Mişcările muncitoreşti din vara anului
1988 au obligat reconsiderarea regulilor stabilite. Astfel, după cum
consideră analiştii perioadei, spre deosebire de momentul 1981, când s-au
impus reprezentanţii curentului radical din sânul Partidului Muncitoresc
Unit Polonez, ajungându-se astfel la confruntare deschisă, în 1988 tabăra
moderaţilor a avut câştig de cauză.
Actele par a urma acelaşi, de acum, cunoscut scenariu de împărţire a
prerogativelor puterii şi de creare a unei false atmosfere de reformă şi
deschidere spre concesii. Compromisul istoric între foştii adversari
devenea, în Polonia, singura modalitate de a ieşi din criză. Dialogul
începea, sub auspiciul crizei, în septembrie 1988.

196
 Urmând scenariul stabilit, în 1989, Jaruzelski va ceda prerogativele de
secretar general al partidului, păstrându-şi, asemenea unora dintre omologii
săi, doar conducerea pe linie de stat. Însă, idealul reformelor limitate nu mai
era suficient în viziunea unei Polonii în care liderul Solidarnosc-ului,
Lech Walesa, reapăruse în mare forţă, în ciuda tuturor încercărilor puterii
de a-l discredita pe el şi organizaţia pe care o reprezenta. În plus, după cum
o demonstrase vizita premierului britanic Margaret Thatcher, din noiembrie
1988, nu numai opinia publică susţinea noua echipă, ci chiar şi marile
puteri internaţionale. „Comunistul tipic”, după cum l-a catalogat
M. Thatcher pe W. Jaruzelski, reprezenta, de acum, cartea trecutului.
Realitatea socială şi economică a anilor ’80 dovedise, în Ungaria,
eşecul din ce în ce mai evident al politicii promovate mult timp de liderul
local J. Kádar. Reforma ungară, promovată cu predilecţie începând cu anii
’60, intrase vizibil într-o serie de dificultăţi, caracterizate prin creşterea
datoriei externe, a inflaţiei, şomajului, toate acestea derulându-se pe
fundalul, de-acum cunoscut din analiza statului sovietic ante-gorbaciovist,
de corupţie aproape totală la nivelul elitei birocratice a partidului.
De această dată, vechiul conducător nu a optat pentru preluarea
modelului reformist impus de la Moscova, oferind, astfel, posibilitatea
alegerii cărţii câştigătoare altor membri, mult mai inspiraţi, mai tineri, ai
ierarhiei de partid. Conducerea politică a Ungariei, confruntată cu pericolul
din ce în ce mai iminent al izbucnirii unor mişcări sociale, a pornit, astfel,
din mai 1988, o acţiune de reînnoire, de impunere a liderilor de tip nou.
Pe de altă parte, şi societatea civilă năştea, încă din 1985, vizibile
încercări de opoziţie. Astfel, analiştii consideră că, mai ales din 1987,
putem considera opoziţia politică ungară – reunită la începutul anului 1988
sub umbrela „Forumului Democrat” – drept o realitate cvasiinstitu-
ţionalizată, suficient de puternică pentru a organiza întruniri semipublice şi
chiar şi unele demonstraţii la Budapesta.

Concluzii
Coordonatele, sumar trasate, de evoluţie ale fiecărui stat comunist în
parte din spaţiul Europei central-estice demonstrează prezenţa reverberaţiei,
a „rezonanţei” curentului reformator.
Important, şi percepţia exteriorului asupra spaţiului est-central
european începea să fie cu totul alta. După cum se exprima, plastic,
purtătorul de cuvânt al ministerului afacerilor externe al Uniunii Sovietice,
197
G. Gherasimov, doctrina Brejnev fusese totalmente înlocuită prin ceea ce
se va chema doctrina Sinatra. Principiul neintervenţiei devenind astfel
directorul relaţiilor intersocialiste.

5. MOMENTUL 1989 ŞI REVENIREA LA STRUCTURILE

POLITICE DEMOCRATICE. EVENIMENTE. MECANISME.
STRUCTURILE POLITICE ALE NOULUI MECANISM
DEMOCRATIC. PRIVIRE COMPARATIVĂ
Sfârşitul deceniului nouă al secolului XX a reprezentat, poate, una
dintre cele mai interesante perioade ale istoriei contemporane în ceea ce
priveşte Europa Central – Răsăriteană. Acum, se schimbă actorii şi
raporturile de forţe, scenariile şi regizorii. Este o lume în continuă
transformare în care s-a asistat la o fascinantă interşanjare de cauzalităţi şi
la împletirea internului cu externul. Modelul democraţiei vestice a atras şi
spaţiul comunist al Europei estice. Dar gradul său de implementare a depins
de două macroseturi de factori, respectiv, interni (sau gradul de senzitivitate
al fiecărei ţări faţă de valorile democraţiei occidentale şi incapacitatea
regimului comunist de a gestiona criza) şi externi. Cauzele mişcărilor est-
europene şi ale prăbuşirii regimurilor socialist-totalitare nu pot fi reduse la
factori unici. Au existat tipuri de condiţionări şi seturi de circumstanţe ce au
făcut ca schimbarea să fie rapidă şi inevitabilă.
Sistemul de forţe părea să se schimbe definitiv. Începând cu anii ’80,
Occidentul se arăta şi el din ce în ce mai atent la situaţia din Estul Europei.
Aşa numitul „efect Ioan Paul al II-lea” ar putea reprezenta apoi un alt palier
al argumentelor vestice de promovare a valorilor democratice în răsăritul
Europei. Chiar şi discursurile politice la cel mai înalt nivel au căpătat o altă
coloratură. Iar în acest complicat context, în care crizele interne nu mai
puteau fi controlate de încercările reformatoare ale reprezentanţilor
regimului comunist, impulsul decisiv a venit de la răsturnarea sistemului în
spaţiul est-german (9 noiembrie 1989 – căderea Zidului Berlinului).
Căderea comunismului în spaţiul polonez a reprezentat, în fond,
victoria mişcării sindicale, de resuscitare a societăţii civile, statul
deschizând calea liberalizării lui 1989 prin alegerea celui dintâi
prim-ministru noncomunist din Europa Estică. Fundalul anilor 1988-1989
a fost deosebit de propice: prăbuşire economică, presiuni occidentale
crescânde, cumulate, la nivel interior, cu agitaţiile populaţiei, şi, mai ales,
198
sprijinul vizibil al Bisericii Catolice pentru mişcarea Solidaritatea – toate
acestea l-au constrâns pe generalul W. Jaruzelski să deschidă dialogul,
negocierile cu sindicatele („pariul cu populaţia” pe care îl crezuse câştigat
în referendumul din noiembrie 1988, fusese pierdut) şi să adopte calea
concesiilor. Primul pas, deosebit de important pentru mersul ulterior al
evenimentelor, a fost legalizarea sindicatului liber şi astfel recunoaşterea
pluralismului sindical în schimbul unei participări a partidului comunist la
alegerile legislative anticipate din mai 1989.
Negocierile au intrat în istorie sub denumirea de „ Masa Rotundă”,
din ianuarie – martie 1989. Discuţiile efective au început în luna februarie
1989 şi au avut ca rezultat realizarea unei înţelegeri politice în aprilie 1989.
Compromisul de acum prevedea repunerea întregului organism al
Solidarităţii în legalitate (Solidaritatea rurală, Asociaţia Independentă a
Studenţilor etc.). Cadrul instituţional al guvernului a fost restructurat,
apărând o nouă instituţie Prezidenţială cu puteri limitate, un Senat liber ales
şi o Cameră inferioară (Seimul), care avea nevoie de o majoritate de două
treimi pentru a trece de veto-ul Senatului în promulgarea legilor. Coaliţiei
comuniste, alcătuită din Partidul Muncitoresc Unit Polonez şi aliaţii săi, i se
garantau, cel puţin cu ocazia primelor alegeri, 65% din locurile Camerei
inferioare. Reprezentanţii comuniştilor deţineau ministerele-cheie (al
Apărării şi cel al Afacerilor interne), dar opoziţiei i se permitea să-şi publice
propriile ziare şi să aibă acces, limitat, la radio şi televiziune, controlate în
continuare de către stat.
La începutul lunii iunie 1989 s-a desfăşurat o campanie electorală
extrem de pasionantă. Victoria opoziţiei a fost totală. În Senat, a obţinut
99% din locuri. Criza vechiului sistem devenise evidentă. În august 1989,
s-a trecut un nou prag când generalul Jaruzelski a decis să-l numească pe
Tadeusz Mazowiecki, un proeminent reprezentant al intelectualităţii
catolice şi unul dintre consilierii importanţi ai mişcării Solidaritatea, în
funcţia de prim-ministru al ţării. Forţată şi din interior, dar şi din exterior
(comunist şi necomunist), puterea a trebuit să-şi recunoască prima
înfrângere evidentă. Iar Mazowiecki a devenit, în august 1989, primul
premier necomunist într-o ţară membră a Pactului de la Varşovia.
Victoria Solidarităţii a fost pecetluită prin demisia lui Jaruzelski şi
ascensiunea la conducerea Poloniei a liderului de opinie Lech Walesa, în
urma alegerilor din noiembrie/decembrie 1990. Acesta a instaurat un gen
de „consiliu consultativ” pe lângă Preşedinţia Republicii, compus din
199
reprezentanţii fiecărui partid de pe eşichierul politic, de la dreapta până la
foştii comunişti. Partidul Comunist a intrat într-o criză profundă. Dacă în
1986 se înregistrau aproximativ 2 milioane de membri ai PMUP, în 1990,
numărul lor ajunsese la 670 000.
Revoluţia se încheiase, dar începeau avatarurile tranziţiei la sistemul
democratic. Premisele păreau destul de bune, iar Lech Walesa se bucura de
o mare popularitate, atât pe plan intern, cât şi internaţional.
În Ungaria, revoluţia a îmbrăcat o altă formă, cunoscută sub numele
de „compromisul social”, stabilit între liderul comunist János Kádár şi
naţiune. „Socialismul gulaşului” (mâncarea tradiţională maghiară) viza o
ameliorare a condiţiilor de viaţă ale populaţiei, prin înfăptuirea, treptată, a
unor reforme. Dar întregul pachet pseudo-reformator a început să se clatine
pe la mijlocul anilor ’80. Anul 1988 a adus primele semne evidente ale
schimbării iminente din spaţiul maghiar. Locul „compromisului social” era
luat de „contractul social”, care implica o schimbare de fond a regimului.
Schimbarea s-a produs la vârf, János Kádár fiind înlocuit, în mai
1988, cu Károly Grosz, membru al Biroului Politic al Partidului Comunist,
partizan al liberalizării progresive de tip gorbaciovist. Dar Grosz, „omul
hotărât şi charismatic”, de 57 de ani a fost, în curând, depăşit de
reformatorii mai îndrăzneţi, grupaţi în jurul lui Imre Pozsgai.
Sub egida aripii reformatoare din partidul comunist, la lucrările
Congresului partidului din octombrie 1989, s-a abandonat denumirea
„comunist” din titulatura partidului, acesta devenind Partidul Socialist
Maghiar. La rândul lor, deputaţii au proclamat, la doar câteva zile,
memorabila zi a revoluţiei din 1956 drept sărbătoare naţională, cea de-a IV-a
Republică punând astfel capăt Republicii Populare instaurate în 1949.
Primele alegeri libere au avut loc în lunile martie – aprilie 1990,
când puterea a revenit Forumului Democrat Maghiar, coaliţie de forţe ostile
socialismului totalitar. Preşedintele acestuia, Jozsef Antall, a devenit
prim-ministru. Guvernul de coaliţie, orientat spre centru – dreapta, format
din Forumul Democrat Maghiar, Partidul Micilor Proprietari şi Partidul
Creştin Democrat, a fost învestit de Parlament, în mai 1990. Scriitorul
liber-democrat, fostul deţinut politic, Arpad Göncz, a devenit primul
preşedinte al Ungariei democrate.
„Principiul dominoului” a atins şi Bulgaria. Au existat şi aici
câteva semne prevestitoare. Todor Jivkov, liderul Partidului Comunist
Bulgar, se afla la cârma acestei ţări încă din 1954. Puterea sa părea
200
absolută, dar, în august 1987, Biroul Politic al Partidului Comunist a votat o
rezoluţie – cu acordul secretarului general – care cerea, printre altele,
depăşirea cultului personalităţii. În decembrie 1988, la o plenară a
Comitetului Central al P. C. B., Jivkov a anunţat că venise timpul pentru o
reformare completă a sistemului politic în vigoare.
Evoluţia nu a fost lineară. La începutul lunii februarie 1989, prim-mi-
nistrul reformist Gheorghi Atanasov a fost obligat să-şi depună demisia. Se
părea că Todor Jivkov reuşise să înăbuşe opoziţia crescândă din sânul
Partidului Comunist. Reformarea societăţii bulgare s-a realizat mai ales ca
urmare a unor presiuni venite din afara Partidului Comunist. Printre cei
direct implicaţi în iniţierea militantismului bulgar a fost Jelio Jelev, exclus
din partid în anii ’60, datorită ideilor lui contrare mersului de atunci al
ideologiei politice. În anul 1988, Jelev a fost unul dintre organizatorii
„Clubului pentru sprijinirea glasnostului şi perestroikăi”, o importantă
asociaţie neoficială ce a promovat ideile democratice.
Presiunile externe s-au amplificat, un ecou deosebit având refuzul lui
M. S. Gorbaciov de a-l primi pe conducătorul bulgar la Moscova la
începutul lunii noiembrie 1989, act ce semnifica repudierea acestuia de
către liderul sovietic. Mişcarea reformatoare din interiorul partidului a
devenit extrem de activă, având ca principal lider pe Petăr Mladenov, care a
adresat Comitetului Central al Partidului Comunist, încă din octombrie
1989, o scrisoare virulentă împotriva lui Jivkov. În acest context, la Plenara
C.C. al Partidului Comunist Bulgar, din noiembrie 1989, Todor Jivkov a
fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de Secretar General al
partidului. Prima poziţie în noul regim a fost ocupată de P. Mladenov. În
fond, la Sofia, avea loc o „restructurare” după model sovietic. În vârstă de
53 de ani, Mladenov îndeplinise în ultimii 18 ani funcţia de ministru de
externe al Bulgariei; el nu provenea din eşaloanele superioare ale birocraţiei
de partid.
Imediat după instalarea la putere, Mladenov a anunţat că reformele
generale nu mai puteau fi amânate şi a declarat că, sub noua conducere, ţara
va deveni „modernă, democrată şi de drept.” Noul guvern a abolit legea
care interzicea activitatea politică neautorizată, iar controlul asupra presei a
fost vizibil slăbit. Dar masa cetăţenilor nu dorea doar atât. Demonstraţiile
au continuat în Sofia şi în celelalte mari oraşe ale Bulgariei. Au fost
organizate pichete pentru a protesta împotriva menţinerii dictaturii
comuniştilor, solicitându-se instaurarea imediată a unui sistem
201
multipartinic. În decembrie 1989, Comitetul Central al P. C. B. a hotărât
să-l elimine efectiv pe Todor Jivkov din rândurile sale. În această şedinţă a
conducerii de partid, noul Comitet Central a cedat presiunii populare şi a
sprijinit propunerea lui P. Mladenov ca Partidul Comunist să renunţe la
monopolul său asupra puterii politice.
La începutul lunii decembrie 1989, opoziţia şi-a format prima
organizaţie-cadru, numită Uniunea Forţelor Democrate (UFD); Jelio Jelev
a fost ales în funcţia de preşedinte al Comitetului Coordonator. Iar la
sfârşitul aceleiaşi luni, ca urmare a numeroaselor demonstraţii ale etnicilor
turci, noul guvern şi Comitetul Central al P. C. B. au făcut şi primele
concesii pe calea democratizării politicii faţă de minorităţi, promiţându-se
renunţarea la politica de asimilare promovată în deceniile anterioare.
Anul 1990 s-a deschis printr-o încercare de demolare progresivă a
modelului comunist. În luna ianuarie, Parlamentul, dominat de comunişti, a
decis abolirea rolului conducător al Partidului Comunist, iar Mladenov a
fost ales preşedintele Bulgariei. Partidul Comunist şi-a schimbat numele în
Partidul Socialist Bulgar. Todor Jivkov a fost arestat la domiciliu, sub
acuzaţia că a incitat la ostilităţi etnice între bulgari şi minoritatea turcă şi că
ar fi deturnat proprietăţi şi bani ai guvernului (ianuarie 1990).
În primele alegeri libere, din luna iunie 1990, s-a înregistrat o
realitate politică schimbată, dată de „regula” stabilită de celelalte state ce
cunoscuseră o traiectorie asemănătoare. Câştigător, cu majoritate absolută
de voturi, a fost tocmai fostul Partid Comunist, proaspăt rebotezat, sub
numele de Partidul Socialist. Dar manifestările populare nu au încetat şi ele
îl vor împinge spre preluarea puterii pe liderul opoziţiei, J. Jelev, care a luat
locul lui Mladenov (august 1990).
Spaţiul cehoslovac a cunoscut o revoluţie nonviolentă, „de studenţi şi
artişti”, poate cel mai gentle tip de revoluţie est-europeană.
În 1988, populaţia a asistat la o schimbare în vârful partidului ce ar fi
trebuit să aducă după sine importante modificări. Gustav Husak, instalat la
conducerea Cehoslovaciei după înfrângerea „Primăverii de la Praga” din
1968, a încercat, treptat, să câştige adeziunea populaţiei. Prin programul din
martie 1987, el a urmărit să democratizeze societatea cehoslovacă în spirit de
glasnost şi perestroikă, dar paşii făcuţi de el erau prea mici, drept care a fost
înlocuit, în decembrie acelaşi an, cu Milos Jakes, un aparatcik de 65 de ani.
Evenimentele din Germania de Est au avut ecouri puternice în sânul
societăţii cehoslovace. Manifestaţii de stradă au avut loc încă de la începutul
202
anului 1989. La mijlocul lunii ianuarie, aproape întreaga Pragă a manifestat
în memoria unuia dintre martirii neamului – Jan Palach. Puterea a recurs la
represiune. Liderul opoziţiei democratice, Vaclav Havel, a fost arestat şi
condamnat la 9 luni de închisoare (eliberat însă doar după patru luni).
Pe parcursul verii şi întregii toamne, manifestaţiile pentru
democratizare s-au ţinut lanţ. Se adoptau petiţii în favoarea schimbării
regimului. Pe acest fond, s-a trecut la organizarea opoziţiei, în Forumul
Civic, la Praga şi Publicul Împotriva Violenţei, la Bratislava. Nemaiputând
domina situaţia, conducerea comunistă a demisionat în grup la
25 noiembrie. Într-un document programatic, din noiembrie 1989, Forumul
Civic cerea separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei economii de piaţă
fără intervenţie birocratică, protecţia mediului şi o politică externă care să
permită statului recâştigarea unei poziţii onorabile în Europa, dar şi în
întreaga lume.
La sfârşitul lui noiembrie 1989 s-a declanşat greva generală.
Conducerea de partid şi de stat a cedat, iar opoziţia a câştigat nesperat de
repede. Câteva zile mai târziu, Adunarea Federală a abolit principiul
constituţional care consfinţea rolul conducător al Partidului Comunist.
Reprezentanţii guvernului s-au întâlnit în mod repetat cu membrii opoziţiei
şi, sub presiunile publice, au acceptat, virtual, toate cererile acesteia. După
două remanieri, un guvern de coaliţie a preluat puterea.
În noul guvern, numit în decembrie 1989, comuniştii erau minoritari.
În aceste condiţii, Vaclav Havel, fondatorul Forumului Civic şi arhitectul
„revoluţiei de catifea”, a fost ales în funcţia de preşedinte al ţării. Preşedinte
al Parlamentului va fi ales Al. Dubcek, liderul „Primăverii de la Praga”.
Statul a devenit Republica Federală Cehă şi Slovacă. Principiile separării în
două state începeau deja să se impună. Slovacii nu mai erau dispuşi să
accepte „dominaţia” cehilor, chiar dacă ei erau acum, democraţi. În
alegerile legislative din iunie 1990, Forumul Civic a obţinut majoritatea
absolută a mandatelor în Parlamentul Federal.
Un caz aparte l-a constituit situaţia din Iugoslavia. Aici, în prim-plan
au apărut conflictele interetnice, care mocneau de 40 de ani. Rădăcinile
crizei erau profunde. Moartea liderului necontestat, eroul eliberării
Iugoslaviei de sub ocupaţia Germaniei, I. B. Tito, în 1980, a generat o mare
instabilitate politică, o ameninţătoare dezvoltare a naţionalismului. Situaţia
economică a cunoscut o puternică deteriorare. În perioada 1988-1989,
inflaţia a variat între 200% (octombrie 1988) şi 1 000% (martie 1989),
203
şomajul afectând circa 15% din totalul populaţiei active, iar datoriile
externe ale Iugoslaviei au atins sume considerabile.
Principiul rotaţiei la Preşedinţie – instituit după moartea lui Tito – a
alimentat tendinţele separatiste şi naţionaliste, iar evenimentele survenite fie
în U.R.S.S, fie în Europa răsăriteană, începând cu anul 1989, au înteţit
focarele de conflict apărute pe teritoriul iugoslav. Liga comuniştilor era tot
mai divizată şi incapabilă să facă faţă problemelor cu care se confrunta ţara.
La al XIV-lea Congres, extraordinar, al Ligii comuniştilor din ianuarie
1990, delegaţii sloveni au părăsit sala, nemulţumiţi de refuzul majorităţii
participanţilor de a pune capăt monopolului partidului comunist.
În luna iulie, un număr de 114 deputaţi de origine albaneză din
Parlamentul din Kosovo au adoptat o Constituţie ce stabilea egalitatea
acestei provincii cu celelalte şase republici ale Federaţiei. Acest fapt a
provocat imediat o reacţie negativă din partea parlamentului sârb. Nici în
cele două republici din regiunea vestică – respectiv, Croaţia şi Slovenia –,
situaţia nu era calmă. Opoziţia, reprezentată prin coaliţia Demos în
Slovenia şi Uniunea Democratică a lui Franjo Tudjman în Croaţia, a
câştigat alegerile legislative din luna aprilie 1990. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi în cazul Republicii Bosnia – Herţegovina. Numai în Serbia,
poziţiile comuniştilor nu au fost cu adevărat ameninţate. Slobodan
Milosevič a fost ales în funcţia de preşedinte al Republicii cu mai bine de
65% din voturi, iar partidul său, Partidul Socialist (fost comunist), a obţinut
45,8% din sufragiile pentru Parlament.
În acest context extrem de complicat, Slobodan Milosevič s-a impus
ca o soluţie naţionalistă pentru Partidul Socialist, mai ales că atenţia opiniei
publice internaţionale era cert îndreptată către alte zone „fierbinţi”:
„Furtuna din Deşert” (generată de ocuparea Kuweitului de către armata
irakiană) şi colapsul tot mai evident al U.R.S.S. Pe de altă parte, Germania
şi Austria încurajau mişcările separatiste care vizau lichidarea Iugoslaviei.
Lanţul declaraţiilor de independenţă a început, în decembrie 1990, cu
Slovenia. S-a discutat nu despre o federaţie centralizată, ci despre o
confederaţie în care suveranitatea statelor membre ar fi fost consolidată şi
în care fiecare reprezentant ar fi avut dreptul de a-şi alege propria cale spre
dezvoltare.
Preşedinţia iugoslavă a condamnat ca „neconstituţional”
referendumul din Slovenia, organizat la sfârşitul lunii decembrie, ce mergea
clar pe cartea independenţei. Dar cum şi Slovenia, şi apoi şi Croaţia,
204
persistă pe aceeaşi cale (conform rezoluţiilor adoptate de cele două
parlamente în luna februarie 1991), s-a ajuns la acutizarea rapidă a tensiunii
între partizanii ideii unei confederaţii de republici suverane (slovenii şi
croaţii) şi cei ai menţinerii federaţiei în forma existentă (sârbii).
S-a ajuns rapid la confruntări sângeroase şi proclamarea
independenţei fie a Sloveniei, fie a Croaţiei. Condamnată de Milosevič,
această „disociere” unilaterală a federaţiei a determinat imediat intrarea
trupelor federale în Slovenia, declanşându-se un adevărat război civil. Dar,
ca urmare a medierii Comunităţii Europene, lupta a încetat în iulie 1991,
prin recunoaşterea de fapt a independenţei Republicii Slovene.
Războiul civil s-a extins însă în Croaţia. În ciuda eforturilor de pace,
conflictul a continuat cu îndârjire. Mai multe încetări ale focului solicitate
de Comunitatea Europeană nu au fost respectate; Consiliul de Securitate al
ONU a decretat – la sfârşitul lunii septembrie – embargo asupra livrărilor
de armament către Iugoslavia. În octombrie, Croaţia şi Slovenia au fost
recunoscute ca state independente.
În timp ce vecinii din Europa central-estică resimţeau vântul
democratizării, Albania părea încă o redută puternică a Partidului
Comunist. Pentru a se preveni asemenea „devieri”, la începutul anului
1990, s-au luat măsuri aspre de securitate. Dar, fără folos. Cutia Pandorei
fusese deschisă. Aplicându-se de-acum cunoscutul „model german”, în
iunie 1990, mii de albanezi s-au refugiat la ambasadele occidentale din
Tirana, iar numai după o lună, li s-a permis să părăsească ţara. Slăbiciunea
devenea vizibilă.
O altă lovitură puternică a fost resimţită odată cu cererea de azil
politic, în Franţa, a celui mai cunoscut scriitor naţional, Ismail Kádare
(octombrie 1991). Situaţia devenea din zi în zi tot mai complicată. Au avut
loc numeroase greve la Kavaje, Vlore, Berat; s-au înregistrat explozii
suspecte în capitala ţării, Tirana; exodul a numeroşi tineri din ţară, mai ales
spre Italia, a continuat cu toate opreliştile puse în cale de către oficialităţi.
Încetul cu încetul, regimul Alia a luat unele măsuri reformatoare, vizând fie
sectorul agriculturii, fie revizuirea Constituţiei, în vigoare încă din 1976, în
ideea de a transforma Albania într-un stat de drept.
În urma manifestaţiilor studenţeşti din decembrie 1990, desfăşurate
sub stindarde purtând numele lui Gorbaciov şi Ramiz Alia, s-a pus capăt
monopolului Partidului Comunist. La 12 decembrie, un grup de
intelectuali, printre care şi doctorul S. Berisha, a depus în mod oficial
205
statutul noii organizaţii politice, numită Partidul Democratic. Sfârşitul
simbolic al erei comuniste a venit odată cu data de 21 decembrie 1990,
când statuia lui I.V. Stalin a fost îndepărtată de pe bulevardul ce îi purta
numele în Tirana. La alegerile din martie 1991, primele alegeri libere de
după 1946, au prezentat candidaţi 11 partide politice. Partidul Comunist a
ieşit învingător – cu 64,5% din voturi, în timp ce Partidul Democratic, prea
puţin cunoscut încă, a obţinut 27% din sufragii. În luna iunie s-a format un
cabinet de coaliţie între Partidul Comunist şi patru organizaţii politice din
opoziţie. Cu ocazia celui de-al X-lea Congres (iunie 1991), Partidul
Comunist şi-a luat numele de Partidul Socialist, pronunţându-se pentru
democraţie şi economie de piaţă.
În martie 1992, Partidul Democrat, de opoziţie, a obţinut 2/3 din
sufragii, în timp ce Partidul Socialist a înregistrat doar 26%. Ramiz Alia s-a
retras de la conducerea statului (aprilie 1992), în locul său fiind ales
Sali Berisha, liderul Partidului Democrat.
• Structurile noului regim democratic
Saltul de la societatea totalitară cu partid unic la noul sistem
democratic, bazat pe un eşichier politic surprinzător de divers, a produs una
dintre cele mai mari şi importante schimbări politice europene. În 1989,
instituţionalizarea partidelor şi mişcărilor politice a reprezentat un proces
firesc. Pe de o parte, s-a născut un larg şi diversificat câmp politic, iar pe de
altă parte, opoziţia s-a reunit, în principal animată de sentimente
anticomuniste.
Au reapărut partidele politice tradiţionale (Partidul Socialist –
înfiinţat în l887, reapărut în anul 1987 în Polonia; Partidul Democrat –
înfiinţat în 1944, în Slovacia; Partidul Popular Creştin Democrat –
reînfiinţat în 1989, în Ungaria). S-au impus şi partide noi (în Ungaria:
Forumul Democrat, Partidul Independent al Micilor Proprietari, Alianţa
Democraţilor Liberi sau Federaţia Tinerilor Democraţi – toate înfiinţate în
1988 sau în Polonia – Uniunea Democratică sau Confederaţia pentru o
Polonie Independentă (K.P.N.).
Configuraţii de preluare a puterii
În mare, se apreciază că au existat două tipuri de configuraţii de
preluare a puterii în 1989, în funcţie de existenţa în frunte a unui partid sau
a unei mişcări politice:

206
 1) Puterea cucerită de mişcări unitare, ce regrupau opozanţi ai
regimului totalitar, precum: Solidaritatea (în Polonia), Forumul Civic (în
Cehoslovacia) sau gruparea Demos (în Slovenia).
2) Puterea cucerită de un partid de centru–dreapta, construit pe
formula occidentală: Forumul Democratic (în Ungaria).
Funcţionarea mecanismului constituţional
Noile democraţii au reprezentat construcţii politice extrem de propice
pentru noile alcătuiri constituţionale. Domnia legii era foarte dorită, alături
de celelalte aspecte ale consolidării democraţiei. În multe dintre ele, ca
Ungaria sau Polonia, noua ordine constituţională s-a consolidat în mod
substanţial. În fruntea tuturor acestor state s-au aflat preşedinţii de republici.
Instituţia prezidenţială a avut prerogative diferite, de la o ţară la alta.
Au existat situaţii oarecum asemănătoare – Bulgaria, Cehoslovacia şi
Ungaria –, dar şi un caz aparte, mult discutata preşedinţie în varianta
poloneză, iniţiată de Lech Walesa.
Chiar dacă traiectoriile au fost diverse, totuşi, deseori, s-au urmat
modele asemănătoare. Rezultatele, însă, nu au fost aceleaşi peste tot.
Evoluţiile economice au cântărit greu în rearanjarea politică. Implicarea
democraţiilor vestice în susţinerea noilor regimuri din Estul Europei a fost,
la rândul ei, diversificată.
De cele mai multe ori, rezultatele electorale din 1994, 1998 sau 2000
au depins de abilitatea/inabilitatea vechii echipe guvernamentale, respectiv
coaliţii politice, de a manageria criza tranziţiei.
Conform clasicei ecuaţii „democraţie = pace”, situaţia procesului de
tranziţie în ţările postcomuniste a avut conotaţii speciale. Aici, democraţia
înseamnă uneori şi război (vezi spaţiul iugoslav), sau acutizarea conflictelor.
Etnicul şi situaţia diverselor minorităţi naţionale au jucat în acest spaţiu roluri
esenţiale în acele timpuri de schimbare a politicilor şi a structurilor.
Dincolo de aceste avataruri, este cert că statele „foste comuniste”
s-au angajat în 1989 pe un drum nou, vizând apropierea de structurile
democratice occidentale şi, pe această bază, integrarea în structurile
europene şi euroatlantice.

207
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală după 1945,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
• M. Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Editura RAO,
Bucureşti, 1998.
• J. Rotschild, Istoria politică a Europei central-estice după al doilea
război mondial, Editura Antet, Bucureşti, 1997.
• J. Fr. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în
zilele noastre, Polirom, Iaşi, 1998.
• *** Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001),
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.
• Vl. Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la
Stalin la Havel, Polirom, Iaşi, 1997.

208
 GEOPOLITICA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Conf. univ. dr. Constantin BUCHET

SEMESTRUL I
Obiective
Cursul urmăreşte cunoaşterea de către studenţi a unei dimensiuni
esenţiale a relaţiilor internaţionale – instituţionalizarea organizaţiilor
internaţionale – cu exemplificări concrete, ca studii de caz, pe analiza
O.N.U., O.S.C.E. şi N.A.T.O., structurile cele mai active în sistemul
mondial contemporan.

1. CARACTERISTICILE ORGANIZAŢIILOR MONDIALE

Studierea organizaţiilor internaţionale se constituie într-un domeniu
important al disciplinei relaţiilor internaţionale prin complexitatea şi
evoluţia ritmată a procesului de omogenizare a acestor structuri.
Organizaţiile internaţionale se pot defini ca structuri şi instrumente
rezultate din interacţiunile relaţiilor internaţionale, acestea din urmă
caracterizate prin relaţiile dintre actorii scenei mondiale (statele – naţiune,
organizaţiile interguvernamentale, structurile neguvernamentale – O. N. G).
Multiplicarea numărului de organizaţii internaţionale este un fapt
politic esenţial al societăţii globale şi conexiunilor lumii contemporane.
Forme ale multilateralismului în raporturilor interstatale, organizaţiile
internaţionale se structurează într-un cadru politico-juridic instituţionalizat,
cu aspecte normative, reguli stipulate de statute şi documente cadru.
Practica politică a organizaţiilor internaţionale are rădăcinile în era
modernă a raporturilor interstatale, determinată de Tratatul de la Westphalia
(1648-1649).
Primele agregări instituţionale se dezvoltă pe fondul derulării
sistemului congreselor (Viena –1815, Paris- 1856, Berlin –1878) ca formă
a concertului colectiv al marilor puteri, instrument eficace de eliminare a
setului de crize continentale şi coloniale.
209
 2. PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA ORGANIZAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
Europa „secolului naţionalităţilor” (secolul al XIX-lea) cunoaşte
fenomenul de creare a unor organisme tehnice concrete prin apariţia
comisiilor fluviale (în 1831 pentru Rin, în 1856 pentru Dunăre) cu rol de
apărare şi fluidizare a transportului.
La sfârşitul secolului al XX-lea, apar uniunile administrative
fundamentate pe principiul cooperării în multiple domenii (teoria
regimurilor): Uniunea Poştală Universală (1875), Institutul Internaţional de
Agricultură(1905), Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea
pentru protecţia proprietăţii universale (1883), Oficiul Internaţional de
Igienă Publică (1907).
Mulţi autori din şcoala franceză a disciplinei relaţiilor internaţionale,
ca Pierre Renouvin, J. Baptiste Durosselle, Raymond Poidevin, Yves
Lacoste, sau analişti anglo-saxoni: A. J. P. Taylor, Gordon Craig, Paul
Kennedy, consideră unele mecanisme de acţiune politico-diplomatică, ca
organismul conservator al „Sfintei Alianţe” (statuată la Paris în 1815) sau
Quadrupla Alianţă „liberală” (Anglia, Spania, Franţa, Portugalia –1834),
drept prime structurări internaţionale, cu valenţe de acţiune continentală şi
extraeuropeană.
Apariţia Uniunii Interparlamentare (creată de William Randal Cremer
şi Frédéric Passy, în 1889) poate fi apreciată ca un moment democratic de
omogenizare internaţională, statele contributoare la această organizaţie
interlegislativă fiind cu forme de guvernământ sau regimuri politice diferite
(în 1995, la Bucureşti, s-a ţinut Congresul Mondial al Uniunii
Interparlamentare).
De asemenea, sistemul clasic al congreselor a fost depăşit de
sistemul Conferinţelor de la Haga ( 1899-1907) prin reglementarea paşnică
a conflictelor, un anumit plafon de înarmare şi eliminarea „păcii armate”
(Pierre Renouvin).
3. TIPOLOGIA (GEO) POLITICĂ A ORGANIZAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
Într-o clasificare a organizaţiilor internaţionale, se poate opera în
analiza de referinţă cu mai multe criterii de taxonomie.

210
 Astfel, în sistemul organizaţiilor internaţionale putem distinge o
tipologie minimală:
a) După aria de acţiune, organizaţiile internaţionale sunt structuri
largi, cu o cuprindere politico-teritorială largă, pentru cât mai multe state
componente. În mod exact, O.N.U. este organizaţia tip pentru acest criteriu,
de „largă respiraţie” şi cu vocaţie de universalitate.
Pe acest palier mai putem enumera organisme tehnico-juridice cu
acoperire politico-statală extinsă, „internaţionalizată”, cum ar fi : Uniunea
Internaţională a Muncii, Uniunea Internaţională pentru Telecomunicaţii.
Din perspectiva întinderii instituţionale, organizaţiile sunt şi organi-
zaţii internaţionale regionale limitate la o regiune geografică. În această
taxonomie intră şi organizaţiile regionale, ca de exemplu Organizaţia Statelor
Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Comunităţile
Economice Europene (C.E.E., din 1993, Uniunea Europeană, U.E.).
b) După obiectul lor, sunt organizaţii cu obiect general, structuri care
au ca obiectiv cooperarea, conlucrarea dintre statele partenere pe o serie de
problematici ale vieţii internaţionale (spre exemplu, O.N.U.).
Alte organizaţii au un obiect de activitate special, limitat la un
domeniu restrâns (cum ar fi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord,
N.A.T.O., structură cu obiective clare în domeniul conservării unei stări de
securitate optime în mediul internaţional).
c) Mai este operabil şi criteriul posibilităţii de participare a altor
state; astfel, există organizaţii deschise, în care pe lângă membrii iniţiali pot
să participe şi alte state, asumându-şi obligaţiile depline.
În cadrul acestei categorii intră instituţiile specializate ale O.N.U.,
precum şi organizaţii regionale ca Organizaţia Unităţii Africane şi
Organizaţia Statelor Americane.
Alte organizaţii sunt închise, în structura lor componentă putând intra
doar statele fondatoare sau statele dintr-o regiune precizată ( Comisia
Dunării, în spiritul Convenţiei de la Belgrad din 1948, Benelux).
4. PROLIFERAREA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ
După experienţa interbelică a organizaţiei cu vocaţie de universalitate –
Liga Naţiunilor –, în perioada imediat următoare celui de-al doilea război
mondial a fost întemeiată o altă organizaţie internaţională, Organizaţia
Naţiunilor Unite (O.N.U.).
211
 Fenomenul de multiplicare a organizaţiilor internaţionale după a doua
conflagraţie mondială asigură o concertare între state, deoarece în sensul
tradiţional o organizaţie internaţională este „ o asociaţie de state, constituită
printr-un tratat, dotată cu o constituţie şi cu organe comune, având o
personalitate juridică distinctă” (Sir Gerald Fitzmaurice, diplomat britanic).
Actul juridic care reglementează statutul, obiectivele, structura organi-
zaţiei este denumit „pact” (N.A.T.O., Tratatul de la Varşovia, Liga Naţiunilor),
„constituţie” (Organizaţia Internaţională a Muncii) sau „cartă” (O.N.U.).
Orice organizaţie internaţională dispune de o personalitate juridică,
fiind creditată ca subiect de drept internaţional în comunitatea mondială.

5. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (O.N.U.)

Iniţiativa construcţiei O.N.U. este una americană, prin apariţia unui
forum universal cu participaţie internaţională extinsă. Primul proiect al
statutului noii organizaţii a fost trasat la Conferinţa de la Dumbarton-Oaks
(1944), cu participarea reprezentanţilor S.U.A., Angliei, Chinei şi U.R.S.S..
La Conferinţa de la Yalta (1945), reprezentanţii S.U.A., Angliei şi
U.R.S.S. au agreat principiul unanimităţii membrilor permanenţi ai
Consiliului de Securitate.
La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (aprilie-iunie 1945) cu
participarea a 51 state a adoptat documentul fundamental – intitulat Carta
O.N.U.
Obiectivele O.N.U. sunt bazate pe filosofia păcii şi garanţia că
războiul va fi pus în afara legilor şi jurisdicţiei internaţionale. Patru
scopuri fundamentale sunt dezvoltate în Carta O.N.U.: menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti pe principiul
egalităţii în drepturi, realizarea colaborării internaţionale în domeniile
economic, social, cultural, politic, umanitar, deoarece organizaţia mondială
trebuie să armonizeze interesele statelor lumii.
Fiind o organizaţie deschisă, pe lângă cele 51 de state membre
originare, Carta prevede că pot deveni membre O.N.U. statele care acceptă
obiectivele expuse mai sus. În prezent, sunt membre ale O.N.U. 191 de state.
Ca regulă procedurală, admisia de noi membri se face la
recomandarea Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritate de voturi.
Calitatea de membru poate să înceteze prin excluderea unui stat membru,
ca sancţiune, prin retragere, sau datorită încetării existenţei ca stat.
212
 În cadrul practicii O.N.U., nici un stat nu a fost exclus (în 1979, a
avut loc suspendarea Africii de Sud pe baza votului Adunării Generale, dar
fără recomandarea Consiliului de Securitate) din organizaţie.
Organismele instituţionale din structura O.N.U. sunt Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul
de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul General.
Aceste organe principale pot crea organe subsidiare pentru
îndeplinirea atribuţiilor.
Adunarea Generală este un organism al O.N.U. care cuprinde
reprezentanţi ai tuturor statelor membre, iar ca procedură fiecare stat are
dreptul la un vot.
La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea Generală alege un pre-
şedinte, un număr de vicepreşedinţi, după o anumită repartizare geografică,
dar şi şapte preşedinţi ai comitetelor principale ale sesiunii. Împreună,
aceştia formează Biroul sau Comitetul General al Adunării Generale.
Sesiunile Adunării Generale se desfăşoară la sediul O.N.U., în sesiuni
plenare şi comitete (comisii) principale: Comitetul I pentru problemele de
securitate şi dezarmare, Comitetul II pentru probleme economico-sociale,
Comitetul III pentru probleme umanitare şi culturale, Comitetul IV pentru
probleme administrative, Comitetul V pentru probleme coloniale, Comitetul
VI pentru probleme juridice. Limbile oficiale sunt: franceza, engleza,
spaniola, rusa şi chineza; limbă de lucru este şi araba.
Hotărârile Adunării în problemele esenţiale – menţinerea păcii şi
securităţii, primirea de noi membri, buget – se iau cu voturile a două treimi
din cei prezenţi şi votanţi.
Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu un caracter general, între
care: abordarea oricăror probleme din cadrul O.N.U., trimiterea recomandării
statelor membre şi Consiliului de Securitate, examinarea şi aplicarea
principiilor generale pentru dezarmare şi reglementarea armamentelor,
discutarea oricăror diferende sau situaţii legate de securitatea internaţională,
promovarea cooperării internaţionale, recomandări privind respectarea
drepturilor omului, încurajarea dezvoltării dreptului internaţional.
Consiliul de Securitate al O.N.U. este o dimensiune instituţională a
organizaţiei, compus din 5 membri permanenţi (S.U.A., Rusia, China,
Franţa şi Marea Britanie) şi 10 nepermanenţi.

213
 Cei 10 membri nepermanenţi sunt aleşi conform distribuţiei
geografice echitabile (grupurile regionale african şi asiatic, grupurile
regionale est şi vest europene, grupul latino-american).
Ca responsabilitate majoră, Consiliul de Securitate are ca funcţii şi
competenţe în domeniul reglementării paşnice a conflictelor: ancheta,
litigiul şi recomandarea metodei la care să recurgă părţile.
În cazul escaladării conflictului, Consiliul de Securitate poate să
adopte măsuri provizorii ( spre exemplu, hotărârea de încetare a focului),
măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate, ruperea relaţiilor diplo-
matice, măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate, constând în
operaţiuni executate cu forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor
organizaţiei.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere (retorsiune sau
represalii), membrii O.N.U. s-au obligat să pună dispoziţia Consiliului de
Securitat, pe baza acordurilor negociate, forţele armate necesare (Carta
O.N.U. a stipulat şi funcţionarea unui Comitet de Stat Major, pentru
comanda acestor forţe militare).
De o bună perioadă de timp, există tendinţe de a reforma O.N.U. prin
modificarea documentului - cadru al Cartei, în sensul desfiinţării dreptului
de veto sau al măririi numărului de membri ai Consiliului de Securitate,
pentru a include mari centre de putere: Germania, Japonia, India, Brazilia,
Nigeria. Desigur, reforma Consiliului de Securitate, trebuie să depăşească
statutul special acordat în special celor cinci mari puteri învingătoare în
a doua conflagraţie mondială, incapabile uneori să asigure securitatea
colectivă mondială.
Marile puteri (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă,
R. P. Chineză) refuză schimbarea dreptului de veto, existând şi tendinţa de
creştere a numărului de membri permanenţi – încă cinci - idee îmbrăţişată
de Germania, Japonia, Brazilia, India şi Africa de Sud ( teză susţinută şi de
state cu activitate tradiţională de mediere la O.N.U., ca Belgia, Irlanda,
Australia, Norvegia).
Totodată, suportul de reformă al politicilor O.N.U. cuprinde şi un
program complex de operaţiuni de menţinere a păcii aflate sub egida
O.N.U.. Două documente cadru – scrisoarea secretarului general al O.N.U.,
Kofi Anan, către preşedinţii Adunării Generale şi Consiliului de Securitate,
precum şi raportul diplomatului algerian Lakhdar Brahimi (2000) –
proiectează un plan profund, care transformă operaţiunile de menţinere a
214
păcii într-un obiectiv esenţial al activităţii O.N.U., depăşind statutul
provizoriu de scop politico-militar al organizaţiei internaţionale.
Procesele politice cu dimensiune preventivă (prevenirea crizelor,
operaţiunile de menţinere a păcii, operaţiuni de consolidare a păcii) sunt
redefinite prin crearea unor brigăzi multinaţionale cu desfăşurare rapidă,
dar şi prin modificarea procedurilor logistice.
Aceste măsuri dinamice ar putea evita eşecurile unor operaţiuni ale
O.N.U. cum au fost cele din Ruanda (1994) şi Srebeniţa (1995).
Structura instituţională a O.N.U. mai cuprinde Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC), organism compus din reprezentanţii a 61 de state
membre, cu obiect de activitate descris de analizele economice, sociale,
educaţionale mondiale, Consiliul de Tutelă ( structură care se ocupă de
teritoriile aflate sub tutelă), Curtea Internaţională de Justiţie (organ juridic
compus din 15 membri desemnaţi de Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate, având abilităţi de consultanţă juridică pentru speţele, cazurile
prezentate de statele membre) şi Secretariatul O.N.U., ales de membrii
Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.

6. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE

ÎN EUROPA (O.S.C.E.)
În plin „război rece”, după oscilaţiile proceselor de destindere, a
apărut un forum de discuţii şi negocieri multilaterale Est-Vest, sub forma
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (din 1994, O.S.C.E.),
denumit în limbajul diplomatic „procesul Helsinki” după conferinţa din
capitala neutrei Finlande (1975).
Procesul istoric al C.S.C.E./O.S.C.E. cuprinde două etape: 1) perioada
1975-1990, între semnarea Actului Final de la Helsinki (1975) şi adoptarea
Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990), caracterizată de conferinţe şi
reuniuni periodice şi 2) transformarea C.S.C.E. într-o organizaţie (anii ’90).
Ideea conferinţei generale-europene pentru securitate trebuia să
conducă la o politică de deschidere Est-Vest, pentru a depăşi divizarea
ideologică continentală şi a consacra inviolabilitatea politico-teritorială
postbelică.
După implicarea activă a statelor mici şi mijlocii pentru o „politică de
acomodare” între state cu interese opuse, la Dipoli (lângă Helsinki) a fost
iniţiat un sistem de consultări multilaterale (1972-1973) care a produs
215
celebra Carte Bleu (Recomandările finale de la Helsinki, 1975).
Documentul a cuprins în structura lui decalogul de principii care guver-
nează relaţiile participante, iar Actul Final conţine obligaţii politice, şi nu
juridice, denumite „coşuri”/„dimensiuni” referitoare la: chestiuni politico-
militare ale securităţii în Europa, cooperarea economică, tehnico-ştiinţifică
şi ecologică, colaborarea în domeniul umanitar, instituirea programului de
conferinţe multilaterale – Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983),
Stockholm (1983-1986), Viena (1986-1989).
După sfârşitul „războiului rece”, actul ordonator al sistemului de
securitate european a devenit Carta pentru o nouă Europă (1990).
Prin Carta de le Paris (1990) s-a pus capăt oficial „războiului rece”,
cu focalizare politico-oficială pe problema dezarmării, prin Tratatul pentru
reducerea armelor convenţionale în Europa, şi a instituţionalizării
procesului C.S.C.E. prin reuniuni la nivel înalt cu regularitate.
Pe acest plan al instituţionalizării C.S.C.E. au fost create
Secretariatul Permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru prevenirea
Conflictelor (Viena) şi Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia).
Prin Declaraţia de la Helsinki (1992), C.S.C.E. şi-a asumat un rol
activ în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
Reuniunea de la Budapesta (1994) a încheiat fenomenul de
instituţionalizare a procesului C.S.C.E. prin apariţia Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Organizaţia a decis trimiterea unei misiuni OS.C.E. în Nagorno-
Karabach, în Bosnia- Herţegovina şi Kosovo (unde O.S.C.E. s-a implicat
activ în organizarea alegerilor prezidenţiale şi parlamentare).
În prezent, O.S.C.E., prin Carta pentru Securitate Europeană
(Istanbul, 1999), şi-a asumat o serie de obiective ca: prevenirea conflictelor
locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune, consolidarea
valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi
democratice, eliminarea unor riscuri, vulnerabilităţi şi ameninţări de secu-
ritate, evitarea apariţiei unor noi diviziuni politice, economice şi sociale.
La nivelul structural şi instituţional, O.S.C.E. se dimensionează prin
sistemul conferinţelor şefilor de stat şi de guvern care trasează strategia
politică şi de securitate a organizaţiei (spre exemplu, summit-urile de la
Budapesta – 1994, Lisabona – 1996, Istanbul – 1999).
Organismul principal de decizie şi tendinţă politică al O.S.C.E. este
Consiliul Ministerial, care se reuneşte la nivel de miniştri de externe, de
216
două ori pe an, iar Consiliul Superior răspunde de planificarea şi
coordonarea activităţilor O.S.C.E., bugetarea fondurilor organizaţiei şi
funcţionalismul său ca Forum Economic (la Praga).
De asemenea, Consiliul Permanent activează prin programul de
reuniuni speciale şi evaluările unor grupuri de lucru ad-hoc.
Forumul de Cooperare în domeniul securităţii este o parte esenţială a
mecanismelor O.S.C.E., reunindu-se săptămânal la Viena, pentru
asigurarea îndeplinirii unor obiective; negocieri pentru controlul arma-
mentelor şi măsuri de sporire a dezarmării, de creştere a încrederii şi secu-
rităţii (Confidence Security Building Measures), consultări regulate, schimb
de informaţii, aplicarea angajamentelor politice, dar şi cunoaşterea
doctrinelor militare.
Secretariatul General (cu sediul la Viena şi o reprezentanţă la Praga)
are o structură departamentală centrată pe mai multe tipuri de activităţi
politice – prin competenţele Centrului de prevenire a conflictelor pentru
soluţionarea litigiilor şi eliminarea crizelor, liniile de evoluţie ale
Departamentului administrativ- financiar şi de organizare a conferinţelor.
Misiunile O.S.C.E. în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia,
Macedonia (F.Y.R.O.M.), Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia,
Azerbaidjan, Armenia, Tadjidkistan, Serbia – Muntenegru sunt instrumente
esenţiale pentru prevenirea şi gestionarea crizelor şi reconstrucţiei post-conflict.
7. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD
(N.A.T.O.)
O altă organizaţie internaţională importantă cu profil reconfigurat în
era post „război rece” este N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord), creată la Washington, în 1949, ca alianţă defensivă (stipulare
prevăzută de articolul 5 al tratatului precizat).
Hotărârile N.A.T.O. sunt luate prin consens, după consultarea statelor
membre, iar deciziile luate de alianţă sunt hotărâri luate de toate ţările membre.
Obiectivele parteneriatului între membrii europeni şi cei atlantici sunt
consolidarea planificării şi cooperării politico-militare, dar şi lărgirea
cooperării în domeniile ştiinţific, economic.
După eliminarea diviziunii ideologice şi dispariţia Pactului de la
Varşovia (1990) şi a U.R.S.S., N.A.T.O. a suferit un proces de transformări.
Noul concept strategic adoptat la Roma (1991) a mixat o abordare
largă a securităţii, bazată pe cooperarea cu statele foste comuniste – prin
217
apariţia Consiliului de Cooperare Nord Atlantic – şi menţinerea capacităţii
de apărare colectivă a alianţei.
Această direcţie a prevăzut şi reducerea dependenţei de armele
nucleare şi crearea unui corp de Reacţie Rapidă Multinaţională şi asumarea
de noi misiuni, inclusiv gestionarea crizelor şi menţinerea păcii.
Reuniunea de la Bruxelles (1994) a condus la apariţia unei formule
politico-militare de dialog cu alte state, 26 de state acceptând invitaţia de
participare la Parteneriatul pentru Pace, pentru care au fost desemnate
următoarele obiective: cooperarea militară dintre alianţă şi statele contrac-
tante, asigurarea controlului democratic al forţelor de apărare, facilitarea
transparenţei planificării bugetelor militare, exerciţii militare comune.
Tot la Bruxelles s-a hotărât şi aplicarea loviturilor aeriene în Bosnia-
Herţegovina (1994), aceasta fiind prima angajare militară întreprinsă de
N.A.T.O.
Alianţa a ajutat şi la implementarea Acordului de Pace în Bosnia
(Dayton, 1995), prin crearea Forţei de Implementare conduse de N.A.T.O.
(I.F.O.R.).
Acest fenomen este elementul concret pentru o participare a forţelor
de securitate ale alianţei în afara spaţiului politico-teritorial al membrilor
Tratatului (conceptul out of area), lucru consfinţit prin summit-ul de la
Wasghington (1999), care a legitimat intervenţia N.A.T.O. în Iugoslavia.
După accederea Ungariei, Poloniei şi Cehiei (1999), reuniunea de la
Praga (2002) a decis acceptarea invitaţiei de aderare a „Grupului Vilnius”
(Slovenia, Slovacia, România, Estonia, Letonia, Lituania), dar şi extinderea
operaţiunilor de securitate împotriva oricăror agresiuni sau ameninţări la
adresa siguranţei membrilor săi, indiferent de regiunea geografică de unde
vin acestea.
Astfel, N.A.T.O. participă la misiuni în afara zonei sale specifice de
responsabilitate prin operaţiunile din Afganistan (I.S.A.F.) şi misiunea de
instruire şi securitate în Irak (Irak N.A.T.O. Training Mission) în contextul
luptei antiteroriste globale.
Summit-ul de la Istanbul (iunie 2004) a decis crearea unui nou sistem
de parteneriate între N.ATO. şi statele din Caucaz şi Asia Centrală şi a
exprimat intenţia politică de cooperare cu Republica Moldova, Ucraina şi
statele din Balcanii Occidentali.

218
 Teoriile privind organizaţiile internaţionale stabilesc o dimensiune
specifică a acestora în sistemul raporturilor mondiale, punându-se accent pe
fenomenul cooperării şi al interdependenţei politico-economice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
• N.A.TO. Ce este. Ce va fi. Noua Europă şi securitatea statelor mici,
Institutul Român de Studii Internaţionale, Bucureşti, 1996.
• Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale,
Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.
• Werner Bauwens, Luc Reycher, Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti,
1996.
• Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane,
Institutul European, Iaşi, 1998.
• România şi politica de alianţe, Institutul Român de Studii Internaţionale,
Bucureşti, 1995.
• Joshua S. Golstein, International Relations, New York, Longman, 2004.

219
 ISTORIA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI MODERNE
Conf. univ. dr. Mihail OPRIŢESCU

SEMESTRUL I
Obiective
Cursul urmăreşte cunoaşterea de către studenţi a principalelor feno-
mene şi procese caracteristice dezvoltării economiei româneşti moderne.
Tratând aspectele semnificative din domeniul economic, cursul le încadrează
în cadrul general social-politic al societăţii româneşti, aflată într-un complex
proces de modernizare.
1. TENDINŢE DE MODERNIZARE A ECONOMIEI ROMÂNEŞTI
ÎN EPOCA REGULAMENTARĂ
La începutul secolului al XIX-lea, economia românească continua să
fie, de mai multe secole, orientată către Constantinopol, iar monopolul
otoman se manifesta prin dreptul de preemţiune al comercianţilor otomani
asupra produselor româneşti. Preţurile produselor româneşti solicitate în
Imperiul Otoman – cereale, în principal grâu şi ovăz, vite mari, oi,
pastramă, unt, miere, ceară, sare şi cherestea – nu se negociau, ci erau
impuse de către negustorii de pe malurile Bosforului. Comerţul cu alte ţări
(Rusia, Prusia, Polonia), precum şi cu unele oraşe italiene avea un caracter
sporadic şi partizi de mărfuri considerabil diminuate, iar cu Transilvania,
atât Ţara Românească, cât şi Moldova practicau, alături de schimburile
oficiale, un intens comerţ de contrabandă, cu acceptul tacit al domniei.
Monopolul otoman asupra comerţului exterior al Ţării Româneşti şi
Moldovei a constituit o cauză esenţială a slabei acumulări de capital,
precum şi a unor schimbări însemnate în producţia agricolă, cum au fost:
scăderea interesului marilor moşii boiereşti de a extinde suprafeţele
cultivate şi a spori randamentul culturilor, datorită profitabilităţii scăzute;
extinderea culturilor de porumb în detrimentul celor de grâu, întrucât
porumbul nu era solicitat de Poarta Otomană; extinderea, din acelaşi motiv,
într-o măsură mai mare, a creşterii porcilor în defavoarea creşterii

220
bovinelor, ovinelor – toate acestea evidenţiind statutul de economie
periferică al economiei Principatelor.
În comparaţie cu centrul şi apusul continentului, unde trecerea la
capitalism şi închegarea statelor naţionale s-au putut realiza mult mai
devreme şi mai rapid, în spaţiul românesc acest proces a întârziat şi s-a
desfăşurat într-un ritm lent, cunoscând o serie de particularităţi faţă de
modelul european clasic.
Începutul epocii moderne este marcat în Principate de Revoluţia lui
Tudor Vladimirescu, care, deşi nu a fost victorioasă, a avut consecinţe
importante prin afirmarea voinţei unor categorii sociale mijlocii de a
modifica structurile interne.
Tratatul de pace de la Adrianopol, încheiat în 1829 după războiul
ruso-turc declanşat în anul precedent, prevedea ca în Principate, ocupate de
armata ţaristă, administraţia condusă de generalul Kiseleff să realizeze,
potrivit dorinţei formulate de boierimea ţării, regulamente administrative
care în viitor să servească drept baze pentru orânduirea internă a celor două
provincii. În baza acestei hotărâri, în 1831, vor fi elaborate de către comisii
de mari boieri Regulamentele Organice.
Tratatul mai prevedea, în domeniul comercial, suprimarea
monopolului turcesc şi reintegrarea raialelor-porturi de la Dunăre (Turnu,
Giurgiu şi Brăila) în graniţele Ţării Româneşti, aceasta emancipându-se de
sub tutela otomană. Se prevedea totodată scutirea pe o perioadă de doi ani a
Principatelor de la plata impozitelor. Prin aceste măsuri, Tratatul din 1829
reprezintă în economia românească o linie de demarcaţie între epoca
feudală şi epoca modernă.
Regulamentele Organice, intrate în vigoare în iulie 1831 în Ţara
Românească şi ianuarie 1832 în Moldova, reprezintă primele acte
constituţionale moderne din Principate. Elaborate de comisii restrânse de
mari boieri, coordonate de autorităţile ruse de ocupaţie, Regulamentele,
aprobate de Rusia şi Turcia, exprimau dominaţia marii boierimi
conservatoare în societatea românească. Acestea au statuat separarea
puterilor în stat, puterea executivă fiind încredinţată domnului, asistat de un
guvern cu şase departamente (interne, externe, justiţie, finanţe, culte şi
armată), iar puterea legislativă aparţinea formal Adunării Obşteşti, în
sarcina căreia se afla votarea bugetului.
În domeniul financiar, prin crearea Departamentului finanţelor,
instituirea bugetului şi separarea veniturilor domnului de cele ale ţării se
221
puneau bazele unui sistem modern. Prin Regulamentele Organice, o serie
de impozite indirecte, precum şi rechiziţiile tradiţionale au fost înlocuite cu
un impozit unic, numit capitaţie – în valoare de 30 lei, plătit de fiecare cap
de familie. Se adăugau capitaţia unei categorii speciale, mazilii, în sumă de
50 lei, precum şi patenta plătită de negustori şi meseriaşi. Veniturile statului
se completau prin cote vărsate bugetului de administraţia vămilor şi cea a
ocnelor de sare, ca şi de mânăstiri. Principala deficienţă a sistemului fiscal o
constituia menţinerea privilegiilor pentru boierime şi cler, ceea ce făcea ca
sursele de venit cele mai importante să nu fie impozitate. Pe de ală parte,
erau încurajate şi activităţile din domeniile industrial şi comercial şi erau
reglementate relaţiile agrare.
Articolele care reglementau noul regim agrar au fost cele mai
contestate, pentru că favorizau boierimea. Ele împărţeau marea proprietate
în două: 1/3 rezerva boierească şi 2/3 ţăranilor clăcaşi în calitate de chiriaşi.
Ţăranului îi erau îngrădite posibilitatea de a creşte vite, precum şi libertatea
de strămutare. În pofida caracterului lor conservator, Regulamentele au
favorizat procesul de modernizare economică pe baze capitaliste în
Principatele Române.
Comerţul interior. Desfiinţarea vămilor interne încurajează circulaţia
liberă a mărfurilor micilor producători, meseriaşi, precum şi apariţia unei
clase a acestora. În epoca regulamentară, sporirea prăvăliilor, a târgurilor,
bâlciurilor, iarmaroacelor stimulează întreaga viaţă economică şi socială.
Creşterile cantitative ale comerţului interior sunt însoţite de mărirea
numărului negustorilor şi meseriaşilor, al „micilor întreprinzători” cu
angajaţi, al populaţiei din oraşe şi târguri. În această perioadă, apar în Ţara
Românească oraşe ca Alexandria (1834), Turnu-Severin (1836), Turnu
Măgurele (1836).
Comerţul interior se desfăşura la oraşe prin prăvălii, zile de târg,
iarmaroace şi comercianţi ambulanţi, iar la sate prin târguri, iarmaroace ori,
datorită monopolurilor boiereşti (mai ales asupra băuturilor, a abatoarelor
etc. pe moşie), de către boieri sau arendaşi, comercianţi ambulanţi.
Regulamentele Organice recunoşteau monopolul moşierului asupra
vânzării pe moşia sa a băuturilor, ca şi monopolul asupra căsăpiilor,
mungeriilor şi dughenelor.
Începând cu anul 1835, în Bucureşti, la Şcoala Domnească de la
Sfântul Sava se deschide un curs de drept comercial „de uscat”, iar ulterior,
domnitorul Barbu Ştirbei transformă catedra de drept de la şcoala
222
menţionată în „Şcoală de legi”. Încep să fie iniţiate primele centre cu
activitate comercială, cursuri de „ştiinţele comerţului”.
Diversificarea activităţilor comerciale determină autorităţile să facă
eforturi pentru îmbunătăţirea drumurilor. Înainte de 1850, drumuri pietruite
sunt consemnate în Ţara Românească, pe traseele Bucureşti-Focşani,
Bucureşti-Brăila, Bucureşti-Braşov, iar în Moldova pe traseele Galaţi-
Bârlad-Iaşi şi Focşani-Bacău-Fălticeni, cu ramificaţie către Iaşi. În
ansamblu însă, reţeaua drumurilor, a căilor de comunicaţie a rămas, până la
mijlocul secolului al XIX-lea, extrem de deficitară, influenţând în sens
negativ activitatea de comerţ, datorită vitezei de deplasare reduse a
mijloacelor de transport şi costurilor extrem de ridicate.
Comerţul exterior se dezvoltă puternic în primii ani după 1829,
beneficiind de eliminarea monopolului otoman, de scutirea de impozite
către Poartă. Relansarea comerţului românesc are loc într-un context
internaţional favorabil, caracterizat prin interesul marilor puteri pentru zona
Mării Negre şi a gurilor Dunării. „Capitalismul apusean-în primul rând cel
englez – şi-a croit drum după 1829 în Ţara Românească şi Moldova şi le-a
scos lent, cu multe dificultăţi şi nu pe de-a-ntregrul, din înapoierea la care le
condamnase dominaţia otomană”, sublinia Ştefan Zeletin.
O întinsă dezvoltare cunoaşte, după 1829, comerţul cu Transilvania,
care exporta în Ţara Românească şi Moldova, cu predilecţie, produse din
fier şi textile şi importa de aici cereale şi vite.
Volumul comerţului Ţării Româneşti şi Moldovei este de 39,1
milioane de lei în 1832, de 75,4 în 1850 şi de 178 în 1860, marcând o
creştere de peste 4 ori în mai puţin de trei decenii. Volumul total al
mărfurilor importate de Principate din Anglia, Franţa şi Germania îl
depăşeşte în 1850 pe cel al mărfurilor importate din Austria şi Turcia.
În anul 1831, valoric, comerţul exterior al Ţarii Româneşti se ridica
la 14 milioane lei pentru ca în 1855 să ajungă la 283 milioane lei. În anii
1836 şi 1837, marile porturi de la Dunărea maritimă, Brăila şi Galaţi, obţin
statutul de porto-franco, iar Ţările Române capătă dreptul de a avea
pavilion propriu, măsuri care contribuie la integrarea comerţului românesc
în circuitul internaţional. Intensificarea activităţii comerciale în porturile
dunărene, în intervalul 1830-1848, consolidează poziţiile economice ale
negustorilor români şi dezvoltă creditul comercial.
Fiscalitatea ridicată nemulţumea însă pe negustorii pământeni, care
au cerut, în programele revoluţiei din 1848 reducerea impozitelor,
223
înfiinţarea unei bănci de scont, pentru că aceasta este „sufletul comerţului”,
şi intensificarea activităţii comerciale prin portul Galaţi. O cauză a
dificultăţilor de ordin financiar o reprezenta lipsa unei monede proprii, ceea
ce făcea să fie utilizate moneda austriacă, ducatul imperial de aur, iar leul să
fie numai o monedă de calculaţie (în raportul un ducat = 31 lei). Datorită
cheltuielilor ridicate impuse de modernizare, ducatul a crescut ca valoare,
ajungând în 1848 să fie cotat la 48 lei, tendinţă ce s-a menţinut şi în
perioada următoare. Refuzul autorităţilor otomane de a accepta o monedă
proprie în Principate a constituit una din cauzele principale ale dificultăţilor
financiare, care au persistat pe toată perioada domniilor regulamentare.

2. ECONOMIA ÎN PERIOADA DOMNIEI

LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Noile condiţii de după 1856 impuneau în domeniul economic măsuri
care să asigure o dezvoltare economică în măsură să integreze, în timp,
noua entitate statală în economia modernă europeană. Dacă Tratatul de la
Adrianopol contribuise „la statornicirea unor întinse relaţii comerciale între
Principate şi burghezia apuseană”, în urma războiului Crimeii „intraserăm
de-a binelea în sfera de interese a capitalismului apusean”, consideră Ştefan
Zeletin.
Crearea statului român modern, condus de Alexandru. Ioan Cuza –
obiectiv politic al naţiunii române încă din perioada premergătoare
revoluţiei de la 1848 – trebuia obligatoriu completată cu reforme care să-i
asigure viabilitatea într-o zonă geopolitică extrem de sensibilă a Europei.
Primul document oficial care anunţa ideologia socială şi politica
economică a noii domnii este Mesajul din 6 decembrie 1859 al lui
Alexandru Ioan Cuza adresat Adunării Deputaţilor a Ţării Româneşti şi citit
în faţa deputaţilor de către Ion Ghica, preşedintele Consiliului de Miniştri la
acea dată. În mesaj este formulat un vast program economic pentru a cărui
înfăptuire au întreprins o gamă largă de măsuri toate guvernele care s-au
aflat la conducerea ţării atât în anii de domnie a lui Cuza, cât şi ulterior,
până la războiul de independenţă. În conţinutul şi orientarea sa, Mesajul
constituie sinteza unui întreg curent de opinii, cu înclinaţii nedisimulate
spre progres social şi economic. El conţine obiectivele economice ale
operei de guvernare prin prisma a două direcţii fundamentale: independenţa
economică a României şi dezvoltarea forţelor productive ale acesteia. Din
224
considerente de oportunitate politică internă, Mesajul evită enunţarea unei
soluţii concrete în problema agrară şi omite, din raţiuni ce ţin de strategia
externă a împrejurărilor de atunci, problema averilor mânăstirilor închinate
şi problema emisiunii monetare.
Din 24 ianuarie/5 februarie 1862, când se deschid la Bucureşti
lucrările primului Parlament al României, începe vasta şi dificila operă de
unificare legislativă, constituţională şi economică a ţării, de instituţiona-
lizare a cadrului care să permită edificarea organismului modern al
economiei naţionale. În legătură cu aceasta, în ţara noastră, dar şi în alte
ţări, se constată unele particularităţi faţă de ţările occidentale ale
continentului european în care mecanismele specifice economiei moderne,
de piaţă erau statornicite de mult timp. În ţările Europei de vest, institu-
ţionalizarea modernă este corolarul apariţiei, dezvoltării şi consolidării
producţiei capitaliste. În România, ca şi în alte ţări din Estul continentului
european, instituţionalizarea respectivă s-a realizat nu ca o confirmare a
unor stări de fapt, ci ca o acţiune de statuare a unui cadru instituţional
necesar pentru afirmarea tendinţelor obiective de progres general, ea
reprezentând forma care să permită o dezvoltare mai amplă a mecanismelor
specifice economiei moderne, de piaţă, a forţelor productive ale ţării.
Constituirea statului naţional modern înainte de înlăturarea struc-
turilor feudale în mediul rural impunea statului poziţia de putere centrală de
decizie în asigurarea evoluţiei spre capitalism a forţelor productive naţionale.
Fără a minimaliza celelalte domenii şi aspecte ale vastei opere de
restructurare întreprinse în perioada 1859-1877, considerăm ca esenţial,
prin importanţă, anvergură, rol şi urmări pentru întreaga viaţă economico-
socială a ţării, programul agrar. Acest program avea trei componente:
secularizarea averilor mânăstireşti, legea rurală şi legea învăţământului.
Secularizarea averilor mânăstireşti. Până în 1859, reglementarea
chestiunii mânăstirilor închinate nu a fost posibilă datorită sprijinului pe
care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.
În aceste condiţii, egumenii greci nu-şi mai respectă obligaţiile financiare
către autorităţi, încât la începutul domniei lui A.I. Cuza mânăstirile
închinate datorau statului aproximativ 21 milioane de lei (1,5 milioane lei
cele din Moldova şi 19,5 milioane lei cele din Ţara Românească), pentru ca
în august 1863 datoria lor să crească la circa 29 milioane lei.
Guvernul român, din dorinţa de a soluţiona pe cale amiabilă această
problemă cu implicaţii internaţionale, încearcă în vara anului 1863 să
225
răscumpere proprietăţile mânăstirilor închinate. Ierarhii greci refuză oferta,
sperând să obţină sprijinul marilor puteri, ameninţă cu internaţionalizarea
conflictului, situaţie pe care guvernul de la Bucureşti dorea să o evite.
În noiembrie 1863, în disputa ce opunea autorităţile româneşti celor
ecleziastice intervine guvernul francez, care se pronunţă în favoarea
autorităţilor româneşti. În aceste condiţii, Cuza înţelege că poate declanşa
acţiunea de secularizare fără riscuri majore din partea marilor puteri şi, în
principal, a Porţii şi Rusiei. Principele îl va înştiinţa pe Aali Paşa, ministrul
de externe otoman, la începutul lunii decembrie 1863, că problema
mânăstirilor închinate trebuie să-şi găsească rapid rezolvarea.
Guvernul român, prin Dimitrie Bolintineanu, ministru al cultelor şi
instrucţiunii publice, prezintă Parlamentului proiectul de lege privind
secularizarea tuturor averilor mânăstireşti din ţară, a averilor mânăstirilor
închinate şi neînchinate, proiect care este adoptat cu însufleţire
cvasiunanimă: 93 voturi pentru şi 3 voturi contra. Astfel, la 17/29
decembrie 1863, Parlamentul adoptă Legea secularizării averilor
mănăstireşti. Prin această lege, pe principiul faptului împlinit, intră în
patrimoniul statului şi sub incidenţa legilor lui şi a controlului autorităţilor
româneşti o suprafaţă echivalentă cu 25,26% din suprafaţa agricolă a ţării.
Articolul 1 din lege stipulează că „toate averile mânăstireşti din România
sunt şi rămân averi ale statului”, iar articolul 2 arată că „veniturile acestor
averi se înscriu între veniturile ordinare ale bugetului statului”. Legea
prevede, în articolul 3, să se acorde mânăstirilor închinate, sub formă de
ajutor, suma de 82 milioane de lei, din care urma să se scadă datoriile
acestora către statul român. Călugării greci urmau să returneze toate
documentele, cărţile, vasele sacre de cult etc., conform cu inventarele din
Arhivele Statului. Pământurile care aparţinuseră mânăstirilor închinate şi
neînchinate urmau să fie folosite de autorităţile româneşti fie pentru
împroprietărirea clăcaşilor, ca urmare a aplicării Legii rurale din 14/26
august 1864, fie să se adauge domeniilor statului.
Secularizarea a fost o acţiune politică în care atât domnitorul Cuza,
cât şi primul ministru Kogălniceanu şi-au dovedit abilităţile diplomatice şi
politice. Obţinând sprijinul Franţei şi prevenindu-l pe ministrul de externe
otoman despre acţiunea de secularizare, domnitorul a făcut posibil, fără
complicaţii externe, un act de politică internă, care prin urmările sale a
însemnat o primă amendare de către români a hotărârilor Conferinţei de la
Paris din 1858.
226
 Secularizarea s-a bucurat de o largă adeziune şi în Parlamentul
României, deoarece a creat speranţa iluzorie că va fi o măsură prin care
statul va conserva marea proprietate în momentul apropriatei restructurări a
proprietăţii funciare. În acelaşi timp, secularizarea a ameliorat temporar
raporturile tensionate dintre executiv şi legislativ, dându-i lui Mihail
Kogălniceanu răgazul necesar finalizării măsurilor ce aveau să stea la baza
Legii rurale. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărât să refuze oferta
făcută de statul român, în speranţa soluţionării problemei prin medierea
Puterilor garante, însă, câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Carol I,
Parlamentul va declara definitiv închisă problema mânăstirilor închinate.
Legea rurală. Împroprietărirea clăcaşilor a intrat în atenţia forului
legislativ în primele luni ale anului 1862, când s-au conturat două poziţii
opuse în legătură cu modul în care ea trebuia rezolvată. Prima, exprimând
poziţia conservatorilor majoritari în Parlament, susţinută şi de şeful guver-
nului, Barbu Catargiu, propunea împroprietărirea clăcaşilor cu lotul de casă
şi grădină deţinut de ţăran în vatra satului şi trei pogoane din pământul
comunal. Poziţia liberală, expusă de Mihail Kogălniceanu, considera că
ţăranul clăcaş trebuia împroprietărit cu lotul pe care îl avea în folosinţă,
afectând astfel proprietatea boierească, considerată inviolabilă de
conservatori.
În 1864, Mihail Kogălniceanu, în calitate de prim-ministru, pune în
discuţia Parlamentului un nou proiect de lege rurală, mai favorabil ţăranilor,
pe care însă acesta refuză să-l voteze, deoarece îl susţinea pe cel
conservator, pe care domnul refuza să-l sancţioneze. Liberalii radicali au
propus, la rândul lor, un proiect de lege apropiat de cel al guvernului,
complicând şi mai mult situaţia. Criza constituţională declanşată în
raporturile dintre executiv şi legislativ a fost rezolvată de Cuza prin
dizolvarea Parlamentului, eveniment cunoscut în literatura istorică sub
denumirea de „lovitura de stat de la 2 mai”.
La data de 14/26 august 1864, după ce fusese discutată şi revizuită de
Consiliul de stat, în două şedinţe prezidate de domnitor, este promulgată,
prin decret domnesc, Legea rurală, care desfiinţa toate obligaţiile feudale
ale clăcaşilor faţă de boieri. Ţărănimea clăcaşă, eliberată de servituţile
feudale, devenea liberă din punct de vedere juridic. Foştii clăcaşi trebuia
să plătească despăgubiri boierilor timp de 15 ani, în raport cu starea lor
socială: ţăranii fruntaşi 133 lei; ţăranii mijlocaşi 100 lei şi 24 parale; ţăranii

227
pălmaşi 71 lei şi 20 parale. Suma totală pentru despăgubirea marilor
proprietari s-a ridicat la circa 200 milioane lei, din care statul suporta 1/3.
În total, pe temeiul Legii rurale din 1864, au fost împroprietărite
511.896 de familii cu o suprafaţă de 2.038.640,26 ha, revenind în medie
3,98 ha la o familie. Pentru a proteja mica proprietate ţărănească, legiuitorul
a decis că loturile dobândite în temeiul legii din august 1864 nu puteau fi
înstrăinate sau ipotecate timp de 30 ani. Legea desfiinţa monopolurile de tip
feudal, prevăzând împroprietărirea ulterioară, din pământul satului, şi a
altor categorii rurale.
Legea rurală a transformat proprietatea boierească de tip feudal în
proprietate deplină de tip modern şi a statuat proprietatea ţărănească liberă,
stimulând dezvoltarea capitalismului în agricultură. Prin legea rurală s-a
lărgit piaţa internă, ţăranul împroprietărit fiind pus în contact direct cu piaţa,
şi s-a eliberat o anumită forţă de muncă din agricultură, care s-a orientat
către alte sectoare economice.
Concentrându-şi atenţia asupra problemei agrare şi confruntat cu
mari probleme financiare, Alexandru Ioan Cuza nu a avut mijloace pentru a
promova o politică activă în direcţia industrializării . Industria mecanizată,
după 1859, se afla la începutul procesului de dezvoltare, majoritatea
întreprinderilor se aflau la nivelul de atelier, realitate evidenţiată şi de
Recensământul stabilimentelor industriale din anii 1862-1863, efectuat de
Oficiul statistic pentru Principatele Unite condus de Dionisie Pop-Marţian.
Probleme monetare şi financiare. Alexandru Ioan Cuza moştenise
o situaţie financiară dificilă, consecinţă a anilor de război şi de ocupaţie
străină. Pentru a o rezolva era necesară o politică monetară adevărată, pe
care şefului statului a urmărit să o realizeze prin impunerea romanatului,
monedă metalică cu o greutate de 5 grame de argint, similară francului
francez. Măsura viza eliminarea numeroaselor monede străine de aur,
argint şi aramă, care incomodau schimbul intern şi extern şi necesitau
numeroase calcule şi transformări datorită parităţii lor diferite. Aceste
monede erau supuse unor permanente fluctuaţii, ce determinau dispariţia de
pe piaţă a monedelor de aur, care se tezaurizau, concomitent cu deprecierea
monedelor de valoare mai scăzută, având un impact negativ asupra
acumulării de capital.
În Principate, piaţa capitalurilor era incipientă, acestea îmbrăcând
forma capitalului cămătăresc, aflat în posesia unor bancheri zarafi,
negustori, arendaşi, clerici şi mari proprietari. Gheorghe Zane estima
228
capitalul cămătăresc la 600-700 milioane lei; acest capital aducea
deţinătorilor o dobândă de 80-100 milioane lei, depăşind cu mult încasările
bugetare ale statului. Convins că deţinătorii acestui capital erau ostili creării
unei monede naţionale, unui sistem bancar de credite şi promovării
investiţiilor de tip capitalist, Alexandru Ioan Cuza, a făcut apel la capitalul
francez, care a refuzat însă să se implice în Principate.
În primii ani după Unire, statul român n-a obţinut nici un credit de
investiţie din partea Puterilor garante şi, în consecinţă, punerea în practică a
unor proiecte ce vizau crearea unor structuri ale economiei moderne nu a
fost posibilă. Primul împrumut extern a fost contractat în Anglia de
guvernul Kogălniceanu în august 1864, fiind acordat de Banca Stern
Brothers şi de Banca imperială otomană (cu capital englez). Împrumutul
era în valoare nominală de 916.000 lire sterline, cu o dobândă anuală de
7%, plata anuităţilor fiind garantată de o ipotecă de gradul I asupra
veniturilor vamale ale României.
În programul economic al lui Alexandru Ioan Cuza se prevedea şi
înfiinţarea unei bănci centrale, însă, cu toate eforturile sale, condiţiile
interne, lipsa capitalurilor, a sprijinului internaţional, opoziţia guvernului
otoman au făcut ca toate tentativele întreprinse în acest sens să nu se
materializeze. Singura realizare majoră în domeniul creării unei instituţii
financiar bancare o reprezintă înfiinţarea, prin decret domnesc, la 1/13
decembrie 1864, a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Modernizarea comerţului, începută după 1829, s-a intensificat prin
adoptarea în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a sistemului de
măsuri şi greutăţi conform cu standardele europene şi înfiinţarea Camerelor
de comerţ şi industrie .
Domnia lui Cuza a reprezentat o etapă esenţială în procesul de
modernizare a economiei româneşti, în care ritmul reformelor a avut o
intensitate maximă şi a marcat momentul desprinderii definitive de sistemul
economic otoman. Anii 1859-1866 au reprezentat o perioadă în care, în
condiţiile confruntării dintre elita conservatoare, dominantă în plan politic,
şi cea liberală, în curs de consolidare, reformele promovate au permis o
deschidere semnificativă către economia europeană.

229
 3. ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN DECENIUL PREMERGĂTOR
INDEPENDENŢEI
După înlăturarea lui Cuza şi votarea Constituţiei, din vara anului
1866, în România, care prin preluarea domniei de Carol I îşi reafirmase
hotărârea de a se integra în Europa, procesul de modernizare economică a
continuat, realizându-se o serie de obiective ce nu fuseseră posibile în
domnia precedentă.
Instituirea sistemului monetar naţional. După venirea la domnie a
lui Carol I, guvernele României au continuat eforturile de a convinge
autorităţile otomane să accepte instituirea unei monede naţionale.
Demersurile vor fi încununate de succes în 1867, când Turcia acceptă
introducerea sistemului monetar naţional.
Votată de corpurile legiuitoare de la Bucureşti, Legea pentru
înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor
naţionale a stabilit ca unitate monetară leul, care din monedă de calcul
devine o monedă reală. Leul este divizat în 100 de bani şi se întemeiază pe
bimetalism - aur şi argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g cu titlul
900, iar în argint de 5 g cu titlul 835. Potrivit legii, urmau a fi puse în
circulaţie monezi de aur de 5, 10 şi 20 de lei, de argint de 50 de bani, 1 leu şi
2 lei. Moneda măruntă era confecţionată din aramă în valori de 1, 2, 5 şi 10
bani. Un leu vechi echivala cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7
lei vechi. Adoptând sistemul bimetalist şi datele tehnice similare francului
francez, România şi-a aliniat moneda la sistemul monetar al Uniunii
Monetare Latine, din care făceau parte Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, legea
permiţând circulaţia în România a monedelor ţărilor respective.
Instituirea leului ca monedă naţională individualizează piaţa
românească în Europa, fiind deopotrivă un act de suveranitate ce anticipa
independenţa de stat a României. Prin instituirea sistemului monetar
naţional, autorităţile obţineau o importantă victorie în acţiunea de
modernizare a economiei româneşti. Deşi a cunoscut dificultăţi, mai ales
datorită deprecierii argintului în raport cu aurul, fenomen cunoscut sub
numele de agio, leul va constitui un element important în modernizarea
finanţelor româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Modernizarea transporturilor. În România, asemenea altor ţări
europene cu o economie tradiţională, lipsită de o industrie modernă,
construirea primelor linii ferate a fost posibilă prin intermediul unor
230
concesiuni acordate de stat unor societăţi de construcţii feroviare străine.
Primele proiecte datează din perioada Războiului Crimeii şi sunt legate de
numele lui Barbu Ştirbey, care a purtat tratative cu investitori austrieci.
Programul economic al lui Al. I. Cuza avea în vedere construirea de
„linii de drumuri de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea
comunicaţiilor”, însă numai în 1865 s-a încheiat o convenţie cu societatea
J. Saniforth şi G. Barcalay din Londra pentru construirea căii ferate
Bucureşti-Giurgiu. A fost singura concesiune din perioada Cuza care a fost
finalizată, deşi în 1866 Parlamentul a anulat-o pentru a o reaccepta în anul
următor. Linia ferată Bucureşti-Giurgiu în lungime de 67,5 km, inaugurată
la 31 octombrie 1869, lega capitala de unul din cele mai importante porturi
de la Dunăre.
Domnitorul Carol, care venea dintr-o ţară aflată în centrul Europei
unde „febra” construirii căilor ferate atinsese cote înalte şi dăduse cale
liberă unor importante speculaţii financiare, îşi va manifesta încă din
primele luni ale domniei hotărârea de a acţiona pentru construirea unei
reţele feroviare care să dezvolte economia ţării şi să asigure legături solide
şi permanente cu întregul continent european.
Concesiunea Strousberg, ce a stat la baza marelui scandal politic cu
implicaţii internaţionale cunoscut sub numele de Afacerea Strousberg,
marcând prin consecinţele sale viaţa economică şi politică în prima etapă a
domniei lui Carol I, a reprezentat un moment semnificativ în procesul de
modernizare a României şi de colaborare cu capitalul extern. Contractul
de concesiune între Strousberg şi autorităţile române, prin care investitorul
prusian a obţinut dreptul de construcţie prin concesionare a unei linii
feroviare în lungime de 919 km, de la Roman la Vârciorova, s-a negociat şi
elaborat în timpul guvernului Nicolae Golescu, în care portofoliul
Finanţelor era deţinut de I C Brătianu, iar cel al Lucrărilor Publice, de
Panait Donici Concesiunea Strousberg s-a finalizat prin Decretul Domnesc
din 21 septembrie/3 octombrie 1868.
Guvernul acorda dreptul de a construi şi exploata următoarele linii
de cale ferată: a) Roman-Tecuci-Galaţi, cu o linie secundară Tecuci-Bârlad;
b) Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti; c) Bucureşti-Piteşti-Slatina-
Craiova-Turnu-Severin-Vârciorova. Dacă guvernul considera necesar, el
putea să solicite constructorului realizarea şi a liniei Buzău-Focşani-Adjud
în aceleaşi condiţii şi preţ ca şi celelalte linii. Concesiunea era acordată
pentru o perioadă de 90 de ani, însă guvernul o putea răscumpăra, dacă
231
dorea, după 30 de ani. Din punct de vedere financiar, preţul era fixat la
270 000 lei pe kilometru de cale ferată. Pentru asigurarea finanţării,
concesionarii urmau să constituie o companie care să emită obligaţiuni a
căror dobândă de 7,5 % pe an, plătibilă odată la şase luni, trebuia să fie
garantată de stat. În conformitate cu articolul 8, valoarea unei acţiuni era de
375 franci-5 lire sterline-100 taleri de Prusia.
Concesiunea Stroussberg s-a derulat între noiembrie 1868 şi
octombrie 1871; contractul de concesiune, la sfârşitul anului 1870, se
concretizează prin intrarea provizorie în funcţiune a liniei Roman-Tecuci-
Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti. În acest interval de timp, deficien-
ţele apărute în derularea contractului au fost de ordin financiar şi de ordin
tehnic. În gestionarea financiară a acestei investiţii, guvernul a fost pus în
dificultate de faptul că operaţiunile financiare se hotărau la Berlin de către
Strousberg, iar cele tehnice în România.
Criza Concesiunii Strousberg intră în faza sa finală în decembrie
1870, când conducătorul companiei a anunţat că nu va plăti dobânzile
scadente la 1 ianuarie 1871. Mai mult, a solicitat statului român achitarea
acestor obligaţii financiare, considerând investiţia finalizată. Guvernul Ion
Ghica a refuzat să satisfacă cererile concesionarului, ajungându-se la grave
neînţelegeri între părţile contractante, atât în legătură cu calitatea lucrărilor
efectuate, cât şi cu modul de interpretare a clauzelor contractului de
concesiune. Afacerea Strousberg cunoaşte o nouă evoluţie după venirea la
conducerea ţării a guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, în
martie 1871. Acesta va opta pentru soluţia concilierii, propunând în iunie
1871 un proiect de convenţie cu concesionarii prin care aceştia se obligau
să finalizeze lucrările liniei Roman-Piteşti, iar obligaţiunile neplătite urmau
a fi convertite în acţiuni cu o dobândă de 5%.. Guvernul se va confrunta
însă cu opoziţia Adunării Deputaţilor, care, la 20 iulie/1august 1871, va
vota legea prin care guvernul era autorizat să trimită litigiul unui tribunal de
arbitraj; acesta va decide rezilierea concesiunii Strousberg, care se va
produce la 4/16 octombrie 1871.
Epilogul Afacerii Strousberg corespunde anilor 1879-1880, când
România, a cărei independenţă obţinuse recunoaşterea internaţională la
Congresul de la Berlin din 1878, lupta în plan diplomatic să i se
recunoască noul statut de către marile puteri. Legea privind cesiunea căilor
ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român a intrat în vigoare la

232
29 ianuarie/10 februarie 1880, iar suma plătită de statul român a fost de
287 500 000 lei, care trebuia amortizată în 44 ani.
Convenţia comercială şi de navigaţie dintre România şi
Austro-Ungaria. În ansamblul economiei româneşti din epoca modernă,
relaţiile comerciale externe au avut un rol deosebit de important. Faptul că
statul român avea o agricultură a cărei producţie era în mare măsură
destinată exportului şi care depindea direct de evoluţia preţurilor pe piaţa
mondială i-a făcut pe guvernanţi să caute pentru cerealele româneşti pieţe
sigure şi, în acelaşi timp, apropiate, pentru a avea costuri de transport mici.
Semnarea de către România, la 10/22 iunie 1875, a Convenţiei
comerciale cu Imperiul Austro-Ungar, după negocieri dificile care se
purtaseră timp de mai mulţi ani, corespundea în mare măsură acestor
interese, favorizând pe marii proprietari exportatori de cereale, dar afecta
grav politica de industrializare, deoarece lăsa fără apărare produsele
industriale autohtone în faţa concurenţei produselor austriece. Pozitiv era
faptul că ea integra în mai mare măsură România (pe baza principiului
liberului schimb) în dinamica relaţiilor comerciale din Europa Centrală.
Prin textul Convenţiei, care cuprinde 32 articole, 3 tarife vamale, un
act adiţional şi un protocol final, statul român se obliga să scutească de taxe
vamale importul de maşini, cărbuni, minereu de fier, oţel brut, produse
chimice; să accepte un tarif fix pentru importul de zahăr, ţesături, articole
din sticlă, piele, mobilă etc.; să nu impună taxe de export la sare, tutun, vin,
petrol brut şi rafinat etc. Economia românească era dezavantajată de decizia
de a scuti de taxe importul de făină şi produse derivate din monarhia
habsburgică, iar produsele similare autohtone vor face cu greu faţă
concurenţei produselor austro-ungare.
România putea în aceste condiţii să exporte fără taxe vamale cereale
în Austro-Ungaria, iar exportul său de animale era supus unei taxe pe
teritoriul austro-ungar. Pentru mărfurile care nu erau specificate în
Convenţie se prevedea un tarif de 7,5% ad valorem, iar tranzitarea
teritoriului celor două state de mărfurile celor două părţi contractante era
scutită de taxe. Convenţia a dezavantajat ţara noastră, deoarece aceasta
exporta produse agricole şi animaliere ce aveau preţuri mici pe piaţa
internaţională şi importa produse de lux şi produse industriale cu un grad
înalt de prelucrare, ce aveau un preţ de piaţă ridicat.
Exportul românesc în Austro-Ungaria a întâmpinat numeroase
dificultăţi ca urmare a presiunilor exercitate asupra autorităţilor de marii
233
proprietari agrari, afectaţi şi ei de criza agrară. Încheierea în anii următori a
unor convenţii în condiţii asemănătoare cu Rusia, Germania, Anglia, Franţa,
Italia a arătat că marile puteri erau interesate în dezvoltarea relaţiilor cu
România, favorizând acţiunile acesteia de emancipare faţă de Turcia.

4. MODERNIZARE ŞI PROGRES ECONOMIC LA SFÂRŞITUL

SECOLULUI XIX ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Cucerirea independenţei naţionale a României a dus la înlăturarea
unuia din principalele obstacole care stăteau în calea dezvoltării capitaliste
a ţării: dependenţa faţă de Imperiul otoman. Posibilitatea de a încheia în
mod nestingherit tratate comerciale şi vamale cu diferite state a permis
adoptarea unei politici economice care să favorizeze dezvoltarea industrială
a ţării, condiţie esenţială pentru propăşirea statului modern român. La
rândul ei, dezvoltarea industriei capitaliste are consecinţe directe asupra
celorlalte ramuri ale economiei: agricultura, sistemul bancar, comerţul
intern şi extern, căile de comunicaţii şi de transport etc.
Cu toate că dezvoltarea industriei în ultimul sfert al secolului XIX a
cunoscut o linie ascendentă, principala pondere în economia romanească
continua să fie deţinută de agricultură, care a cunoscut, la rândul ei, o
dezvoltare permanentă, în ciuda puternicelor piedici create de structura
proprietăţii şi de concurenţa cerealelor străine pe pieţele europene.
O caracteristică a evoluţiei economice a României spre sfârşitul
secolului al XIX-lea au fost pătrunderea capitalului străin în industrie,
acapararea de către acesta a principalelor sale ramuri. Trusturile străine au
imprimat un caracter unilateral economiei, urmărind transformarea ţării
într-o sursă de materii prime ieftine şi o piaţă de desfacere pentru produsele
altor ţări.
Dezvoltarea industriei. În primul deceniu după independenţă,
consecinţele Convenţiei comerciale semnate în 1875 cu Austro-Ungaria
s-au reflectat în industrie prin concurenţa puternică pe care mărfurile
fabricate în Imperiul austro-ungar o făceau celor româneşti. În aceste
condiţii, o serie de fabrici şi manufacturi existente în România s-au închis,
iar sectorul meşteşugăresc şi-a accentuat declinul.
Împotriva Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria s-au pronunţat
reprezentanţii burgheziei liberale, care, susţinând promovarea politicii
comerciale protecţioniste, militau pentru crearea unei industrii autohtone.
234
„Întemeierea unei industrii naţionale este condiţie de viaţă pentru statul
nostru,” sublinia economistul şi omul politic P.S. Aurelian. Acesta cerea
adoptarea unor masuri care să împiedice concurenţa străină şi în acelaşi
timp să favorizeze valorificarea industrială a bogăţiilor ţării.
Guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a adoptat o serie de măsuri
cu scopul protejării şi încurajării industriei româneşti. Cele mai importante au
fost adoptarea tarifului vamal din 17 mai 1886, care fixa taxe asupra unui
număr important de produse străine importate, şi legea din 1887 ,intitulată,
„Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale”, care acorda
avantaje celor ce puneau bazele unei întreprinderi industriale cu un capital de
50 000 lei sau cu un personal de cel puţin 25 lucrători: scutiri de impozite,
reduceri pe căile ferate, acordarea gratuită de terenuri pentru construcţii etc.
Ca urmare a acestor măsuri, ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a
cunoscut o creştere rapidă, mai ales în sectoarele alimentar, forestier şi
extractiv, în care sporesc spectaculos extracţia şi prelucrarea petrolului.
Ramura petrolieră devenea, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, o dată
cu descoperirea bogatelor zăcăminte petrolifere la est şi sud de arcul
carpatic, o zonă atractivă de investiţii pentru marile trusturi internaţionale
cu capital german, englez, şi, după 1900, american; industria textilă, deşi a
cunoscut un ritm crescând de dezvoltare, nu a reuşit să asigure decât o parte
din consumul intern. O dezvoltare relativ rapidă au cunoscut industriile
pielăriei, hârtiei şi materialelor de construcţie.
Industria metalurgică se limita la producţia de cuie, sârmă şi piese
pentru repararea maşinilor agricole, încât acest sector al economiei păstra în
continuare un caracter manufacturier.
România a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare economică, pe
primul plan situându-se acele sectoare care foloseau materia primă din ţară
şi, mai ales, care necesitau investiţii mai reduse şi posibilităţi de câştiguri
imediate. O particularitate a dezvoltării industriale moderne a României
este faptul că marea industrie mecanizată apare şi se dezvoltă simultan cu
creşterea atelierelor manufacturiere.
Cu toate că industria a cunoscut, în ultimul sfert al secolului
al XIX-lea, o dezvoltare semnificativă în comparaţie cu perioada anterioară,
totuşi procesul de industrializare a ţării s-a desfăşurat într-un ritm destul de
lent în raport cu cerinţele statului modern român. Acest proces a fost
influenţat în sens negativ atât de concurenţa produselor străine, cât şi de
insuficienţa capitalului autohton. Caracteristic pentru dezvoltarea econo-
235
miei româneşti în această perioadă este pătrunderea capitalului străin, care
controlează principalele ramuri ale economiei naţionale.
Problema agrară. Incapacitatea reformei agrare din 1864 de a
asigura crearea unei proprietăţi ţărăneşti competitive, rentabilă economic,
capabilă să elimine legătura economică dintre clăcaşul devenit proprietar şi
marea proprietate moşierească, pe fondul înzestrării tehnice tradiţionale
slab productive, a determinat menţinerea gospodăriei ţărăneşti într-o stare
economică precară.
Situaţia s-a complicat în condiţiile economice de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, deoarece ţara noastră nu realiza produsele destinate exportului
în sectorul industrial, ca în Europa occidentală, ci în cel agricol, caracterizat
printr-o bază tehnică învechită şi relaţii contractuale nestimulative pentru
lucrătorii agricoli.
Legislaţia agrară dintre 1866 şi 1907, exprimată prin sistemul învoie-
lilor agricole, elaborată în beneficiul marilor proprietari, prin care ţăranii erau
lăsaţi la discreţia acestora, neavând mijloace de a se opune numeroaselor
abuzuri, a generat în epocă numeroase controverse. Constantin Dobrogeanu-
Gherea o considera ca fiind un factor principal al stării de neoiobăgie în care
ajunsese ţăranul la o jumătate de veac de la reforma din 1864.
Posesor al unei proprietăţi agrare care nu asigura securitatea
alimentară numeroasei sale familii şi resurse de hrană vitelor sale, ţăranul
era forţat să accepte învoielile agricole, deşi acestea îi erau în totalitate
defavorabile. Marile dificultăţi prin care trecea gospodăria ţărănească,
fragmentarea sa prin moşteniri succesive au favorizat procesul de paupe-
rizare a ţărănimii şi creşterea numărului de braţe de muncă disponibile.
În aceste condiţii, agricultura utiliza, la începutul secolului XX, o
numeroasă forţă de muncă ţărănească ieftin remunerată pe care legiuirile
agrare din perioada 1866-1893 au subordonat-o pe deplin proprietarilor şi
arendaşilor. În condiţii economice dificile, generate de criza agrară
europeană declanşată în 1873, în economia rurală nu se putea realiza o
producţie ridicată nici pe proprietatea moşierească, nici pe cea a ţăranului.
Rentabilitatea marii proprietăţi era asigurată de preţul scăzut al forţei de
muncă şi de lipsa investiţiilor în tehnică agrară.
Arendaşul devine, după cucerirea independenţei naţionale, exponentul
capitalismului în agricultură, deşi sistemul arendăşiei nu este reglementat
astfel încât să devină performant, cum se întâmpla în vestul Europei.
Arendaşul român, arendând pe termen scurt, urmărea numai profitul.
236
„Arendaşul intermediar nu este, în majoritatea cazurilor, un agricultor, ci un
speculator şi beneficiul şi-l scoate nu din mărirea producţiei, ci din
majorarea preţului cu care subarendează moşia parcelată micilor cultivatori.
Fără răspundere şi tragere de inimă, nici de ţăran, nici de moşie, el
exploatează pe amândoi. Pământul e secătuit, iar micul cultivator care nu
capătă decât o bucată neîndestulătoare îşi duce greu traiul”, constata
Constantin Garoflid în 1907.
Raportul arendaş-lucrător agricol în străinătate era reglementat prin
mijloace monetare, în timp ce ţăranul român, plătind şi în produse pentru
pământul arendat, era sistematic înşelat. În Apusul Europei, concurenţa,
exigenţele pieţei, reducerea mâinii de lucru din agricultură impuneau
arendaşului modernizarea proprietăţii, în timp ce în agricultura românească
supraoferta de forţă de muncă nu stimula modernizarea acesteia.
Sistemul de subarendare cu plata în natură, bazat pe învoielile
agricole, a fost impus de proprietari şi susţinut de realităţile din lumea
satului românesc. Ţăranul nu avea alternativă economică în cazul în care ar
fi dorit să renunţe la agricultură, deoarece oraşul, aflat la începutul
procesului de industrializare, nu-i conferea decât rar siguranţa unui loc de
muncă. Această realitate menţine o numeroasă populaţie activă în mediul
rural şi, în consecinţă, o forţă muncă ieftină, lesne de exploatat cu mijloace
abuzive, care aducea deţinătorului moşiei profit, fără să impună investiţii.
Spre deosebire de ţăranul român, care îşi plătea o parte din obligaţii în
natură, în ţările industrializate din Apusul Europei ţăranul era lucrător
agricol fără inventar, care lua în arendă pământ de la proprietar, închiriind
şi inventar agricol, cu plata în bani.
Lipsa de interes a unor mari proprietari de a exploata direct moşia,
asociată cu absenţa unor măsuri legislative care să limiteze suprafaţa
arendată, a dus la constituirea unor mari trusturi arendăşeşti, ce acaparează la
începutul secolului XX majoritatea marilor proprietăţi agrare. Marile moşii
de peste 1.000 ha erau controlate de arendaşi în proporţie de peste 75%, cel
mai cunoscut trust fiind cel al fraţilor Fischer, ce controla practic Moldova
prin cele 237.000 ha arendate în 10 judeţe. Faptul că arendaşii străini erau
majoritari (54%), numeroşi dintre aceştia fiind evrei, a dat acestei probleme
economice conotaţii antisemite, mai ales în 1907.
Profitând de lacunele cadrului legislativ, de incultura şi
analfabetismul din lumea rurală, uneori de complicitatea autorităţilor,
practicând deopotrivă dijma la tarla, cea în bani sau cea mixtă, arendaşul
237
măreşte în mod constant gradul de exploatare a lucrătorului agricol,
periclitând fragilul echilibru social din lumea rurală. Într-o lume rurală
bazată pe o agricultură în care factorii climatici au o mare importanţă în
stabilirea productivităţii la hectar, iar condiţiile de trai şi starea de sănătate a
familiei ţărăneşti sunt precare, tensiunile sociale sunt permanente. Ele
degenerează uneori în violenţe, iar în 1888 au provocat o răscoală care a
cuprins judeţele din sudul ţării, fiind necesară intervenţia armatei.
Evenimentele din 1888 au arătat guvernanţilor cât de grave erau
problemele social-economice din satul românesc, însă în mediul politic
acestea au fost minimalizate. Considerate de unele ziare ca fiind provocate
de „agitatori străini” sau de „propagandişti socialişti” infiltraţi printre
locuitorii satelor, nemulţumirile ţărăneşti nu au fost urmate de măsuri
eficiente care să amelioreze condiţiile de viaţă în mediul rural.
Deceniul care a urmat răscoalei din 1888 s-a caracterizat prin mari
probleme de ordin economic în condiţiile apogeului crizei agrare în 1895.
Scăderea dramatică a preţurilor la cereale a influenţat direct situaţia
economică a ţărănimii, ale cărei venituri au scăzut, iar exploatarea ei de
către proprietari şi arendaşi a crescut.
În aceste condiţii, după 1900, problema ţărănească rămâne principala
problemă pe care trebuie să o rezolve partidele politice, iar dezbaterile cu
tentă politică, economică şi socială în care se caută soluţii sunt extrem de
frecvente. Evenimentele violente din 1907 au arătat guvernanţilor cât de
grave erau problemele din agricultura românească şi că „în îmbunătăţirea
tehnicii agricole şi a stării ţăranului, în ridicarea nivelului de cultură a
poporului şi în îngrijirea sănătăţii maselor, epoca regelui Carol I nu a
marcat decât progrese foarte mici”. În aceste condiţii, burghezia liberală din
jurul lui I. I. C. Brătianu, ca şi o importantă grupare conservatoare au înţeles
că progresul economic în România nu era posibil fără ameliorarea situaţiei
economice, sociale şi politice a ţărănimii.
Măsurile luate după 1907 de noul guvern liberal, printre care:
desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, crearea Casei rurale în 1908, arendarea
moşiilor statului de către obştile ţărăneşti au ameliorat într-o oarecare
măsură situaţia ţăranilor, însă era evident că existenţa a 300.000 de familii
ţărăneşti fără pământ şi a 423.403 de familii ce deţineau proprietăţi mici,
până la 3 ha, impunea o nouă împroprietărire. Ca şi în preajma anului 1864,
perspectiva unei noi reforme agrare a scindat din nou clasa politică şi a fost

238
nevoie de peste un deceniu de confruntări politice pentru ca ea să se
înfăptuiască după primul război mondial.
Comerţul. În domeniul comerţului exterior, primele indicii ale unei
posibile schimbări apar în anii 1882-1883, când România se opune
pretenţiilor Austro-Ungariei de a controla comerţul şi navigaţia pe Dunăre
şi de a deţine o poziţiile dominantă în Comisia Europeană a Dunării.
Căutând să-şi protejeze interesele, România anulează în 1883 statutul
porto-franco al porturilor Galaţi şi Brăila, limitând astfel tranzitul comercial
dunărean al Austro-Ungariei, decizie ce poate fi considerată ca
reprezentând prologul viitorului război vamal dintre cele două ţări. Între
1880-1903, cu sprijinul capitalului german, România va moderniza portul
Constanţa, care devine astfel principala poartă comercială a României.
La 17/29 mai 1886, România adoptă o politică comercială
protecţionistă prin intrarea în vigoare a unui tarif vamal, prin care 592 de
produse de import erau supuse unor taxe care în medie se ridicau la 30%. În
august 1886, Convenţia comercială semnată cu Austro-Ungaria a fost
denunţată, ceea ce a determinat autorităţile austro-ungare să interzică
importurile din România, declanşând un război vamal ce va dura până în
1893. Politica protecţionistă a statului român căuta să frâneze pătrunderea
mărfurilor străine concurente, dar şi să favorizeze diversificarea producţiei
de mărfuri interne prin atragerea unor investiţii de capital extern.
După încetarea războiului vamal, Austro-Ungaria, ca pondere în
comerţul exterior românesc, va fi depăşită de Germania, care va face din
România o ţară de tranzit pentru exporturile sale către Orientul Apropiat.
De altfel, dezvoltarea economică şi modernizarea României în ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea se datorează în bună măsură relaţiilor sale
comerciale cu Germania.
Balanţa comercială externă a României a continuat să fie negativă
până la 1900. Acest fapt era determinat de natura comerţului nostru exterior
(produse agricole şi materii prime în schimbul produselor industriale cu
grad înalt de prelucrare), dar mai ales de faptul că produsele româneşti s-au
văzut concurate după 1870, pe piaţa europeană, de produsele ruseşti şi de
cele din afara Europei, îndeosebi americane, care au invadat piaţa
europeană, ducând la scăderea dramatică a preţurilor la produsele agricole.
După 1900, România îşi echilibrează balanţa de plăţi externe, datorită
înfiinţării unor bănci cu capital străin (german şi austro-ungar 66%, francez
30%, 4% terţe ţări), fapt ce va pune capăt lipsei cronice de capital de pe piaţa
239
românească. Nivelul general al investiţiilor străine a devenit destul de
important şi, cu ajutorul lor, s-au dezvoltat majoritatea industriilor româneşti.
Rentabilizarea balanţei comerciale externe a fost posibilă, deoarece în
gama produselor de export româneşti apar un nou produs: petrolul şi, în
scurt timp, derivatele acestuia. De la 250.000 tone în 1900, producţia de
petrol a României creşte în 1910 la 1.800.000 tone, din care consumului
intern îi revenea 1%. După 1910, cu ajutorul capitalului german vor apărea
primele rafinării de petrol, iar acest lucru va avea ca rezultat creşterea
preţurilor produselor petroliere româneşti.
La începutul secolului al XX-lea, comerţul exterior românesc îşi
păstrează orientarea tradiţională, fiind legat de piaţa Europei centrale şi de
cea balcanică. Relaţiile comerciale cu Europa apuseană au o pondere mai
redusă, deoarece legăturile economice cu Franţa se diminuaseră după 1866,
aceasta îndreptându-şi atenţia spre Rusia, iar Anglia, deşi manifestase un
constant interes comercial pentru Principate după 1829, continua să fie un
concurent redutabil pentru Puterile Centrale pe piaţa românească şi avea
interesele comerciale externe orientate în afara spaţiului european: America
latină, Orientul îndepărtat, colonii şi dominioane. În aceste condiţii, relaţiile
comerciale ale României cu Anglia aveau o particularitate, fiind
intermediate de Belgia. Importurile belgiene de cereale româneşti erau doar
un paravan pentru firmele britanice, Belgia fiind, din raţiuni ce ţin de
politica comercială, principala poartă de tranzit a Marii Britanii în ceea ce
priveşte produsele europene.
Germania îşi va intensifica în aceste condiţii relaţiile comerciale cu
România, ale cărei cereale găsesc în Germania o nouă piaţă de desfacere
avantajoasă, alături de tradiţionala piaţă habsburgică. În zona balcanică,
după evenimentele din anii 1877-1878, România îşi va normaliza rapid
raporturile cu Turcia, desfăşurând până în 1914 cu aceasta o intensă
activitate comercială. Ţara noastră exporta masiv produse agricole şi
lemnoase, importând la preţuri avantajoase produse mediteraneene.
În 1912, comerţul exterior românesc pe locuitor a atins valoarea de
137 mărci, indicator ce situa ţara noastră pe locul 8 în lume. În 1914,
schimburile externe ale României, în valoare de 1.280.000.343 franci (din
care 642.103.783 franci export şi 637.900.560 franci import), reprezentau
0,6% din volumul schimburilor comerciale mondiale.
În 1904, guvernul liberal elaborează un nou tarif vamal, pentru a-l
înlocui pe cel din 1886, ce expira în 1906. Elaborat de ministrul liberal de
240
finanţe Emil Costinescu, tariful reflecta preocuparea României de a-şi
adapta legislaţia vamală la noile realităţi de pe piaţa europeană, majoritatea
statelor trecând deja la diferite practici protecţioniste. Promovând în
continuare protecţionismul vamal în relaţiile comerciale externe, liberalii
rămâneau credincioşi politicii „prin noi înşine”, pentru că a o abandona ar
fi echivalat cu un act de trădare naţională, considera Emil Costinescu.
Tariful din 1904 (tariful Costinescu) a intrat în vigoare în 1906 în
perioada guvernării conservatoare, după ce în 1905 fusese promulgatã
Legea generalã a vămilor, ce instituia suprataxe faţã de acele ţãri care luau
măsuri pe pieţele lor împotriva mărfurilor importate din România. Tariful
acorda avantaje statelor cu care ţara noastră avea încheiate convenţii
comerciale şi stabilea taxe reduse, mergând până la eliminarea lor pentru
materii prime şi utilaje vitale dezvoltării economiei, mărind tarifele pentru
produsele importate similare celor care se produceau în ţară.
În 1912/1913, România se prezenta ca o ţară de mare export.
Produsele solului reprezentau la export 76,19% din total, ale subsolului
20,37%. România a importat, în acelaşi an bugetar, 32,15% produse ale
solului, 28,37% ale subsolului etc. În perioada antebelică, România a avut,
în ceea ce priveşte exportul, un regim de completă libertate, de la care se
putea face însă o singură derogare, permisă de articolul 12 al legii generale
al vămilor, articol care preciza ca, prin decrete regale, în cazuri de urgenţă,
exportul produselor agricole să fie controlat de stat.
Sistemul bancar. Necesitatea creării unui sistem bancar modern a
fost înţeleasă de burghezia română încă din epoca regulamentară, iar în
timpul lui Cuza s-au elaborat mai multe proiecte pentru înfiinţarea unei
bănci de scont şi de emisiune Ele au eşuat din cauze politice interne şi
externe, dar şi de natură economică. Lipsa unei bănci centrale a fost
puternic resimţită în preajma războiului de independenţă, când România
avea nevoie de surse de finanţare pentru susţinerea operaţiunilor militare.
Pregătită încă din 1879 de I. I. C. Brătianu, secondat de Eugeniu
Carada, acţiunea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României este finalizată
în aprilie 1880, când Parlamentul a decis înfiinţarea unei bănci de scont şi
emisiune cu un capital de 30 milioane de lei, din care 12 milioane depuşi în
momentul înfiinţării. Din cele 30 de milioane, 1/3 era capital de stat şi 2/3
capital particular. B.N.R. a devenit coloana vertebrală a sistemului bancar
românesc, din care mai făceau parte bănci cu capital românesc ca Banca
Agricolă, înfiinţată în 1894, Banca Comerţului din Craiova (1898), Banca de
Scont (1899), Banca Românească (1911). Alături de aceste bănci cu capital
românesc, după 1895 au apărut bănci cu capital străin: Banca Generală a
României (1895) – capital german, Banca de Credit Român (1904) – capital
241
mixt austro-român, Banca Marmorosch-Blank (1905) – capital maghiar,
german, francez, român şi Banca Franco-Română.
Pe lângă aceste 9 bănci mari, existau numeroase bănci mijlocii şi mici,
al căror număr ajunge în 1914 la 215, deţinând un capital de 228.000.000 lei,
precum şi băncile populare, înfiinţate după 1891 sub forma cooperativelor de
credit, al căror număr creşte – după adoptarea în 1903 a Legii băncilor
populare săteşti şi a Casei centrale a băncilor populare – de la 700 în 1902
la 2.755 în 1910. Create din iniţiativa lui Spiru Haret şi având în conducere
preoţi şi învăţători, băncile populare săteşti aveau menirea de a ridica din
punct de vedere economic ţărănimea şi satul românesc.
Pentru a asigura creditarea agriculturii, în 1881 s-au înfiinţat în judeţe
Case de credit agricol, care în 1893 au fost înlocuite de Creditul agricol,
ale cărui fonduri erau asigurate de stat şi care a funcţionat până în 1907,
acordând credite pe termen scurt (6 luni) cu o dobândă de 10%. În anul
1908 a fost înfiinţată Casa Rurală, societate pe acţiuni cu un capital de
10.000.000 lei, asigurat în proporţii egale de stat şi acţionarii particulari.
Modernizarea economică realizată în România la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX a creat condiţii pentru accelerarea
procesului de integrare a ţării în economia europeană a stimulat urbanizarea
şi promovarea valorilor civilizaţiei moderne, contribuind la crearea
condiţiilor pentru desăvârşirea unităţii naţionale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.
• Eugen Ghiorghiţă, Liberul schimb şi protecţionismul. Începuturile
industrializării României 1886-1914, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2002.
• Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876),
Editura Militară, Bucureşti, 1992.
• Daniel Chirot, Shimbarea socială într-o societate periferică, Editura
Corint, Bucureşti, 2002.
• C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2000.
• Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică,
2003.
• Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, vol. II, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1990.
• Mihail Opriţescu, Economia în Principatele Române. 1829-1866, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
• Mihail Opriţescu, Istoria economiei, Editura ASE, Bucureşti, 2005.

242
 ISTORIA DIPLOMAŢIEI UNIVERSALE

Prof. univ. dr. Gheorghe ONIŞORU

SEMESTRUL II
Obiective
Cursul se adresează studenţilor din anul terminal al Facultăţii de
istorie, venind în completarea şi aprofundarea cunoştinţelor obţinute la
cursurile de bază, precum şi la cel de istoria relaţiilor internaţionale. Dat
fiind specificul disciplinei, ne propunem în această sinteză o abordare
teoretică, chestiunile de ordin practic fiind la dispoziţia studenţilor în
lucrările semnalate de scurta bibliografie care încheie expunerea
rezumativă a problematicii abordate.
Principalele obiective ale cursului se referă la familiarizarea
studenţilor cu lumea diplomatică, motiv pentru care, pentru început, ne-am
propus să răspundem la întrebarea ce este diplomaţia, apelând, desigur, la
vocile autorizate ale specialiştilor în domeniu. Pentru a trece „de la vorbe la
fapte”, am considerat utilă inserarea unui scurt dicţionar de termeni folosiţi
frecvent în diplomaţie. Astfel, vom putea să utilizăm un vocabular specific
în cunoştinţă de cauză mai mult chiar, descifrarea evenimentelor zilnice şi
întreg limbajul de specialitate care le acompaniază pot fi mai uşor
„decriptate”.
De asemenea, am considerat că o scurtă incursiune în lumea
reglementărilor activităţii diplomatice şi consulare nu va face decât să
rotunjească bagajul de cunoştinţe al studenţilor. În acelaşi stil lapidar, am
abordat şi funcţiile diplomaţiei, rezumându-ne la cele de bază. Nu au fost
neglijate nici chestiunile ridicate de protocol, aşa cum este el definit, înţeles
şi aplicat în lumea diplomatică.
Partea secundă a cursului are în vedere practica diplomatică. Din
considerente de spaţiu, dar şi metodologice, ne-am limitat la abordarea unor
chestiuni de principiu şi la scurte incursiuni la cel mai înalt nivel al deciziei
diplomatice.
243
 PARTEA I
TEORIE ŞI METODOLOGIE
1. DIPLOMAŢIA – ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII
În limba greacă, diplomaţie însemna dublez, de la diplóô. Era vorba
despre redactarea actelor oficiale în dublu exemplar, dintre care unul
original, iar celălalt se păstra în arhivă de către un diplomat. Activitatea
depusă de acesta se considera a fi diplomaţie.
În epoca modernă, cuvântul diplomaţie începe să fie folosit de la 1645.
Dintre numeroasele accepţiuni ale termenului redăm câteva:
„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot apărea
între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”. „Diplomaţia guvernează
raporturile dintre state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru ţara sa
şi de a o înconjura de prieteni care să-i protejeze independenţa şi, de
asemenea, de a regla în mod paşnic conflictele internaţionale.” „Obiectul
diplomaţiei este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii
concilierii, de a strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta
relaţii amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect
guvernele ostile” (Jean-Charles Serres).
„Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea
negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a
regulariza şi întreţine aceste relaţii” (Harold Nicolson).
Pentru a înţelege activitatea diplomatică, trebuie explicaţi o serie de
termeni specifici. Insistăm doar asupra celor mai importanţi, pentru detalii
studenţii având la dispoziţie un Dicţionar semnalat în bibliografia cursului:
─ acreditarea este procedura de numire şi de intrare în atribuţii a
ambasadorului sau a şefului misiunii diplomatice;
─ ad interim – provizoriu;
─ agrement – este acordul prealabil dat de statul de reşedinţă la acre-
ditarea unui ambasador sau şef de misiune. Interesant este faptul că o eventuală
respingere a unei candidaturi nu trebuie motivată de către statul de reşedinţă;
─ aide-mémoire – notă diplomatică ce rezumă în cuprinsul unor
tratative istoricul problemei în discuţie;
─ ataşaţii reprezintă personalul acreditat pe lângă misiunile
diplomatice specializat pe anumite domenii. Aceştia pot fi militari,
comerciali, diplomatici şi onorifici;
244
 ─ armistiţiul este un instrument juridic de suspendare temporară a
unor ostilităţi;
─ bunele oficii constituie intervenţia unui stat care se pune la
dispoziţia a două părţi aflate în litigiu;
─ canalul diplomatic este o formă specifică a muncii diplomatice ce
înlesneşte comunicarea dintre state;
─ casus belli, termen latin ce defineşte justificarea declarării stării de
război;
─ cobeligeranţa este starea în care se află un stat ce participă la un
conflict alături de alte state, având un inamic comun, fie el stat sau alianţă;
─ concordatul defineşte convenţia încheiată între Statul papal şi alt
stat;
─ condominium reprezintă exercitarea în comun de către cel puţin
două state a suveranităţii asupra unui teritoriu;
─ însărcinatul cu afaceri este un personaj diplomatic inferior ca rang
ambasadorului, acreditat direct la ministerul de externe al statului de
reşedinţă;
─ legaţia este o misiune diplomatică cu un rang inferior ambasadei;
─ notele diplomatice reprezintă forme de corespondenţă la nivelul
afacerilor dintre state, fiind de mai multe tipuri:
o note verbale
o note semnate
o scrisoare personală
o note colective
o aide-mémoire
o memorandum
o schimb de note
o ultimatum
─ parafarea reprezintă semnarea prealabilă a unor documente
diplomatice;
─ persona grata, expresie latină ce defineşte o persoană agreată;
─ persona non grata, tot o expresie latină, dar care se referă la un
diplomat devenit indezirabil în statul unde este acreditat;
─ plenipotenţiarul este persoana care primeşte puteri depline din
partea unui stat pentru a negocia, adopta, autentifica sau semna un tratat
internaţional;

245
 ─ ratificarea reprezintă actul prin care un stat îşi asuma un document
semnat de plenipotenţiarii săi;
─ valiza diplomatică este, de regulă, un colet ce conţine documente
sau obiecte de uz oficial. Aceasta nu poate fi deschisă sau reţinută de un alt
stat.
2. REGLEMENTĂRILE DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII
DIPLOMATICE
Activitatea diplomatică a fost reglementată printr-o serie de
documente şi tratate internaţionale la care au aderat statele independente
prin reprezentanţii lor. Din această serie amintim:
a) Regulamentul de la Viena din 1815 cu privire la rangul agenţilor
diplomatici, document ce a fost inclus în tratatul de la Paris semnat de opt
puteri la 19 martie 1815 în urma căderii Imperiului napoleonean.
b) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din
18 aprilie 1961.
Articolul 3 al acestei Convenţii prevede principalele atribuţii ale
misiunii diplomatice:
„a. reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;
b. protejarea, în statul acreditar, a intereselor statului care
acreditează şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c. negocierea cu guvernul statului acreditar;
d. informarea, pe toate căile legale, cu privire la condiţiile şi
evoluţia evenimentelor în statul acreditar şi informarea, pe acest subiect, a
statului acreditant;
e. promovarea unor relaţii amicale şi dezvoltarea relaţiilor
economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.”
c) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, din 24
aprilie 1963.
Articolul 5 al acestei Convenţii defineşte în ce constau funcţiile
consulare:
„a. protejarea, în statul de reşedinţă, a intereselor statului trimiţător şi
pe ale cetăţenilor săi, persoane fizice şi morale, în limitele admise de
dreptul internaţional;
b. favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale
şi ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi promovarea în

246
orice alt mod a relaţiilor amicale între acestea, în cadrul dispoziţiilor
prezentei convenţii;
c. obţinerea de informaţii, prin toate mijloacele legale, asupra
condiţiilor şi evoluţiei vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a
statului de reşedinţă, informarea statului trimiţător în acest domeniu şi
furnizarea de informaţii persoanelor interesate;
d. eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor
statului trimiţător, precum şi a vizelor şi documentelor corespunzătoare,
pentru persoanele care doresc să călătorească în statul trimiţător;
e. acordarea de ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi
morale, ale statului trimiţător;
f. acţionarea în calitate de notar şi ofiţer al stării civile şi exercitarea
unor funcţii similare, ca şi anumite funcţii de ordin administrativ, cu condiţia
ca legile şi reglementările statului de reşedinţă să nu se opună la aceasta;
g. protejarea intereselor cetăţenilor, persoane fizice şi morale ale
statului trimiţător, în succesiunile pe teritoriul statului de reşedinţă, conform
legilor şi reglementărilor statului de reşedinţă;
h. protejarea, în limitele fixate de legile statului de reşedinţă, a
intereselor minorilor şi handicapaţilor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai
ales atunci când se cere instituirea unei tutele sau a unei curatele;
i. sub rezerva unor practici şi proceduri în vigoare în statul de
reşedinţă, reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător sau luarea de
dispoziţii pentru a asigura reprezentarea corespunzătoare în faţa tribunalelor
sau a celorlalte autorităţi ale statului de reşedinţă, pentru a cere, conform
legilor şi reglementărilor statului de reşedinţă, adoptarea unor măsuri
provizorii în vederea protejării drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni,
atunci când, datorită absenţei lor, sau din orice altă cauză, nu pot să-şi apere
în timp util drepturile şi interesele;
j. transmiterea actelor judiciare şi extrajudiciare sau executarea
comisiilor rogatorii, conform acordurilor internaţionale în vigoare sau, în
lipsa unor astfel de acorduri, în orice manieră compatibilă cu legile şi
reglementările statului de reşedinţă;
k. exercitarea drepturilor de control şi de inspecţie prevăzute de
legile şi reglementările statului trimiţător asupra navelor maritime şi
vapoarelor fluviale având naţionalitatea statului trimiţător şi asupra
avioanelor înmatriculate în acest stat, ca şi asupra echipajelor lor;

247
 l. acordarea de asistenţă navelor, vapoarelor şi avioanelor menţio-
nate în alineatul k al prezentului articol, ca şi echipajelor lor, primirea
declaraţiilor asupra călătoriilor acestor nave şi vapoare, examinarea şi
vizarea hârtiilor de bord şi, fără prejudicierea puterilor autorităţilor statului
de reşedinţă, organizarea de anchete privind incidentele survenite pe
parcursul călătoriei şi rezolvarea contestaţiilor de orice natură între căpitan,
ofiţeri şi marinari, în limita legilor şi reglementărilor statului trimiţător;
m. exercitarea oricăror altor funcţiuni încredinţate unui post consular
de către statul trimiţător şi care nu sunt interzise de legile şi reglementările
statului de reşedinţă sau cărora statul de reşedinţă nu li se opune sau care
sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător
şi statul de reşedinţă.”
d) Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor,
adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 12
decembrie 1974.
Pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor şi idealurilor politicii
externe ale unui stat sunt folosite misiuni diplomatice şi posturi consulare.
La acest nivel există o etichetă strictă, respectată de toate statele lumii.
Louis Dussault prezintă chiar:
„Ordinea de precădere a şefilor de misiuni diplomatice:
Articolul 14 al Convenţiei de la Viena din 1961 precizează cele trei
clase în care se regrupează şefii misiunilor diplomatice:
─ Ambasadorii sau nunţii (nunţiul este reprezentantul Papei – n.n.)
acreditaţi pe lângă şefii de stat şi ceilalţi şefi de misiune cu un rang
echivalent.
─ Trimişi, miniştri sau internunţii acreditaţi pe lângă şefii de stat.
─ Însărcinaţii cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştrii afacerilor
externe.
În ceea ce priveşte statutul lor nu se face nici o diferenţă între şefii de
misiuni, clasa căreia îi aparţin nu are importanţă; nu sunt afectate decât
eticheta şi ordinea de precădere.
Fiecare dintre şefii de misiuni va ocupa, în clasa sa, rangul determinat
de data sosirii. Decanul corpului diplomatic, care beneficiază de primul loc,
este deci în mod normal şeful de misiune aflat în funcţie de cel mai mult
timp. Există însă ţări care atribuie această onoare reprezentantului Sfântului
Scaun, fără a ţine seama de data începerii misiunii sale. Această normă,
recunoscută de convenţia de la Viena, nu se aplică însă în Canada.
248
 Ordinea de precădere a şefilor reprezentanţilor consulare:
Convenţia de la Viena, din 1963, determină patru clase de şefi de
posturi consulare – consuli generali, consuli, vice-consuli, agenţi consulari
– şi fixează ordinea protocolară a acestora, precizând că funcţionarii
consulari onorifici sunt situaţi, pentru fiecare clasă, imediat după
funcţionarii consulari de carieră. Ordinea este deci următoarea:
─ consul general
─ consul general onorific
─ consul
─ consul onorific
─ vice-consul
─ vice-consul onorific
─ agent consular
─ agent consular onorific.
În fiecare clasă, rangul şefilor de post consular depinde de data sosirii
lor sau de data eliberării exequaturului. Decanul lor este desemnat după
aceeaşi regulă a vechimii, utilizată în cazul misiunilor diplomatice, fără ca
Sfântul Scaun să mai intre în discuţie, deoarece acesta nu are reprezentare
consulară. Şefii de post interimar sunt plasaţi, în fiecare clasă, după şefii de
post consular.”

3. FUNCŢIILE DIPLOMAŢIEI
Jean-Charles Serres, unul din reputaţii specialişti în domeniu, crede
că diplomaţia este caracterizată prin patru termeni de bază, şi anume cei de:
─ reprezentare;
─ protejare;
─ informare;
─ negociere.
Funcţia de reprezentare este esenţială pentru activitatea unui
diplomat. El este exponentul statului care l-a acreditat şi are autoritatea de a
vorbi în numele acestuia.
Funcţia de protejare este exprimată, mai ales, în plan economic şi
comercial, având un rol important şi pentru mediul de afaceri.
Funcţia de informare permite guvernului ambasadorului în cauză
să-şi facă o imagine clară asupra situaţiei din statul unde acesta este
acreditat, pe baza materialelor specifice la care are acces un diplomat.
249
 Funcţia de negociere este importantă pentru acordarea punctelor de
vedere ale diferitelor state şi guverne.
4. PROTOCOLUL
Termenul provine din limba greacă veche, rezultând din cuvintele
protos (primul) şi kallao (a lipi), deci ceea ce este lipit mai întâi. Practic,
era vorba despre prima foaie lipită pe un sul de papirus. Astăzi, potrivit
opiniei de mare autoritate a lui Louis Dussault, este vorba despre o
descifrare mai complexă:
„Ca sinonim al lui document, cuvântul protocol îmbracă două
semnificaţii. El poate fi utilizat pentru a desemna un tratat, o convenţie,
procesul-verbal al unei conferinţe. Ne referim atunci la semnificaţia de bază
a termenului. Vom spune că Danemarca şi Suedia au semnat un protocol
al grilelor de salarizare. Cuvântul poate, de asemenea, să desemneze un
formular utilizat pentru redactarea actelor publice. Este vorba despre un
imprimat compus din întrebări sau din elemente de fraze şi din spaţii care
urmează să fie completate de cel ce redactează documentul.
Utilizat ca adjectiv, protocolar se aplică la ceea ce se referă la
obiceiurile formale, aşa cum sunt recomandate ele de protocol. Vom spune
astfel: o vizită protocolară. În egală măsură, despre o persoană care ţine la
formalismul relaţiilor sociale vom spune că este protocolară; sensul este în
acest caz oarecum peiorativ”.

PARTEA a II-a
PRACTICA DIPLOMATICĂ
Istoria diplomaţiei este indisolubil legată de politica dusă de Marile
Puteri. În lucrarea de referinţă publicată de reputatul Henry Kissinger şi
dedicată diplomaţiei se regăsesc, pe lângă o excelentă analiză, numeroase
aprecieri care vin în ajutorul celor ce vor să înţeleagă mecanismele relaţiilor
internaţionale. Astfel, pentru a ne referi doar la politica externă a Statelor
Unite ale Americii, apelăm la un citat semnificativ:
„Particularităţile pe care America le-a dobândit pe parcursul istoriei
sale au produs două atitudini contradictorii faţă de politica externă. Prima
este aceea că America îşi serveşte cel mai bine interesele prin
perfecţionarea democraţiei la ea acasă, acţionând astfel ca un far pentru
restul lumii; cea de-a doua, că valorile Americii îi impun acesteia obligaţia
250
de a purta în numele lor o cruciadă mondială” (Henry Kissinger,
Diplomaţia, p.16).
Practic, este pusă în discuţie o întreagă filosofie a politicii externe.
Dacă nu privim din punctul de vedere al Marilor Puteri, ci din cel al unui
stat mic, precum România, putem aduce în discuţie o întreagă polemică
numai dacă ne referim la statutul postbelic al României.
După cum este cunoscut, în urma prefacerilor datorate celui de-al
doilea război mondial, România a intrat în sfera de dominaţie sovietică,
deşi sentimentul care domina în ţară era unul profund anticomunist. Din
această cauză, s-a născut chiar o psihologie de masă, milioane de români
aşteptând venirea americanilor, pe care îi considerau reprezentanţii
adevăratei democraţii. Şi totuşi, acest lucru nu avea să se întâmple decât
după căderea comunismului în Europa.
Desigur, momentul revoluţiei din Ungaria din 1956 a jucat un rol
important pentru trezirea la realitate a visătorilor. Atunci s-a văzut clar că
orizontul de aşteptare nu este propice pentru cei care aşteptau schimbări
profunde, spectaculoase şi rapide.
De aici se naşte însă întrebarea: Care este responsabilitatea Statelor
Unite pentru instaurarea comunismului în Europa de Est, în general, şi în
România, în particular. Un posibil răspuns poate fi găsit în citatul menţionat
din Henry Kissinger. Evoluţia evenimentelor de pe scena internaţională a
arătat că Statele Unite şi-au asumat rolul de garant al democraţiei, dar că
victoria în „războiul rece” nu era posibilă decât prin aplicarea unor politici
de durată. Desigur, în acest caz, nu putem găsi o explicaţie mai valabilă
pentru colapsul Uniunii Sovietice dacă nu ne raportăm la incredibila cursă
declanşată de administraţia americană, celebrul „război al stelelor”. Iată
deci o posibilă grilă de interpretare a unei aserţiuni lansate de Kissinger şi
bazată, evident, pe o cunoaştere profundă a realităţilor internaţionale, dar şi
a particularităţilor politicii externe americane.
Istoria diplomaţiei este plină de momente ciudate, paradoxale. Am
putea, de exemplu, să ne gândim la politica externă promovată de împăratul
francez Napoleon III. Dorind să dărâme eşafodajul pe care se construise
sistemul de la Viena (este vorba de celebrul congres din 1815), el a mizat
pe cartea naţionalismului european. Ideea s-a dovedit excelentă pentru
multe state, inclusiv pentru România, dar nu a adus nimic Franţei pe termen
lung. Mai mult, deşi, involuntar, Napoleon a contribuit la unificarea
Germaniei, cea care avea să-i dea lovitura de graţie în 1870; de aceea,
251
merită subliniată politica dusă de Bismarck, realpolitik-ul, bazată pe
împletirea dintre interesul naţional şi calculul puterii.
Desigur, marile momente ale istoriei relaţiilor internaţionale
constituie teme de reflecţie pentru studiul diplomaţiei. Din această cauză nu
ne vom referi în mod strict la astfel de evenimente şi nici măcar nu vom
urmări o cronologie în paginile acestei sinteze.
Bibliografia indicată şi studiul acesteia pot contribui la descoperirea
de către studenţi a numeroase cazuri-test care să-i ajute la înţelegerea şi
descifrarea marilor momente ale istoriei.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală după 1945, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
• Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală 1917-1945, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
• Ioan Scurtu, Istoria românilor, 1918-2003, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004.
• Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale, până la mijlocul secolului
al XX-lea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
• Allan Bullock, Hitler and Stalin: parallel lives, New York, 1992.
• Warren F. Kimball, (ed.), Churchill and Roosevelt. The complete
correspondance, vol.I-III, Princeton, 1984.
• Henry Kissinger, Diplomaţia (ediţia originală, Diplomacy, New York,
1994), Bucureşti, 1998.
• Walter Lippman, The cold war: a study in U.S. Foreign Policy, New York,
1947.
• Louis Dussault, Protocolul – instrument de colaborare, Bucureşti, 1996.
• Petre Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
• Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.
• Gheorghe Iacob, Introducere în diplomaţie, Iaşi, 1998.
• Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.
• Jacques Gandouin, Guide des bonnes maniėres et du protocole en Europe,
Paris, 1989.
• Mary Jane McCoffree, Pauline Innis, Protocol. The complete handbook of
diplomatic, official and social usage, Washington, 1985.
• Francois Massoulie, Conflictele din Orientul Mijlociu, Bucureşti, 2003.
• Norman Rose, Churchill. O viaţă de rebel, Bucureşti, 1998.
• Guide du protocole et des usages, Paris, 1988.
• Harold George Nicolson, The evolution of diplomacy, New York, 1962.

252
 BAZELE CIVILIZAŢIEI ROMÂNE MODERNE

Prof. univ. dr. Damian HUREZEANU

SEMESTRUL II
Obiective
Cursul îşi propune să facă înţeleasă istoria modernă a României din
perspectiva principalelor sale componente configuratoare. Cum participă
aceste componente la ansamblul istoric, cum dezvăluie articularea lor
fizionomia şi caracteristicile societăţii moderne româneşti şi ale evoluţiei sale –
iată sarcina cursului care porneşte, de fapt, din însuşi conceptul de civilizaţie.
Un aspect important pe care şi-l propune cursul este ca, pe lângă
perceperea în sine a trăsăturilor de ansamblu ale societăţii, să dezvăluie
interconexiunea acestor trăsături, structurarea lor în totalitatea fenomenului
istoric românesc în cursul evoluţiei sale moderne.
I
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Termenul istorie, însemnând cercetare, povestire, anchetă, datează
din antichitatea greacă. Termenul civilizaţie este mult mai recent. A pornit
din adjectivul civilizat, utilizat în secolul al XVI-lea în Franţa, denotând
persoană instruită, bine educată şi binecrescută; a înregistrat după aceea o
metamorfoză încât abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost folosit de
către omul de stat francez Turgot în înţelesul său modern. O întrebuinţare
similară a avut loc şi în Anglia (civilisation) în vreme ce în Italia s-a păstrat
frumosul cuvânt de provenienţă mai veche civiltá.
Aceasta nu înseamnă că lucrările mai vechi de cristalizarea conceptului
nu conţineau în expunerea lor aspecte de civilizaţie. Chiar marea operă a lui
Herodot Istorii apelează în expunerea sa la elemente de civilizaţie, prezentând,
dincolo de evenimente sau de fapte de arme, şi traiul, obiceiurile, condiţiile de
existenţă ale unor popoare, caracteristicile credinţelor lor religioase.
Gânditorul, istoricul şi dramaturgul francez Voltaire a conceput
lucrarea sa Eseu asupra moravurilor şi spiritului popoarelor ca pe un vast
tablou (relativ universal) al vieţii popoarelor cuprinzând nu numai
253
evenimentele şi faptele de ordin politic sau militar, ci, pe lângă moravuri şi
legi, îmbrăţişând domeniile artei, ştiinţei, filosofiei, oferind, prin urmare, o
imagine cât mai largă asupra condiţiei de existenţă a umanităţii. Istoria
coboară, am putea spune, din cerul vârfurilor conducătoare, civile şi
militare, spre mase, spre totalitatea componentelor caracteristice unor
popoare, unor arii de cultură.
Şi frumoasa scriere a învăţatului domn moldovean Dimitrie Cantemir
(1673-1723) Descrierea Moldovei (1716) se prezintă de fapt ca un tablou
de civilizaţie.
Autorul care a dat un statut de maturitate problemei civilizaţiei a fost
istoricul francez François Guizot. El a scris două lucrări: Istoria civilizaţiei
în Franţa de la căderea imperiului roman până la 1789, 5 volume, apărute
între 1829-1832, şi Istoria civilizaţiei europene. În aceste lucrări, Guizot
caută să definească profilul societăţii franceze în etapele succesive ale
dezvoltării sale, istoria vieţii sociale, a sistemelor juridice şi politice, ca şi
tabloul ideilor religioase, al literaturii şi artelor. Savantul francez urmă-
reşte, pe de o parte, să explice societatea, iar pe de altă parte, să sugereze
felul în care componentele acesteia participă la ansamblul ei concret.
În Istoria civilizaţiei europene, François Guizot evidenţiază ideea
totalităţii istorice a Europei, în condiţiile unor diferenţieri înlăuntrul acestei
totalităţi, a creaţiei comune a popoarelor la edificiul european, a aerului co-
mun care se regăseşte în ideile şi în faptele ce stau la temelia civilizaţiei
europene.
În România, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu au folosit
termenul de civilizaţie în anii ’40 ai secolului al XIX-lea într-un dublu sens:
ca fenomen care rezumă caracteristicile vieţii poporului, specificitatea istoriei
sale şi ca o măsură a dezvoltării şi orientării pe calea progresului a societăţii.
În direcţia întocmirii unei istorii ca istorie a civilizaţiei se cer, credem, a fi
interpretate şi tezele ambilor istorici potrivit cărora istoria „trebuie să ne arate
poporul român cu instituţiile, ideile, sintimentele şi obiceiurile lui în deosebite
veacuri” (N. Bălcescu, Opere, I, ediţia 1974, p.95).
Preocuparea principală a istoricilor români au constituit-o însă şi la
1848, şi în etapele următoare, scrierea istoriei naţionale, conceperea istoriei
ca istorie-naţiune. De aceea, aspectele care vizează civilizaţia au rămas
oarecum în afara interesului special al istoricilor. Interesul a venit din partea
unor autori cu preocupări sociologice, indiferent că au fost literaţi ca Eugen
Lovinescu, economişti şi filosofi ca Ştefan Zeletin, sau doctrinari politici
254
cum a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea. Criticul literar şi omul de
cultură Eugen Lovinescu a şi intitulat o lucrare a sa (publicată în trei
volume în 1924-1925) Civilizaţia română modernă. Lucrarea caută să arate
cum s-sau transformat politic şi instituţional Ţările Române şi apoi
România în secolul al XIX-lea prin ideea liberală şi acţiunea politică a
Partidului Liberal. Această acţiune a stat sub semnul ideilor apusene, prin
urmare hotărâtoare în opera de transformare a societăţii sunt ideile şi stările
de spirit pe care ele le creează.
Dobrogeanu-Gherea, fruntaş socialist şi critic literar, a subliniat şi el,
într-o lucrare apărută în 1910 sub titlul Neoiobăgia, că ţările mici sunt
influenţate în dezvoltarea lor de contextul mondial, dar a arătat că structurile
agrare, covârşitoare în viaţa noastră economică şi socială, s-au sustras
procesului de modernizare, problema agrară rămânând şi după reforma
înfăptuită la 1864 sub pecetea neoiobăgiei, adică a unui regim similar cu cel
feudal, dar inovat mai curând sub aspect instituţional-juridic decât în fondul
său. Dobrogeanu-Gherea contura astfel o fizionomie a civilizaţiei române
moderne cu accentul excesiv pe raporturile agrare înapoiate, estompând
elementele de civilizaţie cu conţinut modern, capitalist, sau forme politice-
instituţionale în acord cu dezvoltarea europeană.
Dar ce înţelegem prin civilizaţie în genere (deci, şi prin civilizaţia
modernă) şi ce contribuţie aduce tratarea problemei civilizaţiei la explicarea
procesului istoric românesc, a caracteristicilor şi a specificului evoluţiei sale?
Într-o formulă generală, am defini civilizaţia ca totalitatea
componentelor configuratoare ale structurii (fizionomiei) unei societăţi. O
societate (şi o civilizaţie) prezintă numeroase fapte de civilizaţie,
numeroase componente ale sale: economică, socială, politică-instituţională,
culturală, religioasă, moduri de manifestare a mentalităţii, a tradiţiilor etc.
Se înţelege că în paginile care urmează este imposibil să tratăm o arie
atât de bogată şi de diversă de fenomene. Ne vom opri doar la câteva –
economic, social, instituţional-politic – pe care le considerăm esenţiale.
Sunt, este drept, şi abordări care prezintă componenta religioasă a
civilizaţiilor ca fiind factorul modelator al acestora. Aşa procedează, de
pildă, un savant englez, Arnold Toynbee, într-o vastă operă, Studiul istoriei,
în care identifică unele civilizaţii cu ariile religioase: islamică,
confucianistă, budistă etc. Un politolog american, Samuel P. Huntington,
scria, în lucrarea Ciocnirea civilizaţiilor, că între civilizaţia musulmană şi
cea occidentală, nord-atlantică, există deosebiri fundamentale. De aceea,
255
trebuie căutate forme de înţelegere şi de consens între ele spre a nu se
ajunge la ciocniri sau (şi mai rău) la confruntări masive.
În cazul românilor, biserica şi ortodoxismul au jucat un rol foarte
important mai ales în epoca feudală şi cea premodernă. Viaţa culturală şi
cea spirituală au fost exprimate în mare măsură prin faptele religioase şi sub
înrâurirea lor. Şi învăţaţii laici (Gr. Ureche, Miron Costin, stolnicul
Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) aveau o conştiinţă profund
religioasă. În perioada de început a afirmării naţiunii, confesiunea ortodoxă
şi cea greco-catolică au acţionat împreună pentru afirmarea şi promovarea
valorilor naţionale ale românilor. În epoca modernă, religia a avut mai ales
un rol moral şi spiritual, deşi s-a implicat şi în unele mişcări culturale şi
naţional-politice. Nu vom dezvolta această faţetă a civilizaţiei noastre
moderne, dată fiind nevoia de a restrânge la maximum analiza fenomenului
civilizaţiei române moderne.
Studierea componentelor civilizaţiei, deci şi ale celei moderne,
impune nu doar analiza separată şi în sine a acestora, ci şi punerea în
evidenţă a articulării lor, a convergenţei şi interconexiunii acestor
componente pentru a releva unitatea ansamblului civilizaţional, caracterul
său de totalitate. Tocmai în aceasta rezidă unul dintre aspectele
semnificative ale abordării realităţii sociale ca istorie a civilizaţiei. Acest tip
de abordare prezintă o valoare specială şi prin metoda analizei şi cercetării:
ea diminuează semnificativ descrierea şi cronologia, tipul de expunere
empirică a datelor şi faptelor spre a descifra, în schimb, ceea ce este
esenţial, caracteristic profilului unui fenomen, a focaliza atenţia spre
substanţa lor. Sigur, un asemenea deziderat nu este uşor de îndeplinit. Are
importanţă însă şi simplul fapt că există un asemenea obiectiv în conştiinţa
cercetării de acest tip. În unele ţări – Franţa, Italia, Spania -, abordarea
istoriei ca istorie a civilizaţiilor domină câmpul preocupărilor. Un cunoscut
istoric francez, Fernand Braudel, a şi scris o carte, Gramatica civilizaţiilor,
pentru clasele terminale ale elevilor de liceu. Este o carte care tratează
modul în care trebuie înţeleasă civilizaţia şi care prezintă, totodată,
caracteristicile unor mari civilizaţii, inclusiv ale civilizaţiei europene –
medievală şi modernă.
2. DEMARAJUL SOCIETĂŢII MODERNE ROMÂNEŞTI.
EPOCA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Semnele înnoirii istoriei românilor s-au manifestat o dată cu mişcarea
revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu din anul 1821. Eveniment
complex şi difuz, exploziv şi embrionar, mişcarea revoluţionară de la 1821
256
a accelerat căderea regimului fanariot, care semnifica o conducere politică
întemeiată pe incurie şi arbitrar a unor nuclee greceşti de favoriţi din Fanar
(cartier din Constantinopol), o dominaţie brutală, nepăsătoare şi
provocatoare a Porţii Otomane asupra Principatelor Române, exercitată
umilitor prin interpuşi. Un sistem de relaţii economice vicios, spoliator şi
prădalnic, având la un capăt ţăranul român asuprit, iar la celălalt trei straturi
de beneficiari: boierii români sau de alt neam, curtea domnitoare fanariotă
şi Poarta Otomană nesăţioasă.
După zece ani de la căderea fanarioţilor s-a instalat Regimul
Regulamentar în Principate (1831-1832). Acesta a introdus o anumită
ordine în administraţia şi în organizarea instituţiilor ţării, dar n-a dislocat
regimul politic feudal; a instituit, de asemenea, un sistem de relaţii între
stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi încă mai apăsător decât în veacul fanariot.
În plus, Principatele se aflau nu numai sub suzeranitatea turcă (îngrădită,
este drept, în abuzurile sale), ci şi sub „protectoratul” Imperiului rus, care
însemna mai mult decât o dominaţie. Apariţia presei naţionale, a
învăţământului relativ evoluat, afirmarea conştiinţei nevoii de educaţie,
crearea unor societăţi cu caracter literar, dar şi politic, disimulat sub vălul
operei de cultură, înfiinţarea unor societăţi secrete ca mărturie a
nemulţumirii faţă de puterea domnească şi de regim, toate erau semne ale
unor căutări, insatisfacţii sau stări de spirit de-a dreptul protestatare.
Era un teren prielnic ca o grupare de tineri formaţi în spiritul ideilor
occidentale, având un viu sentiment al nevoii de propăşire a poporului
nostru şi entuziasmaţi de dezlănţuirea evenimentelor în 1848 la scară
europeană, să precipite în Principatele Dunărene, ca de altfel într-o formă
specifică şi în Transilvania, declanşarea revoluţiei. Fruntaşii revoluţiei de la
1848 au fost europeni în toată puterea cuvântului, au deschis ochii Europei
asupra Principatelor Române, s-au găsit în raporturi strânse cu mari figuri
ale timpului – Kossuth Layos sau Giuseppe Mazzini, în legături prieteneşti
cu spirite înalte ale vremii, ca de exemplu Jules Michelet şi Edgar Quinet,
istorici şi scriitori francezi.
Figura cea mai proeminentă şi mai profundă a momentului a fost
Nicolae Bălcescu.
Viziunea romantică de la jumătatea secolului al XIX-lea a fost
novatoare şi optimistă. Ea s-a exprimat nu numai în sfera cultural-spirituală,
în creaţia literară şi istoriografică. A inspirat, de asemenea, proiectul şi
programul revoluţiei de la 1848. În centrul acestuia s-au aflat trei puncte
257
cruciale: a) problema socială, în fapt eliberarea ţăranilor de servituţile
feudale şi împroprietărirea lor prin răscumpărare; b) înlăturarea regimului
politic-statal întemeiat pe principii şi pe norme de tip feudal şi intrarea în
faza reconstrucţiei moderne a organismului politic şi a funcţiilor statului;
c) renaşterea vieţii naţionale şi înfăptuirea Unirii Principatelor Dunărene.
Împrejurările au făcut ca revoluţia să izbândească numai în Ţara
Românească; în Transilvania, mişcarea românilor, foarte energică, a luat forma
unei aspre confruntări chiar cu revoluţia maghiară victorioasă; în Moldova,
vocea revoluţiei s-a auzit mai puţin, domnitorul înăbuşind-o în faşă.
Oamenii revoluţiei de la 1848 au căutat să proiecteze un viitor pentru
poporul român şi să definească parametrii construcţiei sale politice şi ai
vieţii sale economice: un nou regim agrar şi o ţărănime liberă, o nouă
ordine constituţional-politică a statului şi un regim de libertăţi şi de drepturi
ale individului şi cetăţeanului, o împlinire a năzuinţelor naţionale şi a unirii
politice-statale a Ţării Româneşti şi a Moldovei ca fază importantă a
întregirii românilor într-un singur stat.
Întregul scenariu al momentului, în manifestările exterioare şi în
corpul ideilor pe care le-a exprimat, vădeşte încercarea de a realiza o
transformare globală a societăţii româneşti, de a înscrie procesul nostru
istoric într-o nouă paradigmă. Sunt, ca atare, două aspecte ale semnificaţiei
acestui moment: unul vizează prefacerile interne – sociale, politice
instituţionale şi naţionale, iar cel de-al doilea înscrierea procesului istoric,
prin chiar prefacerile realizate, într-un nou flux general al dezvoltării
modelat de Apusul european, de iradiaţiile lui civilizatoare.
Prin doctrina, programul şi opera de transformări demarată la 1848,
fruntaşii revoluţiei au proiectat o variantă a procesului de înnoire, de
modernizare a societăţii româneşti. În primul rând, datorită forţelor de
presiune şi de intervenţie exterioară – imperial rusească şi autocrat turcă. În
al doilea rând, datorită fragilităţii forţelor şi structurilor sociale şi politice
din interiorul Principatelor.
Sensul polarizator al transformărilor implicate în proiectul şi în
acţiunea declarată la 1848 consta în modernizarea societăţii româneşti, în
trecerea la faza civilizaţiei efectiv moderne. Nu era doar vorba de
accelerarea unui parcurs; era vorba de un nou început, de un cap de serie al
unei civilizaţii cu atribute efectiv moderne. Bineînţeles, numai începutul, pe
care gânditorii cei mai energici ai anului 1848, în primul rând Nicolae
Bălcescu, l-au înţeles cu o deschidere largă.
258
 În istoria ţării noastre desprindem, aşadar, anul 1848 ca prim
moment al încercării de a înscrie realitatea istorică românească pe făgaşul
civilizaţiei moderne. După deschiderea pe care au preconizat-o protagoniştii
ei, transformarea modernă a României s-ar fi produs într-o variantă mai
energică, mai largă decât cea care s-a făcut după 1859, al doilea punct de
reper al trecerii la civilizaţia modernă, punct de reper definitoriu pentru că
atunci ţara a intrat efectiv în noul tip de civilizaţie.
Istoria reţine anul 1859 ca an al înfăptuirii Unirii Ţării Româneşti cu
Moldova. Semnificaţia lui în viaţa naţională este multiplă: a revigorat
naţiunea ca şi comunitate etnolingvistică şi social-culturală, naţiunea ca
entitate în sine, prin chiar unirea a două trunchiuri ale sale, i-a asigurat
dimensiunea statală ca expresie politică-instituţională a intereselor naţiunii.
Statul nu era doar nou ca dimensiune. Era şi un altfel de stat, anume unul
modern prin modul în care era conceput şi în care trebuia să funcţioneze.
Unirea avea, deci, o implicare directă în aşezarea şi constituirea statului, dar
avea o implicare directă şi în planul înnoirii adânci a organismului social.
Unirea, ca fapt naţional, „provoacă” emanciparea societăţii, transformarea
ei. Statul naţional român trebuia să se instituie ca stat modern. Nu doar
pentru că aceasta era năzuinţa şi dorinţa românilor, ci şi pentru că noua
formaţiune statală presupunea un cadru instituţional în acord cu cerinţele
vremii. Era vorba de viabilitatea statului, de puterea lui de afirmare, de
orizontul în care înţelegea să se situeze. Şi apoi, societatea românească nu
se constituia doar de una singură. Era o creaţie „asistată” de şapte puteri
europene. Ideea unirii şi cadrul constitutiv al noului stat au fost dezbătute la
Congresul de pace de la Paris (1856), care a urmat războiului Crimeii.
Convenţia de la Paris (1858) a servit drept cadru constituţional al noului
stat. Factorii participanţi la realizarea statului român înţelegeau, pe de o
parte, să vină cu veşmânt nou pentru societate descifrând acest imperativ al
vremii, dar, pe de altă parte, doreau să se manifeste şi în faţa Europei care
„stă cu ochii pe noi”, cum se spunea în Divanurile Ad-hoc la 1857. Să arate
că exponenţii românilor înţeleg exigenţele timpului. Oamenii Unirii au
militat nu numai pentru afirmarea ideii naţionale; ei au contribuit totodată la
formarea conştiinţei emancipatoare a societăţii. Veneau în această privinţă
pe filiera directă a anului 1848. Mulţi dintre ei au şi fost militanţi ai
revoluţiei. Iar domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a fost şi domn al
reconversiei societăţii române spre civilizaţia modernă. Este drept, în
„Epoca Unirii”, cum o numeşte istoricul Dan Berindei, transformările nu au
259
fost atât de profunde cum au căutat să le promoveze unii militanţi ai revoluţiei
de la 1848. Dacă reformele social-agrare şi politice preconizate la 1848 ar fi
avut şansa transpunerii în practică la scara ambelor Principate, atunci procesul
de modernizare a societăţii ar fi fost probabil mai larg şi mai intens.
Totuşi, şi în cadrul în care s-au desfăşurat, transformările şi reformele
din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza au configurat proiectul
trecerii la civilizaţia modernă ca pe o totalitate.
Socotim, deci, că civilizaţia română modernă se desfăşoară ca un
curs real o dată cu anul 1859, al Unirii Principatelor, întrucât de aici înainte
societatea a cunoscut o amplă suită de transformări cu atribute moderne în
plan politic-instituţional, social-economic şi cultural-spiritual. Ele sunt
fundamente ale edificiului modern al societăţii româneşti. Epoca domniei
lui Alexandru Ioan Cuza a fost o perioadă mai curând de transformări, de
zidire, de reforme organice în vederea constituirii societăţii moderne.
Închegarea, ca atare, a cadrului societăţii moderne, definirea chenarului ei
aveau să se facă abia după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.
Aşadar, în vremea domnitorului Unirii s-a iniţiat o operă intensă de
reforme în toate domeniile. S-au pus bazele organismului politico-
instituţional modern. Până la unirea deplină, în 1862, în Principate
funcţionau două Camere parlamentare şi două guverne – la Bucureşti şi Iaşi
– sub acelaşi domn. După aceea, Principatele s-au unit efectiv, în sensul
constituirii unui singur organism centralizat cu capitala la Bucureşti.
Actul cu valoare constituţională potrivit căruia trebuia să se
călăuzească Principatele Unite era Convenţia de la Paris, inspirată de
cabinetele francez şi englez la 1858. Cum s-a observat cu justeţe (vezi
Dan Berindei, Epoca Unirii, 2000, p. 157), dispoziţiile Convenţiei de la
Paris au fost marcate de contradicţii de fond: pe de o parte, prevedeau
adoptarea unor importante reforme politice şi instituţionale, pe de altă parte,
statuau o bază electorală extrem de restrânsă. La o populaţie de
3,86-4,11 milioane din Principate, numărul alegătorilor era de o mie de ori
mai mic: 3,8-4,1 mii pe parcursul alegerilor dintre 1859-1864. Adunările
legislative erau covârşitor moşiereşti şi conservatoare. În primii ani,
instabilitatea guvernamentală perturba activitatea normală a Adunărilor
parlamentare, ca şi a guvernelor.
Se intrase, totuşi, într-un regim politic reprezentativ, în cadrul unor
instituţii moderne. Organele de conducere şi comunale funcţionau şi ele pe
criterii similare. În justiţie s-au adoptat coduri generale şi coduri de
260
procedură în materie civilă şi penală după codurile apusene (napoleoniene)
şi s-a înfăptuit organizarea modernă judecătorească. S-a adoptat o reformă
şcolară modernă, cuprinzând toate treptele de învăţământ (în anii 1860 şi
1864 s-au înfiinţat universităţi la Iaşi şi Bucureşti). În 1864 s-a legiferat
introducerea învăţământului primar obligatoriu. Această reglementare a fost
însă iluzorie întrucât, în realitate, frecvenţa copiilor de vârstă şcolară a
rămas foarte scăzută, iar dotarea şcolilor şi numărul învăţătorilor au fost cu
mult sub necesităţile elementare.
În vremea lui Cuza Vodă s-a format un corp unitar de oaste, instituţie
naţională. S-a preconizat realizarea unei ample reforme monetare prin
stabilirea leului ca monedă naţională, reformă înfăptuită la puţină vreme după
abdicarea lui Cuza. S-a adoptat, de asemenea, legea comunală. Curtea de
conturi – creată tot atunci – trebuia să supravegheze cum se cheltuie banii
publici.
S-a făcut încercarea creării unor instituţii bancare şi s-a organizat
CEC-ul, la 1864, prima instituţie cu atribute bancare de la noi, dar şi cu
funcţie naţională şi socială. S-au adoptat instrumente moderne de schimb şi
circulaţie (metrul, ca unitate de măsură, kilogramul ca unitate de greutate)
indispensabile armonizării cu standardele europene şi funcţionării
economiei libere de piaţă.
În 1863 s-a realizat secularizarea (trecerea în proprietatea statului) a
averilor mănăstireşti, amplă schimbare de statut a circa 25% din teritoriul
cultivabil şi forestier al ţării. Statul devenea, astfel, posesorul unor întinse
bunuri funciare însumând 2,9 milioane hectare. Ele au asigurat rezerva
forestieră a statului, ca şi rezervorul unor împroprietăriri ale ţăranilor
începând cu anul 1864.
În august 1864, după dizolvarea Adunării legislative, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza şi sfetnicul său, primul ministru Mihail
Kogălniceanu, au promulgat Legea rurală prin care se efectua o reformă
agrară cu caracter structural. Reforma conţinea trei puncte esenţiale strâns
corelate: a) ţăranii se eliberau de servituţile feudale; b) aceştia se
răscumpărau pe sume care depindeau de suprafaţa de pământ primită;
c) ţăranii dependenţi se împroprietăreau în funcţie de numărul de vite pe
care le deţineau (trebuia adoptat un criteriu, nu?). Fondul funciar pentru
împroprietărire era foarte întins: moşiile boierimii, ca şi terenurile statului,
foste mănăstireşti; de fapt, pământurile pe care munciseră până atunci
ţăranii aserviţi. Dar în afară de o pătură redusă de ţărani (15,37%), aşa-zişii
261
„fruntaşi”, care au primit suprafeţe între 5 şi 7,5 ha, restul de 84,6% au
primit loturi având în medie 3 ha. „Neînsemnătatea întinderii de pământ
atribuite săteanului – arăta Radu Rosetti, unul dintre autorii de seamă ai
istoriei noastre agrare – alcătuieşte cusurul de căpetenie al legii rurale”.
Prin reformă, ţăranii supuşi obligaţiilor feudale au primit circa
1,9 milioane ha, repartizate la 467.000 de familii. Răscumpărarea eliberării
a fost eşalonată pe 15 ani, revenind anual între 133 de lei până la 70 de lei
pe familie.
N-ar fi fost costuri prea mari dacă gospodăriile ţărăneşti ar fi fost
înzestrate cu mijloace de muncă şi bine organizate. Dar ţăranii au început să
resimtă de la început lipsa terenurilor de muncă şi a păşunilor.
Situaţia s-a complicat şi prin faptul că unele categorii marginale de
ţărani (văduvele, nevolnicii, cei care nu aveau statut de clăcaşi şi aşa-zişii
însurăţei – tineri proaspăt căsătoriţi, dar fără gospodărie proprie – au primit
doar locuri de casă şi grădină (1.500 mp). Însurăţeii au fost împroprietăriţi,
este drept, peste 14 ani, cu circa 5 ha de familie.
Am stăruit mai mult asupra acestui moment de hotar al vieţii noastre
agrare, pentru că România era o ţară profund rurală, ţăranii alcătuiau atunci,
în vremea reformei din 1864, circa 85% din populaţia ţării. Economia
agrară ocupa un loc covârşitor în ansamblul economiei noastre naţionale,
exportul şi veniturile statului se bazau pe agricultură, iar viaţa socială a
populaţiei era marcată de relaţiile moşier-ţăran şi de ponderea moşierimii în
sistemul politic al ţării. Problema agrară a fost o problemă de destin al
istoriei noastre, structura proprietăţii înrâurind dezvoltarea, sau mai bine
spus subdezvoltarea ei.
Să concluzionăm în legătură cu reforma agrară din 1864. Această
reformă a marcat o deschidere în evoluţia ţării, în trecerea de la feudalism
la o nouă ordine, modernă. Reforma a transformat pe ţărani în cetăţeni
liberi de obligaţii; a fost o precondiţie a pătrunderii relaţiilor capitaliste în
agricultură; a pus raporturile ţăran-moşier pe baze contractuale, deşi făcea
acest lucru doar formal; a înlesnit sistemul de schimburi comerciale pe
piaţa internă şi externă. Reforma a fost, însă, şi un eşec în măsura în care a
dat ţăranilor pământ puţin, creând premisele unui draconic regim de
învoieli. Toate trăsăturile vieţii social-agrare şi ale societăţii în genere s-au
resimţit de pe urma acestui regim.
Oricum, reforma agrară din 1864 a făcut parte dintr-un amplu pachet
de reforme şi de transformări pe care domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi
262
le-a asumat. Ajuns pe tron ca domn al Unirii, Alexandru Ioan Cuza a fost şi
domn al reconversiei societăţii române spre civilizaţia modernă. Oamenii
Unirii au militat nu numai pentru afirmarea ideii naţionale; ei au contribuit
totodată la formarea conştiinţei emancipatoare a societăţii. I-a dat o expresie
viguroasă chiar domnitorul Cuza într-un mesaj adresat deputaţilor la
6 decembrie 1859: „Avem tot de creat; avem a întemeia creditul nostru
public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi sănătăţi oraşele, a
lărgi porturile, a înflori comerţul, a încuraja industria, a întări armata şi săpa
canale, a întinde linii de drum de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru a
înlesni comunicările şi, într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice”.
Iată o viziune înnoitoare, gândul înfăptuirii unei alte ţări: un proiect al
modernizării.
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza s-au fixat doar jaloanele necesare
păşirii în faza modernizării. S-a deschis drumul trecerii la civilizaţia modernă.
Cum va arăta imaginea societăţii române moderne, ce elemente
caracteristice va prezenta ea, cât de închisă sau de deschisă modernizării va
fi evoluţia ei – iată aspecte pe care le-au rezervat deceniile care au urmat
după epoca Unirii şi pe care acum le cunoaştem pentru că s-au cristalizat cu
peste un secol în urmă.
3. O VASTĂ OPERĂ LEGISLATIVĂ DE INIŢIATIVE
ECONOMICE, POLITICE ŞI FINANCIARE
ÎN INTERIORUL UNUI CHENAR RIGID
După perioada în care s-a produs trecerea societăţii româneşti în faza
evoluţiei sale moderne este cât se poate de caracteristic faptul că ea şi-a
constituit un cadru care a rămas aproape neschimbat de la 1866 până la
1918. În toată această perioadă au avut loc acumulări în economie, în
procesul de urbanizare a ţării, în infrastructură, mai ales în legătură cu
introducerea şi dezvoltarea căilor ferate, în sistemul financiar-bancar, în
dezvoltarea reţelei de învăţământ mediu şi superior etc. Cu toate acestea,
România a rămas tot o ţară profund agrară şi rurală, cu o industrie slab
dezvoltată, cu un sistem politic având aceeaşi configuraţie, cu o evidentă
ruptură între „ţara legală şi ţara reală”, cu o înapoiere de substanţă faţă de
societăţile moderne europene (faţă de „Apus”, cum se spunea în epocă şi se
spune şi acum), cu un ansamblu de caracteristici tipologice deosebite în
raport cu aceste societăţi.
263
 Vreme de cinci decenii nu s-a schimbat cadrul constitutiv al
civilizaţiei române moderne. Imaginea României a rămas în acelaşi chenar.
Cu multe retuşuri, cu modificări interioare însemnate, dar cu elemente de
structură, în mare, neschimbate. A fost ca o clădire în care s-au făcut
destule amenajări interioare, dar s-a păstrat structura ei de ansamblu.
Să aruncăm o privire asupra componentelor principale ale societăţii.
4. MODERNIZAREA INDUSTRIALĂ – ÎNCEPUTUL
UNUI TRASEU DIFICIL
În sfera economiei, conţinutul principal al noii etape a civilizaţiei
române moderne îl constituie dezvoltarea modului de producţie capitalist,
proces global însumând creşterea bazei materiale a producţiei, inclusiv
mutaţiile calitative de ordin tehnico-productiv, cât şi expansiunea muncii
salariate şi a raporturilor de piaţă.
Demarajul economiei industriale a Principatelor Unite s-a făcut de la
un punct foarte scăzut. Potrivit unei statistici întocmite în 1860 de reputatul
economist Dionisie Pop Marţian, în Principate existau 12.867 de
stabilimente industriale. Ce reprezentau ele o spun următorii indicatori:
10.381 erau aşezate la sate şi 2.486 la oraşe. Mai mult de jumătate erau
mori (6.771); veneau în ordine povernele (1.687), apoi fierăstraiele (608),
olăriile (463), pivele şi dârstele (417). Doar 170 de întreprinderi foloseau
forţa aburului, dintre care 103 erau poverne (instalaţii pentru distilarea
rachiului) şi 33 mori. Valoarea producţiei se cifra la circa 90 de milioane lei
din care materia primă valora 62 milioane. În întreprinderile recenzate erau
ocupaţi circa 23-25 de mii de salariaţi, la care se adăugau lucrătorii din
transporturi, confecţii, pielării etc., neînregistraţi în statistică.
După datele de mai sus putem spune că, la momentul Unirii
Principatelor, economia industrială a ţării se afla într-o fază preindustrială.
A trebuit să se adopte o lege de încurajare a industriei, la 1888, să se
promoveze, începând cu 1869, un amplu plan de construcţie a căilor ferate,
să se treacă – mai târziu – la exploatarea petrolului şi a lemnului pentru ca
industria românească să prindă consistenţă şi să intre efectiv în faza
dezvoltării moderne.
Potrivit aceluiaşi recensământ, la 1860 existau 684.160 de
„agricultori” capi de familie, 59.000 de meseriaşi, 30.400 de comercianţi,
22.810 funcţionari.

264
 Populaţia ambelor Principate era de circa 3.860.000 locuitori. Datele
sunt grăitoare prin sine: peste 90% din „stabilimentele industriale” nu
depăşeau stadiul cooperaţiei simple, aproape 75% lucrau doar o parte a
anului, circa 80% dintre ele se aflau la sate. Lucrătorii formau abia 1,4%
din masa populaţiei.
Prin urmare, la începutul noii epoci, condiţia economică a ţării era de
aşa natură încât abia dacă ne îngăduie să vorbim de un potenţial industrial.
În vreme ce lumea occidentală îşi construise structuri economice
moderne, se exploatau pe scară întinsă fierul şi cărbunele, simboluri ale
vieţii industriale, se produceau mutaţii semnificative în structura socială, lua
un avânt nemaicunoscut navigaţia şi se dezvolta reţeaua de căi ferate, în
România abia dacă pâlpâiau începuturile muncii în fabrică.
În Anglia, triumful decisiv al industriei asupra economiei agrare a
avut loc între 1830-1850; în Franţa, demarajul formelor industriale
moderne s-a produs după 1850, iar în Germania abia după 1870. Ritmurile
dezvoltării în Germania, Japonia şi SUA au fost însă fulgerătoare la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Şi în România se pot observa progrese în această perioadă.
Bineînţeles, la scara şi la dimensiunea unei ţări grevate de structuri socio-
economice înapoiate. Sunt totuşi câteva domenii care s-au remarcat prin
dinamica şi prin condiţia lor nouă pe relieful economiei. Astfel, construcţia
căilor ferate a atins, la începutul secolului al XX-lea, 3.150 de km (pe glob
lungimea căilor ferate depăşea 1,2 milioane de km, dintre care peste 80% în
Europa şi America de Nord). S-a constituit şi în ţara noastră sistemul
bancar-financiar cu o reţea de circa 200 de bănci, dintre care şase bănci
mari având ca pivot Banca Naţională, înfiinţată la 1880, instituţie cu drept
de emisiune a monedei şi cu o însemnată participare la capital din zona
Partidului Liberal. La începutul secolului al XX-lea a început exploatarea
pe scară largă a „aurului negru”, producţia petrolului înregistrând o creştere
de la 257.000 tone la aproape 1,8 milioane tone în ajunul războiului. Peste
80% din capitalul investit în industria petrolieră era străin: german,
anglo-olandez, american. În primul deceniu al secolului al XX-lea s-au
extins considerabil exploatarea lemnului şi producţia de cherestea. Acestea
sunt domeniile de succes ale vieţii economice. În toate, un rol important
l-au avut investiţiile statului şi capitalul străin. De pildă, statul a investit în
căile ferate circa 500 de milioane de lei din împrumuturi. A participat la
dezvoltarea reţelei financiar-bancare, a susţinut opera de încurajare a
industriei „mari” (socotită astfel după criteriile vremii).

265
 O anchetă industrială înfăptuită în anii 1901-1902 a arătat că, la
începutul secolului al XX-lea, valoarea producţiei acestui tip de
întreprinderi era de 231 de milioane lei, iar capitalul investit era de 247 de
milioane. Personalul angajat trecea de 45.000 de persoane.
În deceniul premergător primului război mondial, ritmul dezvoltării
industriale s-a accelerat, fiind impulsionat, cum am amintit, de exploatarea
pe scară lărgită a petrolului şi a lemnului, de creşterea investiţiilor în
sectorul construcţiilor, în amenajarea Capitalei etc. Formele moderne ale
economiei de piaţă şi-au croit drum în organismul social-economic.
Sistemul economic modern al României era marcat însă de puternice
însemne care îl individualizează în raport cu societăţile moderne avansate
din Occident. Să consemnăm câteva din ele: nivelul tehnic-productiv în
genere scăzut al economiei, chiar în domeniile mai evoluate; ca urmare,
dependenţa aproape totală de tehnologia şi de utilajul perfecţionat din ţările
înaintate. În vreme ce în ţările industrializate apusene se petreceau mutaţii
spectaculoase, care au propulsat domenii de vârf: industria electrică, chimică,
industria de automobile, susţinute de relansarea puternică a domeniilor
clasice: industria cărbunelui, metalurgiei, textilă, România nu se putea gândi
la asimilarea unor domenii de vârf. Munca socială lipsită de complexitate şi o
productivitate scăzută în toate ramurile productive, dar mai ales în economia
agrară, se totalizau într-un venit naţional redus pe locuitor, situând ţara
noastră în zona inferioară pe scară europeană. Insuficienţa surselor de
acumulare internă făcea necesar apelul la creditul extern, care greva la rândul
său bugetul ţării pentru plata anuităţilor (plăţi anuale cuprinzând
amortismentul şi dobânda), ce reprezentau între 17 şi 40% din buget.
Preponderenţa categorică a agriculturii în cadrul economiei naţionale
şi a ţărănimii în structura populaţiei, dar mai ales a populaţiei active,
semnalizează caracteristici esenţiale ale dezvoltării ţării. Dacă în sectoarele
neagricole carenţele ţin de nivel şi decalaj în raport cu standardele şi
performanţele ţărilor occidentale avansate, în privinţa agriculturii
insuficienţele erau organice, structurale.

5. TRANZIŢIE FĂRĂ MODERNIZARE EFECTIVĂ

ÎN AGRICULTURĂ
Punctul vulnerabil al operei de înnoire a societăţii româneşti după
angajarea acesteia pe făgaşul modernizării a fost, aşadar, agricultura. Adică,
realitatea covârşitoare sub aspectul economic, social şi demografic a României.
Cum am menţionat, la începutul seriei istorice care urma să
înrâurească evoluţia agriculturii s-a aflat Legea rurală din august 1864 în
266
baza căreia s-a înfăptuit reforma. Aceasta a însemnat o deschidere spre
forme noi de producţie şi de viaţă socială. Numai că restructurările şi
prefacerile de după reformă au fost foarte limitate şi au avut o capacitate
transformatoare redusă. O cauză importantă care a generat această situaţie a
fost îngustimea suprafeţelor de pământ primite de ţărani. S-a creat, astfel, o
structură a proprietăţii puternic polarizată: marea proprietate de peste
100 de hectare reprezenta circa 70% din suprafaţa cultivabilă a ţării, în
vreme ce ţăranii – numărând sute de mii – deţineau doar 30%. Ulterior, s-a
extins puţin mica proprietate de până la 10 ha, dar şi aşa ea abia dacă
deţinea 50-52% din totalul suprafeţelor cultivabile, iar marea proprietate –
peste 48%.Numărul marilor proprietari era de 4.170 de persoane, iar al
micilor proprietari, cu până la 10 ha, de 920.000 de persoane. Existau, în
plus, circa 300.000 de ţărani lipsiţi cu totul de pământ.
Pe acest fundal s-a născut regimul de învoieli agricole, care a
dominat economia rurală de la reformă şi până la primul război mondial.
Ţăranul lua în arendă o suprafaţă determinată de pământ pentru hrană, iar
de cele mai multe ori şi păşuni pentru vite, în schimbul unor prestaţii în
muncă, sau al unei părţi de produse. Organizarea producţiei reunea cele
două celule economice ale satului în forme tradiţionale semifeudale,
necapitaliste. Contractul de învoială era forma; prestaţia pentru pământ de
natură semifeudală era fondul. Unii economişti arătau că în 1905-1906
numărul total al familiilor ţărăneşti care au recurs la învoieli era de 520.000,
cu o suprafaţă arendată de 1.260.000 ha. În total, în circuitul învoielilor au
fost antrenate 1.837.000 ha de teren cultivabil.
Acest sistem a generat o suită de consecinţe care s-au răsfrânt asupra
tuturor sferelor vieţii agrare, iar într-un plan mai general, asupra societăţii în
ansamblu. Sub aspect economic a frânat procesul de înzestrare tehnică a
agriculturii, deoarece moşierii, dispunând de mână de lucru ieftină şi
abundentă, nu erau interesaţi în reorganizarea producţiei pe baze moderne,
care presupuneau investiţii însemnate şi preocuparea pentru conducerea
adecvată a exploatării. La conacele boiereşti existau vechili, paznici de holde,
vătafi, mai rar administratori de moşii, dar foarte rar mecanici lucrători
propriu-zis, specialişti în agronomie şi zootehnie. O mentalitate de „boier”, de
„stăpân”, străin de spiritul întreprinzător, a generat pe scară întinsă
absenteismul, favorizat şi de ascensiunea extraordinară a marii arendări.
Către 1905, din întreaga suprafaţă cultivabilă mai mare de 100 de ha,
circa 60% era exploatată de 3.332 de arendaşi. Erau etnici români, greci,
armeni şi evrei. Funcţia marelui arendaş din România a fost în genere
parazitară şi speculativă.

267
 Lipsa de pământ şi creşterea demografică au mărit presiunea cererii
din partea ţărănimii, creând astfel premisele ascensiunii considerabile a
arenzilor. Fenomenul s-a conjugat cu intensificarea cererii de cereale pe
piaţa mondială, creând oportunităţi pentru exportul pe scară lărgită de către
marea proprietate. Între 1880-1914, România a exportat circa 80 de
milioane de tone de cereale (în majoritate covârşitoare grâu şi porumb). A
fost modalitatea principală de cuplare a României moderne la circuitele de
schimburi mondiale, ţinând seama de faptul că cerealele reprezentau circa
80% din exportul românesc. Deşi contribuiau cu 80% din totalul
exportului, la sate nu se întorceau decât circa 20% din valoarea acestuia.
Acolo unde continuau să trăiască 80% din populaţie. Într-o perioadă de
transformări rapide în toate sferele vieţii materiale şi spirituale, ţăranii nu
s-au bucurat aproape de nici unul dintre avantajele lumii moderne. Satul
românesc a rămas cufundat în nepăsare, decuplat parcă de la circuitele
civilizaţiei din epocă.

6. 1907. REVOLTA ROMÂNIEI PROFUNDE

Contradicţiile din viaţa agrară au devenit foarte tensionate la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ducând la izbucnirea
a două puternice răscoale ţărăneşti: cea din 1888 şi mai ales cea din 1907,
eveniment de proporţii şi intensitate dramatică.
Izbucnită la 9 februarie 1907 în nordul Moldovei, judeţul Botoşani, în
comuna cu nume fatidic Flămânzi, răscoala s-a aflat cam 2-3 săptămâni
într-o fază de gestaţie. S-a aprins însă ca o flacără imensă în judeţele
Moldovei de Sus: Botoşani, Dorohoi, Iaşi, apoi dâra de foc a răscoalei a
coborât în judeţele învecinate şi spre sud, până la Galaţi.
Era o primăvară rece, cu pământul umed punctat de zăpadă, cu cerul
vânăt. Răscoala avea caracterul unei salbe de mişcări la nivelul unor sate
sau al câtorva localităţi. Forţa ei era dată de simultaneitatea izbucnirilor şi
de impetuozitatea acţiunii ţăranilor, care izbeau şi ardeau conacele (mai rar
în Moldova), devastau magaziile şi pătulele de cereale ale moşierilor sau
arendaşilor, împărţeau uneori avutul curţilor boiereşti. Primăriile erau, de
asemenea, punctele de raliere a masei de ţărani. Ele păstrau contractele de
învoieli, actele cu obligaţiile ţăranilor, mărturiile nevoilor, supunerii la
muncă, la eforturi, la îndatoriri. Chiar din primele zile ale lunii martie,
ţăranii s-au grupat în coloane, au forţat barierele şi au pătruns în oraşe. În
Botoşani au avut loc devastări, în Iaşi ţăranii au fost respinşi, în Vaslui s-au
produs ciocniri puternice cu detaşamentele militare chemate să păstreze
ordinea. La Galaţi, ceata ţăranilor ajunsă pe Strada Domnească şi până la

268
Palatul Administrativ a fost împrăştiată de armată prin arme de foc.
La comanda detaşamentului de roşiori se afla şi sublocotenentul Ion
Antonescu. Au căzut 14 morţi şi mai mulţi răniţi.
Spre 9-10 martie, când valul răscoalei era în scădere în Moldova,
aceasta a izbucnit cu o impetuozitate sporită în Muntenia. Principalele arii
de răspândire a revoltelor au fost zona judeţelor Buzău şi Râmnicu Sărat,
apoi marele areal al câmpiei muntene – Vlaşca, Teleorman şi Olt, în sfârşit,
dar nu în ultimul rând, Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi. În câteva zile, circa
500 de localităţi din Muntenia şi Oltenia s-au aflat sub perdeaua de foc a
răscoalei. În Vlaşca şi Teleorman, răscoala a cuprins câte 50 de localităţi, în
Buzău 41, în Râmnicu Sărat 22, în Olt şi Romanaţi peste 30 de fiecare
judeţ, în Dolj 96, în Mehedinţi 46 de localităţi.
Revoltele se dezlănţuiau cu o forţă elementară, ca un ţipăt de
deznădejde şi disperare. România profundă se revărsa peste zăgazuri,
mulţimile pătrunzând, când puteau, în oraşe. Spre Bucureşti s-a îndreptat o
coloană de circa 4.000 de răsculaţi, împrăştiaţi însă înainte de a intra într-un
oraş panicat.
Într-un interval foarte scurt, mentalul ţărănesc a pus în circulaţie
simboluri, reprezentări ale unor năzuinţe nedesluşite: ba că „studenţii” vin şi
li se alătură în luptă, ba că regele ar fi şi el de partea ţăranilor, dar „ciocoii” îl
împiedică să le facă dreptate, ba că ar fi şi împărăţii care le sunt favorabile...
Toate erau semne care exprimau nevoia de sprijin, de ajutor, de călăuză.
În prima parte a răscoalei era la putere un guvern conservator
prezidat de Gheorghe Gr. Cantacuzino, mare latifundiar, proprietarul
somptuosului palat de pe Calea Victoriei care adăposteşte astăzi Muzeul
„George Enescu”. Crezând că răscoalele vor fi localizate şi efemere şi
ezitând să adopte drastice măsuri represive, guvernul conservator s-a arătat
nepregătit să înfrunte o mişcare dezlănţuită tumultuos. Când unda ei de şoc
părea că înghite ţara întreagă, guvernul conservator s-a retras, la
12 martie 1907, fiind înlocuit cu unul liberal, condus de Dimitrie A.
Sturdza şi având ca stâlpi ai momentului pe Ion I.C. Brătianu, ca ministru
de interne, şi Alexandru Averescu, ca ministru de război. O urgentă
mobilizare a câtorva contingente militare şi o puternică dezlănţuire de forţe
represive au înăbuşit răscoala în circa o săptămână de la instaurarea
guvernului liberal. Au căzut peste 4.000 de victime făcute de armată. Ba, în
unsprezece localităţi, s-a recurs şi la artilerie. Peste satele răvăşite s-au
abătut arestările şi răzbunările, uneori sălbatice, ale moşierilor şi
arendaşilor. Unii prefecţi – ca, de pildă, Constantin Stere sau N. Lupu – au
procedat mai cu blândeţe, căutând să împace spiritele.

269
 Oraşele au trecut repede din starea de panică în cea de acalmie; doar
intelectualitatea a fost puternic marcată de fenomenul care semnaliza grave
disfuncţiuni ale societăţii.
Peste douăzeci şi cinci de ani, un român descins din Transilvania, din
mediul unei literaturi militante, avea să reveleze adevărul asupra condiţiei
ţărănimii antebelice, asupra societăţii româneşti, în genere, în marele roman
Răscoala. Era scriitorul Liviu Rebreanu.
Cât priveşte cercurile dominante, ele încă nu s-au arătat dispuse, nu
la mici concesii, ci la o operă de largi reforme. A trebuit să treacă şapte ani
pentru ca Partidul Liberal, prudent în jocurile politice şi preocupat să atragă
toate forţele într-un curs de prefaceri, să declanşeze, în 1914, era
reformelor: realizarea unei împroprietăriri, concepută şi acum pe o scară
redusă, şi extinderea dreptului de vot la categoriile ştiutorilor de carte.
7. SOCIETATE ŞI PUTERE POLITICĂ
Intrarea României într-un nou ciclu evolutiv a fost considerată mai
ales în raport cu transformările politice-instituţionale care au avut loc în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. România modernă era identificată,
până la un punct, cu România noilor instituţii politice, juridice, admi-
nistrative, culturale, cu infrastructurile bancar-financiare, cu constituirea
mecanismelor moderne ale funcţionării economiei de piaţă. Ea s-a
revendicat în acelaşi timp şi de la principalele evenimente care au prezidat
consolidarea sa politică şi statală şi afirmarea în contextul vieţii europene
(Unirea Principatelor la 1859 şi cucerirea independenţei naţionale la 1877).
După Unirea din 1859, al doilea mare moment în seria faptelor din
viaţa politică l-au constituit venirea lui Carol I de Hohenzollern pe tronul
ţării şi adoptarea Constituţiei, la 1866. Carol I a căutat „să construiască
imaginea unei dinastii naţionale”, cum se exprima un istoric francez. A
făcut-o prin stilul activităţii, prin comportamentul său de monarh şi prin
sensibilitatea pentru afirmarea prestigiului ţării pe plan internaţional.
A fost un om al ordinii şi al lucrului bine făcut. Dar nu a fost
însufleţit de o mare idee, cum arăta I.G. Duca, bărbatul de stat liberal legat
afectiv de rege. Carol I s-a integrat regimului şi condiţiei societăţii, ba o
considera cumva prea impetuoasă, deşi a avut ca om de stat preferat pe
I.C. Brătianu, fruntaşul Partidului Liberal. Actul care a statuat aproape şase
decenii configuraţia structurilor politice-instituţionale din România a fost
Constituţia din 1866. Ea este în multe privinţe o oglindă a civilizaţiei
române moderne; document de vitrină şi de prevederi devenite doar parţial
operaţionale.

270
 Constituţia punea temei unei guvernări moderne, reprezentative. Ea
prevedea un larg regim de drepturi şi libertăţi publice şi cetăţeneşti, dar care
erau ignorate şi sfidate când era în cauză covârşitoarea masă a ţărănimii.
Într-o dispută prilejuită de iniţiativa unui grup de tineri care răspândeau
Constituţia la sate, astfel ca ţăranii să cunoască prevederile ei, Take
Ionescu, om politic nu tocmai obtuz conservator, spunea totuşi în
Parlament: „Constituţia e o carte subversivă la sate”. Carte de directive
pentru norme politice şi drepturi cetăţeneşti, Constituţia era o operă
juxtapusă unei realităţi în raport cu care ea avea valoare de „formă fără
fond”. „A existat la noi o deosebire imensă între legea scrisă şi starea de
fapt – sublinia Paul Negulescu, un bun cunoscător al vieţii constituţionale
din România. Când asemenea discrepanţă există între realitate şi legalitate,
se naşte imoralitatea”.
Pe terenul structurilor socio-economice date, ţăranii nu-şi puteau
forma o conştiinţă a drepturilor cetăţeneşti, încât problema nu consta doar
în faptul că li se încălcau aceste drepturi, ci şi în limitarea obiectivă a
posibilităţii de a dobândi a conştiinţă cetăţenească şi a percepe sensul
libertăţilor înscrise în pravila ţării.
Oglinda stării de drept a societăţii o constituia în fapt sistemul
electoral statornicit prin Constituţie. Pe acest teren s-a operat o discriminare
flagrantă, care anula în fapt egalitatea cetăţenilor în sfera politicului,
adoptându-se la 1866 un sistem cenzitar foarte restrictiv. Censul – altfel
spus, cuantumul de impozit în funcţie de care se stabilea condiţia
cetăţeanului de elector sau eligibil – a fost grila care a scos, practic, masele
muncitoare din mecanismul vieţii politice.
Sistemul restrâns de votare n-a fost propriu doar României din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. El s-a
extins progresiv în Anglia, în Italia, în Germania, în Austria până la nivelul
votului universal. România a rămas, cum spunea un cunoscut om de
cultură, Constantin Stere, cu „camera cea mai cenzitară din Europa”. Tot el
o numea şi „ţară de latifundii”.
Într-adevăr, potrivit sistemului nostru electoral, ţăranii, care formau
80% din populaţie, aveau repartizat pentru vot colegiul al treilea, cu doar 38
de deputaţi din 183. Restul de 145 de deputaţi revenea claselor superioare,
în special moşierimii. Şi aşa, cei 38 de deputaţi erau aleşii guvernamentali,
votaţi formal de reprezentanţii ţărănimii, încât în Parlament nu s-a nimerit
mai nici un ţăran în toată perioada din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.
Lipsa de flexibilitate a sistemului politic constituia un semn distinctiv
al cadrului civilizaţiei moderne a României, al cristalizării identităţii ei.
271
 Parlamentul a fost dominat de la început, din 1859 şi după aceea din
1866 şi până la 1918, de moşierime. Observăm, aşadar, o dominaţie a
moşierimii în sistemul agrar şi a agriculturii în economia naţională, o criză
socială generată de sistemul agrar şi exteriorizată în mişcările ţărăneşti,
culminând cu răscoala din 1907, o preponderenţă moşierească în viaţa
politică a ţării. Iată interconexiunea dintre marile componente ale societăţii
– economic, social, politic, componente care se integrează în totalitatea
civilizaţională a României moderne între ani 1866-1918. Tocmai
interconexiunea componentelor amintite asigură structura organică a
civilizaţiei. A înţelege, a explica ideea de civilizaţie înseamnă a percepe şi
interconexiunea, a surprinde articularea componentelor civilizaţiei.
Viaţa politică din România celei de a doua jumătăţi a secolului
al XIX-lea şi de la începutul secolului XX a fost dominată de două „partide
istorice”: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Obârşia acestor
partide suie spre perioada revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Ele s-au
desenat la început ca stare de spirit şi ca atitudini ideologice. La 1848,
protagoniştii mişcării considerau că aparţin unei „tinere partide naţionale”.
După aceea, curentele de idei, de orientări şi de atitudini politice s-au
delimitat mai limpede: în cadrul orientării naţionale şi liberale s-au profilat
câteva grupări, după cum şi nuanţele conservatoare vădeau, de asemenea,
tendinţe moderate sau pronunţat conservatoare, în funcţie de poziţia faţă de
proiectul noii structuri politico-statale, de rânduielile social-economice, de
figura domnitoare a ţării.
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator s-au cristalizat mai
ales după 1866. Lungul drum al celor două curente şi mişcări politice s-a
finalizat o dată cu formarea Partidului Naţional-Liberal, la 1875, şi
constituirea Partidului Conservator, la 1880.
Autoritatea şi puterea lor de înrâurire se datorau sprijinirii pe
singurele forţe politice active care beneficiau de atuurile averii, culturii,
tradiţiei, influenţei în mass-media, pregătirii pentru exercitarea funcţiilor
publice, înrâuririi asupra opiniei publice, stăpânirii pârghiilor administrativ-
instituţionale.
Partidele Liberal şi Conservator nu trebuie considerate în registrul
unor categorii de clasă. Ele sunt distincte, sunt diferite, dar nu întemeiate pe
deosebiri organice. Cele două partide exprimau interesele blocului social-
istoric format pe terenul dezvoltării civilizaţiei române moderne. Liberalii
căutau prin doctrină, viziune şi acţiune politică să favorizeze într-o mai
272
mare măsură afirmarea relaţiilor economice şi sociale capitaliste. „... Da,
noi Românii – spunea la 1883 I.C. Brătianu, arhitectul liberalismului român
– avem să facem fapte mari; avem să creăm condiţiunile societăţii moderne
româneşti”. O frumoasă idee, ca aspiraţie. În ordinea realităţii curente,
politica liberală nu a depăşit însă niciodată cadrul structurilor date ale
proprietăţii funciare, până la 1914, spre a lua cursul unei alte politici agrare
şi electorale abia din 1917-1918. La rândul său, Partidul Conservator a fost
grefat pe interesele moşierimii, ale marii proprietăţi, dar şi acesta era
deschis unor transformări cerute de opera de modernizare a societăţii.
Modernizare, dar cu o mare proprietate moşierească, cu o politică fiscală şi
financiară orientată spre agricultură, cu resemnarea la condiţia de „ţară
eminamente agricolă”, cu iniţiative industriale şi urbane parcimonioase.
Conservatorismul român a fost vetust, ataşat ideii creşterii lente, organice,
dar respectuos faţă de regimul constituţional reprezentativ, pus în situaţia de
a face, la nevoie, şi o mică împroprietărire a ţăranilor la 1888 (din moşiile
statului), de a adopta o lege a minelor (1895) prin care bogăţiile subsolului
(cu excepţia petrolului) treceau în proprietatea statului, chiar de a extinde
prevederile Legii de încurajare a industriei (1912) atunci când situaţia
devenise presantă.
Aşadar, cele două partide de guvernământ reflectau cadrul civilizaţiei
române moderne în parametrii constituirii ei în a doua jumătate a secolului
XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Ambele operau pe terenul
acesteia cu deosebirea că liberalii urmăreau s-o dezvolte în sensul
modernizării, iar conservatorii s-o conserve şi s-o lase să se mişte pe cât
posibil de la sine.

8. CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE ŞCOLARĂ

Toate culturile din lume au conştiinţa propriilor valori pe care le
revendică, în chip firesc, ca pe un titlu de nobleţe. Aşa se manifestă şi
cultura română. Mai ales în legătură cu fenomenul cultural din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, când
s-a înfiinţat şi au început să se afirme forţe creatoare în Academia Română,
când s-au creat instituţii specializate pe lângă facultăţi şi în cadrul
Academiei, când literatura şi arta, după ce intraseră în mondenitate prin
romantism, au propus în circuitul universal de valori figurile lui Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă în literatură, personalităţi de
273
prim rang în artă, în muzică, în istorie şi sociologie. Culturii înalte, savante,
îi sunt specifice fenomenul sincronismului, o mare sensibilitate faţă de
manifestările din cultura europeană, faţă de înnoirile produse pe marea
scenă a culturii europene. Criticul literar şi omul de cultură Eugen
Lovinescu a făcut din ideea sincronismului şi a mutaţiei valorilor o lege
sociologică după care s-ar fi dezvoltat întreaga noastră civilizaţie modernă.
Cu atât mai mult domeniul culturii, artei, literaturii. Un alt interpret al
civilizaţiei şi culturii noastre, Pompiliu Eliade, a subliniat că influenţa
franceză asupra Principatelor Române şi mai târziu a României a fost atât
de puternică încât România modernă este o creaţie a acestei influenţe, iar
ideile, stilul elitelor, viaţa culturală (în special literară) au fost influenţate
decisiv de iradiaţiile Franţei. Autorul are multă dreptate.
Dar, ceea ce se cuvine precizat este că, prin spiritul şi caracteristicile
sale dominante, cultura română a fost, în planul viziunii sale, o cultură
organică şi istorică de tipul spiritualităţii germane, iar nu raţionalistă şi
dinamică, de tipul celei franceze. Istorismul este prin definiţie tradiţional-
evoluţionist. Are vocaţia conservării, a perpetuării însemnelor originare în
durata istoriei. Potrivit acestei viziuni, dezvoltarea suie din sine în acord cu
natura proprie a matricei istorice, cu impulsurile sale preexistente. Nu
aderă la ideea rupturilor dinamice în istorie, ci numai la prefaceri lente.
Această viziune a venit şi prin filiera gânditorilor şi marilor oameni
de cultură cum au fost Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, a unei întregi
pleiade de filosofi, literaţi, economişti sau istorici (Nicolae Iorga, Dimitrie
Onciul, Vasile Pârvan), formaţi în mediile culturale germane. Dar
spiritualitatea de acest tip a crescut pe însăşi matricea realităţii profunde
româneşti, a ruralismului şi imobilismului vieţii agrare, care au marcat
condiţiile istorice ale ţării.
Acesta este cadrul formativ-spiritual al concepţiei junimiste, al
poeziei şi gândirii lui Mihai Eminescu, ca şi al viziunii istorice a lui Nicolae
Iorga. De asemenea, al romanelor lui Mihail Sadoveanu şi al filosofiei lui
Lucian Blaga… Un fapt plin de înţeles: când a fost să rostească gândul lor
cel mai înalt, la primirea în Academia Română, Mihail Sadoveanu, Lucian
Blaga şi Liviu Rebreanu l-au îndreptat către sat şi către ţăranul român.
În domeniul educaţiei şcolare, societatea românească a lăsat să se
manifeste un fenomen inadmisibil, rezonant înapoierii agrare şi elitismului
politic. Este vorba, bineînţeles, de analfabetism, de stigmatul neştiinţei de
carte. În 1899, la trei decenii şi jumătate de la adoptarea legii lui Cuza
274
asupra învăţământului obligatoriu de patru clase, aproape 80% din
populaţia României era…analfabetă. Noroc cu energicul ministru al
învăţământului, Spiru Haret, care a ridicat până la moartea lui, în 1912,
numărul ştiutorilor de carte la 36%. Ceea ce s-a petrecut însă în sfera
educaţiei şi învăţământului până la 1900 nu îngăduie nici un fel de
circumstanţe atenuante care ar pune la adăpost un stat modern şi o clasă
politică cultă şi superior instruită. Întreaga problemă se reduce la 4.000 de
săli de clasă (sau de şcoli) şi la 4.000-5.000 de învăţători. Este de prisos să
insistăm asupra faptului că modernizarea în sfera învăţământului şi
educaţiei ar fi putut urma alt traseu. Dar, în ansamblul realităţii româneşti,
era destinată să fie o modernizare ciuntită, în rezonanţă şi interconexiune cu
condiţia regimului agrar şi a regimului politic. Componentele agrar, politic,
şcolar-educaţional sunt interdependente, definind, într-un fel, condiţia
civilizaţiei române moderne.

9. MENŢIUNI FINALE
În prima fază a civilizaţiei române moderne, organismul socio-
economic şi politic s-a structurat într-un ansamblu care şi-a perpetuat
caracteristicile esenţiale de la Unirea din 1859 şi instaurarea monarhiei
(1866) şi până la primul război mondial. Considerată ca totalitate socio-
istorică, ea (civilizaţia în perioada dată) s-ar putea defini ca o formă a
evoluţiei capitaliste cu o puternică componentă moşierească ce se
răsfrângea asupra tuturor domeniilor de viaţă a societăţii – economică,
socială şi politică. Datele specifice ale componentelor sociale şi agregarea lor
globală rezumă cu elocvenţă individualitatea caracteristicilor evolutive ale
societăţii româneşti.
Într-o formulă globală, putem caracteriza evoluţia României de la 1860
la 1916 ca o perioadă care configurează o structură a unei societăţi moderne
diferenţiată tipologic de Apusul modern prin multipli factori de ordin
economic, social, politic şi cultural; este modernitatea unei ţări înapoiate.
Expresia nu cultivă un paradox, ci ţine efectiv de realitatea situaţiei. Iar
înapoierea nu se raportează doar la situarea în timp a demarării procesului de
modernizare (nu este, deci, o întârziere) sau la diferenţele cantitative ale unor
indicatori economici. Ea cere ca realitatea de ansamblu să fie percepută într-o
perspectivă distinctă faţă de modelul societăţii moderne occidentale.

275
 Ca tip de dezvoltare socio-economică, România nu era însă
singulară. Similarităţi, mai mult sau mai puţin pronunţate, se regăsesc în
linia evolutivă a Ungariei, a Rusiei, a Poloniei, pe fondul unor elemente de
diferenţiere ce subliniază diversitatea procesului istoric.
Prefacerile şi transformările petrecute în această epocă nu au
modificat marile linii de rezistenţă ale cadrului dat, trăsăturile sale
configuratoare. Senzaţia de precipitare a multor fenomene trebuie privită în
dimensiunea ei reală, adică în limitele prescrise de cadrul existent.
O „ardere a etapelor”? Da, în raport cu stările anterioare, dar o ardere
care n-a impus un nou model al modernizării.
A trebuit să vină primul război mondial, să se schimbe radical
atmosfera socială şi politică a epocii, să aibă loc evenimente capitale de
ordin naţional şi mutaţii structurale în viaţa politică pentru ca civilizaţia
română modernă să intre într-un nou ciclu evolutiv.

II
10. ROMÂNIA DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE.
UN NOU PRAG ISTORIC AL MODERNIZĂRII
Primul război mondial a tăiat o brazdă adâncă în istoria Europei. A
antrenat prefaceri considerabile în existenţa unor popoare, în geografia poli-
tică a continentului, în raporturile militar-diplomatice, în viaţa naţiunilor.
Vectorii transformărilor de după război au marcat intens şi realitatea
istorică românească. Ei s-au exercitat deopotrivă pe plan naţional-statal,
social şi politic, cristalizând o nouă condiţie a acesteia.
Un mare proiect naţional a purtat germeni stimulativi pentru înnoiri
în plan social, economic, politic, în ascensiunea pe calea civilizaţiei. Ca şi la
1859, conştiinţa nevoii de transformare şi de modernizare a societăţii a
devenit mai vie şi a iradiat în transformările care au avut loc, în special în
perioada 1919-1921. Scadenţa acestor transformări venise de mult, iar
magnitudinea lor se datoreşte deopotrivă presiunilor ivite înlăuntrul
organismului social, atmosferei istorice generale create în legătură cu
sfârşitul războiului, cu radicalizarea stării de spirit peste tot în Europa, cu
dezlănţuirea furtunoasă a Revoluţiei din Octombrie în Rusia şi cu
modificările istorice induse de Unirea din 1918 şi în România. Aşadar,
proiectul naţional românesc s-a realizat în 1918 într-o formă integrală, prin
276
unirea (în ordine cronologică) a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
România. Cele trei acte ale Unirii, consfinţite ulterior prin tratate
internaţionale, au configurat, laolaltă cu vechea Românie, un nou cadru
teritorial-statal.
Sub aspect teritorial şi demografic, al resurselor naturale şi materiale,
al totalităţii factorilor de viaţă economică şi culturală, România de după
primul război mondial se prezentau la alţi parametri faţă de cea antebelică.
Sintetic, datele comparative ale câtorva indicatori esenţiali ai
potenţialului de resurse umane şi materiale, de forţe de producţie şi de
mijloace de transport, se prezintă astfel:
Vechiul România 1919 %
Regat
Populaţia (mii locuitori) 7.222 14.670 203
Suprafaţă (km2) 137.903 295.049 13
Capital investit în industrie 1.406 2.857,4 201
(în mil.lei)
Personal (industria prelucrătoare – în 63,4 157,3 248
mii lei)
Fondul arabil al ţării – media 6.116 10.923 179
1919-1922 (în mii ha)
Fâneţe şi păşune (media 1919-1924 1.157 4.247 270
– în mii ha)
Păduri (media 1919-1924 în mii ha) 2.892 7.249 231
Noua condiţie a României a pus într-o perspectivă favorabilă
dezvoltarea societăţii în toate compartimentele sale. Pentru cadrul activităţii
economice, acest lucru este de domeniul evidenţei prin sporirea
complexităţii organismului social-economic şi al elementelor potenţiale de
care dispunea sub raportul surselor de energie, materii prime, al
complementarităţii lor, al capacităţilor de producţie, al interconectării lor
funcţionale, al extinderii pieţii interne a circulaţiei de bunuri şi servicii.
Volumul şi multilateralitatea resurselor materiale ale României interbelice
i-ar fi permis o creştere a producţiei de 6-7 ori din resurse proprii.
Şi ca întindere geografică, şi ca populaţie, România se situa pe locul
7-8 în Europa. O ţară cu un relief distribuit armonios, cu o câmpie şi cu un
teren generos făcând din ea a doua sau a treia din Europa (dacă exceptăm
imensa Rusie), cu păduri de mare frumuseţe, cu ape curgătoare nu prea

277
abundente, dar atunci încă limpezi şi curate, cu o viaţă pastorală născută din
veacuri, formând ea însăşi o civilizaţie.
România postbelică avea toate motivele să fie încrezătoare în viitor,
să se bucure de unitate.
Sigur, România nu era etnic omogenă, dar niciunde ea nu obţinuse
etnic mase mai numeroase de minorităţi decât erau aşezaţi românii pe
teritoriile reunite. Potrivit recensământului din 1930, minorităţile
reprezentau 28,1% din populaţia totală a ţării. La oraşe, ponderea lor trecea
de 41%. În mediul urban din provinciile reunite ele prevalau asupra
elementului românesc: 69% în Basarabia, 67% în Bucovina, 65% în Banat,
64% în Transilvania.
Chiar diferenţa oraş-sat a locuirii pe naţionalităţi este un indiciu al
autohtoniei şi vechimii românilor în provinciile reunite, pentru că satul este
o aşezare a permanenţei în vreme ce oraşele sunt creaţii mai noi, cu
propensiune spre forme de viaţă evoluate, moderne. Intervine, în plus,
faptul că în unele provincii – de pildă, în Transilvania – românii nu aveau
dreptul să pătrundă la oraşe. La fel, populaţia neromânească în provincii ca
Bucovina sau Basarabia este venită covârşitor după intrarea acestor
provincii sub stăpânire străină: austriacă sau rusească.
Sigur, indicele general de mărime a naţionalităţilor, la oraşe ca şi la
sate, este foarte important. Trebuie să ţinem însă seama de diversitatea
relativ mare a naţionalităţilor, de disparitatea aşezării lor teritoriale, de
aspectul enclavatic al locuirii, acolo unde este vorba de zone compacte.
Maghiarii, germanii, evreii şi populaţia ruso-ucraineană prezentau,
prin masa lor, un interes special pentru construirea raporturilor naţionale şi
sociale în noul cadru politic-statal. Tocmai pentru că beneficiau de un nivel
material şi educaţie în general mai bună decât românii cu care convieţuiseră
înainte şi convieţuiau după Unire, fenomenele integrării erau sensibile şi
complexe. Ca să nu mai vorbim de politica revizionistă a statelor vecine,
care tensiona relaţiile interetnice din România.
După primul război mondial a apărut, prin urmare, o problemă nouă
în raport cu care viziunea asupra naţiunii, aşa cum era ea definită în
veacurile anterioare, trebuia să suporte modificări în sensul deschiderii către
celălalt, al preocupării pentru amenajarea unui spaţiu social-politic
integrator, al armonizării intereselor şi aspiraţiilor identitare.
România dintre cele două războaie mondiale nu a contat pe
certitudinea graniţelor (ţinând seama de atitudinea şi tendinţele unor state
278
vecine). Aceasta s-a resimţit în unele practici în problema minorităţilor în
interior, pe lângă anumite deficienţe ale cercurilor dominante româneşti în
amenajarea raporturilor interetnice.
Pe plan social-economic, momentul transformator este dominat de
reforma agrară din 1918-1921. A fost percepută ca etalon al capacităţii de
deschidere la schimbare a societăţii româneşti. Principalele date ale
reformei se exprimă astfel: din cele circa 8,1 milioane de hectare deţinute
de proprietatea mai mare de 100 ha, s-au expropriat peste 5,8 milioane ha.
S-au împărţit peste 3,8 milioane ha la aproape 1,4 milioane de ţărani, s-au
creat izlazuri comunale pe circa 990.000 ha, au fost expropriate circa
540 mii ha de pădure. Marea proprietate s-a redus considerabil, încât
moşierimea, deşi mai deţinea în medie circa 155 ha arabile de persoană,
şi-a pierdut rolul dominant în societate. O clasă dăinuind, sub diverse
forme, de secole a intrat în conul de umbră al istoriei. Reforma a produs o
considerabilă deplasare în structura proprietăţii. Ea a redus substanţial
regimul de învoieli agricole devenit simbol al României antebelice, cu toate
consecinţele sociale şi economice ce decurgeau din acest regim. Dar nici
noua structură a proprietăţii nu a satisfăcut pe toţi ţăranii cu proprietate de
natură să le asigure o normă considerată de ei necesară – 4-5 ha.
O asemenea aşteptare era obiectiv irealizabilă, întrucât, chiar într-o
repartizare egalitară a pământului cultivabil, suprafaţa totală era mai mică
decât optimul gândit de ţărani. Ideea egalitară şi civilizaţia modernă foarte
stratificată sunt dimensiuni situate în cadre diferite ale realului dezvoltat
economic şi ale orizontului spiritual tradiţional. Ca factor de civilizaţie,
reforma din 1918/1921 a restructurat relaţiile de proprietate, zdruncinând
sistemul învoielilor bazat pe dijmă, a scos ţăranii din Vechiul Regat de sub
povara acestui sistem, echivalând, de fapt, cu a doua eliberare a lor, după
cea din 1864, şi a instituit un nou peisaj agrar în care ţărănimea şi mica
economie rurală precumpăneau în cadrul acestuia.
Pe lângă dimensiunea social-economică, reforma din 1918-1921 a
avut şi o dimensiune naţională. Într-adevăr, reforma a creat structuri
similare de proprietate agrară pe întreg cuprinsul ţării. Sigur, şi înainte de
reformă structurile de proprietate se asemănau: marea şi mica proprietate
erau polarizate. Ele se integrau însă în alte medii socio-istorice, în alte
contexte naţionale, chiar în alte regimuri de exploatare economică în
agricultură. Prin reformă, regimul agrar din România s-a limpezit, condiţiile
exploatării din Vechiul Regat, din Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au
279
apropiat, fără să dispară, bineînţeles, unele diferenţe provinciale şi zonale.
Reforma în sine a fost însă un factor integrator al vieţii agrare şi de
coeziune a organismului politic-statal.
În concluzie, trebuie reţinut că progresul dezvoltării civilizaţiei
moderne în România nu se putea realiza fără înfăptuirea unei largi
reforme a structurii agrare a ţării.
Dar, pe cât de justificată era reforma ca act care încheia un ciclu
evolutiv ineficient şi apăsător în viaţa agrară a ţării, pe atât de mari s-au
vădit dificultăţile demarajului economic al agriculturii în noua condiţie.
O economie agrară puternică nu se putea clădi pe un regim care miza
pe mâna de lucru ieftină a ţăranilor şi pe nevoia lor de pământ, aşa cum a
fost până la 1921. La rândul ei, mica proprietate nu are resurse interioare
pentru o agricultură de randament şi productivitate ridicate. Un nou ciclu
agrar ar fi trebuit să parcurgă un traseu temporal relativ îndelungat (o nouă
etapă istorică) spre a se ajunge la o structură economică funcţională
modernă, dezvoltată. În România dintre cele două războaie mondiale,
producţia şi productivitatea muncii în agricultură au scăzut chiar faţă de
perioada dinaintea primului război mondial. Producţia medie de cereale la
hectar, în etapa 1920-1940, s-a situat între 800-1000 kg la hectar, având ca
tendinţă o uşoară creştere între 1936-1940. Această producţie era cu 60-
70% mai mică decât în ţări europene avansate. În S.U.A., diferenţa era dată
mai ales de productivitatea muncii foarte ridicată, obţinută prin extinderea
mijloacelor mecanizate. Tractoarele şi utilajele mecanizate au devenit o
componentă însemnată a utilajului agricol. Ele au fost introduse pe scară
relativ largă în Anglia, Germania, Franţa şi nordul Italiei. În România,
funcţionau între 3.000 şi 5.000 de tractoare. Îngrăşăminte chimice se
foloseau pe o scară cu totul redusă.
Dificultăţile create de criza economică din 1929-1933, care au dus la
scăderea catastrofală mai ales a preţurilor la produsele agrare (în special
cerealiere), au împiedicat procesul acumulărilor productive în sfera
economiei agrare şi au grevat veniturile bugetare şi financiare, au impietat
asupra dezvoltării economice a ţării, în general.
Civilizaţia agrară din România a continuat şi după reformă, să-şi
păstreze caracterul tradiţional. Au apărut mai evidente unele fenomene cu
pondere însemnată în ansamblul vieţii economice şi sociale, care existau şi
înainte. Reforma le-a dezvăluit însă acuitatea şi dimensiunea. Aşa era
suprapopularea agricolă, foarte dificil de atenuat în condiţiile unui spor
280
demografic rural foarte ridicat şi ale unor debuşeuri restrânse ale forţei de
muncă la oraşe. O mai largă ofertă ocupaţională la oraşe şi un nivel mai
ridicat de educaţie şcolară şi profesională ar fi absorbit o parte din mâna de
lucru excedentară şi ar fi redus presiunea demografică asupra pământului.
Dar când pământul rămâne izvorul principal de existenţă şi de avuţie, se
înţelege că asupra lui se exercită o presiune. Tradiţia se perpetua, se relua
ciclul ocupaţiilor şi formelor de trai, iar sursele de bunăstare şi de
proprietate rămâneau limitate.
O deschidere industrială a României constituia un dublu deziderat: al
importanţei în sine a domeniului şi al resurselor sale transformatoare în
direcţia modernizării societăţii şi a descongestionării unor fenomene pe
care agricultura, în condiţia în care se afla, nu le putea înlătura prin
mişcarea propriilor mecanisme.

11. INDUSTRIA ÎN NOUA FAZĂ A ROMÂNIEI MODERNE.

CRESC RITMURILE DEZVOLTĂRII, RĂMÂNE
ÎNAPOIEREA (DECALAJUL)
Până la primul război mondial, România a avut un organism social-
economic cu o singură viteză constituită – agricultura – şi cu o a doua
viteză aflată în curs de structurare ca organism modern. După primul război
mondial s-a constituit şi cea de-a doua viteză, care şi-a afirmat prezenţa
(în drepturi depline) în organismul social, dar nu în măsură să antreneze şi
să reconfigureze întregul organism. Pornindu-se de la ponderea producţiei
bunurilor de capital în totalul valorii producţiei naţionale s-a considerat, în
literatura noastră istorică-economică, că România a atins înaintea celui
de-al doilea război mondial pragul de ţară industrial-agrară. În realitate,
percepţia lumii şi specialiştilor din Apus despre România era cea a unei ţări
rurale, subdezvoltată economic. Pe de altă parte, invocatul procent de
49/51% al ponderii sectoarelor industrial-agrare vădea nu performanţele
primului, cât insuficienţele de structură ale ambelor. În legătură cu
dezvoltarea industrial-bancară a României între cele două războaie
mondiale se cuvin subliniate următoarele: această dezvoltare nu s-a petrecut
ca o linie continuă, vreme de douăzeci de ani. Infrastructura României (mai
ales căile ferate), economia industrială, sistemul financiar-bancar au ieşit
sleite din război. Ca, de altfel, şi agricultura, nemaivorbind de pierderile
umane, de suferinţele şi privaţiunile atroce îndurate de populaţie. Primul
281
război mondial, ca şi cea de a doua conflagraţie mondială au supus
popoarele, în special pe cele europene, la mari încercări, la incredibile
pierderi materiale, la teribile tragedii şi dezastre umane.
În ce priveşte transporturile, restabilirea legăturilor economice,
asigurarea unei anumite funcţionalităţi a sistemului financiar-bancar, în
toate aceste domenii procesul de refacere a durat patru-cinci ani, sau şi mai
mult. Abia din 1924 s-a produs demarajul economiei, care a înregistrat
până în 1929 o creştere cu circa 40% faţă de nivelul antebelic. Este un ritm
susţinut înregistrat de puţine ţări europene.
Criza economică din 1929-1933 a lovit puternic economia
românească. Fapt semnificativ, însă, criza nu a generat şi comprimarea
producţiei industriale, cum s-a petrecut, de pildă, în statele puternic
industrializate ale lumii ca S.U.A. şi Germania, unde efectele crizei au fost
dezastruoase în industrie.
În România s-a înregistrat o masivă creştere a extracţiei petroliere,
care a atins în 1934 o cantitate de 7,9 milioane tone. Aceasta a salvat
bugetul şi finanţele statului de pericolul prăbuşirii. Criza a lovit însă pu-
ternic sistemul bancar, agricultura şi exporturile ţării, creditul intern şi
extern.
România a intrat abia acum, în perioada dintre cele două războaie
mondiale, într-o fază de industrializare desfăşurată. Dacă privim evoluţia
civilizaţiei materiale moderne într-o perspectivă temporală mai largă, vom
observa că, spre mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a trecut masiv în
ţările avansate la producţia manşinistă, s-a produs o ruptură dramatică între
aceste ţări şi zonele periferice, a căror dezvoltare industrială nu a mai putut
asimila modelul nucleului puternic industrializat, nici ritmul şi rezultatele
acestuia.
Ieşirea din condiţia de „subaltern” (de ţări înapoiate, subdezvoltate
sau în curs de dezvoltare) este foarte dificilă. Ea devine o ţintă mai curând
ideală decât una reală. Reuşesc doar puţine ţări, cum a fost Japonia. Sau
cum s-a petrecut în Rusia Sovietică şi se petrece astăzi în China. Deci, în
state imense, cu un enorm potenţial economic şi uman şi cu o drastică
politică de investiţii, chiar şi pe seama consumului populaţiei.
Ţările central-est europene n-au putut participa la fluxul marii
dezvoltări industriale şi tehnologice ca „Apusul European” datorită
antecedentelor lor istorice, datorită structurilor socio-economice şi politice,
datorită includerii târzii a ţării în fluxul civilizaţiei moderne. România nu a
282
avut decât cinci decenii şi jumătate de evoluţie în faza civilizaţiei moderne,
în etapa 1859-1914 (de la unire la primul război mondial), evoluţie în care
reformele şi transformarea modernă au fost grevate de inerţii şi carenţe. A
mai dispus de două reprize în perioada interbelică în care, de asemenea, s-
au promovat, la început, însemnate reforme şi transformări şi s-a accelerat
ritmul dezvoltării. Dar numai cu câteva sectoare dinamice nu se puteau
realiza recuperări spectaculoase.
În industrie s-a remarcat ca tendinţe specifice un anumit dinamism al
industriei metalurgice; s-au înregistrat progrese în sectorul industriei textile,
al materialelor de construcţii, al forţei motrice. A apărut domeniul industriei
producătoare de maşini. S-au afirmat spectaculos unele uzine mari la
Bucureşti, Braşov, Timişoara, Arad. Aria noilor industrii era însă restrânsă.
Este greu de spus cât de pregătită era România să creeze un peisaj
manufacturier de natură să o smulgă din condiţia de minorat, din
dependenţa, încă severă, faţă de tehnica şi de liniile tehnologice avansate
din Apus. Echipamentul industrial al României era restrâns, volumul
producţiei de cărbune şi de oţel era neînsemnat. Doar producţia de petrol se
menţinea la cote ridicate. Or, aceste trei produse reprezentau încă simbolul
lumii noi. Despre expansiunea automobilismului, a aviaţiei, despre
mecanizarea şi chimizarea agriculturii nu putea fi vorba la noi. Ele vor intra
în circuitul economiei noastre abia cu 40-50 de ani mai târziu.
S-au organizat, este drept, linii de transport aeriene, iar la Braşov s-a
creat o uzină aviatică destinată construcţiei de avioane militare cu motoare
de import.
Sigur, unele performanţe frumoase trebuie reţinute…Dar o economie
divizată în falii, grevată de structuri greu aderente la impulsuri novatoare,
nu este o economie modernă, un sistem funcţional integrat. Au existat
iniţiative menite să dezvolte producţia manufacturieră, şi dezvoltarea
bancar-financiară şi investiţională, şi pentru pregătirea cadrelor economice
şi inginereşti, şi pentru importurile de tehnică şi tehnologie. Transformările
petrecute în industrie şi în sistemul bancar au semnificaţia deschiderii unui
nou ciclu în evoluţia economiei româneşti. Dar ţinta modernizării, a
reconstrucţiei efective a economiei la nivelul celor realmente înaintate era
încă departe. Potenţial, s-ar fi putut obţine rezultate mai bune dacă arcul de
timp al dezvoltării ar fi fost mai mare decât reprizele favorabile interbelice
şi dacă s-ar fi extins considerabil valorificarea bazei de materii prime. Pe
lângă aceasta, era necesară chiar refondarea strategiei dezvoltării întregii
283
economii naţionale. Progresele economiei industriale nu puteau înrâuri
semnificativ marea componentă rurală a economiei româneşti.

12. RECONFIGURAREA VIEŢII POLITICE

Primul război mondial a zdruncinat edificiile politice ale Europei din
Germania şi până la Urali. S-a prăbuşit structura imperială austro-ungară,
s-a spulberat regimul autocratic ţarist, a trecut prin mari frământări
Germania, unde a fost înlăturată coroana imperială. În Italia a rămas numai
faţada regalităţii după instaurarea regimului lui Mussolini (1922).
În raport cu aceste friguri transformatoare, în România prefacerile
sistemului politic s-au petrecut relativ paşnic. Au fost semnificative şi
rapide, dar nu abrupte. Au existat elemente de continuitate. Dar chiar şi fără
nici o modificare politică-statală, sistemul politic impunea o amplă reformă.
Cu atât mai mult în condiţiile constituirii noului organism statal.
În dezvoltarea vieţii politice din România un rol important l-a avut
adoptarea votului universal, pentru bărbaţi, în noiembrie 1918. Legea
electorală din acest an a pus capăt sistemului cenzitar de vot, a transformat
ţărănimea în factor al vieţii politice şi, pe această bază, s-a putut constitui
Partidul Ţărănesc, cu rosturi implantate adânc în realitatea noastră socială.
Reforma electorală s-a aflat într-o perfectă corespondenţă de
semnificaţii şi de efecte cu cea agrară. Orice modificare a regimului agrar
presupunea şi schimbarea regimului politic bazat pe stratificarea cenzitară,
după cum modificarea esenţială a condiţiei politice a ţărănimii a creat
incompatibilităţi evidente cu condiţia în sfera raporturilor agrare.
Schimbarea regimului electoral juca şi un rol politic integrator în noua
Românie. Înainte de 1918, votul universal nu funcţiona nici în Transilvania,
nici în Basarabia. În Transilvania existau restricţii cenzitare, completate cu
elemente de discriminare pentru români, iar în Basarabia nu funcţiona,
practic, până în 1917, vreun drept normal de vot.
În România, populaţia evreiască nu avea, de asemenea, drepturi
politice. Era bine situată sub raport material şi avea un nivel de instrucţie
ridicat, dar resimţea ca o adâncă frustrare lipsa drepturilor politice. În
vechea Românie, populaţia evreiască era relativ redusă (în jur de 200.000
de persoane), dar după Unirea din 1918 numărul total al locuitorilor evrei
trecea de 700.000 de persoane. Năzuinţa emancipării, străduinţa Marilor
Puteri pentru schimbarea statutului politic şi cetăţenesc al evreilor,
284
efervescenţa naţională şi socială caracteristică epocii şi disponibilitatea
cercurilor diriguitoare din România de a promova legislaţia emancipării
evreilor au dus la acordarea drepturilor politice şi cetăţeneşti pentru evrei.
Evreii se puteau exprima şi în calitate de cetăţeni cu drepturi politice, aşa
cum s-au integrat, de fapt, în organismul social-economic, manifestându-se
activ în bănci şi în sistemul financiar, în comerţ, în sfera profesiunilor libere
şi participând cu contribuţii notabile la viaţa culturală a ţării şi, bineînţeles,
la viaţa culturală şi religioasă a propriei comunităţi. Existau, este drept,
unele cercuri politice şi intelectuale, mai ales de tineret, care contestau
acordarea de drepturi politice şi cetăţeneşti evreilor. Erau manifestări
înguste şi obtuze. Principiile organizării moderne şi democratice a statului
român impuneau cu necesitate promovarea acestor drepturi.
Când în 1920 s-a putut totaliza pentru prima dată pe întreaga ţară
masa electoratului, au fost înregistraţi peste 2.920.000 de votanţi, faţă de
200.000, câţi ar fi putut să participe în condiţiile sistemului cenzitar
dinaintea războiului. Cifrele indică o creştere de aproape 15 ori, cea mai
mare din Europa, a numărului de alegători. Masa electorală s-a extins
într-un ritm mai accentuat chiar decât creşterea demografică, ajungând în
1937 la 4,65 milioane de persoane cu drept de vot.
Reforma electorală, conjugată cu fenomenele care au decurs din
ansamblul împrejurărilor războiului, cu efectele procesului de unificare
politică-statală a ţării, au remodelat peisajul partidelor politice, au generat o
nouă configuraţie a acestora. După câteva timide şi tardive încercări de
renovare, s-au prăbuşit partidele conservatoare şi o dată cu ele ideea
conservatoare, aşa cum se constituise ea în interiorul regimului
reprezentativ antebelic, fiind altoită, ca fenomen politic, pe forţa economică
şi pe rolul social al moşierimii.
Semnul cel mai caracteristic al vremurilor noi a fost formarea unui
viguros Partid Ţărănesc (decembrie 1918), exprimând accesul ţărănimii la
viaţa politică şi transformarea ei în factor politic.
În alt plan, ca semn specific unor stări de spirit ale momentului istoric
dat, se află ascensiunea spectaculoasă, dar fulgurantă, a Partidului
Poporului (creat în 1918 sub denumirea de Liga Poporului) condus de
generalul Alexandru Averescu. Liga a catalizat pentru moment năzuinţa
spre determinarea unor transformări, nutrită de oamenii din tranşee, a captat
întregul conglomerat de aspiraţii venite din toate componentele spectrului
social spre înnoire, spre un curs apt să asigure o nouă deschidere a
285
societăţii. A fost, deci, rod al unei conjuncturi istorice, ţâşnit din acestea.
Ulterior, îşi va pierde importanţa în viaţa publică.
În mişcarea politică de după război s-au inclus formaţiuni din
provinciile reunite. Cea mai importantă a fost Partidul Naţional, din
Transilvania, organism politic cu o tradiţie de cinci decenii, cu structuri
implantate în provincia de peste munţi, cu rol proeminent în realizarea
Unirii şi cu o pleiadă de figuri remarcabile, care aspirau, şi după Unire, la
un loc însemnat pe scena politică. În Basarabia, pe valul unei stări de spirit
favorabile şi al efervescenţei lumii rurale s-au impus curentele de nuanţă
radical-ţărănistă. Ulterior, schimbarea la vârf a lumii politice basarabene a
dus la orientarea spre liberali a grupării conduse de Ion Inculeţ (1923) şi la
articularea puternicului segment ţărănesc din Basarabia (reprezentat prin
Pantelimon Halippa) cu cel din Vechea Românie – 1922. În Bucovina, în
prim-plan se afla Partidul Democrat al Unirii, care va fuziona (în 1923) cu
Partidul Naţional-Liberal. Policromia partidelor politice din România a
adăugat noi nuanţe prin alcătuirea unor formaţiuni pe criterii etnice.
Uneori, partidele etnice – maghiar, evreiesc, german au intrat în
cartel electoral cu partidele de guvernământ: Partidul Poporului, Partidul
Naţional-Ţărănesc, Partidul Liberal. Fuziuni, amalgamări, structurări şi
destructurări, perioada 1918-1926 a fost din punct de vedere al vieţii de
partid una de căutări febrile, de definire a liniilor politice şi a orientării de
ansamblu, de construcţie a edificiului politic postbelic. Societatea ar fi dorit
nu numai schimbări în spectrul politic, dar şi o altfel de politică.
În această vreme a câştigat teren ideea partidelor de clasă, în sensul
exprimării şi promovării, cu prioritate, a unor interese adecvate anumitor
segmente şi straturi ale societăţii. În ciuda diversităţii de nuanţe şi de
orientări, viaţa politică dintre cele două războaie mondiale a pivotat, la
început, în jurul a trei formaţiuni: Partidul Naţional-Liberal, Partidul
Ţărănesc şi Partidul Naţional din Transilvania, iar după fuziunea, din
octombrie 1926, a Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc s-a constituit de
fapt dualitatea: Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc.
Acestea erau partidele cu cea mai mare pondere şi influenţă, constituind, în
consecinţă, alternativele reale de guvernare a ţării.
De fapt, configuraţia partidelor politice s-a alcătuit şi după război pe
structura formaţiunilor din vechea Românie – ca în cazul Partidului Liberal
– sau a tendinţelor şi cerinţelor politice resimţite acut de ţărănimea din
vechea Românie şi din Basarabia. Pe aceste segmente politice s-au
286
aglutinat celelalte nuanţe şi particularităţi existente în provinciile reunite cu
ţara. Ele răspundeau chemării vremii, nevoii de a da curs procesului de
modernizare a civilizaţiei noii Românii. Cu un adaus însemnat: în
Transilvania exista un puternic Partid Naţional. O altă formaţiune politică
nu putea face o fuziune cu Partidul Naţional prin subsumarea acestuia.
Atunci, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional-Ţărănesc au urmărit să
creeze şi o alternativă la Partidul Liberal şi cele două partide să fuzioneze
de pe poziţii relativ egale, deşi la fuziunea din 1926 Partidul Ţărănesc a
cedat din unele repere doctrinare şi chiar din prioritatea în organismele de
conducere. Or, până la fuziune, Partidul Ţărănesc avea cea mai limpede
platformă doctrinară. Radicalismul acesteia era însă o piedică în calea
ascensiunii la putere. Diluarea doctrinei a estompat identitatea ţărănismului
român, dar l-a făcut mai adaptat luptei politice. Şi aşa au existat deosebiri
între naţionali şi ţărănişti în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc.
După liniile de orientare, ţelurile politice, mediile sociale cărora li se
adresau şi poziţiile directoare, aşa cum am menţionat, a apărut în mod
obiectiv în viaţa politică din România posibilitatea conturării a două mari
direcţii: de centru-stânga, exteriorizată de Partidul Naţional-Ţărănesc, şi o
alta de centru-dreapta, pe care o exprima Partidul Liberal. Ar fi fost un
model politic care ar fi răspuns condiţiilor societăţii româneşti, fără să
însemne mimarea vieţii politice franceze, sau schema „albi-roşii” cum erau
denumiţi, în chip gratuit de altfel, conservatorii şi liberalii înainte de primul
război mondial. Din păcate, aceste alternative în dezvoltarea politică a
României n-au reuşit să devină funcţionale.
În condiţiile crizei economice din 1929-1933, când naţional-ţărăniştii
s-au aflat la putere, ei s-au izbit de serioase dificultăţi de parcurs şi n-au
avut nici experienţa necesară spre a stăpâni optim acţiunea guvernării.
Liberalii erau mai bine echipaţi în acest sens, aveau mai multe pârghii
instituţionale la dispoziţie, o mai mare capacitate de coagulare a acţiunilor
de conducere, de finalizare a lor. Şi un partid, şi celălalt aveau la vârf o
componentă formată din cadre vechi. Nu exista tendinţa contestării şefilor
„istorici” şi nici nu era cazul. Ionel Brătianu era o figură proeminentă a
politicii româneşti încă înainte de 1918, iar după război, el şi-a sporit
prestigiul şi capacitatea de înrâurire a vieţii politice. La fel Iuliu Maniu,
liderul partidului Naţional-Ţărănesc, venit în fruntea partidului pe filiera
Partidului Naţional din Transilvania, se bucura de o mare consideraţie prin

287
prestigiul dobândit în mişcarea naţională a românilor, prin acuitatea
perceperii problemelor ţării, a situaţiei ei interne şi internaţionale.
În interiorul celor două partide n-au existat, cel puţin până în 1934,
dispute între generaţii. Structurile conducătoare erau relativ stabile, urmaşii
prezumtivi se ştiau. Dizidenţele se formau în afara formaţiunilor mari
propriu-zise. Uneori, aceste dizidenţe se coagulau ceva mai consistent.
Alteori, erau cu totul marginale. În veşnica alertă după efemere coalizări de
partizani, dornici să profite de conjuncturi, erau puţine figuri marcante din
viaţa politică. A recurs la asemenea viraje Constantin Argetoianu, un
cunoscut om politic al vremii.
Capacitatea de afirmare a partidelor politice mari se datora suportului
lor social şi pârghiilor instituţionale pe care le puteau pune în mişcare.
Analizele statistice şi sociologice efectuate în epocă arătau că masa
alegătorilor statornici potenţiali ar fi reprezentat, în cazul unor alegeri
libere, neinfluenţate de puterea executivă, circa 30-40% pentru Partidul
Naţional-Ţărănesc şi 18-20% pentru Partidul Naţional-Liberal. Adeziunea
proţărănească la Partidul Naţional-Ţărănesc explică diferenţa. Sigur,
spectrul social al adeziunilor era mult mai larg în cazul ambelor mari
partide de guvernământ.
România de după prima conflagraţie mondială a construit un alt
sistem politic şi un alt cadru de manifestare a drepturilor alegătorilor. Dar
regimul democratic era încă fragil. O democraţie ideală, democraţie model
nu există niciunde în lume. Democraţia este o construcţie continuă şi un
concept complex mai profund decât libertatea alegerilor. Ea are şi o
dimensiune socială şi culturală. Depinde de mediul de civilizaţie în care
funcţionează, de mentalităţi şi tradiţii istorice.
În România de după primul război mondial, funcţionarea efectivă a
regimului democratic era grevată de vicii formale şi de neajunsuri izvorâte
din mentalităţi. Astfel, prin Constituţie, regele avea dreptul să dizolve
Camerele legiuitoare şi să revoce guvernul. Prin acest procedeu se
constituia un guvern nou care organiza alegeri parlamentare influenţate de
acest guvern abia venit la putere. Drept consecinţă, se obţinea o
componenţă a Parlamentului favorabilă proaspătului guvern. În acest mod
era inversat raportul surselor de putere, parlamentul devenind creaţia
guvernului. Aşa se face că în România s-au produs paradoxale variaţii ale
curbelor electorale. De exemplu, Partidul Liberal, care obţinea de obicei în
opoziţie 6-7% şi nu obţinea niciodată peste 13,5%, obţinea, ca partid de
288
guvernământ, circa 50-60% din voturi, sau chiar mai multe. Şi variaţia
curbei electorale a Partidului Naţional-Ţărănesc prezintă oscilaţii
considerabile, deşi nu atât de intense ca amplitudine. Asemenea situaţii nu
se datorau doar presiunii guvernamentale şi a aparatului administrativ. Este
o chestiune de mentalitate, care se datorează şi pregătirii intelectuale
modeste, dar mai ales versatilităţii masei alegătorilor, care se orienta spre
cel aflat la putere.
Obiceiul, comoditatea, supunerea ancestrală, aşteptarea a ceva mai
bun de la o nouă formaţie guvernamentală explică balansul orientărilor
electorale. Opoziţia incrimina fraudele şi incorectitudinile puterii. Fraude
existau, dar ponderea lor în ansamblul votului era insignifiantă.
Cu acest sistem în transferul puterii, în care regele era resortul
declanşator al procesului, se înţelege că el era cultivat, adulat şi căutat de
oamenii politici. În jurnalele unor personalităţi marcante ale vieţii politice,
în memoriile lor revin aproape obsesiv persoana regelui, menţiunile cu
privire la de câte ori a fost primit de rege, cum a fost primit şi ce speranţe de
guvernare i s-au dat. Desigur, suveranul nu putea să procedeze cu totul
arbitrar. Trebuia să ţină seama de atmosfera publică, de aşteptările
electoratului şi de reuşita sau eşecurile guvernării în curs, de combinaţiile şi
intrigile parlamentare, de schimbările în cotele de popularitate ale
oamenilor politici, dar şi de prieteniile şi slăbiciunile monarhului. În vremea
lui Carol I, preferatul era I.C. Brătianu – personalitate într-adevăr bine
selectată de aprecierea suveranului. Totodată, respectându-şi statutul regal,
Carol I îl prefera, dar nu-l impunea cu orice preţ. A încercat la 1888 să-l
apere, dar a renunţat la el când a înţeles fermitatea opoziţiei. Şi regele
Ferdinand preţuia în chip special pe Ionel Brătianu-fiul „părintelui”
liberalismului român. I.I.C. Brătianu exercita chiar o înrâurire asupra
Coroanei. Un favoritism ca semn al preţuirii obiective şi corelat cu
interesele ţării este de înţeles, deşi chiar în acest caz apar îndoieli asupra
corectitudinii sau incorectitudinii unui monarh. Când însă monarhul se
implică în actele de guvernare şi ţinteşte scopuri de natură să prejudicieze
climatul democratic al vieţii publice, atunci preferinţele sale sunt
prejudiciabile, generatoare de tensiuni sau de-a dreptul destabilizatoare.
Aşa s-a întâmplat în timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-1940), un rege
cu putere de pătrundere a stărilor de lucruri din ţară, dar cu o corectitudine
morală nepotrivită pentru un monarh şi ispitit de tentaţia puterii personale.
Regele n-a destabilizat singur viaţa politică, dar nici n-a consolidat-o,
289
dimpotrivă, a creat fricţiuni inutile, iar când scena politică s-a deteriorat
semnificativ, a instituit propria guvernare autoritară (1938).
Pentru crearea unei stabilităţi guvernamentale, cârmuirea liberală a
adoptat în 1926 o lege electorală care a ştirbit serios proporţionalitatea
matematică a rezultatului alegerilor. Prin acordarea unei „prime electorale”
şi redistribuirea mandatelor de deputat, partidul sau formaţiunea care
obţinea cel puţin 40% din voturi în urma scrutinului obţinea o primă de
10% şi participa, de asemenea, la redistribuirea celorlalte 50% proporţional
cu ponderea procentuală pe care o înregistrase la alegeri. Pe această cale, un
partid care ar fi obţinut, ipotetic, 40% îşi adăuga 10% ca primă electorală şi
alte 20% din mandate, prin redistribuire, cumulând, astfel, 70% din totalul
mandatelor parlamentare. Sistemul nu era democratic în sensul respectării
egalităţii valorii unui vot obţinut de partidul învingător în alegeri cu al
celorlalte partide. Se accentuau însă numai diferenţele de pondere ale
partidelor în Parlament. În esenţă, cadrul putere-opoziţie se păstra. Trecerea
legilor prin Parlament devenea astfel o formalitate, dar se păstra acuitatea
confruntărilor în dezbateri, care nu depindea de numărul intervenţiilor, ci de
valoarea lor. Considerată din perspectiva raporturilor de putere în stat, legea
nu era total benignă. Ea reducea rolul Parlamentului în cadrul acestor
raporturi şi întărea pe cel al guvernului, care era beneficiarul votării liniei
sale politice şi al măsurilor sale administrative. Legea răspundea, de fapt,
filosofiei politice a liberalilor români, ca şi practicii lor guvernamentale, în
care există tentaţii autoritare.

13. GRILA LIBERALĂ ŞI CEA NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ

A MODERNIZĂRII ROMÂNIEI
Marii câştigători ai împrejurărilor care favorizau desemnarea
învingătorilor în competiţia pentru putere în perioada interbelică au fost
liberalii. Partidul Liberal era experimentat în organizarea unor „alegeri
tari”, dispunea de cadre administrative cu experienţă, de mijloace financiare
însemnate, de elemente logistice bine puse la punct. Din cei 15 ani de
evoluţie politică „normală” (1922-1937) a societăţii româneşti, liberalii au
guvernat peste 9 ani. Au făcut două legislaturi „pline”, de fapt singurele de
acest fel dintre cele două războaie. Această circumstanţă a avut o mare
importanţă pentru configurarea cadrului democraţiei române, în genere,
care a păstrat o pecete liberală.
290
 Plămădit în retorta proceselor evolutive ale vechiului Regat, Partidul
Liberal a căutat să alinieze la sistemul său de valori sau de principii şi
provinciile reunite. Nu era prea greu întrucât în aceste provincii nu existase
o viaţă politică modernă, iar anumite idei-forţă ale partidului conveneau, în
grilă liberală, unor structuri ale populaţiei din noile provincii. Intrarea în
perioada stabilizării (1922-1923) a adus vânt prielnic politicii liberale, a
făcut-o suportabilă şi, într-un fel, eficientă. Liberalii au intrat în „graţiile
epocii” pentru că şi tendinţele dezvoltării şi fenomenele specifice din
economie şi puternica ascensiune a capitalului financiar, a formelor
speculative ale capitalului, se regăseau în plan politic în sfera intereselor
liberale. Partidul avea aureola legitimităţii istorice.
În vorbe, Partidul Naţional-Liberal se declara partidul care rezumă
interesele de ansamblu ale societăţii, având contacte cu toate clasele şi
păturile sociale. În realitate, era evident că partidul era purtătorul intereselor
claselor privilegiate material, în special ale capitalului financiar şi bancar. A
căutat să contopească într-un şuvoi comun acumulările tradiţionale de capital
cu cele speculative de după război şi să articuleze interesele capitalului din
Vechiul Regat cu cele ale capitalului din provinciile reunite, urmărind să
asigure în acest cadru preponderenţa şi prioritatea propriilor poziţii.
În noua etapă istorică a fost reluată, extinsă şi aprofundată ideea
liberală „prin noi înşine”. Ea a devenit ideea cheie a programului economic
liberal având ca protagonist pe Vintilă Brătianu.
Politica economică şi bugetară a liberalilor a defavorizat vizibil
interesele agriculturii, lăsând-o, până la criza agrară din 1929-1934, pe seama
resurselor proprii de dezvoltare. Nu este mai puţin adevărat că Partidul
Liberal a rămas încă o citadelă a resturilor aristocraţiei tradiţionale, deschisă
lumii afacerilor, preocupată de surse noi de venituri, dar împărţită în clanuri şi
cercuri închise, rivale şi unite prin nenumărate legături de interese.
Partidul Naţional-Liberal nu mai reprezenta blocul social-istoric
clădit pe matricea modernizării României în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. O reprezentare împărţită cu Partidul Conservator, fiecare din
cele două partide exprimând în felul său caracteristicile acestui bloc.
În condiţiile de după război, blocul cel vechi n-a mai existat, iar
constituirea altuia nu s-a cristalizat şi nici nu era posibilă o cristalizare de tipul
celor antebelice. Problema care se punea era aceea a integrării componentelor
corpului social, a gradului de reprezentativitate a acestei integrări. Liberalii au
urmărit să realizeze integrarea, dar au favorizat prea evident clasele avute şi
291
păturile material privilegiate. Au şi fost învinuiţi de politică „oligarhică”,
sintagmă folosită de reprezentanţii unor cercuri politice şi sociale neliberale.
Ea avea un ascuţiş polemic, dar releva şi un conţinut real.
Sub aspect doctrinar, Partidul Liberal gravita în jurul câtorva idei:
naţionalitate, patriotism, democraţie, monarhie, progres, asumarea
intereselor societăţii în ansamblu. Dezbatere efectivă a problemelor
dezvoltării României prin prisma rolului de forţă modelatoare al burgheziei
şi a acţiunii liberale a fost întreprinsă de analişti din „afara partidului” –
Ştefan Zeletin şi Eugen Lovinescu. Cum am arătat, operele lor Burghezia
română. Originea şi rolul ei istoric, respectiv, Istoria civilizaţiei române
moderne înseamnă o pledoarie pentru modernizare, dar identificată cu o
forţă politică şi istorică dominantă, nu însă şi suficient de hotărâtă în sfera
accelerării modernizării sociale.
Concepţia de guvernământ a liberalilor, viziunea lor asupra moder-
nizării publice şi instituţionale a ţării se exprimă grăitor în Constituţia din
1923 şi în Legea electorală (martie 1926) pe care am prezentat-o mai sus.
Partidul Liberal n-a fost lipsit de anvergura unor proiecte şi a unor
programe, dar a conceput de pe poziţii pronunţat partizane demersurile sale
economice şi politice. Liberalii au suportat metamorfoza necesară cerinţelor
lumii de după război, dar au adus cu sine şi au perpetuat destule procedee şi
comportamente, destule elemente de viziune din sedimentările anterioare:
tentaţia de a mărgini democraţia la aspectele sale formale, cultivarea
clientelismului şi a relaţiilor bazate pe grupuri restrânse de interese,
recurgerea la metode autoritare de conducere.
S-a abordat şi în dezbaterea internaţională de idei şi în cea
românească problema neoliberalismului, a unui altfel de liberalism. Acest
proiect n-a apucat să devină operaţional în cuprinsul liberalismului român
de după război. El a suportat însă modificări şi a devenit generator de
transformări în dezvoltarea civilizaţiei române moderne.
Interesant este că într-o ţară cu un suport social relativ restrâns pentru
liberalism şi cu o burghezie capitalistă redusă numeric, dar puternică sub
raport economic (la scara realităţii noastre) PNL s-a impus şi după războiul
mondial ca o forţă redutabilă. Este drept, celălalt mare partid – P.N.Ţ. – i-a
disputat locul, dar n-a apucat să tranşeze întâietatea în favoarea sa.
Societatea românească a suit prin istorie în faza dezvoltării sale moderne
mai ales cu Partidul Liberal. Şi, pentru a măsura amplitudinea mutaţiilor
petrecute în viaţa politică a României şi a dezvoltării sale politice moderne
292
trebuie subliniat că în ce priveşte al doilea contrafort al mişcării politice s-a
înregistrat trecerea de la Partidul Conservator la Partidul Ţărănesc
(respectiv Naţional-Ţărănesc).

14. ALTERNATIVA ŢĂRĂNISTĂ, NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ

A MODERNIZĂRII
Dintre formaţiunile politice ale vremii, Partidul Ţărănesc era plasat în
poziţia cea mai favorabilă spre a îndeplini un rol de prim-plan în viaţa
politică a ţării. Curente puternice de înnoire îl propulsau cu o forţă care
surprindea pe factorii de putere, obişnuiţi cu ritmurile abia perceptibile ale
transformărilor anterioare.
La rândul său, Partidul Ţărănesc ducea o susţinută campanie pentru
a-şi pune în valoare identitatea specifică. De aici, rolul deosebit care
revenea manifestărilor sale doctrinare şi de propagandă. Această
permeabilitate a unor structuri sociale cu rădăcini întinse în realitatea
românească la mesajele partidului, în special sentimentul ţărănimii că se
regăseşte în parti-dul care-i purta numele, explică ascensiunea rapidă a noii
formaţiuni politice.
Partidul sublinia rostul său adânc, organic, validat de structura
societăţii, de necesitatea înnoirii corpului social-economic în sensul
năzuinţelor şi intereselor maselor rurale. Pentru prima dată, un partid politic
de guvernământ se revendica „de jos”, îşi întemeia legitimitatea pe
structurile precumpănitoare ale ţării. El îşi asuma aspiraţiile sociale ale
ţărănimii şi în acest sens se considera un partid de clasă.
Elementele esenţiale ale doctrinei ţărăniste îşi află originea în ideile
lui Constantin Stere, fondatorul curentului cultural-ideologic poporanist de
la începutul secolului al XX-lea. În doctrina şi propaganda ţărănistă a
circulat ideea structurii specifice a economiei ţărăniste, a primatului
ţărănimii într-o ţară covârşitor rurală, a posibilităţii modernizării ţării prin
modernizarea economiei ţărăneşti şi a micii proprietăţi agrare pe temeiul
creşterii potenţialului ei productiv şi al unei intense opere de educare şi
culturalizare. După ţărănişti, dezvoltarea industriei şi a centrelor industriale
urbane era de dorit, dar numai în sectoarele producătoare de profituri certe
(ca industria petrolieră), ale celor cerute de interesele statului şi de
solicitările agriculturii. O civilizaţie preponderent agrară, o cultură inspirată

293
din valorile spirituale ale poporului, a democraţiei care nu numai proclamă
libertatea, dar şi asigură posibilitatea exercitării ei.
Ţărănimea ca deţinătoare de proprietate, dar şi ca lume muncitoare se
simţea, în viziunea doctrinei ţărăniste, solidară cu restul maselor
muncitoare.
Într-o perioadă a radicalizării generale a stării de spirit de după război
şi a afirmării speranţelor ţărănimii într-o viaţă nouă, Partidul Ţărănesc a
ţâşnit în primele linii ale forţelor politice din ţară. Dar prin forţe proprii nu
era şi o formaţiune de „cursă lungă” dacă ţinem seama de nevoia de a
dispune de numeroasele puncte de sprijin – instituţii, administraţie, resurse
financiare – pe care le presupun activitatea şi lupta politică curentă. Nici
Partidul Naţional, formaţiunea transilvăneană, nu se putea afirma la nivel
naţional dacă nu fuziona cu un partid din „Regat”. Risca să rămână o
mişcare politică regională. Aceste împrejurări şi destule altele de
conjunctură au condus la fuziunea celor două partide în octombrie 1926.
S-a creat în acest fel un puternic organism politic apt să se includă în cursa
pentru guvernare. Pe temeiul acţiunii critice pe care a desfăşurat-o la adresa
Partidului Liberal şi al propagandei valorilor proprii, al unui program care
îmbina principii democratice cu promisiuni de prosperitate materială,
Partidul Naţional-Ţărănesc a ajuns la guvernare între 1928-1933. Criza
economică din această perioadă şi dificultăţile concrete pe care le ridică
orice guvernare au restrâns parametrii programului democratic şi social al
naţional-ţărăniştilor, transformându-l într-o rutină de guvernământ. După
1935, odată cu alegerea lui Ion Mihalache la conducerea P.N.Ţ., s-a
încercat relansarea doctrinară a partidului prin ideea „statului ţărănesc”.
Conţinutul real al acestei idei semnifica sporirea preocupărilor pentru
ţărănime şi o deschidere mai largă pentru asigurarea condiţiilor de
înfăptuire a libertăţilor democratice. Altfel, principiul statului ţărănesc nu
avea o cotă înaltă la bursa vremii. Se spera că se poate ajunge prin el la un
mai autentic prag al civilizaţiei moderne, dar calea era prea ocolitoare, iar
direcţia uşor de contestat.
Între 1934-1937, naţional-ţărăniştii se aşteptau să ajungă la putere
chiar prin schimbarea guvernării liberale conduse de Gheorghe Tătărescu.
Regele era însă de două ori precaut în legătură cu o eventuală chemare la
guvernare a naţional-ţărăniştilor: avea reţineri faţă de radicalismul lui
Ion Mihalache şi de „statul lui ţărănesc”, iar cu Iuliu Maniu era în relaţii

294
reci pentru că fruntaşul transilvănean îi pretindea, ca monarh, un alt
comportament moral.

15. ANII PRĂBUŞIRII

Guvernarea la care aspira Partidul Naţional-Ţărănist, de altfel
îndreptăţit spre sfârşitul anului 1937 când se încheia mandatul guvernului
liberal Gheorghe Tătărescu, n-a mai apucat să vină. Monarhul însuşi l-a
preferat în continuare tot pe Gheorghe Tătărescu. Prin această preferinţă
s-au blocat, în fapt, ambele partide: Partidul Liberal n-a fost suficient de
puternic pentru a câştiga majoritatea de 40% din voturi chiar desemnat fiind
de Carol al II-lea să organizeze alegerile, iar Partidul Naţional-Ţărănesc
pentru că, neputând beneficia el de desemnare, n-a întrunit voturile
necesare pentru a obţine victoria în alegeri.
În perioada dintre cele două mari războaie, regimul parlamentar din
România a fost încă fragil, tradiţia democratică insuficient de înrădăcinată
spre a rezista zguduirilor care s-au declanşat prin ascensiunea fascismului
în Europa. În timpul guvernării liberale din 1934-1937, o aparentă stare de
normalitate ascundea precipitarea crizei. Pe un fundal de profunzime avea
loc o mutaţie a stării de spirit spre curentele de extremă dreaptă şi lansarea
rapidă a curentelor fasciste sau de tip fascist (după 1935, în special,
mişcarea legionară). Devansând oarecum acest fenomen, se observă un
proces de erodare şi de fărâmiţare a marilor partide de guvernământ –
P.N.L. şi P.N.Ţ. – în vreme ce regele şi camarila din jurul său, atrăgându-şi
oameni politici obedienţi, urmărea să-şi instaureze propria dictatură.
Istoria modernă recentă vădeşte faptul că mişcările politice sau
sociale de tip dictatorial au o ascensiune rapidă, chiar explozivă. Civilizaţia
modernă clădeşte edificiul democraţiilor vreme îndelungată. Mişcările de
dictatură izbucnesc uneori exploziv, alteori invadează în câţiva ani scena
politică. Aşa a fost cazul revoluţiei din Octombrie 1917 – fenomen de
erupţie prin chiar caracterul ei de revoluţie, aşa a fost cazul mişcării fasciste
mussoliniene, al ascensiunii lui Hitler la putere, al unor răsturnări de regim
din jurul ţării noastre: Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia. O mişcare de
extremă dreaptă sau stângă nu se dezvoltă şi nu creşte gradual. Este
explozivă. Ea pune în evidenţă semnificaţia stărilor de spirit în istorie.
În ţara noastră, la sfârşitul guvernării liberale (decembrie 1937),
scena vieţii politice a fost invadată de vuietul extremei drepte. Fenomenul
295
nu era, bineînţeles, absolut nou. Pentru a explica prezenţa extremei drepte
în România în epocă (în special a mişcării legionare), trebuie ţinut seama de
contextul general al societăţii româneşti. Ea prezenta drept caracteristică
expansiunea procesului de modernizare economică în condiţiile prezenţei
unor considerabile structuri tradiţionale. Modernizarea nu a fost suficient de
puternică încât „să digere” formele tradiţionale din sfera economiei şi a
structurilor sociale, dar a fost destul de intensă pentru ca impactul ei să
producă tensiuni, să genereze contradicţii, să creeze crize de identitate, stări
de alienare. Toate aceste fenomene au fost preluate şi transpuse într-un
registru specific de mişcările de extremă dreaptă.
Odată cu schimbarea polilor de putere în Europa pe plan mondial şi
cu dobândirea poziţiei hegemonice de către Germania hitleristă, ţările din
centrul şi sud-estul Europei s-au vădit prea plăpânde spre a rezista presiunii
şi seismelor declanşate de cel de-al III-lea Reich. Fiecare ţară din această
zonă a pornit în căutarea propriului destin sub puterea voinţei de fier a forţei
de decizie a Reichului.
Pentru doi ani şi jumătate, România şi-a găsit „refugiul” în dictatura
regală (februarie 1938 – septembrie 1940). Din instituţiile regimului politic
parlamentar au mai rămas doar rudimente. Improvizaţia şi incertitudinea
s-au înstăpânit în societate, în cercurile politice patronate de un monarh
megaloman, fanfaron şi fără tăria marilor caractere în faţa încercărilor
capitale. Asemenea încercări s-au rostogolit peste ţară în vara anului 1940.
Sub puterea ultimatumului sau a dictatului, România a pierdut Basarabia,
nordul Bucovinei şi partea de nord a Transilvaniei. Două judeţe din
Dobrogea, cele din sud, au fost revendicate de Bulgaria. În total, pierderile
teritoriale însumau o treime din suprafaţa ţării (circa 100.000 km2); la o
treime se ridicau şi pierderile populaţiei (circa 6,7 milioane de locuitori
dintre care aproximativ 42-45% nu erau etnici români).
Cu graniţele prăbuşite, cu viaţa de stat dezorganizată şi angajată într-o
cursă continuă de „adaptare” la standardele şi obiectivele Reichului şi
Führer-ului său, România „se plafonează” la regimul totalitar al
„conducătorului” şi deschide drum alianţei cu Germania în războiul
antisovietic. Acest interval istoric este unul de excepţie; el nu oferă o linie
de continuitate cu procesele evolutive anterioare în direcţia modernizării, a
procesului social, politic şi economic. El potenţează, în schimb, tendinţele
forţelor conservatoare şi de regres din societate, împingând în adâncurile
corpului social ideea democratică şi perspectiva modernizării. Totalitar în
296
structura sa lăuntrică, intrat pe făgaşul unei alianţe care angaja România
într-un război peste capacitatea ei de implicare şi de efort, regimul
antonescian s-a prăbuşit, lăsând ipoteci grele asupra problemelor societăţii
româneşti în etapele ulterioare.
Cristalizările procesului istoric mondial rezultate din marea
conflagraţie a anilor 1939-1945 aveau să antreneze România într-un nou
flux evolutiv, s-o înscrie, pentru patru decenii şi jumătate, într-o altă
paradigmă socio-istorică.
Consecutiv, datele modernizării societăţii vor cunoaşte o dialectică
extrem de complexă şi de un intens dramatism.
16. PEISAJ SOCIAL
Transformările petrecute în economie s-au asociat cu cele din
structura societăţii. De fapt, ele erau sudate organic. Între categoriile sociale
dinamice au fost muncitorii din fabrici, cei din întreprinderile mici şi
mijlocii, de asemenea, meşteşugarii, lumea pestriţă din sfera serviciilor.
Toate transformările ar fi trebuit să diminueze ponderea ţărănimii în
structura demografică a ţării, dar efectele lor s-au resimţit în mică măsură
datorită faptului că la sate coeficientul natalităţii a rămas foarte ridicat.
Astfel că ţărănimea a continuat să deţină peste 78% din totalul populaţiei,
înregistrând doar o scădere de 2-3% după 1920. Totuşi, numărul
muncitorilor din industrie şi transporturi aproape s-a dublat în deceniul
1920-1930, ajungând la circa 750.000 de persoane. Procentul acesta
însemna cam 7,2 % din populaţia activă. Spre a aprecia comparativ,
amintim că în Ungaria industria absorbea 24,1% din populaţia ocupată,
Italia 22,8 %, Franţa 27,1%, Germania 35,4%. Între 1930-1940, personalul
ocupat în industrie a crescut cu aproape 190.000 de salariaţi, ceea ce
însemna 62% faţă de anul referinţă (1930). Sigur, segmentul acesta de
„muncitori” era el însuşi diversificat: doar 22% erau lucrători calificaţi, în
vreme ce muncitorii necalificaţi şi ucenicii alcătuiau 48%, restul de 30% fiind
reprezentat de „întreprinzători patroni” (meseriaşi, meşteşugari etc.). Ca atare,
putem spune că muncitorimea industrială se afla încă în curs de plămădire.
Nu în sensul unei mutaţii generale de ample transformări tehnice (deşi exista
şi un asemenea fenomen), ci în acela al constituirii unor componente
distincte, specifice procesului de industrializare, în faza sa cristalizată.
Un proces de inevitabilă stratificare şi totodată de lentă absorbţie din
rândurile ucenicilor în masa lucrătorilor calificaţi era insuficient pentru a
297
schimba radical fizionomia mozaicată şi enclavatică a lumii muncitoare.
Presiunea satului suprapopulat alimenta succesiv mâna de lucru ieftină
pentru îndeletniciri de ordin industrial şi comercial. O „ruptură de dig”
dinspre sat către oraş nu avea însă cum să se producă, în primul rând,
pentru că centrele urbane erau în mod obiectiv limitate, iar în al doilea rând,
pentru că lumea rurală conserva un puternic sedentarism. Era adânc
înrădăcinată în realitatea dată şi circumscrisă, într-un fel, orizontului ei.
Dacă satul n-a oferit oportunităţi pentru modernizare, în sens larg, al vieţii
sociale şi economice, el a ferit cel puţin societatea românească de acele
vaste fluxuri migratoare de dezrădăcinaţi către oraşe, cum s-a întâmplat în
atâtea zone ale globului.
Cele mai semnificative mutaţii în componentele sociale ale societăţii
le-au înregistrat însă intelectualitatea şi burghezia. Dezvoltarea învăţă-
mântului, în special a celui secundar şi superior, a dus la creşterea explozivă
a numărului de studenţi. Dacă înainte de primul război mondial erau în
vechea Românie între 4.000 –5.000 de studenţi şi doar două centre
universitare – este drept cu tradiţie – după prima conflagraţie s-au înmulţit
aceste centre: Cluj, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara. Mai semnificative sunt
afluxul tinerilor spre universităţi, dorinţa de a dobândi un statut social pe
temeiul instruirii, al afirmării valorice şi profesionale prin învăţământul
superior. Propensiunea spre învăţătură a pulsat întotdeauna în interiorul
societăţii româneşti. Admiraţia şi respectul pentru oamenii „învăţaţi” erau
cu atât mai mari cu cât a existat în realitatea românească o cumplită falie
între cei care puteau să susţină „luxul” învăţăturii şi cei care nu se puteau
gândi măcar la aşa ceva.
După război a crescut emulaţia în cadrul unor medii mai largi şi mai
diverse ale populaţiei „să-şi trimită copiii la şcoli înalte, să-i facă oameni”.
Porneau acum mult mai mulţi din rândurile ţărănimii înstărite, ale
funcţionarilor, ale intelectualilor, inclusiv de la sate: preoţi şi învăţători.
Numărul studenţilor a ajuns de la circa 20.000 după primul război mondial
la 30.000 înaintea celui de-al doilea război mondial.
Condiţiile materiale nu erau deloc uşoare: puţine cămine şi cantine,
lipseau bani pentru taxe, cărţi, uneori chiar pentru îmbrăcăminte în rândurile
studenţilor neavuţi. Examenele nu erau deloc formale; catedrele erau onorate
de profesori de faimă. Se impuneau peste tot, la facultăţile umaniste, la
politehnici şi Academia de studii economice, în institutele de medicină, în
cele de agronomie şi de medicină veterinară etc. Erau asaltate facultăţile de
298
drept, ca şi acum. Uneori, studenţii petreceau 7-8 ani până la terminarea
facultăţii. Majoritatea învăţau însă serios: la orele de curs, la seminarii, la
lucrări practice. După tratate şi pe temeiul seminariilor menite să adâncească
studiul izvoarelor şi să dezvolte capacitatea de analiză critică individuală.
Anii aşteptărilor, ai idealurilor şi năzuinţelor lor de împlinire erau şi
ani de insatisfacţii, de lipsuri, de frustrări, chiar de privaţiuni, pentru
studenţii proveniţi din medii modeste. Studenţimea era un teren prielnic
pentru manifestări şi curente radicale. Sentimentul inegalităţii dădea naştere
unor izbucniri violente. Apăreau curente sau mişcări contestatare.
Într-o societate cu o clasă liberal-burgheză destul de puternică, oscilând
între tentaţia autoritară în sfera politică şi cea integratoare a organismului
social şi a naţiunii, studenţimea îşi punea pata specifică de culoare.
Clasa cea mai puternică sub aspect economic, având corespondent
politic în Partidul Liberal, era, cum am arătat, burghezia română. Oameni
de afaceri prosperi şi cu o forţă economică relativ însemnată erau numeric
restrânşi. Un economist şi om politic al vremii (Mihail Manoilescu) aprecia
la aproximativ 10.000 de persoane, patronii de întreprinderi mari şi mijlocii,
finanţiştii, bancherii şi personalul superior al băncilor, marii comercianţi,
proprietarii unor edituri, unor organe de presă etc. Probabil că pătura
superioară a burgheziei era mai mare. Oricum, acest segment social avea o
funcţie esenţială în dezvoltarea economică a ţării, în definirea direcţiei sale
evolutive, în gestionarea pârghiilor materiale ale societăţii. Sociologii şi
oamenii de cultură, în genere cei care reflectau asupra condiţiei societăţii
române şi a liniei sale de mişcare, apreciau că burghezia este destinată să
imprime pentru multă vreme nota caracteristică a hegemoniei ale. Sunt
cunoscute în acest sens, cum am mai menţionat, scrierile lui Ştefan Zeletin,
Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric (1925), Eugen Lovinescu,
Civilizaţia română modernă (1924-1925), Mihail Manoilescu, Destinul
burgheziei române (1942).
Bineînţeles, conceptul de clasă conducătoare nu includea doar comu-
nitatea persoanelor legate nemijlocit de capital şi de managementul lui.
Iradierile acestui concept sunt mult mai largi, pătrunzând în sfera politicii,
în diplomaţie, în straturile superioare liber-profesioniste şi intelectuale.
Judecând comparativ cu structura socială a României antebelice,
deosebirea este evidentă şi semnificativă: de unde până la 1918 clasa
precumpănitoare social, economic şi politic era moşierimea, după
conflagraţia din 1916-1918 şi reforma agrară, ea îşi pierde însemnătatea.
299
Sub aspect politic se retranşează în alte formaţiuni politice, mai ales în cea
liberală, nemaiavând un reprezentant politic în partidul conservator
(devenite, cum se ştie, nişte facţiuni lipsite de importanţă). Moşierimea şi-a
pierdut poziţiile economice anterioare, a pierdut foarte mult din
despăgubirile primite în urma reformei agrare, datorită devalorizării severe
a leului. Din banii primiţi nu a investit decât puţin pentru reorganizarea
modernă a exploatărilor cu care a rămas. A cheltuit uneori peste măsura
veniturilor, a încercat să perpetueze viaţa de lux cu care era deprinsă, s-a
hrănit, ca orice clasă în declin, cu himerele trecutului, cu nostalgii şi
frustrări nejustificate. A beneficiat, desigur, de avantajele tradiţiei, educaţiei
şi manierelor, devenite acum desuete. Moşierimea, ca şi corp global, găsea
cu greu calea integrării în ritmurile mai alerte de viaţă, în cerinţele unei
societăţi orientate spre alte valori, spre un alt fel de trai. Ea trebuia să se
grefeze pe burghezie, să se integreze într-un mediu şi într-o atmosferă pe
care nu le mai putea domina. Acomodarea la liberalism ca forţă politică şi
mentalitate ideologică ar fi fost cea mai bună soluţie; mai complicată era
situaţia când frustrări şi insatisfacţii generate de noua situaţie o împingeau
spre curentele radicale de dreapta sau, în plan intelectual, spre o viziune
organică, tradiţionalistă, conservatoare. Când găsea nişe pentru servicii în
diplomaţie, în corpul ofiţeresc, în lumea afacerilor, perspectivele erau,
desigur, foarte bune. Odraslele moşierilor ştiau doar limbi străine, erau
instruite, stilate, unii dintre moşiei îşi păstraseră încă proprietăţi întinse şi
proveneau din familii ilustre. Familii ca Bibeştii, Sturza, Ştirbey,
Argetoianu, Brătienii păstrau încă influenţă şi prestigiu.
O frescă sugestivă a claselor conducătoare din România pe parcursul
câtorva generaţii a realizat-o scriitorul Petru Dumitriu în romanul Cronică
de familie. Dar mentalitatea specifică pentru românul obişnuit, să spunem
românul standard, este surprinsă admirabil în tonuri critice de Ion Luca
Caragiale. În dramaturgia sa, în schiţele şi nuvelele sale. Ea se regăseşte
mai ales în straturile micii burghezii, în lumea diversă a negustorilor,
meseriaşilor, a funcţionarilor, mai mici sau mai mari, a oamenilor din
administraţie şi din instituţii cu rost şi fără rost, a grosului clientelei politice
etc. Condiţiile şi situaţiile s-au schimbat mult după primul război mondial
faţă de perioada în care I. L. Caragiale a scris opera sa. Tipurile surprinse de
el, ca mentalitate, manifestări, orizont intelectual, ca mod de a percepe şi de
a reacţiona, de a înţelege societatea şi oamenii s-au perpetuat. Mica
burghezie română era cu un ochi aţintit spre parvenitism şi căpătuire, cu
altul spre flecăreală şi lipsă de profunzime. În straturile profunde era însă
harnică, preocupată de ameliorarea propriei condiţii, perseverenţă. Aceştia
trăiau viaţa intens şi dramatic, foarte mulţi trăiau epidermic.
300
 17. HABITAT, SĂNĂTATE, ÎNVĂŢĂMÂNT
Transformările petrecute în societate de-a lungul întregii perioade de
după 1859 s-au regăsit în condiţiile de viaţă ale populaţiei dar nu în măsură
să redimensioneze noile probleme cu care aceasta se confrunta în domeniul
habitatului, sănătăţii publice şi al învăţământului rural. România s-a izbăvit
de plaga bordeielor, care numărau circa 50.000 la începutul secolului
al XX-lea, şi a pelagrei – boala porumbului stricat, – de care erau atinşi tot
circa 50.000 de persoane – tributul regimului învoielilor agricole din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea.
În deceniile dintre cele două războaie mondiale, România a depăşit
faza cea mai dificilă a condiţiilor de locuit la sate. Transilvania şi Bucovina
aduceau cu ele un spor de spaţiu, de soliditate în confort în materie de
construcţii rurale. Basarabia se afla însă într-o situaţie precară la care
concurau tradiţia, vicisitudinile istorice şi absenţa materialelor de construcţie.
La recensământul din 1930, în România existau circa 3078 mii de
locuinţe rurale, dintre care 31,3% din pământ (peste un milion) şi 34,9 din
lemn. Se construia mult din pământ în Câmpia Română şi în Basarabia,
deseori fără temelie şi ca atare fără beciuri sau încăperi de subsol. De etaje
nu putea fi vorba la asemenea locuinţe. Din totalul locuinţelor, aproape trei
sferturi aveau 1-2 camere. Restul aveau trei sau mai multe camere.
O comparaţie făcută cu realitatea satului românesc contemporan ar
releva enormul progres înregistrat în cei 70 de ani care ne despart de
recensământul din 1930. Şi aşa, condiţia satului nostru este mult sub cea a
locuinţelor din zonele rurale în Europa apuseană unde nu ştii dacă în ţări ca
Franţa, Anglia, Germania etc. există sau nu sate în înţelesul nostru.
Din totalul localităţilor ţării – 15.372 (între care 171 oraşe şi 8.704
comune) erau alimentate cu energie electrică, în 1939, doar 565, acoperind
circa 25% din populaţie. Posturi telefonice erau puţine, în genere
constituiau o raritate în mediul rural. Între 1930-1940, reţeaua posturilor
telefonice a crescut de la 5.000 la 10.000, majoritatea covârşitoare fiind
instalate la oraşe.
În învăţământul primar, situaţia a continuat să se amelioreze, prin
creşterea numărului de învăţători şi dezvoltarea reţelei şcolare. Impulsurile
nu au fost însă suficient de energice. Or, problema nu era a creşterii
graduale, ci a unei abordări frontale în spirit radical. Practic, în 1930,
numărul ştiutorilor de carte era de 57%. Existau diferenţe de provincii, zone
301
urbane şi rurale, sex etc. În deceniul IV al secolului XX s-au făcut noi
progrese în dezvoltarea învăţământului, insuficiente însă pentru eradicarea
analfabetismului şi ştergerea amprentei lui pronunţat sociale, întrucât
ţărănimea îi suporta, mai ales, consecinţele. Este drept, nu eram singulari în
Europa: Spania, Grecia, Bulgaria aveau cifre comparabile la capitolul
ştiutorilor de carte. Dar, pe fondul situaţiei generale de pe continent,
fenomenul indica un deficit de civilizaţie.
În domeniul învăţământului secundar şi universitar s-a produs însă
între cele două războaie mondiale o ridicare de plafon. În 1930 existau în
ţară 705.100 persoane cu studii secundare, 262, 200 cu şcoli profesionale,
90.650 cu studii universitare şi 42.350 absolvenţi ai altor tipuri de şcoli
superioare (revenind cam o persoană cu studii superioare la 150 de
locuitori). Personalul antrenat în instruire era de 8.018 persoane.
Sănătatea publică şi fenomenele de ordin demografic se înscriau şi ele
în aceiaşi parametri ai civilizaţiei moderne de tranziţie. Legea din 1930 a
constituit, de pildă, un instrument notabil în organizarea şi dezvoltarea
asistenţei medicale. Obstacolele erau însă mari, reţeaua sanitară redusă, mai
ales la sate. În circumscripţiile rurale, la o populaţie de peste 15 milioane de
locuitori, activau doar 1.140 de medici în circumscripţii sanitare şi spitale
săteşti (1 medic la 19.000 persoane). În reţeaua asigurărilor sociale func-
ţionau între 1.500-1.800 de medici; o situaţie ceva mai bună decât în zonele
rurale. Totalul lucrătorilor din sfera sănătăţii, muncii şi ocrotirilor sociale se
ridica, în ajunul celui de-al doilea război mondial, la 7.765 persoane.
România a înregistrat între cele două războaie mondiale o rată relativ
ridicată a creşterii demografice – 12,9-14,1‰, însă într-o conjunctură în care
natalitatea era de 34-36%0, iar mortalitatea de 21‰. Deţineam (după
U.R.S.S.) al doilea loc în Europa la natalitate. Dar şi primul loc la mortalitate,
în vreme ce la excedentul naşterilor ne situam pe locul şapte în lume. Între
1920-1940, populaţia României a crescut cu circa 5 milioane de locuitori. În
ultimii 15 ani, din 1989 până la 2004, a scăzut cu aproximativ 1,5 milioane.
Se observau variaţii considerabile pe provincii (excedent foarte
ridicat în Vechiul Regat şi destul de scăzut în Transilvania şi Banat).
România era încă ţara natalităţii intense, dar şi a mortalităţii foarte
ridicate. Nici asistenţa sanitară, nici efectele reglatoare şi contradictorii ale
civilizaţiei n-au înrâurit semnificativ fenomenele de ordin demografic.
Acestea se mişcau într-o ordine specifică epocilor de început ale ciclurilor
de civilizaţie modernă.
302
 18. REPERE CULTURALE
Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost marcată, în planul
culturii înalte, de remarcabile realizări. Exista sentimentul că România
trebuie să se afirme prin cultură. Această exigenţă şi-a asumat-o generaţia
matură – perseverent şi sistematic; a afirmat-o cu fervoare, făcând din ea un
crez, dar şi urmărind prin aceasta să ocupe poziţii de prim-plan în cultură,
tânăra generaţie a lui Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran,
cercul unor tineri scriitori grupaţi în jurul revistei „Kriterion”. Centrele de
iradiere a ştiinţei şi culturii erau Academia Română, catedrele universitare,
institutele ştiinţifice de pe lângă universităţi sau fundaţii. S-au afirmat şcoli
ştiinţifice remarcabile, cu contribuţii de rezonanţă internaţională în
istoriografie – dominată de Nicolae Iorga –, în sociologie – dominată de
Dimitrie Gusti –, în domeniul matematicii, chimiei, medicinii, agronomiei,
geografiei, al lingvisticii etc. S-a maturizat şi s-a exprimat filosofia prin
sisteme de gândire proprii (Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea
Florian) şi prin lucrări semnificative de istoria filozofiei (P.P. Negulescu,
Nicolae Bagdasar etc.).
Literatura şi critica literară au probat remarcabil forţa originalităţii,
capacitatea de conectare la noile forme de expresie a sensibilităţii. Mihail
Sadoveanu şi Liviu Rebreanu au creat fresce ample ale vieţii poporului
român; în ipostaza duratei istorice sau a problemelor redutabile pe care abia
le înfruntase (răscoala din 1907 şi primul război mondial). Critica literară a
fost cultivată cu fineţe şi o excepţională capacitate de interpretare a
fenomenului literar şi cultural românesc şi universal. George Călinescu a
rămas o figură emblematică în acest sens, întocmind o monumentală Istorie
a literaturii române. De la origini până în prezent (1941). Contemporan cu
el au fost Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu şi mai vârstnicul
Eugen Lovinescu, de asemenea o personalitate proteică a criticii literare şi
culturii române în genere.
O dezbatere tensionată de ordin doctrinar şi ideologic s-a purtat în
jurul descifrării şi interpretării fenomenului românesc, al explicării
caracteristicilor evoluţiei sale. Aceste dezbateri sunt revelatoare pentru
substanţa culturii române. În cadrul lor s-au confruntat mai ales purtătorii
viziunii organice şi istoriciste, care susţineau teza că societatea trebuie
înţeleasă ca un organism, ca o totalitate care se dezvoltă din sine gradual,

303
evoluţionist, ca un stejar din ghinda din care răsare. De aici ataşamentul la
tradiţie, la formele date ale societăţii, la păstrarea identităţii prin refuzul
înrâuririlor modelatoare moderne din afară. Un exponent al acestei viziuni a
fost chiar Nicolae Iorga. Acest curent are rădăcini mai vechi în cultura
română. Ideile exprimate de unii reprezentanţi ai acestei direcţii în cultura
română, ca, de pildă, Nae Ionescu, au fost un pat germinativ chiar pentru
doctrine politice de extremă dreaptă.
Alţi gânditori – economişti şi sociologi (ca, de pildă, Ştefan Zeletin)
erau adepţii dezvoltării dinamice a societăţii române, ai conectării realităţii
noastre la fluxurile civilizaţiei moderne de tip occidental.
În acest cadru s-au manifestat liniile de tensiune ale culturii române,
nu numai între cele două războaie mondiale, ci şi înaintea conflagraţiei din
1916-1918. Tocmai de aceea, reţinerea acestui aspect este importantă,
fiindcă el ne ajută să înţelegem nu doar dezbaterea de idei din epoca noastră
modernă, dar şi realitatea obiectivă a civilizaţiei române moderne.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
• Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, II, în româneşte de Dinu
Moarcăş, Bucureşti, 1994.
• Bulei, Ion, Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I. Lumea românească
1900-1908, Bucureşti, 2004.
• Hurezeanu, Damian, Civilizaţia română modernă şi problema tranziţiei,
în Radu Florian, Damian Hurezeanu, Alexandru Florian, Tranziţii în modernitate,
Bucureşti, 1997, p. 83-215.
• Lovinescu, E., Istoria civilizaţiei române moderne, ediţie de Z. Ornea,
Bucureşti, 1972.
• Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX
(1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 53-92.
• Zeletin, Ştefan, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti,
1925.

304