UNIVERSITATEA ..........................................

ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC

~REFERAT~

Organizarea politica si dreptul in provincia romana Dacia

Profesor coordonator:

1
 STATUL ŞI DREPTUL IN DACIA ROMANA

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea

Victoria armatelor romane în Dacia din anul 106 aavut o însemnătate fundamentală
pentru evoluţia istorică a spaţiului carpato-danubian pontic. Din acel moment, hotarele răsăritene
din Europa ale Imperiului Roman au fost deplasate spre răsărit şi nord, asigurând securitate
sporită provinciilor sale din sud-estul Europei şi includerea în orbita civilizaţiei romane a unor
teritorii de mare importanţă strategică. Pentru posteritate anul 106 amarcat începutul procesului
istoric de formare a unui nou popor, prin fuziunea a două civilizaţii.
La Roma, cucerirea Daciei a fost considerată drept o izbândă de cea mai mare
însemnătate. Serbările decretate cu acest prilej au durat nu mai puţin de 123 de zile, lucru de
înţeles dacă avem în vedere şi marile prăzi de război dobândite de cuceritori. Tezaurul statului
dac a fost evaluat de cercetătorii romanişti la 165.000 kg. aur fin şi 331.000 kg. argint. Împăratul
Traian a hotărât măsuri excepţionale de organizare a noii provnincii, lucru pentru care nu s-a
întors imediat la Roma. Împăratul a decretat constituirea provinciei imperiale Daciaimediat după
sinuciderea lui Decebal, ocuparea capitalei Sarmisegetuza şi a sistemului de cetăţi din munţii
Şureanu, deşi nu fusese anexat tot teritoriul locuit de daci, ci numai părţile de sud şi centru.
Procesul de romanizare, definit ca pătrunderea civilizaţiei romane în societatea nou
creată, nu s-a redus la aşezarea coloniştilor. Componenta principală a fost cea lingvistică, întrucât
limba latină acceptată de autohtoni a devenit nu numai limbă oficială, ci şi limba curentă a
întregii populaţii.
Romanizarea s-a produs într-un răstimp scurt încât în anul 271, când administraţia şi
armata romană au început retragerea din aceste locuri, întreg spaţiul daco-roman era romanizat.
Rapiditatea romanizării se explică esenţial prin faptul că cele două civilizaţii erau compatibile şi
se aflau în stadii apropiate. La fel s-a întâmplat şi în vestul Europei, în Gallia şi Spania.
Factorii care au asigurat succesul romanizării au fost următorii:

2
✔ organizarea politică - administrativă;
✔ armata şi organizarea militară;
✔ coloniştii şi veteranii;
✔ viaţa economică;
✔ dreptul roman şi organizarea judiciară;
✔ viaţa religioasă şi culturală.

2. Organele centrale şi locale

Organizarea politică administrativă a Daciei Romane a fost iniţiată sub forma unei
provincii imperiale, condusă de un guvernator cu titlul “legatus Augusti propraetore”, care
răspunde direct în faţa împăratului. Purtătorul acestui titlu aparţine nobilimii romane, fiind ales
dintre foştii consuli (ordinul senatorial de rang consular). În această calitate, el avea dreptul de a
comanda mai multe legiuni. Fiind înzestrat cu imperium el exercita prerogative administrative,
militare şi judecătoreşti; această polarizare a puterii era absolut necesară în perioada de început a
romanizării.
În anul 119 noul împărat Hadrian a împărţit administrativ Dacia în două părţi: Dacia
Superior, cuprinzând partea de nord şi centru şi Dacia Inferior cuprinzând partea de sud. Prima,
mai mare şi mai expusă primejdiilor zonei de graniţă era condusă de un Legatus Augusti
propraetore (totodată comandant al Legiunii XIII Gemina), iar a doua de un praefectus (ulterior
de un procurator prezidial). Aşadar, conducătorul Daciei Superioare era guvernatorul de fapt al
întregii Dacii.
Necesităţi administrativ militare l-au determinat pe Hadrian să decidă, înainte de anul
133, împărţirea Daciei în trei părţi: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolisensis.
Începând cu anii 167-168 primele două Dacii se numesc altfel: Dacia Apulensis şi Dacia
Malvensis. Capitalele lor erau la Apulum, Malva şi Porolisum şi erau conduse de procuratori. În
fruntea lor a fost numit un guvernator suprem “Legatus Augusti propraetore trium Daciarum”
fiind guvernator al Daciei Apulensis cu capitala la Apulum.
Organele administraţiei centrale erau două: guvernatorul şi adunarea provinciei. Investit
cu “imperium majus” guvernatorul exercita practic toate puterile, fiind conducător al armatei, al
3
administraţiei şi posesor al dreptului de jus edicendi (dreptul de a edicta). Competenţa
jurisdicţională era identică cu cea pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi prefectul
praetoriului la Roma.
Adunarea provinciei (concilium provinciae) formată din reprezentanţi ai aristocraţiei
provinciei, avea atribuţii formale (grija pentru cultul împăratului, ridicarea de monumente şi
statui în cinstea binefăcătorilor provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului când acesta
ieşea din slujbă).
La nivel central, administrarea finanţelor provinciei cădea în sarcina procuratorului
financiar al Daciei Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat sub ordinul lui Legatus Augusti
pro praetore. Impozitarea se efectua pe baza unor recensăminte care aveau loc din 5 în 5 ani.
Din punct de vedere vamal, Dacia era inclusă în circumscripţia Illyricum. Taxele vamale
se plăteau la trecerea frontierelor acestei circumscripţii, la trecerea peste poduri, la intrarea în
oraşe.
Organizarea militară a Daciei romane s-a circumscris poziţiei sale în imperiu, ca
provincie de graniţă recent înfiinţată pe un teritoriu cucerit cu greu. În cele două războaie
participaseră 9 legiuni (a câte 6.000 oameni fiecare), 35 cohorte şi alte formaţiuni însumând
peste 100.000 oameni. După anul 106 în provincie au rămas două legiuni ( a  XIII-a Gemina, la
Apulum şi a IV-a Flavia Felix). Aceasta din urmă a fost apoi retrasă şi înlocuită cu legiunea a V-a
Macedonica, încartiruită la Potaissa. Au mai fost păstrate în provincie cohorte formate din
britani, gali, panoni, dalmaţi.
În ansamblu efectivele romane în Dacia au fost restrânse fiind la nivelul obişnuit în
imperiu: din cele 5 componente ale armatei romane, în Dacia au staţionat trei legiuni, trupe
auxiliare (cohorte, ale) şi trupe neregulate (umeri, vexillationes).
În Dacia romană, organizarea locală a fost identică cu cea din Imperiu. Aşezările urbane
erau de două feluri: colonii şi municipii. Coloniile se defineau ca centre urbane locuite de
cetăţeni romani având toate drepturile. În Dacia locuitorii erau de regulă foşti ostaşi (veterani)
stabiliţi în provincie după satisfacerea serviciului militar. Ei aveau dreptul de a alege şi de a fi
ales (jus sufragii şi jus honorum).
Unele colonii se bucurau de jus italicum, fiind considerate ca făcând parte din Italia şi
scutite de darea pe pământ şi de plata capitaţiei; altele dispuneau de jus Latii, având un statut

4
juridic intermediar (ale cărui elemente reflectau statutul persoanelor între acela de cetăţean
roman şi acela de peregrin). Oricum, locuitorii coloniilor aveau o situaţie mai bună decât a
locuitorilor muncipiilor. Între oraşele cu acest titlu s-au numărat: Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmisegetuza (singura ctitorie exclusiv romană, celelalte fiind aşezări dacice ridicate la acest
rang de romani), Apulum, Napoca, (din vremea lui Marc Aureliu), Malva (din anul 230), Drobeta
(din vremea lui Septimiu Sever), Dierna (tot de atunci), în total 9 oraşe.
Municipiile erau aşezări dezvoltate urban ai căror locuitori deţineau mai puţine drepturi
decât locuitorii coloniilor. Ei aveau un statut juridic care îmbina elemente ale statutului
cetăţenilor şi pergrinilor. Între metropole s-au numărat: Drobeta (din vremea lui Hadrian până
sub Septimiu Sever), Napoca (la fel), Apulum, Romula, Potaissa, (toate acestea au primit apoi
titlul de colonia), Porolissum, Ampelulm, Tibiscum, (numai municipii).
Conducerea coloniilor şi a municipiilor era exercitată de către un consiliu (ordo
decurionum), format din aproximativ 20-50 de consilieri (decurioni). Numărul acestora era
stabilit prin actul de întemeiere a oraşului.
Membrii consiliului erau aleşi din 5 în 5 ani de către magistraţii municipali, dintre
cetăţenii ingenui de peste 25 de ani, având o avere de cel puţin 100.000 sesterţi, care exercitaseră
anterior o magistratuă.
O altă componentă a structurii de conducere a coloniilor şi municipiilor o formau
magistraţii (duumviri, jure dicundo), aleşi dintre decurioni, cu anumite condiţii de vârstă, avere şi
stare socială pe termen de un an. Prerogativele lor erau în primul rând judecătoreşti. Competenţa
judecătorească era diferită de la un oraş la altul, în funcţie de suma stabilită drept limită în
contencios. În plus, magistraţii aveau şi o competenţă numită graţioasă, care consta în numiri de
tutori, eliberări de sclavi etc. Capcitatea lor de a-şi impune hotărârile consta în aplicarea de
amenzi şi luarea în gaj a unor bunuri din patrimoniul cetăţenilor încriminaţi.
Prerogativele executive ale magistraţilor constau în prezidarea alegerilor municipale,
arendarea de proprietăţi comunale, adjudecarea de lucrări publice, controlul gestiunii financiare a
oraşului, organizarea de serbări.
O altă categorie de magistraţi, edilii şi questorii, avea un loc inferior în ierarhia organelor
locale. Primii se îngrijeau de problemele edilitare precum poliţia pieţelor, aprovizionarea,
întreţinerea clădirilor publice. Questorii se îngrijeau de administrarea altor bunuri şi a finanţelor

5
oraşelor.
În subordinea magistraţilor se aflau alţi slujbaşi, cu răspunderi de mai mică importanţă,
limitate.
Unele oraşe aveau acces la sprijinul câte unei personalităţi sus-puse care îndeplineau rolul
de patron în probleme dificile, ce depăşeau posibilităţile oraşului (defensores). Cunoaştem
numele unui patron al Sarmisegetuzei – Claudius Tiberius Fronto, care era chiar guvernator al
provinciei.
În structura ierarhică a oraşelor se afla şi ordo augustalis care se îngrijea de întreţinerea
cultului împăratului şi al Romei.
Un alt ordin îl formau colegiile. Acestea pot fi definite drept asociaţii constituite pe
criterii etnice, profesionale sau religioase. În Dacia au existat următoarele colegii: de negustori
(negotiatores), de fierari (fabri), de purtători de lectice (lecticarii), de aurari (aurarium), de
corăbieri (nautae), de centonari (croitori), de luntraşi (urticularii). Sunt cunoscute şi câteva
colegii formate pe criteriul originii (de pildă al galaţilor, originari din Galatia, Asia Mică) , sau pe
criteriul religios (de pildă al Isidiei, adoratori ai zeiţei egiptene Isis). Ele trebuiau să fie
constituite dintr-un anumit număr de membrii care plăteau o cotizaţie la un fond comun, să aibă
un preşedinte (magister), un ajutor de preşedinte (comagister), un consiliu, un patron, un loc de
întrunire, un templu. Colegiile reglementau şi sprijineau activitatea membrilor, acordau ajutoare
în caz de boală sau deces.
Populaţia rurală locuia în două tipuri de aşezări: pagi şi vici. Majoritatea locuitorilor au
fost autohtonii daci, dar cu timpul s-au aşezat şi colonişti romani. Unele sate s-au numit pagi,
altele vici. Pagi erau satele aflate pe teritoriile dependente de colonii, conduse de praefectus care
era şi membru al consiliului oraşului respectiv. Vici  se numeau satele care nu se aflau sub
jurisdicţia vreunei localităţi urbane. Erau conduse de unul sau doi magister, ajutat de questor în
probleme financiare şi de un ordo (consiliu). Unele vici, formate din iniţiativa unui colonist care
se aşeza pe un loc cu familia şi neamul său purtau numele aceluia, de pildă vicus
Clementianensis, vicus Casianum, vicus Petra. Magister erau fie aleşi de săteni, fie numiţi de
autorităţile provinciei.
Satele care şi-au păstrat organizarea veche de obşte se numeau stationes.
Cercetările arheologice au pus în lumină, până acum, urmele a circa 400 de sate din

6
epoca romană, ceea ce reprezintă numai o parte din numărul total.

3. Dreptul în Dacia Romană; instituţiile juridice

În epoca romană, izvoarele principale ale dreptului au fost două: dreptul geto-dac,
exprimat în vechile cutume scrise şi nescrise şi dreptul roman scris. Raportul dintre cele două
genuri de drept este definit prin faptul că dreptul roman a avut caracter oficial, de stat, fiind
impus ca atare pe tot teritoriul aflat sub controlul organelor administraţiei de stat romane, în
vreme ce normele dreptului geto-dac au fost tolerate doar în măsura în care nu contravenea
dreptului roman. Ştiind că majoritatea populaţiei locuia în mediul rural este de presupus că aici
exista un spaţiu mai larg de acţiune pentru dreptul autohton. Această situaţie nu a fost specifică
Daciei romane, ci s-a întânit şi în alte provincii.
În al doilea rând trebuie observat că dreptul roman, impus din 106 în Dacia ca un sistem
logic, coerent, a evoluat de la un împărat la altul, uneori chiar pe durata unei domnii. Ne vom
referi însă numai la cele mai importante izvoare şi instituţii de drept care au avut relevanţă în
Dacia romană.
Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada 106-271 au fost constituţiile
imperiale, senatus - consultele, legile şi edictele pretoriene (edictia, decreta, mandata şi
rescripta). Pentru locuitorii Daciei, Constituţia Antoniana a lui Caracalla din anul 212 aavut o
însemnătate aparte, deoarece prin ea s-a acordat cetăţenie peregrinilor , adică majorităţii
populaţiei autohotone.
Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 până în 212 de acţiunea unor norme
juridice diferite pentru fiecare din cele trei categorii de oameni liberi: cetăţenii romani, latinii şi
peregrinii.
Cetăţenii romani, locuitori în colonii sau municipii aveau aproape aceleaşi drepturi ca şi
cetăţenii Romei, considerându-se că fac parte dintr-unul din triburile capitalei imperiului. De
pildă cei din Napoca şi Drobeta “făceau parte” din tribul Sergia. Cetăţenii romani între ei aplicau
normele de drept civil roman, dreptul quiritar “extrem de rigid, de formalist şi profund
exclusivist, inaccesibil latinilor şi peregrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice şi civile),

7
jus comercii (dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman), jus militae (dreptul de
a-şi face serviciul militar în legiuni), jus connubii (dreptul de a contracta o căsătorie legală
conform dreptului roman), jus sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de a candida la
o magistratură).
Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o poziţie de mijloc faţă de cetăţeni şi
faţă de peregrini. Aveau jus comercii (deci aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii), dar nu le
aveau pe celelalte, întrucât nefiind rude de sânge cu romanii erau consideraţi latini fictivi.
Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece era constituită din autohtonii liberi şi
din străinii care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Se îmărţeau în două categorii: peregrinii
dediticii şi peregrinii obişnuiţi. Peregrinii dediticii erau acei străini ale căror cetăţi fuseseră
desfiinţate din punct de vedere politic, care puteau intra în relaţii comerciale cu cetăţenii sau
latinii conform lui jus gentium. Ei nu puteau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia
romană. Peregrinii obişnuiţi erau cei ale căror cetăţi nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere
politic, având capacitate juridică atât în limitele dreptului lor cutumiar, cât şi în limitele lui jus
gentium.
Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau avea sclavi în proprietate. În
Dacia cuceritorii au introdus sclavajul clasic (caracterizat prin folosirea amplă a muncii servile în
agricultură, atelierele meşteşugăreşti etc.) însă într-un moment când acest tip de sclavaj intrase în
declin comparativ cu sclavajul domestic, încât rezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din
urmă transformat în secolele următoare în colonat, treaptă spre formarea relaţiilor feudale.
Starea juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor romani era reglementată prin dreptul
roman, iar a sclavilor proprietate a peregrinilor prin normele lor, completate cu norme ale
dreptului roman. Indiferent de apartenenţă, stăpânii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra
scalvilor lor, iar ceea ce dobândeau sclavii, dobândeau pentru stăpânii lor.
Şi în Dacia romană, ca şi în alte provincii sunt atestate eliberări din starea de sclavie. Sclavii
publici reuşeau acest lucru fie prin îmbogăţire, fie prin obţinerea sprijinului unui om influent care
la rândul său depunea diligenţe în acest sens pe lângă împărat. Sclavii aflaţi în proprietate
particulară se eliberau pe cale testamentară sau prin declaraţia proprietarului înaintea
guvernatorului provinciei.
Cei eliberaţi se numeau liberţi, fiind de fapt peregrini; de regulă îşi păstrau numele lor de

8
sclavi şi nu aveau deci cele trei nume specifice cetăţenilor romani (prin excepţie, al treilea nume
era numele său de sclav).
Înafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat şi situaţia persoanelor juridice,
precum coloniile, municipiile, colegiile.
Dreptul familiei în Dacia romană urma regulile specifice categoriei sociale. Astfel,
cetăţenii romani se ghidau după dreptul roman, având jus connubii. Peregrnii care nu aveau acest
drept, puteau contracta între ei o căsătorie conform legii lor, cu excepţia peregrnilor dediticii,
care se orientau după jus gentium (dreptul popoarelor).
Diplome militare descoperite în Dacia arată că împăratul acorda ostaşilor fără cetăţenie
romană care se eliberau din armată nu numai cetăţenia, ci şi jus connubii, deci dreptul de a se
căsători legitim cu o cetăţeană romană, cu o latină sau o peregrină. În cazul căsătoriei în drept
roman, copii care se năşteau intrau în puterea lui pater familias. Dacă un cetăţean roman se
căsătorea cu o peregrină care nu primise jus connubii, căsătoria nu  era legitimă, iar copii care se
năşteau urmau condiţia mamei.
Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a avut o însemnătate aparte. Prin
faptul cuceririi, pământul a trecut în proprietatea statului roman (ager publicus) proprietarii de
fapt exercitând numai dreptul de posesiune şi dreptul de uzufruct. În Dacia ca provincie
imperială, pământul a intrat în proprietatea împăratului. Practic însă, locuitorii provinciei
exercitau un drept real, întrucât la moartea proprietarului provincial pământul trecea în mâna
urmaşilor. Transmiterea se putea face şi între vii, prin simpla tradiţiune, un drept la ginţilor.
Această situaţie caracterizată prin dubla proprietate se atenuează până la dispariţie după
Constitutio Antoniana, prin generalizarea cetăţeniei romane, încât proprietatea de tip provincial
tinde să se confunde cu proprietatea civilă. Urmarea cea mai semnificativă a regimului instituit
între 106 şi 212 aconstat în plata impozitului funciar ca formă de recunoaştere a priorităţii
dreptului imperial.
Cetăţenii romani având jus italicum (conform căruia pământul din provincii era asimilat
celui din Italia) aveau drept de proprietate quiritară, romană.
Peregrinii nu aveau acces la acest drept decât dacă li se acordase jus comercii. Fiind însă
parteneri de comerţ ai romanilor nu numai că proprietatea lor a fost ocrotită de statul roman, dar
li s-au acordat unele facilităţi specifice dreptului quiritar, de pildă acţiunea în revendicare,

9
acţiunea cu privire la furt, acţiunea cu privire la paguba cauzată pe nedrept. În astfel de situaţii se
introducea ficţiunea că peregrinul este cetăţean roman.
Succesiunea se efectua prin testament verbal sau scris, sau fără testament (ab intestat),
peregrinii folosind testamentul verbal (numit mai târziu, în evul mediu “limbă de moarte”).
Dezvoltarea puternică a producţiei şi comerţului în Dacia romană a condus şi la formarea unui
sistem complicat de obligaţii şi contracte. Izvorul principal pentru studiul contractelor de
vânzare, locaţiune, asociere, împrumut este constituit de tăbliţele cerate (numite şi triptice),
descoperite lângă Alburnus Major (Roşia Montană) la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX
şi datate pe la anul 167 d. Hr. Sunt tăbliţe de lemn de brad, legate câte trei, acoperite cu ceară, pe
care sunt scrijelite texte. Studiul lor a fost efectuat pentru prima dată de marele istoric german
Th. Momsen. Din cele 14 tăbliţe lizibile, patru conţin contracte de vânzare, trei contracte de
muncă, două contracte de împrumut, un contract de societate, un contract de depozit, lista
cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, un proces verbal privind desfiinţarea unei asociaţii
funerare şi un text cuprinzând obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.

10
BIBLIOGRAFIE
1.A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Bucureşti, 1913
2. Ligia Bărzu, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei
Dacii, Ed.Academică R.S.R, Bucureşti, 1979
3.Istoria dreptului românesc, vol. I, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1980
4.Liviu P.Marcu, Istoria dreptului românesc, Lumina Lex, 1997
5. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Edutură şi Presa
Şansa, Bucureşti, 1991

11