Sunteți pe pagina 1din 146

ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC

Notiuni introductive.
1. Obiectul istoriei dreptului romanesc.
2. Periodizarea istoriei dreptului romanesc.
3. Alte opinii privind periodizarea istoriei dreptului romanesc.

I. OBIECTUL ISTORIEI STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC.

Actuala realitate juridica din tara noastra constituie obiectul de studiu al


unor multiple discipline juridice, corespunzatoare ramurilor dreptului.
Pe langa aceasta mai exista si alte stiinte speciale ale dreptului care nu
se incadreaza intr-o anumita ramura, asa cum este ISTORIA STATULUI SI
DREPTULUI ROMANESC.
Ea studiaza institutiile politico-juridice romanesti din punct de vedere
istoric, in dinamica si devenirea lor de la origini pana in prezent, spre a
explica de ce ele au configuratia si continutul de acum.
Vechiul drept care a guvernat relatiile sociale in diversele perioade ale
istoriei poporului roman reprezinta trecutul dreptului actual.
Cu toate schimbarile survenite exista unele elemente care s-au
transmis de la o epoca la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o identitate
specifica fata de dreptul altor popoare, chiar daca de-a lungul timpului a
asimilat si ceva din creatia juridica a acestora.
Se poate spune ca, acest curs, alaturi de alte discipline face parte din
abecedarul dreptului romanesc.
Prin domeniul investigat se incadreaza in stiintele sociale care
„cerceteaza in succesiunea lor istorica si in starea lor actuala:
- Conditiile de viata ale oamenilor;
- Relatiile sociale;
- Formele juridice;
- Formele de stat.
Istoria statului si dreptului romanesc studiaza procesul aparitiei si
dezvoltarii institutiei juridice pe teritoriul tarii noastre din epoca prestatala
pana in prezent.
Preleveaza conexiunea dintre structurile statale ale tipului de societate
si concretizarea lor in planul juridicului.
Statul - expresia puterii politice specializate.
Locul si forta statului in cadrul oricarui tip societal sunt definite de
continutul regurilor care-i asigura puterea politica clasei sociale dominante.
Aceste reguli generale, impersonale si cu aplicarea repetata, se
numesc NORME JURIDICE.
OBIECTUL de studiu al „istoriei statului si dreptului” – evolutia tipurilor
de stat in stransa corelare cu normele de drept care l-au caracterizat si
evolutia societatii.

1
STUDIUL analizeaza tocmai acele relatii sociale din domeniul
consacrarii normelor politice si juridice, de organizare si infaptuire a puterilor
statului:
- legislativa;
- executiva;
- judecatoreasca.
Istoria dreptului urmareste:
- modul in care vointa dominanta ca putere politica s-a impus prin legi,
precum si aparatul statal chemat sa le asigure aplicarea.
Nu sunt ignorate nici conexiunile dintre:
-legile ce manifesta in plan juridic vointa politica;
-legile obiective ale evolutiei societatii din cele mai vechi timpuri si pana in
contenporaneitate.
Statul si dreptul se conditioneaza si se determina reciproc astfel
incat:
- aparitia statului a constituit o premisa a nasterii dreptului;
- iar dreptul genereaza puterea exprimata la nivelul statului.
Pe coordonatele examinate, putem defini OBIECTUL CURSULUI de
„Istoria statului si dreptului romanesc”, ca fiind:
-studiul evolutiei statului si institutiilor sale specializate si a dreptului
caracteristic epocilor istorice, din momentul aparitiei lor si pana in
prezent.
Cat priveste importanta studierii sale, istoria dreptului romanesc ca
stiinta sociala nu a fost contestata niciodata mai ales de juristi, cunoscut
fiind ca istoria traieste in trecutul pe care-l evoca fara a-l suprima.
Evidentiind importanta studierii istoriei dreptului reputatul jurist si om de
stiinta Desire Dalloz, a considerat ca:
In esenta dreptul se reduce la doua elemente:
- unul particular ce tine de individ;
- unul general, bazat pe natura comuna proprie umanitatii.
Aceste doua coordonate ale dreptului pot fi cunoscute:
- prima prin studiul folozofiei, care indivizualizeaza omul;
- a doua prin cercetarea istoriei; care il socializeaza.
Astfel, daca filozofia la creat pe om, umanitatea s-a nascut din
istorie.
Stiinta dreptului are legaturi cu: filozofia, sociologia, etica, estetica.
Prin cunoaterea acestor legaturi putem stabili corelatiile intre istoria
dreptului si celelalte discipline sociale care se ocupa de dezvoltarea societatii
in intregul ei, fie numai de anumite laturi ale sale.
Istoria statului si dreptului opereaza cu notiuni de a caror studiu se
ocupa spre exemplu TEORIA GENERALA A DREPTULUI: norma juridica,
raportul juridic, responsabilitatea etc.
Conexe istoriei dreptului ii sunt si o serie de discipline auxiliare:
- arheologia;
- arhivistica;
2
- heraldica – disciplina auxiliara istoriei care se ocupa cu studiul blazoanelor
caselor domnitoare familiilor nobiliare, oraselor;
- numismatica;
- paleografia (stiinta auxiliara care se ocupa cu citirea corecta, datarea si
stabilirea autenticitatii textelor vechi – istoria scrisului);
- istoria doctrinelor politice;
- istoria doctrinelor sociale;
- istoria doctrinelor economice;
- istoria filozofiei;
- istoria religiilor;
- istoria militara;
- istoria diplomatiei.
Subliniind in fine, legaturile istoriei statului si dreptului cu alte stiinte sociale,
se cuvine a se preciza ca:
- daca istoria dreptului este o parte din istoria omenirii;
- istoria dreptului romanesc inseamna in parte, istoria Romaniei.
Primele incercari privind istoria dreptului romanesc le intalnim la marii
cronicari:
- DIMITRIE CANTEMIR in „Descrierea Moldaviei” s-a preocupat de
stabilirea originilor vechiului drept romanesc;
- Autorii codurilor din perioada fanariota au incercat sa desprinda
succesiunea diferitelor norme, in special cele cu caracter CUTUMIAR;
- Ideologii generatiei pasoptiste au cautat in vechile institutii argumente
pentru inoirile preconizate;
- Dupa reformele lui Cuza, invatamantul juridic, se consolideaza si apar
primele materiale de istoria dreptului romanesc;
- Cursul de istoria dreptului romanesc, publicat de SIMION BARNUTIU,
incerca sa arate continuitatea DREPTULUI ROMAN de catre romani;
- FRANTZ SCHULER VON LIBLOY, scria intre 1854-1867 o istorie a
dreptului transilvanean;
- BLAMBERG, intre anii 1885-1886, intr-o lucrare in domeniu incerca pe
baze comparative o trecere in revista a trecutului juridic romanesc;
- D.ALEXANDRESCU, intr-o alta lucrare in anul 1898 incerca tot pe
baze comparative sa puna in paralel dreptul vechi cu cel modern;
- La inceputul secolului al XIX-lea (1908) apare lucrarea „Istoria
dreptului romanesc din vremurile cele mai vechi si pana astazi” de
S.C.LONGINESCU;
- Dupa cel de al doilea razboi mondial, cercetarile de istoria dreptului
romanesc au fost reluate, aparand importante lucrari de:
- V.I.HANGA;
- E.CERNEA;
- D.FIROIU;
- P.GOGEANU.
In sfarsit dupa 1990 au aparut o serie de cursuri si manuale de istoria
dreptului cum ar fi:
3
- E.CERNEA, E.MOLCUT – Istoria Statului si Dreptului Romanesc
- D.FIROIU
- LIVIU MARCU
- VASILE POPA, ADRIAN BEJAN – Institutii politice si juridice
romanesti.

II. PERIODIZAREA ISTORIEI STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC

- presupune a cerceta etapele pe care le-a parcurs dreptul in decursul istoriei


poporului nostru.
- este inevitabila deci prezentarea evolutiei dreptului in legatura cu evolutia
statului.
- fiecare tip istoric al dreptului s-a dezvoltat si incadrat in diferitele etape
parcurse de tipurile istorice de stat si formele acestora.
- Periodizarea istoriei statului si dreptului romanesc, porneste de la
succesiunea tipurilor societale, care au definit fiecare tip statal si de drept intr-
o perioada a evolutiei sale.
- exista o stransa legatura, interdependenta intre:
- tipurile statale, si
- cele de drept.
Fiecarui tip de stat ii corespunde unul de drept.
Cu toate acestea, PERIODIZAREA istoriei statului si dreptului romanesc
- nici nu se contrapune
- si nici nu se identifica,
cu periodizarea istoriei Romaniei.
In principiu, fiecarui tip de stat ii corespunde un anumit tip de drept,
limitele acestora nu au avut puncte de plecare comune.
Spre exemplu, democratia militara la geto-daci neprelevand un
anumit tip de stat, ci doar STRUCTURI PRESTATALE, nu are nici un
corespondent in tipologia dreptului.
Totusi, primele reguli de conduita sociala cu caracter incipient
normativ au aparut in aceasta perioada, astfel incat dreptul de tip
sclavagist le surprinde ca inceput al istoriei sale.
Aceiasi situatie o intalnim in perioada 1821-1859, cunoscuta in istoria
Romaniei ca facand tranzitia spre statul burghez.
Statul burghez roman isi are sorgintea cronologica in unirea din 1859.
Dreptul burghez s-a nascut, dupa opinia noastra, odata cu
Regulamentele organice din 1831-1832.
In esenta, PERIODIZAREA istoriei statului si dreptului romanesc
presupune fixarea limitelor cronologice, intre care au existat:
- fiecare tip de stat si de drept
- diferite forme ale statului si ale dreptului care le-a fost propriu.
In ultima analiza istoria statului si dreptului romanesc include
periodizarea sa in urmatoarele tipuri de stat si de drept:
I. Statul si dreptul de tip sclavagist, cu urmatoarele subperioade:
4
a) Epoca prestatala pe teritoriul Romaniei;
b) Statul si dreptul geto-dac (sec.I i.e.n. – 106 e.n.);
b) Statul si dreptul sclavagist in Dacia provincie romana ( 106 e.n. – 274
e.n.).
II. Statul si dreptul de tip medieval, cu urmatoarele perioade:
a) Perioada obstei satesti si a normelor sale de conduita, cunoscuta
si ca o perioada de tranzitie spre epoca MEDIE, in intervalul 274
e.n. – sec. VIII e.n.
b) Perioada feudalismului timpuriu, incepand cu „epoca” tarilor si a
„Legii tarii” (sec. IX), al carui fine il constituie formarea statelor
feudale de sine statatoare (1330 Tara Romaneasca si 1364
Moldova);
c) Feudalismul dezvoltat – perioda statelor feudale romanesti si a
dreptului intre sec. XIV si anul 1821.
III. Statul si dreptul de tip burghez, este epoca situata intre anii 1821 si 1947
care a cuprins urmatoarele perioade:
a) Perioada de tranzitie intre statul burghez si aparitia elementelor de
drept burghez;
b) Perioada statului si dreptului burghez modern 1859-1918;
c) Perioada statului si dreptului burghez contemporan 1918-1947.
IV. Statul si dreptul socialist (1947-1989).
V. Statul si dreptul de tip post-socialist, tranzitionar, din anul 1989 si pana in
prezent.

III. ALTE OPINII PRIVIND PERIODIZAREA ISTORIEI STATULUI SI


DREPTULUI ROMANESC.

Potrivit unor alte puncte de vedere, PERIODIZAREA epocii medii ar


mai putea fi abordata in urmatoarele modalitati:
a) statul de tip feudal a acoperit cronologic perioada dintre sec. X si anul
1859 in Moldova si Tara Romaneasca si respectiv 1860 in Transilvania;
b) subperiodizarea epocii medii ar fi urmatoarea:
1. EPOCA MONARHIEI FARAMITATE FEUDAL (sec. X – XIV in
Moldova si Tara Romaneasca si sec. X – XIII in Transilvania).
2. ETAPA MONARHIEI CENTRALIZATE fara absolutism (sec. XV –
a doua jumatate a sec. XVIII in Tara Romaneasca si Moldova si
sec XIII – prima jumatate a sec. al XVIII-lea in Transilvania).
3. ETAPA MONARHIEI ABSOLUTE si inceputurile aplicarii
principiilor burgheze in organizarea de stat si in drept (sec. XVIII
si pana in 1860 in Transilvania si respectiv 1859 in Moldova si
Tara Romaneasca).
Apreciem ca aceste puncte de vedere sunt susceptibile de urmatoarele
interpretari:
a) In acoperirea cronologica a epocii MEDII, sec. X–1859, distinsul
preopinent (persoana care a emis o parere inaintea alteia) a omis perioada
5
dintre anul 274 si sec. al X-lea, interval in care s-au format poporul si limba
romana.
- aceasta perioada nu poate fi inclusa in epoca sclavagista, relatiile
sclavagiste fiind vadit depasite dupa retragerea aureliana.
- nu poate fi inclusa in tipul de stat SCLAVAGIST, deoarece dupa anul 274,
institutiile administrative imperiale din Dacia au fost abandonate, perioada
dintre secolele III-IX e.n. apartine feudalismului timpuriu.
b) Referitor la subperiodizarea epocii MEDII, apreciem ca sistemul de
referinta al MONARHIEI nu acopera necesitatile periodizarii. Astfel, intre
secolele III – XIV neexistand formatiuni statale, nu poate fi vorba nici despre
o anumita forma a MONARHIEI.
Nici pentru perioada sec. XV – XVII nu corespunde determinarea ca o
monarhie CENTRALIZATA fara absolutism, ori cu atat mai putin pana in
1859.
Domnitorii Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul – cele mai ilustre figuri, s-
au comportat politiceste ca niste monarhi, vadind evidente tendinte
absolutiste.

6
STATUL SI DREPTUL SCLAVAGIST

Istoria statului si dreptului romanesc in epoca sclavagista cuprinde trei


mari perioade, a caror studiere separata este necesara pentru intelegerea
particularitatilor fiecaruia dintre ele.
Distingem asadar:
1. Epoca prestatala pe teritoriul Romaniei, pana in sec. I i.e.n.
2. Statul si dreptul geto-dac, intre sec. I i.e.n. si anul 106 e.n.
3. Statul si dreptul scalvagist in Dacia provincie romana.

1.1. EPOCA PRESTATALA PE TERITORIUL ROMANIEI


1.1. Privire generala asupra epocii vechi.

Populatia autohtona de pe teritoriul tarii noastre a locuit in spatiul


carpatic din timpuri stravechi. Referiri cu privire la locuirea acestor teritorii de
catre grupul etnic al tracilor, cel mai numeros dupa cel a indienilor, sunt
facute de catre istoricii antichitatii in relatarile lor.
Civilizatia lor este insa evidentiata si de descoperirile arheologice, care
atesta ca tracii au locuit si au creat o stralucita civilizatie in spatiul cuprins
intre Marea Egee la sud, zona Pripetului la nord, Dunarea Panonica la vest si
raul Bug la est.
Dintre populatiile trace, cea geto-daca a fost descrisa ca avand o
cultura materiala si spirituala deosebita, o organizare politica pe care nici una
din celelalte ramuri nu le-a putut atinge1.
Prezenta statornica a geto-dacilor pe teritoriul tarii noastre este
mentionata de catre izvoarele antichitatii, acestia fiind denumiti inca din prima
jumatate a mileniului I i.e.n. geti de catre greci si daci de catre romani.
Identitatea dintre geti si daci este semnalata de catre Strabo, care a
sesizat in lucrarea „Geografia” ca getii si dacii vorbeau aceasi limba si
constituiau acelasi popor. Pentru aceste considerente, istoriografia moderna,
referindu-se la stramosii nostrii, i-a numit geto-daci.
Atat izvoarele arheologice cat si istoricii greci si latini au oferit informatii
cu privire la organizarea sociala si la evolutia societatii geto-dace de dupa
sec.V i.e.n. si totodata cu privire la normele de comportare in perioada
prestatala.

1.2. Democratia militara la geto-daci


Primele informatii istorice privindu-i pe geto-daci le avem de la
„parintele istoriei”, Herodot, care in „Istorii” relateaza despre campania
regelui persilor Darius, impotriva scitilor in anul 514 i.e.n. Expeditia sa a avut
ca punct de plecare tarmul pontic in intentia de a trece Dunarea si de a-i
supune pe sciti. Istoricul consemneaza ca imparatul persan a venit sa-i

1
Emil Cernea, „Istoria statului si dreptului roman”, Tratat, Universitatea Bucuresti, 1976, pag.5

7
supuna pe sciti dar, a intampinat o rezistenta „indaratnica” din partea getilor,
pe care ii caracterizeaza ca fiind („cei mai drepti si mai viteji dintre traci”).
1. In primul rand, istoricul se refera la o „rezistenta indaratnica”, ceea ce
presupune ca la vremea respectiva geto-dacii dispuneau de o forta militara
capabila sa angajeze in lupta cea mai puternica ostire a antichitatii condusa
de unul dintre cei mai ilustri generali.
2. A doua semnificatie poarta asupra caracterizarii geto-dacilor care au
intrat in istorie ca fiind „cei mai drepti si mai viteji dintre traci”. Conceptul
etic de dreptate se refera probabil la normele sociale pe care istoricul le-a
cunoscut in perioada democratiei militare la geto-daci.
La fel de pretioase sunt si informatiile pe care ni le da referitor la asemanarile
geto-dacilor cu scitii, care „poarta aceleasi arme” si au „aceleasi obiceiuri”.
Istoricii Strabo si Arrian s-au referit la expeditia pe care a intreprins-o
la nordul Dunarii in anul 225 i.e.n. Alexandru cel Mare. Din relatarile acestora
reiese ca armata macedoneana a strabatut cu dificultate nesfarsite lanuri de
grau si a avut de infruntat o armata puternica formata din 4000 de calareti si
10000 de pedestrii. In cursul aceleasi expeditii a ocupat un oras intarit in care
se afla o populatie numeroasa care se ocupa cu mestesugaritul, produsele
acesteia fiind deosebit de apreciate de catre macedoneni.
Mai tarziu, istoricul Diodor din Sicilia si geograful Pausanis, ne dau
informatii despre luptele dintre Dromihete si Lysimach, ce au durat din anul
300 si pana in 292 i.e.n. cand armata macedoneana si insusi generalul ei au
fost infranti si facuti prizioneri. In pofida hotararii adunarii poporului,
conducatorul get s-a opus ca Lysimach si ceilalti prizioneri sa fie ucisi. Mai
mult decat atat, le-a fost redata libertatea, considerand ca numai in acest
mod macedonenii vor fi obligati sa-i respecte autoritatea. Argumentul
conducatorului militar a fost primit de catre getii constituiti in adunarea
poporului, care au renuntat la dreptul lor de a-l pedepsi pe Lysimach2.
Aceste informatii sunt de natura a caracteriza stadiul dezvoltarii
societatii geto-dace la inceputul sec.III i.e.n., in care, desi exista un
puternic conducator militar, el nu putea dispune masuri discretionare
fara consultarea si avizul adunarii poporului. Cu toate acestea, puterea si
prestigiul sau erau suficient de consolidate pentru a se putea opune hotararii
unei asemenea adunari.
Istoricul Justinius aduce informatii despre luptele getilor condusi de
regele Oroles impotriva Bastarnilor, iar Pompeius Torgus despre cresterea
puterii dacilor in timpul regelui Robobostes intr-o regiune in Transilvania.
Izvoarele arheologice de genul inscriptiilor descoperite la Histria fac
trimitere la numele a doi geti, Zalmodegicos si Rhemaxos, care aveau in
sec.III i.e.n. o deosebita influenta si autoritate asupra cetatilor grecesti din
Dobrogea.
Atat din textele evocate mai sus, cat si din izvoarele arheologice,
rezulta ca geto-dacii au fost o pupulatie sedentara care practica agricultura,
inalta constructii, si la a carei supunere au ravnit de-a lungul timpului si alte
2
* Emil Cernea si Emil Molcut, „Istoria statului si dreptului romanesc”, Tratat, Universitatea Bucuresti, 1992, pag.8

8
popoare din vecinatatea teritoriului carpato-danubiano-pontic. Victoriile geto-
dacilor in confruntarile cu acesti cotropitori, atesta stadiul dezvoltarii societatii
geto-dace, puterea lor economica si militara.
Societatea geto-daca, ajunsa la cea de a doua varsta a fierului, practica
mestesugurile fiind cunoscute schimburile economice pe care le stabilisera
geto-dacii cu popoarele vecine.
Evolutiei si stadiului dezvoltarii vietii economice ii corespund formele
de organizare si conducere a geto-dacilor in perioada secolelor V – I i.e.n.,
cu toate ca izvoarele mentioneaza inca din sec. VI i.e.n. existenta unor
puternice formatiuni militare si cetati.
Desi incepand inca din sec. IV i.e.n. sunt mentionate puternice
formatiuni militare si cetati aflate sub conducerea unor regi care
exercitau o autoritate vadita in cadrul societatii geto-dace, nu se cunoaste
inca organizarea statala, ci doar stadiul uniunilor tribale bazate pe
democratia militara. In cadrul acestui sistem, atributiile de conducere apartin
poporului, constituit in asa numita adunare a poporului, compusa din cei ce
erau in stare sa poarte arme si sa-si primejduiasca viata in lupta.
Adunarea poporului este semnalata de textele antice ca avnd atributii
ce decurgeau din indeletnicirile sale preponderent razboinice. Astfel, atunci
cand a fost facut prizioner Lysimach, geto-dacii „dand navala incepusera sa
strige si sa ceara ca regele prins in viata sa fie adus inainte si pedepsit cu
moartea, fiindca este drept ca poporul care si-a pus viata in primejdie in
lupta,sa hotarasca dupa bunul plac de dusmanii prinsi”3.
Pe langa seful militar ale carui puteri sunt din ce in ce mai mari si
adunarea poporului, a carei importanta decade, incep sa apara anumiti
demnitari in jurul regelui pentru a-l ajuta in exercitiul puterii.Pentru a-si
mentine pozitia dominanta, aceasta aristocratie va culmina prin a uzurpa
adunarii poporului dreptul de a hotari in cele mai importante probleme. Ori,
tocmai prin aceasta va sfarsi democratia militara: adunarea poporului
devine un simplu organ consultativ, in vreme ce sfatul batranilor (prin
excelenta aristocratic) exercita puterea deplina si alege din randurile sale
un sef numit rege.

1.3. Normele de conduita ale geto-dacilor in epoca prestatala.

Normele de conduita ale geto-dacilor in perioada prestatala nu aveau


un caracter juridic, fiind respectate de buna voie. Astfel nici nu ar fi de
conceput: norma sociala ca regula de conduita pentru a deveni juridica,
trebuie sa se
bucure de ocrotirea specializata a organelor statului4. Ori, in lipsa statului
ca ocrotitor al regulilor de comportare prin organele sale de corectie, valorile

3
„Istoria dreptului romanesc”, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.1, pag.53.
4
pentru consolidarea notiunii, vezi si Ioan Ceterchi si Ion Craiovan, “Introducere in istoria generala a dreptului”, Editura
All, Bucuresti, 1993, pag.35-41

9
economice, sociale si morale ale societatii erau aparate si respectate de buna
voie.
Aceste reguli de conduita cu caracter nejuridic, pe care le numim
obiceiuri, se vor bucura mai tarziu de ocrotirea statului, devenind, unele
dintre ele, norme cu caracter juridic. Desi nu aveau un caracter juridic,
multe obiceiuri la care s-au referit istoricii au prefigurat formarea unor institutii
juridice.
In acest sens, relevante sunt datele referitoare la aparitia conceptul
de proprietate, dar mai ales la constientizarea lui.
Herodot relateaza ca fii puteau cere parintilor delimitarea partii lor din
proprietatea comuna5. Toate izvoarele vremii mentioneaza ca furtul constituia
o fapta deoasebit de grava si ca era sanctionat ca atare. O asemenea
imprejurare, pe langa insemnatatea cu caracter istoric, are si una de natura
juridica: prin sanctionarea unor fapte socialmente periculoase, societatea
acorda o protectie deosebita unei valori sociale unanim recunoscute, si
anume stapanirii personale ce prefigureaza proprietatea personala.
Ocrotirea stapanirii personale si siguranta relatiilor interumane au
constituit adevarate imperative in materia invoielilor. Astfel, conventiile se
incheiau printr-un juramant insotit de o solemnitate aparte: dupa ce
amestecau intr-o cupa cu vin picaturi din sangele lor, partile inmuiau
sagetile, sabia sau alte arme, apoi consumau continutul cupei.
Desi putine, concludente sunt unele informatii referitoare la viata de
familie. Aceasta era organizata in epoca relatata de izvoarele vremii pe
baze patriarhale, in general, monogame, desi izvoare mai vechi afirma ca in
vremuri la fel de vechi unele triburi tracice cunoscusera poligamia.
Dimpotriva, autorii de epoca mai recenta mentioneaza ca in epoca
descompunerii societatii gentilice, cand familia patriarhala cunoaste un amplu
proces de consolidare, geto-dacii pazeau cu strictete monogamia.
In materia sistemului sanctiunilor, cunoscute, izvoarele sunt sarace.
Au fost facute referiri spre exemplu cu privire la sanctionarea furtului, despre
care Torgus Pompeius Iustinius afirma ca este cea mai grava crima („nullus
scelus apud eos furto qranius”). Alte sanctiuni erau indreptate impotriva
femeilor care si-ar fi incalcat indatoririle conjugale, altele in materie de
juramant fals, atunci cand erau incalcate indatoririle religioase, cand
sanctiunile se pretindea ca ar fi randuite de catre zei.
Procedura de judecata se desfasura in fata sefului de trib sau a
regelui. Duelul judiciar despre care aminteste Herodot consta in disputa
partilor ce se desfasura sub controlul regelui si sub auspiciile zeilor, care-l
desemnau pe invingator6. Un rol deosebit il juca in practica judiciara

5
In textul lui Herodot, amazoanele au spus unor tineri sciti ca: „daca voiti sa ne aveti sotii si sa aratati ca sunteti foarte
drepti, mergand la parintii vostrii, luati-va partea voastra de bunuri si apoi intorceti-va sa traim impreuna. Scitii cei tineri
se supusera si facusera aceasta: luand din bunuri partea ce li se cuvenea se intoarsera la amazoane”.

6
Din considerente de exactitate redam si relatarea lui Ovidiu, potrivit careia „lor (geto-dacilor), nici nu le pasa de legi,
caci puterii se pleaca dreptatea. Spada cea crunta la ei biruie orisice drept!”.

10
juramantul legat de cultul religios, pentru incalcarea caruia pedepsele erau
deosebit de aspre.
Toate normele de conduita la care ne-am referit, erau respectate
firesc fara a fi necesara interventia fortei de constrangere a statului. De
altfel, prin elogiile aduse de unii autori „cu legi bune”, a fost idealizata epoca
in care comunitatea gentilica asigura egalitatea sociala pe care statul o va
inlocui cu ierarhia sociala.
Cu privire la caracterul normelor de conduita din societatea scitica,
importanta este afirmatia lui Aristotel privitoare la tribul Agatarsilor din
Transilvania din acea perioada:”De ce se numeste lege cantata? Oare fiindca
inainte de cunoasterea scrisului legile se cantau, ca sa nu se uite cum
obisnuiau sa faca pana astazi agatarsii?” Nu intamplator, getii au fost
desemnati ca fiind cei mai drepti dintre traci, deoarece traiau intre ei in „buna
randuiala si legi”, vadind un deosebit respect pentru respectarea regulilor de
conduita.

11
DREPTUL GETO-DAC

1.2.1. Statul geto-dac


2.1.1. Formarea statului geto-dac
Trecerea de la societatea gentilica la organizarea politica a fost un
proces istoric complex, finalizat prin unificarea tuturor triburilor de catre regele
Burebista si formarea statului geto-dac. Transformarea democratiei militare
de la organizarea prestatala la stat, a presupus evolutia vietii societatii getio-
dace pe urmatoarele trei coordonate :
a) Dezvoltarea economica si stratificarea sociala
b) Influenta conjuncturii externe
c) Personalitatea lui Burebista
a) Dezvoltarea economica si stratificarea sociala, au constituit
consecintele imediate ale progreselor aduse in procesul productiei de cea de
a doua varsta a fierului. Aceste progrese au constat in cresterea productiei
agricole si a mestesugurilor ce au generat la randul lor o intensa si prospera
circulatie economica de bunuri. La randul ei, circulatia a insemnat schimburi,
atat pe plan
intern, cat si extern, mai ales cu grecii si romanii. Relatiile comerciale pe care
dacii le-au avut cu grecii si romanii, sunt atestate de circulatia monetara
bogata, descoperita arheologic, constand in dinari romani, tetradrahme
grecesti, precum si monede autohtone.
Toate aceste progrese economice s-au reflectat in viata sociala
printr-un continuu proces de diferentiere sociala a oamenilor dupa
criterii patrimoniale. Apropierea de catre aristocratia gentilica in dauna
membrilor obstii a pamantului si a plusului de productie, destinat
schimbului sau insusirea de catre sefii militari a prazilor rezultate din
razboaiele victorioase, au constituit tot atatea mijloace originare de
diferentiere economica si pe cale de consecinta sociala.
Stratificarea sociala generatoare a diferentei dintre bogati si saraci, s-a
oglindit arheologic prin cresterea numarului tezaurelor cu obiecte pretioase, a
edificiilor civile de mari proportii si a mormintelor cu bogate inventare.
b) Influenta conjucturii externe a avut un rol catalizator in procesul
istoric al formarii statului dac.
In primul rand popoarele din vecinatatea dacilor, cu care acestia s-au
gasit in conflict au decazut fie infranti de ei, fie de catre romani.
Avantajului de a nu mai avea multi inamici la hotare insa i-a luat locul
devantajul de a se invecina cu romanii, care s-au dovedit a fi fost cel mai
mare pericol pentru statul dac. Pentru ca daca pana in sec.II i.e.n. relatiile cu
romanii au fost pasnice, dupa supunerea Macedoniei si Greciei, pericolul
reprezentat de vecinatatea imediata a legiuirilor romane avea sa determine
tendintele de unificare a geto-dacilor. In acest fel, confruntarile dintre daci si
romani au facut ca balanta victoriei sa incline de partea primilor vreme de
doua secole.

12
c) Personalitatea lui Burebista i-a impresionat in primul rand pe
contenporanii sai, constituind totodata un factor determinant al transformarilor
generate de vointa sa politica. Dovada cea mai concludenta consta in faptul
ca statul dac s-a format si s-a consolidat in timpul indelungatei sale domnii.
Strabo mentiona ca Burebista i-a adus pe toti geto-dacii sub autoritatea
sa, i-a disciplinat si i-a deprins cu ascultarea poruncilor, intemeind o
mare stapanire, de a carei putere se temeau toti vecinii, inclusiv romanii
aflati in plina expansiune militara7.
Referiri la personalitatea regelui Burebista sunt cuprinse si in inscriptia
de piatra funerara a lui Acornion din Dionysopolis. Potrivit acestui izvor,
defunctul a adus importante servicii cetatii, pe langa marele rege Burebista,
considerat cel mai mare dintre regii traci, stapanitor al tuturor tinuturilor de
dincolo si de dincoace de Dunare8. Nu intamplator puterea la care ajunsesera
dacii in vremea lui Burebista a facut ca stapanirea lor sa se intinda pe un
teritoriu cuprins intre Dunarea mijlocie la vest, Carpatii Padurosi la nord,
lantul Balcanilor la sud si Nistrul la rasarit.
Constituirea statului sclavagist dac a presupus structuri
economice si sociale caracteristice sistemului sclavagist de tip
patriarhal. Desi in regatul lui Burebista existau sclavi, in special pe
proprietatile aristocratiei si in mine, sclavajul in statul dac nu a cunoscut
stadiul clasic din metropolele sclaviei antice, Grecia sau Roma.
Munca sclavilor nu a constituit baza activitatii economice in statul dac,
dimpotriva, pe langa marile latifundii isi mentin rolul si importanta economica
obstiile teritoriale formate din tarani liberi. Acestia exercitau atat un drept de
proprietate colectiva asupra pamanturilor obstii, dar si o stapanire individuala
asupra loturilor cultivate de ei. Tocmai existenta obstii teritoriale a constituit
un factor de rezistenta impotriva tendintelor acaparatoare ale aristocratiei
sclavagiste, ceea ce a dat sclavajului din Dacia antica o nota de
particularitate.
Mambrii societatii se diferentiaza net in epoca lui Burebista: apar
oamenii bogati, o adevarata nobilime posesoare de mijloace de productie
si totodata dominanta din punct de vedere politic, in vreme ce la polul opus
societatii se situeaza paturile sarace.
Stratificarea sociala si adancirea ei tot mai vadita a fost sesizata de
autorii vremii, Dio Crisostomul, Dio Cassius si Iordanes.
Dio Crisostomul afirma in lucrarea sa „Getica” ca „cei mai alesi dintre
geti au fost numiti mai intai tarabostes (zarabos tereos)9, apoi pileati
(pileatos). Dintre acestia erau alesi regii si preotii!”.
Dio Cassius numeste si el in „Istoria romana” clasa dominanta tot
pileati, ca de altfel si Iordanes care afirma ca „Deceneu a ales dintre ei
(dintre daci-s.n.), pe barbatii cei mai nobili si mai intelepti pe carte i-a invatat
tainele zeilor, i-a povatuit sa venereze anumite zeitati si anumite sanctuare si
7
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., pag.12, apud Strabon, Geografia, VII,3,11
8
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit.,pag.12, apud Strabon, Geografia, VII,3,110
9
In aceasta acceptiune, etimologia cuvantului tarabostes ar fi”nobil de neam”.

13
le-a dat numele de pileati (nomen pileatorum), doarece aveau capetele
acoperite cu o tiara pe care cu un alt nume o numeau pileus”.
Pe o treapta mai jos in ierarhia sociala urma categoria comatilor numiti
de istorici „comati” sau „capilati”, adica cei ce nu aveau dreptul sa poarte
caciula avnd datoria sa mearga cu capul descoperit10.
Sclavii sunt pomeniti in izvoarele vremii inca din sec. al IV-lea
i.e.n.,structura sclavajului fiind asa cum am precizat mai sus de natura
patriarhala. Pana la cucerirea romana putine sunt si mentiunile referitoare la
acestia. Artemidor din Daldis relateaza ca ei erau tatuati de stapanii lor.
Tatuarea sclavilor putea avea o dubla semnificatie, fie reprezenta un ritual
magic, fie o insemnare pentru a fi revendicati in cazul in care ar fi fugit de la
stapanul lor. Mentiuni despre sclavi mai fac Dio Cassius si Plinius cel Tanar,
care ne vorbeste despre Callidromus, sclavul regelui dac Decebal.

1.2.1.2. Organizarea statului geto-dac.


Organizarea centrala; Organizarea locala

Organizarea centrala a statului dac, vizeaza in primul rand puterea


suprema detinuta de rege, in calitatea sa de varf al nobilimii sclavagiste si al
ierarhiei aparatului de stat11.
Rege

Vicerege

Consiliu

Dregatori civili Dregatori militari Cler

Strangatori de impozite Cavaleri Judecatori

Capetenii de obsti

Institutia regalitatii devine ereditara, atata vreme cat Burebista si


Decebal au fost fii de regi. Cu toate acestea, succesiunea le chema in egala
masura si pe alte rude ale regelui sau chiar pe marele preot. Spre exemplu lui
Scorillo i-a urmat la tron fratele sau, Diurpaneus, iar pe acesta la urmat
nepotul sau de frate Decebal, in vreme ce dupa moartea lui Burebista puterea
a revenit marelui preot Deceneu. Monarhia dacica a evoluat putin din punct
de vedere istoric, astfel incat a dobandit trasaturi specifice, care i-au
configurat o identitate proprie, si anume:
10
Istoricii au dat valori deosebite de „comati”.In vreme ce Hadrian Daicoviciu vede in ei o clasa sociala distincta,
asemanatoare plebei romane, intr-o alta teorie apartinand distinsului romanist Vladimir Haga, prin „comati” s-ar intelege
clasa cavalerilor (equites), intalnita si lumea romana.

11
Schema ierarhiei si organizarii politice a statului dac, dupa I.P.MARCU

14
a) desi regele este varful nobilimii sclavagiste si al ierarhiei
aparatului de stat, aceasta are in continuare importante prerogative militare,
ca o continuare a traditiilor din epoca democratiei militare. In stransa relatie
cu amenintarea tot mai certa pe care o reprezinta vecinatatea imediata a
romanilor, prerogativele militare ale regelui reprezinta in acelasi timp cea mai
fericita solutie pentru consolidarea functiei externe a statului.
b) a doua trasatura specifica monarhiei dace o constituie exercitarea
puterii laice si religioase fie de o singura persoana, fie de catre
persoane diferite. Daca in timpul lui Burebista mare preot sau puterea
religioasa era detinuta de Deceneu, iar in vremea lui Decebal de Vesinas.
Atat Deceneu cat si Comosycus au fost totodata regi si mari preoti.
c) tot sub titlu de particularitate a monarhiei sclavagiste dace, regele
detinea monopolul asupra minelor de aur.
Regele era inconjurat de o curte formata din sfetnici si executanti ai
vointei sale.
Dintre acestia, rolul cel mai important ii revenea marelui preot, care,
potrivit organizarii statale din timpul lui Burebista, exercita atributiunile unui
veritabil vicerege. Importanta si puterea autoritatii religioase a marelui preot
s-a explicat prin aceea ca in viziunea timpului legile erau de origine divina.
Cum insa interpretarea legilor era facuta de catre preoti in calitatea lor si de
judecatori, asemenea druizilor in Galia, acestia erau considerati ca reprezinta
legatura cu divinitatile si vointa lor, pe care doar ei erau abilitati sa o aduca la
cunostinta oamenilor. Si intrucat in statul dac puterea se sprijina pe lege, iar
legea impusa de cler, simbioza intre rege ca exponent al puterii si a
marelui preot ca varf a clerului, a constituit principalul factor prin
intermediul caruia a fost elaborat si s-a impus sistemul de drept geto-
dac.
In afara de marii preoti, desi nu sunt date exacte, in sistemul puterii
centrale si alti inalti demnitari cu diferite atributiuni, in virtutea carora titularii
lor se bucurau de stabilitate si continuitate. Dintre acestia, o figura
importanta a fost Acornion, care, potrivit inscriptiei de la Dionsiopolis s-a
bucurat la curtea lui Burebista fiind un prim sfetnic de „cea dintai si cea mai
mare cinste”.
Constituirea unei categorii distincte de dregatori investiti cu atributii de
comanda militara dintre cei mai devotati slujitori ai regelui, ne arata ca Dacia
dispunea de un vast sistem de aparare, in centrul carora se aflau cetatile,
construite pe intreg teritoriu statului. Grupate in jurul capitalei Sarmisegetusa
(Costesti, Piatra Rosie, Blidaru) dacii au construit un mare numar de cetati in
Transilvania (Banita, Capalna si Surduc) in Moldova (Batca Doamnei) si in
Oltenia (Denita si Polovragi).
Organizarea locala a statului dac a fost surprinsa in izvoare istorice,
dintre care de mare importanta sunt mentiunile facute de Suidas. Potrivit
evocarilor acestuia, inainte de ocupatia romana, in Dacia erau „unii pusi mai
mari peste treburile agricole si altii, din jurul regelui, erau impartiti la
paza cetatilor”. Din aceasta relatare rezulta ca existau cel putin doua
15
categorii de atributii ale dregatorilor locali si anume de ordin administrativ si
militar.
Intrucat sapaturile arheologice au scos la iveala un vast sistem de
aparare format din cetati si fortificatii, deducem ca numerosi si importanti
dregatori locali erau sefii militari ai acestora. Daca avem in vedere si relatarea
lui Strabon, potrivit careia in epoca ascensiunii lor politice geto-dace puteau
mobiliza 200.000 de oameni, se justifica firesc cum a reusit Burebista sa fie
temut si respectat de romani, carora le-au trebuit doua sute de ani pentru a-i
supune poporul

1.2.2. Dreptul geto-dac


1.2.2.1.Notiuni generale
Contemporan procesului de formare a statului dac este si cel de
transformare a obiceiurilor in norme juridice. Asa cum am precizat si mai sus,
prin norma juridica se intelege o regula de conduita generala,
impersonala si cu aplicare repetata a carei respectare este asigurata de
aparatul specializat al statului. Obiceiurile respectate de buna voie de geto-
daci au capatat puterea de lege, devenind astfel norme juridice atunci cand
au fost preluate si sanctionate de stat. Pe langa o parte din vechile obiceiuri,
statul a sanctionat, recunoscand deci caracterul lor juridic, si noi obiceiuri
corespunzatoare noilor structuri economice si sociale.
Obiceiurile - fiind in fond fapte repetate ale oamenilor, ele nu au circulat
intr-o forma scrisa, ci oral. Asadar, forma primelor norme juridice a fost cea
orala. Cu toate acestea istoricii Strabon si Iordanes fac mentiuni despre
legile geto-dacilor care au circulat din generatie in generatie in forma scrisa.
Potrivit opiniei autorilor, prin aceste legi nu au fost codificate numai vechile
obiceiuri ci, au fost introduse poruncile regelui care constituiau noi norme
de drept. Aceste porunci considerate de inspiratie divina erau respectate atat
prin autoritatea statului, dar mai ales a religiei. Intrucat insa regele si marele
preot reprezentau interesele aristocratiei, codificarea obiceiuriulor a fost o
opera de transpunere in viata sociala a vointei de stat a acesteia.

1.2.2.2.Institutiile juridice ale dreptului geto-dac


Desi lipsesc izvoarele scrise prin care dreptul geto-dac sa poata fi
perceput pana astazi, institutiile sale ne sunt cunoscute datorita unor stiri
indirecte si amprentelor lasate asupra dreptului de mai tarziu.
Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac a fost fara indoiala
cea a proprietatii, consolidata prin accentuarea inegalitatii de avere. In Dacia
a fost evidentiata atat marea proprietate asupra pamanturilor si vitelor, cat si
comertul cu sclavi pe care dacii il faceau pe pietele romane.
Pe langa proprietatea privata care avea drept obiect pamantul, vitele
si sclavii, societatea geto-daca cunostea si proprietatea colectiva a obstei
teritoriale. Potrivit informatiilor lui Horatiu, getii strangeau recolta de pe glia
„fara de hat” aflata in proprietatea obsteasca. O parte din pamantul obstei era
insa impartit in loturi ce puteau fi atribuite anual spre folosinta unei
16
familii prin tragere la sorti. Cu timpul se va accentua tendinta de
consolidare a dreptului de folosinta a unei familii, si de transformare a acestei
folosinte in proprietate.
Insemnate informatii din epoca ne-au parvenit cu privire la organizarea
familiei.
Familia geto-daca era monogama, caracteristica pazita cu strasnicie.
Ca a fost asa ilustreaza cu prisosinta vestigiile arheologice: pe Columna lui
Traian si monumentul de la Adamclisi, scenele ii reprezinta pe geto-dacii ce
se intorc de la luptele cu romanii la vetrele lor, impreuna cu unicele lor sotii.
Casatoria se incheia prin cumpararea simbolica a sotiei de la parintii sai
de catre barbat. Desi Horatiu precizeaza ca cea mai de seama calitate a
femeii consta in virtutea ei, nu erau catusi de putin neglijate bunurile
dotale, dacii apreciind asadar dota, numita de ei zestre. Obiceiul s-a pastrat
probabil din vechime cand, copii aveau partea lor din proprietatea comuna a
parintilor pe care o puteau revendica prin partaj12.
Poetul Ovidiu descrie starea de subordonare a sotiei careia ii reveneau
toate sarcinile gospodariei, in vreme ce Horatiu proslavind fidelitatea sotiei la
daci, nu omite a relata si despre pedeapsa cu moartea a femeii adulterine.
Mai mult decat atat, istoricul Stefan din Bizant amintea faptul ca ar fi fost in
obiceiul getilor sacrificarea sotiei pe mormantul barbatului ca o
expresie a puterii maritale ce trece dincolo de hotarele vietii13.
Desi nu s-au transmis stiri, desigur ca schimburile comerciale si
circulatia monetara implicau existenta unor norme juridice corespunzatoare
care sa asigure incheierea si eficienta contractelor si de aici a obligatiilor
asumate.
Tot in perioada de injghebare a statului dac are loc si cristalizarea
dreptului penal, destinate apararii ordinii politice. Aceste norme cuprindeau
reguli aspre ce mentineau vechi obiceiuri gentilice ca de pilda razbunarea
sangelui. Printre infractiunile cele mai aspru pedepsite erau probabil cele
referitoare la incalcarea interdictiilor religioase socotite sacrilegii, cum ar
fi consumul de vin sau carne prohibite de cler.
Organizarea instantelor judecatoresti si procedura de judecata
subliniaza o trasatura specifica a sistemului judiciar geto-dac si anume
impletirea activitatii de stat si implicit a celei judiciare cu cea religioasa.
Regele Comosycus se ocupa de exemplu de organizarea si judecarea
proceselor. Intrucat insa acesta era totodata si marele preot, este greu de
precizat in ce calitate exercita atributiunile judecatoresti.

DREPTUL IN DACIA PROVINCIE ROMANA


12
Vezi capitolul 1, punctul 1.3.

13
In acest sens exista si dovezi arhelologice, care atesta insa un obicei stravechi din primul sfert al mileniului III i.e.n., cu
certitudine pierdut. Este vorba de mormantul dublu descoperit la Ostrovul Corbului in comuna Hinova, judetul Mehedinti,
femeia fiind sacrificata cu o lovitura in craniu pe mormantul sotului.

17
3.1. Institutia juridica a provinciei
3.1.1. Generalitati

Infruntarea militara dintre daci si romani a durat vreme de doua secole


si a constituit o vie expresie a tendintelor expansioniste ale Romei, dar si a
hotararii dacilor de a-si pastra independenta14.
Ultimele confruntari directe, care au fost si cele hotaratoare, s-au plasat
in doua expeditii distincte cea din perioada anilor 85-89 si cea din 101-
106 e.n. In perioada anilor 87-107 se consuma glorioasa domnie a regelui
dac Decebal, etapa de accelerare a procesului de centralizare a statului in
fata iminentei pericolului roman. Autoritatea regelui dac se intindea asupra
Transilvaniei, Banatului, Olteniei si dincolo de versantii estici ai Carpatilor
Orientali15.
In urma confruntarilor ce au loc in anul 88 intre daci si romanii condusi
de consulul Tetius incheiate cu victoria romanilor la Tapae, se incheie un an
mai tarziu o pace de compromis intre statul dac si Roma. Potrivit acestui
act, in schimbul unor subsidii anuale si al unui ajutor tehnic. Decebal prin
fratele sau Diegis se recunoaste rege clientelar,(se recunostea dependent
de autoritatea Romei, cu conditia de a fi protejat de acestia) permitand
romanilor sa-si stabileasca garnizoana in stanga Dunarii si sa treaca pe
teritoriul tarii cu trupe impotriva cvazilor si marcomanilor.
In anii 101-102 se consuma primul razboi, dacic si castigat de Ulpius
Traianus, urcat pe tronul imperial in locul tatalui sau vitreg la 27 ianuarie 98
e.n. Pacea incheiata in toamna anului 102 in conditii grele pentru Decebal,
prevedea anularea stipulatiilor tratatului din anul 89, demontarea cetatilor
dace si predarea dezertorilor romani. Intors la Roma, unde ia numele de
Daccius, Traian se pregateste din nou de razboi. Al doilea razboi dacic are
loc intre anii 105-106. In vara anului 106 este asediata si distrusa din temelii
Sarmizegetusa, iar Decebal, urmarit de cavaleria romana si amenintat cu
captivitatea, se sinucide.Urmare acestei infrangeri, cursul istoriei dacice
se schimba, stapanirea romana transformand cea mai mare parte din
regatul lui Burebista in provincie romana16.

3.1.2. Institutia juridica a provinciei


14
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., pag.17

15
Istoricul Dio Cassius, autorul celui mai pretios izvor narativ pastrat al confruntarii decisive dintre daci si romani, ni-l
zugraveste la 150 de ani de la evenimente pe Decebal:”Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta stiind sa
aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se
folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani
un potrvnic de temut”.

16
Pentru amanunte referitoare la confruntarile daco-romane si cucerirea Daciei, vezi Constantin Daicoviciu „Istoria
Romaniei”, sau Dinu C.Giurgescu, „Istoria Romanilor” Bucuresti, 1970, ori Istoria Romaniei Compediu, Bucuresti, 1974.

18
In cea mai veche si mai generala acceptie, cuvantul „provincia”
desemneaza mandatul incredintat de stat unei persoane (in vechime
numit consul), pentru a indeplini acte militare si politice in numele si
interesul acestuia, dar si intinderea in sfera careia se exercita acest
mandat. Cicero a folosit termenul referindu-se la Egipt si mai tarziu musiunii
date lui Paulus Lentulus de a-l reinstala acolo pe rege.
Ceea ce lipseste din definitie17, dar apare izolat in mentiunile lui Cicero18
fara a implica strict notiunea mandatului este localizarea geografica. Intr-
adevar, sensul accesoriu de teritoriu este o creatie mai tarzie a dreptului
roman, (mai precis in perioada razboaielor punice), cand s-a stabilit ca in
fiecare an, consulii sa fie imputerniciti a-si exercita prerogativele militare si
politico-administrative in mod permanent19.
Perpetuarea prerogativelor conferite de investirea unui consul cu
„provincia” a fost determinata de necesitatea ca eforturile militare ale unui
comandant de osti sa fie continuate prin organizarea si a altor activitati
nemilitare, cu preponderenta politica, administrativa sau juridica.
Daca pentru inceput sensul notiunii „provincia” poate fi stabilit
etimologic (pro=pentru, vinco-ere=a invinge in limba latina), deci pentru a
invinge, incepand cu extinderea cuceririlor romane sensul pur al notiunii se
pierde, fiind inlocuit cu cel practic, ajuns la intelegerea noastra. In perioada
imperiala se vorbeste in special de o regiune sau un teritoriu aflat in afara
lui „ager romanus” in care un magistrat era trimis de Roma fie sa duca un
razboi (cum se obisnuia in vechime), fie (asa cum se obisnuia in epoca
clasica), pentru a administra si guverna o regiune ocupata intr-o maniera
regulata si permanenta.
Pe de alta parte, in teritoriile aflate sub ascultarea Romei se organiza
incetul cu incetul in urma cuceririi, astfel incat misiunea guvernantilor dadea
un sens cu totul nou notiunii mai vechi de „provincia”. Din cele expuse, se
pot prevala elementele definitorii ale notiunii de „provincia” insensul ei clasic,
si anume:
1. existenta unui teritoriu din afara lui „ager romanus” ;
2. situatia de supunere a populatiei din teritoriul respectiv fata de Roma ;
3. organizarea si exploatarea teritoriului ocupat de catre metropola ;
4. administrarea realizata de un functionar roman in limitele mandatului
sau, pe o durata de timp determinata.
Teritoriile incorporate de romani in primele secole dintre cele doua ere
au reprezentat si schimbarea insasi a statului roman din peninsula italica.
Odata cu sporirea ariei geografice de cuprindere a acestuia nu s-a extins
insa si „ager romanus” care a ramas inchis in limitele peninsulei20.

17
J.N.Madvig „L’ etat Romain, sa constitution et son administration@ / Paris, 1924, pag.13.

18
Cicero – In Pision V..21
19
In timpurile mai vechi, consulii nu erau investiti cu „provincia”, decat atunci cand era gata sa izbucneasca un razboi.
20
Fustel de Coulanges – Le cite antique, Paris, 1885, pag.440.

19
Cu fiecare cucerire insa, se marea doar sfera de cuprindere a doua
institutii si anume:
a) dominatia Romei (imperium romanum) si
b) teritoriul apartinad statului roman – „ager publicus”.
Atunci cand un popor era supus, el nu intra propriu-zis in statul roman,
„in civitatem”, ci doar sub dominatia „in orbis romanum”. Ceea ce purta
denumirea de „orbis romanum”, insemna de fapt o multime de cetati legate
de Roma prin tratate in textul carora era stabilit pentru fiecare un statut
aparte, diferit de al altor cetati.
In linii mari, in imperiu existau trei categorii de cetati peregrine,
respectiv:
1. cetati federate (federatae) ;
2. cetati libere (decumanae) ;
3. cetati supuse.
De regimul cel mai favorabil se bucurau cetatile federate ale caror pamant
nu apartinea statului roman, explicabil de altfel prin numarul lor foarte mic.
Din contra, pamantul cetatilor tributare era incorporat in „ager publicus”, fiind
supus supravegherii guvernatorilor de provincie.
In masura in care institutiile imperiale se dezvolta, deosebirile dintre
organizarea teritoriala a peninsulei, care pierde treptat pozitia ei privilegiata si
a provinciilor se estompeaza din ce in ce mai mult 21. Inca din timpul domniei
lui Augustus, provinciile romane s-au impartit in:
1. provincii imperiale (provinciae Caesaris)
2. provincii senatoriale (provinciae senatus populi).
Deosebirea dintre acestea, consta in faptul ca provinciile imperiale, aflandu-
se la marginile imperiului, aveau nevoie de o mai buna organizare si
aparare militara, fapt pentru care au fost puse sub supravegherea si
ordinele directe ale imparatului, care reglementa printr-un consiliu privat
toate problemele lor. Totodata, el numea si revoca pe guvernatori si judeca in
ultima instanta sau asista la judecarea plangerilor ce i se adresau.
Provinciile imperiale erau conduse de catre insarcinati ai imparatului de
rang numiti „leti augusti propraetori”, iar mai tarziu „praesides” sau
„corectores”.
Ei exercitau in provincii in numele imparatului autoritatea civila si
militara. Alaturi de acestia mai functiona un „procurator Caesaris”
insarcinat cu administrarea finantelor provinciilor imperiale, functionar
din ordinul cavalerilor (equites) sau chiar un libert al imparatului.
Spre deosebire de cele imperiale, provinciile senatoriale erau guvernate
de catre un proconsul numit de senat si un „quaestor” insarcinat cu
strangerea impozitelor aferente tezaurului public „aerarium”. Proconsulii
aveau in subordine trei loctiitori si mergeau precedati de sase lictori, fast
caracteristic vechii epoci republicane.
3.2. Organizarea de stat a Daciei, provincie romana
21
Vladimir Hanga – „Drept roman privat”, Bucuresti, 1978, pag.7

20
Provincia Dacia, organizata de imparatul Traian, care a stat pana in
primavara anului 106 in tinuturile cucerite, nu a inclus tot teritoriul locuit de
daci. Muntenia, partea sudica a Moldovei si teritoriul dintre Olt si Carpati au
fost anexate provinciei Moesia Inferior. Hotarul Daciei romane, asa cum a fost
„trasat” de Traian pornea de la confluenta Muresului cu Tisa, apoi continua pe
linia Muresului pana la Deva si urcand pana in Muntii Apuseni pana la Zalau,
urma o linie paralela cu Somesul pana la Oituz, de unde, urmarind versantul
vestic al Carpatilor Orinetali cobora spre sud pana in Carpatii Meridionali si
urmarind Valea Oltului ajungea in sfarsit la Dunare.
Aceasta prima organizare a Daciei dainuie pana in anul 117 cand la
moartea lui Traian, o puternica rascoala a dacilor, corelata cu atacurile dacilor
liberi si ale sarmantilor il determina pe Hadrian sa reorganizeze Dacia in doua
provincii: Dacia Superioara si Dacia Inferioara.
A doua organizare a Daciei ca provincie a Imperiului Roman are loc
tot in timpul lui Hadrian, care, in anul 123 a creat Dacia Porolissensis, prin
desprinderea ei din partea de nord a Daciei Superioare.
In fine a treia si ultima organizare este facuta de imparatul Marcus
Aurelius, incepand cu anul 168 in doua etape. Initial acesta a desfiintat Dacia
Inferioara pe care a alipit-o celei superioare, provincie pe care a numit-o
Dacia Apulensis. Un an mai tarziu, a desprins din Dacia Apulensis, Banatul
de vest si a format o noua unitate administrativa numita Dacia Malvensis,
Dacia Porolissensis mentinandu-se in vechile ei granite22.

3.2.1. Organizarea centrala a provinciei Dacia


Facand parte din categoria provinciilor imperiale, Dacia a fost condusa
in timpul imparatului Traian de un guvernator numit „legatus Augusti
propraetore”. Dupa prima reorganizare, Dacia Superioara a fost condusa de
un legat imperial de ordin senatorial, iar Dacia Inferioara de un „praefectus”
si mai tarziu de un procurator prezidial.
Din anul 169, cand in Dacia a fost adusa si Legiunea a V-a
Macedonica23, s-a ivit necesitatea asigurarii unitatii de comandament a
trupelor stationate. Aceasta cerinta s-a realizat prin numirea unui guvernator
suprem peste cele trei Dacii de rang pretorian, numit „legatus Augusti
propraetore trim Daciarum”. Cele trei subdiviziuni, erau la randul lor conduse
de catre un procurator.
Indiferent de perioada la care ne raportam, conducerea provinciei era
realizata efectiv de guvernator si adunarea provinciala, carora li se
alaturau magistratii cu competenta in materie financiara si militara.
___

22
Pentru amanunte referitoare la reorganizarile Daciei vezi si D.Tudor, Orase, targuri si sate in Dacia Romana,
Bucuresti, 1968.

23
In Dacia a stationat de la inceput doar Legiunea a XIII-a Gemina, al carui comandament era guvernatorul Daciei
Superioare.

21
a) Guvernatorul provinciei, avea, dupa imparat, cea mai mare
competenta (imperium maius), fiindu-i acordate cele mai insemnate
prerogative de ordin politic, judecatoresc si administrativ. El se ingrijea in
primul rand de reprimarea tuturor tulburarilor pentru ca provincia sa fie
potolita si linistita (pacata atque quieta). Guvernatorul era investit cu „jus
dicendi”, constand in dreptul de a emite edicte provinciale, prin care erau
reglementate raporturile dintre cetatenii romani si peregrini.
In calitatea sa de cap al justitiei provinciale, guvernatorul judeca
personal procesele penale si dispunea executarea sentintelor, chiar si a celor
cu moartea, daca executarea privea un peregrin. In cazul infractiunilor
pedepsite cu moartea, autoritatea guvernatorului nu se rasfrangea si asupra
cetatenilor romani, care se bucurau de dreptul de a fi judecati la Roma, dupa
o prealabila cerere (provocatio ad populum). Daca constitutia lui Caracalla din
anul 212, cand toti locuitorii imperiului sunt considerati printr-o fictiune
cetateni romani, acest drept il vor pastra doar senatorii oraselor decurionii24.
b) Adunarea provinciala (concilium provinciae) sau adunarea
provinciala a celor trei Dacii (concilium provincia Daciarum trium), avea un rol
insemnat in organizarea centrala de stat a Daciei provincie romana. Aceasta
adunare era compusa din delegatii subimpartirilor aministrative care trimiteau
contributii banesti in tezaurul constituit pentru cultul imperial si era prezidata
de catre preotul provinciei numit preot al altarului imperial (sacerdot arae
Augusti) sau cel ce „poarta coroana celor trei Dacii” (coronatus Daciarum
trium). Principalele sale atributii aveau un caracter religios constand in
organizarea si supravegherea cultului imperial. Pe langa cele cu caracter
sacerdotal, adunarea avea si alte prerogative constand in ridicarea de
monumente sau statui in cinstea celor care facusera servicii insemnate
provinciei sau adresarea de multumiri ori reclamatii fata de activitatea
legatilor imperiali.
c) Administrarea finaciara a provinciei era coordonata de catre
procuratorul finaciar al Daciei Superioare, apoi al Daciei Apulensis cu sediul
la Sarmisegetusa, numit din randurile ordinului ecvestru si aflat in directa
subordine a legatului imperial.
Veniturile financiare ale provinciei erau constituite din impozite directe,
impozite indirecte si alte surse.
1. Impozitele directe numite si „tributa” se plateau pe proprietatea
funciara, cladiri sau pe persoane. Cu exceptia loturilor acordate veteranilor si
trupelor stationate, intregul teritoriu provincial era lovit de „cens”, care se
ridica la 1% din valoarea pamantului detinut. Tot un impozit direct era si
„tributum capitis”sau „capitati”, platit de orice persoana de la varsta de 25 de
ani in sus, atat de cetatenii cat si de peregrini. Negustorii la randul lor plateau
un impozit special numit „aurum negotiatorium”, introdus de imparatul
Alexandru Sever.
24
Ample referiri cu privire la prerogativele si exercitarea acestora in provincii de catre guvernator vezi in V.I.Hanga si
Jacota – Drept privat roman, Bucuresti, 1964, pag.38 si Cicero – Epistolae ad Atticum, Bucuresti.

22
2. Impozitele indirecte erau cele mai importante sub aspectul
veniturilor substantiale pe care le aduceau statului. Din aceasta categorie
faceau parte:
- impozitul pe mosteniri (vicessima hereditatis), reprezentand 5% din valoarea
succesiunii ;
- impozitul pe eliberarile de sclavi (vicessima libertatis), care insemna 5%
valoarea sclavului eliberat, pe care o platea el insusi ;
- impozitul de vanzare (centessima rerum venalium) ce reprezenta 1% din
costul produselor vandute.
3. Alte surse de venituri erau cele provenite din vami si monopoluri, in
fapt tot impozite indirecte. In interiorul Imperiului Roman, circulatia marfurilor
si a persoanelor nu era libera, taxele vamale percepandu-se insa nu la
hotare, ci la trecerea frontierelor circumscriptiilor vamale. Dacia facea parte
din circumscriptia vamala a Illiriei (portorium Illyrici), unde pentru marfuri taxa
vamala era de 2% si se percepea in trei statiuni de vama: Dierna (Orsova),
Pons Augusti (Marga) si Micia (Vetel). Tot in categoria acestor venituri intrau
si monopolurile. Dintre acestea mai importante erau monopolul aurului care
apartinea imparatului si era arendat unor procuratori speciali (procuratores
Augusti aurarium Daciarum), monopolul pasunilor si salinelor date in grija
unor particulari numiti „conductores pascui et salinarum” sau monopolul
minelor de fier concesionat unor „conductores ferarium”.
d) Organizarea militara. In toata existenta sa, si mai ales in epoca
imperiala, statul roman s-a bizuit pe o puternica armata cu ajutorul careia a
fost asigurata dominatia stapanilor de sclavi in interior, iar in afara, politica de
expansiune. In epoca imperiala, armata romana a capatat caracterul unei
ostiri de profesie, soldatii romani fiind tot mai mult cointeresati in razboaie
datorita beneficiilor ce le reveneau de pe urma lor25.
Pe toata durata stapanirii romane, in Dacia au stationat mai multe
legiuni dintre care doar doua fara intrerupere: Legiunea a XIII-a Gemina la
Apulum si Legiunea a V-a Macedonica, mutata in anul 167-168 de la
Troesmis si Potaissa, ambele cuprinzand sase miii de osteni. Dupa unii
autori26, imparatul Traian a lasat in Dacia trei legiuni, aflate sub comanda unui
legat de rang consular.Una dintre ele, Legiunea a IV-a Flavia Felix a
participat la razboaiele dacice, apoi a fost cantonata in Banat. Pe langa
acestea au mai stationat in Dacia sau au activat temporar si detasamente din
alte regiuni, I-a Italica, a VII-a Claudia, a XI-a Claudia, a X-a Gemina si a
XXII-a Primigenis.
Comanda unei legiuni era incredintata unui „legatus” de rang senatorial
sau „praefectus legionis” numit dintre militarii de profesie. Acestia la randul lor
erau ajutati de ofiteri (tribuni militum), care aveau ca principala indatorire
mentinerea disciplinei militare si a capacitatii de lupta a legiunii, avand insa si
abilitarea de a-i pedepsi pe ostasii vinovati de diferite abateri.
25
storia Dreptului Romanesc, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.I. pag.92.

26
Emil Molcut si Emil Cernea, op.cit., pag.20.

23
Pe langa trupele de legionari, in Dacia s-au aflat si trupe auxiliare
regulate, formate din calareti (alae) si pedestrasi (cohortes), precum si
trupe auxiliare formate din barbari ce luptau dupa traditiile si cu armele lor
nationale (numeri), ori detasamente provizorii avand organizare romana
(vexillationes).
Armatele romane au jucat si un important rol in romanizarea Daciei. S-a
sustinut pe buna dreptate ca romanii au cucerit provinciile cu aceleasi legiuni
de doua ori: cu spada luptatorilor si cu aportul pe care acestia l-au adus ca
cetateni din noua patrie.

3.2.2. Organizarea locala a provinciei Dacia


In Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu Roman, existau asezari urbane,
colonii, municipii si asezari rurale.
Coloniile erau localitatile urbane formate dintr-o populatie puternic
romanizata. Pentru acest motiv locuitorii lor se bucurau de toate drepturile
civile si politice. In plus, unele colonii beneficiau de fictiunea lui „jus italicum”,
astfel ca solul lor fiind asimilat celui italic, locuitorii lor puteau exercita
proprietatea quiritara si nu plateau impozit.
Municipiile aveau o pozitie inferioara coloniilor proveneau din orasele
ce dobandisera drepturi in schimbul indeplinirii anumitor sarcini impuse prin
intrarea lor in viata politica imperiala. Locuitorii lor aveau un statut juridic intre
cetateni si peregrini, desi dupa sec.I e.n. se vor estompa tot mai mult
diferentele dintre cele doua categorii de localitati.
Organizarea si conducerea oraselor era atat de asemanatoare
celorlalte orase din imperiu, dar mai ales Romei, incat referindu-se la ele Aulu
Gelliu afirma ca sunt „efigii si copii in mic, ale poporului roman” (effigies
parvae simulacraque populi romani).
Conducerea municipiilor si coloniilor era asigurata de catre un consiliu
orasenesc (ordodecurionum) compus din 30-50 de membrii alesi din randul
cetatenilor romani. Ei erau alesi din 5 in 5 ani din randul fostilor magistrati,
care aveau cel putin 25 de ani si un venit personal de cel putin 100.000 de
sesterti. Principalele atributiuni ale decurionilor constau in coordonarea
activitatilor administrative si fiscale, atribuirea de terenuri, adjudecarea
lucrarilor edilitare, organizarea jocurilor publice si a manifestarilor de cult,
alegerea magistratilor si sacerdotilor.
Cei mai de seama magistrati erau alesi anual din randul decurionilor, in
colonii –duumviri iure dicundo- si in municipii –quattorvii- care aveau
atributiuni executive si judecatoresti.
Ierarhia functionareasca din orase continua cu magistratii inferiori, edilii
(aediles) si chestorii (quaestori).
Edilii erau de asemenea magistrati municipali si se ocupau de
intretinerea in buna stare a drumurilor si canalelor, arendarea bailor publice,
paza orasului si functionarea pietelor, intretinerea cladirilor publice.
In calitate de casieri comunali, se aflau chestorii, treapta cea mai de
jos a magistratilor orasenesti, avand competenta de a administra finantele si
24
bunurile oraselor. In subordinea magistratilor orasenesti se aflau diversi
slujbasi, lictori, aprozi, scribi, arhivari sau crainici numiti apparitores.
Magistraturile sacerdotale erau desemnate de catre decurioni, cea mai
inalta dintre ele fiind cea de „pontifex”, urmata de flamines si augurii.
In afara de ordinul decurionilor, in fiecare oras se constituia ordinul
augustalilor (ordo augustalium) din care puteau face parte si libertii, care
aveau sarcina de a intretine cultul imperial si de a participa la organizarea
jocurilor publice.
Ca si asezarile urbane, cele rurale erau organizate asemanator celor
romane, in cazul in care nu si-ar fi pastrat forma traditionala a obstii satesti.
Satele organizate potrivit modelului roman se imparteau in doua categorii:
pagi, localitati mai mici situate pe teritorii dependente de colonii, si vici,
asezari mai mari din afara teritoriilor apartinand coloniilor sau municipiilor.
O alta categorie de asezari rurale o formau asa numitele canabae,
organizate in jurul castrelor de catre mestesugarii sau negustorii ce insoteau
trupele, precum si de verterani ori familiile soldatilor.

3.3. Dreptul in Dacia provincie romana


3.3.1. Izvoarele dreptului
Ocupatia romana a surprins in Dacia formele vechiului sistem de drept
autohton constituit din obiceiuri locale. In masura in care normele acestuia nu
au venit in contradictie cu cele romane sau cu interesele aristocratiei romane,
dreptul autohton a fost acceptat ca regulator al relatiilor dintre localnici. S-a
ajuns in acest fel in Dacia la coexistenta a doua sisteme juridice: cel dacic si
cel roman. Acestea s-au implicat la inceput concomitent si paralel, pentru ca
in timp, prin intrepatrunderea lor, sa ia nastere un nou sistem de drept,
dreptul daco-roman.
Locuiorii liberi din Dacia romana, anterior promulgarii edictului lui
Caracalla erau impartiti in trei categorii: cetatenii romani, latinii si
peregrinii. In functie de statutul ei, fiecarei ii erau aplicabile anumite norme
de drept.
Izvoarele dreptului in Dacia provincie romana au fost urmatoarele:
Dreptul civil (jus civile, jus quiritium) era aplicabil numai in relatiile
dintre cetatenii romani. Datorita caracterului sau exclusivist, formele solemne
si institutiilor sale riguroase, dreptul civil era inaccesibil pentru latini si
peregrini.
In virtutea dreptului civil, cetatenii romani se bucurau de toate drepturile
civile si politice astfel:
- jus comerci sau comercium, le permitea romanilor sa incheie acte juridice
a caror valoare era recunoscuta in dreptul roman.
- jus conubii sau conubium, conferea titularului, cetatean roman dreptul de
a incheia o casatorie valabila dupa dreptul roman.
- jus suffragii – consfintea dreptul de a alege.
- jus honorum – dreptul de a candita la o magistratura.

25
Pentru exercitiul prerogativei de „legis actio”, titularul putea folosi in
justitie anumite forme procedurale caracteristice dreptului civil roman.
Latinii ocupau o pozitie intermediara intre cetateni si peregrini. Ei
formau populatia urbana care avnd pozitia juridica a latinilor beneficiau mai
putin de ocrotirea normelor de drept roman. Latinii se bucurau de aceleasi
drepturi patrimoniale ca si romanii, doar prin exercitiul lui jus comercii. Ei insa
nu aveau exercitiul altor drepturi personale (jus conubii) si nici a celor de
natura politica (jus honorum).
Marea masa a populatiei libere era alcatuita din categoria peregrinilor.
Statutul lor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex
provinciae) si prin edictele guvernatorilor. In realitate existau doua categorii
de peregrini:
1. peregrinii obisnuiti
2. peregrinii deditici.
Din prima categorie faceau parte cei ale caror cetati nu au fost
desfiintate si in care ei isi puteau exercita drepturile, fiind supusi in ceea ce
priveste capacitatea juridica dreptului lor national.
Desi nu aveau prerogativele cetatenilor roamani, ei puteau sa intre in
raporturi juridice cu acestia, gratie dezvoltarii comertului si relatiilor
economice de schimb din imperiu. Exercitiul acestor raporturi era posibil
datorita unui sistem de drept comun, aplicabil atat romanilor cat si
peregrinilor: jus gentium. Intre ei, peregrinii incheiau acte juridice potrivit
normelor locale.
Peregrinii se deosebeau de romani care purtau un praenomen,
nomen si cognomen, prin aceea ca numele lor erau formate numai dintr-un
cognomen urmat de numele tatalui la genitiv: Mutus Alexandri, Belicus
Antoni.
Peregrinii deditici erau cei ale caror cetati au fost dupa cucerire
desfiintate politic si administrativ, deoarece au capitulat fara conditii. Ei nu
aveau drepturi politice si nu puteau uza de vechiul lor drept decat in limitele
fixate de romani. Totodata ei nu puteau obtine cetatenia romana si nici nu
aveau permisiunea de merge la Roma.
Jus gentium, ca izvor al dreptului in Dacia provincie romana, era o
diviziune a dreptului roman la care aveau acces si peregrinii in relatiile dintre
ei, precum si in raporturile la care aprticipau impreuna cu romanii ori cu latinii.
Dreptul gintilor avand un caracter consensualist, excludea formele solemne si
rigide caracteristice dreptului civil, astfel incat era cu mult mai accesibil si
totodata mai evoluat. Pe buna dreptate s-a afirmat ca dreptul gintilor a fost o
replica a dreptului civil, rigid si formalist.

3.3.2. Institutiile juridice


In Dacia romana, ca de altfel in intregul imperiu, proprietatea a
constituit institutia de baza a dreptului roman. Proprietatea s-a infatisat in
doua ipostaze si anume:
1. proprietatea provinciala
26
2. proprietatea quiritara (dominium ex jure quiritium).
1. Proprietatea provinciala era exercitata in provincii de catre cetatenii
liberi asupra pamanturilor. In materie imobiliara nici cetatenii romani care
locuiau in provincii nu puteau avea o adevarata proprietate romana
(dominium ex jure quiritium). Ei exercitau asupra acestor fonduri doar
posesia si uzufructul, adevaratul proprietar fiind fie statul roman (in cazul
privinciilor senatoriale), fie imparatul, daca provincia era de rang imperial,
cum a fost cazul Daciei.
O asemenea proprietate dezmembrata de atributul dispozitiunii27, era
numita de autorii vremii „proprietate provinciala”. In virtutea prerogativelor
conferite titularilor, terenurile astfel stapanite, puteau fi transmise pe calea
succesiunii.
Terenurile provinciale puteau fi transmise si prin acte intre vii prin
efectul traditiunii, institutie de drept al gintilor. Totodata, ele puteau fii
dobandite prin efectul unei forme a uzucapiunii, „prescriptio longi
temporis”.
Termenul de prescriptie era de 10 ani intre cei prezenti si cei 20 intre
cei absenti, efectul constand in aceea ca uzucapantul dobandea dreptul real
dupa trecerea timpului, actiunea in revendicare fiind respinsa fata de posesor.
Proprietatea provinciala putea fi aparata prin actiunea in revendicare,
ce era o actiune reala caracteristica proprietatii quiritare.
2. Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii din Dacia, dar
numai asupra unor terenuri care se bucurau de fictiunea calitatii de sol roman
(jus Italicum).
Jus Italicum era un drept special in virtutea caruia pamantul unei
colonii romane din provincie era asimilat cu cel din peninsula italica, astfel
incat putea face obiectul proprietatii quiritare.
Peregrinii din Dacia eveau si ei o proprietate, dobandita si reglementata
prin normele vechiului drept autohton, dreptul geto-dac, in masura in care
acesta a fost recunoscut de puterea imperiala. Obiectul proprietatii peregrine
insa nu putea fi pamantul. Proprietatea peregrina a fost o creatie a dreptului
gintilor, care ii ocrotea pe peregrini ca parteneri de comert ai romanilor, dar
lipsiti de jus coemrcii.
Regimul juridic al persoanelor era diferit in functie de statutul
acestora.
Cetatenii romani locuiau in orase, colonii si municipii si se bucurau de
toate drepturile civile si politice corespunzatoare statutului lor.
Peregrinii se conduceau dupa vechile lor obiceiuri, desemnate de toate
izvoarele vremii „mores peregrinorum”.
Nebucurandu-se de jus conubii, peregrinii nu se puteau legal casatorii
potrivit dreptului roman, ci numai potrivit legii lor nationale.

27
Pentru amanunte cu privire la atributele dreptului de proprietate, vezi Constantin Statescu si Corneliu Barsan – Dreptul
Civil – Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1976 sau Mihai Safta Romano, Dreptul de proprietate publica si
privata in Romania, Editura Graphix, 1993.

27
Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina ce primise jus
conubii, casatoria incheiata era valabila, astfel incat copiii intrau in puterea
parinteasca a sefului familiei (pater familias).
Dimpotriva, daca femeia peregrina nu primea jus conubii, casatoria nu
era recunoscuta, asa incat copiii rezultati urmau soarta juridica a mamei.
In materia succesiunilor era recunoscuta transmiterea testamentara,
dar si cea naturala.
Peregrinii neavand capacitatea romana de a intocmi testament, nu-si
puteau transmite averile pe aceasta cale. Ei puteau fi insa gratificati pe
aceasta cale. Desi nu sunt izvoare in acest sens, trebuie presupus ca si
normele dreptului geto-dac instituiau reguli referitoare eventual la
testamentele orale. Obiceiul a existat si s-a pastrat pana la actualizare, fiind
frecvent intalnit testamentul „cu limba de moarte”.
In ceea ce priveste succesiunile cetatenilor romani, acestea erau
reglementate de legea romana.
Tripticele din Transilvania
In privinta obligatiilor si contractelor, problema aplicarii dreptului roman
in Dacia a fost ilustrata de mai multe documente, dintre care o importanta
deosebita in istoria dreptului o au asa numitele tablite cerate sau tripticele
din Transilvania.
Tripticele sunt de fapt trei tablite din lemn de brad legate impreuna si
avand fetele impregnate cu ceara. Pe suprafetele acoperite cu ceara s-au
gasit inscrise cu varful unui stilet diverse notari cu litere cursive.
Tripticele, in numar de 25, au fost descoperite in minele de aur de
Rosia Montana (Allburnus Maior) intre anii 1786 si 1855 si au fost initial
studiate si interpretate de ilustrul romanist care a fost savantul german
Theodor Mommsen.
Cele 14 tablite al caror text a putut fi descifrat, contin patru contracte
de vanzare, trei contracte de munca, un contract de societate, unul de
depozit, unul de imprumut, un proces-verbal, lista cheltuielilor necesare
unui banchet si obligatia unei persoane de a plati o datorie.
Din cercetarea tablitelor cerate, s-a desprins concluzia ca ele nu au
corespuns nici cerintelor dreptului roman si nici a celor ale dreptului gintilor.
Dimpotriva, prin elementele pe care le contin, ele prefigureaza un sistem
de drept cu o identitate proprie ale carei norme juridice constituie de
fapt asa numitul drept daco-roman.
Spre exemplu, una din tablitele cerate face vorbire despre un contract
de imprumut in care creditoarea era o femeie peregrina pe nume Anduenna
lui Bato. Potrivit legii romane insa, femeile nu aveau capacitatea de a incheia
acte juridice in nume propriu. Asadar, actul a fost incheiat in baza unei
cutume locale asimilata si de noul sistem de drept in curs de formare.
Interesante concluzii au fost deduse din analiza tablitelor care contin
contracte de vanzare.

28
Prin operatiunile inscrise si constatatoare ale vanzarii,tripticele
dovedesc o vadita intrepatrundere a normelor celor doua sisteme de drept
existente in Dacia romana.
Daca dreptul roman concepea vanzarea printr-o singura intelegere
referitoare la obiect si la pret, dreptul daco-roman impunea cate o clauza
speciala pentru consumarea fiecarui efect in parte. Totodata operatiunea
vanzarii se realiza prin doua acte juridice distincte: mancipatiunea, act de
drept civil si contractul consensual de vanzare caracteristic dreptului gintilor.
Utilizarea acestor forme este insa greu de explicat intrucat, potrivit
numelui lor, partile faceau parte din categoria peregrinilor.
Din analiza detaliata a tuturor tablitelor28, in stiinta dreptului s-a
concluzionat ca in procesul de formare a poporului roman, fenomenul
juridic a constituit o latura componenta importanta ce a determinat
confuziunea celor doua civilizatii ce au convietuit in spatiul carpato-
danubiano-pontic in primele trei secole ale mileniului intai29.
Verificarea celor doua sisteme de drept in cadrul unui proces general
de asimilare reciproca pledeaza si in acest plan pentru continuitatea vietii
materiale si spirituale a populatiei daco-romane ce a prefigurat formarea
poporului si a limbii romane.

STATUL SI DREPTUL MEDIEVAL


28
Pentru amanunte, vezi Istoria dreptului romanesc, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.I, pag.107 si urmatoarele.
29
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., apg.29.

29
Evul mediu romanesc a cunoscut in devenirea sa istorica urmatoarele
subperioade:
a) perioada obstei satesti si a normelor sale de conduita, cunoscuta si ca
o perioada de tranzitie spre epoca medie, in intervalul 274 e.n. –
sec.VIII e.n.;
b) perioada feudalismului timpuriu, incepand cu epoca „tarilor” si a „legii
tarii” (sec IX), al carui fine il constituie formarea statelor feudale de sine
statatoare (1330 Tara Romaneasca si 1364 Moldova);
c) feudalismul dezvoltat, incluzand perioada statelor feudale romanesti si
a dreptului intre sec. XIV si anul 1821.

4. Perioada obstei satesti si normele sale de conduita.

Parasirea Daciei de catre administratia romana a inceput in anul 274, si


este cunoscuta in istoriografie sub numele de retragerea aureliana, de la
numele imparatului roman in timpul careia a inceput.
Retragerea a fost un fenomen de lunga durata si nu unul instantaneu,
astfel incat este imposibil de determinat cand a inceput si cand a luat sfarsit.
Este si motivul pentru care cu greu s-ar putea admite, desi au existat teze si
in acest sens, ca vechea provincie romana a fost complet depolulata. Cert
este ca populatia autohtona, pe durata ocupatiei a suferit un rapid si
ireversibil proces de latinizare, ceea ce a facut ca retragerea sa fie efectiva
numai in privinta militarilor, demnitarilor si functionarilor romani.
Este si motivul pentru care apreciem ca populatia majoritara, in randul
careia ii putem include si pe colonistii romani, a ramas in spatiul geografic
locuit de daci si ocupat mai tarziu de romani.
In plus, populatia de la nordul Dunarii a pastrat un permanent contact
cu lumea romana, contact realizat atat in plan militar prin participarea ei la
realizarea unor fortificatii in sudul Dunarii (Dinogetia, Arubium, Capidava), cat
si in plan economic, dovada fiind circulatia monetara romana si dupa
abandonarea Daciei.
Primul val al popoarelor migratoare, deschis de invazia gotilor intre anii
295-297, a constituit inceputul unor expeditii de jaf, carora le-au cazut prada
asezarile statornice ale populatiei locale. Odata cu venirea hunilor in anul
376, cand au fost distruse in parte fortificatiile romane, au incetat relatiile
economice cu romanitatea sud Dunareana.
Continuitatea si romanitatea de la nordul Dunarii nu face obiectul
studiului de fata, ele fiind demonstrate de istorici. Formarea poporului si a
limbii romane a fost un proces istoric de lunga durata, contestat de multe ori
de pozitii mai degraba politice decat istorice si mai ales stiintifice. Ne
rezumam doar a amintii ca printre argumentele forte ale romanitatii si
continuitatii sunt cele legate de contopirea daco-romana, formarea limbii
romane ca si o limba latinofona, aparitia si raspandirea crestinismului.
4.1. Organizarea social politica pana in secolul al VII-lea.
30
Retragerea romana din Dacia, a lasat populatia autohtona cu
stravechile ei ocupatii si obiceiuri, asa cum au fost ele modificate sau ajustate
de catre ocupanti. Ceea ce efectiv a disparut odata cu retragerea romanilor a
fost organizarea de stat si administratia din timpul ocupatiei. Vechii organizari
de stat nu i s-a suprapus una noua, iar constrangerea romana de la nivelul
statal a incetat. Este si motivul pentru care se produce o adevarata
„ruralizare” a modului de organizare a administratiei realizata in exclusivitate
de catre autohtoni.
Confruntati cu o populatie pastratoare a unei culturi superioare,
popoarele migratoare care au invadat spatiul geografic locuit la nordul
Dunarii30 si-au construit doar tabere vremelnice si nu asezari semnificative
care sa dovedeasca sedentarizarea lor. Ei s-au asezat in zone periferice,
astfel incat micile asezari din zonele puternic populate au sfarsit prin a fii
asimilate. Aceasta este si motivul pentru care, cercetarile arheologice nu au
scos la iveala asezari statornice ale unor popoare migratoare pe teritoriul
Romaniei.
Vechile orase au avut cel mai mult de suferit si de pe urma invaziilor
barbare. Desi initial fortificate, nesustinute de trupe puternice si disciplinate
asa cum fusesera cele romane, ele vor cadea primele prada atacurilor
barbare.
Dimpotriva, vechile asezari rurale vor continua sa-si duca viata si sa se
dezvolte liber, lipsite de constrangerile economice la care fusesera supuse in
perioada ocupatiei romane.
Sporul natural al populatiei si dezvoltarea economica au facut ca pe
langa vechile asezari rurale sa apara si altele noi, fie in locuri care ofereau
adapost in fata invaziilor pradatorilor barbari, fie pe locul vechilor orase
distruse.
Astfel de asezari, numite si in prezent „sate” au existat in toata aceasta
perioada de tranzitie. Dovada, sta faptul ca denumirea este de origine latina,
fossatum, care desemna o asezare rurala aparata printr-un sant intarit cu
pari (palisade). Astfel de asezari au fost organizate chiar de catre romani la
hotare in scopuri militare, pentru a opri invaziile barbare.
De asemenea s-a mentinut pana in zilele noastre denumirea dacica de
„catun” pentru asezarile rurale mai mici sau izolate.
Odata cu disparitia asezarilor urbane, si vechea denumire dacica „dava’
dispare.

4.1.2. Satul si obstea sateasca, forme de organizare sociala


Forma de baza a organizarii oamenilor, obstea a contribuit la
socializarea omului, pornind in epocile primitive de la legaturile personale
dintre membrii sai. Daca in obstea gentilica liantul comunitatii l-a constituit
rudenia de sange dintre membrii sai, caci aceasta era o mare familie, in

30
Gotii – 295 – 297, Hunii – 376, gepizii – 454, avarii – 567, Slavii – sec.VII, Bulgarii - 679

31
obstea sateasca numita si teritoriala, acest liant l-a constituit stapanirea in
comun a unui anumit teritoriu.
In secolul III, caracterul teritorial al obstilor a determinat o schimbare
substantiala si la nivelul relatiilor dintre membrii lor, relatii ce aveau la baza
stapanirea la inceput in comun a unor teritorii. Legaturile de sange se
pastreaza, dar numai la nivelul familiilor, care au constituit numai nucleul nu
si liantul comunitatii rurale autohtone.
La nivelul obstii functiona democratia electiva, in sensul ca membrii
obstei isi alegeau singuri conducatorii. Astfel, „adunarea megiesilor” formata
din membrii stapani codevalmasi ai terenurilor aveau competenta generala in
rezolvarea celor mai importante probleme ale obstii. Din randul megiesilor
erau alesi „oamenii buni si batrani” care aveau atributiuni judiciare, precum
si „juzii”, sefii militari insarcinati cu paza, apararea si pastrarea ordinii interne
in cadrul obstii.

4.1.2.1. Formele incipiente ale dreptului in cadrul obstei satesti


In lipsa statului, ca regulator si aparator al relatiilor sociale, nu putem
vorbi despre reguli de drept in cadrul obstilor satesti din perioada secolelor III
– VIII. Regulile de conduita neinbracand un caracter juridic tocmai in lipsa
sanctiunii statului, ele s-au pastrat prin traditia stravechilor obiceiuri din cadrul
obstilor, legate de indeletnicirile sedentare ale membrilor lor, agricultura,
cresterea animalelor, vanatoarea si pescuitul. In mod necesar, cele mai multe
reguli nescrise in aceasta privinta au avut ca obiect relatiile de munca
referitoare la proprietate si organizarea muncii. Derivand din aceste raporturi,
ulterior au luat nastere si alte reguli de conduita privitoare la statutul
persoanelor, obligatiile civile, raspunderea penala sau procedura de
judecata.

A. Reguli referitoare la proprietate


Relatii referitoare la un veritabil drept de proprietate nu au existat in
cadrul obstii satesti, pentru simplu motiv ca un asemenea drept nu exista,
lipsindu-i atributul protectiei de stat. Membrii obstii aveau asupra pamanturilor
un drept de stapanire ce includea toate atributele clasice romane ale
proprietatii, respectiv posesia (fructus), folosinta (usus) si in cazuri foarte
limitate la inceput, dispozitia (abusus). Constrangeri si metode pentru
pastrarea stapanirii existau desigur, dar ele nici nu garantau si nici nu ofereau
vreo protectie celor ce eventual ar fi putut-o reclama.
Membrii obstilor exercitau o stapanire devalmasa asupra bunurilor mai
importante ale obstii.Devalamasia este caracteristica relatiilor incipiente ale
societatii, caracterizata prin faptul ca toti membrii obstii aveau dreptul de a se
bucura de atributele stapanirii lor, neavand insa nici unul o cota din
stapanirea comuna sau determinata in concret intinderea dreptului sau.
Membrii obstii stapaneau asadar in comun „mosia devalamasa” fara a avea
strict delimitat dreptul fiecaruia in parte.

32
O astfel de stapanire avea ca obiect pamanturile, turmele, fondul de
rezerva pentru anii secetosi, padurile, apele, subsolul si bogatiile sale. Prin
exacerbarea caracterului exclusiv al acestui drept, nimeni nu putea instraina
un bun apartinand proprietatii devalmase a obstii. Aceasta a fost cea mai
veche regula cutumiara, care a permis pastrarea de catre obstile satesti
vreme de secole a drepturilor lor asupra pamanturilor si padurilor din hotarele
lor.
Pe langa stapanirea devalmasa, la care ne-am referit mai sus, membrii
obstilor aveau un drept de proprietate personala limitat asupra unor bunuri
si in circumstante foarte clare. Astfel, ei aveau dreptul sa pastreze
proprietatea exclusiva asupra casei si curtii imprejmuite cu gard, asupra
loturilor de teren in masura in care ele aduceau un vadit spor de valoare si
care erau si ele imprejmuite cu garduri. Ei puteau dobandi, un drept de
proprietate originar asupra unor loturi provenite din defrisarea personala a
unor terenuri impadurite, ori prin destelenirea pajistilor.

B. Reguli referitoare la munca

Ca si formele de stapanire a bunurilor din mosia devalmasa, regulile


referitoare la exploatarea acestora vizau munca in comun, care se bucura
de cea mai mare insemnatate, si munca individuala, prin care putea fi
sporita eventual proprietatea personala.
Munca in comun era prestata de toti membrii obstii, in folosul comun.
De cea mai mare importanta a fost cultivarea pamantului, ocupatie ce a
inregistrat insemnate progrese odata cu inventarea brazdarului de fier, a
coasei si a secerii. Era fiersc ca un astfel de domeniu sa fie reprezentat si in
planul regulilor de conduita, care se refereau in primul rand la repartitia
campurilor de cultura, stabilirea felului culturilor, timpii de desfasurare a
muncii (arat, semanat) sau distribuirea produselor.
Un loc la fel de important l-a jucat in economia obstii cresterea
vitelor31, care a consacrat reguli referitoare la pornirea si intoarcerea
turmelor32 pentru pastoritul comun, impartirea produselor turmelor comune
sau stabilirea locurilor de pasunat.
Reguli au existat si in privinta mineritului dar si in cea a vanatorii in
comun, respectiv pornirea cetelor de vanatori si haitasi sau impartirea
vanatului.
Munca individuala era cea prestata la inceput de persoanele cu o
pricepere sau dexteritate deosebita, care nu solicita efort deosebit asa incat
sa nu fie nevoie de efortul comun al mai multor oameni. Aceasta presupunea
in primul rand specializare si pastrarea secretelor mestesugului, care se
transmitea din tata in fiu.
31
Caraterul stravechi si traditional al acestei ocupatii si in terminologia de origine straveche intrebuintata de cei ce se
ocupa cu astfel de indeletniciri.Astfel este cunoscuta originea dacica a unor denumiri ca stana, staul, manz, branza, zer,
urda etc.Asa cum este si originea latina a altora precum cal, bou, vaca, junica, vitel, oaie, cas etc.
32
Unele obiceiuri se pastreaza inca in actualitate, daca ne referim la intoarcerea turmelor de la pasunat la sarbatoarea
Sf.Dumitru, sau la taierea porcilor de Sf.Ignat in ajunul Craciunului.

33
Si in zilele noastre mai circula zicala ca „meseria nu se invata, ea se
fura”, ceea ce demonstreaza pastrarea traditiei transmiterii ei in cadrul
aceleiasi de blanari, cojocari, fierari, lautari etc. Producand individual,
rezultatul muncii lor le revenea tot individual, astfel incat, datorita relatiilor de
schimb, mestesugarii vor face parte din prima categorie sociala de stratificare
in noul ev.

C. Reguli referitoare la statutul persoanelor

Doua reguli generale au guvernat statutul persoanelor in acesta epoca,


respectiv egalitatea intre membrii obstiilor si egalitatea in relatiile de
familie.
Temeiul egalitatii membrilor obstii, rezulta din principiul funfamental al
obstii si anume egalitatea tuturor bazata pe stapanirea devalmasa a
pamantului si participarea tuturor la efortul social pentru dobandirea
bunurilor. In lipsa statului ca expresie a puterii specializate, in cadrul obstii
functiile pe care le-a avut statul sclavagist (de putere legislativa,
administrativa, de aparare si de justitie) sunt preluate de persoane cu calitati
deosebite (inteligenta, putere, vitejie), asa numitii „oameni buni si batrani”.
Egalitatea dintre membrii obstilor s-a manifestat in toate categoriile de relatii
interumane, desi si in cele provitoare la viata de familie, succesiune sau
obligatii.
Intr-o societate egalitara, egalitatea a plecat de la nucleul social de
baza care a fost familia. Aceasta egalitate, ca de altfel si cea referitoare la
relatiile dintre membrii obstii, nu trebuie privita la modul idilic, ca si intr-o
societate perfecta in care odata disparute forta si prerogativele statului,
fiecaruia i se cuvine tot ce are nevoie, de la fiecare se pretinde numai ce
poate da.Egalitatea se refera doar la calitatea de subiect, nu si la capacitatea
de exercitiu, in ultima analiza la autoritatea in fata obstei si a familiei.
Egalitatea intre batranii neputinciosi si copii pe de o parte, si vanatori sau
comandantii de ostiri pe de alta parte nu a existat in nici o societate
precapitalista, dupa cum nici egalitatea intre parinti si copii sau intre barbat si
femeie. Prima fiinta exploatata a fost femeia, considerata si in evul mediu ca
un animal de munca, datoare chiar si potrivit perceptelor religioase crestine
actuale sa-i acorde cinstire, ascultare si supunere barbatului ei.
Casatoria era incheiata prin liberul consimtamant al viitorilor soti, dar si
cu incuviintarea parintilor. Sub influenta bisericii ortodoxe, ea s-a incheiat ca
una dintre cele mai importante taine bisericesti dupa un ritual crestin, scutita
de rigorismul si formalismul dreptului civil roman. In mod simetric si divortul
era admis la cererea oricaruia dintre soti.
In materie succesorala, era recunoscuta capacitatea succesorala a
descendentilor dar si a sotului supravietuitor.

34
D. Responsabilitatea si procedura de judecata

Inca din antichitatea romana, erau considerate ca si izvoare ale


raspunderii, actele si faptele oamenilor. In materia raspunderii civile, avem in
vedere contractele, care au ca efect crearea de obligatii pentru partile
contractante, si faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.
In privinta contractelor deosebit de uzitat era contractul de schimb si
cel de vanzare. Cercetarile arheologice au scos la iveala monede si cantare,
exemplare de balanate folosite fara indoiala ca si instrumente ale realizarii
unor astfel de conventii.
In lipsa unei monede, se practica schimbul in natura, numit si troc.
Asa se explica descoperirea unor morminte din a caror inventare au fost
prelevate podoabe si cruciulite bizantine.
Cat despre responsabilitate, aceasta a fost influentata de normele
bisericii crestine, care nu admitea nici prejudicierea altuia, si nici ramanerea
nepedepsita a unei fapte pagubitoare sau daunatoare moralei crestine. In
obstea sateasca functiona raspunderea colectiva, intemeiata pe
solidaritatea membrilor obstii pentru prejudiciile cauzate unei obstii vecine,
precum si solidaritatea rudelor autorului unei fapte ilicite.
Procedura de judecata se defasura in fata aceleiasi instante, indiferent
daca era o pricina penala sau una civila.
Competentele jurisdictionale le avea judele precum si „oamenii buni si
batrani”, a caror hotarari puteau merge chiar si pana la alungarea din obste.
Probele privind practica judiciara au fost semnalate abia in perioada secolelor
IV-IX. In diferendele referitoare la hotare, inca mai era cunoscut juramantul cu
brazda si conjuratorii care depuneau marturii pentru stabilirea faptelor si
uneori dadeau hotarari.

35
DREPTUL IN FEUDALISMUL TIMPURIU, sec.IX-XIV. LEGEA TARII

5.1. Privire generala asupra societatii romanesti in perioada secolelor


IX-XIV.
Perioada cunoscuta in istoriografie sub denumirea de „Feudalismul
timpuriu”, se remarca prin dezvoltarea impetuoasa a fortelor de productie si
a schimburilor comerciale, care a impus un nou mod de productie, afirmarea
poporului roman din punct de vedere etnic dar si o importanta perioada in
istoria dreptului, cunoscuta sub numele de perioada Legii tarii.
Dezvoltarea fortelor de productie este favorizata in primul rand de
continuarea in mod statornic a vechilor si traditionalelor ocupatii ale populatiei
sedentare, respectiv agricultuta si cresterea vitelor, al caror serios salt a fost
favorizat atat de marirea suprafetelor agricole prin procedeele devenite
clasice (destelenirea pajistilor si defrisarea padurilor), dar si prin folosirea
unor tehnologii noi, avansate in raport cu epoca respectiva. Continua sa se
dezvolte si celelalte indeletniciri traditionale: pescuitul, vanatoarea, albinaritul
sau mestesugurile.
Urmare acestor progrese se dezvolta schimburile comerciale, caci
surplusul de produse ajunge nu numai sa satisfaca nevoile proprii dar este
folosit in relatiile comerciale. Dovada acestei stari este data de circulatia
monedelor, dar si de dezvoltarea centrelor comerciale ce incep sa apara la
raspantiile unor drumuri ce traversau tinuturile noastre.
Un important factor de progres l-a constituit in egala masura sporul
demografic al populatiei autohtone. El s-a datorat in primul rand sporului
economic care a permis micilor familii sa-si produca cele necesare traiului lor.
Familiile, care continua sa fie nucleele de baza al asezarilor rurale, se
grupeaza pe baza rudeniei dintre ele, in cete „de neam” (cranguri), in
cadrul obstilor teritoriale libere. Este perioada in care, incep sa fie atestate
arheologic asezari sedentare cu structura urbana, asa cum au fost cetatile de
la Dunare.
Aparitia si dezvoltarea orasului medieval este legata pe de o parte de
dezvoltarea economica, iar pe de alta parte de impetuoasa dezvoltare a
relatiilor de schimb favorizate de drumurile comerciale ce traversau spatiul
carpato-danubiano-pontic. Siguranta drumurilor, aparitia in statele din vestul
si din centrul Europei a noii paturi sociale a comerciantilor au inclus teritoriul
tarii noastre pe rutele marilor drumuri comerciale care o traversau spre si din
spre Marea Neagra.
Se poate vorbi in aceasta epoca de primele relatii de productie
feudale, cu toate consecintele ce decurg din acestea: aparitia primelor
inegalitati de avere, bazate pe diferentierea fortei de munca al unor familii mai
numeroase sau sporirea rolului conducator al anumitor persoane din cadrul
obstilor care au beneficiat de venituri si avantaje suplimentare. Este in fine,
epoca de afirmare din punct de vedere etnic a poporului roman. In

36
perioada secolelor IX-XIV, izvoarele ii numeau pe locuitorii teritoriului tarii
noastre atat romani, cat si vlahi.
Astfel, bizantinii ii numeau „romani” pe autohtonii care au pastrat
numele Romei, atat pentru ca ei traiau in „Romania dunareana”, dar si pentru
a-i deosebi de barbari.
Denumirea de „vlah” a fost data mai intai locuitorilor imperiului roman
de origine celta (volcae). Aceasta denumire a fost preluata de la celti de
germani, de la care l-au imprumutat si slavii. Denumirea a fost intrebuintata si
de catre bizantini care i-au numit „valachi” si „valochi”.
Desigur ea a fost intrebuintata si de unguri la asezarea lor in Campia
Panonica, „blach” sau „olahok” fiind numele dat de ei romanilor.
Adoptarea unanima a denumirii de vlahi, desemneaza desavarsirea
etnogenezei, fiind recunoscuta identitatea dintre romani, colonii veniti din
peninsula italica si vlahi.
In relatiile cu alte popoare vecine, ei erau mentionati de izvoarele vremii
ca fiind vlahi.
Scrierile vremii ii numeau „vlahii din Transilvania” asa cum apar ei in
„Cronica notarului Anonimus” (sec X), „Cronica lui Nestor” (sec XI) sau
Gesta Hungarorum” din secolul al XIII-lea. Izvoarele vorbesc despre
Andronic Comnenul, luat prizonier de vlahii de la granita Haliciului, iar
„Niebelungenlied”(Cantecul Nibelungilor) vorbeste la 1200 despre
Vlachenlant, Tara Vlahilor de la sud de Carpati. Mai aflam totodata despre
romanii din sudul Carpatilor si cei de la Dunare, aliati ai bulgarilor in timpul lui
Petru si Asan.

5.2. „Tara”, organizare politica romaneasca


Odata cu afirmarea etnica a romanilor, incepand din secolul IX apar
primele formatiuni politice proprii, raspandite pe intregul teritoriu al Romaniei
de astazi. Spre deosebire de obstile satesti, noile formatiuni prestatale poarta
nume diferite, asa cum au fost: tara, cnezatul, voievodatul, campul sau
campulung.
Cele mai dese mentiuni se refera insa la denumirea de „tara”
formatiune intalnita peste tot dupa cum urmeaza:
In arcul carpatic, sunt mentionate „Tara Crisanei” a voievodului
Menumorut, „Dux blacorum”, „Tara Voievodului Glad” ducele Banatului si
„Tara Transilavania” condusa de voievodul Gelu.
La rasarit de Carpati, avem mentiuni in secolul XIII despre „Tara
Bolohovenicilor” si a „Brodnicilor” ori a „Berladnicilor”, precum si despre
Campulung sau Campul lui Dragos
La sudul Carpatilor aflam despre Vlachenlant, pomenita in „Cantecul
Nibelungilor”, despre „Vlasca”, cu „Codrul Vlasiei” (al romanilor), Romanati,
Paradunavon sau Paristrion in regiunea dintre Dunare si Marea Neagra cu
centrul la Durostalon sub conducerea lui Tatos, ori despre cnezatele lui Ioan
si Farcas, precum si despre voievodatele lui Litovoi sau Seneslau in regiunea
Jiu-Olt-Arges, relatari interesante gasim in Diploma Ioanitilor anul 1247.
37
Desi diverse, denumirile formatiunilor au un caracter unitar dat de
elementele lor componente, dupa cum urmeaza:
- teritoriul, este individualizat prin denumiri geografice romanesti, cum
sunt Barsa, Hateg, Vrancea;
- caracterul etnic al locuitorilor, asa cum au fost Vlasca ori Romanati;
- conducatorul politic este un cnez sau un voievod.(cnez Ioan, voievodul
Litovoi)
Interesante si importante concluzii au tras ilustrii profesori E.Cernea si
E.Molcut, referitoare la caracterul unitar al denumirilor, in functie de
etimologia lor.
Cuvantul „tara” este de origine latina, provenit din substantivul comun
„terra-ae”, intrat insa in limba romana in sensul lui politic, de organizare
statala iar nu acel material de pamant, corespondent latinescului
„pavimentum”.
Sensul politic al notiunii pentru alte tari latinofone, provine din latinescul
„pagus-i”, devenit in frantuzeste „pays” sau in italiana „paese”.
In limba romana, cuvantul a preluat sens adjectival, daca ne referim de
exemplu la boierii de tara, sau la peiorativul „de la tara” cu sens de
provincial, rudimentar sau neindemanatic.
Cnezatul este o alta forma de organizare politica romaneasca aflata
sub autoritatea unui conducator numit cnez. Cuvantul este de origine
vizigota, „King”, insemnand rege, asa cum a evoluat el si in limba germana
„Kunig”,sau in engleza „king” cu derivatul sau „kingdom” adica regat.
Voievodatul, desemneaza o formatiune politica din feudalismul
timpuriu, condusa de un voievod. Cuvantul este de origine slava
(vojevoda), dar asa cum vom vedea in dezvoltarile ulterioare, el va capata
sensuri noi.
Campulung este denumirea folosita in referire la o tara, cuprinzand
mai multe obstii satesti cu sateni liberi, asa cum au fost si sunt Campulung
Muscel,Campulung Moldova sau pe Campulung pe Tisa (Maramures).
Campul este tot o denumire a unei formatiuni politice, dar el este
folosit pentru a face referire la o obste, asa cum este exemplul Campul lui
Dragos in Moldova sau Campul Perilor (pe Valea Moldovei).
Jupa este denumirea care o purta o formatiune politica aflata sub
autoritatea unui „jupan”. S-a apreciat ca etimologic provine din cuvantul
trac „diurpaneuus”, stapan, conducator. Mentiunea din anul 943 descoperita
la Mircea Voda – Constanta se refera la un astfel de conducator, jupan
Dimitrie.

5.2.1. De la obstea sateasca la tara.


Unirea mai multor obsti satesti sub autoritatea unui cnez a fost un
proces de lunga durata, care, la inceput a pastrat intacta structura interna a
obstilor. Fireste unirea lor in confederatii sau uniuni de obsti a impus

38
individualizarea lor prin denumiri specifice, de genul celor mentionate mai
sus, la care s-au adaugat toponimele de rigoare.
Uniunile de obsti au descoperit in randul membrilor lor, varfurile sociale
chemate sa conduca destinele tarii, oastea, apararea sau justitia. In acest fel
apare contradictia dintre caracterul egalitar al obstilor si cel al tarilor, in care
deja exercitarea unor prerogative de autoritate ii deosebea pe cnezi de restul
populatiei.
Ceea ce insa a facut calea de la obsti la tari ireversibila, a fost aparitia
aparatului politic, aflat la indemana conducatorilor politici, indiferent cum s-
au numit ei: cnezi, juzi sau jupani. Adaugand la autoritatea lor si forta armata,
la care se face referire de exemplu „Diploma cavalerilor Ioaniti” (1247), avem
deja imaginea clara a exercitiului puterii politice specializate.
In plus, in evolutia sa, voievodul ajunge conducatorul, judecatorul si
comandatul de osti ai unei uniuni de cnezate. Spre deosebire de tarile
slave, in care el si-a pastrat doar prerogativele militare fiind totodata
subordonat cnezului in ierarhia medievala, figura voievodului roman este una
centrala, superioara cnezului.

5.3. Legea tarii


Uniunile si confederatiile de obsti au fost posibile ca entitati politice
si sociale datorita comunitatii de teritorii, muncii si impartirii rezultatelor
acesteia, si este de necontestat ca factorii economici si strategici dictati de o
mai buna si eficienta aparare a mosiei au fost hotaratori in acest sens.
La fel de evident este insa ca, orice comunitate umana pune in lumina
spiritul de aparare a acelorasi valori morale, etice si sociale. Inca din
vechimea geto-daca a poporului roman, se vorbea aceeasi limba si erau
pastrate cu strictete aceleasi obiceiuri. Comunitatea de valori sociale aparate
prin aceleasi norme de conduita atat in cadrul obstilor satesti si mai tarziu in
cadrul confederatiilor de obsti, a facut ca noile concepte de lege si dreptate
sa aiba aceeasi valoare si inteles. S-a sustinut ca conceptul de „lege”, desi
are etimologia in latinescul „lex-legis”, nu provine din intelesul pe care l-au dat
romanii acestui cuvant. Romanii numeau „lege” obiceiul pamantului, prin
„legea tarii” intelegandu-se ansamblul perceptelor juridice nescrise dar
respectate din convingerea individuala in consens cu aceea a
colectivitatii.
Pentru romani, cuvantul lege definea legea scrisa si impusa prin forta
de constrangere a statului. Cand se refereau la obicei sau la traditie, romanii
foloseau „mos-mores”, traductibil in romanescul morav.
Aprecierile referitoare la intelesul notiunii de lege, preluata in mod diferit
de romani desi sunt interesante si ademenitoare33, pornesc de la conotatii
putin probabile, a caror rostire incarcata de sensuri filozofice este greu de
crezut ca a fost perceputa de acestia la inceputurile afirmarii lor ca popor.

33
C.Noica, Rostirea filozofica romaneasca, Ed.Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1970, pag.174

39
Este cert ca romanii au dat valoarea si sensul cuvenit legii, ca norma de
conduita respectata fie prin convingere, fie datorita impunerii ei de catre statul
feudal prin organele puterii. „Legea tarii” desi este o creatie a poporului
roman,pastreza totusi aceleasi caracteristici ale
unui sistem de drept consuetudinar propriu epocii de dinaintea formarii
feudale de sine statatoare.
Conservarea poporului roman a acestei institutii deriva din tezaurul de
institutii si cutume daco-romane, a caror pastrare a condus la gasirea in limba
poporului roman a unor cuvinte precum drept si dreptate, jude, judet,
judecator, dominis, domn si domnie. Reaparitia lor in tarile romane, cu cea
mai mare parte a trasaturilor si a acceptiunilor cele mai raspandite si
importante pe care le avusesera si in timpul ocupatiei romane, poate fi
explicata doar prin pastrarea lor continua, de-a lungul veacurilor, inlauntrul
comunitatilor respective.
Procesul de cristalizare institutionala, grefat pe elementele autohtone
geto-dacice si pe cele romane cuceritoare la care s-au adaugat unele
influente migratoare a dus la nasterea unui sistem normativ adaptat la nevoile
societatii romanesti in formare. Persistenta unor elemente juridice dacice si
mai ales romane, dovedesc continuitatea institutionala care, in raport cu
nevoile mereu schimbatoare ale societatii, a avut permanent alte finalitati. La
randul lor, influentele barbare, si in special cele slave nu au facut decat sa
confere unele trasaturi specifice sistemului normativ autohton care, prin
asimilare si adaptare, le-a transformat dupa spiritul si dupa necesitatile sale34.
Legea tarii constituie sistemul de drept propriu poporului roman in
perioada sa, de formare si apoi de organizare statala feudala, premisa
pentru trecerea spre dreptul feudal.
Consideram asadar ca romanii nu au receptionat conceptele de lege si
dreptate in perioada feudalismului timpuriu ci le-au pastrat permanenta din
vechimea geto-daca.
Spre deosebire de „Legea tarii” notiunea de lege se apropie de aceea
din zilele noastre abia cu incepere din secolul XVII, cand odata cu aparitia
primelor pravile de legi, legea nescrisa, adica obiceiul incepe sa se
deosebeasca de legea scrisa.
Un sens aparte il are cuvantul „lege” in scrierile religioase, Acestea,
aparute odata cu nomocanoanele bizantine, instituiau norme crestine definite
ca „Legile lui Dumnezeu”, care, in sensul larg, defineau credinta crestina
ortodoxa.
Concomitent cu ideea de lege, s-a pastrat si conceptul dreptatii, strans
ingemanate.
Romanii defineau dreptatea ca fiind „ars boni et aegui” traductibil prin
arta binelui si a dreptatii, in care prin bine intelegeau binele social si valorile
sale fundamentale unanim recunoaste, in acord cu principiile echitatii.
Inca din vechime, formula „dupa lege si dreptate” a fost uzitata pentru
ilustrarea unei judecati drepte si chibzuite. O astfel de caracterizare o vor da
34
Pentru dezvoltari vezi V.Popa si A.Bejan, Institutii politice si juridice romanesti, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, pag.44.

40
mai tarziu si domnitorii referindu-se la actele lor de judecata. Romanii au
pastrat institutia „oamenilor buni si batrani” tocmai ca efect al conceptului de
bine si dreptate, care nu poate fi mai bine apreciat decat ca persoanele ce
prin comportamentul lor erau cunoscuti ca fiind buni (bonus) si batrani, adica
intelepti, cu judecati echitabile.

5.3.1. Caraterele Legii tarii


Legea tarii ca sistem de drept consuetudinar romanesc, a avut un
caracter unitar, teritorial si original.
Caracterul unitar, rezulta din recunoasterea consensuala de catre
obstile satesti si confederatiile de obsti a acelorasi valori sociale generale,
unanim recunoscute de romani.
Acest caracter rezulta in primul rand din imprejurarea ca fiind
organizate asemanator sau chiar identic, tarile se conduceau dupa
norme la randul lor asemanatoare sau identice.
In al doilea rand, ca si limba vorbita de romani sau originea lor etnica,
mestenirea vechiului fond daco-raman a fost pastrata in mod unitar,
traditiile juridice ale romanilor avand in ultima analiza acelasi unic filon
romanitatea.
Caracterul teritorial imobiliar rezulta din imprejurarea ca legea tarii se
adreseaza populatiei ce s-a organizat politiceste in spatiul geopolitic
carpato-danubian. Ea s-a aplicat bunurilor si persoanelor care au locuit
acest areal (teritoriu). Modul de tratare a strainilor „om din alt stat” ca si
„ospitalitatea” ca institutii larg raspandite in randul obstilor, se vor reflecta si in
Legea tarii, care distinge intre populatia autohtona si straini.
Specificitatea rezultata din caracterul teritorial al Legii tarii s-a afirmat in
reglementarea de timpuriu a unor norme privitoare la proprietatea imobiliara
dar mai ales la hotare si hotarnicii si la rezolvarea conflictelor rezultate din
incalcarea sau stricarea lor.
Romanii care locuiau in enclavele din afara teritoriului tarii noastre (in
sudul Dunarii, in Moravia sau in Slovacia), aplicau in relatiile dintre ei aceleasi
reguli compatibile celor instituite de Legea tarii.
Aceste reguli se aplicau insa numai in relatiile dintre ei, si deoarece
aveau un caracter strict personal, sistemul de drept romanesc din afara
spatiului carpato-danubian a fost cunoscut sub numele de de „Jus
Valachicum”.
Caracterul original al Legii tarii se evidentiaza prin faptul ca ea a fost
o constructie specifica poporului roman, nascuta din modul de viata al
stramosilor si organizarea romanilor.
Originale si autohtone sunt si institutiile consuetudinare romanesti.
Proprietatea, statutul persoanelor, dreptul cnezial, continand normele
referitoare la cnezat si voievodat sunt originare, romanesti (cu continut si
evolutie total diferite fata de cele slave). Chiar daca unele denumiri denota
influente straine, asa cum sunt cele referitoare la cnezat si la voievodat,

41
institutiile au fost adaptate si s-au nascut din necesitatile societatii medievale
romanesti.
In acest caz, influenta s-a limitat mai ales la terminologie. In perioada
anterioara unii termeni latinesti au dublat pe cei de origine traco-daca
(davofosstum, mosi veteranus, batran) tot asa slavonul bastina a dublat pe
termenul de mosie slavul delnita pe tracul tarina, slavul voievod pe latinescul
judex.

5.3.2. Normele juridice din Legea tarii


Evolutia obstilor satesti si inlaturarea lor, in cadrul unor formatiuni, a
condus pe de o parte, la formarea de institutii juridice noi, adaptate noilor
realitati sociale si politice, dar si de conservarea acelor institutii din
vechime care si-au demonstrat utilitatea si importanta pe de alta parte.
Normele care au consacrat aceste institutii sunt consuetudinare (cutumiare)
caracteristice feudalismului timpuriu, ele alcatuind ceea ce N.Iorga a numit
„dreptul popular” romanesc. Observarea institutiilor si normelor juridice din
Legea tarii ne prilejduiesc observatiile ce urmeaza.

A. Noile institutii ale dreptului cnezial


Toate formatiunile atestate de izvoarele vremii mentionate mai sus, nu
au fost decat uniuni de obsti aflate pe cale de transformare in
formatiunile de tip feudal incipient, prestatal.
Noile institutii ale perioadei, in curs de consacrare prin aparitia unor
cutume noi au fost cea a cnezatului si cea a voievodatului. Este si motivul
pentru care, datorita amplorii normelor ce le-au impus in viata societatii
feudalismului timpuriu, ele au alcatuit ceea ce numim „dreptul cnezial”. El
este un sistem de drept caracteristic comunitatilor obstilor satesti in cursa de
transformare spre organizarea feudala, dar si o reflectare in plan juridic a
diferentierii social-economice dintre conducatorii acestor comunitati, cnezii si
membrii de rand ai comunitatii.
Dreptul cnezial a instituit in primul rand reguli noi referitoare la cele
doua noi institutii ale puterii, respectiv cnezatul si voievodatul.
Cnezatul a suferit transformari esentiale fata de ceea ce a fost la
inceputurile sale. Daca la inceput cnezul si judele erau alesi de obstea
sateasca din randul membrilor sai, prin unirea mai multor obsti s-a ajuns la
alegerea unui alt conducator al noii uniuni ce poarta numele de cnezat.
Noua institutie a cnezatului difera fundamental de cea care atribuia
puteri limitate cnezului satesc prin aceea ca:
- noul cnez este ales prin alegeri succesive si repetate dintre cnezii
obstilor;
- daca cnezul satesc era ales din randul membrilor obstii, noul cnez isi va
transmite cu timpul ereditar functia;
- in cadrul noilor formatiuni politice, voievodatele, cnezul s-a supus
autoritatii voievodatului, devenind astfel un organ politic subordonat
autoritatii voievodale.
42
Voievodatul este noua institutie politica, o forma de organizare
prestatala superioara ierarhic cnezatului.
Norma fundamentala a fost aceea potrivit careia, voievodul era ales
din randul cnezilor de catre adunarea acestora. Ca si cnezii, voievozii au
sfarsit prin a-si transmite ereditar functia avuta in varful ierarhiei
voievodale.
Cnezatele si voievodatele au avut un rol deosebit de important in
procesul formarii statelor feudale romanesti. Centralizarea treptata a puterii
politice a constituit un mod de organizare specific intregii Europe in drumul
spre organizarea statala feudala.

B. Evolutia vechilor norme consuetudinare


Relatiile de productie feudala in economie au luat nastere pe baza
destramarii obstilor satesti, a confederalizarii acestora spre noile formatiuni
cu caracter politic, cnezatul si voievodatul.
Continutul principal al perioadei feudalismului timpuriu consta in aparitia
stapanirii feudale asupra pamantului, in aservirea treptata a obstilor taranesti,
in marea lor majoritate inca libere, in constituirea celor doua clase
fundamentale ale societatii feudale, taranimea dependenta si nobilimea
feudala.
Dezvoltarea economiei feudale a avut ca premise cresterea
productivitatii dar mai ales marirea prin munca proprie a familiilor, a
suprafetelor de teren prin defrisare si destelenire.
Evolutia vechilor norme consuetudinare surprinde transformarile
survenite in materia dreptului de proprietate, a statutului persoanelor,
contractelor si procedurii de judecata.

1. Dreptul de proprietate
Obstea pastreaza in continuare un drept de proprietate superior,
caracterizat din rezervarea dreptului stravechi de preferinta asupra tuturor
terenurilor din hotarul sau, chiar si asupra celor amenajate prin munca
proprie.
Cu toate acestea, norme mai permisive, iau locul celor vechi, potrivit
carora membrilor obstii le era interzis sa vanda teren din interiorul obstii.
Vanzarea putea fi convenita cu conditia ca rudele si ceilalti membrii ai obstii
sa aiba prioritate la cumparare. Acest drept de preferinta, in virtutea caruia
anumite categorii de persoane aveau intaietate la cumpararea unui bun s-a
numit drept de protimis sau protimisis, el evoluand pana in zilele noastre
sub numele de drept de preemtiune sau de preferinta35. In temeiul lui rudele
si ceilalti membri ai obstii aveau un drept de preemtiune la cumpararea sau
rascumpararea unor terenuri ce se vindeau in cadrul circuitului civil feudal.

35
Cu privire la dreptul de preemtiune instituit de Legea nr.18/1991 a Fondului Funciar, vezi I.Apostu, Introducere in
teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed.Evrika, Braila, 1998, pag.45.

43
Norma a fost instituita in scopul proteguirii proprietatii obstii, in ideea de a
evita trecerea terenurilor in stapanirea unor persoane straine de obste, si
a constituit principalul mijloc juridic de rezistenta al obstilor libere impotriva
aservirii lor de catre nobilimea feudala.

2. Statutul persoanelor
Relatiile feudale in economie au luat nastere ca urmare aparitiei
inegalitatilor sociale si transformarii taranilor liberi in tarani dependenti prin
uzurparea pamantului obstilor. Aceasta transformare nu s-a facut dintr-o data
ci treptat, iar aservirea nu a fost uniforma, ci a imbracat o multitudine si
variata categorie de forme.
Un loc important in Legea tarii il ocupa statutul juridic al persoanelor
instituit in raport cu stratificarea sociala aparuta in epoca feudalismului
timpuriu. Patura superioara a populatiei formata din voievozi, cnezi, jupani,
juzi etc, investita cu exercitiul puterii in tari constituie inceputul unei aristocratii
feudale.
Proprietatea feudalului asupra pamantului precum si dependenta
personala a taranului de proprietarul de pamant au determinat caracterul
stapanirii feudale, caracterizata mai ales sub forma rentei feudale.
Proprietatea asupra terenurilor si stratificarea sociala au condus la
aparitia aristocratiei feudale incipiente. Aceasta era formata din juzi, jupani,
cnezi si voievozi. Ei administrau justitia, exercitau sefia militara, beneficiau de
terenuri si venituri suplimentare. Primul efect al inegalitatii sociale in privinta
lor l-a constituit dreptul de a fi judecati la randul lor dupa o procedura aparte.
Taranimea libera inca mai constitua marea masa a populatiei, dar
incepe sa apara si se va mari numeric in decursul veacurilor, taranimea
aservita.
Robii, o alta categorie sociala, apar in secolul al XI-lea provenind din
tarani si tigani, legea nu le conferea drepturi si libertati.
Se dezvolta numeric populatia targurilor si oraselor, formata din
targoveti sau oraseni, in marea lor majoritate mestesugari si negustori.
Cu privire la toate aceste categorii sociale, apar noi norme de drept
diferite, in functie de statutul fiecareia dintre ele, sistematizate in ceea ce s-a
numit sistemul statutar, caracteristic starilor feudale.

3. Norme privind contractele


Sporul productiei si surplusul au constitut climatul propice dezvoltarii
relatiilor de schimb in genere, care au impus institutia contractului in
variantele lui specii, de vanzare-cumparare, de schimb, de imprumut etc.
Este motivul pentru care se evidentiaza o puternica circulatie monetara si
totodata acumulari importante de bani. Asa se explica rascumpararea cu o
insemnata suma de bani a fiului sau, Barbat, de catre Voievodul Litovoi.
In cadrul obstei satesti in targuri si centre orasenesti se mentin
prerogativele judiciare traditionale acordate „oamenilor buni si batrani”, cat
si regimul probator – juratorii, juramantul, marturii etc.
44
Se evidentiaza originaliatea organizarii politice romanesti in formarea
Tarilor Romane cat si faptul ca Legea tarii reprezinta opera creatiei
spiritualitatii romanesti civilizatoare din spatiul stramosesc dacic.

DREPTUL IN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

6.1. Formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare


In procesul de formare a statelor feudale romanesti rolul cel mai
important l-au avut cnezatele si voievodatele. Centralizarea treptata a
puterii politice ca si mod de evolutie caracteristic intregului spatiu european in
drumul spre organizare statala feudala realizata pe fondul intensei dezvoltari
politice, economice si sociale, a fost stopata sau doar incetinita in evolutia sa
fireasca de imixtiunea fortelor politice straine in spatiul romanesc, extrem de
puternice mai ales in Transilvania. Dupa cucerirea ei, proces indelungat
desfasurat pe parcursul secolelor IX-XIII, regalitatea
maghiara a fost nevoita sa accepte voievodatul ca veche forma de organizare
politica romaneasca, precum o realitate politica ce nu poate fi inlaturata, cu
institutii proprii pastrate pana la supunerea Ungariei de catre turci in 1529,
subsecvent bataliei de la Mohacs (1526). Primul voievod din Trasilvania a
fost Leustachius in 1176, autonom fata de regele Ungariei. In tot acest
interval de timp, formatiunile politice romanesti si-au pastrat autonomia fata
de conducerea voievodatului si implicit al regatului Ungariei, constituind pana
tarziu in Evul Mediu adevarate tari voievodale si cneziale conduse de
voievozi si cnezi locali si organizandu-se dupa vechiul drept romanesc. In
acelasi spatiu, secuii si sasii colonizati s-au organizat in „scaune” dar dupa
modelul romanesc. Si unii si altii au format uniuni politice numite „Universitas”
conduse de catre un comite.
In Tara Romaneasca si Moldova, prin unirea formatiunilor politice
de aici si prin eforturile de detasare a conducatorilor acestor formatiuni
de suzeranitate maghiara, s-au constituit tarile feudale de sine
statatoare.
„Descalecatorii” cum s-au numit primii sefi politici, au fost in Muntenia,
Basarab I, care l-a invins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou, iar in
Moldova, Bogdan care s-a autointitulat „domn si stapan” in anul 1364.
Dupa victoria de la Posada, in anul 1330, noul stat s-a numit Valahia
sau Ungro-Valahia, adica Valahia de langa Ungaria.
In ceea ce priveste Moldova, Ungaria si-a exercitat suzeranitatea
asupra unei organizatii politice locale condusa de Dragos, voievod roman din
Maramures, al carui mandat era cel al unui „capitan regal”. In 1364, profitand
de angajarea ungurilor in conflicte cu Tara Romaneasca si Bulgaria, Bogdan,
voievod roman din Maramures, trece muntii si reuseste sa-l alunge pe
Balc, reprezentantul coroanei maghiare. Noul stat a fost cunoscut la
inceputurile sale sub numele de Terra Wallachorum, Terra Moldovana,
45
Moldovalahia, Rusovlahia (Vlahia de langa Rusia), Tara Vlahilor, Vlahia cea
Mica, apoi Moldova.
Cat despre Dobrogea, teritoriul ei intrat in stapanirea Bizantului a fost
inclus in Thema Paristrion (Paradunavon). Imparatul bizantin (basileul) a fost
seful puterii administrative, a armatei si totodata sef religios potrivit traditiei
romane. In exercitiul prerogativelor sale era ajutat de un senat pe langa care
functiona un consiliu de stat, ambele consultate in chestiuni importante pentru
conducerea imperiului. Ascensiunea politica a conducatorilor locali dobrogeni
in secolele X-XI a pereclitat serios autoritatea bizantina asupra acestor
teritorii. Eforturile de constituire a unui stat romanesc au avut ca nucleu „Tara
Cavarnei”, al carui conducator, Balica, devine „despot” in 1346,
consolidand autonomia statului fata de Bizant. Urmasul sau, Dobrotici,
va desavarsi organizarea statala a Dobrogei, stat care va deveni un
important factor politic in Peninsula Balcanica, mai ales dupa recunoasterea
autonomiei sale de catre Ioan V Paleologul.
In 1386 Mircea cel Batran a aparat tara impotriva turcilor, care, o vor
transforma in provincie turceasca in preajma bataliei de la Nicopole. Este
recucerita in 1404 de catre Mircea cel Batran, dar, in scurt timp va cadea din
nou sub ocupatia turceasca (patru secole si jumatate).
Concluzionand asupra succintelor dar, necesarelor asertiuni privitoare
la formarea statelor feudale de sine statatoare in spatiul geografic romanesc,
se reliefeaza apropierea in timp a momentelor de organizare a lor, fapt
datorat dezvoltarii interne unitare a spatiului romanesc in ansamblul sau.
Conditiile istorice vitrege oferite de factorul extern au impiedicat realizarea in
acest spatiu a unei singure organizatii politice statale. Cu toate acestea,
legaturile dintre romanii din toate teritoriile pe care le-au locuit au fost
continue si permanente, ceea ce a permis si determinat finalizarea
procesului, prin desfasurarea treptata a unitatii statelor romanesti36.

6.2. Institutia domniei


In Tara Romaneasca si Moldova institutia domniei ca element
central al monarhiei reprezentative a derivat din evolutia interna a societatii
romanesti. Odata cu dezvoltarea economico sociala a societatii medievale, se
accentueaza ierarhizarea acesteia, si se cristalizeaza relatia de vasalitate-
cnez, voievod, mare voievod si domn.
In fruntea noilor state se afla asadar un monarh numit Voievod si
domn. Dintre toate statele Europei centrale si de est, doar romanii au adoptat
titlul oficial de „Voievod”, nume preluat de la slavi la care „vojevoda” insemna
de fapt conducator de osti. Denumirea este slava dar institutia voievodala
este o creatie romaneasca, anterioara intemeierii statului, voievodul
reprezentand initial nu numai comandantul ostilor, ci si conducatorul unei
uniuni de obsti avand atributii politice, administrative si judecatoresti. In tarile
romane, adoptarea sa este legata de intemeierea statelor feudale de sine
36
V.Popa si A.Bejan, op.cit.,pag.51

46
statatoare ca si o necesitate a organizarii de catre un conducator militar a
luptei pentru suveranitate si neatarnare.
Dupa lupta de la Posada din 1330, si-a luat titlul de „domn”, purtat si de
catre urmasii lui. Acest titlu nu semnifica numai pozitia sa in stat, dar si
situatia sa de independenta ce nu recunostea nici o suzeranitate.
Dupa ce-l inlatura pe Balc, Bogdan isi ia acelasi titlu, care alterneaza in
Moldova cu acela de „gospodar”, „gospodin” ori „samodirjet”, cuvinte de
origine slava, traductibile prin „singur stapan”.
Pe plan intern aparitia institutiei domniei a presupus unirea micilor
formatiuni in mod pasnic sub conducerea unui singur voievod. Dupa
intemeierea statului existand si alti voievozi locali, vasali conducatorului
statului, distinctia dintre acestia se realiza prin adoptarea de catre seful
statului a titlului de „Mare voievod”.
Pe plan extern, aparitia domniei a constituit un factor catalizator al
concentrarii luptei pentru desfiintarea tendintelor de suzeranitate straina, tot
mai amenintatoare din partea Portii si a Coroanei Maghiare.
Titlul de „domn” provine din latinescu „dominus” traductibil prin
substantivele proprietar dar si stapan sau conducator de osti. El poarta acest
titlu alaturi de altele mai rare, precum si cel de despot, intrebuintat de Mircea
cel Batran si Ieremia Movila sau „singur stapanitor” cu care se autointitula
Mircea cel Batran.
Infiintarea Mitropoliei Tarii Romanesti in 1359, mitropolie aflata sub
jurisdictia patriarhiei de Constantinopol, ii va da lui Nicolae Alexandru
legitimizarea Bizantului, el fiind recunoscut „Domn autocrat”, adica singur
stapan, independent, fapt ce se va petrece si in Moldova.Termenul de domn
a avut in acelasi timp si o semnificatie religioasa, Voievodul-Domn fiind
modelul pamantean al lui Dumnezeu.
In titulatura ca si in subscrierea monogramatica si autografa din Tara
Romaneasca si Moldova, apare vocabula „Io” ori formulele „Ion” sau „Ioan”,
care la origine au insemnat „cel daruit de Dumnezeu” sau „cel ales de
Dumnezeu”. Acesta este un atribut teocratic, doar biserica putand investi pe
domn la incoronare cu aceasta calitate, cu scopul de a conferi grandoare
domniei si a asigura formal continuitatea dinastica. La randul lor, si domnii se
prevalau in sustinerea autoritatii lor tot atat de argumentul teocratic: toate
documentele vremii certifica conceptia monarhiei de drept divin, expresiile de
genul „Io,….voievod, din mila lui Dumnezeu, domn…..” fiind frecvent utilizate.

6.2.1. Prerogativele domnului


Noua institutie politica a fost acceptata de romani doarece ea s-a
afirmat in viata poporului ramanand prin originalitate dar mai ales prin aceea
ca nu a fost impusa din afara ci, s-a afirmat in lupta cu puterile straine ostile.
Domnia nu are, pe de alta parte corespondent in tarile vecine in care seful
statului se numea tar, han sau sultan.
Pe de alta parte, institutia si principiile domniei au avut o indelungata
traditie la romani, traditie ce a reunit norme vechi si noi.
47
In acest context, domnul a avut nuneroase prerogative ce pot fi grupate
dupa cum urmeaza:
Functia militara. Domnul era comandant suprem al armatei in
calitatea sa de sef al statului. Tot el ii numea pe condamnatii armatei, care
depuneau juramant de credinta in fata sa. El conducea efectiv ostirea pe
campul de lupta, aducandu-si nu de putine ori contributia la soarta bataliilor.
Functia de reprezentare in politica externa. In relatiile externe, cu
avizul sfatului domnesc, domnul avea puterea de a incheia tratate, de a
declara razboi sau de incheia pace, de a primi soli sau de a da sprijin
diplomatic supusilor sai. Din secolul al XIV-lea Imperiul Otoman interzice
domnilor tarilor romane prerogativa politicii externe. Pierzand acest drept,
Tarile Romane vor avea un reprezentant permanent la Istambul, agent
diplomatic numit capuchihaia, care le reprezentau si fata de ambasadorii
altor state.
Functia legislativa era exercitata de domn ca si reprezentant al vointei
divine. El emitea acte normative numite hrisoave, asezaminte, legaturi
etc, hotarand fie singur, fie impreuna cu sfatul domnesc. De asemenea, el
putea modifica normele juridice existente, prin judecatile sale putand acorda
privilegii, prin tratate si conventii cu caracter juridic sau direct, prin acte care
reglementau noi institutii de drept.
Functia judecatoreasca ii revenea domnului prin traditie dar si sub
influenta dreptului bizantin. Ca judecator suprem, domnul avea competenta
de a judeca orice proces si de aplica orice pedeapsa inclusiv pedeapsa cu
moartea. Dupa pronuntarea lor hotararile deveneau definitive si
irevocabile, ele neputand fi atacate decat in fata unui alt domn care le
putea reforma. Domnul putea totodata ca prin mila sa sa acorde gratierea
unor persoane in privinta pedepselor aplicate de el sau de un alt
predecesor.
Atributii ecleziastice. Fara a avea vreo functie bisericeasca, domnul
nu se amesteca in treburile dogmatice ale acesteia. El avea insa drept de
legiferare asupra unor probleme referitoare la organizarea bisericii si controlul
corpului bisericesc.
El il numea si il revoca pe Mitropolit si pe episcopi, decidea
infiintarea de noi episcopii si manastiri, pe care le putea chiar inzestra cu acte
de danie domneasca.

6.2.2. Succesiunea la domnie. Sistemul electivo-ereditar


Succesiunea la domnie a reprezentat un ansamblu de reguli
cutumiare, unele pastrate printr-o traditie indelungata inca din perioada
democratiei militare la geto-daci, altele noi si originale, ca de altfel si
institutia domniei pe care o reglementau.
Succesiunea la domnie potrivit acestor reguli, era guvernata de doua
principii diriguitoare alegerea domnilor si respectarea ereditatii, in sensul
ca domnia se transmitea catre rudele care puteau mosteni pe domn.
Desi nu a fost formulat in terminis, succesiunea la domnie a fost asigurata
48
numai pe linie masculina, astfel incat principiul masculinitatii poate si
trebuie sa fie mentionat. Dreptul medieval romanesc nu a recunoscut
principiul dinastic devenit clasic in Europa de Vest, principiul
primogeniturii. Aceasta regula de drept nu a fost aplicata, caci in scaunul
domnesc putea urca si al doilea ori al treilea fiu.
Datorita celor doua principii fundamentale care guvernau succesiunea
la domnie, alegerea si ereditatea, sistemul de drept care le-a consacrat este
cunoscut sub numele de sistemul electivo-ereditar.
In tarile romane fiecare dintre descalecatori au intemeiat cate o
dinastie, in Moldova cea a Bogdanestilor iar in Tara Romaneasca cea a
Basarabilor, tendinta de a-si transmite prin mostenire coroana devenind
regula de drept.
Pe linie ereditara, domnia s-a transmis rudelor mostenitoare ale
domnului asa cum afirma Grigore Ureche „pe obiceiul tarii, nu se cadea
altuia domnia fara carile nu vrea fi samanta de domn” sau „os de domn”.
Mostenitorii erau numiti „mosani”, iar mostenirea lor era tara, care in scrierile
vremii era considerata ca si „mosia”, adica mostenirea lor. Succesiunea
necunoscand principiul primogeniturii, nu era necesar nici ca succesorul sa
fie primul nascut si nici ca el sa fie neaparat fiul domnului. Vocatia la domnie
era asigurata si rudelor colaterale ale domnului, nepoti, unchi sau frati, asa
cum a fost cazul lui Mircea (1386-1418), succesor al fratelui sau Dan I si chiar
fiilor nelegitimi asa cum a fost cazul lui Petru Rares (1527-1538), bastard al
lui Stefan cel Mare.
Electivitatea domniei consta in alegerea pe viata a domnului dintre
rudele unui domn. Alegerea era facuta de starile feudale, avand si
semnificatia depunerii juramantului de credinta fata de noul domn
O conditie a accesului la domnie, semnalata de izvoarele vremii, era
aceea a integritatii fizice.
Pe parcursul vremurilor, sistemul electivo-ereditar a suferit numeroase devieri,
unele pasnice si altele violente, astfel incat din secolul al XVI-lea ambele principii au
inceput sa fie incalcate.
Mijloacele pasnice de eludare a sistemului electivo-ereditar le-au
constituit asocierea la domnie si desemnarea succesorului la tron.
Asocierea la domnie a fiului sau a fratelui domnului a fost procedeul
prin care domnii au cautat sa-si desemneze succesorii, in scopul ocolirii
alegerii si al evitarii competitiei dintre posibili succesori. In acelasi scop, era
facuta si recomandarea succesorului la scaun, asa cum a procedat Stefan cel
Mare in privinta fiului sau Bogdan cel Orb (1504-1517).
Mijloacele violente de incalcare a sistemului electivo-ereditar au
constatat in luptele pentru tron si numirea de catre Poarta a domnilor.
Principiul electivo-ereditar a suferit primele deteriorari din secolul al XVI-lea cand a
inceput sa aiba acces la tron orice boier. Aceasta a dat nastere la numeroase confruntari
intre familiile boieresti, confruntari in care nu de putine ori au fost implicate si familiile
nobiliare din statele vecine si turcii.
Regula alegerii pe viata a domnului a fost si ea anulata de turci, care au
pretins ca domnii sa fie intariti de Poarta la trei ani, iar in secolul al XVII-lea in
49
fiecare an. Principiul alegerii domnului, desi deteritorat a continuat sa
functioneze pana in secolul al XVIII-lea, ultimul domn ales fiind Constantin
Mavrocordat in anul 1730.

6.3. Organele centrale ale statului


Sistemul organelor statului medieval de care domnul era inconjurat si
ascultat, era format, in ordine ierarhica din: loctiitorii domnesti (atunci cand
era cazul), sfatul domnesc, dregatori, organele fiscale, militare si
slujitorii bisericii.

5.3.1. Loctiitorii domnesti


Exista posibilitatea ca domnul sa nu-ai poata exercita prerogativele,
fie din cauza ca tronul era vacant, domnul in scaun era minor ori
domnul lipsea din tara. In astfel de imprejurari, prerogativele sale erau duse
la indeplinire de catre loctiitorii sai care constituiau „locotenenta sau regenta
domneasca”.
Cele mai cunoscute imprejurari in care a fost necesara instituirea
regentei au fost in Moldova, Stefanita-Voda (1517-1527) care a domnit sub
regenta lui Luca Arbore pana in 1523, si in Tara Romaneasca Petru cel
Tanar, unde a domnit sub regenta lui mamei sale, Doamna Chiajna (1559-
1569).
Locotenenta domneasca a fost folosita in monarhia feudala
romaneasca pana in deceniul al patrulea al secolului al XVII-lea, deci atata
timp cat domnul fiind ales in tara se puteau ivi mai ales cazul minoritatii sale.
Ulterior, domnia fiind desemnata de catre Poarta, o asemenea situatie practic
a fost imposibil sa se mai iveasca.

6.3.2. Sfatul domnesc


Sfatul domnesc a reprezentat elementul cel mai important al colaborarii
domnului, care in ultima analiza, facea parte din clasa nobiliara, cu
reprezentantii clasei caruia acesta ii apartinea, adica cu nobilimea. El s-a
nascut odata cu institutia domniei, cu care a avut relatii cand mai bune, cand
mai putin bune sau rele. La inceputurile sale, sfatul l-a dominat pe domn,
dar, odata cu centralizarea monarhiilor feudale a ajuns sa fie dominat
de acesta, marginandu-se doar sa avizeze, formal hotararile domnului.
In epoca fanariota, raportul se va inversa din nou, caci boierii vor ajunge
sa conditioneze numirea domnului printr-o prealabila tocmeala in cursul
careia domnul e obligat sa le respecte anumite privilegii.
Sfatul domnesc era format dintr-un numar de 10-15 in Tara
Romaneasca si 15-30 de persoane in Moldova, toate in randul marilor boieri
la care se mai adaugau varfurile clerului.
Membrii sfatului erau desemnati de domn, la inceputul fiecarei domnii,
prin alegere libera si reinnoiti in tot sau in parte, dintr-un cerc traditional de
mari boieri, numiti „neamuri bune”.

50
Fiind exponentul de varf al clasei feudale, pe care domnul o asocia la
conducerea statului, sfatul domnesc a avut atributiuni corespunzatoare celor
ale domnului, dupa cum urmeaza:
In politica interna, sfatul era dator sa informeze pe domn cu privire la
starea de spirit din tara, dar mai ales cea din randurile boierilor.
In politica externa, domnul se consulta cu boierii cu privire la cele mai
importante chestiuni. Sfatul isi spunea parerea ori de cate ori era incheiat
un tratat, sau atunci cand politica externa urma o noua orientare. Astfe,
in 1456, Petru Aron a consultat sfatul atunci cand a hoatarat sa le plateasca
turcilor haraciu, la fel procedand si Mihai Viteazul in 1594 cand a pornit razboi
impotriva turcilor. Totodata sfatul garanta respectarea de catre domn a
tratatelor incheiate cu statele straine.
Boierii din sfat erau consultati si in probleme de ordin financiar,
bisericesc sau cu privire la organizarea armatei.
In administrarea justitiei, sfatul era de asemenea un factor important
atat cat a participat la pronuntarea unor hotarari, dar ca si un sfetnic al
domnului in chestiunile juridice mai importante. Trebuie precizat de la bun
inceput ca sfatul domnesc nu functiona nici ca o instanta de judecata si nici
ca un organ jurisdictional. El era insa asociat la pronuntarea unor hotarari
penale sau civile, intarind prin autoritatea sa hotararile domnesti.
Aceasta deoarece domnul era interesat sa asocieze deciziilor sale
participarea boierilor din sfat, fie din necunoasterea normelor juridice sau a
cutumelor aplicablile37 fie pentru a solidariza clasa feudala hotararilor sale38.
Atributiile bisericesti, constau in consultarea de catre domn in toate
probleme importante. Aceste chestiuni priveau infiintarea unor noi eparhii,
mutarea episcopiilor sau a mitrolopiilor de la o resedinta la alta.
In chestiunile militare, de asemenea domnul obisnuia sa se consulte
cu sfatul domnesc. Acesta cu atat mai mult cu cat in sfatul domnesc au
figurat si boieri cu calitati militare deosebite si chiar dregatori cu astfel de
atributiuni. Domni cu vestite calitati de condamnati militari precum Stefan cel
Mare sau Mihai Viteazul au deliberat impreuna sfatul asupra planurilor lor
strategice39.
Atributiunile financiare ale sfatului costau in consultarile pe care
domnul le avea cu acesta atunci cand voia sa infiinteze o dare noua sau
sa evite neplata celor vechi. Desi nu avea dreptul de a controla cheltuielile
visteriei, unul dintre dregatori, vistirnicul, tinea catastifele de venituri si
cheltuieli.

6.3.3. Dregatorii
La inceput redus, dar odata cu trecerea vremurilor din ce in ce mai
numeros si mai specializat, aparatul dregatorilor s-a cristalizat in Tara
37
In acest sens, vezi V.Georgescu si P.Strihan, Judecata domneasca si Tara Romaneasca si Moldova 1611-1831,
Ed.Academiei R.S.R., vol.I, PAG.78.
38
Op.cit. Istoria dreptului romanesc, Ed.Academiei, vol.I, PAG.281

39
Idem, pag.284

51
Romaneasca in vremea lui Mircea cel Batran si in Moldova in timpul lui
Alexandru cel Bun.
Dregatorii erau boieri care exercitau in cadrul curtii diferite slujbe, in
cele mai variate domenii ale treburilor statului sau chiar in interesul personal
al domnului. Ei erau numiti de catre domn in fata caruia depuneau juramant
de credinta.
Atributiile dregatorilor nu erau exact limitate, desi ele sunt vag
asemanatoare celor indeplinite de catre ministrii unui guvern modern. Pana la
reforma lui Constantin Mavrocordat (1730), ei nu erau platiti pentru slujbele
lor dar erau rasplatiti prin danii domnesti de sate sau ocine, scutiri de dari sau
daruri de la subalterni.
Aparatul dregatorilor era format din categorii distincte prin rang si
atributiuni. Potrivit caracterului si importantei dregatoriei, dregatorii puteau fi
dregatori civili de stat, dregatori militari si dregatori de curte.

6.3.3.1. Dregatorii civili de stat


In fruntea ierarhiei dregatorilor se aflau dregatorii civili de stat, banul,
vornicul, logofatul, visternicul, postelnicul si portarul (usarul).
Bania, sau mai exact „Marea banie a Tarii de peste Olt”, era cea mai
insemnata dregatorie din Tara Romaneasca, banul Craiovei indeplinind
prerogative la fel de complexe ca insusi domnul.
La sfarsitul secolului al XVI-lea era cel mai insemnat dregator dupa
domn, atributiile sale acoperind intreaga viata administrativa si
judiciara a tinutului de dincolo de Olt, fara ca aceasta sa fie rupta de
autoritatea domneasca.
Vornicul avea atributiuni militare, administrative si mai ales
judecatoresti fiind totodata conducatorul slujitorilor curtii. Vornicul hotara
in materie, in special „moartea de om”, „talhariile, furtul, „calcarile de hotare”,
adulterul, incestul si stricaciunile vitelor de pripas („gloaba vorniciei”). Pricinile
mai grave, numite „vini mari”, pedepsite cu moartea, le trimitea la domnie. In
materie civila, el judeca pricinile „de stapanire” referitoare la pamant, rumani
si tigani.
In Moldova erau doi vornici, unul in Tara de Sus si unul in Tara de Jos,
cu resedintele la Dorohoi si respectiv Barlad.
In Tara Romaneasca era un singur vornic, exercitand aceleasi
prerogative in stanga Oltului.
Logofatul era un functionar important – seful cancelariei domnesti,
pastratorul marelui sigiliu al statului, redactor si semnatar al documentelor
domnesti, referent al domnului si al sfatului domnesc. In Moldova el exercita
si atributiuni judecatoresti in pricinile referitoare la pamant si hotarnicii, si
de asemenea, atributiuni notariale in incheierea de acte juridice autentice.
Postelnicul era la inceput cel se ingrijea de patul si camera de
culcare a domnului. Avand in permanenta acces la domn, el a indeplinit
atributia de a introduce pe trimisii statelor straine, fiind in acelasi timp si
talmaciul sau si in cele din urma coordonatorul relatiilor externe ale
52
statului. In Tara Romaneasca, din secolul al XVI-lea el era ajutat de un
stratornic.
Vistiernicul avea atributiuni in strangerea veniturilor statului. In
aceasta calitate, el pastra catastifele visteriei, asigura mijloacele necesare
intretinerii domnului si curtii sale, tinand totodata si socoteala cheltuielilor lor.
El avea competente judiciare in privinta judecarii pricinilor, stabilirea si
perceperea darilor. Vistiernicul era ajutat de logofetii de vistierie, iar in plan
local avea slujbasi marunti numiti birari, globnici sau visternicei. Odata cu
instaurarea domniilor fanariote, el avea atributiunea de strangere a haraciului.
Din secolul al XVIII-lea, cand visteria statului s-a separat de cea domneasca
(„camara domnului”), veniturile personale ale domnului erau administrate de
catre camarasi.
Portarul, avea in Tara Romaneasca din secolul al XV-lea atributiunea
de primire a turcilor si a unor oameni de seama la curtea domneasca. In
Moldova, aceleasi atributiuni le avea usarul, obligat in plus sa cunoasca
limba turca.In timpul lui Dimitrie Cantemir, el s-a numit „mare portar”.
Vataful de aprozi era seful slujitorilor domnesti, aprozii avand
atributiuni de curieri, iar mai tarziu de agenti judecatoresti.

6.3.3.2. Dregatorii militari


Cele mai insemnate dregatorii militare au fost:
Spatarul. El purta spada domneasca la solemnitati si uneori in razboi
prelua comanda armatei. In Moldova el avea si atributiuni judecatoresti,
in sensul ca ii judecat pe subalterni dupa dreptul ostasesc bizantin si dreptul
ostasesc al tarii stabilit de obicei. In timpul lui Ieremia Movila (1600-1606),
comanda armatei a fost incredintata unui hatman.
Parcalabii erau comandantii militari ai cetatenilor, cu insarcinarea
de a le apara. Ei judecau pricini civile si penale avand dreptul de a pronunta
pedeapsa cu moartea.
Armasul, avea ca atributie principala, urmarirea executarii penale,
prinderea, cercetarea si intemnitarea celor vinovati de crime precum si
executarea hotararilor domnesti, in special a celor de condamnare la moarte.
El condamna artileria in timpul razboiului si veghea ca ostasii sa nu fuga de la
oaste. In Moldova avea in grija sa si muzica militara.
Aga era in Tara Romaneasca comandantul dorobantilor, iar in
Moldova al pedestrimii. Pe timp de pace el era seful politiei, asigurand
ordinea interna in capitala si in capitalele de judet.
Satrarul avea in atributiile sale grija corturilor domnesti si taberelor
in care era incartiruita armata.

6.3.3.3. Dregatorii de curte


Dregatorii de curte erau in acelasi timp si dregatorii personali ai
domnului:
Din randul acestora faceau parte :
53
Paharnicul numit si ceasnic, avea in grija pivnitele si viile
domnesti.El trebuia sa-i toarne domnului in pahar si sa guste bauturile
pentru a se convinge ca nu sunt otravite.
Stolnicul avea in grija camarile, gradinile si pescariile. Totodata se
ingrijea de prepararea si servirea mancarurilor domnesti, incredintandu-se ca
bucatele nu sunt otravite.
Comisul tinea evidenta cailor si grajdurilor domnesti si-l insotea
calare pe domn la ceremonii.
Medelnicerul ii turna domnitorului apa cand se spala rareori, la
Craciun, la Pasti, pe maini la masa.
Clucerul asigura aprovizionarea curtii cu alimentele necesare
domnului si strangea zeciuiala cuvenita domnului din grau.
Slugerul aproviziona curtea cu carne, tinea evidenta consumului si
pastra prisosul in magaziile slugeriei.
Pitarul aproviziona curtea cu paine.
Jitnicerul strangea granele cuvenite domnului si le depozita in magazia
domneasca (jitnita).
Caminarul aduna dijmele de ceara cuvenite domnului, darile pe
carciumi, pravalii si cazanele de tuica.
6.3.4. Organizarea fiscala
Principalele venituri ale statului feudal le-au constituit darile, in munca
si in bani, precum si impozitele introduse pentru intretinerea armatei si a
aparatului de stat.
Domnul, in calitatea lui de stapan al tarii care constituia „mosia” sa,
percepea de la locuitorii tarii contributii banesti, obicei transmis de la cnezii
sau voievozii in folosul carira erau aceste prestatii.
Dupa criteriul modului de percepere, darile erau de doua feluri: dari
de repartitie, la a caror stabilire se tinea cont de posibilitatile materiale ale
contribuabililor, si darile de cotitate, la care obiectul perceperii il constituia
materia impozabila, vin, vite, grane etc.
Dupa criteriul formei de prestare, darile puteau fi in natura, numite si
„dijme domnesti”, in munca numite „slujbe”, sau in bani.

6.3.4.1. Darile de repartitie


La inceputul secolului al XV-lea, sistemul fiscal era mai relaxat, singura
dare catre domnie fiind „birul” sau „darea”. Ea era principala obligatie fiscala
si apartinea tuturor categoriilor sociale ale populatiei, cu exceptia unei
minoritati feudale privilegiate.
Incepand din a doua jumatate a secolului al XV-lea, datorita cresterii
productivitatii muncii si a dezvoltarii pietei interne, cuantumul birului a crescut,
el putand fi platit in doua, trei rate anuale. Darile de repartitie se vor majora si
se vor inmulti incepand cu secolul al XVII-lea.
6.3.4.2. Darile de cotitate

54
Darile de cotitate sunt cele mai vechi dari, cele mai importante fiind:
Oieritul, numit in Tara Romaneasca „vama oilor’ si in Moldova
„gostina”, era darea pe oi, stabilita in functie de numarul lor.
Gorstina sau „vama porcilor” era darea stabilita in functie de numarul
porcilor.
Dijmaritul era darea pentru stupii de albine zis si „albinarit’.
Vinariciul, numit in Moldova „deseatina din vin „sau”vadrari” era darea
din vin.
Pe masura ce nevoile statului feudal a crescut si numarul darilor40 dar si
cuantumul unor dintre ele. Totodata, a fost largita masa impozabila prin
impunerea la dari si a unor categorii de boieri, scutiti in vechime de astfel de
prestatii.
6.3.4.2. Muncile si slujbele
Supusii mai aveau fata de domnie obligatii in munca, numite
„slujbe”.Ele erau prestate pentru construirea sau intretinerea cetatilor ori a
drumurilor, podurilor, sau a morilor efectuau o serie de transporturi. Mai erau
si alte obligatii legate de oaste si serviciul militar, cum erau „straja”, „posada”
sau „lopatasul”.
In afara acestor obligatii, mai existau si obligatiile catre Poarta
constand in salahorie la fortificatiile turcesti ori de taiere a copacilor din
padure pentru cherestea sau unele transporturi.

6.3.4.3. Obligatii catre Poarta otomana


Obligatiile catre puterea suzerana imbracau forma „haraciului” si a
„peschesurilor”. Pana in secolul al XVI-lea avea un caracter simbolic, de
natura a recunoaste starea de aservire statala si a inceput de la suma de
2000-3000 de galbeni. In secolul al XVII-lea el va ajunge in Tara
Romaneasca la 90.000 de galbeni si in Moldova la 30.000.
Mai tarziu, cumpararea domniilor va impune o alta dare pentru
confirmarea domnului, numita „mukarer”, platita tot de catre contribuabilii de
rand.

6.3.4.4. Contribuabilii
Povara fiscalitatii era suportata de categoriile inferioare ale societatii,
varfurile ierarhiei feudale, marea boierime, clerul inalt si manastirile
bucurandu-se de privilegii constand in scutirea totala sau partiala de
dari. Practic obligatiile fiscale raportate la categoria sociala a contribuabililor
sunt invers proportionale: ele scadeau cu cat persoana se afla mai sus in
ierarhia sociala sau, dimpotriva cresteau cu cat contribuabilul se afla spre
baza acesteia.
Taranimea era practic supusa tuturor darilor.Impunerea se facea
prin sistemul cislei, stabilindu-se o suma globala pentru un grup de
contribuabili in functie de averea lor. Obligatia era solidara, astfel incat daca o
40
Spre exemplu, mumai pe vii, vin si vanzarea lui, pe langa traditionalul vinarici au aparut pogonaritul, garduraritul,
camana, bourul, ceparia, paharnicia, branistea so ortul starostesc. (op.cit.Istoria dreptului……Ed.Academiei, pag.333)

55
persoana fugea, ceilalti contribuabili erau nevoiti sa plateasca si partea celui
fugit. Daca intregul sat nu-si putea plati datoria, el era in intregime aservit.
Din secolul al XVII-lea fiscul a impartit populatia in doua categorii, respectiv
breslele fiscale si birnicii41. Deosebirea consta in faptul ca breslele fiscale
alcatuite din boieri, cler si slujitori domnesti erau datoare a plati intre 3 si 15
categorii de dari, in vreme ce birnicii, care formau majoritatea populatiei
sarace, erau nevoiti sa plateasca intre 35 si 40 de dari.
Avand in vedere rolul fiscalitatii in statul feudal, exista un sistem bine
organizat de impunere si percepere a darilor prin slujbasi si organe
specializate pentru eficientizarea acestui sistem, domnii recurgand de multe
ori la reforme fiscale prin care se inaspreau necontenit sarcinile fiscale ale
contribuabililor de rand.
__
* Condica visteriei lui Constantin Brancoveanu din anii 1693-1703 indica un numar de 36 de bresle fiscale.

6.3.5. Organizarea militara


Un rol deosebit de important in formarea si dezvoltarea statelor feudale
romanesti l-a avut fara indoiala armata. Intrucat marea majoritate a locuitorilor
tarii traiau inca in obstile satesti libere fiind si proprietari ai pamanturilor pe
care locuiau, ei alcatuiau baza obstirii tarii. Inca de pe vremea lui Mircea cel
Batran apare „oastea cea mare” formata din tarani. Cronicile si istoria
vorbesc indeosebi de reformele facute de Stefan cel Mare in organizarea
armatei, care s-a bizuit si a biruit in numeroase confruntari militare datorita
ostii celei mari. In cadrul ostirii se distingeau trupele boierilor, „steagurile
boieresti” care interveneau in virtutea relatiilor de vasalitate la chemarea
domnului.
Din secolul al XV-lea, domnii vor avea si armata lor proprie, numita
„oastea cea mica”, formata din micii feudali, curteni si elementele din
randurile taranimii libere (calarasii si dorobantii).Conducerea militara a
ostirii apartinea domnului, secondat de dregatorii militari la care ne-am referit
deja mai sus42.
Incepand cu secolul al XVII-lea, in cadrul ostirii incep sa apara trupele
de mercenari, iar odata cu instaurarea domniilor turco-fanariote, armata
decade fiind alcatuita dintr-un numar restrans de mercenari, care asigurau
paza domnului si politia.

6.3.6. Organizarea bisericii


Biserica ortodoxa a constituit dintotdeauna un sprijin fundamental al
statului feudal, atat pentru consolidarea structurilor sale interne, dar mai ales
pentru pastrarea idependentei si identitatii spirituale a neamului romanesc,
impotriva tendintelor expansioniste maghiare sau polone pe calea
catolicismului sau a celor turcesti pe cea a islamului.

41
Condica visteriei lui Constantin Brancoveanu din anii 1693-1703 indica un numar de 36 de bresle fiscale.
42
Vezi spra,5.3.3.2,Dregatorii militari

56
Alaturi de domni, in intreaga perioada a feudalismului s-au aflat clerici
care i-au sfatuit si le-au intarit autoritatea.
Biiserica a fost organizata inca de pe vremea domniilor lui Mircea cel
Batran si Alexandru cel Bun in doua mitropolii, respectiv cea din Tara
Romaneasca si cea din Moldova.
Apar primele episcopii in Moldova, la Roman, Radauti si Husi, iar in
Tara Romaneasca la Severin, Ramnicu Valcea si Buzau.
Fiind o institutie feudala, si biserica a fost organizata tot pe baze
feudale: in varful ei se afla mitropolitul, secondat de episcopi, protopopi,
stareti, preoti si calugari. Asezamintele bisericesti s-au bucurat de obladuirea
domniei, care le-a inzestrat cu terenuri, vii, paduri, robi si tarani, si a construit
lacase de cult.
Intre mitropolit si domn erau relatii privilegiate: mitropolitii slujeau la
inscaunarea domnilor, care la randul lor confirmai numirea mitropolitilor,
episcopiilor si egumenilor.Biserica se afla sub tutele domnului, exercita
intreaga autoritate asupra patrimoniului.

6.4. Institutiile de drept

In perioada feudalismului dezvoltat, institutiile dreptului se dezvolta


pornind de la mostenirea stravechilor obiceiuri, pe care le adapteaza
evolutiei vremurilor inovand totodata noi reguli referitoare la relatiile sociale
noi si ele.
Chiar si regulile noi s-au nascut din vechile percepte ale normelor
consuetudinare, care s-au afirmat in continuarea pe un plan nou,
corespunzaror epocii feudalismului dezvoltat.
Pe langa „Legea Tarii” insa, isi face aparitia primele forme ale
dreptului scris, tendintele de modernizare a dreptului fiind evidente spre
finele secolului al XVII-lea si inceputul celui de al XVIII-lea.
In studiul institutiilor dreptului, avem in vedere dreptul de proprietate,
persoanele si raporturile conexe referitoare la rudenie, familie, casatorie si
succesiuni, obligatiii si contracte, dreptul penal si procedura de judecata.

6.4.1. Dreptul de proprietate


Dreptul de proprietate in feudalismul romanesc s-a caracterizat prin
limitari, complexitate, suprapuneri si discriminari.Toate acestea au facut
posibila diversificarea proprietatii dupa titualri, dupa categoriile sociale
din care faceau parte acestia.
Distinctia dintre proprietatea asupra bunurilor imobile si a celor mobile a
fost mai putin importanta, diferentierile vizand doar drepturile aferente
acestora ori modurile de dobandire si de transmitere a proprietatii.
Majoritatea autorilor, referindu-se la dreptul de proprietate feudala si-au
structurat demersurile intr-o intreita categorisire, respectiv proprietatea
domneasca, proprietatea nobiliara si proprietatea taraneasca.

57
6.4.1.1. Proprietatea domneasca
Numita in Moldova si Tara Romaneasca „proprietatea domneasca” iar
in Trasilvania proprietate „regala” era domeniul de cea mai mare
insemnatate si intindere.
Dreptul de stapanire asupra intregului teritoriu al tarii, numit si
„domunium emines” ii revenea domnului ca varf al ierarhiei feudale si
reprezentant al statului. El a cuprins initial terenurile neintrate in
proprietate individuala datorita dimensiunilor lor ce depaseau formele de
organizare existente (sate,orase,judete), pamanturile pustii sau pustiite din
anumite cauze (terenuri parasite ori fara stapan), pamanturile facand parte
din succesiunile vacante, pamanturile confiscate pentru tradare sau
neascultare a poruncii domnesti (hiclenie si osluh). De asemeni a mai
cuprins padurile intinse, asa zisii „codrii merei”, apele mari curgatoare si
baltile mari, vadurile de mori si padurile si cetatile sau minele.
Acest domeniu, comparabil cu ceea ce astazi numim domeniul public, a
avut o dinamica deosebita in circuitul economic feudal, datorita deselor
confiscari dispuse de domn pentru „hiclenie” dar si numeroaselor danii
domnesti pentru „dreapta slujire” catre nobilii feudali sau catre asezarile
bisericesti. Totodata, domnul putea instraina si prin acte de vanzare parti ale
domeniului domnesc, astfel incat catre mijlocul secolului al XVII-lea
domeniul public a ajuns sa fie lichidat.

6.4.1.2. Proprietatea nobiliara


Proprietatea nobiliara consta in bunurile mobile si imobile detinute de
exponentii clasei nobilimii, respectiv boierimea, clerul si domnul
Ea poate fi dobandita prin moduri originare (care presupun nasterea
dreptului direct in patrimoniul titularului), cum au fost luarea in stapanire a
bunurilor mobile fara stapan, ocuparea si defrisarea pamanturilor
(lazuire). Tot in mod originar de dobandire a proprietatii l-a constutiut
destelenirea pamanturilor nelucrate sau nestapanire de nimeni,
„curatura”. Chiar daca lazuirea si curatura erau moduri originare de
dobandire a proprietatii, si in cauza lor domnul trebuia sa intareasca dreptul
de proprietate in virtutea dreptului de dominium eminens pe care-l exercita
asupra tuturor terenurilor.
Cea mai mare parte a proprietatii nobiliare insa a luat nastere prin
moduri derivate (care au presupus transferul dreptului din patrimoniul
dispunatorului in cel al dobanditorului), precum mostenirea, donatia sai
„miluirea” domneasca sau regala ori prin acte intre vii.
Cea mai veche forma de stapanire a fost cea numita si proprietate
aloidala (care nu fusese dobandita prin danie ci prin mostenire din mosi
stramosi).
La inceputul epocii feudale, in Moldova si Tara Romaneasca regula de
stapanire in cadrul proprietatii aloidale care purta asupra „bastinei” sau
„ocinei” era indiviziunea in care se aflau toti cei ce coborau din acelasi
stramos comun. Fiecare familie avea o cota parte ideala din intreaga „mosie”,
58
forma de proprietate care a ramas in indiviziune intre membrii familiei. Pe
parcursul vremurilor, proprietatea indiviza sia- redus tot mai mult domeniul
dreoarece acei coindivizari care reuseau sa iasa din indiviziune isi consolidau
tot mai mult averea, si prin bani sau acte de violenta, prin procese sau alte
manopere de multe ori necinstite au reusit sa-si mareasca averea in dauna
vecinilor. A fost caracteristic epocii medii, consolidarea marilor domenii
feudale, largite pe seama micii proprietati devalmase.
Proprietatea asupra terenurilor care faceau parte din acest domeniu era
intarita de catre domn si nu putea fi instrainata decat cu respectarea dreptului
de protimis al rudelor.
Un alt mod derivat de dobandire a proprietatii nobiliarea a fost
proprietatea donativa, provenita din danie domneasca, numita „miluire”.
Daniile erau facute de catre domn in primul rand boierilor pentru diferite
servicii, mai ales militare, facute acestuia sau pentru indeplinirea unor
treburii in aparatul de stat.
Beneficiarii unor astfel de danii au fost insa si taranii liberi, pentru
merite ostasesti manastirile sau mitropoliile. Domnul isi putea retrage
dania, daca cel astfel milostivit nu-si ducea la bun sfarsit insarcinarile
domnesti, procedura de revocare cunoscuta sub numele de „Preadalica”. El
putea face insa o danie irevocabila, scutind astfel pe donatar de riscul
predalicii, care putea astfel transmite la randul sau obiectul daniei
mostenitorilor sai. In semn de multumire, acesta trebuia sa-i daruiasca in mod
simbolic domnului, un cal sau o cupa, de unde si numele obiceiului „darea
calului” sau a „cupei”.
In Transilivania, un alt mod de dobandire a proprietatii nobiliare a fost
prescriptia achizitiva, care consta in stapanirea unui lucru in decursul
unui anumit rastimp. Regurile aplicabile uzucapiunii erau insa diferite in
raport cu pozitia de clasa a celui care invoca un astfel de mod de dobandire a
proprietatii.
In functie de titularii sai, proprietatea nobiliara putea apartine
domnului, boierilor si nobililor feudali ori bisericii.
In ceea ce-l priveste pe domn, acesta avea in proprietate toate averile
dobandite intr-unul dintre modurile aratate mai sus, caci si el ara un nobil
feudal.
In plus el beneficia si de averea dobandita in calitatea si prin
prerogativele sale de monarh, averi ce faceau parte din „camara
domneasca”, separata de visteria tarii. Asa cum am mai precizat-o mai sus,
incepand din secolul al XVIII-lea a inceput sa dispara distinctia dintre bunurile
personale ale domnului si cele ale coroanei si respectiv ale statului.
Ca si cei mai multi dintre boieri, precum si manastirile, domnia era
scutita de dari, astfel incat averile domnilor au crescut in mod considerabil.
Modul de constituire al proprietatii boieresti a fost urmarit mai sus,
astfel incat se cuvine a sublinia doar ca obiectul lui il puteau forma pamanturi,
munti, sate, branisti etc. si ca ele nu puteau fi instrainate decat cu

59
respectarea dreptului de protimis al rudelor. In caz de tradare (hiclenie),
proprietatile boieresti puteau fi confiscate de catre domn.
Proprietatea bisericeasca a fost costituita si ea tot prin modurile
descrise mai sus, referitoare la proprietatea nobiliara. Ea apartinea bisericii,
mitropoliilor, episcopiilor, eparhiilor, manastirilor, dar si a clerului format din
mitopoliti, episcopi, eparhi etc.
In plus, ea a fost constituita si prin danii particulare de bunuri mobile si
imobile. In Moldova si Tara Romanesca exista distinctie dupa model bizantin,
intre proprietatea mitropolitana si cea episcopala.
Proprietatea manastiresca a crescut considerabil, capatand intinderea
unor veritabile latifundii pe ale caror domenii lucrau robii iobagi, vecini sau
rumani manastiresti.

6.4.1.3. Proprietatea taraneasca


Ca si proprietatea oraseneasca, proprietatea taraneasca a avut un
caracter special in evul mediu, fata de cea nobiliara fiind mult mai redusa si
oricum, intr-o permanenta tendinta de diminuare.
Proprietatea taraneasca s-a caracterizat prin aceea ca ea a fost
mentinuta prin munca proprie a familiilor din cadrul obstilor satesti,
nefiind create relatii de dependenta in legatura cu folosirea si exploatarea ei.
Atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca, aveau drept de proprietate atat
taranii liberi cat si cei aserviti, ultimii asupra uneltelor de munca si a vitelor.
In Transilvania, proprietatea taranilor asupra pamantului a avut un
caracter individual dar si devalmas. Deosebirea a constat insa in regimul
aplicabil iobagilor, care aveau un drept de proprietate nobiliara dar si unul ca
obiect imobile, cu conditia ca acestea sa fi fost dobandite prin acet juridice.
Proprietatea taraneasca asupra pamantului pastreaza modul de
proprietate devalmas in cadrul obstii satesti, dar se vor accentua tendintele
de desprindere din devalmasie si de stapanire individuala, asa cum de altfel
s-a intamplat si in cazul proprietatii nobiliare. Legea Tarii permitea
instrainarea terenurilor in conditii mai putin restrictive, cu respectarea
dreptului de protimis al rudelor si vecinilor.
Procesul de dezagregare al obstilor a dus la acapararea pamanturilor
acestora de catre nobilii feudali tocmai prin iesirea din indiviziune a membrilor
sai.
In functie de titularii dreptului de proprietate si de conditia de aservire a
membrilor lor, anumite obsti sunt aservite nobililor feudali, astfel incat si
dreptul de proprietate al membrilor unor astfel de obstii defera calitativ de cel
al taranilor din obstile libere.

A. Dreptul de proprietate taraneasca in obstea libera


Unul din factorii de rezistenta ai obstiilor libere in fata tendintelor
acaparatoare manifestate de catre nobilimea feudala, l-a constituit
mentinerea starii de indiviziune al membrilor sai.

60
Stapanirea devalmasa asupra terenurilor obstii a continuat asupra
pasunilor si miristilor dupa strangerea recoltelor. Totodata, acest drept s-a
mentinut si in privinta apelor curgatoare si a baltilor din hotarele obstii, in
care se putea pescui, puteau fi construite mori si indiguite iazuri pentru peste.
In egala masura, stapanirea padurilor implica dreptul de a vana, de a pasuna
vitele sau de a cosi fan.
Stapanirea personala era exercitata asupra unei portiuni de teren
dezmembrata din proprietatea comunala prin munca proprie prin care era
data o alta destinatie sau o alta valoare lotului respectiv.
Prima forma de desprindere a constituit-o inca din feudalismul
timpuriu casa ingradita cu gard, pentru a se delimita de alte proprietati.
A doua forma a constituit-o campul, ocina, sau bastina sau delnita,
care au putut fi transmise prin mostenire. Ele erau constituite prin destelenire
sau defrisare.
Alte forme prin care s-a constituit proprietatea taraneasca in obstea
libera au fost43:
Poienile si fanetele, obtinute prin defrisare si intretinute pentru cositul
fanului. Obiceiul interzicea strainilor cositul fanului sub sanctiunea arderii
fanului cosit pe nedrept.
Prisaca sau tulpina erau intemeiate prin aruncarea de catre domn din
centru spre cele patru zari a unui topor, al unei maciuci sau al unei sageti
pentru demarcarea locului (obicei numit aruncarea armei). Prisacarul avea
dreptul de a se opune asezarii in apropiere a unei alte prisaci si putea opri
intrarea animalelor straine pe teritoriul stupinei sale.
Viile, presupuneau un volum de munca mai mare pentru amenajare si
intretinere, dar si deprinderi specifice acestui gen de cultura agricola. Ele
erau intemeiate pe terenuri provenite din pustii, pustiite sau curatori. Daca
terenul pe care era cultivata via apartinea altuia, implicit dreptul de stapanire
se diviza si el, intre proprietarul terenului si cel al culturii. In acest caz, pe
langa vinariciul domnesc, adica 10% din productia de vin, proprietarul culturii
ii datora si proprietarului terenului, de regula nobilul feudal, vinariciul
bisericesc.
Livezile (pometul) si gradinile de legume se intemeiau la fel ca si
viile si aveau acelasi regim juridic. Normele consuetudinare aparau pe
detinatorii prin sanctionarea taierii copacilor de catre straini.
Branistea era o portiune din padure scoasa din stapanirea devalmasa.
Daca padurea era insuficienta, putea fi plantata padure tanara numita
dumbrava sau rediu. Titulariul branistei putea interzice intrarea strainilor in
padure pentru a vana, cosi ori pentru pasunarea animalelor.
Stapanirea asupra apelor implica vadul de apa, adica accesul la apa
si vadul de moara, adica instalarea agregatului de macinat. Legea tarii
ocrotea dreptul primului intemeietor al vadului, ocrotindu-l impotriva celor
ce veneau ulterior, pe care ii impiedica sa construiasca vaduri pentru mori
(reaua asezare a morilor).
43
Apud E.Cernea si E.Molcut, op.cit., pag.103 si urm.

61
B. Dreptul de proprietate taraneasca in obstea aservita
In obstile aservite, dreptul de proprietate apartinea seniorului
feudal, boier sau nobil. Obstile aservite au aparut fie prin supunerea lor unui
astfel de nobil, fie, prin infiintarea de catre el a unei astfel de obsti numita
”slobozie”.
Taranul era dator sa presteze toate muncile necesare pentru seniorul
feudal, pastrand un drept de proprietate doar asupra casei, uneltelor si
animalelor de munca. In Transilvania, iobagii aveau doar posesia si folosinta
asupra terenurilor (sesiilor) lucrate de ei. Ei trebuiau sa-i remita nobilului
feudal a zecea parte din productia obtinuta de pe astfel de terenuri.

6.4.3.4. Proprietatea funciara urbana


Locuitorii oraselor si targurilor erau oamenii liberi care nu depindeau de
nimeni si nelucrand pamantul nu datorau nici obligatii de dijma decat daca
lucrau pamant domnesc sau boieresc.Prin acte speciale, domnii le-au
recunoscut orasenilor dreptul de proprietate asupra vetrelor caselor si
asupra unui mic teritoriu din apropiere.
Orasenii s-au bucurat de privilegii speciale avand in acest fel
posibilitatea de a-si apara dreptul de proprietate asupra pamanturilor
dobandite prin danie domneasca. Terenul aflat in stapanirea unei comunitati
urbane purta numele de „hotarul targului”. Terenul folosit pentru agricultura se
numea „tarina targului” si era lucrat dupa normele fixate de comnunitatile
locale.
Pe langa aceste terenuri din apropierea oraselor mai existau insa si alte
terenuri cu care domnii i-au miluit pe boieri sau alte manastiri. Au existat insa
si cazuri cand astfel de danii au fost facute din terenurile orasenesti, ceea ce
a dat nastere la indelungate procese de proprietate sau granituire.

6.4.2. Persoanele

In dreptul civil, statutul juridic al persoanei se determina in functie de


capacitatea sa juridica. Componentele moderne44 ale acestuia sunt
capacitatea de folosinta ce semnifica aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi si obligatii si capacitatea de exercitiu care inseamna aptitudinea
persoanei de a-si asuma obligatii incheind acte juridice.
Fara a face o analiza diferentiata a componentelor capacitatii juridice in
evul mediu, se cuvine a preciza ca toate persoanele aveau potrivit normelor
din Legea tarii capacitatea juridica, ceea ce inseamna ca in aceasta privinta
tuturor le era recunoscuta calitatea de subiect de drept, respectiv de a avea
drepturi si de a-si asuma obligatii.
Continutul capacitatii era insa diferentiat in functie de pozitia sociala,
de apartenenta persoanei la o anumita categorie sociala. Ea era diferita
44
In acest sens vezi Gh.Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de Editura
si Presa „Sansa”S.R.L., Bucuresti, 1992, pag.277

62
pentru marii boieri si marea nobilime, clerul inalt, boierimea si nobilimea
mijlocie, clerul inferior, orasenimea, taranimea libera, jeleri si robi.
Boierimea si nobilii feudali, constituiau categoria sociala avand
deplinatatea drepturilor si obligatiilor publice si private, la inceput fara
deosebiri in randul acestei clase.
Incepand din secolul XV, diferentele erau reflectate si in cadrul aceleiasi
categorii in raport cu proprietatea. Astfel dupa natura proprietatii, diferea
boierimea si nobilimea laica de cea ecleziastica, iar dupa marimea si
valoarea ei difereau marea boierime si clerul inalt, de boierimea mijlocie si
mica.
Clerul era de asemeni o clasa privilegiata care se bucura de toate
drepturile publice atat datorita averilor dar mai ales influentei pe care o avea
in treburile si organizarea de stat. Membrii acestei clase erau reprezentanti in
organele centrale ale statului si aveau competente in materie judiciara, in
sensul ca puteau judeca unele pricini penale, civile si canonice.
O situatie aparte a avut-o clerul ortodox din Transilvania, odata cu
declararea ortodoxismului care religie tolerata.
Orasenii si targovetii au constituit o categorie sociala fata de care
domnia a avut o atitudine cand ingaduitoare cand agresiva.Un bun exemplu
de cooperare intre domnie si oraseni il constituie privilegiile acordate
de Stefan cel Mare in primul sau an de domnie negustorilor brasoveni
invitati sa vina cu marfuri in Moldova in octombrie 145745. Unui
privilegiu asemanator acordat pescarilor de catre Petru Rares (1527-
1538) se datoreaza prima atestare documentara a Galatiului.
Privilegii asemanatoare le-a acordat Mircea cel Batran orasului
Campulung si Vlad Vintila orasenilor din Pitesti, Arges si Ramnic. In plus
orasenii se bucurau de unele privilegii fiscale iar unele dintre orasele din
Transilvania aveau chiar dreptul de a bate moneda si de a-si ridica armata
proprie.
Taranimea libera, alaturi de oraseni a avut capacitatea juridica a
omului liber, supus doar domniei, dar de pe o pozitie inferioara celei boieresti,
cu drepturi mai putine si cu mai multe si mai grele obligatii. In categoria
taranimii libere intrau si unii sateni cu obligatii militare asa cum erau calarasii
si rosiorii. Randurile taranimii libere au fost ingrosate cateodata si de
boierasii saraciti de sarcinile fiscale. In Moldova si Tara Romaneasca ei se
numeau mosneni si razesi, unii dintre ei fiind ridicati de domnie chiar la
ranguri dregatoresti.
In Transilvania, taranimea libera a avut o situatie mai buna decat in
Moldova sau in Tara Romaneasca. Asfel taraniii liberi, desi nu puteau ocupa
functii inalte in aparatul de stat, puteau indeplini unele mici functii
administrative pe plan local. De asemenea, ei puteu avea in proprietate

45
Deoarece brasovenii au avut unele indoieli, Stefan reinnoieste invitatia la 13 martie 1458 cand intocmeste in forma
solemna, ca martori figurand boierii si mitropolitul Teoctist. Potrivit acestui document, brasovenii sunt „volnici si slobozi
sa umble prin toata tara, si prin cetati, si prin targuri ca sa-si vanda marfa lor: postavuri si panza si bobou si orice ar
avea. Panza si boboul se vor vinde cu cotul, postavul su bucata”.

63
bunuri mobile si imobile pe care le puteau transmite liber prin acte juridice de
vanzare, schimb etc.
Taranii aserviti numiti in Moldova si Tara Romaneasca rumani si
vecini, iar in Ardeal iobagi, aveau libertatea ingradita de dreptul pe care
stapanul il avea asupra persoanei lor, un drept de proprietate incomplet.
Aceasta se explica prin faptul ca proprietarul putea sa vanda, sa
daruiasca sau sa dea zestre odata cu pamantul si pe taranii care ii
trudeau. Mai mult, dreptul pe care acesta il avea asupra taranului dependent
se intindea si asupra urmasilor sau in linie barbateasca. Soarta de
aservire a barbatului, era urmata si de catre sotia sa.
Taranul aservit avea un drept de proprietate personala asupra
gospodariei sale, ridicata prin munca proprie, precum si asupra mijloacelor
demunca (inventarul agricol) sau a animalelor de munca.
Starea de dependenta putea lua sfarsit doar cu voia stapanului, care o
putea dispune in schimbul unei sume de bani eliberarea taranului dependent.
In Transilvania, iobagii aveau un statut juridic mai precar decat cei
din Moldova si Tara Romaneasca. Ei nu aveau nici un drept public, nu
puteau avea in proprietate imobile iar pentru sesiile lor trebuiau sa plateasca
o serie de obligatii in munca, produse si bani. Libertatea lor se a se muta de
pe un domeniu pe altul a fost suprimata urmare razboiului taranesc condus
de Gheorghe Doja din 1514, si legiferata prin Tripartitul lui Werboczi in
acelasi an. De altfel, starea de dependenta si asuprirea iobagimii din
Transilvania, a constituit motivul numeroaselor ridicari la lupta
impotriva oprimarii feudale si nationale din 1437, 1534 sau 1784.
Dependenta personala prin interdictia mutarii de pe un domeniu pe altul
a fost instituita si in Tara Romaneasca la 1595 de catre Mihai Viteazul (1593-
1601) precum si in Moldova in 1628 de catre Miron Voda Barnovschi (1626-
1629).
Aceste masuri de inasprire a dependentei taranimii aservite au avut
insa un efect de scurta durata, urmarile lor constand in fuga masiva a
taranilor aseviti de pe mosii.
Robii, tatarii si tiganii au fost atestati pentru prima oara in secolul al
XIV-lea. Robia este contemporana migratiei tatarilor, pecenegilor si
cumanilor.
Robii din Tara Romaneasca si Moldova erau impartiti in trei categorii,
respectiv robii domnesti, cei manastiresti si cei boieresti.
Stapanii de robi puteau dispune de ei ca de orice bun mobil sau imobil,
avand fata de ei obligatia de a-i imbraca si hrani, dar si dreptul de a-i
pedepsii, de a-i casatori sau chiar de a-i desparti.Starea de robie era
ereditara, copiii robilor devenind la randul lor robi.
Pentru uciderea robului unui alt stapan, putea cere despagubire in
vederea compensarii fortei de munca pierdute in acest fel.
Strainii erau tolerati in tarile romane, mai ales daca erau crestini. Lor le
era permis sa-si desfasoare negotul, sa intemeieze comunitati proprii si sa-si
ridice lacase de cult, asa cum s-au bucurat armenii si grecii. Ei puteau
64
„impamanteni”, fie prin numirea de catre domn intr-o dregatorie, fie prin
casatoria cu o pamanteana.

6.4.3. Rudenia
Rudenia este legatura dintre doua sau mai multe persoane. Aceasta
legatura poate rezulta din faptul nasterii a doua persoane dintr-un
ascendent comun si se numeste rudenie fireasca sau de sange, din alianta
care genereaza raporturi intre grupul de rude al unui sot cu grupul de rude al
celuilalt sot (incuscrire), din consumarea tainelor botezului si cununiei
subsecvent carora nasii devin rudele finilor, numita rudenie spirituala si din
acte juridice de adoptie, infratire etc., numita si „rudenie din calimara”
datorita caracterului ei consensual, prin care se creeaza relatii de rudenie
intre doua sau mai multe persoane si rudele lor.
Rudenia fireasca numita si rudenie naturala sau de sange,
recunoscuta si in dreptul roman se intemeiaza pe faptul nasterii.
Ea poate fi directa, atunci cand se stabileste intre tata si fiu sau
colaterala cand este vorba despre frati. La randul ei, rudenia in linie dreapta
poate fi ascendenta sau suitoare (de la fiu la tata si bunic) sau
descendenta, coboratoare de la bunic, tata, fiu nepot.
Rudenia naturala poate fi colaterala atunci cand doua persoane au
acelasi ascendent comun (intre frati, veri, unchi, matusi etc).
Gradele de rudenie se stabilesc in functie de numarul de nasteri intre
doua persoane sau pana la autorul comun. Spre exemplu rudenia dintre tata
si fiu este una directa descendenta de gradul I, caci o singura nastere, a fiului
ii desparte pe ei. Rudenia dintre frati este una colaterala de gradul II,
deoarece de la unul la celalalt, spre autorul comun exista doua nasteri.
Acest mod se stabilire a rudeniei de sange este valabil si in prezent.
Rudenia prin alianta se intemeiaza pe casatoria sotilor. In traditia
romaneasca, sotia trebuia sa-l urmeze pe sot, stabilindu-se la locuinta
parintilor acestuia. Rareori se intampla ca sotul sa se stabilesca la casa
socrilor, ceea ce constituia pentru el o situatie de inferioritate.
Fara sa aiba gospodaria impreuna cu socrii, acestia erau considerati ca
si parinti pentru ambii soti.
Rudenia spirituala „nasia” se intemeia pe relatia stabilita intre nasi si
fini prin taina a botezului si cea a cununiei religioase, fiind considerata de
normele canonice mai puternica chiar decat rudenia fireasca. Finii erau datori
sa le acorde ascultare si respect nasilor pe care ii numeau parintii lor
spirituali. La randul lor, nasii trebuiau sa le poarte de grija finilor, cei de botez
fiind obligati sa-si cunune finii ajunsi la varsta casatoriei. Fiind considerati ca
si rude, era interzisa casatoria dintre nasi si fini.
Alta forma de rudenie intemeiata pe taina botezului, era „fratia de
cristelnita” stabilita intre copiii botezati in apa din aceeasi cristelnita
considerati ca si frati buni. In unele zone ale tarii, copii alaptati de aceeasi
doica sau de acelasi san se socoteau „frati de lapte”.

65
Adoptia si infratirea erau alte forme ale rudeniei, intemeiate pe
consimtamantul celor ce se implicau in acest gen de acte juridice.
Adoptia, numita si infiere sau „luare de suflet”, a fost mai rar intalnita in
evul mediu romanesc, dar avea o semnificatie aparte si crea relatii de rudenie
intre infiat si infietori si rudele acestora. Infierea se facea cu consimtamantul
parintilor, infiatul dobandind prin infiere numele infietorilor, dar si toate
drepturile rezultate din noua filiatie.
Alte forme de rudenie create prin consens, au fost infratirea si
insuratirea. Prin infratire, doi barbati hotarau ca respectand un anumit ritual
(de regula „ruperea furcii”) sa se infrateasca si sa se stapaneasca aceeasi
mosie. Obiceiul era adaptat si in privinta a doua femei, care se „insurateau”.
In Moldova si Tara Romaneasca era mai cunoscuta si „fratia de cruce”.

6.4.4. Familia
Familia in evul mediu romanesc se constituia prin casatoria celor doi
soti. De altfel insasi casatoria constituia un element esential si obligatoriu in
ciclul vietii, subliniat de obiceiul ca si celor morti necasatoriti sa li se
organizeze o nunta simbolica, „nunta mortului”, existand si in zilele noastre ca
in caz de deces, tinerele fete sa fie inmormantate in rochie de mireasa.
Incheierea casatoriei era precedata de o logodna. Pana la perfectarea
casatoriei, logodnicii se vizitau reciproc (”vederea in fiinta”), purtau discutii
(„urmarea de vorba”) se prezenta zestrea, iar viitorul mire trebuia sa arate
care-i este averea si ce parte de pamant i se cuvenea de la parintii sau de la
fratii sai. Apoi. Petitorii negociau cu parintii fetei zestea apoi intelegerea era
urmata de un ospat. Pentru incheierea logodnei, ca si a casatoriei, era
necesar consimtamantul tinerilor in cauza, iar in caz de neintelegere, decisiva
era autoritatea paterna.
Casatoria se incheia prin consimtamantul liber exprimat al celor doi
soti. Ea constituia un act public celebrat cu acordul parintilor in fata si cu
benedictiunea autoritatii bisericesti. Ca o consecintaa incheierii casatoriei,
in Transilvania preotii parohi aveau obligatia de a tine registre de casatorie
in care erau obligati sa treaca numele sotilor, al martorilor, ziua si locul
celebrarii actului religios.
In privinta varstei, mirele trebuia sa fie mai mare decat mireasa, iar
casatoria se incheia de regula la varste fragede fata de perceptiile actuale.
Dreptul scris care a reluat unele obiceiuri instituia regula ca „baietii sa fie
puberi, iar fetele apte pentru barbat” adica primii sa fi trecut de 14 ani, iar cele
din urma de 12.
Numeroase si variate erau impedimentele la casatorie. Ele se
intemeiau in primul rand pe rudenia viitorilor soti, caci era oprita casatoria
intre consagvini si afini pana la gradul al VII-lea, precum si cea dintre nasi si
fini. Tutorele nu se putea casatori cu pupila atata vreme cat ii administra
averea, si nici preotii daca viitoarea sotie era de o alta confesiune. Lipsa
acordului parintilor putea constitui un impediment dar usor de trecut prin

66
„fuga mirilor” sau prin „rapirea miresei”, obicei sugerat si in zilele noastre in
cursul nuntii, cand se da de veste ca „mireasa a fost furata”.
De asemenea era oprita o persoana sa se recasatoreasca de mai mult
de trei ori.
Ceremonialul nuntii a fost redat cu fidelitate in traditiile populare si
este inca pastrat cu sfintenie in unele zone ale tarii.
In raporturile dintre soti, hotaratoare era supunerea sotiei fata de
barbatul ei, principiu regasit si in perceptele biblice.
Ea era obligata sa-l urmeze pe sotul ei si sa-i fie fidela. Sotul avea
asupra sotiei un drept de corectie, in sensul ca putea sa o certe, „s-o bata
putintel, cu masura, sa nu se prea treaca”, iar in caz de vina mare „s-o bata
cu vrasmasie oricat de mare” si chiar „sa o inchiza cum ar fi in temnita si sa o
puna in hiara”.
Divortul era admis insa el constitua o raritate. Cu ocazia divortului se
facea si impartirea bunurilor aduse sau dobandite in timpul casatoriei, iar in
privinta copiilor, baietii il urmau pe tata si fetele pe mama.
In caz de desfacere a casatoriei din motive neinputabile sotiei, zestrea ii
era restituita, dar in cazul culpei acesteia, zestrea era oprita de catre sot.
Puterea parinteasca era absoluta, parintii putandu-si in caz de nevoie,
chiar vinde copii. Drepturile si obligatiile dintre parinti si copii aveau un
caracter de relativa reciprocitate. Emanciparea copiilor avea loc atunci cand
parintele abuza de puterea parinteasca, cand se impartea averea de bastina
intre fii (emanciparea fata de baieti) si cand se casatoreau fetele
(emanciparea fata de fete). In familiile cu mai multe generatii (bunici-parinti-
copii), puterea parinteasca era exercitata de catre bunic, acestuia
supunandu-i-se atat tatal cat si nepotii.

6.4.5. Succesiunile
Succesiunea sau mostenirea constituie transmiterea averii unei
persoane decedate, catre succesorii acesteia, determinati prin vointa legii sau
a defunctului. Prin moartea unei persoane si deschiderea succesiunii
acesteia treceau asupra succesorilor sai, bunurile si datoriile sale.
Succesiunea se deschidea in momentul mortii firesti si in beneficiul unei
persoane existente la acea data si care nu este nedemna, in sensul ca putea
avea calitatea de mostenitor.
In feudalism, pana in secolul al XV-lea succesiunea se transmitea
potrivit legii, adica obiceiului, iar mai apoi potrivit vointei defunctului
exprimata prin testament „cu limba de moarte”.
Succesiunea legala, ab intestat cunostea urmatoarele clase de
mostenitori :
 mostenitorii legitimi, descendentii, ascendentii si colateralii;
 copilul din afara casatoriei, in raport cu succesiunea mamei si a rudelor
ei;
 infiatul fata de averea parintelui lui sufletesc si viceversa;

67
 sotul supravietuitor si vaduva saraca;
 autoritatile publice in cazul succesiunilor vacante.
Mostenitorii legali directi erau considerati descendentii defunctului.In
Tara Romaneasca opera privilegiul masculinatii, in sensul ca numai in lipsa
baietilor, la o succesiune puteau participa si fetele. Ele isi primeau partea lor
din averea parinteasca prin inzestrare, de obicei in bani sau in lucruri mobile.
Daca defunctul lasa copii din mai multe casnicii, succesiunea parintelui
comun se impartea intre acestia.
In privinta colateralilor, rudenia era luata in considerare pana la a opta
spita si putea fi dovedita cu martori. Sotia defunctului, daca avea copii din
casatoria respectiva, facea si ea parte din categoria mostenitorilor.
Monahii din manastiri mureau fara posteritate economica, in sensul
ca intreaga lor avere dobandita dupa intrarea monahala ramanea lacasului
unde au slujit ultima oara, regula mentinuta si in zilele noastre prin reguli de
drept speciale.
Averile celor ce mureau fara succesori erau culese de stat, adica de
domn sau organele fiscale.
In Transilvania, Tripartitul lui Werboczi instituia reguli speciale privind
succesiunile.
Bunurile care faceau obiectul succesiunii nobiliare se imparteau in
bunuri mostenite (care reveneau descendentilor si in lipsa acestora
ascendentilor si colateralilor), bunuri donative (reveneau indeosebi baietilor
si in mod exceptional fetelor), bunuri cumparate (se transmiteau si celuilalt
sot – daca figura in actul de proprietate), bunuri dobandite prin schimb
(mostenite numai de baieti) etc.
In ceea ce priveste succesiunea iobagilor, in lipsa succesorilor legali, ei
puteau lasa averea prin testament doar in privinta bunurilor mobile, deoarece
imobilele lor dobandite prin mostenire le mosteneau in totalitate stapanii
mosiilor. Bunurile imobile dobandite, treceau numai in cota de ½ in stapanirea
nobilului feudal.
Preocuparea pentru cinstirea mortului se materializa in „pomenirea” sa
la inmormantare si la parastase, facute cu masa si pomeni, pentru „usurarea”
sufletului mortului. Este si motivul pentru care o buna parte din averea sa,
„partea sufletului”, ce putea ajunge pana la 1/3, era pastrata pentru
indestularea grijilor sufletesti ce cuprindeau dupa datina pe langa cheltuielile
de inmormantare si costul pomenilor pana la sapte ani, al dezgroparii
osemintelor si chiar a zidirii unei fantani pentru sufletul mortului la care sa-si
potoleasca setea trecatorii.

6.4.6. Obligatii si contracte


Dreptul cutumiar feudal romanesc nu ofera suficiente informatii pentru a
trage concluzii daca in „Legea tarii” sunt conturate cat de cat izvooarele,
dinamica sau stingerea obligatiilor. Formele raspunderii colective sunt cele
mai frecvent utilizate, mai ales in materie fiscala, penala sau comerciala. Este
evocata in istoriografie
68
„despagubirea de la altul”, ca modalitate de raspundere colectiva pe plan
international.
Datorita faptului ca nevoile feudalului si ale curtii sale nu puteau fi
satisfacute numai prin munca taranilor dependenti si a meseriasilor de la
curtea sa, schimbul de produse, actele translative de proprietate si orice alte
acte sau fapte din domeniul obligatiilor au fost ca si inexistente.
In dreptul popular romanesc obligatiile luau nastere ocazionat de
evenimentele importante ale vietii omului asa sunt nasterea si nunta. In
astfel de ocazii se schimbau daruri in vederea inzestrarii mirilor, stravechi
obicei. Cu prilejul strangerii recoltei sau a construirii unei case, se apela la
munca in comun (claca), imprejurare in care potrivit traditiei, intreaga
comunitate sateasca avea obligatia de a participa.
In dreptul scris, contractele ca surse de obligatii trebuiau sa fie bazate
pe acordul comun si sa nu fie afectate de nici un viciu de vointa. In
materia obligatiilor, in dreptul din Transilvania feudala existau diferentieri intre
diversele categorii sociale.
Izvoarele scrise vorbesc indeobste despre executarea obligatiilor care
se faceau asupra bunurilor dar si asupra persoanelor, puse in pericol de a-si
pierde libertatea.
Cel mai intalnit contract a fost contractul de vanzare-cumparare, care
avea de regula ca obiect pamant, robi, iazuri ori mosii. Pretul era stabilit in
bani, dar el putea fi exprimat si in bani si bunuri sau chiar in prestari servicii.
Consimtamantul trebuia sa fie dat de buna voie (fara sila). In privinta
pamantului, trebuia respectat dreptul de protimis al rudelor si al vecinilor,
anuntati despre vanzare prin „strigarea” ei vreme de trei zile. Daca vanzarea
se facea fara de stire, rudele sau vecinii erau indreptatiti sa o rascumpere in
vreme de 10 ani. Vanzarea era intarita de aldamasari persoane care
participau la o mica petrecere in cadrul careia era baut aldamasul. Scopul
organizarii acesteia, era pentru ca participantii sa poata marturisi eventual
mai tarziu, ca vanzarea s-a facut public, si ca a fost respectat dreptul de
preemtiune al rudelor si vecinilor, care particiau si ei la bautul aldamasului.
Alte contracte reale au fost cel de donatie si cel de schimb sau de
imprumut.
Proba contractelor civile se facea cu aldamasarii, darea mainii si
juramantul. Initial acestea au fost conditii de existenta a contractelor, apoi ele
au folosit la dovedirea conventiilor incheiate.
A „da mana” sau „a bate palma” avea semnificatia acordului de vointa
realizat intre parti, care in timp a devenit un simplu obicei faptic cu rezonanta
in domeniul curtoaziei cotidiene.

6.4.7. Dreptul penal


Ca orice oranduire sociala, si in evul mediu dezvoltat romanesc, dreptul
penal a fost intrumentul juridic prin care au fost consolidate si aparate relatiile
si valorile sociale cele mai importante ale societatii. Infractiunea era fapta
socialmente periculoasa care aducea atingere valorilor sociale ale societatii
69
feudale, insotita de multe ori si de conceptia mistica a pacatului, pentru a
carei comitere faptuitorul era pedepsit.
Infractiunile, numite vini, puteau fi mai mici, sanctionate cu gloaba sau
mai mari, care avand un caracter public erau mai aspru pedepsite, fie cu
moartea, fie cu dusegubini.
Vinile mari, erau infractiunile cele mai grave, indreptate impotriva
statului sau/si a domnului, precum si abaterile de la dogmele religioase.
Inalta tradare sau „hiclenia”, era cea mai grava infractiune in sistemul
dreptului feudal. Ca si alte state ea consta in incalcarea datoriei de credinta
fata de domn si implicit fata de statul pe care acesta il intruchipa. Ea se
manifesta prin rebeliune, uneltire impotriva tarii ori refuzul acordarii ajutorului
militar. Ea era pedepsita cu maortea prin spanzurare daca autorul ei era un
om simplu sau prin decapitare daca era un nobil feudal, precum si cu
confiscarea averii. Aplicarea pedepsei era atributul exclusiv al domnului care
putea imbraca forma cea mai severa, constand in spanzurarea sau tragerea
in teapa a boierilor, care prin abuz putea fi extinsa si asupra rudelor acestora.
Neascultarea poruncii domnesti „osluhul”, era in cazuri mai grave
asemanata chiar hicleniei si se pedepsea ca atare. In cazurile mai putin
grave, ea putea fi pedepsita si cu gloaba.
Falsificarea monedei „calpuzania”, era si ea indreptata impotriva
autoritatii domnesti, singura indreptatita sa bata moneda. Pedeapsa, care a
urmat canoanele bizantine consta in decapitare, arderea cadavrului si
confiscarea averii.
Cele mai cunoscute abateri de la dogmele religioase au fost erezia,
apostazia si ierosilia.
Erezia consta in abaterea constienta de la dogma religioasa prin fapte
sau convingeri marturisite. Pentru astfel de vini, pedeapsa prevazuta in
pravilele bizantine, preluata mai tarziu si de pravilele romanesti, era „moartea
cumplita”.
Apostazia consta in lepadarea calugarului de cinul calugaresc si
reintrarea lui la viata laica. Faptuitorul era mai intai supus canoanelor
bisericesti: el era „afurisit”, apoi supus la torturi si in cele din urma afurisit a
doua oara. Daca persista in hotararea sa, el era deferit justitiei mirene pentru
a fi „certat”, agoniseala lui ramanand manastirii de la care a fugit.
Ierosilia, era definita ca fiind orice greseala a omului fata de biserica.
Ea putea consta in „impreunarea trupeasca in biserica sau cu o calugarita”,
sau furtul de lucruri sfintite dintr-un loc sfintit.
Omuciderea sau „moartea de om” era de asemenea o infractiune
foarte grava dominata de conceptia razbunarii (moarte pentru moarte!). Nu se
facea inca deosebire intre omorul premeditat sau nepremeditat.
Paricidul, consta in uciderea parintilor, copiilor sau fratilor sotiei.
Pedeapsa traditionala era arderea de viu, considerata moartea cea mai
cumplita.
Infractiunile impotriva proprietatii, furtul si talharia erau pedepsite cu
asprime.
70
Talharia constand in furtul comis prin violenta, era cunoscuta sub
numele de jac, jacuire, jaf sau talhasug. Aceasta infractiune era pedepsita
cu moartea prin spanzurare.
Furtul care consta in insusirea pe nedrept a lucrului altuia, numit si
„furtisag”, era cea mai frecventa infractiune. In functie de gravitatea lui, era
pedepsit cu ocna, mutilarea, surghiunul sau gloaba.
Infractiunile contra moralei, violul, rapirea de fete, adulterul si bigamia
erau aspri pedepsite. In plus, in caz de adulter, sotia adulterina pierdea
zestrea in favoarea sotului ultragiat.
Vinile mici erau infractiunile mai putin grave, a caror sanctionare era
de regula mai blanda. Dintre acestea enumeram mai jos:
Marturia mincinoasa,”limba stramta” sau „sperjurul” in cadrul unui
proces erau aspru sanctionate, ajungandu-se chiar la insemnarea cu fierul
rosu, daca se repeta de patru ori.
Denuntarea calomnioasa „sudalma mare” era pedepsita cu aceeasi
pedeapsa cu care ar fi fost sanctionat cel impotriva caruia s-a comis
infractiunea.
Loviturile (cu palma sau cu toiagul), ranile si vatamarile corporale,
numite „ucisaturi” erau sanctionate cu gloabe, insotite de obligarea
autorului la despagubirea incapacitatii fizice provocate partii vatamate.
Insulta sau „sfada” era savarsita cu prilejul certurilor de hatarnicie era
sanctionata cu gloaba.
Pentru toate infractiunile, obiceiul permitea o larga aplicare a principiului
compozitiunii prin care puteau fi rascumparate cele mai multe infractiuni.
Chiar si in cazul pedepsei cu maortea cei pedepsiti puteau sa-si rascumpere
„capul” sau „gatul”.
Pedepsele aveau un pronuntat caracter aplicativ, ele mergand de la
pedeapsa cu moartea, inchisoarea la ocna, temnita, puscaria, pana la cele
banesti.
Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spazurare,
decapitare, tragerea in teapa, arderea de viu, innecarea, ingroparea de viu
sau sugrumarea), mutilarea, infierarea si bataia (cu toiagul, pe ulita, la talpi
sau cu buzduganul).
Pedepsele privative de libertate imbracau una din urmatoarele forme:
inchiderea la ocna, temnita, grosul, varta ori surghiunul.
Pedepsele pecuniare constau in desegubina, gloaba sau confiscarea
averii.
Pedepsele accesorii sau complementare erau tortura, degradarea
civica si raderea barbii.
Legea tarii spre deosebire de normele penale din Ardeal unde nobilii
erau autorizati ca pe domeniile lor sa ridice spanzuratori, sa pedepseasca si
sa cazneasca, nu permitea torturarea celor vinovati si nici supunerea la
cazne.
Potrivit legii, pedeapsa capitala pentru boierii hicleni se executa prin
lovirea cu buzduganul de catre domn, dar si cu taierea capului sau
71
spanzurarea daca cel hiclean nu era boier. In afara de domn, puteau
pronunta pedeapsa cu moartea si marele vornic, banul ori manastirile
investite cu competenta de a judeca in satele lor orice vina.

6.4.8. Procedura de judecata


In ceea ce priveste organizarea judecatoreasca, ea s-a facut prin
investirea de catre statul feudal cu competenta judiciara a dregatorilor
teritoriali pentru rezolvarea pricinilor penale sau civile. Cazurile cele mai
grave erau judecate de catre domn sau de catre inaltii dregatori, asa cum au
fost marele vornic sau banul Craiovei. La sate au fost pastrate prin traditie
instantele „oamenilor buni si batrani”, iar in targuri cele ale soltuzilor si
pargarilor.
Procedura de judecata se desfasura in fata instantelor competente, in
cadrul procesului urmarindu-se respectarea formalismului incadrat in anumite
ritualuri religioase.
Judecata domneasca avea un caracter solemn, la ea asistand doar
marii boieri. Ca sef al statului si varf al ierarhiei feudale, domnul era arbitru
intre boieri si judecator al tuturor supusilor sai. Ca organ de judecata, domnul
era judecator suprem tinand „marele scaun de judecata al domniei”. El era
indrepatit sa judece in prima si ultima instanta pricinile de importanta majora
si sa evoce orice pricina judecata de o jurisdictie speciala cum era cea
bisericeasca.
Judecata se facea „dupa lege si dreptate”, fiind recunoscute judecatile
drepte ale unor domni precum Petru Rares sau Radu cel Mare. Caile de atac
nu erau cunoscute, dar acelasi proces putea fi redeschis de catre partea
nemultumita la aceeasi instanta sau la una superiara, putand apela inclusiv la
judecata domneasca. Hotararile pronuntate de domn nu puteau fi apelate
decat in fata unui alt domnitor, care l-ar fi succedat la tron.
Probatiunea judiciara se realiza prin mijloace de proba scrise sau
orale.
Probele scrise erau cele provenite din cancelaria domneasca, hrisoave
si carti domenesti si zapiisele particulare, care erau cercetate cu prioritate in
procesele privitoare la proprietate si hotarnicie. In cazul pierderii sau
deteriorarii lor, ele puteau fi reconsstituite de catre sfatul domnesc in temeiul
dispozitiilor unor martori.
Probele orale constau in marturisirea simpla, juratorii si juramantul cu
brazda.
Cel mai important mijloc de proba era considerat a fi marturisirea
(recunosterea) invinuitului, care in Transilavania putea fi obtinuta si prin
tortura (proba fierului rosu).
Juratorii erau persoane de aceeasi conditie cu partea din proces de
aceeasi conditie sociala, care depuneau juramant in biserica privitor la
obiectul pricinii civile sau la reputatia unei persoane.
Juramantul cu brazda intalnit inca din antichitatea geto-daca,
simboliza autoputernicia pamantului zeificat si atot stiutor. Pamantul se punea
72
pe cap sau intr-o traista purtata pe umeri de catre cel desemnat sa mearga
corect pe hotarul adevarat al terenului aflat in litigiu.

6.5. Dreptul scris in Evul Mediu

6.5.1. Conditiile aparitiei dreptului scris


Destramarea relatiilor sclavagiste al caror punct de plecare l-a constituit
retragerea aureliana din Dacia, au consolidat o intrepatrundere a normelor
dreptului roman cu cele ale dreptului autohton, dacic.
Este neindoios faptul ca Legea Tarii a cunoscut vadite influente din
dreptul roman. Biserica crestina a pus insa in contact civilizatia
dunareana cu cea bizantina. In acest fel, influenta dreptului roman asupra
evolutiei dreptului romanesc a continuat si in epoca medie, in forme mai mult
sau mai putin accentuate. Impunerea ca si superioare a normelor juridice
receptate de catre romani din dreptul bizantin s-a facut printr-un proces de
lunga durata impus in primul rand de necesitati practice. Apoi, adaptarea lor
vechilor obiceiuri din Legea Tarii, s-a facut si datorita unei „compatibilitati” ce
rezulta fara dubiu din originea comuna romana a normelor din dreptul
romanesc si a celor bizantine.

6.5.2. Aparitia pravilelor


Domnia a fost in permanenta interesata de consolidarea puterii
centrale. Aceasta nu se putea realiza decat printr-un cadru legislativ unitar,
dominat la randul sau de puterea domneasca. Or, diversitatea cutumelor si
caracterul lor neuniform sub aspect geografic, a dat justificare domniei
sa tinda spre unificarea normelor juridice in scopul consolidarii si
centralizarii puterii statale exercitata de monarhul feudal, indiferent cum s-a
numit el, voievod, principe sau domn.
Pe de alta parte, avand in vedere implicarea divinitatii in explicarea
originii si functionarii puterii domnesti, biserica a constituit sprijinul cel mai de
nadejde a domniei in consolidarea relatiilor societale.
Asa s-a ajuns ca domnul sa impuna bisericii crearea unui climat juridic
inspirat din normele divine, climat care nu putea fi asigurat decat prin
preluarea dogmelor religioase, aplicate relatiilor sociale. Cum insa biserica
ortodoxa tarile romane s-a aflat in permanenta, inca din inceputurile
crestinarii sub influenta bizantina si receptionarea canoanelor religioase s-a
facut tot din izvoarele bizantine, insa pe filiera slava. Este si motivul pentru
care limba cancelariei domnesti a fost cea slava, asemenea si primelor scrieri
juridice aparute si ele tot in limba slava.
Aceste texte au fost redactate din porunca domnilor sau a mitropolitilor,
asa incat ele au avut un caracter oficial. Forta lor normativa a fost data in
special de imprejurarea ca ele aveau un caracter general si impersonal,

73
aplicandu-li-se in egala masura atat a clerului cat si a laicilor, atat in viata
religioasa dar si in cea mireana.
Cu tot caracterul lor progresist insa, pravilele nu au inlaturat Legea
Tarii, nescrisa, care a continuat sa se aplice. Mai mult decat atat, decaderea
politica vreme de 100 de ani a domniei subsecvent omenilor turco fanariote a
facut ca vechile pravile sa se piarda sau sa-si diminueze importanta.

6.5.2.1. Pravilele in limba slavona


La inceputurile aparitiei lor, pravilele au fost multiplicate in manuscrise,
iar din secolul al XVII-lea acestea au fost tiparite.
Cele mai vechi scrieri de drept canonic sunt Pravila de la Targoviste
din 1452, scrisa din porunca lui Vladislav al II-lea de catre gramaticul
Dragomir si Pravila de la manastirea Neamtului din 1474 numita „Pravila
cea mare”, redactata in anul 1474 din porunca lui Stefan cel Mare de catre
calugarul Gervasie.
In 1512 in Moldova, ierodiaconul Nicodim redacteaza din porunca lui
Bogdan al III-lea Pravila de la manastirea Bisericani, iar in 1557 apare
Pravila de la manastirea Neamtului redactata din porunca mitropolitului
Grigore.
In 1581 este redactata de catre sihastrul Lucaci din porunca episcopului
Eustratie Pravila de la manastirea Putna, iar in 1636 apare Pravila de la
manastirea Bistrita.
Toate aceste scrieri au fost inspirate de nomocanonul „Sintagma
alfabetica” redactata de Matei Vlastares in 1335, pravilele si comentariile
parintilor bisericii autori de nomocanoane Ioan Postelnicul si Nichita
Eracleanu, precum si de textele legislative ale unor imparati ai Bizantului asa
cum a fost Leon Filozoful.

6.5.2.2. Pravilele in limba romana


Aparitia primelor pravile in limba romana dateaza din secolul al XVI-lea.
Prima scriere a fost „Pravila Sfintilor Apostoli” tiparita la Brasov de
diaconul Coresi intre 1560-1562. Datorita faptului ca a fost descoperita in
1921 la Ieud in Maramures, ea este cunoscuta si sub numele de Pravila de
la Ieud. Un exemplar identic a circulat si in Moldova la inceputul secolului al
XVII-lea sub titlul de „Pravila de isprava a oamenilor si de toate pacatele
si greselile”. Tot o reproducere a textului scris de Coresi a continut si
„Pravila sfintilor dupa invatatura marelui Vasile”, care a inclus si textul
slavon al Pravilei de la Putna.
La fel de insemnata a fost si „Pravila de la Govora” numita si
„Pravila cea mica” scrisa in 1640 din indemnul lui Matei Basarab. Spre
deosebire de altele scrieri anterioare, aceasta lucrare s-a inspirat si din
vechile obiceiuri romanesti, continand asadar atat norme de drept canonic
dar si dispozitii de drept laic.

74
Pravilele in limba au circulat atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca
sau Transilvania in editii diferite. Ele se aseamana avand la baza aceleasi
texte cu deosebiri dialectale, cu omiterea sau adugarea anumitor paragrafe.

6.5.3. Normele de drept din continutul pravilelor


Continutul pravilelor este deosebit de variat, ele incluzand texte juridice
nesistematizate pe ramuri. Tot ca o caracteristica generala, in cuprinsul lor
sunt tratate impreuna si fara de sistematizare texte laice si texte religioase din
domeniile dreptului penal, civil sau procesual. De asemenea sunt cuprinse si
scrieri fara de legatura cu dreptul asa cum au fost referirile istorice la
sinodurile si parintii bisericii ortodoxe, ori tabelele pentru calcularea timpului.
Pe materii de drept, mai importante au fost urmatoarele abordari:
Normele consacrate familiei se refereau la casatorie, divort, logodna
si rudenie.
Casatoria trebuia facuta „dupa lege”, adica potrivit canoanelor
bisericesti, neadmitandu-se casatoria „fara de lege”. Nu era admisa nici
casatoria dintre un fost rob si fosta sa stapana.
Logodna era reglementata ca si un contract sub influenta bizantina,
caracterizata ca si o semi-casatorie.
Divortul era admis mai cu seama atunci cand sotul a furat din biserica.
Rudenia era categorisita „in sus”, „in jos”, „de mijloc’, „spirituala” sau
din infiere. Constituia impediment la casatorie rudenia spirituala precum si
cea rezultata din infiere. De asemenea nu era permisa casatoria intre copiii
„de suflet” si „cei trupesti”.
Materia contractelor continea reglementari referitoare la contractele
de emfiteoza (arendarea unui teren pe termen foarte lung pana la 99 ani,
interval in care arendasul se bucura de dreptul de posesiune deplina a
terenului) vanzare, zalog, imprumut sau depozit.
Textele cu caracter penal defineau infractiunea ca pe „un pacat’
astfel incat si pedeapsa urma sa aiba menirea unei ispasiri.
Dintre infractiunile cele mai frecvente, in ceea ce priveste furtul se facea
distinctie intre cel comis din biserica, din targ sau din „gropile din cereale”.
O alta categorie de infractiuni erau asa numitele „vrajbi” in categoria
carora intrau insulta (sfada, calomnia (clevetirea) si falsificarea de moneda
(calpuzania).
Sistemul pedepselor era si el impartit in cele fizice (bataia, mutilarea si
pedeapsa cu moartea) si cele duhovnicesti, constand in matanii, rugaciuni,
plocoane si oprirea de la mancarurile cu sare (posturi).
In ceea de priveste procedura de judecata a fost sumar consacrata de
textele pravilelor. Se facea vorbire despre mijloacele de probatiune (marturia
si juramantul), dar si despre marturia falsa sau despre incriminarea
judecatorilor care se lasau mituiti.

6.5.4. Operele legislative ale domnitorilor Vasile Lupu (1634-1658) si


Matei Basarab (1632-1654)
75
Cele mai importante izvoare ale dreptului ascris medieval romanesc au
fost unanim recunoscute ca fiind ale domnitorilor Vasile Lupu si Matei
Basarab. Ele au aparut aproape concomitent intre anii 1646 si 1652 si au
avut un continut asemanator. Ele au avut menirea de a consolida puterea de
stat centralizata a domniilor, desi boierimea le-a interpretat in sensul ingradirii
prerogativelor domnesti. Pentru domnie, ele au constituit mijlocul juridic de a
interveni cu reglementari ferme in diferite domenii ale vietii sociale.
Pravila lui Vasile Lupu de la 1646, prima legiuire romaneasca oficiala
cu caracter laic, a fost scrisa de logofatul Eustratie si tiparita in Iasi la
manastirea Trei Sfetitele avand titlul complet „Carte romaneasca de
invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte giudete cu zisa si cu toata
cheltuiala
a lui Vasile voievodul si adomnului Moldovei, den multe scripturi talmacite din
limba italieneasca pe limba romaneasca”, pe scurt „Carte romaneasca de
invatatura”.

Ea a fost inspirata din legea bizantina agrara (Nomos Gheorghicos) si


din „Praxis et theoricae criminalis” a lui Prosper Fanaricci.
Pravila lui Matei Basarab a fost tiparita in 1652 la Targoviste sub
denumirea „Indreptarea legii cu Dumnezeu care are toata judecata
arhiereasca si imparateasca de toate vinile preotesti si mirenesti” pe scurt
„Indreptarea legii”. Ea a fost alcatuita din porunca domnitorului de catre
calugarul Daniil Popeanul si contine la inceput o introducere, „predoslovie”, a
mitropolitului Stefan. Mult mai ampla decat „Cartea romaneasca de
invatatura”, la final ea reproduce unele probleme de interes general din
medicina, gramatica si filozofie preluate din nomocanonul lui Alexie Ariston si
raspunsurile lui Athanasie Scolasticul.
Sistematizarea celor doua lucrari este aceeasi, ele fiind impartite in
„pricini”(sectiuni), „glave”(capitole) „zaceale”(articole).

6.5.4.1. Principalele institutii reglementate de pravilele domnitorilor


Vasile Lupu si Matei Basarab
Partea I din ambele pravile a fost inspirata din legea bizantina agrara si
constituie un veritabil „cod de politie rurala” prin aceea ca dispozitiile sale
consacra legarea de pamant a taranilor dependenti. In plus ele confereau
dreptul nobililor de a-i urmari pe fugari si de a-i readuce pe pamanturile lor.
Pravilele stabileau chiar interdictia altor nobili de a-i primi pe fugari si de a-i
readuce pe pamanturile lor si totodata obligatia acestora de a-i preda
stapanului feudal.
Taranii vecini aveau obligatia de a-i plati stapanului cuvenita dijma, iar
in cazul recoltelor slabe, acestuia ii era consfintit dreptul de a pretinde toata
recolta.
Era totodata reglementata paza hotarelor, recoltelor, a vitelor, pomilor,
morilor si a inventarului agricol sub sanctiunea unor pedepse severe pentru
deteriorarea acestora. Aceleasi pedepse puteau fi aplicate si pentru furt sau

76
instigare, daca era comis „dela stapan”, „din biserica”, „la drumul mare” sau
„la foc”.
Partea a II a si cea mai ampla din continutul pravilelor, inspirata din
principiile dreptului bizantin, se referea la principalele institutii ale dreptului
civil, penal si procesual.
Proprietatea feudala s-a bucurat de o reglementare ampla. In sistemul
pravilelor aceasta putea fi mireana sau bisericeasca. Obiectul proprietatii
mirene il constitua pamanturile si bunurile mobiliare. Dreptul de proprietate
asupra bunurilor bisericesti considerate ca „sfintite” se bucura de o protectie
divina (jus divinum). Din acesta categorie de bunuri faceau parte locurile
bisericesti si cele calugaresti.
Persoanele numite „obraze”erau incadrate in categoria „slobozilor”si
in cea a dependentilor.
Din prima categorie (slobozilor) faceau parte domnul, boierii (la randul
lor cei mari de vita „aleasa”, „cei mijlocii” „de treaba” sau de „folos tarii” si de
oamenii domnesti) precum si clerul. Caderea boierilor „din cinste” urmare a
unor pedepse infamante ii puteau arunca in randul robilor.
Din categoria persoanelor dependente faceau parte taranii categorisiti
a fi „neintelegatori” sau „oameni de gios” si robii. Asupra celor din urma,
stapanul avea un drept discretionar de corectie. Ei isi puteau redobandi
libertatea fara voia stapanului ca rasplata pentru denuntarea acestuia in cazul
cand ar fi comis fapta de falsificare de moneda sau aceea de a-i fi indemnat
la desfrau.
O persoana devenea majora la implinirea varstei de 25 ani, dar
raspunderea penala putea fi angajata de la 18 ani. In dreptul penal se tinea
seama de (circumstante) profesiunea persoanei, de credinta religioasa sau
de renumele acesteia de a fi „credincioasa’, „cu nume bun” ori „vestit de rau”.
Ample reglementari au continut cele doua pravile in privinta casatoriei
si a relatiilor de familie.
Astfel, logodna crea relatii de alianta intre familiile viitorilor soti.
Logodnicul putea chema in judecata pe cel ce ar fi adus injurii logodnicii sale.
Impedimente la casatorie numite „sminteli”, erau considerate a fi fara
voie, atat pentru barbar cat si pentru femeie, incestul sau relatiile de tutele
dintre viitorii soti. Totodata era interzisa cea de a treia casatorie consecutiva,
in urmatorii termeni: „Cinstitutul bagoslav si marele grigorie zice ca nunta cea
dintai este lege, a doua este iertare, iar a treia calcare de lege”.
Efectele casatoriei se refereau in special la drepturile sotului care
dobandea puterea maritala asupra sotiei. In virtutea acestuia, el administra
zestrea sotiei asupra careia avea un drept de corectie constand in bataie.
Casatoria inceta prin decesul unuia dintre soti ori era desfacuta prin
divort. Divortul putea fi pronuntat prin cauze determinate in cuprinsul
pravilelor, asa cum ar fi: adulterul, erezia, neglijarea intretinerii sotiei,
nebunie, farmece, betie sau alungarea sotiei. Despartirea putea fi realizata fie
pe cale judecatoreasca fie prin repudiere (carte de despartire).

77
Materia obligatiilor si a contractelor avea la baza principiul
raspunderii individuale, progresist in raport cu vechile norme consuetudinare
care se intemeiau pe raspundere colectiva.
Izvoare ale obligatiilor erau considerate a fi conventia (tocmeala) si
„greseala” cu sau fara „nesocotinta”.
La incheierea contractelor, consimtamantul nu trebuia sa fie viciat
prin „frica”, nevoie sau „sila” si nici „prin amagire”. Partile puteau fi
reprezentate prin mandatari, numiti „ispravnici” si „pristavi”, sau prin tutori,
procuratori si executori testamentari.
Cele mai importante contracte erau vanzarea, inchirierea (namuirea),
imprumutul si donatia. Garantiile contractuale continuau sa fie chezasia si
zalogul.
Transmiterea succesiunilor se facea fie printr-un testament scris numit
„zapis”, fie oral „lasat cu limba de moarte”. Testamentul era valabil daca
cel ce l-a lasat „era cu mintea intreaga”, fie in scris, fie oral in prezenta a 5-
7 martori.
Erau considerati incapabili de a mosteni, asasinul si feciorii sai in
privinta succesiunii celui asasinat, precum si fii rezultati din incest sau siluire
cu privire la acerea mamei lor. Incapabili de a dispune (nevolnici), erau
considerati cei condamnati pentru comiterea unor infractiuni impotriva
moralei.
Clasele de mostenitori erau ascendentii, descendentii si colateralii pana
la al nouălea grad inclusiv. Copiii naturali aveau dreptul numai la mostenirea
mamei lor.
Normele de drept penal s-au bucurat de cea mai ampla reglementare,
potrivit celor mai avansate principii din acea vreme.
Ca si in alte scrieri ale vremii, infractiunile erau impartite in „vini” sau
„greseli” mari, „de cap” si vini mici, cea mai periculoasa fiind considerata
infractiunea flagranta, „vina de fata si aratata”.
La calificarea unei infractiuni se tinea seama de intentie („gandul
faptasului”), de locul comiterii ei („la loc de cinste” sau „la curte”), precum si
de timpul in care acesta a fost savarsita. Pravilele privesc in mod deosebit
infractiunea savarsita dar nereusita de tentativa, autoratul de complicitate
precum si pluritatea infractionala sub forma concursului de infractiuni sau a
recidivei.
Cauzele care aparau de raspundere erau considerate a fi nebunia,
varsta sub 7 ani, provocarea, legitima aparare, ordinul superiorului si obiceiul
locului.
In categoria circumstantelor atenuante, pravilele consacrau varsta,
ignoranta, mania, betia, pasiunea, surzenia sau mutenia, „greseala fara
inselaciune”, somnambulismul sau „slabiciunea firii femeii”.
Constituiau circumstante de agravare, hiclenia comisa de boierii mari
si „lotria” daca cel ce indeamna la furt era ruda cu cel indemnat.
Pedepsele aveau si in aceste pravile un caracter aplicativ.

78
Pedeapsa cu moartea consta in taierea capului, spanzurare, tragerea
in teapa sau arderea in foc, care puteau fi precedate de mutilari in cazul
paricidului, sau urmate de arderea cadavrului falsificatorilor de moneda.
Pedepsele fizice constau in mutilari (taierea mainilor sau a nasului),
purtarea de cozile cailor, turnarea de plumb topit in gura ori bataia. Potrivit
regulilor de procedura, aceste pedepse nu puteau fi aplicate boierilor si
clerului ci numai oamenilor de jos. De asemenea, ele nu se aplicau de regula
mestesugarilor iscusiti (giuvaiergii, armurieri etc), pentru ca prin aplicarea lor
sa nu devina inapti sa-si practice mestesugul.
Pedepsele privative de libertate erau ocna, temnita si surghiunul la
manastire in cazul boierilor.
Dispozitiile procedurale dadeau puteri discretionare judecatorilor, a
caror apreciere era foarte larga in sensul ca puteau pronunta schimbarea sau
chiar iertarea de pedeapsa. Pravilele prevedeau ca judecatile puteau fi
mirenesti si bisericesti, cauzele penale si cele civile fiind judecate de aceiasi
judecatori.
In materie penala, actiunea publica era pusa in miscare de catre
victima sau de catre alte persoane indreptatite sa o faca precum parintele
pentru copil, stapanul pentru sluga, logodnicul pentru logodnica, sotul pentru
sotie, dascalul pentru prunc, vladica si egumenul pentru clerici si monahi.
Cat despre mijloacele de proba, acestea puteau fi depozitiile
martorilor martorilor, juramantul, inscrisurile, expertizele, prezumtiile si numai
in penal, tortura. Valoarea marturiilor era apreciata in functie de pozitia
sociala: cei cu vaza sau expertii (vracii, dascalii sau doctorii) trebuiau crezuti
mai mult decat oamenii de rand.
Pravilele recunosteau principiul autoritatii lucrului judecat, dar si
sanctiunea prescriptiei care in civil era de 40 de ani pentru reclamarea
zalogului si 30 de ani pentru datori ori succesiuni, iar in penal de 5 ani pentru
furt si 10 ani pentru ranire.
Hotararile pronuntate nu puteau fi apelate, insa ele puteau fi evocate in
fata unui judecator superior.
6.5.5. Dreptul scris in Transilvania
Aparitia si evolutia dreptului scris a fost si ea influentata de cele doua
tendinte din viata politico-sociala, respectiv, pe de o parte tendintele factorilor
locali de consolidare a autonomiei vioevodatului Transilvania, pe de alta
parte, tendintele de centralizare ale coroanei maghiare.
Subsecvent rascoalei de la Bobalna din 1437, nobilimea din
Transilvania a adoptat „Unio triun nationum”, declaratie politica si juridica
potrivit careia puterea politica in stat urma sa fie exercitata numai de catre
nobilimea maghiara, patriciatul sasesc si mica nobilime secuiasca.
Primele incercari de codificareale dreptului scris si nescris i-au apartinut
lui Matei Corvin prin al sau „Decretum maius” din 1486.
Vladislav al III-lea i-a cerut juristului Stefan Verboczi sa intocmeasca o
colectie de drept scris, valorificand izvoarele scrise si mai ales cele nescrise
existente. Colectia a aparut in anul 1517 sub influenta razboiului taranesc
79
condus de Gheorghe Doja din 1514 si desi nu a fost publicata oficial, a fost
utilizata in practica instantelor pana in anul 1848.
Lucrarea a fost sistematizata in trei parti, motiv pentru care a fost si
cunoscuta sub numele de „Decretum tripartitum” sau tripartitul lui Verboczi.
Ea a consacrat relatii si institutii de drept feudal, dintre care cea mai
cunoscuta a fost legarea de glie a iobagilor,„mera ad glebae adstricti”.
Codificarea a fost facuta de pe pozitia dominanta a elementului nobiliar
maghiar, lucrarea vadind deosebirile esentiale dintre dreptul Ungariei si cel al
Transilvaniei.
Toate dispozitiunile consacrate de actele familiei mai sus mentionate,
faceau trimitere la materiile contractelor, obligatiilor,familiei, succesiunilor si
dreptului procesual.
Toate aceste dispozitiuni au fost de larga aplicare, ca si in Moldova si
Tara Romaneasca, particularitati existand doar in materia succesiunilor.
Astfel, bunurile donative nu puteau fi transmise in Transilvania decat
baietilor. Pamanturile taranilor aserviti treceau initial in proprietatea regelui,
iar mai apoi in cea a nobililor.
Particularitati deosebite au marcat in dreptul transilvan „Statutele Tarii
Fagarasului”. Redactate in limba latina si elaborate la propunerea romanilor,
ele au codificat vechi obiceiuri juridice romanesti, pe care le-au redat intr-o
forma fidela dar concentrata. In cuprinsul lor nu exista o sistematizare, astfel
incat se intercalau dispozitiunile de drept civil cu cele penale sau de drept
procesual.
Dispozitiuni partculare deosebite ce cele din Moldova si Tara
Romaneasca priveau materia dreptul familiei si a succesiunilor. Casatoria
se incheia cu consimtamantul parintilor fara de care aceasta era considerata
„cu fuga”. Zestrea fetelor trebuia consimtita de catre parinti, iar in lipsa
acestora de catre frati. De asemenea, casatoria putea fi desfacuta si prin
repudiere iar bunurile retinute de catre sot.
In ceea ce priveste succesiunile, dipozitiuni din Statutele Tarii
Fagarasului prevedeau ca fetele inzestrate de parinti nu veneau la
succesiunea acestora.
Dipozitiunile de drept penal incriminau aceleasi fapte penale, precum
furtul, juramantul mincinos (fals), vatamarea corporala, comertul cladestin.
Statutele Tarii Fagarasului au vadit unitatea de continut a normelor
juridice roamnesti, dar si aplicarea de catre toti romanii a acelorasi norme de
drept cunoscute si respectate ca atare si in afara arcului carpatic.

6.6. Organizarea de stat si dreptul in epoca turco-fanariota

Limitarea autonomiei celor trei tari romanesti de catre Poarta Otomana


si Imperiul Habsburgic s-a realizat intr-un parcurs istoric indelungat, lupta
pentru emancipare nationala si eliberare de sub suzeranitatea straina

80
regresand pentru o perioada de un secol. Eforturile unor domnitori precum
Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu au sfarsit dramatic in exil sau
sub sabia turceasca. Pe de alta parte, eforturile turcesti de a opri decaderea
imperiului dupa infrangerea suferita in asediul Vienei, precum si pierderile
teritoriale incercate, au determinat Poarta sa adopte o noua politica in ceea
ce priveste numirea domnilor in Tara Romaneasca si Moldova: desemnarea
domnilor din randul grecilor fanarioti. Perioada de timp in care turcii au
desemnat in scaunul tarilor romane domni fanarioti, este binecunoscuta in
istorie sub numele de perioada turco-fanariota si a durat din 1711 si pana in
1821.

6.6.1. Organizarea de stat


6.6.1.1. Domnia
Incepand cu anul 1711, in Moldova este numit domn Nicolae
Mavrocordat, iar in Tara Romaneasca ultimul domn pamantean Stefan
Cantacuzino este inlocuit in 1716 cu acelasi Nicolae Mavrocordat. Numirea
facuta de Poarta era confirmata la cativa ani de domnie, in functie de
aducerea la indeplinire de catre noul domn a angajamentelor asumate fata de
turci. Este si motivul pentru care intr-o prima etapa, domniile erau foarte
scurte.
In urma Tratatului de la Kuciuc-Kainargi din 1774, institutia domniei a
fost stabilizata, durata ei fiind fixata la 7 ani, cu posibilitatea inlocuirii
domnului pentru greseli grave. Din anul 1802, tarile romanesti capata noi
garantii impotriva abuzurilor turcilor, prin implicarea Rusiei impotriva
abuzurilor turcilor in ceea ce priveste numirea domnilor. In acelasi timp, cresc
prerogativele domnului: acesta intarea prin hrisov domnesc pravilele, ii
numea pe dregatori, infiinta sate si targuri si pastra formale prerogativele
militare. Dreptul sau de a judeca procese insa a suferit serioase limitari.

6.6.1.2. Organele centrale ale statului


Divanul a inlocuit vechiul sfat domnesc, componenta lui fiind redusa
prin implicarea de catre domni a unor factori politici interni. Divanul avea
prerogativele legislative, administrative si juridice. El aproba actele domnesti
cu caracter normativ, asigura aplicarea legilor si organiza functionarea unor
servicii publice. Din anul 1802, era consultat de catre domn si in privinta
stabilirii si repartizarii impozitelor. Aceste atributii noi ale divanului precum si
limitarea prerogativelor domnului, mai ales in materie judiciara, constituie
formele incipiente si totodata primele tendinte de separare a atributiunilor
statului.
Dregatoriile desi au fost mentinute in formele lor traditionale, totusi au
aparut si altele noi. Dregatorii erau numiti la inscaunarea domnilor si erau
reconfirmati anual. In afara dredatorilor care indeplineau anumite functii, erau
si dregatori fara de functii.
Doua erau categoriile de dregatori in functie de care era stabilita si
ierarhia boierilor: in prima categorie erau socotiti marii dregatori, cu numele
81
de boieri veliti ai caror succesori erau numiti neamuri, iar in cea de a doua,
boierii de rand ai caror urmasi erau numiti mazili. Din categoria marilor boieri
faceau parte marele ban (in Tara Romanesca), marele vornic, marele logafat,
marele postelnic, marele virstienic etc. Toti acestia erau numiti de regula din
randul anturajului fanariot al domnului, desi potrivit hatiserifului din 1802,
aveau prioritate boierii pamanteni.
Deosebit de semnificativa este insa imprejurarea ca slujbele
dregatorilor erau platite.
Organizarea financiara a fost orientata spre spolierea veniturilor
paturilor mici si mijlocii ale populatiei, in scopul aducerii la indeplinire a
obligatiilor asumate de catre domni fata de Poarta, dar si pentru sporirea
averilor personale ale lor si camarile lor. Obligatiile fiscale au fost unificate
intr-o singura dare, stabilita prin ceea ce se numea „tidula de bir”.
Pasi importanti au fost facuti in directia modernizarii fiscalitatii, in sensul
ca repartizarea sarcinilor fiscale era conditionata de factori economici sau
geografici si au fost instituite unitati fiscale identice (grupuri de gospodarii).
Contribuabilii erau impartiti in doua categorii: breslele, care aveau un regim
fiscal avantajos fiind scutite de anumite dari si birnicii din categoria carora
faceau parte taranii liberi si clacasii, care plateau toate darile.
Armata a fost desfiintata odata cu instaurarea regimului turco-fanariot,
mentinandu-se doar cateva elemente, inlocuite cu timpul de catre formatiunile
rurale de jandarmi, graniceri, paznici si slujitori de scaun. Din anul 1775, in
Tara Romaneasca se infiinteaza o „oaste dinauntru” pentru asigurarea ordinii
interne si „oastea de afara” pentru paza hotarelor. Paza domnului era
asigurata de catre un grup de arnauti.
Biserica a fost pusa sub controlul statului prin intermediul unei epitropii.
Drepturile sale de jurisdictie au fost limitate, singurul fapt pozitiv mentinut in
epoca fiind scutirea manastirilor si a preotilor de dari.
Mitropoliile din Tara Romaneasca cu sediul la Bucuresti si din Moldova
cu sediul la Iasi se gaseau sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol. In
Tara Romaneasca existau trei episcopii, la Ramnic, Buzau si Arges, iar in
Moldova tot atatea, la Roman, Husi si Radauti. Domnul era cel care isi dadea
acordul cu privire la numirea mitrololitilor si tot el le dadea carja episcopala
episcopilor.

6.6.1.3. Organizarea instantelor judecatoresti


O adevarata reforma a organizarii instantelor judecatoresti a fost
realizata de domnitorul Alexandrul Ipsilante (1744-1782) a sa lucrare
„Pravilniceasca condica” aparuta in anul 1775. Potrivit acestei lucrari,
instantele erau organizate ierarhic, competentele lor fiind diferite atat
material, cat si teritorial.
Sistemul instantelor judecatoresti instituit prin „Pravilniceasca Condica”
era urmatorul:
„Judecatoriile dupa judet” aveau competenta in prima instanta, ele
judecand in complet format dintr-un judecator ajutat de un logofat. Ele aveau
82
competenta de a solutiona procesele civile dintre tarani precum si marunte
pricini penale.
„Departamenturile” erau instante de drept comun in materie civila si
penala. Procesele penale erau judecate de doua departamenturi egale in
grad (unul format din 7 si unul din 8 judecatori), iar procesele penale erau
judecate de „departamentul vinovatiilor”. Hotararile pronuntate de aceste
instante erau scrise in conditii speciale.
„Departamentul velitilor boieri” era format din boieri veliti si trei mazili. El
avea competenta de a judecat pricinile civile ivite intre boieri, precum si de a
exercita controlul judiciar asupra hotararilor pronuntate in prima instanta de
departamenturi.
„Divanul domnesc” functiona numai in Tara Romaneasca sub
presedintia domnului si era format din boieri veliti. El judeca precum o
instanta suprema pricini importante, atat in materie civila, cat si in materie
penala, fie in prima instanta fie in caile de atac.
Atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca, au fost infiintate
departamenturi speciale care judecau pricinile dintre romani si straini,
„strainile pricini”.

6.6.2. Dezvoltarea dreptului in epoca turco-fanariota


La inceputurile sale, regimul fanariot s-a impus prin ingradirea
autonomiei tarilor romanesti, astfel incat toate actele cu caracter normativ au
imbracat forma hrisoavelor domnesti sau a anaforalelor adoptate de catre
divanul domnesc.
Evolutia in timp a statelor romanesti precum si slabirea din ce in ce mai
accentuata a puterii Portii au facut posibila dezvoltarea spectaculoasa a
dreptului, aflat sub influenta iluminismului la inceputul secolului al XIX-lea.

6.6.2.1.Opera legislativa a lui Constantin Mavrocordat


Sirul operelor legislative din aceasta perioada a fost deschis de catre
domnitorii Nicolae si Constantin Mavrocordat, care s-au manifestat ca niste
adevarati despoti luminati. Caracterul luminist al operelor lor consta in primul
rand in asigurarea si intarirea statului centralizat, dar si in preocuparea
aratata pentru o veritabila democratizare, chiar si in forma firava, a vietii
sociale.
Sinteza masurilor luate pana in anul 1740 a fost formulata in cea de a
treia domnie a lui Constantin Mavrocordat in Tara Romaneasca, in
„Asezamantul” din 7 februarie 1740 ce a fost publicat in „Mercure de France”
in numarul din iulie 1742. „Asezamantul” contine 13 articole in care a fost
reglementata situatia clerului, a manastirilor, a boierilor si a organizarii
adminstrative si fiscale.
Reformele infaptuite pana in 1740 cu privire la statutul social al clerului
si al boierilor la organizarea administrativa si financiara au fost sistematizate
intr-o forma concentrata in acest asezamant.

83
Articolele 1-4 s-au referit la scutirea de dari a clerului, dar si la limitarea
prerogativelor sale jurisdictionale.
Potrivit articolului 5, boierii au capatat un statut nou, potrivit slujbelor lor
si nu al pamantului, noua ierarhie avand un caracter progresist46.
Prin articolele 7 si 8 au fost dispuse noi masuri in organizarea
administrativa, fiind introdusa dregatoria izpravnicului de judet, dar si de
sistemul de acordare a lefurilor tuturor categoriilor de dregatori.
Articolele 9,10,12,13 au fost consacrate organizarii financiare. Domnul
a suprimat unele dari si le-a totalizat pe celelalte intr-una singura, repartizata
prin sistemul cislei si platibila in sferturi.
Dispozitiile art.11 au inasprit situatia taranilor aserviti, carora le-a fost
interzisa stramutarea de pe o mosie pe alta, stabilindu-se totodata obligatia
de a lucra pentru boier fara a se preciza cat.
Dispozitiunile din primul hrisov au fost insa atenuate de hrisoavele din 1
martie 1746 si 5 august 1746 in Tara Romaneasca si 1 iulie 1749 in Moldova,
prin care, a fost desfiintata rumania si vecinia. Urmare acestor ultime
hrisoave, fostii tarani dependenti au fost asimilati oamenilor liberi, chiar daca
nu au fost desfiintate toate formele de dependenta personala.

6.6.2.2. Codificarile legislative de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si


inceputul secolului al XIX-lea
Desi, in esenta lor, au ramas codificari feudale, caracterul progresist al
lucrarilor legislative din aceasta perioada este subliniat in primul rand prin
codificarea vechilor obiceiuri romanesti a caror permanenta s-a pastrat prin
Legea Tarii. In anumite lucrari si-au facut simtita influenta marilor curente
juridice progresiste din apusul Europei, operele unor autori ilustri precum
Montesquieu, Beccaria sau Lombroso, constituind surse de documentare
predilecte.
Prima dintre codificarile care trebuie mentionate in acesta perioada este
lucrarea lui Alexandru Ipsilante „Pravilniceasca Condica”. Lucrarea a fost
intocmita din porunca lui Alexandru Ipsilate si a circulat in manuscris pana in
anul 1780, datorita resentimentelor Portii.
Scrisa in limba neogreaca (Sintagma Nomicon), a circulat alaturi de
varianta in limba romana (Mica randuiala juridica), fiind in cele din urma
folosita si in textele oficiale.
Autorii nu se cunosc, dar acestia au facut dovada stapanirii
cunostintelor de drept romanesc, al practicii judecatoresti, a dreptului bizantin
si mai ales al limbii grecesti alaturi, fireste de limba romana. Intre cele doua
variante nu exista deosebiri de continut, atata doar ca varianta in limba
romana este cea mai clara in explicarea unor termeni juridici, in vreme ce
varianta greaca abunda in termeni romanesti redactati cu litere grecesti.
Izvoarele acestei lucrari au fost bazilicalele, obiceiurile juridice
romanesti si jurisprudenta dar si lucrarile lui Montesquieu si Beccaria.
46
Potrivit Asezamantului boierii din prima categorie erau scutiti de orice dari, in vreme ce boierii din cea de a doua
categorie, mazilii, erau scutiti doar de vinarici si dijmarit.

84
In ceea ce priveste structurarea lucrarii, cele mai numeroase texte sunt
consacrate organizarii instantelor judecatoresti, procedurii de judecata,
dreptului civil si administratiei in care au fost introduse dregatoriile
izpravnicilor de tinut, a zapciilor si a vorniceilor.
„Pravilniceasca Condica” a fost aplicata pana la intrarea in vigoare a
Legiuirii Caragea la 1 septembrie 1818, si a fost abrogata implicit prin
art.1912 al Codului Civil in vigoare, adoptat in 1865.
„Hrisovul sobornicesc” dat in 1785 de domnitorul Alexandru
Mavrovordat a fost o legiuire cu caracter special care a reglementat doar
anumite aspecte ale vietii sociale.
Lucrarea contine de fapt doua hrisoave, unul din 14 august si unul din
12 septembrie 1785, ambele avand menirea de a linisti framantarile taranesti
pe fondul abuzurilor boierilor. Legiuirea hotaraste interzicerea „daniilor facute
de cei saraci si de jos celor bogati si puternici”. Daniile nu puteau fi primite
decat de la cei bogati la cei saraci, intre rude sau pentru manastiri si biserici.
De asemenea, hrisovul mai stabileste procedura executorie a dreptului de
protimisis atunci cand cumparatorul nu era ruda sau codevalmas al
vanzatorului.
„Codul Calimach” sau „CodIca tivila a Moldovei” este o legiuire care
a dainuit o jumatate de secol.
Inca de la inscaunarea lui pe tronul Moldovei, la 17 septembrie 1812,
Scarlat Calimach a dorit sa imbunatateasca organizarea de stat si sa dea tarii
o lege scrisa. O astfel de intentie este pusa in practica un an mai tarziu, cand
a dispus mai intai sa fie traduse in romaneste „Imparatestile pravile” ce se
aplicau in tara de catre Anania Cuzanos, profesor la Academia Domneasca
din Iasi si Christian Flechtenmacher – doctor in drept si filozofie la Viena, sas
din Brasov, adus in acest scop in Moldova. In afara de aceasta traducere, in
anul 1815, domnitorul a format o comisie de boieri din care au facut parte
Andronache Donici si Costache Conache, insarcinati cu adunarea vechilor
obiceiuri si legi ale tarii. Lucrarea a fost supusa Adunarii Obstesti compusa
din mitropolit , episcopi si velitii boieri, unde a primit forma definitiva, apoi a
fost publicata in trei parti, intre 1816-1817 dupa citire, domnul Scarlat
Calimach l-a intarit si l-a promulgat printr-un hrisov la 1 iulie 1817.
Aparuta mai intai in limba greaca, va fi tradusa in romaneste abia in
anul 1833. La prima varianta, in limba graca, au lucrat Christian
Flechtenmacher, Alexandru Donici, Costache Conache si Iordachi Ghica, iar
traducerea din 1833 a fost supravegheata de Christian Flechtenmacher,
Petre Asachi si Damaschin Bojinca.
Izvoarele acestei legiuriri au fost Codul austriac de la 1811, bazicalele
si Hexabiblul lui Armenopol, hrisoavele domnesti si obiceiul pamantului.
Sub denumirea impusa de domnul Scarlat Calimach, „Adunare
cuprinzatoare in scurt de pravilele cartilor imparatesti spre inlesnire celor ce
sa indeletnicesc intru invatatura lor”, manualul a aparut in versiunea lui scurta
la 21 iunie 1815. El a avut caracterul unui manual de drept si a constituit o
sinteza a sistemelor de drept aplicate in Moldova din acea vreme.
85
Lucrarea este structurata in trei parti, dreptul persoanelor, dreptul
lucrurilor si dreptul persoanelor „dimpreuna si al lucrurilor”, totul fiind tratat pe
parcursul a nu mai putin de 2032 articole. Lucrarea mai contine anexe
referitoare la concursul creditorilor si a licitatiei. Noi sunt si dispozitiunile de
drept comercial privitoare la firmele de comert si la contractele comerciale de
vanzare cumparare.
Foarte interesant este de remarcat faptul ca in cuprinsul lucrarii se face
mentiunea ca acolo „unde legea nu dispune, legea va fi obiceiul
pamantului”, dand astfel o noua recunostere deosebita influentei dreptului
autohton asupra noii legiuiri.
Codul Calimach a fost abrogat expres prin dispozitiile art.1912 din
actualul Cod Civil, dar, in tot ce nu este conform „regurilor prescrise in
prezentul codice”.
„Legiuirea Caragea” a fost intocmita de catre logofatul Nestor si
Afanase Hristopol in 1816, si tiparita in 1819 din porunca domnului Ioan
Gheorghe Caragea. Aceasta lucrare a fost considerata a fi cel mai insemnat
si mai complet cod din tarile romane, apropiat codurilor moderne.
Legiuirea era structurata in 6 carti, respectiv: 1)persoane; 2)lucruri;
3)contracte (tocmeli); 4)succesiuni si donatii; 5)drept penal; 6)drept
procesual.
Lucrarea clasifica persoanele dupa sex, nastere si capacitate,
precizand insa ca femeia este inferioara barbatului. In materia contractelor,
se refera sumar la polita si donatie, dar si la dreptul familiei si succesiunii. In
cartea a 5-a, autorii s-au referit la infractiuni, pomenindu-le pe cele mai
frecvente, furtul, falsul si omorul. In sistemul pedepselor erau evidentiate
rascumpararea, amenda, bataia, inchisoarea, ocna si pedeapsa cu moartea.
In ultima parte sunt instituite norme de drept procesual referitoare la actiunea
in justitie, competenta instantelor, mijloacele de proba, caile de atac si
prescriptie47.
Cu mai multe modificari, aceasta legiuire s-a aplicat pana in 1865 cand
a fost abrogata expres de dispozitiunile art.1912 din actualul Cod Civil.
Pe langa aceste scrieri cu caracter oficial, la inceputul secolului al XIX-
lea au mai circulat si alte scrieri juridice apreciate si chiar pomenite in practica
instantelor judecatoresti. Printre acestea se cuvine a mentiona „Pandectele
lui Toma Carra” aparute in 1806, care s-au referit la cele trei parti la
persoane, lucruri si actiuni.
In anul 1814, apare „Manualul juridic” al lui Alexandru Donici,
considerat a fi primul cod civil complet. Acest manual a fost folosit doar in
manuscris, deoarece autorul lui fiind un adept al „carvunarilor” nu a fost
agreat de domnie si nici de ceilalti pravilisti ai vremii. Lucrarea a fost inspirata
din dreptul bizantin si s-a dovedit a fi o aplicare a acestuia conditiilor specifice
47
In masura in care dispozitiunile Codului Calimach nu ar fi desuete sau contrarii dispozitiunilor din actualul Cod Civil, s-
ar putea pune, fireste doar teoretic, chestiunea aplicabilitatii unor norme din aceasta lucrare, care nu ar fi reglementate in
actualul cod si nu ar fi contrare dispozitiunilor acestora.
Pentru dezvoltari, I.Peretz, Curs de Istoria dreptului roman, vol.I, bBucuresti, 1926, pag.327.

86
locale. Manualul este prefatat de o dedicatie facuta mitropolitului Moldovei,
Veniamin Costache in care autorul prezinta o descriere a dezvoltarii dreptului
roman si bizantin, precum si conceptiile sale asupra dreptului. In cele 22 de
capitole subimpartite in paragrafe, sunt consacrate reguli privitoare la
persoane, dreptul familiei, contracte, actiuni in justitie si probe.

DREPTUL ROMANESC IN EPOCA MODERNA

Perioada de tranzitie spre statul burghez si aparitia elementelor


dreptului de tip burghez

7.1. Revolutia de la 1821 si semnificatiile ei


Revolutia de la 1821 este expresia unui proces complex care a cuprins
toate laturile vietii economice, sociale si politice, proces caracterizat prin
adancirea contradictiilor dintre clasa feudala si celelalte clase si categorii
sociale pe de o parte, dintre poporul roman si fanariotii aflati in slujba turcilor
de alta parte.
Revolutia de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu a avut un profund
caracter social si national. Observata din perspectiva acestor deziderate,
87
revolutia de la 1821 ne apare ca un moment istoric in care idealurile sociale
s-au impletit pana la contopire cu cele nationale. Diferentierea dintre cele
doua laturi, nu se poate face normal, cata vreme domnii fanarioti preluau
domnia, apasati de datorii enorme (Mihai Sutu a platit 3 milioane de piastri
pentru dobandirea tronului), iar apoi recurgeau la cele mai cumplite forme de
extorcare fiscala, pentru a-si plati creditorii si pentru formarea fondurilor
necesare pastrarii tronului. Inconjurati de o clientela politica de ordinul a mii
de persoane, lacoma si acaparatoare, domnii fanarioti promovau o politica de
ruina economica prin instituirea regimului fiscal de nemiloasa spoliere*.
In conditiile izbucnirii revolutiei din 1821, nu trebuie deci sa surprinda
ridicarea la lupta a poporului roman, participarea la revolutie a tuturor
paturilor sociale, tarani, oraseni si chiar a boierilor, interesati in eliberarea tarii
de dominatia si inlaturarea regimului turco-fanariot.
Atat marea cat si mica boierime, au fost obstructionate in interesele lor
de catre domnitorii fanarioti si anturajele lor. Apare deci firesc ca intreaga
boierime sa fie interesata in restaurarea domniilor pamantene, traditionale,
dar de pe pozitii diferite.
Marea boierime dorea puterea pentru sine, asa cum o avusese, si pe
care sa o exercite intr-un divan care sa-l controleze chiar si pe domn.
Mica boierime, era si ea dornica de putere pentru ca nu o avusese
niciodata, pronuntandu-se in favoarea egalitatii boierilor, mari si mici.
Asa cum rezulta din desfasurarea miscarii revolutionare, precum si din
actele adoptate in decursul ei, Tudor Vladimirescu a constituit o veritabila
Adunare a poporului, stabilind ca principale obiective inlaturarea
dependentei feudale, a fiscalitatii excesive, a abuzurilor si venalitatilor
fanariotilor, a instabilitatii politice si dominatiei otomane.
Declansata in conditiile in care popoarele din sud-estul Europei s-au
ridicat la lupta impotriva dominatiei otomane, Revolutia romana din 1821, desi
se afla in stransa legatura cu Eteria, care isi avea sediul in Rusia, nu s-a
subordonat miscarii din Balcani (avem in vedere luptele desfasurate in
Siberia si mai cu seama in Grecia), ci dimpotriva a avut o conducere politica
independenta si un program de reforme democratice propriu.
In prima faza a revolutiei, Tudor Vladimirescu a actionat in stransa
cooperare cu Eteria, care avea sediul in Rusia, deoarece primise garantii ca
aceasta miscare de eliberare a Greciei se bucura de sprijin ferm al regimului
tarist.
In aceste conditii, el aprecia ca in alianta cu Eteria si cu sprijinul trupelor
tariste va putea sa obtina eliberarea Tarii Romanesti de sub dominatia
otomana. Cand la jumatatea lunii martie, in timp ce se indrepta spre
Bucuresti, Alexandru Ipsilante a fost dezarmat de tar, Tudor Vladimirescu si-a
schimbat atitudinea, adaptandu-se noii situatii. Ipsilante incerca sa determine
o interventie a Turciei in Tarile Romane, ceea ce ar fi insemnat transformarea
lor intr-un teatru de razboi. Astfel, Tudor Vladimirescu a refuzat sa se
angajeze intr-o actiune aventurista si a incercat o apropiere de Turcia,
urmarind sa realizeze macar o parte a dezideratului eliberarii; el a conditionat
88
aceasta apropiere de inlaturarea domniilor fanariote si revenirea la sistemul
traditional al domniilor pamantene.
Timp de peste trei luni (28 ianuarie–27 mai 1821), ca urmare a victoriei
revolutiei puterea politica in Tara Romaneasca a fost detinuta de Tudor
Vladimirescu secondat de armata sa, statul fiind condus de Adunarea
poporului. Dupa ce armata sa a fost incartiruita in Bucuresti, provizoriu,
Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul ca organ administrativ central
menit sa-i indeplineasca programul regimului sau constitutional.
Principiile regimului constitutional erau cuprinse in acte fundamentale
ca: Proclamatia de la Tismana (Pades-Mehedinti), unde Tudor Vladimirescu
sosise cu armata de arnauti in 18/19 ianuarie 1821, in Proclamatia de la
Bolintin din 16 martie 1821 si in Proclamatia de la Bucuresti din 20 si 23,
martie 1821, dar, in mod deosebit in programul intitulat „Cererile norodului
romanesc”(9 aprilie 1821), un adevarat proiect de constitutie.
Potrivit acestor programe, Tara Romaneasca urma sa fie o monarhie
constitutionala, iar dregatoriile de stat si bisericesti sa fie ocupate de romani
pamanteni dupa merit. Programul constitutional prevedea organizarea
armatei nationale sub conducerea lui Tudor Vladimirescu si urmarea
apararea suzeranitatii si independentei tarii impotriva agresiunii straine si
inlaturarea dominatiei otomane.
Biserica urma sa se supuna legilor tarii, iar Mitropolitul sa fie ales de
catre popoare48. Se prevedea deasemeni organizarea comertului interior si
desfiintarea privilegiilor negustorilor straini. Indreptat contra oranduirii feudale,
programul Revolutiei prevedea abolirea starii de dependenta a taranilor fata
de boieri, si confiscarea pamanturilor celor care se impotriveau reformelor
democrate.
Revolutia romana de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu a avut o
semnificatie politico-juridica deosebita. Cu toate limitele ei, a avut meritul de a
fi inlaturat regimul turco-fanariot ce a existat in Tara Romaneasca si Moldova
timp de peste un secol, si de a fi creat camp liber dezvoltarii acestora pe
calea afirmarii oranduirii capitaliste in societatea romaneasca49.
Desi Revolutia de la 1821 a avut loc numai in Tara Romaneasca,
programul sau democrat, progresist, a avut ecou in toate cele trei state
romane, indeosebi in Tara Romaneasca si Moldova50. In plus, in perioada
1821-1822 au fost adresate Portii peste 70 de proiecte de reforme si memorii
ale boierilor, orasenilor si taranilor, prin care se cerea:
a) revenirea la sistemul domniilor pamantene in Tara Romaneasca si
Moldova;
b) desfiintarea raialelor turcesti de pe teritoriul tarilor romanesti si
infiintarea armatei nationale;
c) stabilirea granitelor si talvegul Dunarii;
48
E.Cernea si E.Molcut, op.cit, pag. 233
49
Idem
50
In acest sens, Documentele privind istoria Romaniei, vol.III, Solidaritatea romanilor din Transilvania cu
miscarea lui Tudor Vladimirescu, Ed.Academiei RSR,Bucuresti 1967

89
d) libertatea comertului si industriei autohtone;
e) reorganizarea administrativ-teritoriala a celor doua tari romane etc.
Se preconiza o reorganizare a sistemului judiciar, in sensul
reducerii taxelor, inlesnirea accesului tuturor locuitorilor la instantele de
judecata si desfiintarea privilegiilor la care se bucurau strainii.
Cu privire la organizarea financiara se prevedea revenirea la sistemul
platii impozitelor in patru sferturi.
Tinand seama de reformele preconizate, dar mai ales de presiunile
Rusiei, Inalta Poarta a consimtit in 1822 sa se revina la regimul domniilor
pamantene, numind pe Ionita Sandu Sturdza domn al Moldovei si pe Grigore
Ghica, domn al Tarii Romanesti.
Conventia de la Akkerman din 1826 consacra puterea politica a marii
boierimi, in pofida incercarilor reformatoare a celor doi domni.
Cucerirea a fost insa de scurta durata. In urma razboiului turco-rus,
incepand cu anul 1828 regimul domniilor pamantene a fost suspendat, iar
tarile romane au fost ocupate de trupele tariste. Timp de 6 ani, cat a durat
ocupatia Rusiei, Tara Romaneasca si Moldova au avut regimul unor
„protectorate”, fiind conduse de un guvernator rus numit de tar, care
indeplinea si functia de presedinte al celor doua divanuri. Potrivit Conventiei
de la Akkerman si Tratatului de la Adrianopol, in tarile romane urmau sa fie
adoptate regulamente organice in scopul modernizarii vietii sociale si de stat.
Cele doua Regulamente organice au fost elaborate de catre doua
comisii (cate una pentru fiecare dintre cele doua tari), care au lucrat sub
indrumarea viceguvernatorului rus Minciaki.
Reglementarile au fost adoptate de catre Adunarile obstesti
extraordinare ale celor doua tari romane in anul 1830 si intarite de Poarta,
au intrat in vigoare in 1831 in Tara Romaneasca si in 1832 in Moldova.
Desi se prevedea ca domnii urmau sa fie alesi, in realitate au fost
numiti. Dupa incetarea protectoratului rus, in Tara Romaneasca a fost numit
domn Alexandru Ghica, iar in Moldova Mihail Sturdza. In 1842, Alexandru
Ghica a fost demis, iar locul sau a fost ocupat de Gheorghe Bibescu.
7.2. Organizarea de stat intre 1821-1848
Organizarea politica a societatii romanesti din cele doua state romane
a fost influentata atat de programele constitutionale aparute in cadrul
Revolutiei de la 1821, cat si de Regulamentele organice adoptate de
Adunarile obstesti extraordinare si intarite de Inalta Poarta.
Domnul - Ca o consecinta a Conventiei de la Akkermam incheiata intre
Rusia si Turcia, s-a ajuns la recunoasterea autonomiei Tarilor Romane, in
care conducerea de stat urma sa fie exercitata de catre domn si divan.
Intre anii 1822 si 1830, in Tarile Romane puterea suprema de stat a fost
exercitata de catre domnii pamanteni, regim inlaturat de Regulamentele
organice adoptate in vremea „protectoratului” exercitat de Rusia.
Potrivit Regulamentelor organice, institutia domniei era electiva,
nobiliara si viagera.

90
Regulamentele organice intrate in vigoare in 1831 in Tara Romaneasca
si in 1832 in Moldova, prevedeau ca domnii vor fi alesi de catre Adunarea
obsteasca extraordinara, si apoi, vor fi investiti in functie de Turcia si
comunicati Rusiei ca putere „protectoare a Tarilor Romane”. In fapt, numai
Gheorghe Bibescu a fost ales ca domn potrivit acestor norme.
Domnul avea prerogative legislative, executive si judecatoresti. El avea
initiativa legislativa, legile votate putand fi aprobate sau respinse si ii numea
pe dregatori in dregatoriile mai importante. In aceasta epoca dispar
prerogativele financiare ale domnului, deoarece fixarea impozitelor si
cheltuielilor tarii erau date prin lege in competenta obisnuintei obstesti
adunari.
Comanda armatei nationale51, apartinea de asemenea domnului. El nu
mai avea dreptul de a judeca, ci numai de a intari hotararile judecatoresti
definitive, in mod exceptional, in Moldova conducand insusi dezbaterile
Divanului domnesc, judecand ca instanta suprema.
Divanul domnesc continua sa fie organ al puterii de stat si in epoca
Regulamentelor organice, dar prerogativele sale au fost substantial
modificate.
Atributiile sale administrative au fost preluate de catre Sfatul
administrativ, iar cele legislative de Obisnuita adunare obsteasca. Divanul
pastreaza in perioada regulamentara doar atributii judecatoresti de instanta
suprema, numai in Moldova.
Adunarea obsteasca extraordinara era formata din reprezentantii
boierilor, negustorilor si mestesugarilor. Aceasta se intrunea pentru alegerea
domnului tarii, dupa care solicita Portii Otomane investitura, si Curtii Tariste a
Rusiei confirmarea lui in functie. Doar Gheorghe Bibescu a fost ales domn
potrivit acestei proceduri, in anul 1842.
Adunarea obsteasca ordinara sau Obisnuita obsteasca adunare era
un organ asemanator parlamentului tarii, formata din din 42 de membri in
Tara Romaneasca si 35 in Moldova, alesi pe o perioada de 5 ani din randul
boierimii si a clerului. Adunarea avea prerogative legislative, intocmea
bugetul si controla executia lui, verifica cheltuielile statului prin domn si ii
propunea acestuia masurile pe care le socotea necesare in domenii ca
agricultura, industria, comertul, ordinea publica etc.
Divergentele dintre adunare si domnul tarii erau rezolvate de catre
Poarta Otomana si Curtea Tarista a Rusiei, fapt ce demonstreaza amestecul
acestora in treburile interne ale tarilor romane.
Dregatoriile. Si in perioada regulamentara, dregatoriile si-au pastrat
vechile trasaturi, cu unele schimbari care le-au subliniat specificul.
Regulamentele organice prevedeau regimul specializarii dregatoriilor pe
domenii de activitate si interziceau cumulul atributiilor administrative si
judecatoresti. In aceasta vreme apare in sistemul organelor de administratie a
statului – marele vornic al treburilor dinauntru (ministrul de interne), marele
logofat al dreptatii ca si ministru de justitie, marele spatar ca sef al militiei
51
I.Atanasiu, Oastea romana de-a lungul vremurilor, Bucuresti, 1993, pag.101-105

91
pamantene si apararii nationale, marele vistiernic ca ministru de finante,
marele postelnic ca ministru de externe.
Acesti inalti demnitari erau numiti de catre domn, iar periodic se adunau
sub presedintia sa si hotarau asupra treburilor statului, propunand proiectele
de legi pe care domnul urma sa le supuna votului Obisnuintei adunari
obstesti52.
Regulamentele prevedeau ca titlurile nobiliare sa fie acordate numai
acelora care au fost numiti si dregatorii si celor ce au adus servicii deosebite
statului, in baza hotararii adoptate de Obisnuita adunare obsteasca.
Problemele curente erau dezvoltate de un Sfat administrativ, organ de
decizie, format din vornic, vistiernic si postelnic.
Armata a inceput sa fie constituita din tarani, recrutati cu arcanul, pe
termen de 6 ani, in tendinta de a se renunta la trupele de mercenari. Ea era
formata din regimente de infanterie, a caror comanda o exercita domnul cu
ajutorul marelui spatar in Tara Romaneasca si respectiv a hatmanului in
Moldova.
Administrarea justitiei se facea separat de activitatea altor autoritati
de stat, potrivit Regulamentelor organice, sistemul organelor cu activitate
jurisdictionala fiind format din:
a) Tribunalele satesti, formate din preot si trei reprezentanti ai taranilor, ce
aveau competenta de a solutiona neintelegerile dintre sateni;
b) Ispravnicii judetelor si zapcii tinuturilor, desi erau functionari
administrativi pastrau totusi atributiuni judecand pricinile politienesti si
fiscale, precum si plangerile boierilor impotriva clacasilor;
c) Tribunalele politiei indreptatoare judecau marunte pricini penale;
d) Tribunalele judetene in Tara Romaneasca si de tinut in Moldova erau
compuse dintr-un presedinte, doi judecatori si un procuror, investite cu
judecarea proceselor civile pana la o anumita valoare, comerciale,
corectionale, precum si plangerile clacasilor impotriva boierilor;
e) Divanurile judecatoresti, in numar de trei (la Bucuresti, Craiova si la
Iasi) aveau fiecare cate o sectie civila si una comerciala. Ele judecau
atat in prima instanta cat si in apel pricinile civile si comerciale;
f) Tribunalele apelative de comert, tot in numar de trei si tot la Craiova,
Bucuresti si Iasi, judecau procesele civile in legatura cu faptele de
comert, vanzare, comision, transport, cambie etc. In compunerea lor
intrau si trei asesori, alesi dintre negustori;
g) Inaltul divan in Moldova si Inalta Curte de Revizie in Tara Romaneasca
erau instante judecatoresti formate din boieri „cu stiinta si cunoscatori
de lege”, alesi pe termen de trei ani, interval de timp in care erau
inamovibili. Ele aveau competenta de a solutiona in ultima instanta
apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de divanurile
judecatoresti;

52
D.Firoiu si altii, Istoria dreptului romanesc, vol.2, Bucuresti, 1982, pag.180.

92
h) Divanul domnesc functiona numai in Moldova si era prezidat de domn.
In competenta sa intra judecarea cauzelor de gresita aplicare a legii,
precum si a celor in care hotararile erau contrare jurisprudentei
instantelor judecatoresti.
Organizarea administrativ-teritoriala este configurata in cadrul
judetelor, tinuturilor, plasilor, ocoalelor, oraselor si satelor. Prin
Regulamentele organice, orasele din afara domeniilor feudale au obtinut
personalitate juridica si au primit dreptul de se administra prin Sfatul
orasenesc, ales de locuitorii orasului si confirmat de catre domnul tarii53.
Celelalte orase erau conduse de catre efasii, alese de asemenea de
catre locuitori si aflate sub controlul statului.
Sfaturile oraselor aveau atributii cu privire la adminstrarea veniturilor si
cheltuielilor, organizarea activitatilor comerciale si a tuturor problemelor ce
tineau de domeniul edilitar. Odata cu dezvoltarea oraselor s-a elaborat o
bogata legislatie de drept urban, aplicabila incepand cu anul 1829 si Brailei,
Giurgiului si Turnului, care au reintrat sub administratia Tarii Romanesti.
Satele aflate sub administrarea directa a parcalabilor si vornicilor isi
pastreaza „Sfatul oamenilor buni si batrani” ales de membrii obstei, impreuna
cu preotul si proprietarul mosiei, in cazul satelor aflate pe domenii feudale.
Marile subdiviziuni teritoriale din Moldova, Tara de Sus si Tara de Jos,
au fost desfiintate odata cu organizarea administrativa data de
Regulamentele organice. In anul 1831 a fost desfiintata si caimacania
Craiovei, masura inscrisa in directia centralizarii puterii de stat. Numarul
judetelor si tinuturilor s-a redus odata cu aparitia unor elemente noi aparute in
legatura cu denumirea si atributiile conducatorilor acestora. In Tara
Romaneasca ei se numeau ocarmuitori de judete, iar in Moldova ispravnici
administrativi. Acestia erau numiti pe termen de trei ani de catre domn, la
propunerea Sfatului admninistrativ si depindeau de vornicul dinauntru.
Unele modificari au fost introduse prin Regulamentele organice si in
privinta organizarii plaiurilor, plasilor si ocoalelor54.
In Tara Romaneasca, plaiurile si plasile erau conduse de catre
subcarmuitor
iar ocoalele in Moldova de catre privighetorii de ocoale. Principalele lor
atributiuni constau in pastrarea ordinei, stavilirea abuzurilor, asigurarea
comunicatiilor si a sanatatii publice.

7.3. Evolutia dreptului in perioada regulamentara si a revolutiilor de la


1848
In aceasta perioada s-a accelerat procesul descompunerii feudalismului
si al ascensiunii capitalismului, deoarece vechiul drept feudal, cu toate
modificarile aduse de legislatia progresista in ultimele decenii, nu mai
corespundea noilor cerinte ale societatii romanesti.

53
P.Negulescu, Istoricul judetelor in Romania, Bucuresti, 1942, pag.87-90.
54
In acest sens si Istoria Dreptului, Ed.Academiei, po.cit., vol.II, pag.152

93
In consecinta au fost adoptate coduri noi, ceea ce a constituit un vadit
progres cu efecte directe in urmatoarele directii:
1. Accentuarea rolului legii scrise, in raport cu obiceiul pamantului;
2. Sistemul juridic din perioada 1821-1848 a consacrat principiul
legalitatii, prin impunerea obligatiei de a respecta normele de drept pentru
toate persoanele, indiferent de pozitia lor sociala sau politica; Experienta altor
state, cum a fost Franta, s-a dovedit deosebit de influenta in aceasta privinta;
3. Pentru formarea cadrelor necesare aplicarii dreptului, s-a organizat la
nivel superior pregatirea juridica, prin organizarea cursurilor de drept,
continuandu-se in paralel practica trimiterii unor tineri la studii juridice in
strainatate (Franta, Austria si Italia)55.
4. Are loc o reala modernizare a formei dreptului, prin elaborarea de
noi coduri, care sa le completeze pe cele anterioare si sa prefigureze
inceputurile unui sistem de drept burghez. In acest context, se accentueaza
una din trasaturile proprii sistemului de drept burghez, si anume diviziunea
tot mai neta intre dreptul public si dreptul privat.
Din punct de vedere al continutului, dreptul acestei perioade se
caracterizeaza prin identitatea sa in ambele tari romane.
Acest fenomen de unitate isi are originea in fondul comun al dreptului
nostru stravechi, intemeiat pe intrepatrunderea dintre dreptul dac si dreptul
roman, in identitatea conditiilor de dezvoltare, pe faptul ca adesea in tarile
romane au fost adoptate simultan legi cu un continut similar si pe tendinta
catre unirea politica, in conformitate cu ideologia nationala.

7.3.1. Principalele ramuri si institutii juridice


7.3.1.1. Aparitia unor elemente de drept constitutional
Regulamentele organice aproape identice, au dat celor doua tari
romane aceeasi organizare politica, avand valoarea unor adevarate legi
fundamentale care au marcat inceputurile dreptului constitutional roman.
Importanta acestei aprecieri au fost aduse urmatoarele argumente:
a) adaptarea lor a fost rodul unor vointe legislative straine tarilor
romanesti, fiind rodul compromisului dintre Poarta si Rusia tarista. Ori, legea
fundamentala trebuie sa fie rodul vointei suverane si independente a statelor,
principii esentiale care nu s-au regasit in adoptarea lor;
b) oricat de progresiste ar fi dispozitiunile acestei legiuiri, ele nu contin
dispozitii privitoare la drepturi si libertati in sensul consacrat de revolutiile
burgheze;
c) organizarea de stat a societatii romanesti de afla la inceputul
secolului al XIX-lea in epoca feudala a absolutismului monarhic, forma de stat
incompatibila cu constitutionalizarea.
In sprijinul tezei potrivit careia Regulamentele organice au constituit
adevarate legi fundamentale, instituind norme de drept constitutional, care au

55
V.Sotopu, Proiectele de constitutie, programele de reforma si petitiile de drepturi in Tarile Romane in sec.
al XVII-lea si prima jumatate a sec. al XIX-lea, Bucuresti, 1976.

94
constituit punctul de nastere al dreptului constitutional roman, au fost
urmatoarele contra argumente:
a) cele mai importante dispozitii se refera la organizarea statului;
b) regulamentele introduc principii de drept constitutional burghez,
dintre care cel mai important este cel al separatiei puterilor in stat. Are loc
limitarea prerogativelor domnului, infiintarea unor adunari care prezinta
puncte comune cu regimul parlamentar, separarea veniturilor statului de cele
ale domnului si gestiunea lor potrivit unui sistem de contabilitate publica;
c) se realizeaza o neta distinctie intre notiunea de stat si domn, intre
dreptul public si privat;
d) este consacrat un regim unitar pentru romanii din Tara Romaneasca
si Moldova, care puteau circula liberi si dobandi imobile in oricare din cele
doua tari romanesti, ceea ce pe de o parte este sinonim cu o libertate
cetateneasca in dreptul burghez, dar si o recunoastere a apartenentei lor in
acelasi stat56.

7.3.1.2. Dreptul civil


Potrivit Regulementelor organice, toate pricinile civile urmau a fi
judecate dupa Codului Colimach57 si Codul Caragea, ambele fiind
corespunzatoare realitatilor din preajma anului 1821.
Dispozitiile regulamentare insa, au reconsiderat si consolidat o serie de
institutii cum ar fi:
a) dreptul de proprietate asupra mosiilor si intreprinderilor. Acest drept
real a fost consacrat de Regulamentele organice ca fiind „dreptul sfant al
proprietatii”.
b) sporirea importantei actelor scrise in viata juridica, prin introducerea
sistemului de inregistrare a contractelor de ipoteca si de dota, si a actelor de
stare civila58.
c) se accentueaza caracterul personal al raspunderii civile prin
desfiintarea formelor de raspundere colectiva caracteristica obiceiului
pamantului.
Dezvoltarea relatiilor capitaliste a constituit cadrul aparitiei conditiilor
favorabile pentru libera circulatie a marfurilor, a dus la desfiintarea dreptului
de precumparare si rascumparare, acesta urmand a se aplica numai la
proprietatile devalmase ale taranilor.
7.3.1.3. Dreptul comercial
Dezvoltarea relatiilor de schimb, dar mai ales a comertului si a
productiei de marfuri, au dovedit ca institutiile de drept civil cu corespundeau
pe deplin noilor operatiuni juridice. Insuficiente s-au dovedit a fi chiar si Codul

56
In acest sens, E.Cernat si E.Molcut, op.cit., pag.172
57
In acest scop s-a elaborat in anul 1833 versiunea in limba romana a Codului Calimach
58
Potrivit Regulamentelor organice, actele de stare civila erau intocmite si pastrate de catre parohiiile urbane
si feudale.

95
Calimach sau Legiuirea Caragea, precum si Regulamentele organice cu
dispozitiile privind acest domeniu.
Din aceste considerente, in 1833, Iacovache Veisa si in 1841 Emanoil
Draghici au tradus in Moldova, Codul Comercial Francez din 1808, „Condica
de comerciu a Francei”.
In 1840 in Tara Romaneasca, pornind tot de la codul comercial francez,
Simion Marcovici a intocmit „Condica de comerciu”, cu anexele sale, tiparita
si aplicata in practica instantelor din Tara Romaneasca si Moldova.
Condica de comerciu cuprinde trei parti, numite de autor „carti” si un
supliment, al caror cuprins a fost, in mare, urmatorul:
Cartea I, continea dispozitii generale referitoare la negustori, registre de
comert (catastife), societati comerciale (tovarasii), burse de comert,
comisionari, samsari, carausi, vanzari-cumparari, polite, cambii etc;
Cartea a II a trata chestiunile pendinte falimentului;
Cartea a III a se referea la navigatie, vase maritime si negotul maritim;
Anexa – cuprindea norme referitoare la organizarea instantelor
comerciale si procedura de judecata.
Pe langa aceste norme cu caracter special, s-au aplicat si dispozitiile
din Codul Calimach si Codul Caragea, cu privire la concursul creditorilor, si
cele regulamentare referitoare la organizarea profesionala a comertului.

7.3.1.4. Dreptul penal


Desi asemanator in Tara Romaneasca si Moldova, dispozitiunile
dreptului penal au fost consacrate prin reglementari diferite:
In Moldova in 1820 a aparut prima carte a „Condicii Criminalicesti”
(Pravilnicestile oranduieli intru cercetarea faptelor criminalicesti) care este un
cod de procedura penala, ce a fost elaborat de Iordache Cantacuzino,
Grigoras Sturdza si Iordache Ruset.
Intrucat nu a putut fi aplicat si nici redactata continuarea sa, in 1826
apare intr-o noua redactare din initiativa lui Ionita Sandu Sturdza, alcatuit de
o comisie care s-a inspirat din Bazilicale, obiceiul pamantului, Codul penal
austriac din 1803 si Codul Caragea cartea a V-a.
Potrivit conceptiei consacrate in Criminaliceasca condica, toate
infractiunile erau considerate criminale, faptele criminale fiind impartite in
doua categorii:
1. Fapte pricinuitoare de tulburarea linistii si sigurantei obstesti, asa cum
era considerata razvratirea si impotrivirea fata de dregatori si
judecatori.
2. Fapte pricinuitoare de vatamare particularilor, constand in tulburarea
stapanirii mosiei si casei, punerea de foc, furtisagul, tainuirea,
pradaciunea, uciderea, pruncuciderea, ranirea, violul, plastografia etc.
Pentru unele infractiuni au fost introduse reguli referitoare la prescriptia
raspunderii penale (30 ani pentru furtisag, 3 luni pentru adulter).

96
Sistemul pedepselor are un pronuntat caracter feudal, prin pastrarea
unor pedepse de genul inchiderii la ocna sau al bataii si prin caracterul
discriminatoriu al pedepselor, in functie de situatia sociala a infractorului. Ca
si in Legea tarii de exemplu, boierii nu erau pedepsiti cu inchisoarea la ocna,
ci erau surghiuniti la manastire.
In Tara Romaneasca pana in anul 1851, principalele izvoare de drept
penal au fost aceleasi ca in Moldova (Bazilicalele si legiuirea Caragea –
cartea a V-a), si de la aceasta data Condica Criminaliceasca, aceeasi
denumire, acelasi continut in linii mari, dar alta lucrare.
Condica Criminaliceasca din Tara Romaneasca a fost inspirata de
Codul Penal si Codul de instructie criminala din Franta si a cuprins dispozitii
mai putin numeroase decat modelele sale franceze.
Tot in Tara Romaneasca apare in 1832 „Asezamantul ostasesc”,
urmare a constituirii primelor unitati militare nationale. Acesta cuprindea
normele care reglementau indatoririle, abaterile si sanctiunile militarilor.
Printre sanctiunile comise de militari erau mentionate: nesupunerea,
departarea de slujba, nesilinta, nepazirea munitiilor si lucrarilor de razboi etc.
Abaterile militarilor erau clasificate si ele in doua categorii: abateri
disciplinare (simple si grave) si infractiuni grave.
Judecarea acestor fapte era in functie de gravitatea lor, fie de
competenta unui consiliu militar, fie de competenta unor instante specializate.
Pedepsele constau in destituire, bataie sau munca silnica.

7.3.1.5. Dreptul procesual


In perioada regulamentara asistam la un proces complex de
imbunatatire a organizarii judecatoresti si procedurii de judecata, constand in
principal in:
a) separarea instantelor judecatoresti de cele admnistrative;
b) specializarea instantelor in materie penala, civila, comerciala;
c) organizarea procedurii scrise si a avocaturii;
d) introducerea procedurii cailor de atac, apelul si revizuirea hotararii;
e) delimitarea de competenta intre instantele civile si cele ecleziastice.
In cele doua ramuri ale procedurii, penala si civila, se contureaza
urmatoarele progrese aduse de Regulamentele Organice:
In materie penala, actiunea penala nu mai trebuia sustinuta prin
juramant si era supravegheata de procuror, totodata, inviolabilitatea
persoanei era garantata prin introducerea mandatului de arestare si
cercetarea celui arestat in termen de 24 de ore de la arestare59.
In materie civila, este consacrata o reglementare moderna a
probatiunii prin inscrisuri ca mijloace de proba scrise, acte de zestre,
contracte comerciale, acte de stare civila etc. Tot in materia producerii civile,
Regulamentele organice introduc prima data principiul autoritatii lucrului
judecat in cazul triplei identitati de persoane, obiect si cauza.

59
D.V.Firoiu, Istoria Dreptului romanesc, vol.2, Bucuresti, 1982, pag.180.

97
In ambele materii, ce intereseaza dreptul procesual, deosebit de
importante sunt principiile referitoare in inamovibilitatea judecatorilor si
egalitatea in fata legii.
Aceste principii desi nu au fost pe deplin respectate, constituie totusi un
fapt pozitiv chiar si numai enuntarea lor intr-o legiuire cu caracter oficial.
7.3.1.6. Aparitia sistemului penitenciar roman
Regimul executarii pedepselor privative de libertate care avea loc in
ocnele de sare, pentru cei condamnati la munca silnica, in temnite pentru cei
cu pedepse usoare, sau la manastiri, cand cei condamnati erau boieri,
cunoaste modificari importante.
In 1872, C.Moroiu, profesor de legi la Scoala Sf.Sava, publica studiul
„Disertatie pentru indreptarea puscariei din Bucuresti”, prima din domeniul
dreptului executional penal si penalogie din Romania60.
Regulamentul organic al Tarii Romanesti, la elaborarea caruia s-a
implicat si profesorul C.Miroiu, cuprinde prevederi necesare reformarii
regimului penitenciar. In august 1827 stabilea necesitatile intocmirii unui
regulament al temnitelor, care a fost redactat si pus in aplicare in 1831.
Acest regulament a fost sistematizat in doua parti:
Partea I facea referire la personalul administrativ si atributiile sale.
Partea a II-a avea ca obiect de reglementare organizarea ocnelor si
temnitelor ca locuri de detinere si executare. Ocnele erau la Telega in
Muntenia si la Ocnele Mari in Oltenia. Temnite functionau la Bucuresti,
Craiova, Giurgiu si Braila, iar inchisori in judete.
In octombrie 1830 si in Moldova se declanseaza inceputurile
modernizarii regimului penitenciar, cand se pune in aplicare Asezamantul
despre temnita capitalei care cuprindea norme referitoare la hrana detinutilor,
luminarea temnitelor si unele masuri sanitare.
Ferdinand Dodur, inspector al inchisorilor, elaboreaza in 1855 un
Asezamant pentru administrarea inchisorii din Iasi61. Aceasta a constituit
un model si pentru celelalte inchisori din principate.

FORMAREA STATULUI ROMÂN

8.1. Semnificaţia Unirii Principatelor Române.


Unirea de la 1859, înfăptuită sub semnul ideilor revoluţionare de la
1848, prin lupta poporului român, a deschis o nouă pagină în istoria
României, prin formarea statului naţional modern.
Unirea Principatelor Române, realizată prin dubla alegere a lui Al. Ioan
Cuza, a reprezentat un act de curaj şi de demnitate naţională. Perioada
domniei lui Al. I. Cuza a marcat trecerea de la organizarea feudală la
organizarea burgheză de tip modern. Lupta pentru desăvârşirea unirii a durat
60
C.Bulai, Drept penal – partea generala, Bucuresti,1987, pag.18
61
D.V.Firoiu, op.cit. pag.184

98
mai mulţi ani interval la finele căruia, prin voinţa naţiunii condusă de marele
reformator, care a fost Cuza, statul naţional modern a fost constituit.
România cunoaşte o perioadă de mari transformări sociale, economice,
juridice, însă evoluţia modernistă este stopată de existenţa unor instituţii
învechite a unei legislaţii reprezentând interesele unei minorităţi aflate la
putere şi a unei opoziţii înverşunate a acestei minorităţi.
Piedicilor interne li s-au adaugat şi cele internaţionale.
Principatele române constituiau o zonă tampon între imperiile europene
care îşi disputau controlul asupra zonei. Astfel puterile garante insistau
asupra rămânerii la formula uniunii personale, ceea ce nu asigură interesele
naţiunii române.
Cadrul juridic al unirii a fost favorizat de o conjunctură istorică externă
deosebit de favorabilă ce a fost pe deplin exploatată de curentul politic
unionist.
Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, care a pus capăt războiului
Crimeii, a menţinut Principatele sub suzeranitatea Turciei instituind garanţia
colectivă a puterilor europene. În 1858, în cadrul Convenţiei de la Paris s-a
hotărât unirea formală a Principatelor sub sezeranitatea Porţii.
Opoziţiei unora dintre marile puteri europene, românii din ţările române
le-au opus un act de mare abilitate, alegându-l pe colonelul Alexandru Ioan
Cuza domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 şi apoi al Ţării Româneşti la 24
ianuarie 1859.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a avut o îndoită semnificaţie.
Mai întâi, a fost manifestarea a ceea ce Nicolae Iorga a numit “sistemul
faptului împlinit” iar apoi a pus temeliile statului român modern.
Întreaga activitate a domnitorului a urmărit şi ea tot două mari obiective,
respectiv unificarea legislaţiei şi a instituţiilor în vederea înfăptuirii deplinei
uniri politico-administrative şi realizarea reformelor fundamentale care să
aşeze statul român pe principii moderne.
De altfel, prima din marile probleme care l-au preocupat pe Alexandru
Ioan Cuza a fost aceea a unificării politico-administrative.
În 1859, în Moldova şi Ţara Românească funcţionau aceleaşi instituţii
reglementate prin legi diferite.
În Muntenia în dreptul civil se aplică legiuirea Caragea, iar în Moldova
Codul Calimach.
Referitor la dreptul penal în Ţara Românească sub domnia lui Barbu
Ştirbei, în anul 1850 fusese promulgat un cod penal şi de procedură penală,
adoptate după legile corespunzătoare franceze, iar în Moldova rămăsese în
vigoare “Condica criminală” din 1820-1826, inspirată din legiuirea penală
austriacă de la 1803.
În Ţara Românească, pe lângă instanţele judecătoreşti, funcţionau
procurori, procedură care în Moldova nu fusese introdusă.
În momentul alegerii, Alexandru Ioan Cuza s-a confruntat cu marile
probleme ale epocii, fapt pentru care s-a preocupat să înzestreze România

99
cu o legislaţie modernă, cu instituţii politice şi juridice moderne, şi cu o
administraţie corespunzătoare cerinţelor evoluţiei către un stat modern.
Cuza era animat de patriotism, ţinând seama de condiţiile în care se
găsea ţara, dar privind şi spre alte popoare. El a fost atras îndeosebi de
Franţa, mare parte din legislaţia adoptată fiind de inspiraţie franceză.
Activitatea legislativă a fost vastă, neexistând compartiment al vieţii
economice, sociale, politice în care să nu fi fost iniţiate măsuri care să
propulseze societatea românească.

8.2. Desăvârşirea Unirii.


După realizarea dublei alegeri, în faţa României stăteau ca principale
obiective de atins, recunoaşterea noului stat de către marile puteri.
Dintre puterile garante favorabile acestei recunoaşteri au fost : Franţa,
din raţiuni referitoare la echilibru de forţe, Prusia şi Sardinia care erau
interesate în promovarea principiului unităţii naţionale datorită propriei lor
situaţii de fărâmiţare şi Rusia pentru a slăbi Imperiul Otoman.
Pe de altă parte, Anglia a avut atitudine inconsecventă, Austria s-a
opus temându-se ca statul naţional român se va reîntregi prin unirea cu
Transilvania iar Turcia şi-a manifestat opoziţia deoarece îşi vedea ameninţată
dominaţia asupra ţărilor române.
Cuza şi forţele progresiste, au adoptat o atitudine îndrăzneaţă,
impunând noul rol al domniei unice, începând prin a-i înlătura pe caimacani şi
guvernând ferm, cu toată autoritatea.
Conform Convenţiei de la Paris, Principatele Române aveau ca organe
comune Comisia centrală de la Focşani şi Curtea de Casaţie de la Focşani.
Organele administrative, adunările elective şi guvernele urmau a fi
organizate distinct şi a realiza o activitate separată.
Alexandru Ioan Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor
centrale ale statului, în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele
principate, iar ministerele de la Iaşi au fost transformate în directoratul
ministerelor corespondente din Bucureşti.
În Adunările Elective ale fiecărui principat au fost aleşi deputaţi din
ambele principate.
Referitor la organizarea armatei, regulamentele de instrucţie au devenit
comune, armamentul acelaşi, ministerul armatei unic şi acelaşi Stat Major.
Unificarea administrativă s-a realizat prin crearea unei reţele comune
de poştă, de telegraf, sanătate şi de transport.
S-a pus capăt amestecului din afară în treburile bisericii române, au fost
înlăturaţi egumenii greci şi s-a trecut la secularizarea averilor manăstireşti.
Pe plan extern, Principatele Unite au reunit reprezentanţele diplomatice
de la Constantinopol, celelalte ţări trimiţând deasemenea reprezentanţe
diplomatice unice.
Asemenea măsuri, adoptate fără recunoaşterea puterilor străine, au
fost oficializate de Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861, dar
numai pe timpul domniei lui Cuza.
100
În baza acestor înfăptuiri, domnul a proclamat constituirea României şi
a anunţat unificarea guvernelor şi a Adunărilor Elective.
Contopirea efectivă a guvernelor s-a înfăptuit în decembrie 1861, iar
cea a Adunărilor Elective în ianuarie 1862.

8.3. Politica reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza.


Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi
să apeleze la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei
legislative, judecătoreşti şi administrative a statului.
Autonomia legislativă a fost recunoscută iniţial prin Convenţia de la
Paris care cerea Principatelor române să-şi revizuiască legislaţia şi să-şi
pună de acord cu cerinţele moderne precum şi prin recunoaşterea
internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui
Cuza. Astfel, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de
domnitor, echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.
Din punct de vedere juridic autonomia României a fost consacrată
prin regimul capitulaţiilor. Capitulaţiile erau tratate încheiate de Turcia şi
statele occidentale prin care acestea din urmă aveau dreptul să soluţioneze
litigiile cetăţenilor aflaţi în Turcia.
Unele state europene au pretins aplicarea capitulaţiilor în Principate,
fapt ce putea afecta suveranitatea de stat. Juriştii români au susţinut
netemeinicia acestor pretenţii, pe considerentul că Ţările Române nu au facut
parte din Imperiul otoman, iar ţările creştine nu se judecă după Coran şi au
legi similare altor state europene.
Statul a interzis activitatea judiciară a consulatelor străine şi a trecut la
punerea în executare a sentinţelor instanţelor judecătoreşti.
În apărarea suveranităţii de stat, Principatele Unite nu au mai
recunoscut valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia românilor din
principate şi nici valabilitatea paşapoartelor emise de alte state precum
Turcia, în principate.
Ca o consecinţă a recunoşterii internaţionale a autonomiei, Principatele
Unite au început să elibereze paşapoarte proprii.
Tot în planul relaţiilor externe, statul român a încheiat convenţii
nemijlocit cu alte state, fără a mai recurge la serviciile Ministerului de Externe
al Turciei (comunicări poştale, de telefon, extrădarea infractorilor).
O altă problemă care afecta suveranitatea statului nostru şi care afecta
numeroase interese, a fost aceea privitoare la averile manăstireşti. Aceasta
problema a fost cercetată de o conferinţa a marilor puteri care urma a stabili
regimul juridic al acestor bunuri şi modul de lichidare a pretenţiilor Patriarhiei
de la Constantinopol.
Adunarea Electivă, fără a aştepta hotărârea conferinţei, în 1863 a
procedat la exproprierea acestor averi, readucând în patrimoniul statului un
sfert din suprafaţa arabilă a ţării.
Astfel, s-a pus capăt amestecului în treburile interne ale statului prin
intermediul Patriarhiei de la Constantinopole, sub pretextul protejării Bisericii
101
ortodoxe. Iniţial exproprierea trebuia însoţită de despăgubire, ce urma a fi
plătită călugărilor străini. Datorită susţinerii externe a eforturilor diplomatice
româneşti care au demonstrat ca pretenţiile erau prea exagerate statul român
nu a mai dat curs cererii de despăgubiri.

8.3.1. Organizarea statului unitar român.


În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a
întemeiat pe Convenţia de la Paris din anul 1858 şi Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din anul 1864.
Credincios idealurilor revoluţiei de la 1848, Cuza şi colaboratorii săi în
frunte cu M.Kogălniceanu, au procedat la reorganizarea statului într-o formă
care să asigure o autentică unitate politică a naţiunii (uniunea reală) şi să
facă posibilă aplicarea programului de reforme democratice.
Convenţiile internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor
ordinare edictate de statul român suveran şi autonom.
Conform legilor adoptate, organele centrale ale statului au fost :
Parlamentul. Acest organ a fost constituit potrivit dispoziţiilor
Convenţiei de la Paris care au prevăzut câte o Adunare electivă pentru
fiecare principat, organizată unicameral. Statutul dezvoltător al Convenţiei de
la Paris a prevăzut însă organizarea bicamerală a parlamentului român,
lărgirea corpului electoral, fără a se introduce votul universal, egal, direct şi
secret.
Parlamentul era aşadar format din Adunarea Electivă (a deputaţilor) şi
Adunarea Ponderatrice sau Corpul Ponderator (Senatul).
Adunarea electivă, era formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două
grade, corpul electoral fiind împărţit după avere, în alegători primari indirecţi
şi alegători direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din intelectualii
români. În această categorie se aflau: preoţii, profesorii academiilor şi
colegiilor, doctorii în ştiinţe şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii şi
conducătorii unor instituţii culturale sau ştiinţifice.
Alegătorii din ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 ani iar cei
aleşi ca deputaţi 30 ani şi un venit anual de 200 galbeni.
Adunarea Ponderatrice. (Senatul) era formată din 64 de membri
numiţi, 32 fiind desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare
judeţ (din cele trei propuneri făcute de către fiecare judeţ).
Senatul adoptă sau respingea proiectele de lege supuse dezbaterii.
Dacă proiectul era adoptat fără modificări, legea era promulgată de domn.
Dacă proiectul era amendat de Senat, el era restituit Adunării Elective şi dacă
acesta aprobă amendamentele, legea era supusă sancţiunii domnului ţării.
Domnitorul. Cu ocazia Unirii şi întemeierii Statului Naţional Român, în
funcţia de domn a fost ales aşa cum am precizat-o mai sus, Alexandru Ioan
Cuza prin cele două scrutinuri electorale organizate la Iaşi şi la Bucureşti.
Convenţia de la Paris a prevăzut între organele centrale investite cu
exerciţiul “puterii publice” şi domnitorul ales pe viaţă de către Adunarea

102
Electivă, moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin 35 ani, cu un venit
minim de 3000 de galbeni.
Potrivit Statului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnul cumula
atribuţii executive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea
parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri urgente.
Puterea legislativă în stat urma să fie exercitată de domn împreună cu
parlamentul. Iniţiativa legislativă o avea numai domnul care pregătea
proiectele de legi cu concursul legislatorilor existenţi în Consiliul de Stat al
României.
Proiectele de legi erau susţinute în parlament de către miniştri sau de
către funcţionarii Consiliului de Stat.
Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernelor celor două
principate a dus la formarea în 1861 a Guvernului României, urmată de
unificarea deplină a administraţiei Centrale a statului şi proclamarea oraşului
Bucureşti drept capitala ţării.
Acest sistem de organe administrative a fost organizat iniţial pe baze
centralizate (organizarea guvernului naţional cu ministerele de profil şi a unei
administraţii locale, subordonată organelor centrale) din necesitatea aplicării
uniforme a legilor ţării.
Apoi trebuia să aibă loc descentralizarea administrativă şi îngustarea
prerogativelor guvernului.
În această perioadă pe plan central, puterea executivă aparţinea
domnitorului, care o exercita prin guvernul său şi prin miniştrii numiţi şi
revocaţi de el.
Art.2 al Constituţiei de la Paris acorda României dreptul de a avea o
armată naţională, în măsura să asigure apărarea ţării, fapt în urma caruia
Alexandru Ioan Cuza a devenit şi comandantul suprem.

8.3.2. Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza.


Prin adoptarea legislaţiei din perioada care-i poartă şi numele,
Al.I.Cuza, a fost creat în linii generale sistemul de drept burghez şi totodată
cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii,
introducând norme şi instituţii noi, dintre cele mai evoluate. Prin opera sa
legislativă, Al.I.Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai avansată
legislaţie, fiind chiar criticat pentru unele neconcordanţe dintre legislaţia prea
avansată, faţă de relaţiile sociale de a căror reglementare se preocupă.
Opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar
modern, a determinat evoluţia practicii instanţelor, a stimulat înflorirea
învăţământului juridic şi a ştiinţei dreptului, formarea de cadre de specialitate
şi afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.
Multe din operele sale legislative au fost calificate în istoriografie drept
”reforme”, datorită caracterului lor evoluat şi importanţei sociale deosebite a
reglementărilor cuprinse. Dintre acestea, ne vom referi la reforma agrară şi la
cea electorală.

103
8.3.2.1. Reforma agrară.
Reforma agrară a fost adoptată la 14 august 1864, după numeroase
tentative şi proiecte care fie nu au ajuns în faţa legislativului, fie că nu au fost
sancţionate de către domn, cum a fost proiectul din 1862 propus de guvernul
Barbu Catargiu.
Potrivit acestei legi, ”sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe
locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în
fiinţă”.
Suprafaţa asupra căreia se recunoştea dreptul de proprietate era fixată
în funcţie de numărul de vite şi pe care le deţineau ţăranii. Prin aceaşi lege
era desfiinţat sistemul clăcăşiei, în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii
urmau să o plătească în termen de 15 ani în sume distribuite anual.
Urmare a acestei legi, aproximativ 2/3 din pământurile moşiereşti au
trecut în proprietatea ţăranilor.
Totuşi, legea nu vorbeşte de expropriere şi nici de împropietărire,
recunoscând şi dând forţa juridică unei situaţii preexistente : ţăranii aveau în
folosinţă terenurile asupra cărora însă nu exercitau un drept de proprietate, ci
doar o stăpânire. Aşa fiind, legea nu facea decât să recunoască un drept
preexistent.
Singura problemă reală, a fost cea a delimitării dreptului de proprietate
a ţăranilor faţă de cele ale boierilor, prin ieşirea efectivă din indiviziune.
Prin recunoaşterea dreptului de proprietate al ţărănimii asupra
pământurilor pe care le foloseau, s-au realizat două obiective importante şi
tipice noii orânduiri şi anume, împropietărirea ţăranilor şi consacrarea
principiului potrivit căruia proprietatea este sacră şi inviolabilă.
Legea a prevăzut totuşi plata unor despăgubiri către moşieri, care
urmau să fie efecuată în compensare cu desfiinţarea clăcii.

8.3.2.2. Reforma electorală.


Legea electorală a fost adoptată prin plebiscit în 1864. Potrivit acestei
legi, electorii erau împărţiţi în două categorii, respectiv alegători primari şi
alegători direcţi.
Alegătorii primari din comunele rurale erau cei ce plăteau 48 lei
impozit, iar în comunele urbane cei ce plăteau cu acelaşi titlu între 80 şi 100
de lei. Patentarii până la clasa a V-a erau tot alegători primari şi plăteau
impozit din operaţiunile lor de comerţ. Un numar de 50 de alegători primari
numeau un alegător direct.
Alegătorii direcţi erau declaraţi cei ce aveau un venit anual de 100
galbeni şi puteau face în orice mod dovada acestui venit.
Puteau fi alegători direcţi fără a face dovada venitului preoţii, profesorii
academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultaţilor, inginerii, avocaţii şi
arhitecţii.
Ambele categorii prescriau vârsta minimă de 25 ani a electorilor şi de
30 ani a candidaţilor, în plus hotărau să aibă un venit minim de 200 galbeni.

104
Alte legi cu caracter reformator au mai fost : legea consiliilor judeţene
şi legea comunală din 1864 prin care a fost reglementat modul de
constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi judeţelor, legea de
organizare judecătorească, şi legea instrucţiei publice.

8.3.2.3. Codul Civil.


Normele dreptului civil existente erau depăşite sub aspectul
conţinutului, nerăspunzând relaţiilor de productie, dar mai ales operaţiunilor
comerciale bazate pe relaţii contractuale atât de natura comercială, dar şi
civilă.
Totodată lipsa de sistematizare a normelor, de unitate şi structura
reclamau noi reglementări în materie.
Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să alcătuiască un nou
cod, acesta fiind adoptat în 1864.
Până în 1863, comisia a folosit ca izvor proiectul Codului Italian
Pissanelli, apoi a urmat Codul Civil din 1804 a lui Napoleon (codul Napoleon
era cuprinzător şi verificat în practică de 60 ani, cel italian era nou).
Codul Civil a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie
1865 sub numele “Codul Civil Alexandru Ioan”, iar după abdicare, codul civil
român – în cea mai mare parte, încă în vigoare în zilele noastre.
Codul civil român are drept izvor Codul Civil francez, dar nu l-a copiat, a
fost adaptat la realitaţile de la noi. Textele franceze au fost selecţionate,
unele păstrate, altele modificate, iar altele eliminate, având în vedere că
modelul francez al codului nostru civil este mai amplu cu 300 de articole.
Actualul cod civil a păstrat şi dispoziţiuni mai vechi cum ar fi regimul copiilor
naturali, egalitatea soţilor în invocarea motivelor de divorţ.
Din proiectul Pissanelli au fost preluate dispoziţiile referitoare la
contracte şi obligaţii, mai evoluate sub aspectul tehnicii de redactare.
Din Codul Civil belgian au fost preluate unele texte referitoare la
privilegii şi ipoteci.
Codul Civil român era format la data adoptării lui din preambul, trei cărţi
şi dizpoziţii finale.
Preambulul se referea la noţiunea legii civile în general şi la aplicarea
ei în timp şi spaţiu.
Cartea I reglementa statutul persoanelor, Cartea a II-a era consacrată
bunurilor iar cea de a treia a modurilor de dobândire şi de transmitere a
proprietăţii.
Cartea I consacra principiul egalitaţii tuturor persoanelor în faţa legii,
făcând însă distincţie între capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de
folosinţă, care în dreptul civil român începea de la naşterea copilului, spre
deosebire de codul francez care condiţiona dobândirea capacitaţii la naşterea
copilului viabil. Deplina capacitate de exerciţiu era dobândită la majorat,
stabilit a fi la 21 de ani, iar codul admitea dobândirea ei anticipat prin
procedura emanciparii.

105
Persoanele juridice erau împărţite în două categorii, cu scop lucrativ,
care se înfiinţau potrivit codului de comerţ şi fără scop lucrativ, având
obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, care se înfiinţau prin
decret domnesc.
Rudenia păstrează dizpoziţiile preluate din legiuirile anterioare.
Astfel, se menţin dizpoziţiile referitoare la încheierea şi desfacerea
casătoriei şi este consacrată egalitatea soţilor cu privire la motivele de divorţ
(În dreptul francez adulterul constituie motiv de divorţ şi poate fi invocat
numai de către soţ, soţia putându-l invoca numai dacă fapta s-ar fi consumat
în domiciliul comun).
Codul Civil interzicea ca şi cel francez cercetarea paternitătii, în scopul
apărării familiei legitime. Recunoaşterea de către tată, a fiului natural, avea
efecte numai cu privire la starea civilă, nu şi în ceea ce priveşte drepturile şi
obligaţiile ce decurg din filiaţie.
Bunurile sotilor. La încheierea casătoriei, soţii trebuiau să opteze între
regimul separaţiei, al comunitaţii sau al dotei. Dacă nu se exprimau, se
consideră ca au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având
dreptul de a-şi administra bunurile sale. Bunurile achiziţionate în timpul
casătoriei aparţineau soţului care facea dovada dobândirii lor.
Dota trebuia mentionată în actul dotal, bunurile fiind administrate de
către soţ în interesul casătoriei.
Cartea a II-a se referea la bunuri, clasificate în mobiliare şi imobiliare,
de o protectie deosebită bucurându-se imobilele care aveau o valoare mai
mare. Codul făcea referiri ample la modurile de dobândire a dreptului de
proprietate şi a celorlalte drepturi reale, la posesie şi efectele acesteia
(prezumţia de proprietate, dobândirea fructelor de către posesorul de bună
credintă, apărarea posesiei prin acţiunile posesorii şi dobândirea dreptului de
proprietate prin efectul posesiei îndelungate). De asemenea, codul facea
referire şi la dezmembrămintele dreptului de proprietate, uzufructul, uzul,
abitaţia, servitutea şi superficia. Dizpoziţii noi conţinea codul şi în privinţa
modurilor de transmitere a proprietăţii prin acte între vii, sau prin moştenire,
instituţie pe larg reglementată. Normele cu privire la proprietate au fost
completate cu dispoziţiile altor legi referitoare la proprietatea funciară,
industrială sau comercială.
În Cartea a III-a cele mai importante reglementări se referă la contracte,
cvasi-contracte, delicte şi cvasi-delicte, pe care se întemeiază teoria generală
a obligaţiilor, respectiv răspunderea civilă contractuală şi răspunderea civilă
delictuală.
Răspunderea contractuală se întemeia pe încălcarea unei obligaţii
născute din contract, răspunzătoare fiind partea care nu şi-a îndeplinit
obligaţia asumată, şi care trebuie să plătească celeilalte părţi o despăgubire.
Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de o persoană,
prin care se aduce un prejudiciu altuia şi care obligă la despagubire. Textul
art. 998 din Codul Civil încă în vigoare, precizează că “orice faptă a omului
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală
106
s-a ocazionat, a-l repara”. Dezvoltând instituţia obligaţiei civile, codul face
totodată referiri la stingerea, transmiterea, transformarea şi garantarea
obligaţiilor civile.
8.3.2.4. Codul Penal.
Codul Penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937.
El a fost inspirat din Codul Penal prusian din 1851 şi, în mai mică măsură, de
Codul Penal francez de la 1810.
Odată cu adoptarea lui, au fost abrogate condicile criminaliceşti, fiind
unificate toate dispoziţiile de drept penal :
Codul Penal de la 1865 era structurat în trei cărţi :
Cartea I - dispoziţii referitoare la pedepse şi felul lor.
Cartea II - norme referitoare la crime şi delicte.
Cartea III - materia contravenţiilor.
Cartea I clasifică pedepsele în:
- criminale pentru crime, infracţiunile fiind pedepsite cu pedepse criminale;
- corecţionale pentru delicte sancţionate cu pedepse corecţionale;
- poliţieneşti pentru comiterea de contravenţii, sancţionate cu pedepse
poliţieneşti;
Cartea a II a clasifică faptele penale, în funcţie de relaţiile sociale
ocrotite de lege, în crime şi delicte:
La rândul lor, crimele şi delictele grupate după gradul de pericol social
sau gravitatea faptei puteau fi:
1. infracţiuni îndreptate împotriva statului, cum erau răsturnarea ordinii
de stat sau trădarea;
2. crime şi delicte împotriva constituţiei, adică fapte săvârşite
împotriva sistemului parlamentar sau electoral;
3. crime şi delicte împotriva intereselor publice, legate de exercitarea
funcţiei administrative cum era abuzul de putere sau delapidarea;
4. crime şi delicte, îndreptate împotriva intereselor particulare
îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale, onoarei, patrimoniului etc.;
În clasificarea faptelor penale erau avute în vedere o serie de aspecte,
precum modul de îndeplinire a rezoluţiei infracţionale, numărul de participanţi,
delimitarea tentativei de infracţiunea consumată, sau a coautoratului de
complicitate şi instigare etc.

8.3.2.5. Codul de Procedură Civilă.


Codul de Procedură Civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu
Codul Civil în anul in 1865. El a avut ca izvoare Codul de Procedură al
Cantorului Geneva, Codul de Procedură Civilă francez, legea belgiană
referitoare la executarea silită şi unele norme de drept procesual din legiuirile
mai vechi.
Lucrarea era împărţită în 7 cărţi: procedura înaintea judecătorului de
plasă, tribunalele de judeţe, curţile de apel, arbitrii, executarea silită,
proceduri speciale şi dispoziţii generale.

107
Cartea I nu a fost pusă în aplicare, întrucât din lipsă de judecători,
competenţa a fost dată subprefecţilor până în 1879, iar ulterior a fost
abrogată prin legea pentru judecătoriile comunale şi de ocoale.
Sistemul instanţelor judecătoreşti în concepţia codului era format din :
Tribunalele cu competenţa generală limitată de un plafon valoric;
Curţile de Apel au fost iniţial patru, la Bucureşti, Iaşi, Craiova şi
Focşani (ulterior mutată la Galaţi).
Codul consacră principiile moderne ale oralităţii, publicităţii, şi
contradictorialitaţii dezbaterilor.
Probele erau făcute prin înscrisuri, martori, experţi, jurământ judiciar
sau prezumţii.
Judecata în căile de atac era făcută în apel (cale de atac de reformare
devolutivă ce presupunea o nouă judecare în fond), opoziţia (împotriva
hotărârilor date în lipsă), contestaţia şi recursul (dacă legea nu a fost
bine interpretată şi aplicată).

8.3.2.6. Codul de Procedură Penală.


Adoptat şi aplicat concomitent cu Codul Penal, Codul de Procedură
Penală a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez adoptat în 1808.
Prin acest cod, s-a realizat o cale de mijloc între vechea şi noua
procedură de judecată. Vechea procedură era scrisă şi secretă. În noua
concepţie, doar faza cercetării penale era secretă (element vechi), cea a
judecăţii devenind publică, orală şi contradictorie.
Codul de procedură penală era compus din două cărţi :
Cartea I privea descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor;
Cartea II s-a referit la judecarea proceselor.
Instanţele cu competenţa în materie penală erau judecătoriile de plasă,
tribunalele de judeţ, curţile de juraţi şi Înalta Curte de Casaţie. Delictele erau
de competenţa Tribunalului iar crimele de competenţa curţilor de juraţi. Juraţii
erau persoane particulare fără studii juridice, care trebuiau să se pronunţe
doar cu privire la vinovaţia sau nevinovăţia faptuitorului. În cadrul acestor
instanţe judecătorii aveau atribuţia de a veghea la desfăşurarea dezbaterilor,
la administrarea probatoriilor şi la aplicarea pedepsei în cazul în care cei
judecaţi erau declaraţi vinovaţi de către juraţi.

ORGANIZAREA DE STAT
SI EVOLUTIA DREPTULUI IN PERIOADA MONARHIEI
CONSTITUTIONALE

9.1. Viata economico-sociala


9.1.1. Dezvoltarea industriei

108
Formarea statului roman modern a reprezentat un moment important in
istoria poporului nostru, a marcat intrarea tarii noastre intr-o noua etapa a
revolutiei economice si in mod deosebit a industriei.
Dezvoltarea economica, infaptuita in primul rand prin industria nationala
urmarea ca Romania sa nu ramana eminamente agricola.
Industria s-a dezvoltat in conditiile specifice ale contextului international.
Lipsa capitalurilor, a mijloacelor tehnice, a calificarii fortei de munca, chiar a
materiilor prime care au determinat o dependenta economica accentuata
fata de capitalul strain.
In consecinta, Romania a initiat o serie de masuri care urmareau
incurajarea industriei.
In acest sens semnificative sunt:
- legea de incurajare a industriei hartiei (1891);
- legea pentru incurajarea industriei zaharului (1882);
- legea pentru acodarea de scutiri si taxe la importul unor masini
(1884);
- legile pentru incurajarea industriei nationale (1887 si 1912);
- tarifele vamale protectioniste (1896);
Progresul industriei s-a reflectat in ritmul constructiei intreprinderilor
industriale:
- in perioada 1886-1887, ritmul a fost de 8 fabrici pe an;
- in perioada 1887-1893, ritmul a fost de 14 fabrici pe an;
- in perioada 1893-1906, ritmul a sporit la 1862.
Cu toate limitele sale, dezvoltarea industriei a avut consecinte profunde
si durabile asupra societatii romanesti, a determinat treptat, schimbarea
raportului de forte in favoarea burgheziei, marcand o crestere a nivelului de
civilizatie al tarii.
Are loc un proces de crestere a pietii interne, o participare marcanta a
Romaniei pe piata internationala.
Subsecvent a sporit numarul populatiei orasenesti, al comerciantilor si
al societatilor comerciale.
Partenerii comerciali mai importanti pentru Romania au fost: Austro-
Ungaria, Anglia, Franta si Germania.
La export, primul loc il ocupau cerealele (la finele sec.XIX-lea se
exporta 60% din productia de grau si 40% din cea de porumb), urmate de
vite, lemn, petrol si pielarie.
Comertul romanesc a manifestat slabiciuni, datorita politicii comerciale
gresite, asa cum a fost Conventia comerciala cu Austro-Ungaria, care a
condus la o balanta de plati deficitara. In 1877 se inlatura un important
obstacol in calea dezvoltarii capitaliste a tarii, prin razboiul de cucerire a
independentei de stat si eliminarea dependentei de Imperiul Otoman. S-au
dezvoltat in mod deosebit sectoarele alimentar, forestier si extractiv (in mod
special industria petrolului). Descoperirea de noi zacaminte a creat un

62
Ghe.Platon, Istoria Moderna a Romaniei, Bucuresti,1985, pag.267-293

109
important obiectiv de disputa pentru marile corporatii internationale cu capital
german, englez si dupa 1900 si a celui american.
In 1913, Romania producea 3,2% din productia mondiala de petrol, in
1914 reusindu-se extractia a 1,8 milioane tone petrol.
Pentru dezvoltarea industriei era necesara adaptarea si organizarea
unui nou sistem de credit.
In 1880 se constituie Banca Nationala a Romaniei, pana la sfarsitul
secolului au fost infiintate alte 24 banci noi, iar intre 1900-1914 un numar de
170 societati bancare.
Are loc extinderea mijloacelor de transport, existand preocupari pentru
infiintarea unei flote maritime si fluviale. Ia fiinta un serviciu de transporturi pe
Dunare si au fost modernizate principalele porturi dunarene: Giurgiu, Turnu
Severin, Braila si Galati.
In aprilie 1885 s-a inceput modernizarea portului Constanta care va
juca un rol important in comertul exterior al Romaniei.
Constructorii de marca si oamenii de stiinta in domeniul aeronauticii,
Traian Vuia si Henri Coanda au realizat cele dintai avioane in anii
premergatori primul razboi mondial.

9.1.2. Problema agrara


Agricultura a continuat sa ramana principala ramura a economiei
nationale, deoarece marea majoritate a populatiei ocupate era formata de
taranime.
Reforma agrara din 1864 a deschis calea transformarilor in agricultura.
Astfel, la inceputul sec.XIX, 1% din proprietari (latifundari) detineau
50% din suprafata agricola, in timp ce 95% din ei (tarani) detineau abia 40%
din suprafata agricola.
Intrucat aproximativ 80% din taranime nu dispunea de pamant suficient
era nevoita sa munceasca pe mosiile latifundarilor intr-un sistem concretizat
in invoielile agricole. Adesea taranii erau nevoiti sa incheie invoieli in
conditiile deosebit de oneroase impuse si cu obligatii greu de indeplinit.
Aparitia arendasilor, interpusi intre mosieri si tarani, a determinat in
acelasi timp inasprirea situatiei taranilor.
Reforma agrara infaptuita de A.I.Cuza prin „Legea pentru
reglementarea proprietatii rurale”, din 15 august 1864 prevedea
improprietarirea prin recunoasterea dreptului de proprietate asupra lotului
primit si emanciparea producatorilor directi, prin rascumpararea obligatiilor
fata de vechiul stapan.
Improprietarirea s-a realizat prin scindarea proprietatii financiare in
doua parti;
a) o treime proprietate absoluta a fostului proprietar;
b) doua treimi proprietatea deplina a fostilor clacasi, carora li s-a recunoscut
dreptul de coproprietar, fara plata vreunei despagubiri, proportional cu
potentialul economic (numarul de vite si al bratelor de munca).

110
Arendasii care urmareau obtinerea de avantaje din arenda prin
constrangerea taranilor, s-au constituit in veritabile trusturi.
Legiuitorul a intervenit prin actul normativ din 25 martie 1908, dupa
rascoala taranilor din 1907, printr-o lege a invoielilor agricole.

9.1.3. Structura sociala


Formarea Romaniei prin Unirea Principatelor, a dus la aparitia
premiselor dezvoltarii industriei, comertului si agriculturii, constituirea unui
aparat administrativ modern, si a unui sistem unitar de invatamant, ce au
determinat schimbari semnificative pe planul structurilor sociale.
Consolidarea industriei, ponderea burgheziei in viata sociala si de stat a
dus la schimbarea raportului de forte dintre clase.
A sporit numeric burghezia, negustorii reprezinta elementul traditional al
acesteia.
Industriasii, detinatorii de capitaluri si inaltul corp administrativ
dobandesc o pondere tot mai mare. Din randul lor apar politicienii de profesie.
Creste patura burgheziei mici si mijlocii, iar intelectualitatea devine o
clasa de sine statatoare. In aceste conditii, pozitiile boierimii sunt zbuciumate,
clasa ei devenind tot mai eterogena. Are loc un proces de tranzitie al
mosierimii catre burghezie, urmare noii destinatii economice a marilor
proprietati funciare, legata tot mai mult de productia de marfuri si implicarea
in economia industriala.
Un moment caracteristic al raportului de forte si al relatiilor dintre
mosierime si burghezie l-a constituit infaptuirea „Monstruoasei coalitii”, in
preajma abdicarii lui Cuza.
Aceasta marcheaza mai intai slabiciunea pozitiilor burgheziei, nevoita
sa se alieze cu mosierimea, cu riscul unor concesii, si in al doilea rand
ostilitatea fata de reformele de care le promova Cuza.
Spre deosebire de tarile dezvoltate din punct de vedere industrial, unde
muncitorii din fabrica nu mai depindeau de agricultura, in Romania acestia
mai pastrau legatura cu satul, cultivand pamantul.
Conditiile grele de munca, situatia materiala precara la finele sec. al
XIX-lea a facut sa creasca numarul grevelor acestora intre 1900-1904. Au
fost organizate asemenea miscari la:Bucuresti, Braila, Galati, Constanta, Iasi,
Ploiesti si Botosani.

9.2. Monarhia constitutionala si parlamentara


9.2.1. Organele centrale ale statului
Monarhia constitutionala–parlamentara a fost instaurata dupa
adoptarea Constitutiei de la 1866, locul central in viata de stat fiind detinut de
catre domn (devenit dupa 1881 rege), guvern si parlament.
Prin constitutia din 1866 se stabileau principiile si normele caracteristice
gandirii sociale si organizarii de stat burgheze, respectiv:
- drepturile si libertatile cetatenesti;
- principiul suveranitatii nationale;
111
- principiul guvernarii reprezentative;
- principiul separatiei puterii in stat.
La nivel central activitarea executiva era detinuta de domnitor, iar dupa
1881 de rege, care o exercita prin guvernul sau si prin ministrii numiti si
revocati de el.
Potrivit principiului separatiei puterilor, domnul (regele) nu mai putea
avea autoritate in acelasi timp asupra puterii executive si legislative.
Constitutia ii acorda totusi o serie de prerogative in temeiul carora acesta:
- avea initiativa legislativa;
- sanctiona si promulga legi;
- numea si revoca ministri;
- avea dreptul de amnistie;
- numea si confirma pe functionari in toate functiile publice.
Puterile constitutionale ale domnului erau ereditare in cadrul dinastiei
Hohenzollern – Sigmaringen.
Guvernul era numit de catre rege si avea o pozitie importanta in raport
cu parlamentul. Regele putea dizolva parlamentul; iar apoi numea un nou
guvern care proceda la organizarea alegerilor.
Structura Parlamentului consacrata prin Constituatia de la 1866 era
data de reprezentanta nationala, formata din doua adunari: Senatul si
Adunarea Deputatilor. Puterea legislativa se exercita de catre domn impreuna
cu Reprezentanta nationala. Orice lege trebuia sa intruneasca trei conditii: sa
fi fost discutata, sa fi fost votata de majoritatea parlamentarilor din cele doua
camere si sa fie supusa sanctiunii domnului.
Legea fundamentala si celelalte legi ulterioare au reglementat
responsabilitatea ministrilor, raspunderea penala, civila, cea politica si dreptul
de control al parlamentului asupra guvernului.
Ministerele exercitau conducerea admnistrativa intr-un anumit domeniu
de activitate.
Organul administrativ central cu rol important pentru asigurarea functiei
de ordine publica a statului a fost Ministerul de Interne, care coordona
apararea, era insarcinat cu mentinerea ordinii publice, avea drept de control
asupra functionarilor insarcinati cu aplicarea legii, asupra prefectilor,
primarilor si a celorlalti agenti ai puterii centrale.

9.2.2. Organizarea locala-teritoriala


Legea din 11 aprilie 1864 pentru infiintarea Consiliilor judetene si de
organizare comunala a constituit izvorul judiciar al organizarii locale si a avut
ca scop o organizare administrativa moderna, inlocuind vechile reglementari
stabilite prin Regulamentele organice.
Numarul judetelor era de 42, iar ca unitati intermediare, plasile in numar
de 320. Conform constitutiei unitatile administrativ-teritoriale erau judetene si
comunale.

112
Comunele erau clasificate in comune urbane si rurale. Printr-o lege din
1908 au fost reglementate comunele suburbane, care se subordonau
oraselor ce le admnistrau.
Numarul comunelor suburbane erau de 28 si aveau un statut de orase
libere, egale.
Comunele rurale au fost in numar de 1256, administrand si 4325 sate si
catune.
Comunele erau conduse de catre primar, organ executiv, care se ocupa
cu administratia curenta, si de catre consiliul comunal, ca organ deliberativ.
Primarul avea dubla calitate, de sef al administratiei comunale si de
reprezentant al administratiei centrale. Era ales de alegatorii comunei si avea
atributii in administrarea si pastrarea proprietatii comunale, aprovizionarea si
controlul aparatului administrativ.
Prin legea din 21 martie 1874 prefectul numea primarul, iar prin legea
din 17 aprilie 1822, primarul era confirmat de prefect, dupa alegerea sa de
catre consiliul local.
Primarul a dobandit si unele atributii jurisdictionale odata cu adoptarea
legii invoielilor agricole, la 30.03.1866, in sensul ca el putea sa legalizeze
contractele intervenite intre arendasi si tarani, care deveneau executorii.
Consiliul comunal era format din membrii alesi de un corp
electoral,constituit dintr-un singur colegiu, pe criteriul censului (in valoare de
80-100 lei) platit de electori.
Hotararile importante ale consiliului comunal erau supuse aprobarii
prefectului, subprefectului sau reprezentantilor locali ai guvernului in teritoriu.
Plasile erau administrate de pretori, aveau atributii de supraveghere si
control asupra activitatii organelor comunale rurale si de aplicarea deciziilor
organelor judetene, fiind numiti de prefect sau de ministrul de interne.
Judetele au fost administrate de catre un consiliu judetean si de catre
prefect. Prefectul era reprezentantul guvernului in judet, urmarind infaptuirea
politicii partidului de guvernamant. El era numit prin Decret al domnitorului
(regelui) la propunerea Ministerului de Interne. Prefectul cumula si functia de
sef al politiei, calitate in virtutea careia coordona interventia organelor de
politie pentru restabilirea ordinii si linistii publice.

9.2.3. Organizarea financiara


Dupa crearea statului roman modern, sistemul fiscal a urmarit o noua
repartizare a sarcinilor fiscale ca o consecinta a desfiintarii privilegiilor feudale
si a stabilirii impozitelor functie de veniturile contribuabililor.
Cheltuielile statului se clasificau in cheltuieli ordinare (anuale),
cheltuieli extraordinare (ocazionale), cheltuieli reale (investitii), cheltuieli
personale (salarii), cheltuieli proprii (bugetare) si cheltuieli ascunse (reduceri
sau scutiri de taxe).
Venitul public, necesar pentru cheltuieli, insemna suma bunurilor pe
care statul, ori alta organizatie publica, o incasa printr-o perioada financiara,

113
fara obligatie de restituire si fara sa se miscoreze tulpina averii personale in
sens restrans, sau a contribuabililor in sens larg.
Activitatea productiva desfasurata in domeniile apartinatoare (suprafete
agricole si paduri), exploatari miniere, petroliere, intreprinderi comerciale si
industriale (banci de stat, cai ferate, posta, telegraf, loterii de stat) sau
intreprinderi mixte, a constituit o prima modalitate de realizare a venitului
public, a carui sursa principala o constituiau impozitele.
Taxele, reprezentau o alta sursa de realizare a venitului public, care
puteau fi:
- fixe sau variabile;
- directe sau indirecte;
- aparte sau personale;
- judecatoresti sau administrative, dupa modalitatea de
percepere.
O alta categorie o constituiau monopolurile (tutunul, sarea, bauturile
spirtoase) si amenzile.
Ministerul de finante capata o structura centralizata, consolidata
indeosebi prin elaborarea decretului din 11 iunie 1861, modificat prin decretul
din 2 mai 1867.
Prima lege de contabilitate generala este cea din 13 ianuarie 1865.
Bugetul statului reprezenta actul care prevedea si aproba veniturile si
cheltuielile anuale ale statului tuturor sectoarelor publice. Anul financiar si
exercitiul bugetar incepeau la 1 aprilie a fiecarui an si sfarsea la 31 martie
anul urmator.
Creditul public constituia creditul pe care particularii il acordau statului
pentru acoperirea unor nevoi generale, iar totalitatea obligatiilor pecuniare
contractate de catre stat, reprezenta datoria publica.
Impozitele percepute de stat prin constituirea venitului public erau
obtinute pe:
- impozitul pe veniturile proprietatilor agricole;
- impozitul pe venitul proprietatii cladite;
- impozitul pe venitul capitalurilor mobiliare;
- impozitul pe veniturile societatilor comerciale si industriale;
- impozitul pe veniturile din profesii si ocupatii neimpuse.
Regimul vamal a fost organizat cu o Directie generala la Bucuresti si
una secundara la Iasi, printr-un proiect elaborat la 28 decembrie 1859.
Curtea de Conturi infiintata prin legea din 5 februarie 1864, asigura
controlul asupra finantelor publice.

9.2.4. Organizarea armatei


Dreptul principatelor de a avea armata nationala a fost acordat prin
prevederile Conventiei de la Paris, care in art.42 recomanda o organizare
identica spre a putea la trebuinta sa se uneasca si sa formeze o singura
armie, in masura sa asigure nu numai ordinea interna, ci sa respinga si un
atac din afara.
114
Primele reglementari militare aparute in 1864 stabileau sistemul de
recrutare la regimul copului ofiteresc si starea de asediu.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost primul comandant al celor doua
armate reunite, el preluand comanda in anul 1861.
Prin legea din 23 iuie 1868, armata era structurata in:
- armata permanenta cu rezervele ei;
- corpul dorobantilor si granicerilor;
- militiile;
- garda oraseneasca;
- gloatele.
Prin legea din 8 aprilie 1872 se consacra cele doua principii ale
organizarii militare si anume instituirea serviciului militar obligatoriu si
personal, precum si imperativul ca organizarea armatei in timp de pace sa fie
cat mai putin diferite de cea din timp de razboi.
Armata era structurata pe patru categorii, respectiv: 1. armata
permanenta; 2. armata teritoriala (dorobantii si granicerii); 3. militiile; 4.
gloatele.
Durata serviciului militar era stabilita la 8 ani (de la varsta de 21 la 29
ani) in militii fiind cuprinse persoane pana la 37 ani, iar in gloate pana la 46
ani.
Din legea din 29 noiembrie 1882, organizarea armatei cuprindea ca si
specialitati trupe permanente de infanterie, cavalerie si geniu; trupe teritoriale
de dorobanti, calarasi si pompieri si armata de militii.
Teritoriul era impartit in patru regiuni de corpuri de armata, fiecare cu
cate doua divizii.
Marina militara a fost infiintata in anul 1880, Arsenalul Marinei din
Galati, asigurand paza Dunarii cu trei salupe fluviale.
Alexandru Ioan Cuza a organizat primul escadrom de jandarmi calari si
o companie de jandarmi pedestri.
A fost infiintata politia rurala denumita „guarzi comunali” si crearea
„geandarmieriei” din cadrul armatei, corespondenta politiei militare.
In anul 1873 a fost adoptat Codul Justitiei Militare care cuprindea pe
timp de pace ca si instante judiciare consiliile de disciplina, consiliile de
razboi si consiliile de revizuire.
In timp de razboi, competentele jurisdictionale aveau pretorii militari,
curtile martiale si curtile superioare de justitie militara.

9.3. Evolutia dreptului


In perioada 1866-1918 sistemul de drept, evoluand in stransa legatura
cu transformarile sociale si economice, a urmarit modernizarea vietii sociale
si de stat. Constituatia din 1866 si Codurile adoptate in epoca lui A.I.Cuza au
constituit temelia sistemului de drept modern.
Legislatia a evoluat pe linia principiilor formulate prin opera legislativa a
lui A.I.Cuza.
9.3.1. Dreptul constitutional
115
Constitutia adoptata la 1 iulie 1866, cu unele modificari pana in anul
1923 a consacrat faurirea statului national roman, proclamand monarhia
constitutionala pe temeiul separatiilor puterilor, drepturile si libertatile
cetatenesti. Prin continutul si forma sa poate fi considerata prima constitutie a
Romaniei, democratica si moderna.
Constitutia Romaniei din 1866 este structurata in opt titluri:
1. Despre teritoriul Romaniei;
2. Despre drepturiel romanilor;
3. Despre puterile statului;
4. Despre finante;
5. Despre puterea armata;
6. Dispozitii generale;
7. Despre revizuirea constitutiei;
8. Dispozitii tranzitorii si suplimentare.
Teritoriul este proclamat indivizibil. S-a formulat interdictia colonizarii
teritoriului cu populatie de ginta straina si s-a dispus impartirea administrativ
teritoriala in judete, a judetelor in plasi si a plasilor in comune, organizare
care nu putea fi schimbata sau ratificata decat prin lege.
In titlul referitor la drepturi, Constitutia prevedea ca ele nu pot fi
exercitate decat de cetatenii romani. Cetatenia putea fi acordata strainilor prin
legi speciale, cu conditia de a fi de rit crestin (ulterior a fost modificat art.7,
admitandu-se cetateni straini indiferent de confesiune sau credinta
religioasa). De asemenea mai era consfintita aptitudinea strainilor de a
dobandi si exercita drepturi civile si politice, in conformitate cu Tratatul de la
Berlin, din 1878.
In titlul referitor la puterile statului era proclamat principiul separatiei
puterilor, care emana „de la natiune” si se exercita numai „prin delegatie”.
Puterea legislativa se exercita de catre domn si reprezentanta
nationala, in vreme ce puterea executiva era incredintata domnului si se
exercita prin organele administrative.Puterea judecatoreasca revenea in
exclusivitate curtilor si tribunalelor.
Reprezentanta nationala era formata din Adunarea deputatilor si Senat.
In vederea alegerii deputatilor, alegatorii erau impartiti in patru colegii:
primul colegiu din care faceau parte alegatorii cu un venit funciar mai mare de
300 de galbeni, al II-lea colegiu cuprindea alegatorii cu un venit funciar de la
100 la 300 de galbeni, iar al III-lea colegiu cuprindea industriasii si
comerciantii care plateau un impozit de cel putin 80 lei. Aceste trei colegii
constituiau alegatorii directi. In al IV-lea colegiu erau cuprinsi toti cei ce
plateau un impozit oricat de mic, 50 de astfel de alegatori numind un delegat,
care la randul sau alegea un deputat, exercitand un vot direct.
Membrii senatului erau alesi de doua colegii, respectiv proprietarii de
fonduri rurale cu un venit de cel putin 300 galbeni si proprietarii de imobile cu
un venit de pana la 300 galbeni la orase.
In anul 1884, prin schimbarea raportului de forte dintre clase s-a
modificat si sistemul electoral. Cele patru colegii s-au redus la trei, prin
116
contopirea colegiilor 1 si 2. La Colegiul I intrau alegatorii cu un venit funciar
sau urban de cel putin 200 lei, iar in Colegiul II orasenii care plateau un
impozit de cel putin 20 lei. Colegiul al III-lea cuprindea satenii care votau
indirect. Dintre cei 183 membrii ai Adunarii deputatilor, 75 erau alesi de
Colegiul I, 70 de Colegiul II si 38 de Colegiul III.
In preajma primului razboi mondial partidele politice insistau in
programele lor asupra necesitatii infaptuirii unei noi reforme electorale, cu
modificarea constitutiei, fapt realizat abia in timpul razboiului prin introducerea
votului direct, egal si secret. Acest sistem a permis a larga participare a
maselor populare la viata politica.

9.3.2. Dreptul administrativ


Pe plan central, administratia era condusa de rege si de catre guvern.
Prin proclamarea regatului (1881) si modificarea constitutiei (1884)
puterile regelui au sporit mult.
Aceasta exercita o serie de atributii legislative, executive, judecatoresti,
dupa cum urmeaza:
- sanctiona si promulga legi;
- incheia conventii cu alte state;
- intocmea regulamente in vederea executarii legilor;
- confirma functionarii in toate functiile publice;
- exercita comanda armatei;
- conferea gradele militare si decoratiile;
- avea dreptul de amnistie in materie politica;
- ierta sau micsora pedepsele in materie similara;
Guvernul era format dintr-un numar de ministri aflati sub presedintia
primului ministru.
Numarul ministerelor a sporit treptat in legatura cu dezvoltarea
industriala si comertului.
Ministrii erau numiti si revocati de catre rege.
Formal, parlamnetul exercita un control asupra activitatii guvernului si a
fiecarui ministru.

9.3.3. Dreptul civil


Evolutia ramurii dreptului civil a fost determinata nemijlocit de
dezvoltarea productiei si circulatiei marfurilor, intervenind transformari
substantiale in domeniul proprietatii, conditiei juridice a persoanei si a
contractelor.
Codul civil roman adoptat in vremea lui Cuza a sustinut mult timp cadru
juridic necesar dezvoltarii economiei de schimb.
In materia proprietatii, statul a manifestat o preocupare speciala pentru
dezvoltarea intreprinderilor industriale. Astfel, in 1887 a fost adoptata o lege
de incurajare a industriei nationale („Masuri generale pentru incurajarea
industriei nationale”) prin care se prevedeau conditiile si avantajele infiintarii
unor intreprinderi, constand in:
117
a) posibilitatea afectarii unor terenuri pentru construirea fabricilor;
b) inlesniri la importul de masini, utilaje, materiale prime din strainatate,
cat si transportul pe calea ferata;
c) scutiri de impozite.
In anul 1912 se elaboreaza o noua lege de incurajare a industriei
nationale, care acorda avantaje intreprinderilor industriale in care lucrau cel
putin 20 muncitori si care dispuneau de un utilaj cu motor de cel putin cinci
cai putere, precum si a meseriasilor care aveau cel putin patru calfe, ori
societatilor cooperatiste cu un capital minim de 2000 lei si 10 lucratori
asociati. Legea mai acorda scutiri de vama, scutiri de taxe si acorda
posibilitatea dobandirii unor terenuri rurale cu plata in rate.
In 1879 a fost adoptata o lege pentru protectia marcilor de fabrica.
Insusirea pe nedrept a unei marci straine, era sanctionata si calificata
contrafacere, fiind pedepsita cu despagubiri pentru acoperirea prejudiciului
produs.
In anul 1906 se emite legea brevetelor si inventiilor, care a avut ca scop
stabilirea ordinii si prioritatilor in fabricarea lor si protejarea autorului.
Noi reglementari au fost date cu privire la proprietatea miniera. Legea
din 1895 a admis separarea proprietatii solului si cea a subsolului. In aceasta
situatie statul a devenit proprietarul zacamintelor miniere si petroliere.
In materia persoanelor s-au adus reglementari noi, in mod deosebit cu
privire la persoanele juridice. Aceste reglementari au fost introduse prin Codul
de comert si prin unele legi speciale.
Codul comercial din 10 mai 1887 a suferit o serie de modificari in 1885,
1900, 1902 si 1906.
Prin cresterea numerica a muncitorilor, pentru apararea drepturilor si
interselor lor, a aparut necesitatea constituirii si organizarii sindicatelor si
asocierea lor, domeniu reglementat printr-o lege din 1902, prin care se
recunoaste dreptul muncitorilor de a organiza sindicate (corporatii), dar numai
impreuna cu patronii. La conducerea sindicatelor urmau a fi numiti
reprezentanti ai statului, cu drept de control.
Raspunderea civila delictuala a suferit noi modificari datorita
evenimentelor petrecute in procesul muncii, in cazul accidentelor de munca.
Pentru acest considerent, in anul 1912 au fost introduse reglementari
noi referitoare la raspunderea pentru riscul profesional. Potrivit acestor norme
noi, patronul era degrevat de obligatii cand putea demonstra ca accidentul s-
a produs numai din culpa salariatului.
In materia contractelor au aparut unele modificari. Contractul de
arendare, reglementat sumar in Codul Civil, a fost pe larg consacrat in legea
privitoare la invoielile agricole in 1866. Dispozitiile acestei legi au constituit un
pas inapoi fata de Codul Civil, deoarece invoielile agricole se incheiau cu
incalcarea vadita a principiului autonomiei de vointa.
Regimul contractului de munca, a constituit obiectul a numeroase
masuri legislative in legatura cu impunerea unor reglementari privind durata

118
zilei de munca, repausul duminical, conflictele colective de munca, jurisdictia
muncii.
Privitor la durata zilei de munca si conditiile de munca s-au adoptat mai
multe masuri prin Legea pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874, Legea
sanitara din 1885 si Regulamentul industriei insalubre din 1894. Ele se
refereau la anumite categorii de muncitori, in special la femei si copii.

9.3.4. Dreptul penal


Ca si dreptul civil, dreptul penal a avut ca izvor Codul penal din 1865,
din vremea lui Cuza, care a suferit putine modificari.
In principal s-au modificat unele prevederi prin legi speciale ce au fost
adoptate impotriva muncitorilor si pentru pedepsirea unor infractiuni in
legatura cu starea de razboi, in preajma declansarii razboiului balcanic.
Legea contra sindicatelor, asociatiilor profesionale a functionarilor
statului, judetelor si stabilimentelor publice evidentiaza incadrarea ca
infractiune si pedepsita cu privare de libertate pana la doi ani, incetarea
lucrului din cauza grevei.
In 1906 a fost adoptata o lege speciala care interzicea lucratorilor din
mine sa participe la greve, iar in anul 1909 s-a interzis tuturor categoriilor de
muncitori si functionari sa declanseze miscari revendicative.
Conflictul balcanic din 1913, declansarea primului razboi mondial si
perspectiva iminenta a participarii Romaniei la acest razboi a determinat, pe
linie militara, instituirea unor legi speciale care incriminau faptele ce aduc
atingere securitatii interne si externe a statului.
Aceste legi incriminau fapte ca spionajul, tradarea de patrie,
nerespectarea obligatiilor cu privire la pastrarea secretului de stat, sabotajul.

9.3.5. Dreptul procesual


Ambele coduri de procedura civila si penala au continuat sa se aplice
fiind si ele supuse modificarilor mai jos mentionate.
In anul 1900, cu ocazia republicarii Codului de procedura civila din 1865
s-au introdus noi prevederi, care au urmarit imbunatatirea manierei de
redactare a textelor prin aplicarea celor mai noi si moderne tehnici legislative
in materia procedurii.
Pentru solutionarea mai rapida a litigiilor au fost introduse prevederi
inspirate din codurile altor state, si din practica judiciara a instantelor noastre,
renuntandu-se la principiile dreptului procesual traditional. S-a renuntat in
cazuri speciale la forma obisnuita de solutionare a litigiilor intre parti, bazata
pe lupta juridica ale caror interese erau opuse.
In acest sens a fost adoptata forma de dezbatere in camera
presedintelui instantei fara dezbateri ample si formele folosite anterior, in
sedinta publica, pe baza principiilor oralitatii si contradictorialitatii, reusindu-se
sa se adopte hotarari rapide si acordarea de solutii in scurt timp. Aceasta
procedura se pastreaza si in zilele noastre, ca fiind reglementata de

119
dispozitiile art.581 din Cod procedura civila, privitoare la ordonanta
presedintiala.
O asememea procedura a fost utilizata si in raporturile dintre proprietari
si chiriasi. In materia dreptului procesual penal o procedura speciala a fost
adoptata prin legea privitoare la instructiunea si judecarea in fata
instantelor corectionale a flagrantelor delicte, din 1913 (Legea micului
parchet).
Persoanele care savarseau infractiuni si erau surprinse in flagrant
puteau fi arestate pe loc, aduse in fata procurorului, care le interoga si le
trimitea in fata judecatorului de ocol sau tribunal. El trebuia sa se pronunte in
aceiasi zi cu o hotarare urgenta, fara parcurgerea fazelor premergatoare
procesului penal: constatare, urmarire, instructie. Aceleasi dispozitiuni se
aplicau la infractiunile marunte extinse si in domeniul conflictelor dintre
muncitori si patroni, al demonstratiilor, manifestatiilor de strada sau grevelor.

FORMAREA STATULUI UNITAR ROMAN


SI EVOLUTIA DREPTULUI LA INCEPUTUL SECOLULUI XX SI IN
PERIOADA INTERBELICA

10.1. Formarea statului unitar roman


Statul national roman a fost faurit in contextul unui proces revolutionar,
prin lupta eroica a intregii natiuni, din vechea Romanie, din Transilvania si
Banat, din Bucovina si Basarabia.
Vechea Romanie a contribuit esential la infaptuirea statului national
unitar, participand la primul razboi mondial, in lupta impotriva puterilor din
centrul Europei63.
Desavarsirea unitatii nationale s-a realizat datorita contextului
international prin incheierea primului razboi mondial, eveniment care a creat
conditiile propice si justificative de faurire a statului national, unitar roman.
Infaptuirii Marii Uniri s-a produs prin lupta neobosita dusa impotriva
dominatiei straine, actiune care s-a desfasurat prin hotararile plebiscitara ale
maselor populare.

63
In acest sens, E.Cernea si E.Molcut, op.cit.pag.243

120
Astfel de adunari au avut loc in localitatile de resedinta ale provinciilor
romanesti, respectiv la Chisinau la 8 aprilie 1918, la Cernauti la 20 noiembrie
1918 si la Alba Iulia in ziua de 1 decembrie 1918.
Darzenia, disciplina exemplara si entuziasmul romanilor aflati in afara
statului national, manifestate cu ocazia constituirii adunarilor reprezentative si
care aveau sa decida „unirea de tara”, reprezinta marturia clara ca nimic nu i-
a putut abate pe romani de la infaptuirea visului secular al unirii intregii natiuni
intr-un singur stat, intr-o Europa marcata de uriase framantari si contradictii.
Romania a luat armele, luptand pentru eliberarea teritoriilor romanesti
aflate sub dominatia Austro-Ungara la 15 august 1916. Armata romana,
confruntata cu serioase dificultati in infruntarea cu diviziile germane,
superioare tehnic, si cu nerespectarea angajamentelor militare de catre aliati,
a reusit in vara anului 1917 sa faca dovada ca idealurile de independenta si
unitate nationala sunt mai puternice decat cea mai puternica masina de
razboi a Europei.
Realizarea Romaniei Mari, tel de veacuri al celor trei provincii romane a
creat posibilitatea dezvoltarii rapide a economiei, s-au deschis noi
perspective pentru largirea pietii interne, valorificand resursele naturale ale
subsolului.
Formarea Romaniei Mari, a fost recunoscuta de celelalte nationalitati.
Astfel, in luna ianuarie 1919 la Medias s-au intrunit reprezentanti ai
populatiei germane din Transilvania, care printr-un manifest, au confirmat
acordul populatiei sasesti de unire cu Romania.
De la Congresul de la Timisoara din august 1919, svabii din Banat au
avut aceiasi atitudine de acord cu unirea, confirmand ca hotararea de unire
de la Alba Iulia reprezinta chezasia pentru dezvoltarea etnica si culturala.
Adunarile legislative si guvernele provizorii formate de catre
reprezentantii poporului, care au exercitat atributiuni de conducere politico-
administrativa in perioada de tranzitie catre formarea unui aparat unic, s-au
bucurat de concursul intregii populatii.
Hotararile de unire a celor trei stravechi provincii romanesti au fost
promulgate apoi prin decrete regale din 27 noiembrie pentru Basarabia, 18
decembrie pentru Bucovina si 24 decembrie pentru Transilvania.
In intervalul 1918-1920, statul roman a avut ca principala preocupare,
pe plan extern, recunosterea prin tratate internationale a fauririi statului
national unitar.
Pentru acest motiv, Romania a participat la Conferinta de Pace de la
Paris, unde a fost recunoscut aportul sau a dus la infrangerea Germaniei.
Incercarea reprezentatilor SUA, Angliei si Frantei de a impinge pe plan
secundar opinia si interesele statelor mici, printre care si Romania, s-a lovit
de atitudinea ferma manifestata de delegatia romana condusa de
I.C.Bratianu. Tratatul cu Austria, semnat de Romania la 10 decembrie 1919 a
consfintit dezagregarea monarhiei austro-ungare si a recunoscut unirea
Bucovinei cu Romania.

121
In urma guvernarii lui Alexandru Vaida, la 3 martie 1920 a inceput la
Trianon discutiile pentru semnarea tratatului cu Ungaria. Acesta a constituit
actul juridic care consacra actul istoric de faurire a statului unitar roman, prin
marea adunare populara de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia64.
Nicolae Titulescu, membru al delegatiei romane, aprecia ca ”Tratatul de
la Trianon apartine tuturor romanilor si indeosebi celor din Ardeal, o
consfintire a ordinii de drept”.

10.2. Organizarea centrala si locala


10.2.1. Organizarea centrala
Dupa desavarsirea unitatii nationale s-a trecut la procesul de
reorganizare a institutiilor statului pentru o buna conducere si administrare a
noilor principate romanesti.
In vechea Romanie sistemul administrativ a functionat in baza Legii de
organizare locala din 1864 cu modificarile ulterioare si Constitutia din 1866.
Organizarea administrativa din Basarabia era dupa model rusesc, in
Bucovina dupa cel austriac, iar in Transilvania, dupa cel ungar. Din aceste
considerente, unificarea organizarii administrative a fost necesara, ea fiind
realizata prin extinderea pe intreg teritoriu al sistemului de organizare in
vechea Romanie si printr-o forma noua de organizare a administratiei.
Constitutia adoptata in anul 1923 continea si dispozitiuni in legatura cu
organizarea si functionarea administratiei.
Prin art.39, i s-a incredintat puterea executiva in stat, iar in art. 92 se
preciza ca „guvernul exercita puterea executiva in numele regelui”.
Organele administratiei centrale au fost ministerele, conduse de
ministrii, reprezentanti ai partidelor politice.
La nivel local Constitutia din 1923 a impartit teritoriul in judete, iar
acestea erau constituite in comune. Judetele erau conduse de consiliile
judetene si comunale, iar conducerea consiliilor era asigurata de membrii
alesi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea
minoritatilor.
Principalele izvoare care au reglementat organizarea si functionarea
administratiei in baza Constitutiei din 1923 au fost Legea pentru unificarea
administrativa din 14 iunie 1925, Legea pentru administratia locala din 5
august 1929 (care a suferit 14 modificari in sapte ani cat a fost in vigoare),
Legea administratiei din 27 martie 1936, care a fost inlocuita cu Legea
administratiei din 14 august 1938, datorita instaurarii regimului fascist.
Regele ca organ al administratiei centrale, potrivit art. 88 avea atributii
in administratie, constand in:
 numirea sau confirmarea in functii publice potrivit legilor;
 intocmirea si regulamentele pentru executarea legilor;
 era comandantul suprem al armatei;

64
In acest sens, E.Cernea si E.Molcut, po.cit.pag.253

122
 acorda gradele militare potrivit legilor;
 conferea decoratii si medalii;
 avea dreptul sa bata moneda in baza unei legi speciale;
 incheia conventii pentru comert, navigatie si alte asemenea acte cu
statele straine.
Regele emitea acte administrative, denumite „decrete regale” care erau
contrasemnate de ministrul de resort.
Consiliul de ministri ca organ al administratiei centrale avea ca
atributii adoptarea de hotarari, numite „jurnale de ministri”, care atunci cand
erau considerate ilegale, puteau fi atacate in justitie.
Prin prevederile Constitutiei, Consiliul de Ministri nu avea o competenta
generala intr-o anumita materie de administratie publica, ci numai in cazurile
speciale date de competenta fie prin Constitutie, fie printr-o lege organica.
Astfel, in art.7 alin 3 din Constitutie se prevedea de exemplu ca
„naturalizarea se acorda in mod individual de Consiliul de Ministri”.
Legea pentru organizarea administratiei publice locale din 1929 in
art.9 a dispus ca schimbarea numelui unui stat sau oras se poate face
numai in baza unui jurnal al Consiliului de ministri.
Legea persoanelor juridice prin art.7 dadea competenta Consiliului de
ministri de a autoriza functionarea in Romania a unei persoane juridice
straine.
Ministerele erau grupari de servicii administrative puse sub
conducerea si autoritatea unui ministru si desfasurau activitati de interes
general pe intregul teritoriu al tarii.
Organizarea si functionarea lor a fost reglementata prin Legea pentru
organizarea ministerelor din 2 august 1929.
Specific perioadei interbelice, apare faptul ca puteau fi numiti si
ministri fara portofoliu, care nefiind titularii unui departament sau minister,
erau numiti pentru a indeplini o parte din atributiile unui ministru.
In urma Marii Uniri, in plan administrativ are loc o dezvoltare a
aparatului administrativ, in anul 1920 infiintandu-se alte trei ministere, si
anume Ministerul Muncii si Ocrotirii Sociale, Ministerul Cultelor si Artelor si
Ministerul Comunicatiilor. Un an mai tarziu, in anul 1921 a fost creat
Ministerul Agriculturii.
Pana la adoptarea Legii de Organizare si Functionare a Ministerelor din
1929 si a Legii pentru Administratia Locala din acelasi an, fiecare minister a
avut circumscriptiile sale teritorile, numite inspectorate. La adoptarea
acestor legi se modifica teritoriul, fiind impartit in sapte directorate
ministeriale, cu sediile in: Cernauti, Chisinau, Cluj, Iasi si Timisoara.
Aceasta forma de organizare administrativa a fost desfiintata prin Legea
din 15 iulie 1931, revenindu-se la organizarea initiala.

10.2. Organizarea locala

123
Reglementarea juridica a organizarii locale a fost asigurata de legile din
1925, 1929 si 1930.
Prefectul era seful administratiei judetene descentralizate, reprezentant
al guvernului in judet, numit prin Decret regal. El era in subordinea ministrului
de interne care il putea oricand revoca. Puterea si atributiile prefectului ca sef
al administratiei au fost foarte mari. Prin Legea administratiei din 1929, s-au
eliminat din competenta prefectului atributiile sale de sef al administratiei
judetene, fiind atribuite presedintelui Delegatiei Consiliului de Judetean, ales
de consiliu pe termen de 5 ani, ajutat de un numar de membrii licentiati in
drept.
Prin Legea din 15 iulie 1931, atributiile de sef al administratiei vor trece
din nou asupra prefectului in dubla sa calitate de reprezentant al guvernului
in judet si de cap al admnistratiei judetene.
Prefectul detinea si functia de sef al politiei judetene, calitate in care
putea da ordine organelor de politie si jandarmerie si le putea controla. Era
principalul organ de control si supraveghere al administratiei comunelor din
judete.
In activitatea sa era sprijinit de Consiliul de prefectura, format din:
- primarul comunei de resedinta;
- primar procuror;
- reprezentanti ai serviciilor administrative.
Consiliul judetean constituia organul colegial deliberativ, compus din
membrii alesi prin sufragiu universal de toti alegatorii judetului si din membrii
de drept, reprezentanti ai unor profesiuni sau functiuni sociale administrative.
El se intrunea in sesiuni ordinare si extraordinare, intocmea
regulamente care cuprindeau masuri si sanctiuni referitoare la administrarea
intereselor judetene. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret regal si inlocuit cu
o comisie interimara.
Delegatia Consiliului judetean avea ca presedinte pe prefect si alcatuita
din membrii consiliului ales, care putea decide in locul consiliului, cand acesta
nu era intrunit.
Judetul, circumscriptie teritoriala, in care functionau sercivii
administrative exterioare ale unor ministere, condus de prefect, reprezentant
al puterii centrale.

10.3. Evolutia dreptului un perioada interbelica


10.3.1. Unificarea legislativa
In perioada interbelica, problema fundamentala s-a pus pe planul
reglementarii juridice, in vederea unificarii legislative si realizarea acordului
dintre unitatea politica si cea juridica.
Faurirea statului national unitar s-a infaptuit inca din anul 1920, in timp
ce procesul unificarii legislative a fost de lunga durata, pana in preajma celui
de-al doilea razboi mondial.
124
Dupa infaptuirea Marii Uniri s-a observat ca in toate ramurile dreptului
existau reglementari paralele.
Astfel, in domeniul dreptului civil, in provinciile din vechea Romanie, se
aplica Codul din 1864.
In Transilvania era in vigoare Codul civil austriac din 1911, completat cu
unele cutume si chiar dispozitii ale legislatiei adoptate in Austro-Ungaria.
De aceea a fost necesara o activitate vasta de extindere a dispozitiilor
Codului Civil roman, cat si de adaptare a noii reglementari.
In perioada interbelica se impun ca principale izvoare ale dreptului –
Constitutia din 1923, Codul penal si el de procedura penala din 1936, Codul
comercial din 1938, Codurile civile din 1939 si 1940 si Codul de procedura
civila din 1939, prin acestea urmarindu-se unificarea dreptului roman.
Modalitatile principale prin care s-a urmarit unificarea sunt au fost
extinderea unor prevederi din legislatia din vechea Romanie si adoptarea de
noi acte normative pentru intregul teritoriu.
Aceste actiuni s-au desfasurat gradual, pentru aplicarea legilor de
unificare. O prima actiune a reprezentat-o emiterea de catre Consiliul Dirigent
al Transilvaniei, a Legii din 1919, care in art.1, prevedea ca vechile legi,
ordonante, regulamente si statute legale anterioare Unirii, raman in vigoare in
mod provizoriu pana la dispozitii „in interesul ordinii publice”.
Asemenea masuri au fost luate in Basarabia, prin Hotararea Sfatului
Tarii din 27 martie 1918 si in Romania, prin Decretul – Lege nr. 3475 din 18
decembrie 1918.
Prima metoda prezenta avantajul ca asigura unificarea legislativa
intr-un ritm rapid si dezavantajul ca unele dintre dispozitiile extinse nu
corepundeau intotdeauna conditiilor din noile provincii.
Unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi acte normative
era superior sub aspectul tehnicii legislative, al continutului dar
dezavantajos deoarece se intindea pe o perioada de lunga durata.
Prin infaptuirea unificarii a fost creata o comisie ministeriala formata, in
1920, din magistrati si juristi, care a optat pentru revizuirea codurilor, conform
art.137 din Constitutie65.

10.3.1.1. Dreptul constitutional


dupa realizarea Marii Uniri a ramas in vigoare Constitutia din 1866 cu cele
doua modificari importante din 1917, referitoare la introducerea votului universal
si la posibilitatea exproprierii proprietatii particulare, in scop de unitate publica.
Aceste proceduri speciale au fost extinse si in provinciile noi.
Au fost introduse dispozitii noi care decurgeau din tratatele semnate de
Romania in cadrul Societatii Natiunilor.
In anul 1923 s-a adoptat o noua Constitutie, impusa de realitatea fauririi
statului national unitar, admisa, in principiu, de toate partidele politice. Totusi,
65
E.Cernea si E.Molcut, op.cit., pag.162

125
parlamentul format dupa alegerile din 1922, ca adunare constituanta, a fost dur
atacat de partidele de opozitie (Partidul National, Partidul Taranesc, Partidul
Poporului) care apreciau ca sunt in imposibilitatea de a participa efectiv la
elaborarea noii legi fundamentale.
Aceasta constitutie a cuprins dispozitii de natura sa apere nu numai
interesele marii proprietati si ale patronatului, ci sa si impiedice formele de
organizare si activitatea clasei muncitoare.
In art.19 se prevedea ca zacamintele miniere, precum si bogatiile de orice
natura ale subsolului sunt proprietatea statului.
Constitutia apara si interesele sistemului financiar-bancar, garanta
egalitatea cetateanului in fata legii, fara deosebire de clasa, libertatea individuala,
inviolabilitatea domiciliului, libertatea invatamantului, a presei si a intocmirilor.
Multe din aceste libertati au imbracat caracter formal.
Constitutia a consacrat si principiul suprematiei legii si a statului de drept,
stabilindu-se modul de organizare al controlului constitutionalitatii legilor.
Legea fundamentala in 1923 a consfintit regimul parlamentar democratic, a
recunoscut drepturile si libertatile cetatenesti, reprezentand un factor popzitiv in
dezvoltarea Romaniei.
Cel de-al treilea titlul cuprinde dispozitiile constitutionale prin care era
consacrata separatia puterilor in stat, activitatea legislativa urmand sa fie
exercitata de catre rege si Reprezentanta Nationala, cea executata de catre rege si
guvern, iar cea judiciara de catre instantele judecatoresti.
Reprezentanta nationala era formata de acelasi doua adunari Senatul si
Adunarea Deputatilor.
Initiativa legislativa apartinea fie regelui, fie uneia din cele doua adunari.
Adunarea deputatilor era formata din deputati alesi de cetatenii romani,
organizati pe circumscriptii electorale.
Senatul era compus din senatori de drept si senatori alesi. Senatorii
puteau fi alesi de cetateni romani de la varsta de 40 ani, cu drept de vot din
circumcriptiile electorale fixate de lege, de membrii consiliilor judetene si
comunale, al camerelor de comert, de industrie, de munca, agricultura, de
profesorii fiecarei universitati din tara.
Senatorii de drept faceau parte din reprezentantii clerului (mitropolitii,
episcopii), fostii sefi de guverne, fosti ministri, fosti presedinti ai corpurilor
legiuitoare, fosti senatori si deputati.
Regele avea atributii de a sanctiona legile, dreptul de a convoca
parlamentul, de a dizolva una din cele doua camere, de a numi un nou
guvern.
In exercitarea atributiilor sale, regele intocmea regulamentele pentru
aplicarea legilor, numea sau confirma in functii publice, putea crea noi functii
de stat, exercita comanda armatei, confirma gradele militare, conferea
decoratiile romane si avea dreptul de a bate moneda.
Constitutia a prevazut crearea unui Consiliul legislativ care formula
proiectele de lege, ce urmau a fi dezbatute in Reprezentanta Nationala.

126
Conform prevederilor de la Capitolul III, puterea executiva era
exercitata de guvern, in numele regelui. Ministrii erau numiti si revocati de
rege. Persoana regelui era inviolabila, iar ministrii sunt raspunzatori pentru
activitatea lor.
Consiliul de ministri era prezidat de un presedinte, desemnat de rege si
cu formarea guvernului.
O alta inovatie a Constitutiei din 1923 a fost introducerea controlului
constitutionalitatii legilor, care urma sa fie exercitat de Inalta Curte de
Casatie si Justitie.
O conceptie novatoarea reprezentat-o principiul controlului legalitatii
actelor administrative. Astfel, instantele judecatoresti puteau cenzura actele
emanate de la administratia de stat. Potrivit acestui principiu, instantele
puteau cenzura actele emanate de la administratia de stat si obliga statul la
plata unor despagubiri.
O dispozitie cu urmari importante a fost cea din art.128, potrivit careia
„in caz de pericol de stat se putea introduce starea de asediu general
sau partial”.
Sistemul electoral s-a critalizat in perioada 1917-1926, s-a introdus
votul universal, organizandu-se in noiembrie 1919, primele alegeri
parlamentare.
A fost adoptata o noua lege electorala din martie 1926 care consacra
dreptul de alege si de a fi ales, desfasurarea alegerilor, structura Adunarea
Deputatilor si a Senatului.
Noua lege electorala asigura interesele marilor partide politice,
consacrand o majoritate confortabila in parlament si inlatura de pe scena
vietii politice gruparile politice mai mici.
S-a inlocuit prin acesta lege principiul reprezentarii proportionale cu cel
al primei majoritare. Acest sistem de aplica in alegerile pentru Adunarea
Deputatilor si se baza pe urmatoarele reguli:
- totalizarea voturilor pentru fiecare partid la scara intregii tari;
- partidul care obtinea 40% din totalul voturilor pe tara, beneficia de
prima majora (prima 50% din mandate);
- restul de 50% din mandate se repartizau proportional cu numarul
voturilor obtinute dintre toate partidele care au obtinut minim 20% din totalul
voturilor;
- gruparea nu obtinea 20% din voturi nu primea nici un mandat,cu
exceptia cazului cand obtinea majoritatea absoluta intr-un judet;
- daca nici unul dintre partide nu obtinea 40% din voturi, mandatele
erau repartizate proportional cu numarul de voturi obtinute.
La alegerile pentru Senat, toate mandatele din fiecare crircumscriptie
reveneau partidului care obtinuse cele mai multe voturi (principiul majoritatii
relative).
In perioada 1927-1930 au functionat prevederile constitutionale
referitoare la institutia regentie, care a fost determinata de renuntarea la
coroana a lui Carol al II-lea, fiul cel mare a regelui Ferdinand. In ianuarie
127
1926, corpurile legiuitoare au ratificat actul renuntarii, proclamandu-l
motenitor pe Mihai, fiul lui Carol al II-lea.
S-a constituit regenta din trei persoane, care urma sa-si exercite
prerogativele, in eventualitatea in care Mihai ar fi ajuns rege inaintea
majoratului.
Regele a inceput sa-si exercite atributiile din iunie 1929, ca urmare a
mortii regelui Ferdinand, pana in 1930, cand Carol s-a intors in tara si s-a
proclamat rege.

10.3.1.2. Dreptul administrativ


Dreptul administrativ a cunoscut cele mai importante modificari, care s-
au infaptuit pentru unificarea reglementarilor juridice, care au impus
unificarea aparatului de stat la nivel central si local.
In Transilvania, Basarabia si Bucovina, anumite atributii erau exercitate
de catre organe proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu tara.
In Trasilvania, serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent, iar
in Basarabia si Bucovina atributiile erau exercitate de directorate si
secretariate de servicii. Aceste atributii au fost stabilite prin Decretul-Lege
din 26 decembrie 1918 in Transilvania si cel din 1 ianuarie 1919 pentru
Bucovina si Basarabia.
Afacerile straine, armata, caile ferate, posta, telegraful, circulatia
financiara, vamile, imprumuturile publice, siguranta statului intrau in
competenta guvernului central.
La a aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei si
directoratele si secretariatele de servicii din Basarabia si Bucovina, punandu-
se astfel capat formelor regionale de conducere.
Prin Legea din 2 august pentru organizarea ministerelor, ele au fost
organizate intr-un sistem unitar.
Legea din 14 iulie 1925 pentru unificarea administrativa care a prevazut
constituirea unor organe eligibile, a contribuit la intarirea unitatii statului.
Teritoriul Romaniei era impartit din punct de vedere administrativ in
judete si comune, care puteau fi rurale si urbane.
Comunele rurale puteau forma unul sau mai multe sate. Conducerea
acestora erau foarte costisitoare (primar, ajutor de primar, notar, secretar
comunal).
Comunele urbane erau centre de populatie si se clasificau in nume
resedinta de judet, care puteau fi declarate prin lege muicipii, si comune
neresedinta de judet. Judetele erau impartite in circumscriptii numite plasi,
iar comunele urbane in circumscriptii numite sectoare.
Administratia judetelor era realizata de consilii formate din consilieri
alesi si consilieri de drept.
Activitatea comunelor si judetelor se afla sub conducerea si controlul
Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ Superior.
In organizarea administrativa locala, prin Legile din 1925, 1929 si 1936,
judetul a avut o dubla calitate. El constituia o unitate administrativa
128
descentralizata cu personalitate juridica si totodata circumscriptia teritoriala in
care functionau servicii administrative exterioare unor ministere.
Organele judetului ca unitate administrativ-teritoriala au fost prefectul,
presedintele Consiliului judetean (pentru scurt timp si Consiliul judetean).
Prefectul era reprezentantul guvernului in judet si seful administratiei
judetene centralizate.
Legea administrativa din 1929 a scos din competenta sa atributiile de
sef al administratiei judetene si le-a dat in competenta delegatiei Consiliului
Judetean, ales de consiliu pentru cinci ani. Consiliul judetean era organ
deliberativ, alcatuit din membrii alesi prinsufragiu universal de toti alegatorii
judetului, si din membrii de drept, reprezentanti ai unor profesiuni sau
functiuni sociale sau administrative.

10.4. Dreptul romanesc in perioada socialista


Dupa 6 martie 1945, istoria Romaniei s-a desfasurat prin impunerea
modelului sovietic asupra tabloului intregii societati; statul si dreptul romanesc
au fost alcatuite, in etape succesive, dupa sabloanele comuniste, inspirate
din doctrina marxist-leninista, adopatata de Stalin si acolitii sai.
Prima etapa (august 1944 – martie 1945) a debutat cu lovitura de stat
de la 23 august, care a avut loc in timpul desfasurarii negocierilor dintre
U.R.S.S., S.U.A. si Marea Britanie referitoare la statutul postbelic al
Romaniei, cat si al intregii Europe Centrale si rasaritene.
La 13 septembrie 1944 la Moscova s-a semnat Conventia de arminstitiu
intre Romania si Puterile Aliate, act care consfinteste in fapt transformarea
Romaniei intr-un stat ocupat de trupele sovietive.
De la aceasta data, pana la sfarsitul anului 1947, Organul Suprem al
Ocupatiei in Romania era Comisia de Control Aliata (sovietica).
Conventia de armistitiu din 13 septembrie 1944 stabilea urmatoarele
probleme importante:
- plata fata de U.R.S.S. a unor despagubiri de razboi, estimate la 300
milioane dolari in marfuri;
- impunerea granitei dintre Romania si U.R.S.S. pe linia stabilita in vara
anului 1940, potrivit Pactului Ribentrop-Molotov, prin care Basarabia si
nordul Bucovinei au fost anexate Kremlinului;
- anularea Dictatului de la Viena (august 1940) prin care nordul
Transilvaniei era anexat Ungariei;
- obligatia Romaniei de a mentine permanent pe frontul antihitlerist,
minimum 12 divizii de infanterie.
Chiar si dupa 23 august 1944 Romania a devenit stat ocupat de
U.R.S.S.
La confluenta anilor 1944-1945 a avut loc un veritabil asalt al
comunistilor la putere, incununat de succes prin impunerea guvernului
condus de Dr.Petru Groza, care si-a formulat in programul de guvernare
obiective precum: prietenia cea mai sincera si colaborarea pe toate planurile
cu U.R.S.S.; aplicarea integrala a prevederilor Conventiei de Armistitiu;
129
contributia la sustinerea eforturilor de razboi cu 12 divizii ale armatei romane;
eliminarea din viata politica a liderilor de alta orientare decat cea socialista si
comunista.
Explicarea evolutiei evenimentelor pe aceste coordonate o regasim in
pozitia obiedienta a S.U.A. si Marii Britanii fata de U.R.S.S., in sensul
acceptarii pactului incheiat intre Churchil si Stalin (10-11 octombrie 1944) prin
care a fost pusa in practica teoria sferelor de interes in sud-estul Europei, in
ideea trecerii partii de rasarit a Europei sub hegemonia U.R.S.S.
Aceasta intelegere avea sa fie consfintita in februarie 1945 la
Conferinta celor trei mari puteri (URSS, SUA si Marea Britanie) de la Yalta,
loc in care s-a concretizat divizarea Europei, cand partea de rasarit a Europei
a trecut sub hegemonia URSS.
A doua etapa (1945-1947), apreciata de istorici perioada sovietizarii,
desavarsita de guvernul dr.Petru Groza care intr-un cadrul aparent
constitutional a elaborat urmatoarele masuri:
 infaptuirea reformei agrare potrivit Legii promulgate la 23 martie 1945,
adoptandu-se principiul exproprierii tuturor proprietatilor mosieresti mai
mari de 50 hectare;
 etatizarea Bancii Nationale a Romaniei, potrivit legii adoptate de
Parlament la 20 decembrie 1946;
 reforma monetara din 15 august 1947;
 incheierea unor acorduri de colaborare economica, tehnica, stiintifica si
culturala cu URSS;
 excluderea din guvern a reprezentantilor ultimei grupari burgheze
(Partidul National Liberal si Partidul National Taranist).
In aceasta perioada au fost organizate, la 19 noiembrie 1946, primele
alegeri parlamentare de dupa cel de-al doilea razboi mondial, in urma carora
Blocul Partidelor Democrate (Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist,
Frontul Plugarilor) a obtinut peste 79% din mandatele Parlamentului
Unicameral (Adunarea Deputatilor).

10.4.1. Organele centrale ale statului


Constitutia di anul 1923, lege fundamentala repusa in vigoare prin
Decretul-Constitutional nr.1626 din 31 august 1944, consfintea faptul ca
organele centrale ale statului erau: regele, guvernul si parlamentul.
Romania continua sa fie monarhie constitutionala, ereditara, regele
avea atributii legislative, executive si judecatoresti, pe care le exercita la
propunerea Consiliului de Ministri.
Guvernul si structurile sale centrale au pus in aplicare prevederile
Conventiei de Armistitiu, respectiv lichidarea vechiului aparat de stat,
modificarea sistemului electoral, controlul asupra economiei in vederea
indeplinirii obligatiilor de razboi, eliminarea claselor sociale considerate contra
revolutionare, legiferarea reformei agrare si trecerea la realizarea unei
economii socialiste, potrivit doctrinei marxist-leniniste.

130
La 30 decembrie 1947, prin Legea nr.363 este abolita moharhia si
proclamata Republica Populara Romana, fiind reglementate urmatoarele
probleme:
 activitatea legislativa sa fie exercitata de Adunarea Deputatilor, pana la
dizolvarea ei si formarea Adunarii Constituante;
 activitatea executiva a fost incredintata unui Prezidiu al Republicii,
compus din cinci membrii, alesi cu majoritate de Adunarea Deputatilor
„dintre personalitatile vietii politice, stiintifice si culturale ale Republicii
Populare Romane;
Dupa abolirea monarhiei a fost adoptata o noua Constitutie, care a
consfintit forma de stat republicana, precum si obiectivele economice si
politice prevazute in programul adoptat de Partidul Muncitoresc Roman.
La 23 ianuarie 1948 a fost adoptata o noua Lege electorala, prin care
varsta alegatorilor cobora de la 21 la 20 de ani. La 28 martie 1948 au avut loc
alegeri pentru Marea Adunare Nationala, obiectivul fundamental si acesteia
fiind adoptarea unei noi Constitutii.
Inca din primul articol al noii Constitutii se stabilea ca „Republica
Populara Romana este un stat popular, unitar, independent si suveran”.
Aceasta lege fundamentala prevedea urmatoarele dispozitii:
 egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, fara deosebire de sex,
nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura;
 dreptul de a alege il aveau toti cetatenii (barbati si femei) de la varsta
de 18 ani;
 pentru prima data sunt recunoscute drepturi depline pentru femei; ele
aveau drepturi egale cu barbatii in toate domeniile de drept public si
drept privat;
 organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Nationala,
singurul organ legislativ;
 atributiile de sef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunari
Nationale, alcatuit de presedinte, trei vicepresedinti, un secretar si 14
membri alesi pe o perioada de 4 ani. Prezidiul convoca Marea Adunare
Nationala, exercita dreptul de gratiere si comuta pedepsele, conferea
decoratii si medalii, reprezenta statului roman in relatiile internationale,
numea si revoca ministrii la propunerea presedintelui Consiliului de
Ministri.
 Organul „suprem executiv” era guvernul, raspunzator pentru activitatea
sa in fata Marii Adunari Nationale. Guvernul conducea activitatea
administrativa a statului, ministerele, asigura planificarea economiei
nationale, realiza politica statului in domeniile ordinii publice si
securitatii, conducea politica generala a statului in domeniul relatiilor
internationale.
 Teritoriul Romaniei era impartit, din punct de vedere administrativ in:
comune, plasi, judete si regiuni, care erau conduse de consilii locale

131
populare, alese prin vot universal, direct, egal si secret pe timp de patru
ani;
 Constitutia prevedea faptul ca „mijloacele de productie apartin statului,
ca bunuri ale intregului popor, sau organizatiilor cooperatiste sau
particulare, persoane fizice sau juridice”. De asemenea „bogatiile de
orice natura ale subsolului, zacamintele miniere, padurile, apele,
izvoarele de energie naturala, caile de comunicatie ferata, rutiere, pe
apa si in aer, posta, telegraful, telefonul si radioul apartin statului, ca
bunuri comune ale poporului”. Art.10 din Constitutie consacra principiul
exproprierii intr-o forma originala:”cand interesul general cere,
mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare, care sunt
proprietate particulara a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni
proprietatea statului, adica bun comun al poporului, in conditiile
prevazute de lege”.
Potrivit Constitutiei, au fost initiate si finalizate urmatoarele actiuni:
 Prin Legea din 11 iunie 1948 privind nationalizarea principalelor
mijloace de productie au fost trecute in proprietatea statului „toate
bogatiile subsolului, precum si intreprinderile industriale, societatile de
orice fel si asociatiunile particulare industriale bancare, de asigurari,
miniere, de transport si telecomunicatii”.
 Prin acte normative elaborate ulterior Legii din 11iunie 1948, au fost
nationalizate: industria cinematografica si cinematografele, institutiile
medico-sanitare, fiind trecute sub comanda statului biserica si scoala.
Astfel, la 17 iulie 1948 a fost anulat concordatul cu Vaticanul (semnat in
anul 1927), dupa care s-a dispus inchiderea unor biserici catolici,
greco-catolice si prestatante. La 3 august 1948 a fost votata Legea
Invatamantului, prin care au fost desfiintate scolile particulare si
confensionale, intregul proces de invatamant fiind organizat de stat. Cel
mai afectat a fost domeniul istoriei nationale: in anul 1947 a fost
publicat manualul unic de ISTORIA ROMANIEI, sub semnatura lui
Mihail Roller, lucrare devenita, dupa anul 1948, Istoria Republicii
Populare Romane, in care trecutul istoric al romanilor era prezentat pe
doua coordonate fundamentale: 1) ajutorul primit din partea slavilor, a
Rusiei, a Rusiei si respectiv Uniunii Sovietice; 2) dezvoltarea societatii
are la baza lupta de clasa.
Constitutia din 1952 proclama Romania ca stat al oamenilor muncii de la
orase si sate, in care rolul conducator revine clasei muncitoare sub conducerea
Partidului Comunist Roman.
Constitutia reglementeaza cele trei formatiuni social-economice:
- formatiunea socialista;
- mica productie de marfuri;
- formatiunea particular-capitalista.
Fundamentul formatiunii socialiste este proprietatea socialista asupra
mijloacelor de productie, cu cele doua forme: proprietatea de stat si
cooperatist-colectivista.
132
Constitutia proclama pentru prima data rolul conducator al partidului
marxist leninist al clasei muncitoare in viata politica a societatii romanesti.
Din punct de vedere al organizarii statale, Constitutia defineste cele
patru categorii de organe ale statului:
- organele puterii de stat;
- organele administratiei de stat;
- organele judecatoresti;
- organele procuraturii.
Constitutia Republicii Socialiste Romania din 21 august 1965 a fost
definita „constitutia socialismului victorios”.
Constitutia din 1965 cuprinde urmatoarele prevederi:
 Republica Socialista Romania este un stat de tip socialist, stat al
oamenilor muncii de la orase si sate, suveran, independent si unitar;
 Forta politica conducatoare o reprezinta Partidul Comunist Roman,
partid unic, care se confunda cu statul;
 Sunt reglementate proprietatea socialista si proprietatea personala. La
randul ei proprietatea socialista cuprindea: proprietatea de stat asupra
bunurilor apartinand intregului popor si proprietatea cooperatista asupra
bunurilor apatinand fiecarei organizatii cooperatiste (cooperatie
mestesugareasca, agricola si de consum). Proprietatea personala era
alcatuita din veniturile si economiile provenite din munca, casa de
locuit, gospodaria de pe langa ea si terenul pe care se afla, precum si
bunurile de uz si confort personal.
Sistemul organelor statului era alcatuit din patru categorii de organe:
a)organele puterii de stat: Marea Adunare Nationala, Consiliul de Stat
si Presedintele Republicii erau considerate supreme, iar consiliile populare
judetene, orasenesti si comunale erau organele locale ale puterii de stat;
b)organele administratiei de stat: Consiliul de Ministri, ministerele si
organele de specialitate reprezentau administratia centrala, iar comitetele si
birourile executive ale consiliilor populare, precum si organele de specilitate
ale administratiei de stat de la nivel judetean, orasenesc si comunal
reprezentau administratia locala.
c)organele judecatoresti erau reprezentate la nivel central de
Tribunalul Suprem la nivel judetean de tribunalele judetene, la nivel local de
judecatorii.
d)organele procuraturii erau reprezentate la nivel central de
Procuratura Generala, iar la nivel judetean de procuraturile locale.
Fata de Marea Adunare Nationala sunt subordonate Consiliul de Stat
si Presedintele Republicii ( acesta era ales si revocat de catre Marea
Adunare Nationala), Consiliul de Ministri (acesta era ales si revocat de Marea
Adunare Nationala), Tribunalul Suprem si Procuratura Generala.
Consiliul de Stat era organul suprem al puterii de stat cu activitate
permanenta, condus de un presedinte (care era si presedintele Romaniei)m
cinci vicepresedinti si 19 membri. Principalele atributii ale Consiliului de Stat
erau: stabilirea datei alegerilor pentru Marea Adunare Nationala, organizarea
133
ministerelor si a celorlalte organe centrale de stat, ratificarea si denuntarea
tratatelor internationale (cu exceptia celor a caror ratificare era de
competenta Marii Adunari Nationale), stabilirea gradelor militare si instituirea
decoratiilor si titlurilor de onoare, emiterea de decrete cu putere de lege.

Presedintele Republicii Socialiste Romania


Prin Legea nr.1 din 28 martie 1974, Constitutia Romaniei a fost
modificata in sensul ca s-a instituit functia de Presedinte al Republicii
Socialiste Romania. Potrivit art.71 din Constitutie „Presedintele Republicii
Socialiste Romania este seful statului si reprezinta puterea de stat in relatiile
interne si internationale ale Republicii Socialiste Romania”.
Presedintele era ales de Marea Adunare Nationala pentru un mandat
de patru ani, la propunerea Comitetului Central al Partidului Comunist
Roman.
Consiliul de Ministri era Organulsuprem al administratiei de stat, care
exercita conducerea generala a activitatii executive pe intregul teritoriu al
Romaniei, atributiile sale principale fiind:
- initierea masurilor necesare pentru indeplinirea politicii interne,
organizarea si asigurarea executarii legilor;
- elaborarea proiectelor, planurilor de dezvoltare economico-sociala, a
bugetelor anuale si proiectelor de legi si decrete;
- infiintarea de organizatii economice, intreprinderi si institutii de stat de
interes republican;
- asigurarea ordinii publice, apararea intereselor statului si ocrotirea
drepturilor cetatenilor;
- aducerea la indeplinire a masurilor stabilite in domeniul relatiilor
externe.
Instantele judecatoresti
Potrivit art.101 din Constitutie, „justitia se infaptuieste conform legii, prin
Tribunalul Suprem, tribunalele judetene, judecatorii, precum si tribunalele
militare”.
Activitatea de judecata consta in solutionarea litigiilor juridice ivite in
societate prin hotarari cu putere de lucru judecat si susceptibile a fi executate
prin forta de constrangere a statului.
Activitatea judecatoreasca a fost reglementata prin Legea nr.58/1968 in
care erau stabilite competentele fundamentale ale institutiilor de judecata:
apararea oranduirii sociale si de stat, drepturile si interesele legitime ale
persoanelor, asigurarea respectarii legilor de catre organele statului,
persoanele juridice si persoanele fizice. Principiile de organizare si
functionare ale organelor judecatoresti erau:
- principiul independentei judecatorilor si asesorilor populari si supunerea
lor numai fata de lege;
- principiul publicitatii dezbaterilor judiciare;
- principiul asigurarii dreptului de aparare;

134
- principiul imposibilitatii retractarii de catre instante a hotararilor
pronuntate;
- principiul unitatii sistemului instantelor judecatoresti;
- principiul alegerii judecatorilor si asesorilor populari.
Organele procuraturii
Articolul 112 al Constitutiei, facand referire la organele de procuratura si
la principalele lor atributii, desemneaza o categorie distincta de organe ale
statului, care realizeaza activitatea de asigurare a respectatii legilor.
Organele procuraturii sunt constituite ca un sistem de organe speciale
care asigura respectarea si aplicarea legilor.
10.4.2. Dreptul socialist
Dreptul socialist a reprezentat instrumentul prin care statul a
reglementat totalitatea relatiilor sociale potrivit doctrinei si ideologiei partidului
comunist. Prin normele de drept a fost reglementata conduita oamenilor fata
de stat, fata de bunurile obstesti, fata de oameni si drepturile acestora, fata
de munca, familie, etc.
Dreptul penal a cunoscut modificari substantiale imediat dupa anul
1944, materializate in adoptarea Decretelor-Lege nr.140 si 149 din 20
ianuarie 1945 pentru urmarirea si pedepsirea criminalilor si profitorilor de
razboi, precum si a celor vinovati de dezastrul tarii, a Decretului-Lege nr.1460
din 2 mai 1945, pentru reprimarea speculei si a sabotajului economic, a Legii
nr.289 din 1947, pentru desfiintarea si interzicerea de tip fascist, profascist
sau terorist-politice, militare sau paramilitare.
In domeniul economic, pentru reprimarea infractiunilor au fost
adoptate:Legea pentru circulatia produselor agricole, Legea pentru
organizarea controlului economic, Legea pentru combaterea infractiunilor
vamale.
In anul 1948 a fost republicat Codul Penal din 1936, iar prin Decretul
nr.187 din 30 aprilie 1949 este modificat art.1 al Codului Penal care
prevedea:”Legea penala are drept scop apararea Republicii Populare
Romane si a ordinii sale de drept impotriva faptelor periculoase pentru
societate, pentru aplicarea masurilor de aparare sociala fata de persoanele
care savarsesc asemenea fapte.
In anul 1968 au fost adoptate Codul Penal si Codul de Procedura
Penala, care, cu modificarile intervenite succesiv, sunt in vigoare si astazi.
Dreptul civil, ca ramura esentiala a dreptului national, s-a dezvoltat pe
dispozitiile cuprinse in Codul Civil elaborat de Alexandru Ioan Cuza la 1865.
Aceste dispozitii au fost completate prin norme juridice specifice privitoare la
dreptul de proprietate, dreptul familiei, dreptul cooperatist etc, cele mai
reprezentative fiind:
- Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice;
- Decretul nr.32/1954 de punere in aplicare a Codului Familei;
- Decretul nr.321/1956 privind drepturile de autor;
- Decretul nr.167/1958 privind prescriptia extinctiva;
- Decretul nr.278/1960 privind actele de stare civila;
135
- Decretul nr.975/1968 cu privire la nume;
- Decretul nr.471/1971 cu privire la asigurarile de stat;
- Decretul nr.212/1974 de ratificare a pactelor internationale privind
drepturile omului.
Adoptarea, in anul 1974 a Legilor nr.58 si 59, a insemnat scoaterea din
circuitul civil a terenurilor. Potrivit acestor legi aberante, terenurile nu puteau fi
dobandite decat prin mostenire legala, orice conventie cu privire la
transmiterea dreptului de proprietate fiind declarata nula.
Legea nr.5/1973 cu privire la spatiul locativ, limita dreptul persoanelor
de a avea mai mult de o locuinta si dispunea normarea suprafetelor locative.
In aceasta perioada au fost aplicate dispozitiile Codului de Procedura
Civila elaborat in 1865, modificat in repetate randuri si republicat in anul
1948. Cele mai importante modificari au fost:
- Decretul nr.470/1958 prin care inceta dreptul Tribunalului Suprem de a
mai introduce recursul in supraveghere, acest drept revenind
procurorului general;
- Decretul nr.38/1959 de modificare a art.195 din Codul de Procedura
Civila, prin care se reglementeaza modul de audiere ca martor a
minorului care nu a implinit 14 ani;
- Legea nr.58/1968 privind organizarea judecatoreasca care modifica
procedura de organizare si desfasurare a judecatii in fata instantei.
Perioada care face obiectul analizei (1948-1989), fiind insa atat de
aproape de noi nu poate fi condensata in cateva pagini. Statul si dreptul nu
sunt notiuni abstracte, ele nu se nasc si nu evolueaza decat pe coordonatele
factorilor care le configureaza:cadru natural, cadru social-politic si factorul
uman.
Ca ansamblu de norme care reglementeaza raporturile sociale, ordinea
juridica presupune o societate organizata politic.
Romania a avut in aceasta perioada o organizare politica impusa de
ocupatia sovietica in urma incheierii celui de-al doilea razboil mondial. Pana
in anul 1958 in Romania au stationat trupe apartinand armatei sovietice
(peste 25.000 de militari), situatie care a garantat implementarea modelului
sovietic de organizare politica. Potrivit doctrinei si ideologiei marxist-leniniste
„statul socialist este organizatia politica cu cele mai largi posibilitati de
organizare sociala fiind condus de partidul clasei muncitoare”.
Statul socialist era definit ca „organizatia politica a puterii celor ce
muncesc, in frunte cu clasa muncitoare”, care indeplinind sub conducerea
partidului marxist-leninist rolul de instrument principal de construire a
socialismului si comunismului – se manifesta, in perioada construirii
socialismului ca organizare a dominatiei asupra claselor exploatatoare, iar in
perioada de construire a comunismului ca organizatie ce exprima vointa si
realizarii intereselor poporului, care in totalitatea sa este alcatuit din oameni ai
muncii”66.

66
Certerchi – Teoria generala a statului si dreptului - 1967

136
Acelasi autor defineste dreptul socialist ca „Ansamblul regulilor de
conduita instituite sau sanctionate de statul socialist in interesul construirii
socialismului si comunismului, care exprima vointa clasei muncitoare aliata
cu toti oamenii muncii, iar dupa construirea socialismului, vointa intregului
popor, sub conducerea clasei muncitoare, vointa determinata in ultima
instanta de conditiile vietii materiale a societatii, reguli a caror respectare si
aplicare obligatorie se asigura prin constiinta juridica socialista a cetatenilor,
iar la nevoie cu ajutorul fortei coercitive a statului”.
In literatura juridica erau consacrate urmatoarele principii fundamentale
ale dreptului socialist:
- consfintirea puterii politice a oamenilor muncii in frunte cu clasa
muncitoare;
- proprietatea socialista ca baza a dreptului socialist;
- internationalismul proletar;
- democratismul real;
- retributia dupa munca;
- imbinarea intereselor individuale cu cele obstesti;
- apararea pacii si coexistentei pasnice;
- legalilatea socialista;
- umanismul socialist.
Dreptul socialist isi gaseste originea in prima dictatura a proletariatului
– Comuna din Paris (1871), care a reusit, pentru o foarte scurta perioada
de timp sa consacre o serie de principii socialiste: organizarea socialista
a puterii de stat (Comuna), sistem electoral specific, nationalizarea
atelierelor parasite de patroni, organizarea controlului muncitoresc
asupra productiei din marile intreprinderi, separarea scolii de biserica,
incriminarea penala a tradarii cauzei poporului, a agitatiei
contrarevolutionare si sabotajului.
Dreptul socialist si-a gasit consacrarea in dreptul sovietic, fundamentat
pe Rezolutiile si Decretele elaborate de puterea sovietelor din Rusia in
Octombrie 1917, respectiv de nationalizare a intreprinderilor, bancilor,
transportului, comertului, cele privitoare la noua organizare a statului, de
infiintare a tribunalelor revolutionare etc. Ulterior au fost definitivate: Codul
penal sovietic si de procedura penala, Codul civil sovietic si de procedura
civila, statutul de organizare a Tribunalului Suprem si instantelor
judecatoresti.
Intreaga opera de constructie si dezvoltare a dreptului socialist s-a
intemeiat pe tezele formulate de socialismul stiintific, care a fost considerat
stiinta tranformarii revolutionare a oranduirii capitaliste, a constructiei si
victoriei oranduirii comuniste.
In baza socialismului stiintific au stat operele teoretice ale lui V.I.Lenin
care considera faptul ca dictatura proletariatului este o forma superioara a
democratiei. Dictatura unei clase inseamna, in cenceptia lui Lenin, puterea
nelimitata si bazata pe forta, pe constrangerea de stat a acestei clase asupra

137
dusmanilor sai de clasa. Statul reprezenta puterea organizata a unei clase cu
ajutorul careia aceasta exercita conducerea societatii.
Modelul de organizare a statului si dreptului socialist, realizat in
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a fost impus de puterea de
la Moscova in toate statele europene devenite satelite ale acesteia, dupa
sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,
Ungaria, Polonia, Romania, Republica Democrata Germana).
Acest model, adaptat in tarile amintite la unele particcularitati ale
acestora si potrivit unei idei ce au apartinut unor lideri comunisti, s-aspulberat
incepand cu anul 1989, cand s-a produs dezintegrarea sistemului socialist si
destramarea URSS.
Din decembrie 1989 statul si dreptul romanesc intra intr-o epoca a
evolutiei sale, cea a tranzitiei spre democratie, statul de drept si economia de
piata.
Tinand seama ca intreaga istorie a umanitatii s-a consumat intr-o
permanenta tranzitie si transformare, faptul ca societatea romaneasca se afla
in prezent intr-un indelungat proces de devenire constituie normalitatea
ultimilor ani.

TESTE

138
CHESTIONARUL NR. 1

1.Normele de conduită ale geto-dacilor în epoca democraţiei militare aveau


un caracter: a) juridic b) nejuridic c) estetic.
2.Regele dac este caracterizat a fi fost: a) capul statului şi monarhul sclavagist
absolut b) vârful aristocraţiei şi al ierarhiei aparatului de stat c) preot şi judecător
suprem.
3.Dreptul “imperium”, era o prerogativă exercitată în Dacia romană de către: a)
Consiliul consultativ b) Guvernator c) un “pontifex maximum”.
4.Normele privind statutul persoanelor în cadrul obştii săteşti erau guvernate
de principiile: a) egalitatea membrilor obştii şi egalitatea în regurile de familie b)
egalitatea membrilor obştii şi munca în comun c) stăpânirea devălmaşă a terenurilor
şi munca individuală.
5.Conceptul de dreptate în “Legea ţării” poate fi exprimat prin adagiul:
a)”prescriptio longi temporis” b)”ars boni et aequi” c)”Dominium eminens”.
6.Sistemul electivo-ereditar are la bază următoarele principii: a) transmiterea
ereditară a domniei în linie dreaptă şi alegerea domnului c) alegerea domnului din
rândul succesorilor unui domnitor c) alegerea domnului cu avizul prealabil al Porţii.
7.Sfatul domnesc era compus din: a) dregătorii personali ai domnului b) 12 –
25 de boieri c) din boierii aleşi de adunarea stărilor.

139
8.Printre dregători, vornicul: a) executa sentinţele penale şi purta sigiliul
domnesc b) era conducătorul slujitorilor curţii şi judecător al cauzelor penale c) era
tălmaciul domnului şi coordonatorul relaţiilor externe.
9.În Transilvania, în zonele de graniţă, satele româneşti libere au rezistat
datorită: a) religiei lor ortodoxe b) atribuţiunilor militare ale locuitorilor c) taxele
vamale pe care le încasau.
10.În epoca principatului, în Transilvania, erau recunoscute oficial următoarele
biserici: a) catolică, ortodoxă, calvină şi luterană b) catolică, calvină, luterană şi
reformată c) catolică, calvină, ortodoxă şi reformată.
11.Normele cutumiare medievale referitoare la proprietate, situau apele
curgătoare mari şi bălţile întinse în: a) Dominium utile b)”Ager publicus” c)”Dominium
eminens”.
12.În anul 1785 a apărut lucrarea “Hrisovul sobornicesc” din iniţiativa
domnitorului: a) Scarlat Calimah b) Alexandru Ipsilanti c) Constatin Mavrocordat.
13.Ultimul domn pământean de dinaintea instaurării regimului turco-fanariot în
Moldova, a fost: a) Nicolae Mavrocordat b) Dimitrie Cantemir c) Constantin
Brâncoveanu.
14.În perioada regulamentară până în 1851 dreptul penal a avut comun în
Ţara Românească şi Moldova: a) o reglementare ce purta acelaşi nume b) acelaşi
sistem penitenciar c) acelaşi izvor principal, Regulamentul Organic.
15.Codul Civil în vigoare, abroga două alte opere legislative importante
adoptate la începutul sec al XIX-lea, după cum urmează: a) Codul Caragea
şi“Manualul juridic”al lui Andronache Donici b) Codurile Calimach şi Caragea
c)”Condica Tivila”şi Codul Calimach.

1 – c; 2 – a; 3 – c; 4 – c; 5 – a; 6 – a; 7 – c; 8 – b; 9 – a; 10 – a; 11 – b; 12 – a;
13 – b; 14 – b; 15 – c;

CHESTIONARUL NR. 2

1.”Jurământul pe Zeităţile palatului”era la geto-daci: a) un mijloc de incantatie


religioasă b) un mijloc de apărare a proprietăţii c) un mijloc de probaţiune.
2.Procesul trecerii geto-dacilor de la societatea gentilică la organizarea politică
s-a încheiat pe vremea regelui: a) Dromihete b) Burebista c) Rhemaxos.
3.Proprietăţii provinciale îi sunt incidente următoarele norme de drept: a)”Jus
quiritium şi dreptul autohton b) “Jus quiritium” si “jus gentium” c)”Jus gentium” si
dreptul autohton.
4.Normele privitoare la relaţiile de muncă din cadrul obştii săteşti se refereau
la: a) proprietatea devălmaşă şi personală b) proprietatea devălmaşă şi munca în
comun c) munca individuală şi munca în comun.
5.”Ţările Balohovenilor şi Borodnicilor” se situau în sec. al XIII-lea: a) în arcul
carpatic b) la răsărit de Carpaţi c) la sud de Carpaţi.
6.Ce titlu pe care îl vor purta şi urmaşii săi îşi ia Basarab I: a) voievod b) domn
c) mare voievod şi domn.
7.Domnul era judecător suprem. Hotărârile sale puteau fi atacate: a) doar în
faţa sfatului domnesc b) numai după moartea sa c) condiţionat de”darea calului”.
140
8.Printre dregători, spătarul: a) era tălmaciul domnului şi coordona relaţiile cu
alte state b) era şeful cancelariei domneşti şi uneori judecă procesele penale c)
păstra sabia domnului şi uneori prelua comanda armatei în război.
9.Ce era ”Universitas Siculorum”: a) organizarea administrativ teritorială a
scaunelor secuieşti b) adunarea juzilor din scaunele săseşti c) instituţie de
învăţământ juridic din Transilvania?
10.În noua organizare fiscală a principatului Transilvania, constituie o
importantă schimbare: a) renunţarea la plata censului b) plata tributului către turci c)
scutirea de la plata tributului către Poartă.
11.Legile adoptate în Transilvania de Dietă în perioada 1540-1653 au fost
grupate în colectia: a)”Approbatae Constituiosnes…” b)”Compilatae
Constitutiones…” c)”Decretum Tripartitum.
12.Primul cod civil complet apărut în 1814, numit ”Manualul Juridic…”, poartă
numele autorului său: a) Constantin Moruzzi b) Scarlat Calimach c) Andronache
Donici.
13.Unul dintre cele mai importante efecte ale hrisoavelor lui Constantin
Mavrocordat a fost: a) desfiinţarea rumaniei şi a veciniei b) legarea ţăranului de glie
c) eliberarea robilor ţigani.
14.”Condica Criminalicească” a introdus reguli cu privire la prescripţia
răspunderii penale în: a) Ţara Românească b) Moldova c) Transilvania.
15.Potrivit Legii electorale din 1864, vârsta minimă a eligibililor era de: a) 30
de ani b) 20 de ani c) 25 de ani.

1 – b; 2 – a; 3 – c; 4 – c; 5 – a; 6 – c; 7 – a; 8 – b; 9 – c; 10 – a; 11 – c; 12 – b; 13 –
b; 14 – a; 15 – c;

CHESTIONARUL NR. 3

1.Referindu-se la fidelitatea femeii dace, a spus că ”principala ei zestre este


virtutea”: a) Vergiliu b) Ovidiu c) Horatiu.
2.În vremea lui Burebista, puterea religioasă a fost deţinută de către: a)
Rhemaxos b) Deceneu c) Vesinas.
3.Dreptul de proprietate quiritară era exercitat potrivit normelor: a) de dreptul
ginţilor b) de drept civil roman c) de drept autohton.
4.”Oamenii buni şi bătrâni” aleşi dintre megieşii obştii săteşti aveau la început
atribuţiuni: a) militare b) administrative c) judecătoreşti.
5.”Cântecul Nibelungilor”, face referire la: a) valahii din Transilvania b) Ţara
valahilor de la sud de Carpaţi c) Secuii care trăiau în mijlocul romanilor.
6.”Legea ţării” este definită prin următoarele caractere generale: a) generală,
impersonală şi obligatorie b) unitară, teritorială şi originală c) obligatorie, cu aplicare
repetată şi teritorială.

141
7.Mijloacele paşnice de înfluentare a sistemului electivo-creditar au fost: a)
asocierea la domnie şi recomandarea b) numirea şi recomandarea domnului c)
asocierea la domnie şi numirea.
8.Printre dregători, stolnicul: a) se îngrijea de cămările, grădinile şi pescăriile
domneşti b) execută sentinţele penale c) asigură aprovizionarea curţii cu grâne şi
carne.
9.Ce era ”Universitas Saxonum”: a) adunarea juzilor din scaunele secuieşti b)
organizarea administrativ-teritorială a scaunelor săseşti c) instituţie de învăţământ
superior în Transilvania?
10.În perioada principatului, activitatea Dietei din Transilavania se desfăşura:
a) la convocarea principelui b) pe lângă Congregaţia nobililor c) permanent.
11.Legile adoptate în Transilvania de dietă în perioada 1654-1688, au fost
grupate de Mihail Appafi în colecţia: a)”Decretum tripartitum” b)”Approbatae
Constitutiones…” c) Compilatae Constitutiones…”.
12.”Pravilniceasca Condica” apărută în 1775 reglementează: a) organizarea
fiscală b) organizarea instanţelor judecătoreşti c) organizarea administrativ-
teritorială.
13.În epoca fanariotă instanţa supremă era: a) departamentul velitilor boieri b)
divanul domnesc c) sfatul domnesc.
14.Apariţia primelor elemente de drept constituţional este legată de: a) Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris b) Regulamentele Organice c) Constituţia
României de la 01 iulie 1866.
15.Potrivit Legii electorale de la 1864, vârsta minimă a electorilor era de: a) 30
de ani b) 20 de ani c) 25 de ani.

1 – b; 2 – a; 3 – c; 4 – a; 5 – a; 6 – a; 7 – c; 8 – b; 9 – c; 10 – b; 11 – b; 12 – c; 13 –
c; 14 – c; 15 – b;

CUPRINS

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Obiectul istoriei dreptului romanesc 1


1.2.Periodizarea istoriei dreptului romanesc 4
1.2.1.Alte opinii privind periodizarea istoriei dreptului romanesc 5

DREPTUL SCLAVAGIST

Cap.1. Epoca prestatala pe teritoriul Romaniei 7


1.1.Privire generala asupra epocii vechi 7
1.2.Democratia militara la geto-daci 7
1.3.Normele de conduita ale geto-dacilor in epoca prestatala 9
Cap.2. Dreptul geto-dac 12
2.1.Statul geto-dac 12
142
2.1.1.Formarea statului geto-dac 12
2.1.2.Organizarea statului dac 14
2.1.2.1.Organizarea centrala 14
2.1.2.2.Organizarea locala 15
2.2.1.Notiuni generale 16
2.2.2.Institutiile juridice ale dreptului geto-dac 16

Cap.3. Dreptul in Dacia provincie romana 18


3.1.Institutia juridica a provinciei 18
3.1.1.Generalitati 16
3.1.2.Institutia juridica a provinciei 19
3.2.Organizarea de stat a Daciei provincie romana 21
3.2.1.Organizarea centrala a provinciei Dacia 21
3.2.2.Organizarea locala a provinciei Dacia 24
3.3.Dreptul in Dacia provincie romana 25
3.3.1.Izvoarele dreptului 25
3.3.2.Institutiile juridice 26
3.4.Tripticele din Transilvania 28

DREPTUL MEDIEVAL

Cap.4. Perioada obstei satesti si a normelor sale de conduita 30


4.1.Organizarea social politica pana in secolul al VII-lea 31
4.1.2.Statul si obstea sateasca, forme de organizare sociala 31
4.1.2.1.Formele incipiente ale dreptului in cadrul obstei satesti 32
4.1.2.2.Reguli referitoare la proprietate 32
4.1.2.3.Reguli referitoare la munca 33
4.1.2.4.Reguli referitoare la statutul persoanelor 34
4.1.2.5.Responsabilitatea si procedura de judecata 35

Cap.5 Dreptul in feudalismul timpuriu secolele IX-XIV. Legea Tarii.


5.1.Privire generala asupra societatii romanesti in perioada sec.IX-XIV 36
5.2.Tara, organizare politica romaneasca 37
5.2.1.De la obstea sateasca la tara 38
5.3.Legea Tarii 39
5.3.1.Caracterele Legii Tarii 41
5.3.2.Normele juridice din Legea Tarii 42
5.3.2.1.Noile institutii ale dreptului cnezial 42
5.3.2.2.Evolutia vechilor norme consuetudinare 43

Cap.6. Dreptul in feudalismul dezvoltat


6.1.Formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare 45
6.2.Institutia domniei 46
6.2.1.Prerogativele domnului 47
6.2.2.Succesiunea la domnie. Sistemul electivo-ereditar 48
143
6.3.Organele centrale ale statului 50
6.3.1.Loctiitorii domnesti 50
6.3.2.Sfatul domnesc 50
6.3.3.Dregatorii 52
6.3.3.1.Dregatorii civili de stat 52
6.3.3.2.Dregatorii militari 53
6.3.3.3.Dregatorii de curte 54
6.3.4.Organizarea fiscala 54
6.3.4.1.Darile de repartitie 54
6.3.4.2.Darile de cotitate 55
6.3.4.3.Muncile si slujbele 55
6.3.4.4.Obligatiile fiscale catre Poarta Otomana 55
6.3.4.5.Contribuabilii 55
6.3.5.Organizarea militara 56
6.3.6.Organizarea bisericii 57
6.4.Institutiile de drept 57
6.4.1.Dreptul de proprietate 57
6.4.1.1.Proprietatea domneasca 58
6.4.1.2.Proprietatea nobiliara 58
6.4.1.3.Proprietatea taraneasca 60
6.4.1.4.Proprietatea funciara urbana 62
6.4.2.Persoanele 62
6.4.3.Rudenia 65
6.4.4.Familia 66
6.4.5.Succesiunile 67
6.4.6.Obligatii si contracte 69
6.4.7.Dreptul penal 70
6.4.8.Procedura de judecata 72
6.5.Dreptul scris in Evul Mediu 73
6.5.1.Conditiile aparitiei dreptului scris 73
6.5.2.Aparitia pravilelor 73
6.5.2.1.Pravilele in limba slavona 74
6.5.2.2.Pravilele in limba romana 74
6.5.3.Normele de drept din continutul pravilelor 75
6.5.4.Operele legislative ale domnitorilor Vasile Lupu (1634-1658) si Matei
Basarab (1632-1654) 76
6.5.4.1.Principalele institutii reglementate de pravilele domnitorilor Vasile
Lupu si Matei Basarab 76
6.5.5.Dreptul scris in Transilvania 79
6.6.Organizarea de stat si dreptul in epoca turco-fanariota 81
6.6.1.Organizarea de stat 81
6.6.1.1.Domnia 81
6.6.1.2.Organele centrale ale statului 81
6.6.1.3.Organizarea instantelor judecatoresti 83
6.6.2.Dezvoltarea dreptului in epoca turco-fanariota 83
144
6.6.2.1.Opera legislativa a lui Constantin Mavrocordat 83
6.6.2.2.Codificarile legislative de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul
secolului al XIX-lea 84

DREPTUL ROMANESC IN EPOCA MODERNA

Cap.7. Perioada de tranzitie spre statul burghez; aparitia elementelor


dreptului de tip burghez 88
7.1.Revolutia de la 1821 si semnificatiile ei 88
7.2.Organizarea de stat intre 1821 si 1848 91
7.3.Evolutia dreptului in perioada regulamentara si a revolutiilor de la 1848
94
7.3.1.Principalele ramuri si institutii juridice 95
7.3.1.1.Aparitia unor elemente de drept international 95
7.3.1.2.Dreptul civil 95
7.3.1.3.Dreptul commercial 96
7.3.1.4.Dreptul penal 97
7.3.1.5.Dreptul procesual 98
7.3.1.6.Aparitia sistemului penitenciar roman 98

Cap.8. Formarea statului roman modern 99


8.1.Semnificatia Unirii Principatelor Romane 99
8.2.Desavarsirea Unirii 100
8.3.Politica reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza 101
8.3.1.Organizarea statului unitar roman 102
8.3.2.Legislatia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza 104
8.3.2.1.Reforma agrara 104
8.3.2.2.Reforma electorala 105
8.3.2.3.Codul Civil 105
8.3.2.4.Codul Penal 107
8.3.2.5.Codul de Procedura Civila 108
8.3.2.6.Codul de Procedura Penala 108

Cap.9. Organizarea de stat si evolutia dreptului in perioada monarhiei


constitutionale
9.1.Viata economico-sociala 109
9.1.1.Dezvoltarea industriei 110
9.1.2.Problema agrara 110
9.1.3.Structura sociala 111
9.2.Monarhia constitutionala si parlamentara 112
9.2.1.Organele centrale ale statului 112
9.2.2.Organizarea locala 113
9.2.3.Organizarea financiara 114
9.2.4.Organizarea armatei 115
9.3.Evolutia dreptului 116
145
9.3.1.Dreptul constitutional 116
9.3.2.Dreptul administrativ 117
9.3.3.Dreptul civil 118
9.3.4.Dreptul penal 119
9.3.5.Dreptul procesual 120

Cap.10. Formarea statului unitar roman si evolutia dreptului la inceputul


secolului XX si in perioada interbelica
10.1.Formarea statului unitar roman 121
10.2.Organizarea centrala si locala 122
10.2.1.Organizarea centrala 122
10.2.2.Organizarea locala 124
10.3.Evolutia dreptului in perioada interbelica 125
10.3.1.Unificarea legislativa 126
10.3.1.1.Dreptul constitutional 128
10.3.1.2.Dreptul administrativ 128
10.4.Dreptul romanesc in epoca socialista 129
10.4.1.Organele centrale ale statului 131
10.4.2.Dreptul socialist 135

146