SCURTĂ INTRODUCERE

Așa cum în universul fizic , există un singur element cu natură duală, lumina, care este
atât undă cât și corpuscul, și în viața socială există un singur element cu natură duală, dreptul,
care este, în același timp, știință și sistem. Știința dreptului reprezintă un ansamblu de categorii,
concepte, reguli și principii, exprimate într-un limbaj care îi este specific, distinct de limbajul
obișnuit.

Dreptul ca știință

Dreptul ca știință și limbajul propriu acesteia au fost create de romani prin acțiunea
exercitată, pe cale procedurală și de interpretare, asupra dreptului civil, devenit anacronic în
raport cu noile realități economice și sociale de la sfârșitul perioadei republicane. Astfel, pe de-o
parte magistrații romani, utilizând formula și celelalte mijloace care le-au fost puse la dispoziție
de procedura civilă romană, au creat noi programe de judecată, noi acțiuni și, pe cale de
consecință, noi drepturi subiective extinzând într-o manieră indirectă sfera de reglementare
juridică. Pe de altă parte, asupra dreptului civil au acționat jurisconsulții romani, care erau
oameni de știință, sub pretextul interpretării vechilor dispoziții ale dreptului civil, utilizând
metodele științifice ale analizei, sintezei și apoi din nou analizei. Jurisconsulții romani pe baza
soluționării unui număr considerabil de cazuri practice, pe care noi le denumin spețe, au extras
noi reguli de drept pe care le-au ridicat la rangul de principii de drept, în urma verificării lor pe
spețe create în mod artificial dintre cele mai complicate.

Dreptul ca sistem

Dreptul ca sistem, prin definiție, este un ansamblu ierarhizat de norme, instituții și ramuri
de drept, care reglementează relațiile sociale existente la un moment dat în societate, adică ceea
ce unii autori denumesc dreptul pozitiv. La origine, în statele antice dreptul ca sistem era inclus
în sfera mult mai largă a regulilor de morală și a regulilor religioase. Primul sistem de drept care
s-a afirmat ca un sistem distinct de morală și religie, dar având puternice rădăcini morale și
religioase este sistemul dreptului roman.

Raportul dintre dreptul ca știință și dreptul ca sistem

 În timp ce știința dreptului este elementul static și peren, sistemul de drept este elementul
dinamic și perisabil, care evoluează pe de-o parte în raport cu sistemul axiologic al
societății( sistemul de valori al societății), iar pe de altă parte, în raport cu exigențele vieții
economice și sociale.

Istoria dreptului

Istoria, tradițiile, credința și instituțiile reprezintă elementele identității naționale ale

oricărui popor. Istoria este memoria colectivă, în absența căreia, națiunea nu-și poate cunoaște
originea și evoluția și ca atare, nu-și poate determina și decide în mod conștient propriul viitor. În
acest sens, un mare om de cultură român, Octavian Paler spunea că un stat, și deci un popor care
nu are statui și nu are istorie, nu are nici viitor.

Istoria dreptului românesc urmărește originea și evoluția instituțiilor juridice și politice

ale românilor, începând cu strămoșii poporului român, și anume tracii și romanii, continuând cu
etnogeneza românească și terminând cu dreptul scris, înfățișat în toate etapele istorice ale
evoluției sale.

În ceea ce privește etnogeneza românească, ea nu este doar procesul de formare a

poporului român și a limbii române. Etnogeneza românească a însemnat în egală măsură și o
sinteză instituțională, care a dus la crearea instituțiilor juridice și politice ale poporului român.
Aceasta sinteză instituțională a fost sinteza dintre civilizația tracă și civilizația romană, în cadrul
căreia evident că elementul roman a fost preponderent. Însă, nu trebuie să negăm importanța pe
care elementul trac a avut-o în cadrul acestui proces de sinteză. Cert este că elementul roman s-a
impus, nu numai în procesul de creare a dreptului național al românilor și a instituțiilor politice
ale poporului român, dar el a influențat în egală măsură și evoluția istorică ulterioară a acestor
instituții până în contemporaneitate.

În procesul constituirii dreptului național al româilor, care se numește Legea Țării,

precum și a instituțiilor politice ale poporului român, influența romană a fost o influență directă,
nemijlocită.
 Într-o etapă istorică ulterioară, etapa apariției și evoluției dreptului scris în Evul Mediu
românesc, precum și etapa evoluției instituțiilor politico-statale, în raport cu noile realități ale
lumii feudale, influența romană a existat, însă ea nu a fost o influență directă, sau nemijlocită, ci
a fost o influență indirectă, o influență care s-a realizat pe filieră bizantină, o influență mediată de
bizant. Bizanțul a reprezentat adaptarea statului și a dreptului roman la realitățile economice și
sociale ale lumii feudale.

În epoca modernă, cea de-a treia etapă de evoluție, instituțiile juridice și politice
românești au evoluat, din nou, în mod direct sub influență romană. Astfel încât, codurile adoptate
în timpul domniei lui Alexandru Ioan I, și cu precădere Codul civil de la 1865, precum și multe
dintre elementele de organizare politică ale statului român modern, consacrate în Constituția de
la 1866 și în legislația ulterioară au la baza dreptul roman postclasic, adică dreptul roman din
epoca împăratului Justinian, precum și formele instituționale ale statului roman, iar această
situație s-a menținut și în perioada interbelică.

După cel de-al Doilea Război Mondial, pe fondul instaurării și consolidării regimului de
ocupație sovietică, în perioada 1944-1958, multe dintre instituțiile juridice și politice tradiționale
românești au fost abandonate, în favoarea celor de inspirație sovietică. După retragerea trupelor
de ocupație sovietică și afirmarea României ca un stat independent în cadrul lagărului socialist,
se renunță treptat la importurile străine în favoarea unor soluții juridice autohtone, cum ar fi
Codul penal și Codul de procedură penală de la 1969, denumite și codurile Dongoroz.

Prăbușirea sistemului socialist, atragerea și încadrarea României în structurile

instituționale europene și euro-atlantice au generat, din păcate, un proces rapid de abandonare a
tradițiilor juridice și politice românești, de sorginte romană, în favoarea celor de inspirație anglo-
saxonă. Astfel încât, rând pe rând, marile legi organice din epoca modernă, codurile adoptate în
timpul domniei lui Alexandru Ioan I și în special Codul civil, au fost înlocuite cu noi coduri, a
căror ineficiență în reglementarea relațiilor sociale a fost, în scurt timp, dovedită.

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA SOCIALĂ ȘI NORMELE DE CONDUITĂ ALE TRACILOR

DN EPOCA PRESTATALĂ
 Toate marile civilizații ale Antichității s-au născut și au înflorit (s-au dezvoltat) fie de-a
lungul văilor unor fluvii, fie de-a lungul unor masive muntoase, formațiuni geografice ce
reprezentau pe de-o parte instrumente naturale de apărare, iar pe de altă parte ofereau reale
posibilități de exploatare economică.

Tracii nu au făcut excepție de la această regulă, astfel încât poporul trac s-a constituit în
cursul Neoliticului, pe un întins areal geografic, mărginit de două lanțuri muntoase (munții
Carpați și munții Haemus, adică Balcani) și 3 cursuri de ape (fluviul Tisa, fluviul Istru-Dunărea
și fluviul Nistru). Este exact arealul geografic care a rămas în afara calotei glaciare care a
acoperit Europa acum 20 000 de ani, în timpul ultimei glaciațiuni, denumită Glaciațiunea
Wurm. Aceasta înseamnă că teritoriul pe care s-a constituit poporul trac nu reprezintă altceva
decât vatra vechii Europe. Însă marginile spațiului trac au fost întotdeauna flexibile, sens în care
marele nostru istoric N. Iorga arată că tracii sunt un popor în mișcare, un popor fără hotar. După
retragerea ghețarilor, la sfârșitul glaciațiunii Wurm, asistăm la o masivă(intensă) colonizare tracă
dinspre teritoriul de formare atât spre celelalte regiuni ale Europei, chiar și înspre Asia Mică.

În Europa, tracii s-au întins pe un areal geografic imens, mărginit la:

• Vest – Dunărea Panonică și Bratislava

• Est - fluviile Hipanis (Bug) și Borystene (Nipru)

• Nord – Carpații Păduroși și Cracovia

• Sud – Marea Egee

Tracii au dezvoltat o strălucită civilizație pe acest areal geografic, fiind creatorii și

purtătorii în primul rând al culturilor (e)neolitice (Boian, Hamagia și Cucuteni), iar în al doilea
rând creatorii și purtătorii Epocii Bronzului pe teritoriul României, în al treilea rând creatorii și
purtătorii Epocii Fierului, atât pe teritoriul țării noastre, cât și în restul arealului geografic de
formar, cu cele două faze ale acesteia (Hallstat și La Tene) ( toate acestea pe arealul geografic pe
care l-au locuit). Din această perspectivă, tracii sunt autohtoni în arealul geografic de formare și
de extindere.

Neamul tracilor era, potrivit lui Herodot, cel mai numeros neam, după cel al inzilor. Tot
Herodot spune că tracii poartă diferite denumiri după regiunea în care trăiesc. Scriitorii antici,
îndeosebi cei greci pentru o epocă mai veche, apoi cei latini pentru o epocă mai recentă, ne oferă
informații prețioase despre denumirile triburilor trace, pe baza cărora au fost identificate peste
100 de triburi trace. Referindu-ne la triburi trace care locuiau pe teritoriul actual al României,
cele mai importante erau geții (așa cum erau denumite aceste triburi de autorii greci cu referire la
zona exterioară a arcului carpatic) și dacii (așa cum erau denumite de autorii latini triburile trace
din zona intracarpatică). Cu toate acestea, Strabo în lucrarea sa Geografia, arată limpede că geții
și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.

Prezența statornică a triburilor trace, modul de viață și nivelul de dezvoltare economică

pe care acestea triburi l-au atins, precum și sistemul lor de realizare a conducerii sociale sunt
menționate în izvoarele istorice, încă din secolul al VI-lea î.Hr. Datele transmise de istoriografia
greacă și latină, se completează în mod corespunzător cu rezultatele cercetărilor arheologice,
întregind imaginea organizării societății trace în epoca prestatală. Dintre cele mai importante
mărturii ale istoricilor antici despre traci, menționăm următoarele:

(1) Herodot, cartea a IV-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Darius
împotriva sciților din stepele nord-pontice, expediție desfășurată în anul 514 î.Hr. Toate
neamurile trace s-au supus regelui persan cu excepția tribului tracic al geților, care au opus o
rezistență îndârjită, fiind totuși înfrânți de armata persană, cu toate că erau cei mai viteji și mai
drepți dintre traci.

(2) Tucidide, în lucrarea sa intituată Războiul Peloponesiac, vorbește despre uniunea de

triburi trace a odryzilor din Dobrogea, care, în secolul al V-lea î.Hr., era condusă de regele
Sitalkes și apoi de regele Seuthes. Același istoric arată că geții și celelalte popoare din aceste
ținuturi sunt vecini cu sciții, au aceleași arme și aceleași obiceiuri.

(3) Popmeius Trogus, se referă la uniunea geților dunăreni condusă de un anume Rex
Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul armat dintre regele trac al Macedoniei
Filip al II-lea și căpetenia scită Ateas.

(4) Istoricii Strabo și Arian, descriu cu lux de amănunte expediția regelui trac Alexandru
al III cel Mare (Alexandru Macedon) la nordul Dunării în anul 335 î.Hr.
 (5) Un alt autor latin, Curtius Rufus, în Historia Alexandri, relatează despre triburile
trace ale geților de la nordul gurilor Dunării, care in anul 326 î. Hr au înfrânt armata generalului
macedonean, Zophyrion.

(6) Diodor din Sicilia (Diodor Siculus) și Polyainos, precum și geograful Pausarius
înfățișează pe larg desfășurarea conflictul militar dintre regele Lisimah al Macedoniei și regele
get Dromihete, conducătorul unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană (300-292
î.Hr. - conflictul). Conflictul s-a încheiat cu victoria lui Dromihete.

(7) Istoricul Iustinius, povestește desfășurarea luptelor purtate de regele trac Oroles cu
bastarnii și despre sancțiunea pe care regele a aplicat-o soldaților săi, înfrânți în luptele cu
bastarnii.

(8) Textele unor inscripții descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți
(Zamoldegikos și Rhemaxos), care, în secolul al III î.Hr., își exercitau autoritatea și dominația
asupra cetăților grecești de pe țărmul Pontului Euxin.

(9) Pompeius Trogus, vorbește despre Incrementa dacorum per Rubobostem regem
(creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes într-o zonă a Transilvaniei, adică aflată în
interiorul arcului carpatic).

Din toate aceste relatări, coroborate cu rezultatele descoperirilor arheologice se desprind

următoarele concluzii:

• Tracii sunt o populație sedentară, care practica agricultura pe scară largă, înalță
construcții opidane impunătoare, posedau armate puternice și bine echipate.

• Tracii au dezvoltat o strălucită civilizație a fierului (prima se numeste Halstat), mai ales
în cadrul celei de-a II-a vârste a fierului, denumită La Tene, caracterizată printr-o
puternică dezvoltare a meșteșugurilor, a producției și a schimbului de mărfuri, ceea ce a
dus la acumularea unor bunuri de mare valoare, inclusiv tezaure cu obiecte și podoabe
din metale prețioase (aur și argint) pe care agresorii veniți de pretutindeni erau permanent
tentați să le prade.

• Formele de organizare și de conducere ale tracilor prezintă elementele (trăsăturile)

societății gentilice aflate, în plin proces de descompunere (disoluție). Mai exact, în
 ultimul stadiu al acestui proces, anume democrația militară a triburilor și uniunilor de
triburi. În cadrul acestui sistem de organizare socială, atribuțiunile de conducere socială îi
aparțin poporului înarmat, constituit în Adunarea poporului, care, întrucât își decide
viața în luptă, trebuie să și decidă în problemele păcii și războiului, precum și în toate
celelalte probleme majore ale colectivității.

Regii menționați în acele izvoare istorice nu sunt veritabili șefi de state, ci sunt simplii
conducători militari ai unor triburi și uniuni de triburi, aleși și revocați de Adunarea poporului,
care le stabilește și atribuțiuni. Se manifestă însă (conflictul dintre Dromihete și Lisimah) tot mai
puternic tendința acestor șefi militari, sprijiniți de aristocrația gentilico-tribală, aflată în plin
proces de constituire, de a-și permanentiza de a-și consolida poziția, ba, chiar de a transmite cu
titlu ereditar, ceea ce marchează tranziția de la organizarea gentilico-tribală la organizarea
politico-statală.

Normele de conduită ale tracilor

În epoca prestatală, relațiile sociale ale tracilor erau reglementate prin norme de conduită fără
caracter juridic, norme care erau aplicate și respectate de bunăvoie de toți membrii societății,
întrucât ele erau expresia unor interese sociale generale, având totodată un pronunțat caracter
religios. Unele dintre aceste obiceiuri au supraviețuit, sub anumite aspecte, și în societatea
feudală, ceea ce arată (ilustrează, evidențiază) continuitatea poporului român.

Instituția proprietății.

Herodot arată că fii puteau cere și obține de la părinți delimitarea părții care li se cuvenea
din proprietatea comună, ceea ce reprezintă un semn că proprietatea privată se afla în plin proces
de constituire. În același sens, pot fi interpretate și izvoarele antice care menționează că la traci
furtul, care este o faptă de natură a aduce atingere proprietății private, era socotit o foarte gravă
încălcare a normelor de conviețuire socială.

Instituția încheierii convențiilor, a jurământului.

 Pentru încheierea diferitelor învoieli, pentru încheierea diferitelor convenții, tracii utilizau
jurământul însoțit de un anumit ceremonial, asemănător cu procedura înfrățirii. Astfel, părțile
picurau câteva picături de sânge într-o cupă cu vin, își înmuiau armele și hainele, apoi beau
conținutul acelei cupe.

O altă formă de jurământ practicată de traci este jurământul pe vetrele regale sau pe
zeitățile palatului regal. Dacă regele se îmbolnăvea, se socotea că unu dintre supușii săi încălcase
acest jurământ, motiv pentru care se recurgea la o procedură de aflare a vinovatului,
asemănătoare în privința dublării numărului de ghicitori cu instituția juridică feudală a
jurătorilor.

Instituția căsătoriei.

În ceea ce privește această instituție, poetul grec Menandru (referindu-se la o perioada

mai veche, Epoca Bronzului – epoca marii familii patriarhale) arată că unele triburi trace
practicau poligamia. Informații cu privire la o perioadă mai recentă (mai exact, Epoca fierului,
care este epoca micilor familii monogame) avem de la poetul Horațiu, care în notele sale
precizează într-o manieră expresă că tracii erau monogami și păzeau cu strășnicie monogamia.

Cert este că la sfârșitul comunei primitive, în societatea tracă, femeile aveau un statut
social inferior bărbaților, dovadă în acest sens fiind mărturia istoricului Iustinus referitoare la
pedeapsa aplicată de regele Oroles soldaților săi înfrânți în luptele cu bastarnii, anume,, să facă
slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li se făceau."

Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc și nu prin constrângere,
semnificativ în acest sens fiind împrejurarea că potrivit lui Aristotel, agatârșii, care erau un
neam tracic, versificau regulile de conduită și le învățau pe de rost, cântându-le. În același sens,
istoricul Iustinus, ne arată că sciții respectă dreptatea în chip firesc și nu prin legi, iar Herodot
menționează că încă din vremea ui Darius geții erau cei mai drepți dintre traci.

CAPITOLUL II

FORMAREA STATELOR TRACE

 Saltul calitativ de la democrația militară la stat a fost determinat în chip dialectic de
acumulările cantitative reprezentate de transformările economice și sociale pe care le-a cunoscut
societatea tracă la sfârșitul comunei primitive.

Pe plan economic, progresele tehnice realizate în cadrul celei de-a doua vârste a fierului,
constând în perfecționarea uneltelor de muncă, au dus la creșterea productivității muncii, aceasta
a dus la creșterea producției agricole, la apariția și dezvoltarea schimbului de mărfuri. Toate
acestea au determinat la rândul lor intensificare comerțului și a circulației monetare, astfel încât
alături de monedele grecești și romane, încep să fie puse în circulație și monedele proprii ale
dinaștilor tracilor, bătute în atelierele locale, inclusiv monede de aur, denumite cosoni.

Pe plan social, se remarcă apariția și adâncirea stratificării sociale, adică a diferențierii

dintre bogați și săraci. Ea este oglindită în descoperirile arheologice, care au pus în evidență
morminte cu un bogat inventar în obiecte de podoabă și în arme, precum și mari construcții
opidane care contrastează cu așezările și mormintele sărăcăcioase ale marii mase a membrilor
societății. Stratificarea socială duce la formarea claselor antagoniste și la apariția relațiilor de
exploatare pe fondul deposedării de pământ a unor obști, constituirii de latifundii (mari
proprietăți private), aparținând aristocrației gentilico-tribale, care acaparează și uriașele prăzi de
război, plasându-se în fruntea societății trace. Pe de altă parte, asistăm la slăbirea solidarității
gentilice, bazată pe legăturile de rudenie de sânge dintre membrii comunității sociale. În acest
contextul istoric, apare statul ca un instrument în mâna clasei dominante, menit să asigure
funcționarea unei forțe publice distincte, separată de masa membrilor societății. Criteriile pe baza
cărora distingem între gentilic și statal sunt criteriul stratificării sociale și criteriul teritorial.

Potrivit celui din urmă (criteriul teritorial), apartenența individului la colectivitatea

organizată în stat se realizează nu în funcție de legătura de rudenie, ci în funcție de teritoriul
locuit, aflat sub jurisdicția statului respectiv. Acest criteriu teritorial înlocuiește criteriul rudenii
de sânge, pe baza căruia se realiza apartenența individului la colectivitate în cadrul societății
gentilico-tribale.

În afara acestor factori interni, procesul de constituire a statelor trace, cum a fost de
exemplu statul trac a lui Burebista, a fost grăbit și de o serie de factori externi. De exemplu,
ascensiunea puterii romane și expansiunea romană în afara Peninsulei Italice în bazinul Mării
Mediterane și slăbirea puterii celților și ilirilor în luptele cu romanii.
 Regatele trace

Primul regat trac a fost regatul odryzilor, înființat către anul 500 î.Hr. de regele Teres,
regat care a fost ulterior încorporat de către regele trac Filip al II-lea al Macedoniei în alt regat
trac, și anume, regatul macedonean, iar după destrămarea Imperiului Macedoniei, regatul
odryzilor și-a redobândit(recăpătat) identitatea politică până în anul 46 î.Hr., când devine
provincie romană, după ce anterior fusese transformat din stat independent în stat clientelar
Romei.

Al doilea regat trac este regatul trac al dardanilor, înființat in sec 3 î.Hr., pe un areal
geografic care începea la confluența Dunării cu Drava, continua pe valea Moravei până la
vărsarea acesteia în Dunăre, apoi dincolo de localitatea Naissus (Niș), pe valea Vardarului până
la Skopje. Acest regat trac a fost încorporat Imperiului Roman în anii 76-74 î.Hr, fiind inclus
administrativ provinciei Moesia.

Al treilea regat trac este cel al Iliriei, constituit in nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe
teritoriul actual al Albaniei-Muntenegrului-coastei dalmate și o parte a Panoniei, regatul fiind
cucerit de romani in 168 î.Hr.

Al patrulea regat trac este cel al Epirului, care se întindea din zona munților Pin până
la Marea Ionică. A fost întemeiat în secolul IV î.Hr. de regele Alceta și a atins apogeul în timpul
domniei regelui Pirus al II lea , care a purtat mai multe războaie cu statul roman, fiind în cele din
urmă învins în bătălia de la Beneventum în 275 î.Hr. După această înfrângere, regatul Epirul
devine stat clientelar Romei, fiind încorporat în Imperiul Roman în 167 î.Hr.

Un alt regat trac, cu rol esențial în evoluția civilizației europene este regatul trac al
Macedoniei sau Imperiul traco-macedonean, care, potrivit tradiției, ar fi fost întemeiat în anul
795 î.Hr., de regele Caran. Acest regat a purtat războaie victorioase cu grecii și apoi cu Imperiul
Persan, devenind un imperiu cu o vocație universală în timpul domniei regelui trac Alexandru al
III lea cel Mare, denumit și cunoscut sub numele de Alexandru Macedon. Perioada lui Al.
Macedon a fost o perioadă în care s-a declanșat un proces istoric extrem de important, fiind
vorba despre un proces de sinteză între civilizația tracă ,civilizația greacă și cea persană,
rezultând civilizația elenistică ca o punte între Orient și Occident (Asia-Europa). Alexandru
Macedon a pus capăt până în zilele noastre supremației Orientului asupra Europei. După moartea
sa și după destrămarea Imperiului traco-macedonean, diadohul trac Lisimach devine rege al
Macedoniei, unul dintre statele elenistice constituite pe ruinele fostului imperiu traco-
macedonean. Ultimul rege trac al Macedoniei, Perseu, a fost înfrânt în anul 168 î Hr și în 146
î.Hr. Regatul trac al Macedoniei împreună cu toate statele grecești din sudul Peninsula Balcanice,
se transformă în provincie romana.

Un alt regat trac este regatul Pontului, întemeiat în secolul IV î.Hr. pe coasta
anatoliană a Pontului Euxin, a Mării Negre. Acest regat și-a extins permanent frontierele,
cunoscând apogeul în timpul regelui Mitridate al VI-lea Eupator, care a intrat în conflict cu statul
roman, declanșând acele mitridatice, sfârșite cu victoria Romei. Astfel, în 64 î.Hr., acest regat
devine provincie romană.

Ultimul regat trac a fost regatul trac întemeiat de regele Burebista. Era o căpetenie traco-
getă din Câmpia Munteană, care a fost ajutat de marele preot traco-dac, Deceneu, din zona
munților Orăștiei. Referindu-se la personalitatea lui Burebista, Strabo arată că el a pus capăt
războaielor interne care îi divizau și îi slăbeaă pe traci, i-a făcut pe aceștia să asculte de poruncile
sale și a întemeiat o mare stăpânire de a cărei putere se temeau toți vecinii, inclusiv romanii,
aflați la apogeul expansiunii lor militare de până acum. Burebista și Deceneu au întreprins mai
multe reforme, în direcția constituirii acestui stat.

Reformele sunt:

• reformă politică - constând în unificarea (reunirea) triburilor trace sub aceeași

putere (autoritate) politică. Unele s-au supus de bunăvoie, altele au fost cucerite
de către Burebista

• o reformă religioasă - constând în unificarea credințelor disparateale diferitelor

triburi trace într-un sistem politeist unic.

• o reformă administrativă - constând în mutarea centrului de putere al noului

stat trac din Câmpia Munteană în interiorul arcului carpatic, în zona munților
Orăștiei, prin construirea unei noi capitale Sarmisegetusa. Ea era înconjurată de
un vast sistem de apărare alcătuit din cetăți și puncte fortificate.
 Informațiile despre Burebista transmise de Strabo sunt confirmate și completate de alte
izvoare antice, precum inscripția de la mormântul lui Acornion de la Dionysopolis, în care se
arată că Burebista ajunsese cel mai mare dintre regii traci, stăpânitor al tuturor ținuturilor de
dincolo și de dincoace de Dunăre. La încheierea procesului de unificare a triburilor trace și
subsecvent izbânzilor militare asupra celților, statul trac a lui Burebista s-a extins pe un areal
geografic delimitat la nord de Carpații Păduroși, la sud de Munții Haemus ( Balcani ), la Est de
gurile Bugului si la Vest de Dunărea mijlocie. La moartea lui Burebista, statul s-a împărțit în 4,
iar apoi 5 regate trace.

ORGANIZAREA STATULUI TRAC AL LUI BUREBISTA

Puterea supremă era deținută de rege ca vârf al aristocrației trace și al ierarhiei aparatului
de stat. Instituția regalității la traci tinde să devină ereditară, dovadă că Burebista și Decebal au
fost fii de regi, însă avem și o particularitate a sistemului succesiunii la tron, în sensul vocației
succesorale pe care nu o au doar fii regelui, ci și frații regelui în egala măsură cu marele preot.
Marele Preot este un vicerege a cărui putere religioasă completează puterea laică a regelui.
Potrivit lui Iordanes și lui Dio Cassisus, în statul trac a lui Burebista, marii preoți dețineau o
putere aproape regală, iar rolul deosebit de important care revenea puterii religioase, se explica
prin aceea că regii tracii și vârfurile aristocrației trace, erau interesați să acrediteze, ca și la
Roma, ideea originii divine a legilor, context în care preoților, singurii în măsură să cunoasca și
să interpreteze voința zeilor, le reveneau și principalele atribuții judecătorești. Marele preot se
pare că era și judecătorul suprem , deși această chestiune este controversată, deoarece noi știm că
era judecator suprem Commosicus. Acest Commosicus cumula funcția de rege cu cea de mare
preot, prin urmare nu putem cunoaște cu certitudine dacă el era judecător suprem în virtutea
calității de rege sau în virtutea calității de mare preot. Ceea ce este cert însă, este faptul că în
statul trac a lui Burebista preotii au constituit principalul factor prin intermediul căruia s-a
eleborat în sens formal, și s-a impus sistemul de drept trac.

Pe lângă rege și marele preot exista și o curte a regelui, compusă din sfetnici și
executanți ai poruncilor regale. Deși nu există date concrete cu privire la organizarea sistemului
puterii centrale în statul trac al lui Burebista, știm totuși că înalții demnitari ai acestui stat se
bucurau de stabilitate și de continuitate în exercitarea atribuțiilor lor, dovadă în acest sens
activitatea îndelungată desfășurată de Acornion ca prim-sfetnic la curtea regelui Burebista.
Sistemul dregătoriilor de la curtea lui Burebista și a urmașilor acestuia era organizat după
modelul statelor elenistice, iar în cadrul acestui sistem se conturează și o ierarhie a dregătorilor,
dovadă fiind calitatea de prim-sfetnic pe care au deținut-o Acornion și Vezina(primul sfetnic a
lui Decebal).

Organele locale de conducerea ale statului geto-dac

Izvoarele istorice ne furnizează date prețioase și cu privire la organizarea locală a

regatului trac al lui Burebista. În acest sens, un autor antic pe numele său Suidas arată că înainte
de instaurarea dominației romane, în statul geto-dac „erau unii puși mai mari peste treburile
agricole, iar alții din jurul regelui erau împărțiți la baza cetăților". Rezultă din această relatare
existența a două categorii de dregători: dregătorii locali cu atribuțiuni administrative(numiți
si funcționarii administrativi) (1) și dregătorii locali cu sarcini militare și de comandă (2).

(1) Exercitau autoriatea statului în unitațile administrativ-teritoriale, supravegheau

treburile agricole, ceea ce indică pondera și importanța agriculturii în viața economică a tracilor.
Atribuția principală a acestor funcționari administrativi era aceea de a supraveghea distribuirea
periodică a loturilor de cultură, prin tragere la sorți, conform sistemului asolamentului între
familiile din obște, precum și distribuirea recoltelor obținute de pe loturile respective între obște
și stat pe de-o parte și în cadrul obștii între familiile ce o compuneau, operațiuni specifice
obștilor sătești sau teritoriale ale tracilor.

(2) Pe de altă parte, existența unei categorii distincte de dregători militari ne arată că
statul trac dispunea de un vast sistem de apărare, alcătuit din cetățile construite pe întregul
teritoriu al statului. Aveau rolul de a asigura paza teritoriului.

Esența și forma statului trac

Din punctul de vedere al esenței sale, statul trac al lui Burebista, spre deosebire de
celelalte state trace, precum și spre deosebire de statele grecești și statul roman(acestea fiind state
sclavagiste clasice), a fost un stat sclavagist începător, cu particularități care îl apropie de statele
bazate pe modul de producție tributal sau asiatic. Aceasta întrucât, în scurta perioadă istorică de
la Burebista la Decebal, statul trac (ultimul creat) nu s-a putut desăvârși asemenea celorlalte state
trace, asemenea Greciei și Romei ca un stat sclavagist de tip clasic.

Stratificarea socială la traci a fost observată de o serie de autori antici, precum Dio
Cassius, Dio Crisostomul și Iordanes, care ne-au transmis și denumirile acestor clase și categorii
sociale, și anume tarabostes/pileati (cei bogați) și comati/capilati (cei săraci). Toți factorii de
conducere în statul trac al lui Burebista erau recrutați din rândul taraboștilor.

În ceea ce privește sclavia, deși ea s-a practicat în unele domenii ale vieții economice, în
special pe proprietățile private ale aristocrației și în mine, totuși în acest stat trac relațiile de
producție sclavagiste nu au atins stadiul clasic, astfel încât există un sclavagism începător,
sporadic, de tip patriarhal, iar baza producției nu o reprezenta munca sclavilor, ci munca
oamenilor săraci, dar liberi, grupați în obștile sătești sau teritoriale, din care faceau parte țăranii
și meșteșugarii. Mai mult decât atât , alături de latifundiile aflate în plin proces de formare și
consolidare, se menține în statul trac al lui Burebista pe scara largă și proprietatea comună,
devălmașă a obștilor sătești sau teritoriale. O altă caracteristică a statului trac este monopolul
regelui trac asupra minelor de aur.

În ceea ce privește forma satului trac, ea este o monarhie cu un pronunțat caracter militar,
sens în care Strabo, referindu-se la stăpânirea lui Burebista, o numește imperiu, iar o inscripție
descoperită în Siria denumește stăpânirea lui Decebal regat. Însuși împăratul Dominitian i-a
recunoscut lui Decebal calitatea de rege a unui stat clientelar Romei, atunci când personal i-a
acordat diadema regală.

Caracterul militar pronunțat al acestui stat, ca de altfel al tuturor statelor antice, nu este o
expresie a primitivismului statal, cum au considerat în mod nejustificat unii autori, ci o
consecință a pericolului extern permanent cu care aceste state s-au confruntat încă de la
întemeierea lor.

O altă particularitate a monarhiei trace întemeiate de Burebista este și alternanța puterii

laice cu cea religioasă în competența aceleași persoane( ex Deceneu, Commosicus) sau în cea a
unor persoane diferite, însă această tendință de contopire a atribuțiilor supreme, în mâinile
aceleași persoane nu s-a putut desăvârși în existența relativ scurtă din punct de vedere istoric a
monarhiei trace fondate de Burebista.

DREPTUL TRAC

Odată cu formarea statului trac s-a format și dreptul trac, alcătuit din normele juridice care iau
locul obiceiurilor sau cutumelor nejuridice din perioada prestatală. Dreptul trac s-a constituit pe 3
căi:

• Sancționarea unora dintre vechile obiceiuri ale epocii prestatale, și anume cele
care se dovediseră a fi convenabile și utile clasei dominante și despre care se
pretindea că ele sunt expresia unui interes social general, devenind obiceiuri sau
cutume juridice

• În paralel, prin impunerea unor noi comportamente corespunzătoare cerințelor vieții

economico-sociale de tip statal, au fost sancționate de către puterea politică noi
obiceiuri sau cutume juridice.

• Pe lângă dreptul nescris, exprimat în forma obiceiurilor, în statul trac al lui Burebista,
s-a elaborat și un sistem de legi scrise care nu ne-au parvenit pe cale directă, dar pe
care autorii antici îl menționează. Spre pildă, Strabo și Iordanes afirmă că în vremea
lui Burebista au fost adoptate legile tracilor despre care Burebista pretindea că i-au
fost inspirate de către zei, iar aceste legi, spun autorii antici, s-au transmis din
generație în generație până în secolul al VI-lea d.Hr. Prin aceste legi nu s-a realizat o
simplă codificare a obiceiurilor, așa cum a avut loc la Roma prin Codul Decemviral,
ci s-au introdus norme de drept noi, căci potrivit istoricilor menționați, aceste legi
conțin porunci ale regelui. (Belagines)

În mod deliberat, regele trac, ajutat de Marele Preot Deceneu, a recurs la autoritatea
religiei pentru a se face ascultat de către popor și pentru a dubla autoritatea de stat cu autoritatea
religioasă în aplicarea și asigurarea aplicării și respectării legilor.

Instituțiile juridice ale dreptului trac nu ne sunt cunoscute în amănunt pentru că textele
vecilor legi nu ne-au parvenit pe cale directă. Cu toate acestea, le putem constitui în linii
generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum și pe baza urmelor pe care aceste
instituții le-au lăsat asupra dreptului de mai târziu.

Instituția proprietății

Cea mai importantă instituție a dreptului trac, ca de altfel al oricărui sistem de drept este
instituția proprietății, întrucât dimensiunea esențială a libertății individuale și a libertății unui
popor este aceea de a fi proprietar. Oamenii care nu sunt proprietari nu sunt oameni liberi, decât
de iure (uneori), nu și de facto. Așa cum popoarele care nu sunt proprietare nu sunt popoare
libere, nu au și nu pot fi un factor decizional.

Oamenii și popoarele care nu sunt proprietari, nu sunt liberi.

În materia proprietății, tracii au cunoscut 2 forme de proprietate: proprietatea privată a

taraboștilor, și proprietatea comună devălmașă a obștilor sătești sau teritoriale.

Proprietatea privată.

Proprietatea privată este atestată de Criton, un autor antic, care menționează că în statul
trac există mari proprietari de pământuri și vite. Pe de altă parte, vânzarea sclavilor traci pe
piețele de sclavi ale statului roman era o practică frecventată a triburilor trace. Rezultă deci că
obiectul proprietății private îl reprezentă pământul, vitele și sclavii, iar titulari acestui drept de
proprietate sunt taraboștii.

Proprietatea obștească.

Fizionomia acesteia au putut fi reconstituite pe baza unor versuri din odele poetului
roman Horațiu. Din aceste versuri rezultă că pământurile obștilor nu erau hotărnicite, nu erau
împărțite, ci se aflau în proprietatea comună devălmașă a membrilor acesteia, ca de altfel și
recoltele strânse de pe aceste terenuri. Cultivarea pământului obștilor se realiza însă în sistemul
asolamentului, în sensul că pământul de cultură al obștii era împărțit în loturi atribuite prin
tragerea la sorți spre folosirea individuală fiecărei familii din obște, pe termen de un an. În anul
următor, loturile de cultură erau redistribuite în familiile din obște prin același sistem de tragere
la sorți.

Instituția căsătoriei
 Herodot arată că la traci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soției de la
părinții ei de către bărbat, femeia aflându-se în cadrul căsătoriei într-o stare de inferioritate față
de bărbatul său. Acest lucru este confirmat și de poetul roman Ovidiu, care vorbește de muncile
grele ale soției la traci. De asemenea,în odele sale, poetul roman Horațiu, referindu-se și el la
familia tracă, arată în odele sale că tracii erau monogami și păzeau cu strășnicie monogamia.

Totodată, Horațiu menționează și practica zestrei pe care romanii o denumeau dotă,

instituție care este confirmată de păstrarea în vocabularul juridic al limbii române al acestui
termen de sorginte tracă, alături de termenul latin, zestre. Totuși Horațiu arată că la traci,
principala zestre a femeii nu consta în bunurile ei, ci în virtutea acesteia.

Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, principalele instituții ale dreptului trac vizează apărarea
statului și a proprietății private, însă mențiuni concrete referitoare la instituțiile de drept penal
avem numai în privința adulterului, despre care poetul latin Horațiu spunea că este sancționat
cu moartea.

Dreptul procesual

În ceea ce privește dreptul procesual, deși din punct de vedere formal juridic, atribuțiile
realizării justiției au fost preluate de organele statului trac, în anumite situații, în special în
cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui.

Organizarea activității de judecată era una dintre preocupările centrale în statul trac, sens
în care Iordanes , referindu-se la regele Commosicus, arată că el se ocupa de organizarea și
judecarea proceselor în calitate de judecător suprem, iar poetul Ovidiu arată că tracii utilizau
duelul judiciar ca mijloc de soluționare a litigiilor.

Dreptul internațional

În domeniul relațiilor internaționale, autorii antici semnalează rolul pe care preoții traci,
asemănător preoților romani, îl aveau în cadrul ceremonialului încheierii tratelor cu celelalte
popoare.
CAPITOLUL III

ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCILOR TRACE ÎN CADRUL IMPERIULUI

ROMAN

Istoria tracilor nu poate fi desprinsă de istoria Romei, astfel, pe de-o parte, în cadrul marii
colonizări trace, surplusul de populație din arealul de formare al neamului trac s-a revărsat în
aproape toată Europa, inclusiv în Peninsula Italică. În acest sens, Herodot ne spune că etruscii,
unul dintre cele 3 triburi fondatoare ale Romei, au venit din Lydia. Însă Lydia era o țară locuită și
de neamuri trace. Se pare deci că etrușcii sunt un neam tracic. În al doilea rând, cucerind Dacia,
împăratul Traian a menționat că se întoarce în țara strămoșilor săi. Și în al treilea rând,
simbolistica lupului este proprie atât neamului tracic cât și Romei (Lupa Capitolina, acea
lupoaica care i-a hrănit pe Romulus și Remus în cadrul legendei privind fondarea Cetății eterne)

Pe de-o altă parte, unitatea triburilor trace s-a realizat în cadrul statului roman, căci au
fost aceia care i-au unificat pe aproape toți tracii, în cadrul acelorași frontiere, adică frontierele
statului roman. Iar în epoca post-clasică a Romei, s-a realizat o strălucită sinteză între civilizația
romană și civilizația tracă. Vedem așadar că tracii au participat la două mari sinteze în istoria
omenirii:

• Sinteza traco-greaco-persană, din timpul lui Alexandru Macedon (civilizația

elenistică)

• Sinteza din epoca târzie a Imperiului Roman (sinteza dintre civilizația romană și
civilizația tracă => poporul român)

Tracii au dominat Imperiul Roman târziu, după stingerea dinastiei Severilor și până la căderea
Romei. Jumătate dintre împărații romani, 41 din 80, au fost împărați de origine tracă.

Rând pe rând, regatele trace cad sub dominația romană, începând din secolul al II-lea
î.Hr. și până în secolul al II-lea d.Hr., ultimul regat trac care a fost cucerit de romani fiind regatul
dac al lui Decebal, în urma războaielor daco-romane din anii 101-102 și 105-106. În urma
acestor războaie, romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului regatului trac al lui Decebal,
însă au rămas în continuare teritorii locuite de tracii liberi, întinse teritorii și anume Crișana,
Maramureșul, Nordul și Estul Moldovei până la Nipru.
Cea mai mare parte a teritoriului cucerit de romani, după înfrângerea lui Decebal, a format din
punct de vedere administrativ, provincia romană Dacia, care este ultima provincie tracă înglobată
în statul roman. Granițele acestei provincii sunt: la vest: fluviul Tisa, de la confluența cu
Dunărea până la vărsarea Mureșului, apoi pe râul Mureș până la Deva, apoi spre nord până la
taberele întărite din Munții Apuseni și de la Porolissum , la nord: o linie paralelă cu Someșul, la
est: versantul transilvan al Carpaților Orientali până la pasul Oituz și versantul transilvan al
Carpaților Meridionali până la pasul Bran, de unde se continuaă cu o linie care traversează
diagonal până la Dunăre, iar la sud: Dunărea din punctul respectiv până la vărsarea Tisei. O parte
din teritoriul cucerit nu a intrat la origine din punct de vedere administrativ în provincia Dacia, ci
a fost inclus din punct de vedere administrativ în provincia Moesia Inferioară: Muntenia,Colțul
sud-estic al Transilvaniei (cea dintre Olt și Carpați), precum și Sudul Moldovei.

Etapele Organizării provinciei Dacia

De-a lungul stăpânirii romane, provincia Dacia a cunoscut mai multe etape ale organizării ei
administrative.

Între anii 106-117 (adică de la cucerirea romană și până la moartea lui Traian) Dacia s-a
menținut ca o provincie unitara, în granițele menționate anterior.

Prima reorganizare.

În anul 117, la moartea împăratului Traian, divinul Hadrian abandonează sudul Moldovei și cea
mai mare parte a Câmpiei Muntene, care erau greu de apărat și împarte restul teritoriului rămas
sub dominația romană în două provincii:

• Dacia Inferioară, cuprinzând colțul sud-estic al Transilvaniei și al Olteniei.

• Dacia Superioară, cuprinzând Banatul, Transilvania, fără colțul de sud-est.

A doua reorganizare.

În anul 124 d.Hr., împăratul Hadrian desprinde teritoriul situat la nord Arieș de Mureșul
Superior din rațiuni de ordin militar și formează o nouă provincie Dacia Porolissensis.

A treia reorganizare.
 Ultima organizare administrativ-teritorială a Daciei o realizează Marcus Aurelius, în anul
168-169 d.Hr. Astfel, Marcus Aurelius unește(168) Dacia Inferioară cu Dacia Superioară,
formând Dacia Apulensis, din care desprinde(169) apoi, după unii autori, Banatul, după alții
Oltenia, formând Dacia Malvensis și menține Dacia Porolissensis în vechile sale granițe.

Organele centrale de conducere ale provinciei dace

Provinciile imperiului roman erau de două feluri, și anume pacificate/senatoriale

(conduse de Senatul roman) și nepacificate/imperiale (administrate de către împărat).

Legatus Augusti Pro Praetore.

Dacia era o provincie imperială administrată direct de către împărat, printr-un reprezentant al
său, un guvernator, care purta titulatura de Legatus Augusti Pro Praetore. Acesta era recrutat
dintre membrii Ordinului Senatorial și avea rang consular (era fost consul la Roma, astfel
încât el dispunea de imperium pro consulare (puterea de comandă a consulului, în sensul că
putea comanda mai multe legiuni romane). El exercita la nivelul provinciei puterea supremă
militară, administrativă și judecătorească. Reședința legatului imperial și capitala provinciei se
afla la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa.

Această situație se menține și după prima reorganizare administrativă a provinciei în

Dacia Superioară, cu deosebirea că legatul imperial al Daciei Superior era recrutat din Ordinul
Senatorial, dar avea rang pretorian, fost pretor la Roma și ca atare comanda o singură legiune;
este vorba despre Legiunea a XIII-a Gemina, care rezidă în castrul de la Apullum, unde își avea
reședința și guvernatorul Daciei Superioare, deși capitala provinciei rămâne la Colonia Ulpia
Traiana.

Dacia Inferioară era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti

numit și procurator presidial (sau praeses), care era recrutat din Ordinul Ecvestru, adică
dintre cavaleri. El se bucura de ius gladii, dreptul sabiei, care îi conferea depline puterii
judiciare și militare. Capitala acestei provincii și reședința guvernatorului se aflau la Drobeta.

O poziție asemănătoare o avea și Dacia Porolissenis, sediul guvernatorului și capitala

acestei provincii fiind la Napoca, cu deosebirea că el făcea parte din categoria ducenarilor.
 După ultima reorganizare întreprinsă de împăratul Marcus Aurelius, Dacia Malvensis
este o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti sau procurator presidial cu
reședința la Malva.

În Dacia Porolissensis, atribuțiile de guvernator sunt preluate de generalul comandant al

Legiunii a V-a Macedonica, care a fost transferată de Marcus Aurelius din Dobrogea în castrul
de la Porolissum, pentru a asigura apărarea limesului de nord al imperiului.

Guvernatorul Daciei Apulensis redobândește importanța de odinioară, în sensul că el

coordonează conducerea celor 3 provincii Dacia, pe plan militar, administrativ și judiciar,
purtând titulatura de Legatus Augusti Pro Praetore Daciarum Trium. Este din nou de rang
consular, în sensul că poate comanda mai multe legiuni. Este recrutat ca odinioara dintre
membri ordinului Senatorial.

Unitatea provinciei Dacia este asigurată și de faptul că , începând din vremea împăratului
Alexandru Sever, Colonia Ulpia Traiana devine metropolis a celor 3 Dacii.

Concilium provinciae.

Tot la nivelul central funcționa, se pare din timpul domniei lui Marcus Aurelius, un Concilium
provinciae denumit și Concilium Daciarum Trium (o adunare provincială, alcătuita din
delegați ai orașelor din Dacia, care se întruneau o dată pe an la Colonia Ulpia Traiana, în Palatul
Augustalilor). Membrii acestei adunări aparțineau Ordinului Ecvestru și Ordinul
Decurionilor. De asemenea, alegeau dintre membrii lor un președinte al adunării, care cumula și
funcția de preot al cultului imperial în Dacia (Sacerdos arae Augusti).

În realitate, Concilium provinciae este un organ consultativ cu atribuțiuni restrânse,

limitate la discutarea problemelor de interes general ale orașelor și provinciilor și susținerea
acestor interese în fața administrației imperiale, sens în care membrii adunării puteau adresa
plângeri împăratului față de eventualele abuzuri ale magistraților și funcționarilor provinciali. De
facto, principala menire a consiliului celor trei dacii era a asigura întreținerea cultului imperial și
a Romei, în scopul întăririi unității provinciilor, precum și creșterea loialității și a devotamentului
provincialilor față de puterea romană.

Procuratorul financiar.
În ceea ce privește organizarea financiară, administrarea finanțelor provinciei Dacia revenea unui
procurator financiar, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, acolo unde se centralizau toate datele
privind impozitele și celelalte surse de venituri ale întregii Dacii (tabularum provinciae).

Procuratorul financiar făcea parte din rândul Ordinului Ecvestru și era subordonat
legatului imperial, având în subordinea lui un întreg aparat fiscal alcătuit din contabili
(tabularii), registratori (librarii) și casieri (dispensatores). Această organizare financiară a
continuat și după reorganizările succesive ale provinciei și în Dacia Superioară și apoi în Dacia
Apulensis, cu mențiunea că în Dacia Apulensis, în cazul în care locul guvernatorului consular al
Daciei Apulensis, interimatul conducerii celor trei Dacii era organizat de procuratorul financiar
al acestei provincii, competent să acționeze ca vice-praeses. În Dacia Inferioară, Dacia
Porolissensis, Dacia Malvensis atribuțiunile financiare erau deținute de procuratorii presidiali ai
provinciei respective.

În Porolissensis, după ce a fost cucerită, a fost preluată de generalul comandant al

Legiunii a V-a Macedonica, iar atribuțiunile financiare au revenit unui procurator financiar
special, care însă nu mai avea calitatea de praeses.

În vederea stabilirii impozitelor, se realizau de magistrați specializați (numiți duumvirii

quinquenales) efectuau recensămintul bunurilor și persoanelor o dată la 5 ani. Impozitele erau
de două categorii, și anume impozite directe (tributa) și impozite indirecte (vectigalia).

Impozitele directe erau:

• Tributum soli (stipendium) care este un impozit funduar, nu funciar, care se

plătea atât pe fondurile de pământ, cât și pe fondurile de locuințe.(clădiri)

• Tributum capitis (capitația) care este un tribut personal, plătibil atât de

cetățenii romani, cât și de peregrini, adică de către necetățeni.(de toți locuitorii
liberi ai imperiului)

Impozitele indirecte erau:

• Impozitul de 5% pe moșteniri și eliberări de sclavi

• Impozitul de 4% pe vânzările de sclavi

 • Impozitul de 2,5% pe circulația mărfurilor și persoanelor (cel mai
important impozit indirect)(taxa vamală)

• Impozitul de 1% pe celelalte mărfuri

Procuratorul vamal.

Pentru impozitului de 2,5 au fost organizate pe întregul teritoriu al Daciei atât în

interiorul provinciei, cât și la granițe, oficii vamale numite stationes, conduse de sclavi imperiali,
iar supravegherea încasării taxelor vamale a fost încredințată, la origine unor arendași numiți
conductores, organizați în societățile de publicani (societas publicanorum), iar după reforma lui
Marcus Aurelius(169 d. Hr), această activitate a fost încredințată unor procuratori vamali
recrutați dintre membrii Ordinului Ecvestru.

ORGANIZAREA ARMATEI

Legiunile care au staționat în Dacia au fost în număr de 4:

• Legiunea I Adiutrix și Legiunea a III-a Flavia Felix care au staționat în

provincie o scurtă perioadă după cucerirea romană, fiind transferate în scurt
timp în alte provincii romane.

• Legiunea a V-a Macedonia care a fost transferată de împăratul Marc

Aurelius cu ocazia ultimei organizări administrativ-teritoriale a Daciei din
Dobrogea în Dacia Porolissensis, în castrul de la Potaissa pentru a asigura
apărarea graniței de nord a acestei provincii și implicit a limesului roman de
nord.

• Singura legiune care a staționat permanent în Dacia de la cucerire și până la

retragerea aureliană a fost Legiunea a XIII-a Gemina cu sediul la Apulum,
aflată în subordinea legatului imperial de rang consular al Daciei, apoi în
subordinea legatului imperial de rang pretorian al Daciei Superioare, iar după
 reforma lui Marcus Aurelius în subordinea legatului imperial de rang consular
al celor 3 Dacii.

Legiunile romane dispuneau și de un teritoriu propriu utilizat pentru nevoile lor

economice, iar populația autohtonă de pe acest teritoriu era obligată să prestez anumite servicii și
corvezi în folosul armatei romane. În afara legiunilor pe care le-am menționat, în Dacia au mai
staționat și trupe auxiliare, și anume alae, cohorte( și vexillationes), precum și detașamente
denumite numeri.

Apărarea provinciei era asigurată de un sistem de valuri, castre și castele, iar efectivul
total al armate romane staționate în Dacia era de aproximativ 50 000 de soldați, adică o zecime
din armata Imperiului Roman.

ORGANIZAREA LOCALĂ A DACIEI

În Dacia romană au existat atât așezări urbane, cât și așezări rurale.

Cele urbane erau de două categorii:

(a) Colonii

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor, în majoritate, erau
cetățeni romani, bucurându-se de plenitudinea drepturilor civile și politice, întocmai ca la Roma.
Unele dintre colonii se bucurau de ficțiunea juridică ius italicum (adică solul lor era asimilat cu
pământul italic, astfel încât cetățenii romani din aceste colonii puteau exercita asupra pământului
dreptul de proprietatea quiritară, în sensul că nu plăteau impozitul funduar asupra solului,
denumit tributum soli sau stipendium).

(b) Municipii

Centre urbane mai puțin romanizate. În ierarhia urbană a Imperiului Roman, municipiile
aveau un statut juridic inferior coloniilor, locuitorii lor beneficiind de un statut juridic
intermediar (între cetățeni și peregrini), deși în epoca stăpânirii romane, în Dacia, distincția
odinioară foarte netă dintre colonii și municipii, tinde acum să se estompeze cât mai mult.

Cu excepția coloniei Ulpia Traiana, care este un oraș nou, creat de romani după cucerirea
Daciei, toate orașele din provincia Dacia au fost vechi așezări trace autohtone, ridicate succesiv
la rangul de municipii, apoi la rangul de colonii (doar unele dintre ele). În plus, toate orașele din
Dacia, cu excepția Romulei, poartă vechile denumiri ale așezărilor trace.

Orașele din Dacia , ca de altfel cele din toate provinciile trace și din celelalte provincii ale
statului roman, se bucurau de o conducere autonomă, exercitată numai de către cetățenii romani,
iar organizarea și conducerea orașelor din Dacia și din întregul Imperiu era asemănătoare cu a
celorlalte orașe din imperiu, toate având ca model unic (organizarea și conducerea cetății eterne
(Roma)). Aceasta l-a făcut pe un autor latin, pe numele său Aulu Gelliu, să afirme în lucrarea
Noctes Attice că orașele imperiului roman erau,, mici efigii ale poporului roman " efigies parvae
simulacraque populi Romani.

Consiliul municipal.

Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de un consiliu municipal,

numit și senat municipal, care era organizat și funcționa după modelul senatului roman.
Membrii acestui consiliu alcătuiau ordinul decurionilor (ordo decurionum). (cel de-al treilea
ordin al imperiului) Numărul decurionilor din consiliul municipal era cuprins între 30 și 50, fiind
stabilit în actul de întemeiere a orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani din orașul
respectiv. Membrii senatelor municipale erau desemnați din 5 în 5 ani de magistrații însărcinați
cu efectuarea recensământul bunurilor și persoanelor (duumviri quinquenales) be baza datelor
dn recesăminte. Pentru a avea acces la decurionat, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ
următoarele condiții(3):

• Să aibă minim vârsta de 25 de ani

• O avere de cel puțin 100 000 de sesterți

• Să fie cetățean roman ingenuu. Ingenuii sunt cei născuți de părinți care au fost
întotdeauna oamenii liberi. Ulterior, în categoria ingenuilor erau incluși și cei care
 erau născuți din părinți care au fost la un moment dat sclavi, dar la data nașterii
copiilor erau oameni liberi.

Erau preferați aceia care au îndeplinit mai multe magistraturi sacerdotale și municipale.
Ordinul decurionilor se bucura de un mare prestigiu în epoca stăpânirii romane a Daciei, epocă la
care acest ordin atinsese apogeul puterii sale politice și economice în statul roman, dovadă în
acest sens fiind o inscripție descoperită la Drobeta în care acest ordin era desemnat prin sintagma
latină ordo splendissimus.

Principalele atribuțiuni ale senatelor municipale erau:

• Atribuirea de terenuri

• Soluționarea problemelor edilitare

• organizarea spectacolelor și a jocurilor publice

• Coordonarea activității administrative și fiscale

• îndeplinirea obligațiilor de cult

• Cinstirea persoanei împăratului și a conducătorilor provinciei

• Alegerea magistraților municipali și sacerdotali(preoții municipali)

Magistrații.

În colonii, magistrații superiori erau denumiți duumiviri iure dicundo (cei doi bărbați
care spun dreptul), iar în municipii erau denumiți quattuorviri iure dicundo (cei patru bărbați
care spun dreptul). Ei erau aleși pe termen de un an dintre decurioni și aveau atribuțiuni
executive și judiciare.

Alți magistrați civili erau edilii (aediles), însărcinați cu poliția orașelor, aprovizionarea
piețelor, întreținerea străzilor și clădirilor, apoi cvestorii (quaestores) care se ocupau de
administrarea finanțelor și a bunurilor orașului. În subordinea magistraților civili exista un
întreg aparat de funcționare și slujbași mărunți denumiți apparitores.

Magistrații sacerdotali erau preoții municipali aleși de către ordinul decurionilor.

Aceștia erau organizați într-un sistem ierarhic în vârful căruia se afla pontifex (ales dintre
decurioni), apoi flamines (preoții cultelor zeilor principali, aveau sarcina de a efectua sacrificii
publice) și augurii.

Ordinul augustalilor.

Al doilea eșalon al conducerii orașelor era alcătuit din ordinul augustalilor. În acest ordin
intrau persoanele care, din diverse motive, nu aveau acces la decurionat și, pe cale de
consecință , nici la magistraturile municipale. Augustalii erau aleși pe viață de către decurioni și
aveau principală misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului în viață, trebuind în acest
sens, să răspundă cu donații bănești față de oraș și contribuții pecuniare pentru construcțiile
civile și religioase. Augustalii se alcătuiau într-o asociație la nivelul întregii provincii cu sediul la
Colonia Ulpia Traiana unde-și avea reședința și conducătorul lor suprem Sacerdos arae Augusti
(cel care îndeplinea și calitatea de președinte al consiliului celor 3 Dacii – concillium Daciarum
trium).

Colegiile.

La al treilea nivel al conducerii orașelor se aflau colegiile, care sunt asociații cu caracter
profesional, religios și funerar sau al anumitor comunități etnice, având ca scop ajutorarea
reciprocă a membrilor lor, de pildă: colegiul meșteșugarilor (fabri), colegiul luntrașilor
(utricularii), colegiul postăvarilor (centonarii), colegiul purtătorilor de bagaje (lecticarii)
colegiul negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate după model militar în centurii și
decurii, fiind conduse de un praefecus sau magister și aflându-se sub protecția unei personalități
influente a provinciei, denumit patronus sau defensor.

Așezările rurale

Așezările rurale sau satele cuprindeau cea mai mare parte a populației din provincii și
erau de două categorii: așezări rurale organizate în forma tradițională a obștilor sătești sau
teritoriale ale tracilor(după model autohton) și așezări rurale organizate după modelul
administrației romane. Acestea din urmă, erau la rândul lor de două categorii: pagus (pagi) și
vicus (vici). Pagus este satul alcătuit pe teritoriul unei colonii locuit în majoritate de cetățeni
romani, iar vicus este un sat mai mic situat în afara teritoriului unei colonii, locuit, în special, de
necetățeni, coloniști sau autohtoni. Vici sunt organizate în teritorii rurale, cu reședința într-un sat
mai important, sub conducerea unui consiliu compus din curiales (delegați ai satelor
componente).

Mai existau și alte două categorii de așezări rurale, și anume stationes și canabae.
Stationes sunt puncte fiscale, vamale și poștale, de pază și control, aflate de-a lungul drumurilor,
precum și de-a lungul graniței provinciei Dacia. Aici era perceput impozitul indirect de 2,5% pe
circulația bunurilor și persoanelor. Canabaele sunt așezări rurale organizate în jurul castrelor
romane, locuite de meșteșugari, negustori, rude și familii ale soldaților, veteranii romani și alte
persoane care aveau interese și legături cu trupele romane.

O categorie specială de așezări erau stațiunile balneare cu ape termale. ( Ad Mediam,

Germisara, Aquae, Baia de Jos etc)

Existau totodată și teritorii cu organizare specială între care menționăm domeniile

imperiale (patrimonium Caesaris) care cuprindeau minele, salinele, pășunile și carierele de
piatră. Spre pildă, exploatările aurifere din m-ții Apuseni erau administrate de un procurator
aurarium, iar celelalte domenii imperiale erau exploatate prin procuratori imperiali și apoi prin
arendași, denumiți conductores ferarium, pascui et salinarum. Totodată, și legiunile romane
dispuneau de un teritoriu propriu utilizat pentru nevoile lor economice.

DREPTUL APLICABIL ÎN PROVINCIILE TRACE ALE IMPERIULUI ROMAN

Dreptul aplicabil în aceste provincii, ca de altfel, dreptul aplicabil în toate provinciile

romane are, ca și dreptul aplicabil la Roma și în peninsula Italică, un profund caracter statuar, în
sensul că el consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase și categorii sociale, în raport
de poziția lor în cadrul ierarhiei sociale.

Cetățenii romani.
 În vârful ierarhiei sociale se aflau cetățenii romani care se bucurau, în provinciile trace,
ca și la Roma, de plenitudinea drepturilor civile și politice, cu excepția dreptului de proprietate
quiritară, pe care îl aveau doar cetățenii romani care locuiau în coloniile învestite cu ius Italicum.
(nu plateau impozitul funduar asupra pământului)

Cetățenii romani aveau următoarele drepturi politice:

• Ius sufragii – dreptul de a alege;

• Ius honorum – dreptul de a candida la o magistratură (cu precizarea că magistraturile

romane erau desemnate prin termenul generic de honores, deoarece erau onorifice,
adică magistrații romani nu erau remunerați pentru activitatea pe care o desfășurau);

• Ius militiae – dreptul de a face parte din legiunile romane;

De asemenea, cetățenii romani aveau următoarele drepturi civile:

• Ius commercii/commercium – dreptul de a încheia acte juridice valabile, potrivit

dreptului civil roman;

• Ius connubii/connubium – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului

civil roman;

• Legis actio – dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale procedurii civile romane
pentru valorificarea drepturilor subiective și a pretențiilor lor legitime;

În raporturile dintre ei, cetățenii romani utilizau normele lui ius civile, iar în raporturile cu
latinii și peregrinii utilizau normele lui ius gentium.

Latinii.

A doua categorie socială o reprezentau latinii. Aceștia aveau un statut juridic

intermediar, între cetățenii romani și peregrini, și se bucurau doar de o parte dintre drepturile
civile și politice al cetățenilor romani. Astfel, latinii aveau ius commercii, uneori ius connubii și
legis actio, iar dintre drepturile politice aveau ius sufragii. Nu se bucurau însă de ius honorum și
de ius militae. Latinii din provinciile trace erau latini fictivi, în sensul că ei aveau statutul juridic
al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, începând din secolul al II-
lea d.Hr., statutul de latin devine o excepție, aplicându-se unui număr tot mai restrâns de
persoane, aceasta și pe fondul tendinței de generalizare a cetățeniei romane, tendință concretizată
în decretul împăratului Antonius Caracalla din dinastia Severilor, care printr-o constituțiune
imperială dată în anul 212 a stabilit că toți locuitorii liberi ai imperiului, cu excepția latinilor
iuniani și a peregrinilor dediticii, devin cetățeni romani.

Latinii utilizau în raporturile dintre ei, precum și în raporturile cu cetățenii și peregrinii,

normele dreptului ginților.

Peregrinii.

Cea de-a treia categorie socială era alcătuită din peregrini. Aceasta reprezenta cea mai
importantă categorie socială în provinciile trace ale statului roman, întrucât în această categorie
socială intră marea masă a tracilor cucerită de romani. Mulți dintre ei erau peregrini dediticii, o
categorie inferioară de peregrini, care s-au opus cu forța armelor cuceririi roamne. Ca atare, fiind
în această categorie inferioară de peregrini, ei nu uteau veni niciodată la Roma sub sancțiunea
căderii în sclavie și nu puteau dobândi niciodată cetățenia romană, dovadă că și edictul lui
Caracalla îi exceptează de la acordarea cetățeniei romane și nu puteau veni niciodată la Roma,
sub sancțiunea căderii în sclavie.

De asemenea, acești peregrini dediticii nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei

dreptul lor național, adică dreptul trac, aplicabil anterior cuceririi romane. Erau obligați să
utilizeze dreptul ginților care este o diviziune a dreptului privat roman. În raporturile cu cetățenii
romani și cu latinii, peregrinii, atât cei obișnuiți, cât și peregrinii dediticii utilizau normele
dreptului ginților. În plus peregrinii obișnuiți puteau utiliza în raporturile dintre ei atât normele
dreptului ginților, cât și dreptul trac, adică dreptul lor național, cutumele locale, pe care romanii
le denumeau cu un termen generic aplicabil tuturor sistemelor de drept naționale ale peregrinilor
din imperiu leges moresque peregrinorum (legile și cutumele peregrinilor), recunoscute numai
în măsura în care nu contraveneau regulilor de drept și principiilor juridice romane, adică dreptul
roman.

Din examinarea statutului juridic al categoriilor sociale din imperiu, rezultă că dreptul
ginților este un drept comun al cetățenilor, latinilor și peregrinilor, utilizat de toate clasele și
categoriile sociale din imperiu pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ele. Formele
juridice bazate pe ius gentium, deși diferite de cele bazate pe ius civile, produceau totuși efecte
juridice valabile, chiar dacă acestea erau imperfecte în raport cu cele ale dreptului civil. Spre
pildă, un cetățean roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrină, însă nu avea manus
(puterea maritală asupra soției) și nici patria potestas deplină (puterea părintească deplină asupra
copiilor rezultați dintr-o astfel de căsătorie). Un alte exemplu, contractele încheiate dintre
cetățeni și peregrini puteau utiliza și ele forma scrisă, însă această formă este ad probationem și
nu ad validitatem. Un alt exemplu, litigiile civile dintre cetățeni și peregrini erau deduse spre
soluționare tribunalelor romane din provincie pe baza ficțiunii introduse de magistrat în formula
acțiunii, în sensul că peregrinul este cetățean roman (si civis romanus esset).

Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluat în raport cu ius
civile, deoarece nu presupune forme solemne și gesturi rituale și se întemeiază în principal pe
elementul subiectiv al voinței umane. Aceasta înseamnă că dreptul ginților se caracterizează
printr-un înalt grad de subiectivizare și abstractizare. În procesul conviețuirii tracilor cu romanii,
cele 3 rânduieli juridice, adică dreptul civil, dreptul ginților și cutumele locale (dreptul trac), s-au
apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice provinciilor trace, unui sistem de
drept nou numit sistemul dreptului traco-roman. În cadrul acestui proces de sinteză, evident că
influența dominantă a revenit dreptului roman, dar și dreptul trac a exercitat la rândul său o
anumită influență asupra dreptului roman, în special pe două direcții: în direcția înlăturării
formalismului din actele juridice și în direcția generalizării principiului bunei-credințe.

Instituția proprietății

Popoarele și indivizii care dispun de proprietate sunt liberi. În analiza instituției juridice a
proprietății în proviinciile trace, prin urmare și în Dacia, trebuie să facem o distincție între
proprietatea pământului(principalul mijloc de producție) și proprietatea celorlalte lucruri.

În ceea ce privește proprietatea pământului, aceasta a îmbrăcat două forme: proprietatea

quiritară (aparține doar cetățenilor romani din coloniile învestite cu ius Italicum) și
proprietatea provincială (aparține locuitorilor, mai puțin cetățenilor romani din coloniile
învestite cu ius italicum). Teritoriile cucerite erau considerate res nullius și treceau, prin efectul
ocupațiunii, în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public), întrucât,
spuneau romanii, dușmanii lor nu au niciun drept, astfel încât bunurile acestora sunt bunurile
nimănui și intră în stăpânirea Romei prin efectul ocupațiunii. Însă aceste terenuri erau date în
folosință de statul roman provincialilor, iar provincialii plăteau în schimb statului roman o
redevență numită tributum soli sau stipendium, adică acel impozit funduar.

Deoarece această stăpânire era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsulții romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor
juridice existente la acea dată, considerând că locuitorii din provincii exercită asupra terenurilor
primite în folosință de la statul roman posesia sau uzufructul și că pot fi asimilați până la un
punct cu titularii de drepturi reale. În realitate, provincialii exercitau asupra acestor terenuri un
veritabil drept de proprietate pe care doctrina modernă l-a desemnat prin sintagma proprietate
provincială. Provincialii, în calitate de proprietari, puteau transmite bunurile atât prin acte inter
vivos (acte între vii), cât și prin cauză de moarte , adică le puteau lăsa moștenire prin testament,
care este un act juridic mortis causa. La transmiterea inter vivos, provincialii utilizau tradițiunea,
care era un act de drept al ginților.

În privința proprietății provinciale, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, este creată
pentru această proprietate o prescripție specială numită praescriptio longi temporis sau așa cum
era denumită ea de jurisconsulții Paul și Modestin, praescriptio longae possessions. Această
prescripție specială se deosebește de uzucapiunea din dreptul civil sub următoarele aspecte:

(1) Sub aspectul termenelor. Praescriptio longi temporis, așa cum îi arată și denumirea
are termene de prescripție lungi, și anume 10 ani între prezenți și 20 de ani între absenți. Între
prezenți înseamnă între persoane care se află în aceeași localitate, ulterior în aceeași provincie,
iar între absenți înseamnă între persoane care se află la început în localități diferite, ulterior în
provincii diferite. Uzucapiunea din dreptul civil are termene scurte: 1 an pentru bunurile mobile
și 2 ani pentru bunurile imobile.

(2) Sub aspectul efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil este o prescripție achizitivă
(un mod de dobândire a proprietății), ceea ce înseamnă că la împlinirea termenului de prescripție,
uzucapantul posesor devine proprietar. În cazul lui praescriptio longi temporis, la împlinirea
termenului de prescripție, uzucapantul posesor poate respinge în caliatete de pârât cu succes
acțiunea în revendicare, exercitată de către proprietar (care este reclamant), însă dacă pierde
posesia bunului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție, el nu mai poate revendica.
Aceasta înseamnă că praescriptio longi temporis nu este o prescripție achizitivă ca uzucapiunea,
ci o prescripție extinctivă.

(3) Spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui praescriptio longi temporis, datorită
termenelor îndelungate, este admisă joncțiunea posesiilor și totodată nu se cer nici justa cauză
sau justul titlu (iusta causa possessionis) și nici buna-credință.

Tot în sprijinul proprietarilor provinciali a fost creată și o praescriptio longissimi

temporis, adică prescripția celei mai lungi durate, care avea un termen general de prescripție de
40 de ani (în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare), redus la 30 de ani (în timpul
domniei împăratului Theodosiu al II-lea). Ca și praescriptio longi temporis, și praescriptio
longissimi temporis era o prescripție extinctivă, însă, în plus, ea se aplică și bunurilor imperiale
(patrimonium Caesaris) și bunurilor bisericii creștine.

Împăratul Justinian, în ultima fază de evoluție a statului roman, și a dreptului roman, a

suprimat deosebirea dintre fondurile italice și cele provinciale, în sensul că și pământul Italiei a
fost supus impozitului funciar și, pe cale de consecință, a unificat uzucapiunea cu praescriptio
longi temporis, creând următorul sistem:

Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile
imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenți, 20 de ani între absenți, denumită
praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau justul titlu (iusta causa possessionis) și
buna-credință, iar prescripția avea un caracter achizitiv. Justinian menține praescriptio
longissimi temporis, însă printr-o constituțiune imperială din anul 528 d.Hr. el stabilește
următoarea fizionomie a acestei instituții:

(a) Dacă posesorul este de bună-credință și nu a intrti în stăpânirea bunului prin mijloace
violente, atunci printr-o posesiune de 30 de ani, el dobândește proprietatea acelui bun, altfel spus
în această situație, praescriptio longissimi temporis dobândește un caracter achizitiv.

(b) Dacă posesorul nu este de bună-credință sau a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente, atunci, după o posesiune de 30 de ani poate respinge cu succes acțiunea în revendicare a
proprietarului, dar nu poate deveni el însuși proprietar, ceea ce înseamnă că dacă pierde posesia,
după împlinirea termenului de prescripție, el nu mai poate revendica. În acest caz, praescriptio
longisiimi temporis rămâne cu caracterul extinctiv.
 Formă juridică a proprietății provinciale a dat naștere, pe planul tehnicii de reglementare
juridică, unor atribute și determinative care au putut fi utilizate cu succes mai târziu în vederea
reglementării și consacrării proprietății divizate de tip feudal, în Imperiul Bizantin, care este
statul succesor al Imperiului Roman.

Proprietatea peregrină.

Pe lângă cele două forme de proprietate aplicabile pământului (proprietatea quiritară și

proprietatea provincială), locuitorii liberi ai provinciilor trace ale statului roman au cunoscut și
proprietatea peregrină aplicabilă altor bunuri. Această formă de proprietate a fost creată de către
romani, care erau un popor profund pragmatic din considerente de ordin economic, căci
peregrinii erau principalii parteneri de comerț ai romanilor. Însă, neavând ius commercii,
peregrinii nu puteau exercita dreptul de proprietate quiritară. Proprietatea peregrină a fost
protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicate și aplicabile proprietății
quiritare. Spre pildă, acțiunea în revendicare (actio rei vindicatio) a fost acordată și peregrinilor
fie cu suprimarea din formula acțiunii a sintagmei ex iure quiritium, fie prin introducerea în
formula acțiunii a ficțiunii că peregrinul este cetățean roman (si civis romanus esset). Cu aceeași
ficțiune a calității de cetățeni romani le-au fost acordate peregrinilor și acțiunile actio furti și
damnnum iniura dati, care sancționau delictul de furt, respectiv delictul pagubei cauzate pe
nedrept.

Instituția căsătoriei

O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția

căsătoriei, materie în care erau admise căsătoriile între coloniștii romani și peregrinii traci și
totodată căsătoriile între peregrinii. Alte instituții aplicate de dreptul aplicabil în provinciile trace
sunt instituțiile adopțiunii fraterne și tutelei, cea fraternă stând la baza viitoare instituții feudale
a înfrățirii.

Instituția succesiunii

O altă instituție reglementată de dreptul aplicabil în provinciile trace este instituția

succesiunii, moștenirea putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea succesiune ab intestat
sau putea fi deferită potrivit testamentului, peregrinii testând în forma specifică testamentului
oral, denumit mai târziu în feudalism testament cu limbă de moarte. În plus, peregrinii aveau
testamenti factio pasiva, astfel încât puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.

Instituția obligațiilor

Această materie cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată, întrucât această epocă se

caracteriza printr-o puternică dezvoltare a producției și a schimbului de mărfuri. Obligațiile, și cu
precădere, obligațiile contractuale, au fost supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat
din îmbinarea, împletirea unor elemente de drept civil cu elemente de drept al ginților și cu
elemente de drept autohton trac, adică dreptul populației cucerite de romani. Forma, elementele
și efectele contractelor care s-au aplicat cel mai frecvent în provinciile trace, și anume vânzarea,
locațiunea și împrumutul ne indică faptul că o serie de reguli și principii ale dreptului roman au
fost deviate de la menirea lor inițială, dobândind în noile condiții funcții și finalități, Aceste
aspecte sunt evidențiate într-unul din cele mai importante documente ale dreptului roman,
intitulat Tripticele din Transilvania sau tăblițele cerate din Transilvania.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA

Acest document de o însemnătate covârșitoare pentru dreptul roman face parte din
categoria textelor epigrafice. Tăblițele au fost descoperite între 1786 și 1855 într-o mină de aur
părăsită de la Alburnus Maior, adică Roșia Montană de astăzi. Ele se prezintă sub forma unor
tăblițe de lemn de brad, grupate câte 3, de unde și denumirea de triptice. Fețele interioare ale
tăblițelor 1 și 3 și ambele fețe ale tăbliței 2 sunt ușor scobite, iar adâncitura este acoperită cu un
strat subțire de ceară pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea, ele se mai numesc și
tăblițe cerate. Dintre cele 25 de tăblițe cerate descoperite la Alburnus Maior, doar 14 sunt lizibile
și au putut fi descifrate și traduse, restul de 11 aflându-se într-o stare avansată de degradare, care
nu a permis citirea și traducerea lor. Tăblițele cerate din Transilvania dețin actele juridice ale
comunității din Alburnus Maior, și anume 4 contracte de vânzare, 3 contracte de muncă, 2
contracte de împrumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, obligația unei persoane de a
plăti o datorie, 1 proces-verbal (prin care se constata desființarea unui colegiu funerar) și lista
cheltuielilor ocazionate de organizarea unui banchet.

Tripticele din Transilvania au fost traduse și publicate de către marele romanist german
Theodor Mommsen într-o ediție critică apărută la Viena și intitulată Corpus Inscriptiorum
Latinarum. În ceea ce privește istoricul acestor tăblițe, T. Mommsen, plecând de la data ultimului
act conținut în triptice, și anume 29 mai 167 d Hr., perioada în care romanii se aflau în război cu
quazii și macromanii, a susținut că populația localității Alburnus Maior s-a refugiat din calea
războiului, ascunzând actele comunității în mina de aur și nu s-a mai întors. Această opinie nu
poate fi împărtășită, întrucât exploatările aurifere din zona munților Apuseni nu au fost
abandonate niciodată de romani pe întreaga durată în care Dacia a făcut parte din Imperiul
Roman, fiind o constantă a stapanirii romane, realizându-se neîntrerupt până la retragerea
aureliană. Ca atare, este mai ușor de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mină nu s-
a mai întors, și ca atare actele acelea au rămas abandonate până la descoperirea lor în Epoca
Modernă.

Din cercetarea actelor cuprinse în triptice, a formei, a elementelor și efectelor lor, precum
și a condiției juridice sau statutului juridic a persoanelor care l-au încheiat rezultă că ele nu sunt
întru totul conforme nici exigențelor dreptului roman și nici fizionomiei dreptului civil roman,
nici fizionomiei dreptului ginților și nici cutumelor locale, ci au o natură specifică aparte, în
măsură să le confere o identitate proprie ca acte juridice de drept traco-roman.

Contractele de împrumut.

Într-unul dintre contractele de împrumut, creditor este o femeie peregrină (Anduena lui
Bato). Ea încheie acest act singură, deși este o femeie sui iuris, ori în dreptul roman, întrucât
femeile erau considerate obstaculate din punct de vedere intelectual, erau puse sub tutela
perepetuă a agnațiilor lor, adică a rudelor lor civile sau, altfel spus, a prezumtivilor moștenitori.
Această tutelă era administrată în cazul femeii sui iuris printr-un mod de administrare a tutelei
denumit auctoritatis interpositio, în cadrul căruia tutorele asista femeia în momentul încheierii
actelor juridice cu scopul de a-i completa personalitatea. Actul încheiat de această femeie sui
iuris fără auctoritatis tutoris este, potrivit exigențelor dreptului roman, nevalid, ceea ce însemnă
că actul respectiv a fost încheiat nu potrivit dreptului roman, ci potrivit unei cutume locale
asimilate de noul sistem de drept aflat în curs de constituire.

Într-un alt contract de împrumut, obligația debitorului (împrumutatului) de a plăti dobinzi

rezultă dintr-o simplă convenție de bună-credință, însă în epoca pe care o avem în vedere,
potrivit dreptului roman, simpla convenție de bună-credință nu putea genera obligația de a plăti
dobinzi, întrucât dobinzile erau percepute în două forme: printr-o stipulatio sortis et usurarum (o
stipulațiune a capitalului și a dobinzilor) sau printr-o stipulatio usurarum (stipulațiune a
dobinzilor alăturată lui mutuum, adică împrumutului de consumațiune). De aceea, putem
presupune ca acest act a fost încheiat sub influența dreptului grec, care la rândul său reprezintă
un aspect al sintezei traco-greco-persane, care a dat naștere civilizației elenistice.

Contractul de depozit.

Un alt contract din tripticele din Transilvania este contractul de depozit, acesta conținând
operațiunea juridică a unui depozit neregulat prin care un bancher, în calitate de depozitar, se
obliga să remită deponentului, adică clientului său, o sumă de bani egală cu cea primită spre
păstrare plus o dobândă. De subliniat faptul că acest contract este încheiat ad probationem, adică
în scopul de a proba o operațiune juridică născută dintr-un alt contract încheiat, cel mai probabil
potrivit unei cutume locale.

Contractul de muncă.

În textul unei alte tăblițe cerate sunt menționate 3 stipulațiuni: una referitoare la capital, a
doua referitoare la dobinzi și a treia referitoare la garanții. Știm că în dreptul roman stipulațiunea
este un act de drept al ginților, având un caracter abstract și, prin urmare, o funcție generală care
a permis de-a lungul timpului utilizarea cu succes a stipulațiunii pentru realizarea unei
multitudini de operațiuni juridice printre care și operațiunile juridice pe care le-am precizat. Însă
în epoca pe care o avem în vedere (secolul al II-lea d.Hr.), dreptul roman crease deja acte
speciale distincte de stipulațiune, prin care aceste operațiuni juridice se realizau.

Totuși, părțile din triptice preferă să utilizeze stipulațiunea pentru realizarea lor.

1. Contractului încheiat între patronul unei mine și un miner, care a acceptat prin contractul
încheiat să nu fie plătit pentru perioada în care nu-și poate desfășura activitatea în mină,
întrucât aceasta este inundată. Contractul de muncă este o specie de locatio operarum
(locațiunea de servicii), care la rândul său este una dintre formele pe care le poate îmbrăca
locațiunea. Părțile contractului de locatio operarum sunt locatorul și conductorul. Locator
este cel care ia inițiativa încheierii contractului, în sensul de a-și închiria serviciile sale sau
forței sale de muncă, iar conductor este cel care plătește prețul locațiunii, adică prețul
serviciilor închiriate. Raportând această terminologie la contractul nostru de muncă din
triptice, spunem că muncitorul (minerul) este locator, iar proprietarul minei este conductor.
 Problema de drept care se punea în cazul acestui contract de muncă este problema suportării
riscului în contract. Prin definiție, riscul în contract este sistemul potrivit căruia una dintre
părțile contractante trebuie să-și execute obligația, deși cealaltă parte contractantă nu și-o mai
poate executa fără vina ei, adică ca urmare unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră.
După ce acest locațiunea de servicii a fost sancționată în dreptul roman, riscul în contract
revenea, potrivit regulii generale, care joacă în materia contractelor sinalagmatice,
debitorului obligației imposibil de executat, adică locatorului, muncitorul. Ulterior, perioada
de referință(sec 2d Hr) riscul în contract este preluat de creditorul obligației imposibil de
executat, adică conductorul. Cu toate acestea observăm că în contractul din Triptice,
muncitorul acceptă acea clauză specială potrivit căreia suporte riscul în contract, prin aceea
că acceptă să nu fie plătit pentru perioada în care nu-și poate desfășura activitatea în mină,
întrucât aceasta este inundată . Aceasta este o importantă derogare de la fizionomia dreptului
roman clasic, care se explică prin discrepanța majoră de poziție socială și economică dintre
proprietarul minei și muncitor. În acest context, muncitorul este nevoit să accepte orice
clauză impusă în contract de către proprietar, inclusiv preluarea riscului în contract, în cazul
său, contractul îmbrăcând forma unui contract de adeziune, adică un contract pe care îl poți
încheia sau nu la libera alegere, dar ale cărui clauze nu le poți negocia (cum este cazul
contractelor bancare contemporane).

Contractele de vânzare.

Dintre cele 4 contract de vânzare conținute în triptice, trei au ca obiect sclavi, iar unu are
ca obiect o parte dintr-o casă. Cu privire la aceste contracte, se impun o serie de observații, prima
observație fiind că unul dintre contractele conținute în triptice cuprinde o formă atipică față de
forma contractului consensual de vânzare.( are fizionomie diferită)

Contractul consensual de vânzare din dreptul roman este o simplă înțelegere a părților cu
privire la două aspecte: obiectul vânzării și prețul vânzării. Acel contract de vânzare din Triptice
conține o clauză de cumpărare, o declarație referitoare la preț, o declarație a garantului, precum
și clauze distincte privind garanția pentru evicțiune și garanția pentru viții. Și deși are această
formă atipică, acest contract de vânzare din Triptice produce aceleași efecte juridice ca și
contractul consensual de vânzare din dreptul roman.
 Tot cu privire la forma contractului de vânzare, unele dintre aceste contracte este semnat
atât de către părți, cât și de către martori și chiar de către garanți. Din această perspectivă, actele
din dreptul roman erau de două categorii: acte redactate în formă obiectivă, semnate numai de
către martori (forma specifică vechiului drept roman) și acte redactate în formă subiectivă,
semnate numai de către părți (formă specifică dreptului clasic, preluată de romani din Orient).
Împrejurarea ca în triptice actele juridice de vânzare sunt semnate și de către părți, și de către
martori uneori și de către garanți, este o derogare de la fizionomia dreptului roman clasic sau
reprezenta pur și simplu o formă intermediară de tranziție de la forma obiectivă la forma
subiectivă.

(O curiozitate greu de explicat, după cum consideră unii autori) Una dintre operațiunile
juridice de vânzare se realizează în Triptice prin două forme juridice distincte: mancipațiune
(care este un act de drept civil, supus unui riguros formalist juridic) și contract consensual (de
drept al ginților, liber de forme). Examinând mancipațiunea, se constată că ea este nulă absolut,
întrucât niciuna dintre condițiile sale de formă extrem de stricte nu este îndeplinită. Această
împrejurare a generat vii controverse în literatura de specialitate. Explicațiile erau legate cu
privire la rațiunea de a ști de ce au fost utilizate două forme juridice distincte pentru realizarea
aceleiași operațiuni juridice, în contextul în care oricum una dintre acestea este lovită de nulitate
absolută datorită neîndeplinirii condiției sale de formă. Unii autori au considerat că deși
mancipațiunea este nulă, operațiunea juridică a vânzării se realizează în virtutea contractului
consensual, însă această opinie este mai mult o constatare, decât o explicație. Alți autori au
considerat că suntem în prezența unei substituiri accidentale de termeni, în sensul că părțile, în
mod eronat, ar fi utilizat termenul de mancipațiune în locul termenului de tradițiune. Au existat
opinii potrivit cărora, pentru mai multă siguranță, părțile ar fi utilizat și mancipațiunea și
contractul consensual pentru realizarea aceleași operațiunii juridice, fără însă a lămuri de ce într-
o asemenea circumstanță, formele atât de stricte ale mancipațiunii nu au fost observate, adică nu
au fost îndeplinite de către părți.

În ceea ce ne privește plecăm de la următoarea constatare: în dreptul roman clasic,

vânzarea consensuală este un act juridic generator de obligații, în dreptul bizantin, și apoi în
dreptul medieval românesc nescris, adică în dreptul nostru național, numit și Legea Țării,
contractul consensual de vânzare este un contract translativ de proprietate. Prin urmare,
alăturarea în Triptice a contractului consensual mancipațiunii, care este un mod de dobândire a
proprietății de drept civil, are semnificația unei tranziții de la contractul consensual de vânzare
generator de obligații, la contractul consensual de vânzare translativ de proprietate, specific
dreptului medieval.

Din toate aceste lucruri legate de actele din triburi, se desprind o serie de concluzii.
Actele cuprinse în triptice au atât elemente conforme dreptului roman, pe care autorii le pun în
evidență ca atare, cât și elemente care contrazic dreptul roman (vin în contradicție cu normele
juridice romane) și pe care mulți autori într-o interpretare mecanică de timp metafizic, mărginită
la domeniul aparențelor într-un simplu exercițiu de tehnică juridică, le-au considerat
curiozități ,,inexplicabile sau foarte greu de deslușit". Analizând însă această problemă din
punctul de vedere al legilor(dialecticii) hegeliene și mai ales din perspectiva legii fundamentale a
dialecticii, cea legii determinismului care reglează, stabilește, explică raportul dintre cauză și
efect, constatăm așadar că nu suntem în prezența unor ,,curiozități" , ci suntem în prezența unor
instituții juridice noi, în care elementele de drept civil se împletesc în chip firesc cu elemente de
drept al ginților și cu elemente cutumiare ale dreptului trac, iar în acest proces, unele instituții ale
dreptului roman dobândesc o formă, o funcție și o finalitate nouă. Astfel, părțile actelor din
Triptice utilizează și îmbină instrumente de tehnică juridică dintre cele mai variate, aparținând
celor 3 rânduieli de drept pe care le-am invocat, în scopul satisfacerii intereselor lor concrete, dar
cu consecința corectării caracterului rigid și formalist al unor instituții de drept roman, cu
precădere de dreptului civil și de asemenea cu consecința estompării până la dispariție a
incapacității peregrinilor, cu mult înainte de generalizarea cetățeniei romane, realizate prin
edictul împăratului Caracalla din anul 212. Aceasta demonstrează că după cucerirea romană,
tracii nu au abandonat cu totul dreptul lor național, continuând să-l aplice în paralel cu dreptul
roman. Coexistența elementelor de drept roman și a elementelor de drept autohton în actele
conținute în Triptice dovedește tendința de unificare a celor două sisteme juridice, în cadrul
procesului de sinteză juridică traco-romană, care a însoțit sinteza etnică, sinteza lingvistică și
sinteza instituțională a celor două civilizații.
 Astfel spus dreptul traco-roman este expresia și totodată rezultanta condițiilor materiale
de existență și a realităților sociale ale lumii traco-romane, lume în care tracii și romanii erau
nevoiți să conviețuiască și să muncească împreună după cucerirea romană.

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA SOCIALĂ ȘI NORMELE DE CONDUITĂ ALE POPULAȚIEI

TRACO-ROMANE ÎN PERIOADA DINTRE RETRAGEREA AURELIANĂ (271-275 d Hr)
ȘI SECOLUL AL VIII-LEA INCLUSIV

-ETNOGENEZA-

Aceasta este perioada în care s-a desăvârșit pe întreg arealul geografic locuit de traco-
romani, dar și în spațiul geografic locuit odinioară de tracii liberi, supusă unui puternic proces de
romanizare, procesul etnogenezei românești și al afirmării obștii sătești sau teritoriale ca unica
formă de organizare și conducere socială a tracilor, traco-romanilor și mai apoi a poporului
român, în procesul constituirii sale.

Retragerea aureliană realizată între 271-275 d.Hr. reprezintă primul moment din seria
abandonării treptate de către romani a provinciilor trace ale imperiului, pe de-o parte, pe fondul
invaziilor popoarelor migratoare care au supus limesul roman unei presiuni inimaginabile, iar, pe
de altă parte, pe fondul treptatei disoluții a statului roman, care a însemnat diluția autorității
romane în provincie, inclusiv în provinciile trace. Retragerea aureliană a însemnat, în al doilea
rând, dislocarea la sudul Dunării a aparatului administrativ superior roman, a armatei romane și a
unora dintre marii proprietari de latifundii și sclavi și a făcut să înceteze, din punct de vedere
formal, dominația statului roman asupra teritoriului fostei provincii Dacia. Însă marea masă a
populației traco-romane a rămas pe loc, iar legăturile ei cu lumea romană nu numai că nu au
încetat, dar s-au manifestat la fel de intens ca pe vremea stăpânirii romane.

Pe de altă parte, Imperiul Roman a continuat să manifeste un interes deosebit pentru fosta
sa provincie de la nordul Dunării, ca de altfel pentru toate fostele provincii trace abandonate în
timp, Dacia fiind considerată acum o zonă tampon de protecție a limesului roman stabilit pe
Dunăre. Pe cale de consecință, Roma a menținut o prezență activă pe teritoriul din stânga
Dunării, organizând în acest sens, un întreg complex de așezări fortificate și de capete de pod cu
efective militare permanente până la începutul secolului al V-lea. Spre pildă, în timpul domniei
împăratului Constantin cel Mare, sunt organizate noi fortificații și garnizoane romane cum este
garnizoana de la Constantiniana Daphne (de la vărsarea Argeșului în Dunăre), iar în timpul
domniei împăratului Justinian sunt refăcute drumurile și se construiesc noi poduri peste Dunăre
și noi cetăți în spațiul nord-danubian. În acest fel, Imperiul Roman a continuat să controleze un
întins teritoriu aflat în stânga Dunării până la Brazda lui Novac, teritoriu care de facto a continuat
să se afle în stăpânirea Imperiului Roman până în secolul al VI-lea, ceea ce i-a determinat pe unii
autori să vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei.

Pe lângă relațiile militare și ajutorul dat de statul roman populației traco-romane și trace
de la nordul Dunării prin campaniile purtate împotriva migratorilor, au continuat și relațiile
economice dovedite arheologic de monedele romane, obiectele romane de import și obiectele de
factură romană, descoperite pe întreg teritoriu al fostei provincii romane Dacia, dar și în spațiul
locuit anterior de tracii liberi, obiecte care sunt datate ulterior retragerii aureliene. De asemenea,
trebuie să semnalăm că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră (Dobrogea) a rămas o provincie
a statului roman, fiind integrat inițial în provincia Moesia Inferioară, iar după reformele
împăratului Dioclețian, formând o provincie separată denumită Scytia, în cadrul Diocezei
Thracia.

Teritoriul locuit odinioară de tracii liberi a rămas și el, ca și în timpul stăpânirii romane
asupra Daciei, în orbita de influență a spiritualității romane, astfel încât procesul de romanizare a
tracilor liberi a continuat, iar teritoriul locuit de ei a rămas parte a spațiului geografic al
etnogenezei românești.

În ceea ce privește popoarele migratoare care s-au perindat pe teritoriul locuit de traco-
romani, începând din secolul al III lea d. Hr. , acestea au exercitat asupra teritoriului respectiv o
dominație pur formală, nominală, de la distanță, întrucât migratorii s-au așezat în spații
mărginașe ale teritoriului traco-roman, iar în concret dominația lor s-a mărginit la perceperea
unui tribut și unele raiduri militare cu scop de reprimare și de pradă. Întrucât aceste popoare se
aflau din punct de vedere al formei de conducere și organizare socială în comuna primitivă, ele
nu au fost în măsură să organizeze din punct de vedere politic teritoriul locuit de traco-romani.
Traco-romanii i-au asimilat pe migratori datorită unei duble superiorități, pe de-o parte,
superiorității demografice, pe de altă parte, o superioritate în privința nivelului de cultură și
civilizație materială și spirituală. Deci, popoarele migratoare nu au influențat și nu au putut nici
opri procesul etnogenezei românești, lucru extrem de important. *excepție* Singurul popor
migrator care a influențat procesul etnogenezei românești, în cea de-a doua etapă a acestui
proces, ca adstrat în secolele al VII-lea – al VIII-lea a fost poporul slav. De aceea, noi vorbim
despre faptul că în genetica românească avem: substratul trac, stratul roman, adstratul slav.

PROCESUL ETNOGENEZEI ROMÂNEȘTI

Etnogeneza românească , prin definiție,este procesul istoric al formării poporului român,

a limbii române și a instituțiilor naționale românești.

În legătură cu etnogeneza românească, se pun 3 probleme:

• Teritoriul (spațiul) etnogenezei românești

• Durata etnogenezei românești

• Conținutul etnogenezei românești

Teritoriul etnogenezei românești.

Acesta se suprapune arealului geografic de răspândire a triburilor trace. Acest areal

geografic a fost în cea mai mare parte cucerit treptat și integrat în statul roman, iar restul
teritoriului trac, deși a rămas în afara dominației formale romane, a intrat automat în sfera de
influență a culturii și civilizației romane, fiind supus și el în mod indirect, mediat unui intens
proces de romanizare și, ca atare, a devenit o componentă a spațiului etnogenezei românești.

Durata etnogenezei românești.

Procesul etnogenezei românești începe în secolul al III-lea î.Hr., odată cu primul regat
trac cucerit de romani, odată cu expansiunea romană spre răsărit, îndreptată împotriva statelor
trace, care rând pe rând devin state clientelare Romei și apoi provincii romane. Ea se sfârșește în
secolul al VIII-lea d.Hr., odată cu afirmarea românilor în zorii Evului Mediu, ca un popor cu
identitate proprie, distinct de celelalte popoare europene.

In desfășurarea sa, procesul etnogenezei românești a parcurs două etape istorice:

(1) Etapa romanizării tracilor, care a dus la formarea populației traco-romane, adică la
o sinteză etnică între cele două popoare,precum și la o sinteza lingvistică și la una instituțională
între cele două civilizații. Această primă etapă a durat până în secolul al VI-lea d.Hr., adică până
în momentul pătrunderii masive a slavilor în spațiul traco-roman și al ocupării de către aceștia a
unor întinse teritorii în acest spațiu( spre pildă așezarea masivă a slavilor la sud de Dunăre, care a
rupt romanitatea nord dunăreană de cea sub dunăreană).

(2) Etapa formării poporului român, a limbii române și a instituțiilor naționale

românești în sec VII-VIII sau etapa desăvârșirii etnogenezei românești.

Conținutul etnogenezei românești.

Sub acest aspect, etnogeneza românească are două componente: romanizarea și

creștinizarea.

Romanizarea

La rândul ei, romanizarea are semnificația unei triple sinteze dintre civilizația romană
(adică limba latină, cultura și instituțiile romane) și cele ale tracilor. Ea a dus, în primul rând, la
crearea unei populații omogene traco-romane, continuatoarea tradițiilor cetățenilor Imperiului
Roman, populație distinctă de lumea barbară și superioară acesteia prin nivelul său de civilizație
materială și spirituală.

Un alt rezultat al romanizării tracilor este formarea unei limbi noi prin îmbinarea limbii
autohtone (limba tracă) cu cea latină. Această sinteză lingvistică deosebește provinciile trace de
provinciile occidentale ale Imperiului, unde nu putem discuta despre o sinteză lingvistică, ci
discutăm doar despre o latină vulgară,vorbită de către provinciali. Avem și mărturii ale
caracterului latinofon al limbii vorbite de populația traco-romană. Spre pilda, pentru zona din
nordul Dunării, Auxentiu din Durostor arată că în secolul al IV-lea d. Hr., Ulfila predica
populației din stânga Dunării și în limba latină, adică limba cunoscută de acea populație. Istoricul
și diplomatul bizantin, Priscus Panites sublinia același caracter latinofon al limbii vorbite de
populația nord-dunăreană, pe care l-a constatat cu ocazia traversării acestui teritoriu în drum spre
Panonia.

Creștinizarea.

În paralel cu procesul romanizării, s-a desfășurat chiar de la jumătatea secolului I d.Hr. s-

a desfășurat pe întregul spațiu al etnogenezei românești, procesul creștinării populației traco-
romane, trăsătură care distinge această populație creștină de populațiile barbare păgâne.
Descoperirile arheologice au pus în evidență existența în spațiul etnogetic românesc a numeroase
centre creștine. Cea mai veche așezare creștină a fost descoperită în spațiul etnogenetic
românesc, ea este datată în anul 59 d. Hr. și este vorba despre centrul de la Cremides. Totodata,
literatura patristică, adică lucrările părinților bisericii, consemnează numele unor martiri ai
credinței creștine care au trăit în spațiul traco-roman. Creștinismul în spațiul traco-roman
prezintă, spre deosebire de creștinismul apusean, două trăsături fundamentale, care îi sunt
proprii:

(1) Faptul că evanghelizarea (creștinarea) a fost la origine apostolică. Deci creștinismul

traco-roman este de origine apostolică. Ea s-a realizat în spațiul de la nordul Dunării de către
Sfântul Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat și de Sfântul Apostol Filip. În sudul Dunării,
evanghelizarea a fost realizată de către Sfântul Apostol Pavel din Tars.

(2) Al doilea caracter al creștinismului traco-roman este acela că după perioada

apostolică, evanghelizarea s-a realizat în cadrul comunităților rurale ale obștilor sătești sau
teritoriale și de la om la om, și nu prin misionari veniți din centrele urbane la sate pentru a
propovădui noua credință sau prin impunerea religiei creștine de către o autoritate statală, așa
cum s-a realizat în provinciile apusene ale Imperiului Roman. De aceea, în lexicul teologic
românesc, există termeni specifici romanității orientale, pe care nu-i întâlnim în celelalte limbi
romanice. Două exemple:

• termenul de păgân în limba română vine din latinescul paganus, care vine din
latinescul pagus, pagi. Limba română este singura limbă romanică în care aceste
cuvinte latinești(paganus, pagus) au intrat cu înțelesul de necreștin. În celelalte
limbi romanice, aceste cuvinte latinești au intrat cu înțelesul de țăran, om de la sat
și cu înțelesul de sat, localitate rurală, pentru că, în Occident, spre deosebire de
 Orient, zonele rurale, satele au fost ultimele zone supuse creștinării, fie prin
misionari veniți din centrele urbane puternic creștinate, fie prin forța instituțională
a statului. => creștinismul la traco-romani este un creștinism rural.

• Un alt cuvânt esențial în demonstrarea acestei teze este cuvântul biserică; numai
în limba română, adică în romanitatea orientală, cuvântul biserică vine din latină
de la basilica, în toate celelalte limbi romanice, cuvântul biserică vine din
grecescul eclesi, deoarece, odată cu instaurarea dinastiei severilor, în Imperiul
Roman, partea orientală devine preeminentă din punct de vedere politic și cultural
asupra părții occidentale. Altfel spus, în Occident, creștinismul este unul târziu,
realizat sau impus de sus în jos, în timp ce în Orient, creștinismul este timpuriu și
s-a realizat de jos în sus.

Pătrunderea timpurie a învățăturii creștine în spațiul traco-roman, adică chiar de la

începutul secolului I d.Hr., este demonstrată atât de aceste argumente de ordin lingvistic, cât și
de faptul că noțiunile de bază ale religiei creștine sunt redate în limba romană prin cuvinte de
origine latină: Dumnezeu, biserică, înger, cruce, creștin, preot, sînt (sfânt), rugăciune,colindă, a
boteza, a se închina, a cumineca, a colinda, Paște, Crăciun, Florii, Rusalii. De asemenea, în
rugăciunea împărătească, intitulată Tatăl nostru, precum și în Crez, adică în simbolul de credință
niceo-constantinopolitan, peste 90% dintre cuvinte sunt de origine latină.

Dimpotrivă, termenii care privesc organizarea bisericii și ierarhia bisericească sunt de

sorginte slavonă, întrucât organizarea ierarhică propriu-zisă a bisericii creștine a poporului român
a început relativ târziu, mai exact în secolul al XIII-lea, continuându-se în secolul al XIV-lea,
epocă la care romanitatea nord-dunăreană fusese oarecum izolată de Bizanț prin pătrunderea
slavilor la sudul Dunării și de asemenea de romanitatea vestică prin pătrunderea ungurilor în
Câmpia Panonică și a slavilor în zona Dunării mijlocii. Însă, a existat un început de organizare
ierarhică a bisericii creștine și la traco-romani, dovadă în acest sens fiind prezenșa unor episcopi
traco-romani la lucrările primelor primele 4 sinoade ecumenice: sinodul ecumenic de la Niceea
(325 d. Hr.), sinodul ecumenic de la Constantinopole (381 d. Hr.), sinodul ecumenic de la
Efes (431 d. Hr.), sinodul ecumenic de la Calcedon (451 d. Hr.), precum și le cele 4 sinoade
locale desfășurate la Sirmium.
 La scurt timp după constituirea lor, episcopiile și epatriarhiile traco-romane au intrat sub
jurisdicția Patriarhiei de la Constantinopole, ceea ce a permis poporului român să păstreze ritul
ortodox (dreapta credință), fiind sigurul popor romanic ortodox legat de Roma prin limba latină
și prin Constantinopole (adică de a doua Romă), prin credința sa.

Deoarece creștinarea este o componentă a etnogenezei românești, poporul român este

singurul popor european care s-a născut creștin pentru că, la români, evanghelizarea a coincis
cu creștinizarea. El nu s-a creștinat ulterior, așa cum s-a întâmplat cu celelalte popoare ale
Europei: slavii, ungurii, populația din nordul Europei, francii etc. Astfel, se explică sinonimiile
existente în limba română: lege românească – lege creștinească și român-creștin.

OBȘTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ

Informații generale

În dezvoltarea societății umane, obștea reprezintă una dintre formele fundamentale de

organizare socială. Obștea apare în comuna primitivă, având la bază relațiile gentilice, adică
legăturile de rudenie dintre membrii ei, prin urmare, la origine, obștea sătească este o comunitate
de muncă alcătuită pe baza legăturilor (relațiilor) de rudenie. Într-un stadiu ulterior, la sfârșitul
comunei primitive, legăturile de rudenie slăbesc, iar relațiile gentilice se destramă, ceea ce
determină înlocuirea criteriului rudeniei de sânge cu cel teritorial, în determinarea apartenenței la
obște(membrii obstei sunt cei care stăpânesc în comun teritoriul acesteia).

Obștea sătească sau teritorială păstrează de la obștea gentilică forma democratică de

organizare, însă datorită caracterului ei teritorial, care stă la baza constituirii sale, are
capacitatea, posibilitatea de a se încadra în structuri sociale superioare de natură politică, adică
are posibilitatea de a se încadra în stat (structură superioară de natură politică). De aceea, obștea
sătească sau teritorială supraviețuiește întemeierii statului și se menține secole întregi după acest
moment, așa cum s-a întâmplat și în cazul poporului român. Spre deosebire de stat, care este o
formă socială de organizare politică, obștea sătească este o formă de organizare socială fără
caracter politic.

Statul și obștea sătească au un element comun, și anume criteriul teritorial de constituire a

lor. Ambele se constituie pe un teritoriu locuit de o comunitate umană și nu pe baza legăturilor
de rudenie. În plus, statul are o forță publică instituționalizată, o numim noi aparatul de stat, pe
care nu îl regăsim la nivelul obștii. Datorită faptului că obștea sătească are elemente comune și
cu obștea gentilică, dar și cu statul, ea reprezintă un element de legătură în procesul tranziției de
la societatea gentilcă (comuna primitivă) la cea politică.

Organizarea socială a traco-romanilor, prin raportare la această formă de organizare

umană.

Pe măsura retragerii Imperiului Roman din provinciile trace, prima fiind retragerea
aureliană ca urmare a expansiunii popoarelor migratoare, precum și pe măsura avansării
procesului de disoluție a autorității imperiale în teritoriul traco-roman rămas în componența
statului roman, populația traco-romană și-a continuat existența în forma sa tradițională de
organizare socială, preluată de la traci, și anume obștea sătească sau teritorială. Ea devine, cel
puțin în teritoriile abandonate de Imperiu, unica formă de organizare socială a societății traco-
romane.

Pe fondul degradării și decăderii continue a vieții urbane, asistăm la un fenomen de

ruralizare a vieții sociale ca efect al desființării sau, după caz, a disoluției puterii politice de tip
centralizat. Localitățile rurale, satele au în această epocă o viață socială intensă, continuând să
existe neîntrerupt atât așezările rurale întemeiate în timpul stăpânirii stăpânirii romane, cât și
vechile așezări tracice, anterioare stăpânirii romane. Mai mult decât atât, iau naștere noi așezări
rurale, și anume sate noi traco-romane, toate acestea testând continuitatea neîntreruptă a
poporului român pe întreg spațiul etnogenezei sale.

Pe plan terminologic, în limba română s-au păstrat doi termeni pentru desemnarea
obștilor sătești sau teritoriale. Un termen de origine latină, cel mai răspândit, este termenul de
sat, care vine de la latinescul fossatum, fossati și unul de sorginte tracă, mai rar utilizat, și anume
termenul de cătun. În limba romană, termenul de sat nu are doar înțelesul geografic de așezare
rurală, ci și sensul demografic de totalitate a locuitorilor respectivei așezări. În acest ultim
înțeles, cuvântul sat este sinonim cu cel de obște, care este de sorginte slavă și care este mai rar
utilizat.

Caracterele obștilor sătești sau teritoriale

Caracterul teritorial.

Un prim caracter al obștii, așa cum rezultă din denumirea ei este caracterul teritorial,
întrucât, prin definiție, obștea este o asociație de gospodării familiale reunite pe baza unui
teritoriu stăpânit în comun. Termenul care desemnează teritoriul stăpânit în comun este termenul
de moșie, cuvânt de sorginte tracă, care este sinonim cu termenul de proprietate, de sorginte
latină, în anumite expresii, cum este, de exemplu, expresia moșie cumpărată, adică proprietate
cumpărată sau moșie moștenită, adică proprietate moștenită. Pentru partea care revine fiecărui
membru al obștii și familiei sale din moșie, adică din teritoriul stăpânit în comun era utilizat
cuvântul moș din aceeași familie de cuvinte, alături de care pătrunde, în limba română, cuvântul
bătrân, care vine de la latinescul veteranus. Prin alăturarea celor doi termeni s-a format o
expresie des întâlnită în satele românești: moș bătrân.

Pătrunderea slavilor a însemnat apariția în limba română a unor dublete slavone: ocină,
baștină, dedină, care au înțelesul de moșie moștenită, adică de proprietate ereditară. Totodată, în
limba română a pătruns și dubletul slavon de megieș cu înțelesul de membru al obștii, stăpân
devălmăș, însă termenii originari de sorginte tracă și romană nu au dispărut. Apariția acestor
dublete nu a însemnat dispariția termenilor originari.

Un alt argument lingvistic pentru caracterul teritorial și vechimea obștii sătești la români
este pluralul des întâlnit în denumirile satelor românești, denumiri care la origine
antroponimice(nume de persoană) și care ulterior devin toponimice.

Caracterul agrar sau pastoral.

Un alt caracter al obștilor sătești sau teritoriale este caracterul agrar sau pastoral,
determinat de îndeletnicirile tradiționale ale strămoșilor noștri traci și romani: agricultura și
păstoritul.
 În mod corespunzător, teritoriul obștii era împărțit în câmpul/terenul de cultură destinat
agriculturii și pășunea care, lato sensu, cuprinde și pădurea fiind vorba despre teritoriu destinat
creșterii animalelor, pășunatului. În timp ce majoritatea membrilor obștii se ocupau cu
agricultura, un grup restrâns se dedică îngrijirii turmelor de animale într-o formă pastorală
specifică traco-romanilor (transhumanța), pe care o întâlnim în toate satele românești. Trebuie să
menționăm că transhumanța nu înseamnă nomadism, așa cum în mod eronat au considerat unii
autori, întrucât, pe de-o parte, transhumanța nu poate fi înțeleasă decât în legătură cu agricultura
care se practica în cadrul obștii, iar pe de altă parte, în obștile românești, ocupația pastorală avea
un caracter de stabilitate tocmai prin aceea că unele teritorii din hotarul devălmaș al obștii erau
destinate în exclusivitate creșterii vitelor, animalelor în general.

Caracterul de neam.

Acesta este determinat de unitatea etnică a populației traco-romane pe întregul spațiu al

etnogenezei românești, obștea fiind celula socială în care s-au format poporul român, limba
română și instituțiile naționale românești și totodată obștea este vehiculul cu care poporul român
a apărut în istorie și prin intermediul căruia s-a afirmat de-a lungul întregii sale istorii. Prin
urmare, putem spune, fără să greșim, că poporul român este un popor de obște, care a rămas în
istorie și rămâne în istorie prin această civilizație rurală, agrară și pastorală de la nivelul obștilor
sătești., obștea fiind fundamental imprimată atât în psihologia poporului român, cât și în structura
ADN a acestui popor.

Caracterul spiritual (de credință).

Ultimul caracter al obștii sătești sau teritoriale este caracterul de credință sau
caracterul spiritual, atât la traco-romani, cât și la români. El izvorăște din natura procesului de
evanghelizare a populației traco-romane, proces care s-a realizat în cadrul comunităților rurale, în
cadrul obștilor și de la om la om și nu a fost impus din exterior prin misionari veniți din centre
urbane sau cu ajutorul instituțiilor statului.

Fiecare sat, fiecare comunitate rurală avea o biserică a satului în jurul căreia gravita
întreaga viață socială și spirituală a obștii. De exemplu, convocarea adunării obștii se făcea în
zilele de sărbătoare la biserică.
 ORGANIZAREA OBȘTII SĂTEȘTI SAU TERITORIALE

Întrucât obștea este o comunitate de muncă, ea se organizează în vederea desfășurării în

condiții optime a îndeletnicirilor fundamentale ale membrilor săi, și anume agricultura și
creșterea animalelor. Organizarea internă a obștii în perioada cuprinsă între retragerea aureliană
și până la încheierea procesului etnogenezei românești, ne este cunoscută în linii generale pe
două căi: din documente scrise, emise ulterior întemeierii statelor feudale românești de sine-
stătătoare, cât și din cercetările sociologice efectuate atât în Epoca Modernă, cât și în perioada
interbelică și o scurtă perioadă după al Doilea Război Mondial asupra obștilor sătești care au
supraviețuit până în acele timpuri.

Sub aspectul organizării sale, în perioada la care ne referim, obștea se găsea într-o formă
arhaică, fără diferențe de natură socială între membrii ei, de natură să asigure acestora vreun
privilegiu.

În concret, organele de conducere ale obștii sunt Adunarea obștii, Sfatul oamenilor buni și
bătrâni și Aleșii obștii.

Adunarea obștii.

Aceasta se mai numea și obște sau adunarea megieșilor și cuprindea pe toți membrii majori ai
obștii, majoratul fiind stabilit în raport de două criterii (alternative): fie în raport cu vârsta între
18 și 30 de ani, fie în raport cu momentul căsătoriei. Rămâne incertă prezența femeilor la
adunarea obștii, știm însă cu certitudine că ele erau prezente la acele adunări unde urmau a se lua
probleme, care le priveau în mod direct. Adunarea obștii se ținea la biserica satului, de regulă, în
zile de sărbătoare, fiind convocată prin viu grai, adică de la om la om.

Adunarea obștii avea o competență generală, luând cele mai importante decizii pentru viața
comunității. Menționăm în acest sens hotărâri privind:

• Patrimoniul obștii;

• Organizarea muncii în comun;

• Relațiile de familie;
 • Transferul de bunuri și

• Încheierea diferitelor învoieli sau înțelegeri între membrii obștii;

• Soluționarea conflictelor sau a litigiilor dintre membrii obștii;

• Organizarea și întreținerea bisericii și a cultului religios;

Sfatul oamenilor buni și bătrâni.

Acesta este alcătuit din cei mai de vază și respectați membrii ai obștii, de regulă,
persoane mai învârstă, având o bogată experiența de viață. El avea atribuțiuni judiciare, realizând
ceea ce denumim „judecata de sub stejar”.

Aleșii obștii.

Aleșii obștii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuțiuni speciale,

specifice. Denumirile lor, unele dintre ele, se regăsesc, mai târziu, în denumirile unora dintre
dregătoriile statelor medievale românești, ceea ce atestă continuitatea instituțională a poporului
român.

Cel mai important ales al obștii este judele, șeful militar al satului, însărcinat cu paza,
straja sau priveghiul hotarelor. El asigura totodată, cu ajutorul cercetașilor sau vânătorilor de
urme, apărarea obștii față de atacurile externe. De asemenea, avea, între atribuții, păstrarea
ordinii interne și avea totodată importante atribuții judiciare. Originea judelui (acestei instituții)
se află în magistraturile superioare cu atribuțiuni judecătorești de la nivelul coloniilor și
municipiilor romane (duumvirii iure dicundo, quatorvirii iure dicundo).

Alți aleși ai obștii sunt:

• Vornicul (dăjdierul, pomojnicul) – cel care stabilea și strângea contribuțiile

membrilor obștii; (purtător de toiag)

• Postelnicul – cel care se îngrijea de biserica și cimitirul satului, fără a fi preot;

• Logofătul – știutor de carte, cel care scria actele obștii;

 • Nemesnicul – se ocupa de gardurile țarinii(a câmpului de cultură); (purtător de
toiag)

• Jitarul – păzitorul recoltelor obținute pe pământurile obștii;

Deși aleșii obștii erau cunoscuți încă din momentul desemnării lor de adunarea obștii, de
către toți membrii obștii, unii dintre ei purtau anumite însemne ale puterii lor, cum este de pildă
toiagul vornicului sau toiagul nemesnicului. Ei erau împuterniciți să aplice anumite sancțiuni
acelora dintre membrii obștii care nu le respectau dispozițiile, mergând până la excluderea din
obște. Aleșii obștii puteau fi revocați de adunarea obștii, dacă aceasta găsea nesatisfăcător modul
în care își exercitau atribuțiile. De asemenea, pe întreaga durată a desfășurării activității lor,
aleșii obștii se aflau sub controlul permanent al adunării obștii, astfel încât nu își puteau
permanentiza funcția, nu o puteau transmite cu titlu ereditar și nu se puteau situa deasupra
adunării obștii.

Uniunile de obști.

Obștea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare socială pe
teritoriul unei colectivități, ceea ce nu exclude posibilitatea încadrării ei în structuri teritoriale
mai vaste. Astfel, din considerente de ordin economic, legate de utilizarea unitară a unui
teritoriu care oferă condiții similare de exploatare economică (de exemplu, valea unui râu sau
versantul unui munte) sau din considerente de ordin militar, din necesități de apărare utilizând
condițiile naturale oferite de configurația unui anumit teritoriu, unele obști sătești sau teritoriale
s-au constituit în uniuni de obști, denumite confederații de obști sau obști de obști. Obștile
componente, păstrându-și însă identitatea în cadrul uniunii,deplina autonomia precum și organele
proprii de conducere. Uniunile de obști sunt forme superioare de organizare socială, unele dintre
ele au evoluat spre statalitate, devenind formațiunile prestatale de tip feudal: cnezate, voievodate,
țări. Altele și-au menținut statutul de uniuni de obști până la sfârșitul Evului Mediu.

Uniunile de obști aveau un organ suprem de conducere denumit Marele Sfat, compus
din reprezentanți ai obștilor componente și care avea următoarele atribuțiuni principale:

• Rezolvarea problemelor patrimoniale comune;

• Soluționarea litigiilor dintre obștile componente;

 • Stabilirea contribuției fiecărei obști la fondul întregii comunități;

• Organizarea apărării în comun a satelor;

Problemele interne ale fiecărei obști rămâneau în continuare a fi rezolvate de organele

proprii de conducere ale acestora. Deși uniunile de obști sunt forme mai complexe de organizare
socială, totuși ele păstrează principiul esențial de organizare specific obștilor, și anume
democratismul, aceasta întrucât lipsește stratificarea socială a membrilor lor.

Avem chiar și dovezi scrise despre obștile sătești și uniunile de obști în spațiul traco-
roman, în perioada cuprinsă între retragerea aureliană și încheierea etnogenezei românești. În
acest sens, avem două exemple. În primul rând, o scrisoare din secolul al IV-lea d.Hr. redactată
în limba greacă și adresată de o comunitate creștină nord-danubiană unei comunități creștine din
Cappadocia referitoare la pătimirile Sfântului Sava, care a trăit într-un sat de la nordul Dunării.
În această scrisoare se vorbește despre existența unor sate stabilite cu o populație sedentară care
se îndeletnicea cu agricultura. În al doilea rând, lucrarea împăratului Maurikios intitulată
Strategikon, elaborată în secolul al VI-lea d.Hr. vorbește despre populația romanică de la nordul
Dunării, care vorbea latinește și era organizată în sate constituite de-a lungul râurilor, având ca
principale ocupații agricultura și păstoritul.

NORMELE DE CONDUITĂ ALE OBȘTILOR

SĂTEȘTI SAU TERITORIALE

Normele de conduită din cadrul obștilor teritoriale sunt norme fără caracter juridic,
deoarece avem în vedere obștile arhaice cuprinse între retragerea romană și apariția formațiunilor
de tip feudal. Cu alte cuvinte, caracterul nejuridic se explică prin absența statului, care să
sancționeze normele respective și să asigure respectarea lor prin forța sa de constrângere.

Întrucât așa cum am definit-o, obștea sătească este o comunitate de muncă, normele
fundamentale de conduită ale acesteia s-au constituit în legătură cu două aspecte principale:pe
de-o parte în legătură cu obiectele muncii (în special pământul) inclusiv modul de stăpânire
asupra acestora și pe de altă parte în legătură cu relațiile de muncă care se stabilesc în procesul
muncii în comun, având ca obiect îndeletnicirile tradiționale ale traco-romanilor. Pe baza aceste
norme fundamentale de conduită s-au construit, de-a lungul timpului, și celelalte norme de
conduită ale obștilor.

Norme fundamentale de conduită

-Normele referitoare la proprietate (în sensul economic)-

Termenul de proprietate este utilizat cu două accepțiuni: una economică și una juridică.
În cele ce urmează, ne vom referi la sensul economic, care vizează la bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate, iar nu la sensul juridic, întrucât nu putem vorbi despre existența
unei garanții statale a dreptului de proprietate.

Stăpânirea exercitată de membrii obștii asupra terenurilor aflate în hotarul obștii îmbracă
două forme: stăpânirea comună devălmașă și stăpânirea personală sau individuală. Cele
două sunt de asemenea categorii economice, întrucât sunt moduri de apropriere (atribuire) a
folosinței și nu se confundă cu proprietatea comună, respectiv cu proprietatea privată.

! Proprietatea comună și proprietatea privată sunt categorii juridice, stăpânirea comună

devălmașă și stăpânirea personală sau individuală sunt categorii economice.

Stăpânirea comună devălmașă.

Se aflau în stăpânirea comună devălmașă( adică bunurile care formează obiectul acestei
stăpâniri) pădurile, pășunile, poienile, fânețe, islazurile, apele, turmele comune, fondul de
rezervă al satului pentru anii cu recoltă slabă, moara comună( moara satului) și bogățiile
subsolului. O consecință a stăpânirii devălmașe exercitată de membrii obștii asupra acestor
terenuri este imposibilitatea membrilor obștii de a înstrăina părți din moșia satului pentru a păstra
unitatea și integritatea teritorială a acesteia.

Stăpânirea personală(individuale)

La temelia stăpânirii personale pe care membrii obștii o au asupra unora dintre terenurile aflate
în hotarul obștii, stă munca proprie a fiecăruia dintre ei, încorporată în acel bun în vederea
amenajării lui, bun care anterior se aflase în devălmășie și care dobândește prin munca
încorporată o nouă valoare economică, îndrituindu-l pe acel membru al obștii să transfere bunul
respectiv din stăpânire devălmașă, în stăpânire individuală. Cel care a depus munca avea drept de
posesiune asupra acelui amenajament.
 Gospodăriile.

Prima desprindere din fondul devălmaș este terenul pe care sătenii și-au întemeiat
gospodăriile, adică locul de casă și curtea anexă (denumit și heredium), așa cum la romani, prin
reforma regelui Romulus, fondatorul legendar al Romei, fiecare dintre membrii celor 3 triburi
fondatoare a primit 2 iugăre de pământ, reprezentând locul de casă și grădina.

Câmpul de cultură.

Un proces asemănător l-a parcurs terenul destinat agriculturii, adică câmpul de cultură
care se mai numea și țarină sau raclă. Racla era împărțită în loturi repartizate familiilor din
obște, prin sistemul tragerii la sorți, dar nu ca în vechiul sistem trac al asolamentului, ci odată
pentru totdeauna. Loturile se cultivat în sistemul asolamentului (anual, bienal sau trienal) Aceste
loturi din câmpul de cultură care reveneau membrilor obștii și familiilor lor se mai numea și sorți
sau soarte sau loturi-matcă, pentru că ele dădeau posibilitatea acelora care le stăpâneau să
utilizeze și celelalte terenuri din hotarul satului rămase în devălmășie. Acest lucru înseamnă că
stăpânirea individuală devine preeminentă, mai importantă în raport cu stăpânirea devălmașă.

Stăpânirile locurești.

A treia desprindere din fondul devălmaș sunt stăpânirile locurești, obținute prin defrișări
ale unor terenuri utilizate anterior ca pășuni sau ale unor terenuri cu vegetație forestieră. Prin
amenajarea prin muncă proprie, aceste terenuri (păduri, pășuni, poieni, pajiști, islazuri, iazuri,
vaduri) devin agricole și intră în stăpânirea individuală a membrilor obștii care le-au amenajat, în
vederea realizării extinderii suprafețelor cultivate prin defrișare, fie în vederea unor amenăjări
piscicole (de exemplu, iazuri pentru pește), fie în vederea construirii unor mori de apă pe vadul
apelor curgătoare.

Procesul trecerii terenurilor aflate în hotarul obștilor din stăpânire comună devălmașă în
stăpânire personală sau individuală a continuat atât în perioada de referință, cât și de-a lungul
întregului Evului Mediu, cu aprobarea membrilor obștii, adică obștea continuă să păstreze până
la sfârșit un drept superior de supraveghere și control cu privire la toate terenurile aflate în
hotarul ei, indiferent de forma de stăpânire asupra acestora. Dreptul de protimis, este dreptul de
preempțiune al vecinilor în cazul în care unul dintre membrii obștii voia să înstrăineze stăpânirea
respectivă.
 Normele care reglementează relațiile de muncă

Întrucât obștea este o comunitate de muncă, exercitând o stăpânire devălmașă asupra

pământului, ea a organizat desfășurarea în comun a agriculturii, îndeletnicirea fundamentală a
membrilor obștii, sub cele două aspecte pe care aceasta le presupune: cultura plantelor și
creșterea animalelor. În acest sens existau norme care reglementau activitatea de cultivare a
terenurilor. Ele se refereau la:

• repartiția câmpului de cultură între membrii obștii;

• stabilirea felului culturii, potrivit sistemului asolamentului, care putea fi anual, bienal
sau trienal;

• stabilirea timpului de desfășurare a muncii pentru arat, așa numita pornire a

plugurilor;

• distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștii și pentru fondul

de rezervă al comunității;

În ceea ce privește creșterea animalelor, ea era reglementată de următoarele reguli

principale de conduită:

• normele care priveau pornirea turmelor pentru păstoritul comun;

• norme referitoare la stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat ;

• norme referitoare la împărțirea produselor turmelor comune;

Existau și alte activități desfășurate în comun, supuse și ele reglementării prin norme de
conduită (de exemplu, mineritul și vânătoarea). Apar însă, la nivelul obștilor, subsecvent
repetatelor diviziuni sociale a muncii, și activități care nu necesită un efort colectiv, ci
dimpotrivă implică o anumită specializare, și anume meșteșugurile cărora li s-au consacrat unii
dintre membrii obștii. Regula de bază care reglementa activitășile meșteșugărești era
îndreptățirea celor care le practicau de a lua în stăpânire individuală produsele muncilor, pe care
le puteau valorifica după cum doreau. Efortul era individual (munca era individuală), dar și
rezultatele muncii erau în stăpânire individuală. Îndeletnicirea și perfecționarea metodelor de
muncă și uneltelor au avut ca efect apariția și apoi accentuarea stratificării sociale și de avere.

Normele referitoare la statutul persoanei

O altă categorie de norme de la nivelul obștilor sunt cele care se referă la statutul
persoanei. Principiul fundamental care reglementează această materie este egalitatea între toți
membrii obștii, determinată pe de-o parte, de stăpânirea devălmașă asupra pământului, iar pe de
altă parte de exercitarea în comun a activității economice fundamentale a obștii, și anume
agricultura. În acest context, evidențierea unora dintre membrii obștii în raport cu ceilalți și
alegerea lor în organele de conducere ale comunității se realiza pe baza calităților personale ale
celor în cauză, și anume inteligența, experiența de viață, o bună comportare, hărnicia, vitejia, și
nu pe baza criteriului averii. Egalitatea membrilor obștii s-a manifestat pe plan social, punându-și
amprenta și asupra celorlalte reguli de conduită care s-au cristalizat la nivelul obștii.

Normele privind familia, succesiunile și obligațiile

Familia.

În perioada obștii arhaice(procesul etnogenezei românești), acestea sunt alcătuite din gospodării
în care trăiau și munceau așa-numitele familii mici, adică familiile alcătuite din părinți și copii
până la vârsta majoratului. Fundamentul familiei traco-romane este deplina egalitate în drepturi a
tuturor membrilor ei. Aceasta este determinată, pe de-o parte, de stăpânirea în comun a
patrimoniului familiei, pe de altă parte, de munca în comun desfășurată în gospodăria familială.
Această egalitate în drepturi a generat, la rândul ei, o puternică solidaritate între membrii ei și a
avut drept consecință existența unor obligații reciproce de întreținere între soți, precum și între
părinți și copii. Prin urmare, familia traco-romană este o familie democratică, caracter evidențiat
de egalitatea în drepturi dintre membrii ei, spre deosebire de familia romană, care este o familie
aristocratică datorită puterii nelimitate pe care pater familias o are asupra tuturor persoanelor și
bunurilor care alcătuiau familia sa. Totodată, principiile tradiționale ale familiei traco-romane s-
au întărit și sub influența preceptelor religiei creștine.

Căsătoria.

În ceea ce privește căsătoria, ea se realiza prin liberul consimțământ al viitorilor soți în cadrul
ceremoniei religioase prin care se consființită taina cununiei. Divorțul era admis la cererea
oricăruia dintre soți, între aceștia existând o deplină egalitate în privința motivelor de divorț pe
care le puteau invoca.

Succesiunile.

În materia succesiunilor, descendenții aveau egala vocație succesorală la moșia familiei, fiind
totodată recunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor.

Obligațiile.

În ceea ce privește obligațiile, toți membrii obștii aveau capacitatea de a încheia

convenții, libere de formalismul specific contractelor romane. Cea mai răspândită convenție era
vânzarea, care, sub influența bizantină devenise consensuală, translativă de proprietate. O altă
convenție răspândită la nivelul obștii o reprezenta schimbul, pe care romanii îl desemnau prin
sintagma premutatio rerum, iar tracii prin cuvântul troc.

Normele care reglementează răspunderea

membrilor obștii și soluționarea conflictelor

Tragerea la răspundere a membrilor obștii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii,

precum și soluționarea conflictelor dintre membrii obștii se realizau pe baza sistemului
solidarității rudelor, pe baza legii talionului și potrivit sistemului compozițiunii.

Solidaritatea se manifestă și pe un plan superior, adică la nivelul întregii obști care

trebuia să răspundă pentru daunele cauzate de membrii ei, obștilor învecinate. Pentru
soluționarea diferendelor dintre săteni erau instanțe comune, cu o competență generală pentru
toate categoriile de litigii, adică judele și Sfatul oamenilor buni și bătrâni. Aceste instanțe erau
competente să cerceteze faptele și să pronunțe hotărâri de sancționare a celor găsiți vinovați,
mergând până la excluderea și alungarea din obște.
 În ceea ce privește sistemul probator, semnalează existența încă din această perioadă a
unor probe fundamentale pentru practica juridică românească, și anume jurământul cu brazda
în cap și proba cu jurători, ceea ce arată continuitatea și pe plan instituțional a poporului
român.

CAPITOLUL V

FORMAREA RELAȚIILOR DE PRODUCȚIE DE TIP FEUDAL. APARIȚIA

PRIMELOR FORMAȚIUNI POLITICE FEUDALE ROMÂNEȘTI ȘI FORMAREA
STATELOR FEUUDALE ROMÂNEȘTI DE SINE STĂTĂTOARE

Încheierea procesului etnogenezei românești a dus la afirmarea poporului român din

punct de vedere etnic, lingvistic și instituțional ca un popor cu o identitate proprie care a folosit
apelativul român pentru a se desemna, apelativ justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât
și prin tradiția autohtonilor traci, toți fiind locuitori ai unor teritorii care au făcut parte din statul
roman. Românii sunt singurul popor din lume care a schimbat semnificația cuvântului roman,
înlocuind sensul juridic al termenului, acela de cetățean al Romei, cu sensul etnic al acestui
cuvânt, și anume acela de popor urmaș al Romei. Chiar și unii autori bizantini, cum ar fi de pildă
împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (născut în purpură) îi denumea romani pe
locuitorii spațiului etnogenezei românești pentru a-i deosebi popoarele barbare și de ei înșiși care
îsi spuneau romei( bizantinii își spuneau romei, termen de orginine greacă). Celelalte popoare
vecine (slavii, germanii, ungurii) îi desemnau pe români cu termenii de vlahi, volohi, valahi,
olahi, termeni prin care aceste popoare îi foloseau pentru locuitorii fostului Imperiu Roman, ceea
ce semnifică o recunoaștere implicită a caracterului romanic al poporului român.

Așa cum românii și-au afirmat pe plan etnic romanitatea pentru a se deosebi de popoarele
barbare, tot astfel, pe plan spiritual, românii și-au afirmat credința creștin-ortodoxă, pentru a se
deosebi de păgâni și de catolici. Apărarea cu strășnicie a credinței creștin-ortodoxe împotriva
propagandei și a prozelitismului catolic este ilustrată într-o scrisoare a papei Grigore al IX-lea
din anul 1234, în care acesta se plânge de ceea ce el denumea succesele pseudo-episcopilor
ortodocși ai vlahilor, în Dioceza cumanilor din Moldova.
 Formarea relațiilor de producție de tip feudal

În perioada feudalismului românesc timpuriu cuprins între secolele IX – XIV, la nivelul

obștilor și al uniunilor de obști au avut loc o serie de transformări profunde, de natură economică
și socială, în sensul destrămării vechii egalități dintre membrii lor și al apariției stratificării
sociale de tip feudal și a relațiilor de producție de tip feudal. Fundamentul acestor transformări
sociale îl reprezintă:

• transformările sau progresele realizate pe plan economic;

• dezvoltarea forțelor de producție, concretizată în extinderea suprafețelor agricole;

• perfecționarea uneltelor de muncă;

• dezvoltarea creșterii vitelor;

• dezvoltarea și specializarea meșteșugurilor;

• intensificarea schimburilor comerciale;

Toate aceste realități economice sunt oglindite atât în izvoarele medievale timpurii, cât și
în rezultatele descoperirilor arheologice. Pe fondul acestor transformări economice, se adâncesc
inegalitățile sociale din cadrul obștilor, ceea ce a dus la formarea claselor și categoriilor sociale
ale feudalismului și a relațiilor de producție de tip feudal. Astfel că din rândurile membrilor
obștii (mai ales dintre aleșii obștii) s-au ridicat anumite vârfuri, anumite elemente ale
comunităților respective, care au acaparat treptat teritoriul acestora, alcătuind aristocrația
formațiunilor prestatale feudale românești în curs de constituire, precum și embrionul viitoarei
clase a stăpânilor feudali.

Existența acestor mari proprietari feudali este oglindită în izvoarele medievale, astfel
Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247) îi desemnează prin sintagma maiores terrae (mai marii
pământurilor). Într-o scrisoare a papei Inocențiu al II-lea de la începutul secolului al XIV-lea ,
referitoare la părțile din sudul Moldovei, acești stăpâni feudali erau desemnați prin termenul de
potentes (cei puternici). Alte izvoare medievale îi desemnau prin termenii de duces sau domini.
Toți acești termeni subliniază că feudalii erau puternici din punct de vedere economic prin
stăpânirea unor întinse feude ca urmare a acaparării pământurilor obștilor, precum și datorită
privilegiilor de care se bucurau în legătură cu exploatarea unor bunuri (de exemplu pășuni, mori,
iazuri, pescării), iar puterea lor economică stătea la baza puterii lor politice. Alături de feudalii
laici, apar și feudalii ecleziastici, prin aceea că bisericile și mânăstirile încep să posede suprafețe
tot mai întinse de pământ. Este vorba despre nobilimea feudală, aflată în plin proces de formare.

La celălalt pol al societății feudale în curs de constituire se află clasa producătoare de

bunuri și, în același timp, clasa exploatată, și anume aceea a țăranilor dependenți. Ei erau
denumiți în Diploma Cavalerilor Ioaniți prin sintagma rusticii valachi. Potrivit aceluiași
document, rusticii valachi datorau mai marilor pământului cele 3 forme ale rentei de tip feudal
pe care diploma le menționează: veniturile (renta în bani), foloasele (renta în produse), slujbe
(renta în muncă).

! În ciuda procesului stratificării sociale și a formării relațiilor de producție de tip feudal,

cea mai mare parte a țărănimii continuă să fie organizată în forma tradițională de organizare
socială a obștii sătești, stăpânind în devălmășie hotarele obștilor. Obștea a reprezentat, pentru
țărănime, cel mai important mijloc de apărare față de abuzurile stăpânilor feudali. De-a lungul
Evului Mediu, între stăpânii feudali și obștile de țărani s-a dat o luptă continuă, boierii fiind
interesați în direcția destrămării și a aservirii obștilor prin acapararea pământurilor țăranilor.
Ceea ce trebuie noi să înțelegem, potrivit dl. Jean-Aurel Andrei, este că până și țăranii
dependenți continuă să fie organizați în obști; este vorba despre obștile aservite. Ei continuă să-
și păstreze sorțile (loturile din câmpurile de cultură ce le fuseseră repartizate prin tragere la sorți).

Odată cu formarea claselor și categoriilor sociale principale ale societății feudale și a

relațiilor de producție de tip feudal, apare și contradicția fundamentală a orânduirii feudale, și
anume aceea între stăpânii feudali și țăranii dependenți.

Apariția formațiunilor prestatale românești de tip feudal.

Transformările economice și sociale de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale și

uniunilor de obști pe care le-am arătat, precum și apariția contradicției fundamentale a societății
feudale au determinat, din punct de vedere dialectic, apariția și organizarea pe întregul teritoriu
locuit de români, încă de la mijlocul secolului al IX-lea, a formațiunilor prestatale de tip feudal.
Acestea erau desemnate prin 3 termeni generici, originari: termenul de țară (din latinescul
terra), termenul de câmpulung (tot de sorginte latină), termeni care fuseseră utilizați anterior
pentru a desemna uniunile sau confederațiile de obști și termenul de jupă (acesta este de origine
tracă, venind de la diurpaneus).

! Termenul de țară.

Termenul de țară vine de la latinescul terra-ae. Acesta a intrat în limba română cu sensul
de organizare politico-statală și nu cu sensul material de pământ (cum a intrat în celelalte limbi
romanice: franceză, spaniolă, italiană). Pentru sensul material în limba română, avem cuvântul
pământ, care vine de la latinescul pavimentum, pavimenti, ceea ce înseamnă că țăranul român,
având amintirea apartenenței la Roma și a originii sale romane, calcă, asemenea strămoșilor săi
romani, pe pavimentum. Chiar și atunci când termenul de țară are sensul secundar de pământ,
referirea este la pământul sau teritoriul unei organizații de tip statal.

Acest termen generic de țară este completat de termeni care identifică diversele
formațiuni prestatale de tip feudal după o serie de criterii: criteriul geografic (Țara Hațegului,
Țara Crișurilor), criteriul etnic (Țara Valahilor – Terra Valahorum), criteriul etnico-geografic
(Țara Berladnicilor – țara locuitorilor Bârladului - și Țara Brodnicilor – țara locuitorilor de la
Vadu, căci în limba slavonă brod înseamnă vad) și criteriul persoanei conducătorului (Țara lui
Litovoi).

Denumirile țărilor care conțin vechi termeni toponimici sau hidronimici atestă vechimea
și continuitatea populației românești pe teritoriile respective. Denumirile țărilor care utilizează
criteriul etnic sunt date de popoarele străine și sunt semnificative prin aceea că ele confirmă
încheierea etnogenezei românești și afirmarea poporului român ca un popor cu o identitate
proprie. În sfârșit, denumirile țărilor care conțin numele conducătorului semnifică depășirea de
către români a fazei de organizare socială în obști și uniuni de obști și trecerea la organizarea
politică de tip feudal-statal.

În afara termenilor generici originari, pe care i-am menționat, în vocabularul limbii

române apar și alți termeni generici, care sunt dublete ale celor originari, pentru desemnarea
formațiunilor prestatale românești. Ei sunt de origine străină poporului român, și anume termenul
de cnezat (în limba germană könig, care vine de la cuvântul gotic kuni) și termenul de voievodat
(care vine de la slavul cuvânt vojevoda). Plecând de la existența acestor dublete în limba română,
unii autori au susținut în mod greșit că instituția cnezatului și instituția voievodatului nu sunt
instituții românești, ci ar fi fost preluate de români de la popoarele germanice și de la slavi.
Această opinie este fundamental eronată, greșită. Nu poate fi acceptată, întrucât:

(1) Pătrunderea în limba română a acestor dublete nu este altceva decât rezultatul
coabitării autohtonilor traco-romani cu migratorii goții și slavi;

(2) Prin pătrunderea acestor dublete în limba română, termenii originari de țară,
câmpulung și jupă nu au dispărut din limba română;

(3) Dacă facem o analiză comparativă între conținutul acestor instituții la români și la
slavi, vom vedea că el este fundamental diferit. În ierarhia feudală slavă, termenul de cneaz este
sinonim cu cel de principe, iar termenul de voievod este sinonim cu cel de duce. La slavi,
voievodul este subordonat cneazului și nu are atribuțiuni judecătorești, în timp ce, la români,
voievodul este mai mare peste o confederație de cneji și este ales de adunarea cnejilor și continuă
pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale cnejilor.

Formațiunile prestatale de tip feudal, indiferent și independent de denumirea lor, nu mai

sunt structuri sociale de tipul obștilor și uniunilor de obști, ci sunt entități de natură politico-
statală, având un aparat politico-administrativ și militar propriu. Clasa socială care deține
puterea politică în aceste structuri statale prezintă caracterele esențiale ale clasei feudalilor, fiind
organizată ierarhic în cadrul sistemului raporturilor juridice de vasalitate. În vârfurile acestei
ierarhii se aflau conducătorii formațiunilor prestatale respective, care erau desemnați prin
termenii generici originari de jude sau judec (de sorginte latină) sau jupan (de sorginte tracă),
precum și prin dubletele gotic, respectiv slav, cneaz și voievod.

Instituția judelui își are originea în conducătorii administrației romane a coloniilor și

municipiilor (duumvirii iure dicundo și quattorvirii iure dicundo, magistrați având atribuții
jurisdicționale), iar apoi și-a găsit originea în juzii aleși ai obștilor sătești care erau desemnați de
către adunarea megieșilor drept conducători militari și judecători ai satelor. Ulterior, în
feudalismul dezvoltat, termenul de jude a ajuns să desemneze pe slujbașul domnesc care avea
atribuțiuni judecătorești și administrative la nivelul unei unități administrativ-teritoriale sau chiar
pe țăranul liber. Din aceeași familie de cuvinte face parte județ, care desemnează unitatea
administrativ-teritorială pe care o conduce judele.

Oastea.
Conducătorii formațiunilor prestatale de tip feudal dispuneau de așezări și cetăți întărite și de
cete militare compuse din curteni și vasali direcți, care alcătuiau ceea ce Diplma Cavalerilor
Ioanți denumește apparatus bellicus (aparatul de război), prin intermediul căruia erau realizate
atât funcțiia internă, cât și funcția externă ale acestor organizații politice. Funcția internă însemna
ținerea în ascultare a țăranilor dependenți, iar funcția externă însemna apărarea formațiunii
respective de atacurile din afară ale străinilor. Este evident că funcția externă a acestor
formațiuni este slab dezvoltată, deoarece aceste organizații politice își exercitau autoritatea pe
spații reduse, restrânse, aveau resurse economice limitate și dispuneau de mijloace militare
insuficiente pentru a face față sarcinii de apărare împotriva atacurilor venite din partea unor
popoare vecine care ajunseseră să constituie state feudale puternice.

Formarea statelor feudale românești de sine-stătătoare

În contextul istoric pe care l-am arătat, către sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul
secolului al XIV-lea, asistăm la un proces de dezvoltare a forțelor de producție și a relațiilor de
producție de tip feudal, care au determinat creșterea veniturilor feudalilor români, întărirea
puterilor lor economice și, pe cale de consecință, și a puterilor politice. (în istorie întotdeauna
puterea politică e determinată de puterea economică, și nu invers!) Ca atare, ei caută din ce în ce
mai mult să asigure exclusivitatea exploatării domeniilor lor și să nu mai împartă cu feudalii
străini veniturile regiunilor românești, împrejurare care este incompatibilă cu recunoașterea
autorității vreunui stat străin. La rândul lor, țăranii români, aflați în stare de dependență feudală,
nu se împăcau cu dubla exploatare (feudală și națională) și s-au situat de partea feudalilor români
în lupta acestora contra feudalilor străini, luptă ce a avut ca rezultat crearea statelor feudale
românești de sine-stătătoare. Acest proces istoric are trăsături comune pentru toate cele 3 țări
române, dar are și o serie de particularități de la o țară românească la alta.

Formarea statului feudal de sine-stătător al Munteniei.

Formarea statului feudal de sine-stătător al Munteniei a fost expresia efortului organizat și

concertat al întregii clase feudale românești, atât cea din stânga Oltului, cât și cea din dreapta
Oltului, așa cum ne arată cronica lui Constantin Căpitanul. În această cronică se precizează că
atunci s-au ales dintr-înșii boieri, care au fost de neam mare și puseră banoveți un neam ce le
zicea Basarabi. Feudalii din stânga Oltului și din dreapta Oltului și-au unit feudele alegând un
mare voievod și domn în persoana lui Basarab Întemeietorul și fondând în acest fel statul feudal
de sine stătător al Munteniei. El și-a asigurat independența în urma victoriei de la Posada
împotriva armatei ungurești condusă de Carol Robert d' Anjou (1330).

Formarea statului feudal de sine-stătător al Moldovei.

Este descrisă în cronica episcopului Ioan de Tarnave din care aflăm că Moldova s-a format ca
rezultat al acțiunii feudalilor români, în frunte cu Bogdan, un voievod maramureșean, răzvrătit
contra Coroanei ungurești, care i-a alungat pe urmașii lui Dragoș, obținând
independența(neatârnarea statului moldovean).

Formarea statului feudal de sine-stătător al Dobrogei.

La mijlocul secolului al XIV-lea, în contextul destrămării țaratului bulgar, se formează statul

feudal de sine-stătător al Dobrogei, pe care izvoarele vremii îl denumesc Țara Cavarnei. Acest
stat a avut însă o existență istorică forate scurtă, întrucât conducătorul lui, Ivanco sau Ioanco, un
erudit, dar care se pare că nu aveau moștenitori, se retrage la mănăstire și renunță la tron în
favoarea domnului muntean Mircea cel Bătrân, care a încorporat Dobrogea în statul muntean și,
de aceea, Mircea, în hrisoave, se intitula Domn până la Marea cea mare.

În ceea ce privește Transilvania, pătrunderea treptată a ungurilor din spațiul de

etnogeneză a poporului ungar, care este Ucraina subcarpatică, mai întâi în Câmpia Panonică,
apoi în spațiul intracarpatic, a întrerupt procesul de formare a unui stat feudal românesc de sine-
stătător, așa cum s-a întâmplat cu Muntenia și cu Moldova. În acest context, se constituie doar
un voievodat autonom al Transilvaniei, dependent de regii Ungariei. Încercările regilor Ungariei
de a-i anihila pe feudalii români prin deznaționalizare, prin ruinare economică au eșuat, astfel
încât, chiar și după instaurarea dominației ungurești, românii și-au continuat viața în formele
tradiționale de viață feudală, adică cnezatele, voievodatele și țările. Mai mult decât atât, chiar și
voievozii Transilvaniei, dintre care mulți erau de origine română, au alcătuit adevărate dinastii și
deși erau formal vasali ai regelui Ungariei, aveau suficientă putere economică și politică pentru a
păstra autonomia voievodatului, pentru a se împotrivi regilor unguri care aveau tendința de a
limita cât mai mult autonomia voievodatului Transilvaniei și pentru a desfășura o politică
proprie, astfel încât până la dispariția statului ungar, în urma bătăliei de la Mohacs Transilvania
s-a menținut ca un regnum distinct de Regnum Hungariae.

De-a lungul timpului, în literatura noastră de specialitate au fost formulate mai multe
opinii în ceea ce privește formarea statelor feudale românești de sine-stătătoare. Unele opinii care
sunt aplicații ale teoriei violenței în istorie atribuie întemeierea unei intervenții externe, unei
cuceriri, unui descălecat. (teoria descălecatului nu este altceva decât o variantă a teoriei violenței
în istorie) Sunt teorii exagerate, pe care nu le putem accepta, pentru că ele exacerbează rolul
factorului subiectiv în detrimentul factorilor obiectivi.

O altă teorie formulată de istoricii Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu și Petre P.

Panaitescu socotește întemeierea ca rezultat al acțiunii unor factori interni, dar care, în realitate,
nu sunt determinanți. Este vorba despre teoria drumurilor comerciale, conform căreia
Muntenia și Moldova ar fi fost întemeiate pentru a asigura paza drumurilor comerciale care le
străbăteau. Nici această teorie nu poate fi avută în vedere, deoarece ia în considerare un factor
subsidiar, și anume schimbul de mărfuri, comerțul. În realitate factorul determinant este
producția de mărfuri, nu schimbul de mărfuri. Schimbul este un factor subsidiar.

În fine, potrivit unei opinii care a rămas cu totul izolată în istoriografia noastră,
feudalismul și instituțiile statului feudal în Europa ar fi creații ale poporului german, preluate de
celelalte popoare europene, iar poporul român le-ar fi luat pe filiera ungurească, ceea ce este,
desigur aberant, întrucât, precum rezultă din documentele ungurești și din documentelor altor
cancelarii, la venirea lor în Câmpia Panonică și apoi în Transilvania, ungurii nu erau organizați
în stat, nu aveau instituții politice, ei trăiau în comuna primitivă (pe ultimul stadiu al comunei
primitive, denumit democrația militară a uniunilor de triburi). Ungurii au găsit în Panonia la
venirea lor și apoi în Transilvania gata formate relațiile de producție feudale și instituțiile feudale
românești autohtone. Ungurii au preluat de la români aceste instituții, precum este instituția
voievodatului pe care au consacrat-o la scara întregii Transilvanii.

În ceea ce privește pe prof. Jean și pe mine, ca succesor al cunoștințelor vaste ale prof.
Jean-Aurel, considerăm că cea mai justă opinie privind formarea statelor feudale românești de
sine stătătoare, aparține celui mai mare istoric român; este vorba despre Nicolae Bălcescu, care
preciza niște stăpâni de staturi așa mici precum Făgărașul și Maramureșul nu puteau avea
destulă putere spre a cuprinde asemenea provințe, adică Muntenia și Moldova. Continuă
Bălcescu: prin urmare, feudalitatea nu se putu introduce în aceste țări cu acești domni, adică ea
este rezultatul unui proces intern de feudalizare. Concluzia pe care o reținem în mod deosebit
este acea că formarea statelor feudale românești de sine-stătătoare este rezultatul dezvoltării
relațiilor de producție de tip feudal, rezultatul apariției și adâncirii contradicțiilor de clasă
inerente proprii feudalismului și rezultatul luptei poporului român împotriva dominației străine
în cadrul unui determinism de tip dialectic.

CAPITOLUL VI

FORMAREA ȘI CARACTERELE LEGII ȚĂRII

(DREPTULUI NAȚIONAL)

În perioada etnogenezei românești, în cadrul obștilor și al uniunilor de obști ale traco-

romanilor a existat un sistem de reguli de conduită, care reglementau relațiile sociale dintre
membrii acelor comunități, iar conducerea colectivă a acestor structuri de organizare socială
supraveghea aplicarea și respectarea normelor de conduită elaborate de comunitate în cadrul și în
interesul ei general și care, în linii mari, erau respectate de comun acord de către toți membrii
obștii pe baza deprinderii și a obișnuinței. Aceste norme de conduită nu aveau caracter juridic,
deoarece ele nu erau dotate cu o sancțiune statală, ci o sancțiune obștească. Transformarea unora
dintre aceste norme de conduită, fără caracter juridic, în norme juridice a presupus întâlnirea
cumulativă a două trăsături caracteristice: un conținut de clasă și o sancțiune specifică impusă
printr-un aparat statal de constrângere. Conținutul de clasă este consecința directă și imediată
a stratificării sociale de tip feudal, a formării claselor și categoriilor sociale ale feudalismului, iar
aparatul de constrângere este subsecvent constituirii formațiunilor prestatale de tip feudal, acesta
preluând, în calitate de apparatus bellicus, atribuțiunile judiciare ale organelor de conducere ale
obștilor. Astfel, unele dintre normele de conduită din cadrul obștilor devin norme juridice,
formând ceea ce Nicolae Iorga denumea, într-o manieră metaforică, dreptul popular propriu
unor comunități sătești libere.
 Totodată, apar noi norme juridice corespunzătoare noilor realități ale lumii feudale în
curs de formare. Mai exact, corespunzătoare noilor relații de producție ale feudalismului
timpuriu, care se vor dezvolta și amplifica în epoca feudalismului dezvoltat. Din această a două
categorie de norme juridice fac parte:

• Normele care reglementează privilegiile feudalilor;

• Normele care reglementează obligațiile țăranilor dependenți față de feudali,

exprimate prin cele 3 forme ale rentei de tip feudal;

• Normele care reglementează sistemul relațiilor juridice de vasalitate;

• Normele care reglementează noua organizare politică a societății și, mai exact,
caracterul ereditar al instituției cnezatului, precum și caracterul electiv și apoi
electivo-ereditar al instituției voievodatului;

Sub aspectul formei lor, aceste norme erau obiceiuri sau cutume juridice, adică un drept
obișnuielnic,cutumiar, nescris. Dimitrie Cantemir, referindu-se la dreptul acestei perioade,
preciza că el era un ius non scriptum, iar Nicolae Bălcescu arată că românii de la întemeierea
ambelor principate nu au avut legi scrise. În acest context, cunoașterea dreptului național
românesc, care este un drept nescris, cutumiar, a fost posibilă pe baza dovezilor scrise atât
interne, cât și externe din perioada în care acest sistem de drept a fost în vigoare.

În ceea ce privește sursele interne de informații, cea mai importantă categorie o

reprezintă hrisoavele domnești, actele emanând de la cancelaria domnească . Aceste hrisoave
fac constant referire la dreptul nostru național, care, deși era nescris, era cunoscut de întregul
popor român. În ceea ce privește sursele externe de informații, ele sunt reprezentate de
documentele emanate de cancelariile străine, care menționează existența dreptului național al
românilor, pe care îl denumesc voloski zakon (cancelaria polonă), zakon vlaski (cancelaria
sârbă), ius valahicum/lex olachorum (documentele în limba latină, ale cancelariei ungare).
Toate aceste denumiri arată că străinii priveau normele juridice ale românilor, cum este și firesc,
ca pe un drept personal, plecând de la etnia poporului care a creat acele norme (având în vedere
caracterul latin al poporului român). Însă, spre deosebire de străini, românii și-au denumit
întotdeauna dreptul lor național cu sintagma Legea Țării sau sintagma obiceiul pământului,
termenul de pământ fiind sinonim cu termenul de țară. Acestea întrucât în conștiința poporului
român, Legea Țării era socotită un drept vechi, summa obiceiurilor din bătrâni de la alcătuirea
țării și chiar anterioare acesteia.

! Până la apariția pravilelor, adică a dreptului feudal scris, Legea Țării a fost singurul
nostru sistem de drept, dar chiar și după aceea a rămas până la sfârșit dreptul comun în toate
materiile, în sensul că domeniile de reglementare socială, nesupuse reglementării prin pravile,
continuau a fi reglementate de Legea Țării.

Procesul de constituire și de evoluție istorică a Legii Țării a cuprins 4 etape:

(1) Prima etapă – etapa obștii arhaice, cuprinsă între retragerea aureliană și încheierea procesului
etnogenezei românești, etapă în care Legea Țării conține normele de conduită fără caracter
juridic ale obștilor și confederațiilor de obști.

(2) A doua etapă – etapa feudalismului timpuriu, desfășurată între secolele IX și XIV, când o
parte a vechilor cutume nejuridice devin obiceiuri juridice, întregindu-se cu noile cutume juridice
referitoare la organizarea cnezială și voievodală, sistemul relațiilor juridice de vasalitate,
privilegiile feudalilor și obligațiile țăranilor dependenți exprimate sub cele 3 forme ale rentei
feudale.

(3) A treia etapă – debutează după întemeierea statelor feudale românești de sine-stătătoare, iar
în cadrul ei, Legea Țării se afirmă ca un sistem de drept complet, reunind întreaga materie a
dreptului public și privat.

(3) A patra etapă – debutează cu apariția primelor pravile (dreptului feudal scris), din secolul al
XV-lea, când sfera de aplicare și importanța Legii începe să se restrângă treptat, păstrând însă
caracterul de drept comun, așa cum am văzut, în toate domeniile de reglementare juridică.

Trăsăturile dreptului național românesc

Legea Țării prezintă 3 caracteristici principale: caracterul unitar, caracterul teritorial

și caracterul original.

Caracterul unitar.

Semnificativ în acest sens este utilizarea termenului generic de țară pentru a o desemna, deși
atât formațiunile prestatale de tip feudal, cât și apoi statele feudale românești de sine-stătătoare
purtau diverse denumiri prin care erau identificate. Caracterul unitar de conținut al Legii Țării
este, în primul rând, expresia pe planul determinismului de tip dialectic a condițiilor economico-
sociale identice, în care s-a format poporul român. În al doilea rând, caracterul unitar al Legii
Țării este reflexia la nivelul suprastructurii instituționale a unității etnice și lingvistice a
românilor din toate țările românești. Acest caracter s-a păstrat și după întemeierea statelor
feudale românești de sine-stătătoare, așa cum s-a păstrat și denumirea utilizată pentru
desemnarea dreptului național românesc. (Mai exact, noi nu avem o Lege a Țării Moldovei, o
Lege a Țării Munteniei, o Lege a Țării Transilvaniei, o Lege a Cnezatului lui Ioan și Farcaș, o
Lege a Voievodatului lui Litovoi, avem o Lege a Țării identică, cu mici particularități regionale,
pe tot spațiul românesc)

Caracterul teritorial.

Așa cum rezultă din însăși denumirea ei, Legea Țării prezintă un caracter teritorial, imobiliar,
pentru că este legea unei țări, adică este dreptul unei societăți organizate din punct de vedere
politic în țări. Altfel spus, este legea unei țări sau dreptul unui teritoriu care este organizat în stat.
Sub acest aspect, Legea Țării se deosebește fundamental de dreptul popoarelor migratoare, care
este un drept personal, căci migratorii nu erau organizați într-un cadru politico-statal. Această
trăsătură a dreptului nostru național, caracterul teritorial, este evidențiată și de faptul că instituția
juridică centrală a Legii Țării este instituția dreptului de proprietate și, cu precădere,
proprietatea asupra pământului, care este amplu, riguros și minuțios reglementată.

Caracterul original.

Legea Țării este o creație originală a poporului român, izvorâtă din valorile reflectate în cultură,
obiceiuri, tradiții și din modul de viață al strămoșilor noștri, preluate în cadrul procesului
etnogenezei românești la nivelul obștilor și al uniunilor de obști, iar ulterior, la un nivel superior,
și anume la nivelul formațiunilor politice de tip feudal. Influențele străine asupra instituțiilor
juridice românești nu au știrbit cu nimic originalitatea Legii Țării, deoarece aceste influențe s-au
exercitat abia în ultima etapă a etnogenezei românești (secolele VII-VIII), când procesul
romanizării era deja încheiat. În al doilea rând, aceasta este expresia coabitării traco-romanilor cu
migratorii, în special slavii, până la asimilarea acestora din urmă. Ca atare, aceste influențe nu au
afectat cu nimic fondul instituțiilor juridice românești, limitându-se la planul terminologic, unde
termenii străini, cu precădere cei slavi, au dublat termenii originari, de origine latină și de origine
tracă. (fără ca termenii originali să fie abandonați)

Teoriile cu privire la formarea Legii Țării

În literatura de specialitate au fost formulate de-a lungul timpului mai multe opinii sau teorii,
privind formarea Legii Țării: teoria originii pur române, teoria originii pur trace, teoria originii
traco-romane și alte teorii în care se include teoria originii slave și teoria originii germanice.

Critica acestor teorii: toate aceste teorii păcătuiesc prin exclusivismul lor și neglijează creația
juridică originală a poporului român,care dacă ne-am lua după adepții acestor teorii, și-ar fi
construit un sistem de drept bazat numai pe moșteniri și pe împrumuturi(influențe) din dreptul
altor popoare. Deficiențele acestor construcții teoretice își au izvorul în viciul fundamental al
concepției filosofice pe care autorii o folosesc în cercetarea fenomenului istoric. Este vorba
despre metafizică. Ei privesc dreptul din perspectiva metafizică și îl reduc la un conținut de idei
juridice, o sumă de idei și urmăresc, prin comparație și deducție, să stabilească o filiație a ideilor
și primordialitatea unora în raport cu altele. Dacă aplicăm această concepție în studiul originii
dreptului nostru național, vedem că autorii respectivi, ori de câte ori constată asemănări între
dreptul național românesc și dreptul altor popoare, inclusiv popoare cu care românii nu s-au aflat
în contact direct de-a lungul istoriei, consideră, în mod invariabil, că este vorba despre un
împrumut din sistemul juridic respectiv. Un mare profesor de istoria dreptului, George Fotino,
spunea că dreptul românesc este original numai în ceea ce nu prezintă vreo asemănare cu vreo
instituție juridică străină, pentru că în cazul unei asemănări, suntem în mod incontestabil în
prezența unui împrumut. Mergând pe această linie de gândire, în literatura noastră juridică s-a
concluzionat în preajma celui de-al Doilea Război Mondial că instituțiile dreptului nostru
național sunt de 3 categorii: instituții moștenite, instituții împrumutate, instituții originale
(categorie în care autorii români ai acelei epoci includeau numai acele instituții care nu puteau fi
încadrate într-una din primele două categorii).

În ceea ce îl privește pe prof. Jean și, de asemenea, și pe mine, analizăm originea Legii
Țării din perspectiva unei alte metode de cercetare științifică a fenomenului istoric, și anume
metoda dialectică. Ca atare, avem în vedere, în primul rând, raportul de determinare de tip
dialectic dintre baza economică a societății și suprastructura instituțională a acesteia, în care se
include și sistemul de drept. În virtutea acestui raport, putem explica cu ușurință, spre pildă,
asemănările dintre instituțiile juridice, aparținând unor popoare care nu s-au afalt ntr-un contact
nemijlocit de-a lungul istoriei. Altfel spus, condițiile materiale de existență similare generează
reglementări juridice apropiate, atât sub aspectul conținutului, cât și sub aspectul formei. Tot
astfel putem explica și împrejurarea că și atunci când suntem în prezența unui împrumut,
instituția juridică împrumutată este adaptată la condițiile concrete de viață economică și socială
în care trăiește poporul care a făcut împrumutul. Din această perspectivă a metodei dialectice,
existența unor similitudini de reglementare juridică între sistemele juridice ale unor popoare
diferite nu însemnă necesarmente un împrumut, după cum, împrumutul nu poate fi doar univoc,
el poate fi și biunivoc, adică putem vorbi de un împrumut din Legea Țării în dreptul național al
poporului respectiv, și nu neapărat invers.

În concluzie, aplicând metoda dialectică la studiul originii dreptului nostru național,

constatăm că Legea Țării s-a constituit în cadrul procesului istoric complex al etnogenezei
românești, fiind o creație originală a poporului român care a elaborat un sistem propriu de norme
juridice, având ca fundament sinteza juridică traco-romană, și influențe terminologice din partea
adstratului slav în ultima etapa a procesului etnogenezei românești.

Teoriile cu privire la conținutul sau sfera de aplicare a Legii Țării

Și în această materie au fost elaborate mai multe teorii, care în prejma celui de-al Doilea
Război Mondial, au fost sintetizate într-o concepție, potrivit căreia Legea Țării cuprinde normele
care reglementează relațiile sociale referitoare la proprietate și normele care reglementează
organizarea de stat începând cu primele formațiuni politice prestatale, și anume cnezate și
voievodate și țările. Această concluzie este criticabilă, întrucât cercetările sociologice efectuate
în perioada interbelică asupra unor obști de către profesorul Dimitrie Gusti și continuate, după
cel de-al Doilea Război Mondial, de profesorii Henri Stahl și Petre P. Panaitescu au evidențiat
existența la nivelul obștilor sătești sau teritoriale a mai multor categorii de norme de conduită
decât cele puse în evidență de autorii respectivelor teorii, astfel încât aceste cercetări sociologice
confirmă practic justețea tezei celui mai mare istoric român, Nicolae Bălcescu, care spunea
multă vreme, obiceiul pământului a ținut locul și de constituție politică și de condică țivilă și de
condică criminală. Prin urmare, sub aspectul conținutului sau a sferei de reglementare, Legea
Țării este un sistem de drept atotcuprinzător, care conține întreaga materie a dreptului public și
privat. O a doua critică pe care o aducem acestor teorii, este faptul că ele înfățișează dreptul
nostru obișnuielnic, ca pe un drept fără caracter de clasă, dezvoltat la nivelul democratismului
obștilor. Or, această opinie este contrară realității. Tocmai transformările structurale de la nivelul
obștilor sătești sau teritoriale, transformări de natură economică și transformări de natură socială
au dus la evoluția Legii Țării, aflată în prlin proces de constituire. Discutăm aici în primul rând
de stratificarea socială de tip feudal, și discutăm în al doilea rând de formarea relațiilor de
producție de tip feudal. (deci această viziune este una idilică și nu mai corespundea realităților
sociale, căci transformările structurale de natură economică și socială de la nivelul obștii și-au
pus amprenta și asupra Legii Țării, aflate în plin proces de constituire.) Și aici, Bălcescu are
opinia justă, corectă. El spune: societatea întreagă se afla atunci alcătuită pe un șir de clase și
individualități, fiecare cu privilegiul său, mare și monstruoasă clădire de tiranii, puse una
asupra alteia și toate rezemând și apăsând pe popor.

În al treilea rând, în mod eronat, acești autori consideră încheiată formarea Legii Țării înainte de
ăntemeiere și spun că instituțiile noi preluate în Legea Țării după întemeiere, adăugate vechiului
drept românesc, sunt împrumuturi din dreptul altor popoare, deci ele ar fi străine de dreptul
național românesc, ceea ce nu este așa, pentru că acest proces istoric de constituire și de evoluție
s-a prelungit și mult timp după întemeiere, astfel încât instituțiile adăugate sunt, în realitate,
instituții originale românești. (toate instituțiile Legii Țării au un profund caracter original)

Concluzie: Legea Țării s-a constituit în cadrul unui proces istoric complex, prin care
poporul român a elaborat un sistem original de norme juridice, reglementând toate domeniile
vieții sociale feudale, sistem în care a integrat, alături de instituțiile de drept originale, și
elemente juridice moștenite (de la traci și de la romani), precum și elemente juridice
împrumutate, adaptate însă necesităților, particularităților și psihologiei poporului român.

INSTITUȚIILE DE DREPT PUBLIC DIN LEGEA ȚĂRII

ORGANIZAREA DE STAT A MUNTENIE ȘI A MOLDOVEI ÎN

EPOCA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT
 Organele centrale de conducere ale statului feudal românesc erau în număr de 3:
Domnul, Sfatul Domnesc și Dregătorii.

DOMNUL

Domnul este organul suprem al puterii de stat și vârful ierarhiei feudale în cadrul
sistemului relațiilor feudale de vasalitate. Domnia este o instituție românească originală, care a
apărut în strânsă legătură cu întemeierea statelor românești de sine-stătătoare, ca o treaptă
superioară de evoluție a formațiunilor prestatale de tip feudal, din perioada feudalismului
timpuriu (cnezatele, voievodatele și țările). Această instituție nu are un corespondent nici în țările
vecine, nici în celelalte state europene, fiind o instituție originală.

Termenul care desemnează instituția Domn este de origine latină dominus, domini
(stăpân), adică, potrivit concepției feudale românești, titlul de domn semnifică independența,
neatârnarea, poziția unui șef de stat care nu recunoaște nicio autoritate superioară străină.

Relațiile feudale de vasalitate sunt raporturile care se stabilesc între suzeran și vasal, în
conținutul lor intrând obligații reciproce ale părților participante la aceste raporturi juridice.
Vasalul are față de suzeran obligațiile auxilium (de a-l ajuta pe suzeran atunci când acesta
solicită sprijin), concillium (de a-l sfătui pe suzeran) și de a asculta și îndeplini poruncile
suzeranului. La rândul său, suzeranul are față de vasal obligația de defensio (de a apăra bunurile
și familia vasalului) și de a-l răsplăti pe vasal pentru justa și credincioasa slujbă.

Instituția domniei s-a cristalizat prin preluarea unor elemente din 3 locuri(cele 3
rădăcini):

(1) Prin preluarea unor elemente ale organizării politice romane din epoca post-clasică de
după instaurarea dominatului, când tracii au dominat sistemul roman, majoritatea împaraților
fiind de origine tracă, când împăratul roman este dominus et deus (stăpân și zeu). După ce
creștinismul devine religie acceptată, singura religie oficială a statului roman, împăratul devine,
precum și în imperiul Bizantin, dominus de gratia (domn prin mila lui Dumnezeu).

(2) Instituția domniei împrumută elemente fundamentale ale monarhiei bizantine, care, la
rândul ei, păstra amintirea organizării politice romane, adaptată desigur la realitățile lumii
feudale, avea ca fundament ideologic și identitar creștinismul ortodox și conținea premisele
necesare pentru centralizarea puterii și apărarea independenței de stat, astfel încât și împăratul
bizantin, și domnul sunt autocrator și locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ.

(3) Instituția domniei preia elemente și valorifică elemente tradiționale, constituite la

nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal, în senul că domnul păstrează și titulatura de mare
voievod pentru a sublinia continuitatea, exercitând, ca mare voievod, prerogativele de conducător
al armatei și de judecător suprem. În plus față de marele voievod, el este și domn, adică stăpânul
țării în sens teritorial.

În calitatea sa de șef al statului feudal, Domnul are 4 atribuțiuni: atribuții politico-

administrative, atribuții militare, atribuții judecătorești și atribuții legislative. Aceste
atribuțiuni erau îngrădite, pe de-o parte, de normele Legii Țării, iar, pe de altă parte, de către
marii boieri, care în primele timpuri după întemeiere au jucat un rol extrem de important în
conducerea statului feudal, datorită considerabilei puteri economice și politice de care dispuneau.

Pe plan administrativ.

Pe acest plan, Domnul:

• Stabilea împărțirea teritorială a statului;

• Stabilea modul de încasare a dărilor și de efectuare a celorlalte prestații de

orice fel pentru domnie;

• Îi numea și revoca pe dregători;

• Bătea moneda;

• Exercita tutelă asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe mitropolit,

episcop și egumen;

• Încheia tratatele de alianță și tratatele comerciale cu alte state

• Declara starea de război sau de pace;

Pe plan militar.

Domnul conducea armata în calitate de conducător(comandant) suprem, însă, la

origine, rolul său militar a fost unul modest. La început, rolul său se limita la coordonarea în
luptă a steagurilor marilor boieri. Ulterior, domnul devine comandant al oștii celei mici (o
armată proprie, condusă din slujbași ai curții domnești, dregători și vasali direcți). Apoi, domnul
devine comandantul oștii celei mari (compusă din toți bărbații capabili să poarte armă, inclusiv
din țăranii dependenți de pe domeniile boierești, domnești și mânăstirești, în cazul în care
primejdia era foarte mare).

Pe plan judecătoresc.

Domnul avea atribuțiuni extinse, el fiind judecătorul suprem al tuturor locuitorilor,

calitate în care putea judeca orice pricină și putea pronunța orice fel de hotărâre, inclusiv
pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Domnul putea să delege atribuțiile sale de judecată
dregătorilor domnești sau putea conferi aceste atribuții feudalilor (boierilor și mânăstirilor)
asupra populației de pe domniile acestora, cu ocazia învestirii lor cu imunități feudale.

Hotărârile judecătorești pronunțate de Domn se bucurau însă de forță juridică sau

autoritate de lucru judecat doar pe timpul vieții domnului, ceea ce însemna că domnii următori
puteau rejudeca procesele și puteau modifica hotărârile pronunțate de domnii anteriori. De
regulă, Domnul judeca procesele împreună cu Sfatul Domnesc, care își dădea părerea cu privire
la fondul pricinii și acordul cu privire la soluția pronunțată de domn.

Pe plan legislativ.

Pe plan legislativ, voința Domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare a
Domnului îmbracă forma hrisoavelor legislative, ce cuprindeau norme juridice cu caracter
prescriptiv general, spre deosebire de hrisoavele individuale, formate din norme de aplicare a
Legii Țării la cazurile individuale și care a debutat destul de târziu, mai exact la sfârșitul
secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea.

Atribuțiuni în materia reprezentării statului.

În ceea ce privește reprezentarea internațională a statului, domnul încheia tratate

comerciale sau de alianță și declara stare de război sau de pace în relațiile cu celelalte state.

Atribuțiuni în domeniul dreptului privat.

În materie privată, domul încuviința toate actele juridice având ca obiect transferul
proprietății asupra pământului și a robilor, ocazie cu care părțile contractante făceau ceea ce
Legea Țării denumea darea calului sau darea cupei, adică dădeau domnului un cal de rasă sau o
cupă dintr-un metal prețios pentru a încuviința respectivul transfer al proprietății.

Din examinarea atribuțiunilor domnului rezultă ă institutia domniei se caracterizează, ca

și celelalte instituții ale statului feudal, prin confuziunea de atribuțiuni, pe care domnul le deține
în cele mai diferite domenii.

Sistemul succesiunii la tron

Așa cum instituția domniei este o instituție originală, și sistemul succesiunii la tron,
consacrat de Legea Țării, este un sistem original, și anume sistemul mixt electivo-ereditar, pe
care nu-l întâlnim la celelalte state europene, dar care are o străveche tradiție în poporul român.

Astfel, latura electivă (principiul alegerii) își are izvorul la nivelul obștilor sătești și al
uniunilor de obști, unde a funcționat întotdeauna principiul alegerii celor cu sarcini de conducere
(aleșii obștii erau desemnați de adunarea obștii). După apariția formațiunilor prestatale de tip
feudal, principiul alegerii s-a menținut prin alegerea voievodului de către Adunarea cnejilor.

Latura ereditară (principiul eredității) se afirmase și ea la nivelul obștilor sătești prin

tendința unora dintre aleșii obștii de a-și permanentiza funcțiile și de a le transmite cu titlu
ereditar urmașilor lor, iar acest principiu s-a afirmat și la nivelul formațiunilor prestatale de tip
feudal, prin consacrarea caracterului ereditar al instituției cnezatului.

Din îmbinarea celor două principii, s-a conturat acest sistem mixt electivo-ereditar,
potrivit căruia putea fi ales Domn cel care îndeplinea cumulativ următoarele condiții:

• Era din os domnesc (Grigore Ureche), adică să fie rudă legitimă sau nelegitimă pe
linie directă sau pe linie colaterală până la orice grad cu oricare dintre domnii
anteriori;

• Să fie român creștin-ortodox(să nu fie străin de neam);

• Să nu fie însemnat fizicește,mutilat (dacă fusese sclav, să nu fi fost însemnat de

proprietar și să nu aibă un defect fizic vizibil);
 Prin alegere, se vota care dintre cei cu vocație succesorală la domnie devine efectiv
Domn. Această procedură a alegerii cuprinde două etape, și anume învestitura (alegerea
propriu-zisă care se făcea de către Țară – boierii și înaltul cler conducător, oamenii de rând
neavând niciun rol) și încoronarea (mirungerea domnului ales în Biserică de către mitropolit
Tării și oferirea însemnelor domniei). Așadar, poporul nu avea niciun rol în alegerea Domnului,
el fiind doar înștiințat și ia act de alegerea făcută.

Sistemul electivo-ereditar a fost considerat de către clasele societății medievale românești

ca fiind legiuit , deoarece era consacrat prin dreptul național al poporului român și, prin urmare,
cei care accedeau la tron, potrivit acestui sistem, erau considerați domni din mila lui Dumnezeu
și unșii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cei care acaparau tronul cu încălcarea regulilor prescrise de
dreptul obișnuielnic, erau considerați uzurpatori, fiind desemnați peiorativ cu apelativul de
domnișori.

Mijloace de influențare a sistemului.

De-a lungul funcționării sistemului electivo-ereditar, s-au conturat anumite mijloace de

influențare fie a laturii elective, fie a laturii ereditare. De exemplu, pe latura electivă, avem
sistemul recomandării pe care domnul în scaun o adresa către sfârșitul vieții sale țării (boierilor
și înalților clerici), cu privire la persoana indicată să-i fie ales ca urmaș. Pe latura ereditară,
avem sistemul asocierii la tron, adică asocierea la domnie, care era o cale pașnică și legală
pentru a restrânge cercul mult prea larg al rudelor cu pretenții la tron, prin proclamarea, de către
domnul în scaun, al unui asociat la tron și urmaș la domnie.

Instituția regenței.

Legea Țării reglementa și instituția regenței, care era exercitată pe timpul minorității
domnului de către mama sa și unul dintre Marii boieri.

Sistemul electivo-ereditar prezintă atât avantaje, cât și neajunsuri. El prezintă avantajul

că permite urcarea pe tron și a unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calități de conducător, în
dauna unor rude mai apropiate, dar care pot fi nevârstnice sau nevolnice, incapabile să conducă
un stat. De asemenea, sistemul este dezavantajos, întrucât concurența celor îndreptățiți să aspire
la domnie ducea, de multe ori, la ciocniri violente între candidații la tron, fiecare fiind sprijinit de
o fracțiune boierească, iar unii dintre ei, și mai grav, având sprijinul unor puteri străine. Aceste
lupte interne pentru tron au slăbit Țările Române și au alterat sistemul tradițional al succesiunii la
domnie.

Instaurarea dominației otomane și stingerea marilor familii domnești au permis boierilor

să aleagă domn pe aceia dintre boieri care erau cei mai devotați intereselor lor, condiționând
chiar alegerea Domnului de acceptarea de către candidatul la tron, a unui angajament de
respectare a privilegiilor boierești, pe care cronicarul Miron Costin îl denumea tocmeală sau
legătură. Treptat, alegerea Domnului a devenit formală, pe primul plan trecând învestitura dată
de sultan, care preceda, de multe ori, așa-zisa alegerea, deși, în capitulații încheiate de Țărilor
Române cu Înalta Poartă, adică tratatele de vasalatitate, prin care este consacrată de iure
instaurarea dominației otomane, se prevede în mod expres că Domnul va fi ales potrivit
rânduielilor consacrate de Legea Țării și, doar apoi, confirmat, întărit sau recunoscut de către
sultan. Mai mult decât atât, atunci când alegerea se făcea cu încălcarea dispozițiilor Legii Țării
(de exemplu Despot Vodă a fost ales domn, deși nu era român creștin-otodox, Alexandru Cornea
a fost ales domn, deși nu era din os domnesc), se socotea că acordarea confirmării de către Poartă
acoperea viciul juridic al unei astfel de alegeri.

Toate aceste nefericite precedente au deschis calea numirii directe a domnilor țărilor
române de către sultan, în timpul regimului fanariot, perioadă în care sistemul tradițional
electivo-ereditar al succesiunii la tron a fost, de facto, abrogat.

SFATUL DOMNESC

Sfatul era, din punct de vedere formal-juridic, un organ de stat cu caracter consultativ,
funcționând pe lângă domn și prin intermediul căruia se realiza participarea boierilor la
conducerea statului feudal și executarea de către aceștia a obligației de concillium, care intra în
conținutul raportului juridic de vasalitate.

Sfatul domnesc era alcătuit din reprezentanți ai marilor boieri și ai Înaltului Cler și era
convocat la datele și în locurile stabilite de către domn, fiind prezidat de acesta. Numărul
membrilor Sfatului domnesc era variabil, fiind cuprins între 12 și 25 de membri. Principalele
atribuțiuni ale Sfatului domnesc sunt:

(1) Întărirea, alături de domn, a tuturor actelor juridice, având ca obiect transferul
proprietății feudale, dând garanție părților contractante cu privire la respectarea drepturilor și
executarea obligațiilor prevăzute în acele acte;

(2) Asistarea domnului la judecarea pricinilor penale și civile, dându-și părerea asupra
fondului pricinii și acordul cu soluția pronunțată de domn;

(3) Garantarea, împreună cu domnul, a respectării actelor externe și, cu precădere, a

tratelor de vasalitate;

(4) Sfătuirea domnului în orice alte probleme ale vieții de stat atunci când era consultat;

(5) Posibilitatea cenzurării domnului ca unică instituție învestită cu această competență;

Atât componența, cât și rolul Sfatului domnesc au cunoscut de-a lungul Evului Mediu o
anumită evoluție. Astfel, până la jumătatea secolului al XV-lea, Sfatul domnesc era compus
numai din boieri de țară (marii stăpâni de domenii feudale, învestite cu imunități feudale,
dispunând de curți cu slujitori și armate proprii). Ei erau denumiți în hrisoavele vremii drept
jupani (în Țara Românească) sau pani (în Moldova). În această perioadă, puterea Sfatului
domnesc era atât de mare, încât el cenzura, de facto, întreaga activitate a domnului, fiind un
organ decizional. Astfel, domnul lua hotărârile numai împreună cu boierii din Sfat, dovadă că în
hrisoavele din perioada la care ne referim, numele boierilor din Sfat erau menționate în formula
introductivă a hrisovului domnesc, alături de numele domnului.

Rolul Sfatului domnesc se extindea și la vegherea asupra aplicării hotărârilor luate

împreună cu domnul, boierii din Sfat angajându-se să-l silească pe domn să execute hotărârile
luate, precum și pe urmașii acestora să respecte hotărârile luate. Această garanție era atestată prin
prezența, în partea finală a hrisovului domnesc, a peceților personale ale marilor boierilor din
Sfat, alături de pecetea domnească. Acest statut al Sfatului domnesc era firesc în primele
timpuri de după întemeiere, deoarece în memoria boierilor, era încă vie amintirea faptului că
sfatul feudal se constituise prin unirea feudelor lor, astfel încât prin prezența lor în Sfat, boierii
de țară înțelegeau să-și apere vechile poziții economice și politice consacrate pe plan juridic, prin
sistemul imunităților feudale.

Ulterior, din a doua jumătate a sec al XV lea, odată cu procesul de centralizare a satului
feudal, realizat prin creșterea puterii domnești și a dregătorilor domnești și prin restrângerea
imunităților feudale acordate boierilor și mânăstirilor, se modifică componența Sfatului
domnesc, în sensul că locul boierilor de țară în Sfat este luat treptat de către boierii de slujbe
(dregătorii care sunt numiți și revocați de către domn și se află sub controlul direct al acestuia),
astfel încât, la finele veacului al XV-lea, Sfatul domnesc este alcătuit numai din dregători
domnești. De asemenea, se modifică și rolul Sfatului, în sensul că boierii din Sfat participă nu
ca factor decizional, ci ca simpli martori chemați să ia act de voința domnului.

După instaurarea dominației otomane asupra țărilor române, boierii profită din nou de
slăbirea imunității domnești și promovează teza conform căreia domnul trebuie să asculte de
sfatul domnesc, condiționând alegerea prin desemnarea unui angajament privind recunoașterea și
respectarea privilegiilor boierești (tocmeală, legătură), ceea ce a însemnat instaurarea, în Țările
Române, a unui veritabil regim nobiliar, asemănător celui din Polonia.

DREGĂTORII

Dregătorii sunt înalți demnitari ai statului feudal, numiți și revocați de domn și care
exercitau atribuțiuni administrative, judiciare și militare în cadrul aparatului de stat feudal.
La învestirea în funcție, dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Dregătoriile
erau onorifice, în sensul că dregătorii nu erau remunerați, însă beneficiau de danii domnești
pentru dreaptă și credincioasă slujbă, li se concedeau veniturile unor moșii și, de asemenea,
puteau primi daruri de la subalternii lor.

La origine, dregătorii erau slujbași domnești care îndeplineau în cadrul Curții atribuțiuni
legate de persoana domnului, așa cum sugerează denumirile lor. Treptat, însă, pe măsura întăririi
puterii domnești și a îngrădirii imunităților feudale, în cadrul procesului centralizării de stat,
dregătorii pătrund în Sfatul domnesc și preiau, în numele domnului, conducerea efectivă a vieții
de stat.

Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, iar în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt
asemănătoare, datorită tradițiilor similare și modelului comun avut în vedere, anume sistemul
dregătoriilor din Imperiul Bizantin.

Marii dregători

Din categoria marilor dregători (membri ai Sfatului domnesc) făceau parte următorii:

(1) Banul de Severin (la origine, apoi Banul Craiovei) – primul dregător în ierarhia
feudală a Țării Românești; avea în competența sa atribuțiuni militare, administrative și
judiciare exercitate în zona din dreapta Oltului (Oltenia). La fel ca domnul, banul Craiovei putea
pronunța inclusiv pedeapsa cu moartea sau confiscarea averii; în subordinea sa, se aflau dregători
de rang inferior, denumiți bănișori.

(2) Vornicul – conducătorul slujitorilor Curții domnești și cel care asigura protecția
granițelor și judeca unele pricini penale. Un element specific pentru Moldova este acela că
existau doi vornici (vornicul Țării de Sus și vornicul Țării de Jos – primul dregător din ierarhia
feudală din Moldova), ce comandau și oștirea din zonele respective; în ceea ce privește Țara
Românească, competența vornicului era similară cu cea a banului și se exercita asupra zonei din
stânga Oltului (Muntenia).

(3) Logofătul – șeful cancelariei domnești și deținătorul sigiliului domnesc, cu care

erau întărite hrisoavele domnești; el judeca și procesele care aveau ca obiect domeniile domnești
ereditare.

(4) Postelnicul – tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, având în competență

gestionarea relațiilor externe ale țării și judecarea anumitor pricini privind funcționarii
inferiori ai Curții domnești.

(5) Spătarul – purtătorul spadei domnești și comandantul cavaleriei; uneori, în timp de

război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia Movilă a înființat, după
modelul polonez, o dregătorie similară denumită hatman, care a preluat atribuțiile militare ale
vornicilor.

(6) Vistiernicul – conducătorul activității financiare, se ocupa de coordonarea strângerii

impozitelor și a celorlalte prestații către domnie, dar și de efectuarea cheltuielilor pentru
întreținerea armatei și a Curții domnești. După instaurarea dominației otomane, vistiernicul
asigura plata haraciului și a celorlalte obligații fiscale față de Poartă.

(7) Cămărașul – dregătorul însărcinat cu întreținerea cămării domnești, adică a

veniturilor și a cheltuielilor domnului, întrucât, începând cu secolul al XVIII-lea, veniturile țării
se separă de veniturile domnului.

(8) Paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești.

(9) Stolnicul – avea în grijă grădinile și pescăriile domnești.

(10) Comisul - avea în grijă grajdurile domnești.

Micii dregători

Din categoria micilor dregători (nu erau membri ai Sfatului domnesc) făceau parte
următorii:

• Armașul – se ocupa de executarea hotărârilor penale pronunțate de domn.

• Șătrarul – avea în grijă corturile domnești.

• Aga – comandantul pedestrimii, devenit apoi comandantul gărzii personale a

domnului.

• Clucerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu grâne.

• Sulgerul – se ocupa de aprovizionarea curții cu carne.

Din examinarea atribuțiunilor dregătorilor domnești, rezultă că, la fel ca în cazul

domnului, aceste dregătorii se caracterizează prin confuziune de atribuții, specifică instituțiilor
feudale ale statului, întrucât societatea feudală nu a cunoscut o clară delimitare a formelor de
activitate în cadrul statului.
 ORGANIZAREA ȚĂRII ROMÂNEȘTI ȘI A MOLDOVEI

Organizarea financiară

În ceea ce privește organizarea financiară, dările erau de 3 categorii

• în natură- dijme domnești, denumite zeciuiala(în Țara Românească) și desetină(în

Moldova)

• în muncă- slujbe sau robotă

• în bani- în această categorie erau incluse impozitele directe și indirecte, o serie de

taxe pentru comercializare și o serie de taxe care înlocuiau dările în natură sau în
muncă. Impozitele directe sau impozitele personale, pe cap de locuitor, au fost
denumite dare (Țara Românească) și dajdie (Moldova), apoi bir.

Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale
pentru fiecare grup fiscal (obște), repartizată apoi pe unități impozabile (gospodării țărănești), în
funcție de puterea lor economică, apreciată în numărul de vite. Această repartiție era realizată de
funcționari spcializați, denumiți răbojari. Din secolul al XVI lea, inclusiv boierii și mănăstirile au
trebuit să plătească acest bir. Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Șchiopul, ce nu s-a
păstrat, țăranii erau împărțiți, după cuantumul birului datorat, în două categorii: țărani săraci (bir
mic) și țărani de istov (bir mare).

Organizarea militară

Alcătuirea armatei

Inițial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor învestiți cu imunități,
care, în sistemul relațiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului.
Începând cu secolul al-XV -lea, se consolidează, ca expresie a centralizării puterii, armata
proprie a domnului (oastea cea mică), formată din micii feudali, curteni, slujitori și elemente
recrutate de către domnie. În cazurile de mare primejdie, se hotăra ridicarea la oaste a tuturor
locuitorilor și se forma oastea cea mare, a cărei bază o constituia țărănimea. Pe măsura decăderii
curtenilor și slujitorilor domnești, începând cu secolul al XVII lea, lefegiii sau mercenarii au
ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreținerea lor era costisitoare.
 Conducerea armatei aparținea domnului, ajutat cu precădere de anumiți dregători-
spătarul, hatmanul și banul Olteniei. Diferitele categorii de oșteni aveau propria comandă,
formată, de asemenea, din dregători- căpitanul, aga, logofătul și postelnicul. După instaurarea
dominației otomane, armata cunoaște un proces de declin, ea fiind alcătuită dintr-un număr
restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului și poliția internă.

Organizarea Bisericii

În epoca feudală, biserica a fost principalul factor ideologic în stat. Datorită acestui fapt,
Biserica Ortodoxă s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului feudal, prin acordarea de
întinse domenii, cultivate de țăranii dependenți. În același timp, biserica a jucat un rol important
în apărarea independenței față de state vecine, ca Ungaria și Polonia, care, sub preteInfluența
latină, greacă și slavă

Creștinarea traco-romanilor a început încă din epoca dominației romane, dar ea a continuat și
după retragerea aureliană, pentru că legăturile dintre autohtoni și comunitățile creștine nu s-au
întrerupt, ci au continuat într-un ritm susținut. După constituirea statului bizantin, influenta
creștină a continuat să se manifeste, dar, după formarea statelor slave de sud, s-a exercitat prin
filiera slavă. Așa se explică și faptul că limbajul Bisericii Ortodoxe românești este format din
termeni de origine latină, greacă și slavă, iar limba de cult a fost cea slavonă.

Înființarea mitropoliilor țărilor române

Lăcașurile ortodoxe de cult au fost înființate cu multe înaintea întemeierii statelor feudale, cu
precădere în sate, iar apoi pe domeniile feudale. Până în a doua jumătate a sec. al XIV-lea,
Biserica Țării Românești era dependentă de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de
Mitropolia Haliciului, însă nu cunoșteau o clară organizare ierarhică.

În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab, a luat naștere, în Țara Românească, Mitropolia
UngroVlahiei, la Curtea de Argeș, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în anul 1359.
Apoi, au luat naștere o serie de episcopii ortodoxe la Severin, Buzău și Râmnicu-Vâlcea.

Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a Mitropoliei Haliciului,
dar, începând din 1401, din vremea domniei lui Alexandru cel Bun, și ea a devenit dependentă de
Patriarhia de la Constantinopol. Patriarhia de la Constantinopol îl recunoaște pe Iosif ca
mitropolit al Moldovei. Primele episcopii au fost înființate la Roman, Rădăuți și Huși.

Organizarea Bisericii

În procesul înființării mitropoliilor și a episcopiilor, s-a înfăptuit și organizarea ierarhică a

bisericilor și a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi,
protopopi, stareți, preoți. Mitropolitul era membru de drept al Sfatului Domnesc și figura în
fruntea statului feudal.

Așezămintele bisericești au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni și boieri. Marile
proprietăți ale bisericii, investite cu imunități, asigurau marelui cler o puternică poziție în statul
feudal. La Sfântul Munte Athos, prin donații directe și indirecte, au fost închinate veniturilor
unor mănăstiri domnești către veniturile mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Între timp,
aceste donații au crescut excesiv, așa încât abuzurile din secolului al XVII-lea ale clerului străin
au făcut ca domnul să restrângă donațiile, până la eliminarea lor de către Alexandru Ioan Cuza.

Biserica se afla sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliți, episcopi și egumeni, exercita
întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea
judeca procesele care erau de competenta instanțelor ecleziastice, după cum putea rejudeca
procesele soluționate de aceste instanțe.

Organizarea administrativ-teritorială

a) Unitățile administrativ-teritoriale

Atât în Țara Românească, cât și în Moldova, existau mari subdiviziuni administrative, care nu
erau unități administrativ-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminiscențe din epoca
anterioară întemeierii statului. În Țara Românească, este vorba de zona din stânga Oltului (pentru
care atribuțiile administrative erau exercitate de vornic) și de zona din dreapta Oltului (pentru
care atribuțiile administrative erau exercitate de ban). În Moldova, este vorba despre Țara de Sus
și Țara de Jos, fiecare condusă de câte un vornic.

Unitățile administrativ-teritoriale propriu-zise erau:

• județele (în Țara Românească);

 • ținuturile (în Moldova);

• orașele și satele.

Orașele

În ceea ce privește orașele, acestea sunt unități administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca

niște comunități libere, cu organizare proprie și cu o anumită economie. Teritoriul orașului
cuprinde trei zone:

• vatra orașului (perimetrul construit);

• hotarul orașului (terenurile cultivate de locuitori);

• ocolul orașului (satele adiacente).

Toate orașele se aflau sub stăpânirea domnului, însă, în timp ce, în Moldova, domnul putea
dispune neîngrădit de ocolul orașului, asupra căruia orășenii aveau doar un drept de uzufruct, în
Țara Românească, domnul trebuia să răscumpere ocolul de la orășeni.

Orașele erau conduse de un aparat administrativ, format din două categorii de dregători:

• dregători locali – erau aleși de comunitatea orașului, fiind numiți judecători (în Țara
Românească) sau șoltuzi (în Moldova) și ajutați de 12 pârgari;

• dregători domnești – erau numiți de domn.

Satele

Potrivit tradițiilor străvechi, formate în procesul trecerii de la societatea sclavagistă la cea

feudală, obștea sătească se bucura de dreptul de autoconducere pe plan economic, politic, juridic
și administrativ.

Odată cu apariția primelor formațiuni politice și, în special, după întemeierea statelor feudale,
satele au fost integrate tot mai mult în sistemul conducerii centralizate, o parte dintre vechile
atribuțiuni ale obștii fiind preluate de către stat.

În epoca feudalismului dezvoltat, satele erau împărțite în două mari categorii:

 sate libere (moșnenești sau răzășești) – și-au păstrat autonomia și după formarea statelor
feudale, având organe proprii de conducere; în același timp, ele erau subordonate pe plan
administrativ, fiscal și militar județelor sau ținuturilor; în sec. al XIV-lea – al XV-lea, satele erau
conduse, potrivit tradiției, de cneji și juzi, împreună cu oameni buni și bătrâni; din vechiul
sistem al autoconducerii, satele libere continuau să exercite dreptul de a controla stăpânirea și
înstrăinarea pământurilor, judecarea unor procese penale și civile, precum și răspunderea
colectivă în materie civilă și fiscală; cu toate acestea, majoritatea satelor au fost aservite de către
domn, boieri și mănăstiri;

 sate aservite – conducerea acestora era exercitată de un reprezentant al proprietarului; în

virtutea imunităților de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra satele de pe moșie
și de a judeca, iar, uneori, aceste drepturi erau extinse și asupra satelor libere din vecinătate; cu
toate acestea, chiar și în satele aservite, s-au păstrat nealterate o serie de obiceiuri

INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII ÎN LEGEA ȚĂRII

Caracteristic Evului Mediu este că proprietatea, în general, și proprietatea asupra

pământului, în special, au o structură divizată, ierarhizată și complexă, caracterizată prin
îmbinarea stăpânirii devălmașe cu stăpânirea personală, precum și prin coexistența mai multor
forme de proprietate în funcție de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme
având un regim juridic distinct în raport de poziția socială a titularului dreptului de proprietate.

În Evul Mediu, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman, ci este o proprietate

divizată de tip feudal. În acest sens, Legea Țării consacră un dominium eminens (proprietatea
care aparține domnului) și dominium utile (proprietatea care aparține boierilor, mânăstirilor și
celorlalți proprietari) și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor de teren pe care
aceștia le cultivau.

Dominium eminens

Este dreptul de proprietate supremă al domnului pe care acesta îl exercită asupra

întregului teritoriu al țării, în calitatea de reprezentant, șef și reprezentant al statului feudal și vârf
al ierarhiei feudale. Cu alte cuvinte, este domeniul public al statului feudal și nu se confundă cu
domeniul privat al domnului, care se numește proprietate domnească, adică moșiile pe care
domnul, care el însuși era un mare boier, le stăpânește ca mare proprietar feudal, asemenea
celorlalți boieri.

În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

(1) Domnul exercită un drept superior de supraveghere și control asupra întregului

teritoriu al țării, putând stabili pe cale de consecință și împărțirea teritorial-administrativă a țării.

(2) Domnul este cel care exercita stăpânirea asupra marilor ape curgătoare și a marilor
lacuri care erau date în folosință comună pentru navigație, pescuit și adăpat.

(3) Domnul culege moștenirile vacante, adică pământurile și robii rămași fără stăpân, ca
urmare a decesului proprietarului lipsit de moștenitori.

(4) Domnul este cel care lua în stăpânire așa-numitele în latină res nullius (bunurile fără
stăpân, bunurile nimănui), care erau de două categorii: terenuri pustii (cele care nu au aparținut
niciodată vreunui proprietar) și terenurile pustiite (au avut odinioară un stăpân, dau au fost
părăsite sau abandonate de de către acesta, bunuri pe care romanii le denumeau res derelicte).

(5) Domnul putea încuviința feudalilor desprinderea unor părți din terenurile pustii sau
pustiite și întemeierea de noi așezări denumite slobozii, datorită scutirilor de taxe pe care domnul
le acorda cu acel prilej.

(6) Domnul lua în stăpânire terenurile și celelalte bunuri confiscate de la boierii

condamnați pentru hiclenie (trădare) și totodată putea acorda donații sau danii domnești boierilor
pentru dreapta și credincioasa slujbă, adică pentru îndeplinirea, executarea obligațiilor de
auxilium, concilium și ascultare, ce intrau în conținutul raportului juridic de vasalitate. De
asemenea, putea face donații mânăstirilor în scopuri pioase.

(7) Domnul acorda anumitor feudali, boieri, mânăstiri imunități feudale asupra
proprietăților pe care le stăpâneau.

(8) Toate actele juridice de transfer al proprietății feudale, având ca obiect pământuri și
robi se cereau a fi încuviințate de domn, ocazie cu care părțile contractante făceau darea calului
sau darea cupei, adică îi dadeau domnului un cal bun sau o cupă din metal prețios.
 (9) Dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de retract sau revocare a donațiilor
făcute. Însă domnul putea renunța la acest drept, introducând în formula hrisovului de danie
domnească formula solemnă prădalică sa nu fie. În schimbul acestei renunțări, beneficiarul
daniei domnești făcea darea calului sau darea cupei.

(10) Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri și slujbe în folosul domniei, adică
cele 3 forme ale rentei de tip feudal în produse, în bani și în muncă.

Dominium utile

Dominium utile aparține, în principal, boierilor, mânăstirilor și țăranilor liberi proprietari

de pământ, îmbrăcând două forme, și anume marea proprietate feudală și proprietatea
țărănească.

Marea proprietate feudală.

Este o proprietate completă asupra pământului și robilor și incompletă asupra țăranilor aserviți.
Ea s-a constituit anterior întemeierii statelor feudale românești de sine-stătătoare prin acapararea
de către Aleșii obștii a pământurilor obștilor și exploatarea muncii țăranilor deveniți țărani
dependenți. Din punct de vedere istoric, marea proprietate feudală este continuatoarea stăpânirii
exercitate de jupani, cneji și voievozii din epoca feudalismului timpuriu asupra formațiunilor
prestatale de tip feudal.

În sens juridic, modul originar de dobândire a marii proprietăți feudale a fost moștenirea,
căreia, după întemeiere, i s-au adăugat și moduri juridice derivate: dania domnească pentru
dreapta și credincioasa slujbă, dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie.

În paralel, feudalii și-au extins proprietățile și pe căii nejuridice, violente, adică prin
cotropire sau prin silă, prin acapararea cu forța a pământurilor țăranilor și încălcarea dreptului
străvechi de proprietate al acestora.

După titularii ei, mare proprietate feudală îmbrăca 3 forme:

1. Proprietatea domnească – are ca obiect, în primul rând, bunurile personale ale domnului pe
care acesta le stăpânește asemenea oricărui alt membru al clasei feudalilor și pe care le dobândise
încă înainte de a accede la tron. La aceste bunuri se adaugă cele dobândite pe timpul domniei, pe
diverse căi juridice, precum și îmbunătățirile realizate din inițiativă și pe cheltuială proprie
asupra unor terenuri care, la origine, fuseseră incluse în dominium eminens. Mai aparțineau
domnului cu titlul de cămara domnească și anumite venituri care i se cuveneau pe timpul
exercitării domniei, venituri care erau separate de veniturile generale ale statului, adică de
visteria țării.

2. Proprietatea boierească – își avea temeiul juridic în moștenire și în danie. După întemeiere,
moștenirile au fost întărite prin hrisov domnesc, fiind desemnate prin termenii de origine slavonă
ocină, baștină, dedină, care nu au înlăturat termenii de sorginte tracă (moșie) și de sorginte
latină (proprietate moștenită). Aceste bunuri puteau fi vândute numai cu respectarea dreptului de
protimis al rudelor pentru a se asigura păstrarea acestor bunuri în cadrul aceleași familii. Dreptul
de protimis este dreptul de precumpărare și răscumpărare exercitat de rude.

Dania domnească(miluirea domnească) se oferea pentru serviciile militare aduse

domnului, îndeplinirea unei slujbe sau dregătorii în aparatul de stat și avea la bază (temei juridic)
raportul de vasalitate între domnul (donator) și boierii gratificați (sau donatari). Până în prima
jumătate a secolului al XV-lea, beneficiarul daniei domnești avea asupra moșiei donate un drept
temporar, limitat la durata vieții domnului donator și, uneori, și a fiilor acestuia dacă i-ar fi urmat
la tron. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea, beneficiul donației domnești devine ereditar,
astfel încât dreptul de prădalică (sau de retract) se păstrează doar pentru cazurile de hiclenie,
adică pentru încălcarea de către boier a obligațiilor care îi reveneau în cadrul juridic de vasalitate.

3. Proprietatea bisericească/mânăstirească – această formă a proprietății feudale s-a constituit

după întemeiere din daniile făcute Bisericii creștin-ortodoxe de către credincioși (domni, boieri,
prelați, orășeni și țărani) pentru scopuri pioase, dar și pentru ca numele donatorilor să fie trecute
în pomelnice, să fie pomeniți la slujbe și să li se facă rugăciuni după moarte. Aceste danii aveau,
de regulă, caracterul unor donații cu sarcină, în sensul că mânăstirile donatare aveau obligația de
a nu înstrăina daniile primite și de a utiliza veniturile moșiilor donate, în scopuri de binefacere,
sub sancțiunea întoarcerii daniei, adică a revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii.

Indiferent de titularul său, domeniul feudal avea o structură bipartită, fiind alcătuit din
rezerva feudală, cultivată prin munca țăranilor dependenți și loturile date țăranilor aserviți spre
folosință, acestea purtând denumirea de delnițe (în Muntenia), jirebii (în Moldova) sesii (în
Transilvania). Administrarea domeniilor feudale se realiza cu ajutorul aparatului de slujitori al
stăpânului feudal.

Sistemul imunităților feudale.

O instituție care însoțea adeseori dreptul de proprietate al feudalilor asupra domeniilor lor
era imunitatea feudală denumită ohabă (în Muntenia) și uric (în Moldova). Ea se acorda prin
hrisov domnesc și conferea titularului său drepturi de administrare politică, drept de judecată și
drept de comandă militară asupra populației de pe domeniul respectiv și, în plus, dreptul de a
face comerț, scutirea de plată oricărei dări către domnie și dreptul de a percepe diferite venituri
de la populația de pe domeniul respectiv. Feudalii învestiți cu imunități se bucurau așadar de o
anumită independență politică, în sensul că dregătorii domnești nu aveau competență pe moșiile
acestora, funcțiile statului pe domeniile respective realizându-se prin intermediul aparatului
propriu de slujitori ai feudalilor.

Imunitățile feudale oglindesc la nivelul suprastructurii sociale, izolarea specifică

economiei naturale de tip feudal. Imunitățile au apărut imediat după întemeierea statelor feudale
românești de sine-stătătoare, atunci când puterea economică și politică a feudalilor era superioară
domnului, iar aceștia doreau consacrarea și pe plan juridic, prin sistemul imunitățiilor, a
drepturilor și privilegiilor lor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe
domeniile pe care le stăpâneau. Sistemul imunităților feudale a putut fi introdus și extins în
perioada respectivă și datorită împrejurării că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat,
aproape inexistent, astfel încât pentru realizarea funcțiilor statului se impunea, cu necesitate,
folosirea aparatului propriu de care dispuneau boierii și mânăstirile.

Hrisoavele domnești de acordare a imunităților feudale utilizau două tipuri de formule:

hrisoave care folosesc o formulă concentrată și hrisoave care folosesc o formulă detaliată.

Hrisoavele care folosesc o formulă concentrată. Unele hrisoave foloseau o formulă

concentrată pentru acordarea imunităților – să-i fie de ocină și de ohabă (Țara Românească) și
să-i fie de uric cu tot venitul (în Moldova). Formula concentrată a fost utilizată la începuturile
statului feudal, atunci când imunitățile aveau un caracter aproape general, în sensul că ele
reprezentau reguli în viața politică și economică.
 Hrisoavele care folosesc o formulă detaliată. (în amănunt conținutul imunității) Formula
dezvoltată a fost utilizată mai târziu, cu precădere în hrisoavele prin care se acordau imunități
feudale mânăstirilor, întrucât proprietatea mânăstirească s-a constituit mai târziu decât cea
boierească, într-o epocă în care începuse deja centralizarea statului feudal, iar imunitățile nu mai
aveau un caracter general, ca la început, ci aveau un caracter excepțional, astfel încât era
necesară o precizare amănunțită a conținutului lor pentru ca privilegiile și activitățile respective
să fie scoase din competența generală a dregătorilor domnești. Din examinarea formulei
dezvoltate, rezultă că imunitățile feudale nu erau uniforme, ci mai largi sau mai restrânse, de la
un boier la altul, de la o mânăstire la alta, după gradul în care domnul înțelegea să-l învestească
pe titularul acelei imunități, cu exercițiul unor atribuțiuni politice și să-l gratifice cu anumite
foloase economice.

Centralizarea puterii de stat în mâna domnului și a aparatului dregătorilor domnești a dus

treptat la restrângerea imunităților feudale și la preluarea de către dregători de la marii proprietari
feudali a exercițiului drepturilor politice pe domeniile acestora din urmă. În acest context, dreptul
de judecată al boierilor și al mânăstirilor a fost limitat la pricini mărunte, drepturile militare ale
boierilor au fost îngrădite, dezvoltarea producției a restrâns, până la desființare, dreptul boierilor
și al mânăstirilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite
venituri de la populația aflată pe domeniile lor. Marea proprietate feudală învestită cu imunități
care oglindea confuzia între public și privat, specifică societății feudale de la începuturile ei, face
locul unei separări a drepturilor publice de drepturile private și constituirii treptate a unui drept
de proprietate absolut.

O altă caracteristică a proprietății feudale, mai cu seamă a proprietății boierești, este

stăpânirea pe scara largă în comun a moșiilor de către cetele de boieri, aparținând aceleiași
familii, în vederea păstrării unității economice a domeniului feudal și a imunității politice a
imunităților feudale prin evitarea ieșirii din indiviziune.

Proprietatea țărănească.

Prezintă caracteristici diferite, după cum era vorba, pe de-o parte, de proprietatea
țăranilor grupați în obști, prin raportarea la cea a țăranilor ce nu fac parte din obști și, pe de altă
parte, după cum vorbim de proprietatea țăranilor liberi, prin raportarea la proprietatea țăranilor
aserviți.
a. Proprietatea țăranilor liberi grupați în obști

Obștea liberă avea un hotar împărțit în:

1. Vatra satului unde se aflau gospodăriile sătenilor, proprietatea personală a acestora;

2. Câmpul de cultură unde se aflau loturile de cultură aparținând membrilor obștilor și de

asemenea proprietatea personală a acestora;

3. Celelalte terenuri aflate în hotarul obștii, stăpânite în devălmășie – pădurile, pășunile, apele,
izlazurile, la care se adaugă și turmele comune, fondul de rezervă pentru anii cu recoltă slabă,
moara satului și bogățiile subsolului.

Fiecare membru al obștii avea dreptul, cu aprobarea conducerii obștii, să desprindă

anumite suprafețe de teren din cele aflate în devălmășie și să le amenajeze prin muncă proprie,
dându-le o nouă valoare și o nouă destinație economică. Temeiul juridic al trecerii acestor
terenuri din devălmășie în proprietate personală a titularului și a familiei sale îl reprezintă muncă
încorporată în terenul respectiv. Cea mai veche desprindere din devălmășie a fost vatra casei de
locuit și curtea, au urmat apoi loturile de cultură din țarină, adică pământul de arătură al fiecărui
membru al obștii și al familiei sale. De-a lungul timpului, tendința a fost aceea de extindere a
suprafețelor aflate în stăpânire personală a membrilor obștii în detrimentul suprafețelor rămase în
devălmășie.

Cu toate acestea, până la sfârșitul Evului Mediu, obștea a păstrat un drept superior de
supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarele ei, inclusiv a terenurilor aflate
în proprietatea personală a membrilor obștii. Expresia procedurală a acestui drept se numește
dreptul de protimis, adică dreptul de precumpărare și răscumpărare; dacă un țăran dorea să
vândă un teren aflat în proprietatea sa personală, trebuia să-și facă cunoscută intenția la 3 târguri
succesive (triunghium). Ceilalți membri ai obștii, rudele și vecinii, în această ordine legală de
preferință, aveau drept de preempțiune (precumpărare) la preț egal. Dacă niciunul dintre membrii
obștii nu-și exercita dreptul de preempțiune, terenul putea fi vândut unui străin de obște, însă
această vânzare nu este o vânzare pură și simplă, ci este afectată de o condiție rezolutorie,
constând în aceea că, în termen de un an de la data vânzării, oricare dintre membrii obștii (rudele
și vecinii), în aceeași ordine legală de preferință, poate exercita dreptul de răscumpărare,
întorcând cumpărătorului prețul plătit și devenind astfel titularul dreptului de proprietate asupra
acelui teren. Se asigură, în acest fel, unitatea economică și teritorială a obștilor sătești și
teritoriale.

b. Teritoriul obștii aservite

Teritoriul obștii aservite aparținea stăpânului feudal. Totuși, în virtutea tradiției românești
de prețuire a muncii personale, țăranii aserviți își păstrau dreptul de proprietate asupra
gospodăriei și asupra uneltelor de muncă, aveau dreptul de folosință asupra lotului de cultură,
precum și dreptul de a face diferite îmbunătățiri personale unor terenuri, plătind însă stăpânului
feudal zeciuiala pentru că aceste operațiuni erau efectuate pe pământul feudalului.

c. Proprietatea țăranilor liberi care nu trăiau în obști

Proprietatea țăranilor liberi care nu trăiau în obști se exercita asupra gospodăriei, vitelor
și uneltelor de muncă și asupra unei mici suprafețe de cultură.

Legea Țării consacră și meșteșugarilor dreptul de proprietate asupra uneltelor și

atelierelor lor, precum și robilor dreptul de proprietate asupra sălașelor și uneltelor care
proveneau din munca personală.

MATERIA PERSOANELOR

(STATUTUL JURIDIC AL CLASELOR SOCIALE

SAU AL STĂRILOR FEUDALE)

Legea Țării, ca și dreptul roman, aveau un profund caracter statuar prin dispozițiile
discriminatorii pe care le conținea, în raport cu poziția socială a diferitelor clase și categorii
sociale. Structura socială a lumii feudale s-a constituit în strânsă legătură cu formele de
proprietate specifice feudalismului.
 Instituția boieriei

Boierii se aflau în vârful ierarhiei sociale feudale. Ei aveau capacitate juridică deplină, se
bucurau de toate drepturile și toate privilegiile, erau titulari ai dreptului de proprietate feudală,
învestită uneori cu imunități și singurii care exercitau conducerea politică a statului feudal.
Categoria socială a boierilor s-a desprins din rândul Aleșilor obștii, care au acaparat pământurile
satelor, devenind proprietarii acestora și, ulterior, conducătorii formațiunilor prestatale de tip
feudal, calitate în care exercitau pe domeniile lor atribuțiuni politico-administrative, militare și
judiciare în calitate de juzi (jupani), cneji și voievozi.

! După întemeiere, acestora li s-a recunoscut, de către statul feudal, calitate de boieri prin
hrisov domnesc, fiind desemnați cu titulatura generică de boieri de țară. Această sintagmă arată
că boierimea a fost anterioară formării statelor feudale românești de sine-stătătoare, întrucât
boierii de țară, stăpâni ai unor întinse moșii, fuseseră conducătorii formațiunilor prestatale de tip
feudal, prin unirea cărora se întemeiaseră țările, în sensul de state românești independente (prin
unirea moșiilor lor se formase Țara). În izvoarele vremii, boierii de țară erau denumiți jupani
(Muntenia), pani (Moldova), barones/boiarones (Transilvania).

La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moșii și se

transmitea pe cale ereditară, odată cu moșia. Astfel, pierderea moșiei ducea la pierderea calității
de boier. După centralizarea statului feudal, apare o nouă categorie de boieri, și anume boierii de
slujbe, adică dregătorii numiți și revocați de domn și aflați sub controlul acestuia. Acești boieri
erau recrutați chiar și din rândul unor categorii sociale inferioare. Prin urmare, calitatea de boier
a acestora nu mai era efectul stăpânirii unei moșii, ci decurgea din funcția pe care domnul i-o
încredințase, în cadrul aparatului statal. Și dregătorii puteau deveni proprietarii unor moșii pentru
că domnul îi miluia pe dregători pentru dreapta și credincioasa slujbă, adică pentru serviciile
aduse, dăruindu-le moșii sau concedându-le veniturile unor ținuturi.

În cele din urmă, către sfârșitul feudalismului, boieria devine indisolubil legată de
stăpânirea unor dregătorii în aparatul de stat și nu mai este condiționată, în niciun fel, de
stăpânirea unei moșii. A fost elaborat totodată și un statut scris al boierimii în care era
reglementată, în mod expres, acordarea acestei calități ca efect al încredințării unei dregătorii.
Clasificarea în raport de puterea lor economică și de locul pe care-l ocupau în ierarhia
boierească, ulterior în ierarhia dregătorilor: boieri mari și boieri mici.
 Clerul

O altă categorie aflată în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul, al cărui statut se
caracteriza prin următoarele:

• Se bucura de toate drepturile civile și politice și de toate privilegiile;

• Participa la conducerea țării în Sfatul domnesc, precum și în Adunarea stărilor

feudale;

• Unele domenii mânăstirești erau învestite cu imunități feudale, ceea ce le conferea

clericilor un drept de jurisdicție laică asupra populației de pe domeniile lor;

• Avea și atribuții de drept canonic, conform ierarhiei bisericești;

Orășenii

O altă categorie socială o reprezentau orășenii, însă aceștia nu erau o pătură socială
omogenă, ci erau organizați într-o structură ierarhică prestabilită, alcătuită de la vârf la bază din:

• Persoanele care stăpâneau case în târguri și moșii în ocoalele târgurilor – aceștia

formau patriciatul orășenesc sau aristocrația orașelor, fiind puțini numeroși. Ei se
bucurau, asemenea boierilor și clericilor, de toate privilegiile, iar în Moldova
participau chiar și la alegerea domnului; din rândul lor se alegeau organele de
conducere ale orașelor.

• Orășenii propriu-ziși – din această categorie făceau parte negustorii, meșteșugarii și

târgoveți. Aceștia stăpâneau case, prăvălii și ateliere în orașe, dar aveau și dreptul de
a folosi în devălmășie moșia orașului pentru agricultură și creșterea animalelor. Spre
deosebire de Transilvania, unde viața urbană era mai dezvoltată și orașele erau
autonome, în Țara Românească și Moldova, orășenii se supuneau unei autorități
duble: dregătorii domnești și conducătorii orașelor.

• Plebea orășenească – era alcătuită din sărăcimea orașelor, formată din oamenii care
se ocupau exclusiv cu agricultura pe moșia orașului și care puteau fi liberi sau robi.

Țărănimea
 • Țăranii liberi

Țăranii liberi erau împărțiți în 3 categorii:

• Țăranii liberi cu pământ, organizați în obști – răzeși (Moldova) și moșneni (Țara

Românească);

• Țăranii liberi cu pământ, aflați în afara obștilor – cneji sau judeci;

• Țăranii liberi fără pământ – săraci sau siromahi;

Țăranii liberi aveau un statut juridic asemănător târgoveților, în ceea ce privește dreptul
de administrare și de dispoziție asupra bunurilor ce le aparțineau, precum și în ceea ce privește
conducerea satelor.

• Țăranii dependenți

Din punctul de vedere al statutului lor juridic, aceștia se găseau în stare de dependență de
tip feudal, care, în Muntenia se numea rumânie, în Moldova se numea vecinie, iar în
Transilvania se numea iobăgie. Capacitate lor juridică era determinată de dreptul de proprietate
incompletă pe care stăpânul feudal, domnul, boierii sau mânăstirile îl aveau asupra lor, în sensul
că țăranii dependenți puteau fi vânduți, însă numai odată cu moșia pe care erau alipiți.

Statutul lor juridic cuprindea și unele drepturi:

• Dreptul de a dispune de partea de produse și venituri care le rămânea după

satisfacerea obligației de plată a rentei feudale, sub cele 3 forme ale ei;

• Dreptul de proprietate asupra gospodăriei și uneltelor de muncă;

• Dreptul de folosință asupra delniței pe care o dețineau pentru muncă, din moșia pe
care erau aserviți;

• Dreptul de a dobândi, în proprietate, cu consimțământul stăpânului feudal, loturi de

pământ, chiar unele cultivate prin munca altor țărani dependenți;

• Dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta, însă numai după îndeplinirea obligației

de plată a rentei feudale. La mijlocul secolului al XVI-lea, acest drept a fost suprimat,
astfel încât țăranii dependenți sunt legați de glie;
 Țăranii aserviți care fugeau de pe moșie fără respectarea condițiilor de strămutare, puteau
fi readuși cu forța pe moșie (manu militari) de către stăpânii lor, iar feudalii, pe ale căror moșii se
refugiaseră acești țărani dependenți, aveau obligația corelativă de a-i remite stăpânului acestora.

Starea de dependență de tip feudal, denumită generic rumânie, se transmitea ereditar pe

linie masculină, fiind imprescriptibilă, însă regulile și formele acesteia nu se aplicau femeilor.
Legea Țării consacra atât forme de cădere în rumânie, cât și de ieșire. Formele juridice de cădere
erau:

• Donația – actul prin care țăranul liber se închina cu sufletul și averea sa stăpânului
feudal (dona averea și libertatea).

• Vânzarea – actul prin care țăranul, împovărat de datorii, își vinde libertatea
stăpânului feudal.

• Contractul de împrumut – când era garantat cu libertatea persoanei datornicului.

• Hotărârea judecătorească – dată în favoarea boierilor în procesele cu țăranii,

procese care aveau ca obiect constatarea stării de dependență a acestora din urmă.

Toate aceste tipuri juridice de cădere în rumânie trebuiau întărite de domn și de Sfatul
domnesc. Ele emanau de la Cancelaria domnească.

Existau și căi nejuridice de cădere în rumânie:

• Falsificarea de acte de către boieri;

• Cotropirea sau sila – aducerea cu forța a țăranilor în stare de dependență de tip

feudal;

Forme de ieșire din rumânie:

• Iertarea de rumânie – act cu titlu gratuit făcut de stăpânul feudal fie inter vivos, fie
mortis causa

• Răscumpărarea din rumânie – cea mai folosită cale de ieșire din rumânie, datorită
avantajelor pe care le procura stăpânului feudal
 • Hotărârea judecătorească – dată în favoarea țăranilor, în procesele cu boierii, având
ca obiect constatarea împrejurării că fuseseră aserviți cu sila.

În practică, țăranii recurgeau și la căi nejuridice de ieșire din starea de rumânie:

• Arderea titlurilor boierilor de către țărani;

• Cnezirea/ judecirea cu silă – situația în care țăranii dependenți se comportă, de facto,

ca niște țărani liberi;

• Fuga de pe moșie;

• Răscoala- forma supremă de luptă împotriva exploatării feudale;

În legătură cu țăranii aserviți, trebuie să examinăm și opinia profesorului Constantin

Giurescu, unul dintre marii noștri istorici, care afirmă existența unui așa-numit zakon vlaski
(drept rumânesc), plecând de la ideea că vlahii reprezintă categoria socială inferioară țăranilor
dependenți. Conform profesorului Giurescu, în această categorie ar intra și robii eliberați, care,
după actul eliberării urmau să trăiască în stare de rumânie ca țăranii dependenți. Astfel,
profesorul Constantin Giurescu face o distincție între Legea Țării (dreptul național al românilor,
privit ca un popor) și zakon vlaski, care ar fi reglementat statutul juridic al țăranilor dependenți.
Din păcate, evident că nu putem accepta opinia profesorului Giurescu (după părerea mea, nu a
profesorului Jean Andrei, această teorie este eminamente dezastroasă, eu m-aș fi lăsat de istorie
în locul lui) pentru că ea este contrazisă de izvoarele medievale. În cuprinsul hrisoavelor
domnești, termenul de rumân era utilizat în sens etnic (român) și în sens social (țăranul
dependent), iar sensul în care este utilizat acest cuvânt rezultă din context. Există așadar un
singur sistem de drept, Legea Țării, ce reglementează statutul juridic al tuturor persoanelor, al
tuturor claselor și categoriilor sociale.

Robii

O altă categorie socială o reprezentau robii, al căror statut juridic era reglementat de un
așa-numit drept al robilor sau drept-țigănesc. Majoritatea robilor proveneau din rândul
populațiilor necreștine (tătari și țigani), deși robia apăruse în spațiul românesc înainte de venirea
celor două etnii, datând din vremea cumanilor și a pecenegilor. După apartenență, robii erau
domnești, boierești sau mânăstirești.
 Din punct de vedere juridic, robii, asemenea sclavilor din Antichitate, erau considerați a
fi bunuri, deci obiecte ale dreptului de proprietate, iar nu subiecte de drept. Robii puteau forma
obiectul contractelor translative de proprietate, însă stăpânii nu aveau asupra robilor, așa cum
aveau asupra sclavilor în dreptul roman, dreptul de viață și de moarte. Mai mult decât atât,
robilor li se recunoștea și o oarecare capacitate juridică, în sensul că se puteau căsători, puteau
stăpâni uneltele confecționate din muncă proprie.

Străinii

Străinii aveau un regim juridic bine precizat în Legea Țării, anume relativ tolerant dacă
erau de religie creștină, însă restrictiv, dacă erau de religie musulmană. Astfel, străinii aveau
următoarele drepturi recunoscute în actele de privilegii acordate de către domn:

• Se puteau stabili în orașe și târguri;

• Se puteau organiza în comunități proprii;

• Puteau face comerț;

• Puteau exercita meșteșuguri;

• Puteau avea lăcașe de cult proprii;

Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni) fie prin căsătoria cu o

pământeancă, fie prin încredințarea de către domn a unor dregătorii. Străinii naturalizați se
bucurau de un statut juridic identic cu cel al românilor. În schimb, străinii aveau următoarele
interdicții:

• Nu puteau dobândi pământ în proprietate;

• Erau supuși unui regim fiscal distinct;

• Străinii de origine musulmană erau exceptați în mod expres de la dreptul de a se așeza

în țările române și de a-și întemeia lăcașe de cult, conform capitulațiilor încheiate
între Imperiul Otoman și țările române.

INSTITUȚIA RUDENIEI, A CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI

 Rudenia.

Prin definiție, rudenia este relația specială între persoane, care izvorăște dintr-o origine
comună (rudenia de sânge) sau din anumite principii religioase (rudenia prin
alianță/afinitate) sau prin tainele botezului și cununiei (rudenie spirituală).

Rudenia de sânge poate fi directă sau colaterală, fiecare dintre ele cu grade sau trepte de
rudenie stabilite după numărul generațiilor dintre persoane, cu privire la care dorim să stabilim
rudenia (bunicul și nepotul sunt rude de gradul 2, verii de gradul I sunt rude de gradul 4).
Rudenia directă este suitoare (ascendentă) sau coborâtoare (descendentă). Rudenia de sânge
generează, potrivit dreptului obligații de ajutor reciproc și de întreținere și reprezintă totodată
impediment la căsătorie, fiind, de asemenea, unicul temei al vocației succesorale.(astea sunt
efecte)

Rudenia prin alianță sau afinitatea reprezintă legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț,
iar rudenia spirituală este rudenia dintre nași și fini, ea generând, potrivit Legii Țării și
perceptelor religiei creștine, efecte la fel de puternice ca și cele ale rudeniei de sânge.

Legea Țării consacră și două forme speciale de rudenie, și anume rudenia izvorâtă din
adopție și rudenia izvorâtă din înfrățire.

Căsătoria.

Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Țării
căsătoria se încheia prin formalitățile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, în sensul că
îmbrăca forma unei benedicțiuni religioase. Rudenia constituita o piedică la căsătorie și, pe cale
subsecventă, și a copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie. Etapele premergătoare căsătoriei
erau:

• Vederea în ființă (cunoașterea viitorilor soți);

• Urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soți);

• Întocmirea foii de zestre;

• Binecuvântarea părințiilor;
 O variantă a căsătoriei tradiționale era căsătoria denumită de Legea Țării căsătoria cu
fuga, constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soții de către soț pentru a forța
binecuvântarea părinților (politica faptului împlinit).

Zestrea este o instituție de străveche tradiție geto-dacă, sub forma unui drept al ambilor
tineri și având semnificație echivalentului muncii depuse de viitorii soți în gospodăria familiei.
Zestrea se constituia prin strigări publice făcute în timpul serbării nunții, la ea adăugându-se
darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriți le primeau de la celelalte rude și prieteni și care,
împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a noi familii. Începând cu secolul al XVII-lea, apar
foile de zestre, iar zestrea își pierde semnificația tradițională, constituindu-se doar pentru
viitoarea soție și devenind un fel de afacere pentru viitori soți vânzători de zestre.

Biserica Ortodoxă admitea și divorțul, consacrând deplină egalitate între soți în privința
motivelor de divorț pe care le puteau invoca. Subsecvent divorțului avea loc partajul bunurilor
comune ale soților, pe care Legea Țării îl denumea împărțeală sau alegere. Repudiul era admis
nu doar pentru soț, ci și pentru soție, care putea declara în fața martorilor că părăsește domiciliul
conjugal.

Familia.

Este grupul alcătuit din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinții și copiii.
Străvechea tradiție tracă, preluată în procesul etnogenezei la nivelul obștii sătești, a imprimat
familiei românești un veritabil caracter democratic, spre deosebire de familia romană, care a
păstrat până spre sfârșit un caracter aristocratic, deoarece pater familias este stăpânul absolut
asupra bunurilor și persoanelor care îi compuneau familia. În reglementarea instituției familiei,
Legea Țării a suferit o serie de influențe și din partea dreptului bizantin, și din partea învățăturii
creștin-ortodoxe.

Dreptul nostru obișnuielnic stabilește deplina egalitate a soților, izvorâtă din condițiile de
muncă și de viață ale familiilor din obște, ceea ce însemnă ca ambii soți exercitau puterea
părintească asupra copiilor lor, pe care aveau obligația de a-i întreține și proteja, și nu dreptul de
viață și de moarte (ius vitae necisque) sau dreptul de a-i vinde, de a le închiria serviciile ca în
dreptul roman. După moartea soțului, soția supraviețuitoare exercita singură puterea părintească
asupra copiilor minori. Între soți, existau drepturi și obligații reciproce de întreținere, iar soțul
care nu-și îndeplinea obligația de a-și întreține familia era sancționat cu o sancțiune infamantă,
de natură a atrage disprețul public (darea prin târg/ purtarea pe uliță).

Legea Țării permitea și adopția rudelor sau a unor persoane străine de familie, copii
adoptați purtând denumirea de fii de suflet.

Succesiunea.

Transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte, adică de la defunct la succesorii lui se

numea în Legea Țării moștenire. Succesorii în drepturi se numeau moștenitori. Cele două
cuvinte sunt de sorginte tracă și fac parte din familia cuvântului moș, în care includem și
cuvântul moșie (proprietate ereditară). Prin moștenire, se transmite de la defunct la moștenitorii
acestuia o universalitate, un patrimoniu care conține atât activul succesoral, cât și pasivul
succesoral, adică datoriile defunctului. Dreptul nostru național consacră două forme de deferire a
moștenirii: moștenirea legală/legitimă/ab intestat și moștenirea testamentară.

Moștenirea legală.

Se deschide atunci când defunctul nu a lăsat testament, când defunctul a lăsat testament,
dar acesta nu este regulat întocmit (prin urmare este nul) sau când defunctul a lăsat testament,
este regulat întocmit, însă este caduc (nu-și produce efectele juridice).

Legea Țării consacră următoarea regulă: egala vocație succesorală a copiilor legitimi
(legiuiți) cu copiii de suflet (adoptați) și egala vocație succesorală a fetelor cu băieții atât la
bunurile ereditare (de ocină, de baștină), cât și la bunurile de cumpărătură (cele dobândite prin
acte inter vivos) ale părinților lor. De la această regulă, exista o excepție în Muntenia, exprimată
prin privilegiul masculinității, conform căruia doar băieții aveau vocație succesorală la ocini,
adică la bunurile ereditare ale părinților lor, iar fetele primeau echivalentul valoric al părții care li
s-ar fi cuvenit în bani, obiecte de cumpărătură și/sau obiecte de preț. De regulă, fetele își primeau
părțile succesorale sub formă de zestre, obligația de înzestrare revenind părinților, dar, în absența
acestora, obligația trece asupra fraților.

Legea Țării a preluat principiile romane de drept, și anume mater semper certa est
(mama este întotdeauna singură) și pater est quem nuptiae demonstrat (tatăl este cel pe care-l
indică căsătoria), potrivit cărora copilul născut în afara căsătoriei (copilul natural) vine doar la
moștenirea mamei sale, deoarece acest copil nu are tată. Copilul hiastru (vitreg) are aceeași
vocație succesorală ca și aceea a copilului legiuit, dar doar la moștenirea părintelui bun (comun)
(dacă sunt frați numai după tată, vin la moștenirea tatălui). Legea Țării admite și moștenirea prin
reprezentare și, contrar dreptului roman, recunoaște dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor
în concurs cu copiii.

Prin efectul acceptării succesiunii, treceau asupra succesorilor atât activul succesoral, cât
și pasivul succesoral (datoriile). Altfel spus, moștenitorii dobândeau o universalitate, adică un
patrimoniu sau o fracțiune din patrimoniu.

Moștenirea testamentară.

Se deschide pe baza testamentului întocmit de defunct dacă acesta a fost regulat întocmit, adică
nu este nul și dacă nu este caduc, adică își produce efectele. În cadrul acesteia, potrivit Legii
Țării, testatorul puteau institui moștenitori după cum putea și, contrar dreptului roman, exhereda
(dezmoșteni). Spre pildă, părinții puteau să își dezmoștenească fii rău-făcători sau pe cei lipsiți
de respect. La romani, dezmoștenirea era privită ca un alt mod de deferire a succesiunii.

Testamentul puteau fi redactat în formă orală (cu limbă de moarte) sau în formă scrisă
(diată). Această formă era slab răspândită datorită faptului că, în Evul Mediu, foarte puțină lume
era știutoare de carte. Diata era utilizată, în special, de către clerici și de către unii boieri știutori
de carte. Ambele forme de testament (orală și scrisă) se încheiau în prezența martorilor. O
particularitate a testamentului medieval față de testamentul modern este utilizarea în cuprisnul
testamentului a unui blestem pentru a asigura respectarea ultimei voințe a testatorului

O altă particularitate a succesiunii testamentare în Legea Țării este valabilitatea

substituțiunii fideicomisare, care a fost interzisă în Codul modern, prin Codul civil al lui
Alexandru Ioan I, dar a fost readusă în peisajul dreptului nostru civil prin Codul civil din anul
2011. Substituțiunea fideicomisare este sistemul potrivit căruia o persoană numită disponent
(este fie testatorul, fie donatorul) impune unei alte persoane numite fiduciar (legatarul sau
donatarul) să păstreze bunurile primite cu titlu de legat sau pe cele primite cu titlul de donație și
să le transmită la decesul lui unei alte persoane numite fideicomisar/substituit, indicată tot de
disponent. În acest fel, disponentul dispune nu numai pentru sine și pentru moartea lui, dar
dispune și pentru moartea legatarului/donatarului. Această substituțiune fideicomisare se putea
face pe grade (gradul I, gradul al II-lea) sau putea fi la infinit.

În Evul Mediu, caracterizat în general printr-o economie naturală în care schimbul avea
un caracter accidental, caracterizat prin proprietatea divizată, o instituție cum este aceasta își
putea găsi utilitatea permițând păstrarea unor bunuri în cadrul aceleiași familii prin scoaterea
practică a acestor bunuri pentru o lungă perioadă de timp sau pentru totdeauna din circuitul
juridic civil.

În Epoca Modernă însă, pe fondul dezvoltării fără precedent a producției și a schimbului

de mărfuri și al trecerii de la proprietatea divizată la proprietatea absolută ca în dreptul roman,
această substituțiune apare ca o instituție anacronică sau retrogradă și totuși, în mod surprinzător,
această instituție există în dreptul nostru civil.

MATERIA OBLIGAȚIILOR

Dreptul nostru obișnuielnic consacră două izvoare de obligații: contractele și delictele,

potrivit dreptului clasificării bipartite a lui Gaius. De asemenea, statornicește în materia
obligațiilor principiul răspunderii personale. Cu toate acestea, tradiționala solidaritate a obștii,
precum și anumite interese ale statului feudal au impus existența unor forme de răspundere
colectivă, cum ar fi: răspunderea colectivă în materie penală, răspunderea colectivă în materie
fiscală și despăgubirea de la altul.

Răspunderea colectivă în materie penală.

Este o reminiscență a vechiului sistem al răzbunării sângelui, potrivit căruia în cazul

comiterii unor fapte de omor sau de rănire, ginta sau familia victimei își putea exercita dreptul de
răzbunare asupra familiei sau ginții făptuitorului. Ulterior, apare sistemul compozițiunii
voluntare (o înțelegere de desdăunare între victimă și făptaș), care aveau un dublu caracter, și
anume atât despăgubirea victimei pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat, cât și caracterul de
ispășire de către făptuitor a vinovăției lui.

După trecerea la organizarea politică, compozițiunea voluntară este înlocuită de o

compozițiune legală, statul fiind acela care, în sistemul compozițiunii legale, fixează cuantumul
despăgubirii. Ea devine, treptat, o amendă de stat. Toate aceste transformări pot fi urmărite pe
plan terminologic, în sensul că inițial compozițiunea se numea dușegubină (ispășirea sufletului),
iar apoi gloabă (amendă), fiindcă, în Evul Mediu, de regulă, pentru că nu existau bani (avem
caracterul natural al economiei), amenzile erau stabilite în vite, iar cei care erau supuși amenzii
dădeau vitele cele mai slabe, adică gloabele. Statul feudal a creat din aceste gloabe un sistem, o
importantă sursă de venituri, cu perceperea amenzilor fiind însărcinați funcționarii specializați,
denumiți globnici.

Sub aspect procedural, înainte de formarea statului feudal, obștea sătească sau teritorială
era aceea care cerceta și sancționa prin intermediul organelor sale de conducere faptele contrare
normelor de conduită săvârșite de membrii obștii. După întemeiere, dintre vechile sale
atribuțiuni, obștea rămâne numai cu aceea de a îl căuta și identifica pe făptuitor, predându-l apoi
slujbașilor statului, denumiți gonitorii din urmă. Dacă obștea nu era în măsură să-l identifice și
să-l predea pe făptuitor, atunci ea trebuia să dea urmă, adică să indice gonitorilor din urmă locul
pe unde făptuitorul părăsise hotarul obștii. Dacă nici acest lucru nu era posibil, atunci satul întreg
trebuia să răspundă pentru fapta comisă pe teritoriul lui, fiind obligat să plătească amenda fixată
de stat. Imposibilitatea obștii de a plăti amenda atrăgea aservirea acesteia, fie de către domn, fie
de către un boier care prelua asupra sa plata datoriei.

Această procedură nu era utilizată și în cazul faptelor penale săvârșite pe domeniile

feudale învestite cu imunități pentru că pe acele domenii, slubașii satului (gonitorii din urmă) nu
puteau pătrunde, iar identificare făptuitorului, judecarea și sancționarea sa era de competența
stăpânului feudal și se realiza prin intermediul aparatului propriu de slujitori al acestuia.

Răspunderea colectivă în materie fiscală.

O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este o formă de
aservire. Astfel, în cazul în care unii dintre membrii obștii nu-și puteau plăti birul stabilit de către
răbojari, datoriile lor erau plătite de întreaga colectivitate, iar dacă obștea devenea insolvabilă,
ea era aservită de către domnie sau de către un boier în contul datoriei.

Despăgubirea de la altul.

Aceasta este o formă de răspundere solidară, cu o sferă mult mai largă decât cea a
răspunderii a obștii, în sensul că ea cuprinde întregi categorii sociale aparținând aceluiași popor.
Această formă de răspundere colectivă a fost utilizată în majoritatea statelor europene în Evul
Mediu. Astăzi, dacă una dintre părțile contractante nu este cetățean român, constrângerea
acestuia pentru a-și executa obligația asumată prin contract se realizează pe baza convențiilor
bilaterale sau multilaterale dintre state, fie prin procedura exequaturului, potrivit căreia o
hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță cu privire la un cetățean străin devine executorie
în țara al cărei cetățean este acesta, potivit unor convenții din materie judiciare dintre cele două
state.

Potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii români primeau din partea

domnului dreptul de a-și realiza creanțele pe care le aveau față de debitorii străini pe seama
conaționalilor acestor debitori străini aflați în trecere prin țările române, dându-le acestora toate
dovezile necesare privind existența creanței și modul în care s-a realizat executarea silită asupra
lor, astfel încât la întoarcerea acestora în țara de origine cei astfel executați siliți să poată cere
autorităților proprii să fie despăgubiți de către conaționalul lor pentru care fuseseră urmăriți și
executați silit. La fel se proceda și în cazul în care debitorul era român.

Forme de răspundere personală

CONTRACTELE

Contractul de vânzare

Cel mai important și răspândit contract în practica juridică medievală era contractul de
vânzare, care, în urma sintezei traco-romane și sub influența bizantină, devenise un contract
consensual translativ de proprietate, spre deosebire de dreptul roman, unde vânzarea era
consensuală, generatoare de obligații. Elementele vânzării erau: consimțământul, obiectul și
prețul.

Consimțământul.

Este manifestarea de voință a unei părți contractante în sensul dorit de cealaltă parte
contractantă, astfel încât să se realizeze acordul de voință al părții (convergența voințelor celor
două părți). Consimțământul trebuia să fie liber exprimat, adică trebuia dat de bună-voie și
irevocabil. În cazul în care consimțământul era viciat, contractul era lovit de nulitate. Cel mai
răspândit viciu de consimțământ în Evul Mediu era violența, denumită în Legea Țării silă.
Motivele, de cele mai multe ori economice, pentru care vânzătorul era nevoit să vândă bunul nu
erau considerate în Legea Țării vicii de consimțământ. Prezența martorilor la încheierea
contractelor de vânzare făcea imposibilă celelalte vicii de consimțământ, și anume eroarea și
dolul (eroare provocată, adică înșelăciunea în contract).

Un specific al vânzării feudale în materia consimțământului este acela că în anumite

circumstanțe, alături de consimțământul părților este necesar și consimțământul altor persoane.
Spre pildă, vânzarea pământului aflat în hotarul obștii. Aici este necesar consimțământul și
celorlalți membri ai obștii (rude, vecini), exprimat prin exercitarea dreptului de protimis. De
asemenea, în cazul vânzării unei proprietăți feudale cu sau fără țărani dependenți, precum și în
cazul vânzării robilor; actul de transfer al proprietății trebuia întărit prin hrisov domnesc. Astfel,
se cerea și acordul domnului. Pentru a obține acordul domnului și pentru a evita prădalica, părțile
contractante făceau darea calului sau darea cupei.

Obiectul.

Trebuia să fie un bun susceptibil de a fi înstrăinat, adică un bun aflat în comerț sau, altfel
spus, un bun aflat în circuitul juridic civil. Cel mai important bun ce forma obiectul vânzării era
pământul, care putea fi vândut fie ca o proprietate exclusivă, fie în cote indivize, ideale și
abstracte. ( ! când noi discutăm despre faptul că 2 sau mai multe persoane se află în indiviziune
sau în coproprietate cu privire la un bun sau la mai multe bunuri și spunem că una are o cotă-
indiviză de 1/2, alta 1/4 alta 1/4. Aceste cote-indivize nu sunt din bun, ele sunt cote-indivize
ideale și abstracte din dreptul de proprietate asupra bunului ). O altă particularitate a vânzării
medievale în privința obiectului este aceea că obiectul vânzării îl putea constitui și ființa umană.
Spre exemplu, vânzarea robilor, vânzarea moșiilor cultivate cu țărani dependenți, cazul țăranilor
liberi, care, împovărați de datorii, își vindeau libertatea.(doar aceste situații)

Prețul.

Era de cele mai multe ori in pecunia numerarata, adică exprimat în bani, însă dat fiind
caracterul natural al economiei feudale, de cele mai multe ori prețul vânzării era stabilit în
natură, existând, sub acest aspect, o anumită confuzie între vânzare și schimb(permutatio
rerum). Prețul se fixa fie la data încheierii contractului, fie la o dată ulterioară, dacă vânzarea se
realiza cu rest de preț, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului pentru neplata restului de preț.
Uneori, în vederea garantării prețului plății sau a restului de preț se constituiau garanții (fie
garanții reale, fie garanții personale). Rezoluțiunea contractului de vânzare era prevăzută printr-o
clauză contractuală, denumită pact comisoriu care stabilea că, în cazul rezoluțiunii, prețul sau
restul de preț se cerea a fi restituit celui care îl plătise. Uneori în vederea garantării prețului sau,
după caz al restului de preț se proceda la constituirea unor garanții reale, sau personale.

Întoarcerea prețului de către vânzător se putea face nu doar în cazul rezoluțiunii, ci și în

caz de evicțiune, pe care Legea Țării o denumește val, adică atunci când bunul a fost cumpărat
rău, adică a fost cumpărat de la neproprietar, iar cupărătorul este evins, adică deposedat pe cale
judiciară de bun, de către un terț, care face dovada calității sale de proprietar : eu sunt adevăratul
proprietar, și nu vânzătorul.

Sub aspectul formei, vânzarea se putea face fie în formă scrisă, fie în formă orală, însă
întotdeauna vânzarea se făcea în prezența martorilor. Uneori, ea se făcea și în prezența
chezașilor (garanților personali), precum și în prezența aldămășarilor (martori preconstituiți).

Contractul de donație

În Legea Țării, contractul de donație era reglementat ca un contract real, încheiat în mod
valabil prin acordul de voințe al părților contractante, însoțit de tradițiune/trădarea
lucrului(remiterea materială a lucrului din mâna donatorului în mâna donatarului, adică de la
mână la mână). Elementele contractului de donație sunt: intenția de a gratifica a donatorului și
obiectul.

Intenția de a gratifica a donatorului.

În cazul donației sau daniei domnești, intenția de a gratifica a domnului avea în vedere fie
răsplătirea boierilor și dregătorilor domnești pentru dreaptă și credincioasă slujbă, fie ajutorarea
unor mănăstiri în scopuri pioase.

Donațiile (daniile) particulare intenția de a gratifica a donatorului avea în vedere

angajamentul pe care donatarul și-l asumă, de a-l îngriji pe donator până la sfârșitul vieții și de a-
l înmormânta potrivit datinilor creștinești, ceea ce înseamnă că cele mai multe donații în
feudalism au caracterul unor donații cu sarcină. Daniile particulare către Biserică se făceau în
scopuri pioase(filantropice) și pentru ca donatorul și membrii familiei sale să fie înscriși în
pomelnicul Bisericii și să li se facă slujbe după moarte. Mânăstirea donatară nu avea dreptul de a
înstrăina dania primită sub sancțiunea revocării acesteia. De asemenea, mânăstirea donatară
trebuia să utilizeze veniturile bunurilor donate în scopuri de binefacere.

Obiectul donației.

Ca și în cazul vânzării feudale, și în cazul donației, obiect al contractului putea fi și ființa

umană (donațiile de robi, de moșiile cultivate cu țărani dependenți și țăranii liberi care,
împovărați de datorii, erau presați să se închine cu sufletul și averea lor, adică să-și doneze
libertatea și averea stăpânului feudal). Donațiile care aveau ca obiect robi și proprietăți feudale
trebuiau întărite prin hrisov domnesc.

Contractul de împrumut

Un alt contract reglementat de Legea Țării este contractul de împrumut, în forma

împrumutului de consumație (mutuum – utilizat pe scară largă în Evul Mediu) sau a
împrumutului de folosință (comodat – mai rar întâlnit în practică).

Împrumutul mutuum avea ca obiect o sumă de bani, fiind un contract unilateral, generând
obligația împrumutatului (debitorului) de a restitui împrumutatorului (creditorului) suma de bani
împrumutată împreună cu o dobândă pe care Legea Țării o denumește baș. Scadența
împrumutului acordat se numea zi sau soroc și era fixată, de regulă, într-o zi de sărbătoare
creștină, praznic important (Sfântul Dumitru, Sfântul Gheorghe). Legea Țării permitea și
dobânda la dobândă, adică anatocismul, denumit baș peste baș.

Pe lângă contractele de vânzare, donație și împrumut, Legea Țării mai reglementa și alte
contracte, cum ar fi contractul de depozit, contractul de comodat și locațiunea de lucrări (servicii)
(locatio operarum) și schimbul (latinii îl denumeau permutatio rerum).

FORME ALE GARANȚIEI ÎN LEGEA ȚĂRII

 Pentru garantarea obligațiilor certe, lichide și exigibile asumate de părți prin contractele
încheiate, dreptul nostru medieval nescris a reglementat două forme de garanție, și anume
zălogul și chezășia.

Zălogul.

Zălogul este o garanție reală, constând din bunuri mobile și imobile, cu precădere robi și moșii
cultivate cu țărani dependenți, pe care debitorul le dădea creditorului sau pentru garantarea
obligației asumate.Părțile puteau conveni utilizarea muncii robilor sau a țăranilor dependenți de
pe moșiile zălogite, de către creditor în contul dobinzilor la suma împrumutată. Zălogul îmbrăca
două forme:

• Zălogul fără termen – creditorul era îndreptățit să stăpânească și să folosească

bunurile zălogite până la plata datoriei de către debitor. (sine die-fără termen)

• Zălogul cu termen – dacă la scadență debitorul plătea datoria, răscumpăra bunul

zălogit. Dacă la scadență debitorul nu plătea datoria, în actul de zălogire se putea
prevedea că zălogul devine stătător, adică bunurile zălogite erau pierdute, intrând în
proprietatea creditorului, în contul creanței sale. Dacă în actul de zălogire nu se
prevedea că zălogul devine stătător și, având în vedere că întotdeauna valoarea
zălogului era mai mare decât cuantumul datoriei garantate prin aceasta, se proceda la
o prețuire (evaluare) a bunurilor zălogite și la vânzarea acestora la mezat (licitație
publică) celui care oferă cel mai mare preț. În acest caz, adjudecător putea fi chiar
creditorul, în contul creanței sale sau o altă persoană. Dacă prețul este mai mare decât
suma datorată, diferența revine debitorului.

Chezășia.

Chezașii sunt garanți personali (debitori accesorii), care-și asumau obligația de a plăti ei
creditorului datoria debitorului principal, dacă acesta din urmă nu plătește la scadență, punându-l
astfel la adăpost pe creditor față de eventuala insolvabilitate a debitorului principal. Chezașii erau
ținuți solidar în Legea Țării, ca și în dreptul roman la început, adică creditorul putea urmări pe
oricare dintre chezași pentru plata întregii datorii, iar chezașul plățitor avea drept de regres atât
contra cogaranților lui (celorlalți chezași) pentru părțile lor contributive din datorie, cât și contra
debitorului principal.
 Insolvabilitatea debitorului și inexistența unor garanți personali sau neconstituirea unor
garanții reale ducea la declanșarea unei proceduri speciale de executare silită asupra averii
falitului, adică asupra debitorului insolvabil, denumită curamă.

Curama. În cadrul acestei proceduri de executare silită, bunurile debitorului insolvabil

erau evaluate și împărțite între creditorii concursuali (creditorii care vineau la masa credală, sau
la masa falimentului). Această împărțeală se făcea proporțional cu valorile nominale ale
creanțelor lor.

! ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE

Înfrățirea pe moșie era reglementată în Legea Țării ca o instituție complexă, reunind

trăsături ale rudeniei, ale testamentului și ale contractelor.

Înfrățirea a fost răspândită la multe popoare încă din perioada descompunerii comunei
primitive și a ființat până în feudalismul târziu. Apariția înfrățirii pe ultima etapă de evoluție a
orânduirii gentilice a fost strâns legată de slăbirea rudeniei bazată pe legătura de sânge ceea ce a
dus la izolarea tot mai accentuată a indivizilor de colectivitățile lor, astfel încât, lipsiți de ajutorul
ginții, aceștia încearcă să-l înlocuiască prin înfrățire (înlocuiesc rudenia de sângecu înfrățirea),
care este concepută ca o învoială formală de ajutor reciproc, realizată în cadrul unei proceduri
care presupunea amestecarea artificial al câtorva picături din sângele celor care se înfrățeau.
Acest procedeu are o anumită simbolistică, dorind să semnifice faptul că înfrățirea înlocuiește și
imită rudenia de sânge). De-a lungul timpului, concepția despre înfrățire, ritualul și efectele
acesteia au cunoscut o anumită evoluție sub influența apariției statului și a răspândirii religiei
creștine. În statul sclavagist roman și, pe cale de consecință, în provincia romană Dacian, era
practicată înfrățirea între peregrini, interzisă însă de împăratul Diocletian printr-o constituțiune
imperială dată în anul 285 î.Hr.

În statul feudal, apare înfrățirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-și acorda
sprijin reciproc pentru săvârșirea faptelor de arme. Ritualul înfrățirii se spiritualizează sub
influența creștină, astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creștine, o înfrățire de
cruce. Spre pildă, în cazul înfrățirii dintre boieri, amestecul sângelui este înlocuit cu o slujbă
religioasă în biserică, iar în cazul înfrățirii dintre țărani, era urmată forma înfrățirii haiducești, în
care amestecul sângelui se păstrează, dar crestătura pentru sânge se face în formă de cruce.

Înfrățirea pe moșie apare după întemeierea statelor feudale românești de sine-stătătoare,

ea realizându-se printr-un act scris emanând de la Cancelaria domnească, în care se consemnează
declarația de înfrățire a părților pe care acestea o dădeau în fața domnului și a Sfatului domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrățirea pe moșie produce nu numai efecte
personale nepatrimoniale între cei înfrățiți, adică nu generează numai relația de rudenie, ci
generează și relații patrimoniale între cei înfrățiți cu privire la anumite bunuri asupra cărora
înfrățiții își constituiau anumite drepturi, aceasta fiind, de fapt, scopul principal al înfrățirii pe
moșie. Teoretic, orice fel de bunuri puteau constitui obiectul relației patrimoniale între cei
înfrățiți, dar, în principal, înfrățirea se făcea asupra pământului, asupra moșiilor sau ocinilor, de
unde și denumirea acestei instituții.

Așadar, condiția de a fi proprietar era o condiție obligatorie (necesară) pentru realizarea

unei înfrățiri pe moșie, iar, în actul de înfrățire se stabilea de la bun început cui aparțin(e) moșia
sau moșiile asupra căreia (cărora) se realizează actul înfrățirii.

Legea Țării consacră două forme de înfrățire pe moșie:

• O formă în care toți înfrățiții își uneau moșiile – aceasta se realiza prin unirea ocinilor
sau moșiilor tuturor celor înfrățiți și presupunea două momente: momentul unirii
ocinilor și momentul așezării celor înfrățiți pe ocinele astfel unite.

• O formă în care înfrățirea se făcea doar pe moșia unuia – aceasta se realiza doar pe
ocina sau pe moșia unei părți și presupunea un singur moment: momentul așezării
celor înfrățiți pe moșia pe care aceștia erau înfrățiți.

Din punctul de vedere al constituirii raporturilor de înfrățire, înfrățirea putea fi:

• Directă – raporturile de înfrățire se constituiau între toți participanții la actul înfrățirii;

• Indirectă – persoana care constituie înfrățirea (constituitorul înfrățirii) nu intra în

raporturi de înfrățire cu ceilalți, ci doar așeza ca frați alte persoane pe moșia sa.

! Înfrățirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrățire directă, generând o stare de
coproprietate între cei înfrățiți, care anterior înfrățirii stăpâniseră moșiile în proprietate exclusivă,
iar, după înfrățire, devin coproprietari ai moșiilor unite, dar nu în cote-indivize proporționale cu
suprafața moșiilor aduse în înfrățire, ci în cote-indivize egale.( de ex dacă se înfrățeau 3 boieri,
unul aducea o moșie de 25 ha, altul tot de 25, iar altul 50 ha. ei erau coproprietari de 1/3 și nu
1/4, 1/4 și respectiv 1/2, dacă am lua în considerare suprafața).

Înfrățirea prin așezarea ocinilor putea fi directă sau indirectă. Dacă era indirectă, numai
cei așezați ca frați pe moșia constituitorului înfrățirii dobândeau cote-indivize egale din dreptul
de proprietate asupra acestei moșii.

Efectele.

Înfrățirea pe moșie se realiza din considerente de ordin economic. Spre exemplu, crearea
unei moșii mari, mai întinse, mai puternice, însă această instituție generează și importante efecte
juridice în materia succesiunilor și în materia proprietății.

Pe plan succesoral, în Muntenia, spre pildă se înfrățeau fetele cu băieții pentru a li se

asigura și fetelor o vocație succesorală la ocini, adică la moșiile moștenite. De asemenea,
proprietarul unei moșii, care nu aveau moștenitori sau care era în Muntenia și avea numai fete,
recurgea la o înfrățire directă cu alte persoane pe moșiile unite sau doar pe moșia sa sau la o
înfrățire indirectă a fetelor pe moșia lui cu băieții unei alte persoane. Prin intermediul înfrățirii
puteau fi chemați la moștenire, în concurs cu fiii, și alte persoane pe care aceștia din urmă le
excludeau, rezultatul fiind modificarea ordinii succesorale prevăzută de lege în favoarea unor
persoane pe care constituitorul înfrățirii avea intenția de a le favoriza.

În materia proprietății, înfrățirea este unul dintre modurile de transmitere a proprietății

consacrate de Legea Țării, pe lângă contractele translative de proprietate. Astfel, în actele
înfrățirii se putea prevedea că transmiterea dreptului de proprietate asupra moșiilor către cei
înfrățiți se realizează ipso iure (de îndată) fie pur și simplu, fie cu sarcină, stabilindu-se în acest
caz, anumite obligații ale celor înfrățiților față de cei care au constituit înfrățirea. În actul de
înfrățire se putea stipula transmiterea pentru cauză de moarte (mortis causa) a proprietății
bunurilor care formau obiectul înfrățirii, utilizându-se, în acest sens, clauza de rezervă a
proprietății (pactum reservatio domini), conform căreia proprietatea bunurilor asupra cărora s-a
realizat înfrățirea, trece la cei înfrățiți la data morții proprietarului constituitor al înfrățirii.
 Înfrățirea a fost utilizată de către boieri ca un instrument juridic de aservire a obștilor
sătești sau teritoriale prin înfrățirea boierului cu țăranii din obște pe moșiile acestora din urmă,
astfel încât boierul nu doar că dobândea coproprietatea acestor pământuri ale țăranilor, ci le
devenea și rudă și vecin cu ceilalți membri ai obștii, putând exercita în calitate de rudă dreptul de
protimis la vânzarea oricăror altor terenuri aflate în hotarul obștii.

DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PENAL

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al
răzbunării private, însă asistăm la o creștere treptată a intervenției statului în soluționarea
pricinilor penale, pe fondul consolidării și centralizării sistemului feudal. Statul feudal caută să
descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului, prin sancționarea cu amenzi, denumite
zavească a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.

Totodată, Legea Țării consacră expres și discriminarea în fața legii penale în funcție de
categoria socială căreia îi aparțineau făptuitorul și victima, în sensul că aceleași fapte și aceleași
pedepse erau apreciate și aplicate diferit, în funcție de poziția socială a părților.

Legea Țării consacră și sistemul răscumpărării în bani a pedepselor, în sensul că, cu

excepția pedepsei cu moartea pentru viclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani sau unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogați. Cei săraci erau nevoiți
să-și vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani de răscumpărare, de unde decurge faptul că
acest sistem a devenit un mijloc de aservire a țăranilor liberi. Infracțiunile erau denumite vini și
erau împărțite în două categorii, în funcție de gravitatea lor: vini mari (fapte mai grave) și vini
mici (fapte mai puțin grave).

Infracțiunile împotriva statului și orânduirii feudale. O primă infracțiune de acest gen

era hicleniea (viclenia). Aceasta putea fi comisă numai de boieri și însemna încălcarea de către
aceștia a obligației de dreaptă și credincioasă slujbă pe care o aveau față de domn și care intră în
conținutul raportului juridic de vasalitate. Hicelnia era invariabil sancționată cu moartea și
confiscarea averii boierului viclean, iar bunurile confiscate erau atribuite boierilor credincioși și
mânăstirilor. Mai mult, era incriminată și neascultarea, denumită osluh, adică nerespectarea
poruncilor domnești și neîndeplinirea de către țăranii aserviți a obligației de plată a rentei
feudale. Neascultarea era sancționată cu moartea sau o amendă în vite și confiscarea ocinilor.

Infracțiunile împotriva persoanei. În această categorie erau incluse omuciderea (vină

mare, sancționată cu moartea) și lovirea, rănirea (vină mică, amendată în vite).

Infracțiunile împotriva proprietății. Tâlhăria era pedepsită prin spânzurare, la fel ca

flagrantul delict. Furtul simplu era sancționat cu o dușegubină (ispășirea sufletului), adică o
amendă. Toate acestea erau considerate vine mari.

Infracțiunile împotriva concepției feudale cu privire la religie și morală. Infracțiunile

de aceste gen, considerate vine mari, constau în: sacrilegiul, violul, adulterul, bigamia, sodomia,
erezia, ionosidia, răpirea de fecioare. Toate aceste infracțiuni erau sancționate cu moartea, iar, în
caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soțului, ca o pedeapsă
complementară.

Infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției. Toate infracțiunile împotriva înfăptuirii

justiției erau vini mici. Mărturia mincinoasă (limba strâmbă, adică sperjurul) era sancționată cu
însemnarea fierului roșu, însă numai dacă era realizată de 4 ori pentru acoperirea furtului.
Denunțatul calomnios (sudalma cea mare) era sancționat cu aceeași pedeapsă care ar fi fost
aplicată celui denunțat dacă denunțul s-ar fi dovedit adevărat. Sfada, ce includea insultele,
delictul de încălcare a hotarului și distrugerea semnului de hotar, era pedepsită cu amendă.

Sistemul sancționator cuprindea următoarele categorii de pedepse: pedepse fizice

(includeau și diversele forme ale pedepsei cu moartea), pedepsele privative de libertate,
pedepsele pecuniare (amenzile – gloaba, dușegubina, zaveasca), pedepsele infamante (de
natură a aduce oprobiul comunității – darea prin uliță, darea prin târg).

DISPOZIȚIILE LEGII ȚĂRII CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL

Categoriile de instanțe.

Și în materia procedurii, Legea Țării are un caracter unitar, astfel încât în toate cele 3
țări române, la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, existau aceleași instanțe de judecată, care
aveau o competență generală atât în materie civilă, cât și în materie penală pentru nivelul lor de
jurisdicție, și anume judele și Sfatul oamenilor buni și bătrâni.

La nivelul târgurilor, în Muntenia și Moldova, funcționau ca instanțe de judecată

județul, respectiv șoltuzul și ajutat cei 12 pârgari.

La nivelul județelor Munteniei și ținuturilor Moldovei, acționau ca instanțe de judecată

vornicii, pârcălabii și banii. La nivelul marilor unități administrativ-teritoriale, în Muntenia
(zona din stânga Oltului, respectiv din dreapta Oltului), iar în Moldova (Țara de Sus și respectiv
Țara de Jos), jurisdicția era exercitată în Muntenia de către vornic pentru zona din stânga Oltului
și Marele Ban pentru zona din dreapta Oltului, iar în Moldova, vornicul pentru Țara de Sus,
respectiv Marele vornic pentru Țara de Jos. Astea sunt instanțe cu o competență generală.

Existau și instanțe care aveau o competență specială în anumite materii, respectiv

dregătorii, precum și boierii și mânăstirile învestite cu imunități feudale a căror competență
jurisdicțională era precizată în actele de acordare a imunității. Părțile litigante puteau recurge și
la arbitraj, alegând de comun acord, unul sau mai mulți boieri judecători.

Procesele mai grele se judecau de către Sfatul domnesc, în competența căruia se afla și
soluționarea plângerilor celor nemulțumiți de judecata dregătorilor. Aceste plângeri nu aveau
însă caracterul unor căi de atac, ci erau mai degrabă reclamații împotriva acelora pe care îi
judecaseră.

Instanța supremă era domnul, care avea deplină competență în materie jurisdicțională, în
sensul că el putea judeca orice proces, de orice natură, în prima și în ultima instanță, după cum
putea rejudeca procesele soluționate de către dregători și de celelalte instanțe. Părțile litigante
puteau recurge și la „arbitraj”, adică alegeau ele însele de comun acord unul sau mai mulți boieri
judecători care să soluționeze litigiul dintre ele.

Domnul, ca instanță supremă, putea judeca singur sau împreună cu Sfatul domnesc. El își
desfășura activitatea jurisdicțională în capitala țării, dar și în orice altă localitate, unde se afla la
un moment dat, întrucât justiția feudală are un caracter itinerant.

Așa cum precizam incidental, în Legea Țării, spre deosebire de dreptul modern, nu
existau trepte sau grade de jurisdicție, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la
aceeași instanță sau la o instanță superioară, după cum considerau de cuviință părțile litigante. De
asemenea, nu exista autoritate de lucru judecat, adică hotărârile judecătorești nu se bucurau de
forță juridică, ceea ce genera o stare de nesiguranță în relațiile judiciare. Pentru a pune capăt
prelungirii la nesfârșit a proceselor și pentru a îngrădi posibilitatea redeschiderii lor, astfel încât
să se asigure pe cale indirectă autoritatea de lucru judecat, Legea Țării consacră 3 instituții, și
anume:

• Zaveasca (legătura) – nu împiedica în mod direct redeschiderea procesului, însă

obliga partea care dorește să-l redeschidă să depună în visteria statului o sumă de
bani. De altfel, unele hotărâri judecătorești erau pronunțate de domni cu această
prevedere.

• Ferâia – este procedeul prin care acea parte litigantă care a câștigat procesul depune
ab initio o în visteria statului o sumă de bani, iar domnul îi garantează că nu va aproba
redeschiderea procesului.

• Amenzile judiciare – apar în secolul al XVIII-lea și prin intermediul lor este

sancționată ceea ce noi numim culpa procesuală a părții care redeschisese procesul și
îl pierduse după rejudecare. Aceste amenzi judiciare erau denumite gloabe (Muntenia
și Moldova) și birșag (în Transilvania).

O altă caracteristică a justiției feudale este posibilitatea răscumpărării pedepselor

aplicate, sancțiunilor aplicate, astfel încât orice instanță era învirtuită să stabilească înlocuirea
pedepsei inițiale prin plata celui găsit vinovat a unei sume de bani sau predarea unui număr de
vite. De asemenea, procesul în vechiul nostru drept feudal se caracterizează prin aceea că unele
instanțe, cum ar fi dregătorii, cumulau atribuțiunile jurisdicționale cu atribuțiuni administrative,
existând din această perspectivă o confuziune de atribuții, specifică multora dintre organele de
stat feudal.

În al doilea rând, justiția feudală avea la bază principiul judecătorului unic, cu două
excepții, și anume Sfatul oamenilor buni și bătrâni și Sfatul domnesc, care erau organe colegiale.
Atunci când domnul judeca împreună cu Sfatul, nu suntem în prezența unui organ colegial,
pentru că hotărârea este pronunțată de domn, chiar dacă în adoptarea acestei hotărâri el primește
conseierea, sau consiliul Sfatului domnesc. O altă caracteristică este că monopolul justiției
aparținea feudalilor cu o singură excepție, și anume cea a instanțelor care funcționau la nivelul
obștilor sătești și teritoriale, care erau alcătuite din membri obștei, adică din țărani.

! Concepția fundamentală care stătea la baza procedurii de judecată în Evul Mediu este
aceea că judecata se realiza după lege și dreptate sau după dreptate și obiceiul țării, prin
sintagmele lege și obiceiul țării era desemnată Legea Țării, iar prin sintagma dreptate era
desemnată morala epocii, adică conștiința juridică care trebuia să vegheze la respectarea
bunurilor morave ale societății.

MATERIA PROBELOR

În dreptul nostru obișnuielnic, întâlnim atât reguli și mijloace de probă formate în timpul
feudalismului, cât și forme probatorii vechi, rămășițe ale orânduirii gentilice, care au dobândit
însă în Evul Mediu un conținut nou de clasă și o formă nou, în sensul că aplicarea lor era
asigurată de forța coercitivă a statului. Supraviețuirea acestor forme anterioare feudalismului se
explică, pe de-o parte, prin caracterul natural al economiei feudale (cel puțin la începutul Evului
Mediu), iar pe de altă parte prin preluarea unor vechi structuri economice, cum ar fi, spre pildă,
stăpânirea devălmașă asupra pământului. După forma lor, probele din procesul feudal se împart
în două categorii: probe orale și probe scrise. Cele mai utilizate au fost probele orale, întrucât
ele reprezentau mijlocul comun de probațiune, iar anumite situații (spre exemplu, proprietatea
feudală constituită anterior întemeierii nu putea fi dovedită decât prin probe orale, nu exista un
stat independent care să emită înscrisuri), iar, pe de altă parte, slaba răspândire a științei de carte
făcea la epoca respectivă din probele orale o necesitate; probele orale reglementate de Legea
Țării sunt: proba fierului roșu (ordalia fierului roșu), jurământul cu brazda în cap, proba cu
jurători și mărturia sau proba testimonială.

Proba fierului roșu. Modul în care a fost aplicată proba fierului roșu poate fi constat
dintr-un document medieval, denumit Registrul de la Oradea, ținut de preoții catolici de la
Episcopia din Oradea între anii 1208 și 1235 și care cuprindea note referitoare la un număr de
389 de pricini soluționate cu proba fierului roșu.

Atunci când judecătorul nu putea da o soluție din cauza susținerilor contradictorii ale
părților sau ale martorilor audiați în cauză, aceștia erau trimiși, alături de un pristar, la Episcopia
din Oradea, unde urmau a fi supuși probei fierului roșu. Era oficiată o slujbă religioasă, în care
era invocată intervenția divinității pentru ca aceasta să arate de partea cui este dreptatea, după
care se dădea martorilor, chezașilor sau uneia dintre părți să poarte în mână o bucată de fier
înroșit în foc, pe o distanță de 8-10 pași. Apoi, mâna era bandajată, bandajul era sigilat, iar după
8 zile, se proceda la desigilarea bandajului și la examinarea rănii. Existau 3 posibilități:

• Dacă rana era vindecată, se presupunea că afirmațiile erau adevărate, iar hotărârea
judecătorească era pronunțată în acest sens.

• Dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei depusese o mărturie falsă și,
ca atare, partea respectivă pierdea procesul.

• Neprezentarea le termenul fixat pentru examinarea probei, violarea sigiliului

bandajului ori alte asemenea împrejurări erau socotite în egală măsură dovezi de
vinovăție.

Din examinarea pricinilor consemnate în Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au
ca obiect judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietății feudale, cei mai mulți dintre
împricinați fiind țărani iobagi sau alți reprezentanți ai unor categorii sociale inferioare. Ca atare,
doar aceștia erau supuși probei și erau siliți să poarte fierul înroșit, iar nu și nobilii feudali. Chiar
dacă un nobil era supus probei fierului roșu, el putea desemna un reprezentant, de regulă țăran
iobag, care să poarte fierul în locul său. Prin urmare, proba fierului roșu are un profund caracter
de clasă, discriminatoriu, ea fiind rezervată membrilor categoriilor inferioare.

De asemenea, proba fierului roșu are un profund caracter neconcludent, nepertinent și

inutil, pentru că, de pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuia încălzit fierul,
rezistența fizică a persoanei era esențială în vindecarea rănii, iar diverse scrieri medievale figurau
anumite rețete cu caracter preventiv, menite să reducă efectele arsurii. Așadar, proba fierului
roșu, aplicată numai în Transilvania, era un mijloc alogen de probă.

Jurământul cu brazda în cap. Denumirea este dată de rolul pe care pământul îl joacă în
desfășurarea acestui mijloc probator. În Moldova, cei care jurau puneau brazda de pământ direct
pe cap și se numeau brăzdași. În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, brazda de pământ
era ținută într-o traistă atârnată de gât, iar cei ce jurau erau denumiți trăistași. Jurământul cu
brazda în cap era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la hotarele
proprietăților. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăților și țineau
brazda de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.

Cel care jura cu brazda în cap invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate
(Zamolxes), în cazul în care nu va respecta ceea ce va jura. Proba este, așadar de sorginte geto-
dacă, unde pământul era divinitate supremă. Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate
care purifică atât pe plan material, cât și pe plan spiritual, capabil să îi ajute pe cei care spun
adevărul și să îi sancționeze pe sperjuri. De aici, decurg o serie de expresii existente azi în limba
română: să-i fie țărâna ușoară, nu l-ar mai răbda pământul. Așadar, suntem în prezența unui
dublu simbolism judiciar: brazda simbolizează zeitatea pământului și capul simbolizează ființa
umană, fiind considerat cea mi importantă parte a trupului.

Sub influența creștină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că
locul brazdelor de pământ este luat de Evanghelie. După apariția statului feudal, proba a dobândit
un caracter de clasă, în sensul că era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în
special țăranilor dependenți.

Pe măsură ce proprietățile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesați de utilizarea
acestei probe pentru hotărârea moșiilor lor. Totuși, aceștia nu se mai mulțumesc cu martori
întâmplători cu privire la cunoașterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de țărani
erau puși să parcurgă hotarele moșiei, iar, în tot acest timp, erau dați de chică (erau bătuți),
pentru a ține minte hotarele și pentru ca, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moșiei,
să poată depune mărturie în cunoștință de cauză.

Proba cu jurători.

Este cel mai important mijloc de probă în procesul feudal, de unde și denumirea ce i se
dădea în vechiul nostru drept obișnuielnic, și anume acea de lege. De asemenea, proba cu jurători
este mijlocul de probă cu cea mai mare forță probantă prin care se puteau dovedi orice situație
de drept sau de fapt, adică regina probelor în procesul Evului Mediu, pentru că prin această
probă putea fi combătut orice alt mijloc de probă, inclusiv înscrisuri. Până la apariția dreptului
feudal scris, proba cu jurători a fost în statele românești cel mai utilizat mijloc de probă, cel mai
răspândit folosită fiind utilizat în statele românești pentru soluționarea proceselor de orice
natură.
 Instituția jurătorilor este un mijloc de probă, care, prin particularitățile sale, contrazice
ideile moderne cu privire la dovezi. În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii îl susțineau
pe cel (jurământul) al unuia dintre părți, arătând că acea parte este demnă de crezare, ceea ce
însemnă că în procesul penal, acest mijloc de probă are un caracter pur subiectiv, fiind un
jurământ de credibilitate, pentru că el nu tinde la stabilirea adevărului situației de fapt, ci a bunei
reputații a persoanei pentru care era depus respectivul jurământ. Dimpotrivă, în procesul civil,
jurătorii cercetau personal faptele, precum și drepturile părților, astfel încât jurământul lor este
unul obiectiv sau, cum spunem noi, un jurământ de veridicitate, nu de credibilitate ca în penal. Pe
de altă parte însă, unii istorici și juriști români au socotit proba cu jurători fie o probă
misterioasă și stranie, fie o procedură grosolană și curioasă, fie un principiu absurd de
dovedire.

Instituția jurătorilor este o creație originală a poporului român, care își are originea în
ceea ce am învățat la traci, adică la jurământul pe vetrele regale sau pe zeitățile palatului regal.
Ca și la traci, jurământul depus de un număr de jurători putea fi combătut printr-un număr dublu
de jurători. La origine, în epoca gentilică, grupul jurătorilor era alcătuit din rudele celui pentru
care era prestat jurământul, ulterior din grupul jurătorilor puteau face parte nu doar rudele, ci și
vecinii, adică ceilalți membrii ai obștii. Ulterior s- a statornicit principiul potrivit căruia jurătorii
trebuiau să fie de-o seamă cu cel pentru care jurau, adică să aparțină aceleiași categorii sociale,
pentru ca în final proba cu jurători să dobândească un caracter de clasă, în sensul că numai
boierii puteau fi jurători. (ceea ce reprezintă un aspect negativ pentru țărani în procesele în care
aceștia aveau ca parte adversă un boier)După întemeierea statelor feudale românești
independente, acordarea probei cu jurătoru de către domn era exprimată printr-o sintagmă, pe
care o notez, i-am dat lege. (pentru că proba cu jurători se numea lege). Partea căreia i s-a
încuviințat proba putea să ia legea, adică să accepte administrarea proba sau putea să se lepede
de lege, adică să defere proba care fusese încuviințată celeilalte părți litigante. Atunci când
domnul încuviința administrarea probei cu jurători, stabilea și numărul jurătorilor, iar în unele
situații ei erau indicați nominal (numele acestora) și atunci se numeau jurători pe răvașe. Dacă la
slavi numărul jurătorilor nu era limitat, la români numarul maxim de jurători era 48, astfel încât
dacă domnul dorea să favorizeze pe una dintre părțile litigante îi acorda de la început numărul
maxim de jurători astfel încât, cealaltă parte să nu poată face contra probei cu jurători, unde se
cerea un număr dublu.
 Depunerea jurământului avea un caracter solemn atât din punct de vedere religios, în
sensul că jurământul era depus pe Sfânta Evanghelie, cât și din punct de vedere juridic, în sensul
că era rostit în fața împuternicitului domnesc cu administrarea acestei probe. Conținutul și forma
jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale jurământului depus de către partea litigantă din
proces pentru care jurau, iar schimbarea sau omiterea unui singur cuvânt ducea la anularea
probelor. Cu toate acestea, în Transilvania exista o particularitate locală care permitea utilizarea
unor formulări echivalente și repetarea cuvintelor rostite inițial greșit.

Dacă jurământul fusese depus respectând formalitățile privind Legea Țării, împuternicitul
domnesc consemna desfășurarea administrării probei într-o așa-numită carte de jurământ, care
purta semnăturile și pecețile jurătorilor și pe care o înainta domnului pentru ca acesta să
hotărască asupra soluționării procesului. Domnul trebuia să pronunțe hotărârea în sensul celor
arătate în jurământ, iar partea care fusese sprijinită de jurători câștiga procesul (se spunea că s-a
apucat de lege sau s-a direptat).

Partea adversă însă, cea care pierduse procesul, putea cere lege peste lege, adică
contraproba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Dacă această contraprobă era
administrată respectându-se formele prescrise de Legea Țării, atunci hotărârea inițială era anulată
și se pronunța o nouă hotărâre, în acord cu noul jurământ. Cel anterior era socotit fals, iar primii
jurători erau sancționați sau globiți, adică amendați. Dacă proba cu jurători încuviințată nu putea
fi administrată, partea căreia i se acordase rămânea de lege, adică pierdea procesul.

Proba testimonială(Mărturia)

Martorii sunt persoane care, prin propriile lor simțuri (ex propri sensibus), au cunoscut
anumite fapte sau împrejurări despre care relatează în fața instanței de judecată pentru stabilirea
situației de fapt, în vederea soluționării procesului. Depozițiile martorilor se dădeau sub prestare
de jurământ în biserică, iar biserica dădea anateme asupra acelora care depuneau mărturii
mincinoase. Totuși, forța juridică sau forța probantă a probei testimoniale era inferioară probei
cu jurători și, uneori, atunci când, spre pildă, partea nu putea aduce la termen toți jurătorii (proba
cu jurători nu putea fi administrată), opera o conversiune a probei, în sensul că jurătorii prezenți
erau audiați ca martori.
 O categorie specială de martori erau aldămășarii. Ei sunt martori preconstituiți, adică
persoane care au fost prezente la încheierea anumitor contracte și asistau părțile contractante în
vederea stabilirii tuturor elementelor învoielii dintre acestea. Aldămașul este o veche instituție
tracă, anterioară răspândirii creștinismului, care are un dublu caracter: un caracter religios și un
caracter juridic. Sub aspect religios, după încheierea convenției, părțile contractante și cei care
le asistaseră (aldămășarii) invocau divinitatea prin libațiuni pentru ca aceasta să bine-cuvânteze,
să ocrotească înțelegerea părților. De la acest ritual s-a păstrat obiceiul consumării aldămașului,
adică aldămășarii beau vinul împreună cu părțile, ceea ce din punct de vedere juridic însemna
încheierea contractului (realizarea acordului de voință dintre părți) . Dacă se ivește vreun litigiu
în legătură cu interpretarea și executarea contractului, aldămășarii urmau să depună mărturie cu
privire la învoiala ce fusese realizată în prezența lor, pentru că ei știau cel mai bine care a fost
voința reală a părților la momentul încheierii contractului respectiv. Atunci când contractul era
consemnat printr-un înscris, alături de numele părților în cuprinsul înscrisului figurau și numele
aldămășarilor, fiind menționate și cele mai importante momente ale încheierii contractului la care
adălmășarii asistaseră și era totodată precizată și valoarea aldămașului consumat, precum și
partea contractantă, care suportase cheltuielile.

Probele scrise.

În procesul medieval, înscrisurile folosite ca mijloace de probă erau de două categorii:

înscrisuri oficiale, emanând de la Cancelaria domnească și înscrisuri particulare, care proveneau
de la persoane particulare. Actele domnești (înscrisurile oficiale) purtau o serie de denumiri
generice: denumirea generică de hrisov (de sorginte neogreacă), de uric (de sorginte slava veche,
paleoslava), de pravili și direse (de sorginte latină), iar înscrisurile emanând de la particulari
purtau denumirea generică de zapise.

CAPITOLUL VII

DREPTUL MEDIEVAL SCRIS

 Dreptul medieval scris consta în pravilele bisericești, hrisoavele legislative și pravilele
laice. (în ordine cronologică)

Pravilele bisericești.

Datorită organizării sale ierarhice și rolului ei de principal factor ideologic în societatea

feudală, Biserica Ortodoxă Română a fost în măsură să elaboreze norme de conduită cu caracter
general aplicate pe întregul teritoriu al țării, prin utilizarea autorității sale spirituale, dar și cu
sprijinul nemijlocit al statului feudal. La rândul lor, domnii, în scopul consolidării statului și al
centralizării puterii de stat, erau interesați să introducă noi reglementări juridice cu caracter
uniform spre deosebire de obiceiul juridic, pentru a putea depăși neajunsurile particularități
regionale ale Legii Țării.

Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, întrucât au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului și pe cheltuiala acestora. Dispozițiile din pravilele bisericești erau
obligatorii atât pentru clerici, cât și pentru mireni, adică pentru laici, atât în domeniul religios
propriu-zis, cât și în domeniul juridic. De altfel, potrivit concepției autorilor de pravile,
dispozițiile de drept civil, penal și procesual țineau tot de domeniul religios, întrucât, după
întemeiere, dar chiar și înainte de acest moment, mai exact încă din momentul organizării sale
ierarhice instituționale, Biserica Ortodoxă română s-a aflat sub autoritatea spirituală a Patriarhiei
de la Constantinopole. Domnii și mitropoliții au respectat cu strictețe o regulă demult consacrată,
conform căreia toate pravilele Bisericii Ortodoxe se întocmesc numai după izvoare bizantine.
Pe cale de consecință, pravilele noastre bisericești au fost elaborate avându-se în vedere
următoarele monumente ale legislației bizantine și următoarele lucrări juridice bizantine:

• Legislația împăratului Justinian, care cuprinde Codul (Codex), Digestele (Digesta),

Institutele (Institutiones) și Novelele (Novellae).

• Legislația dinastiei isauriene, care cuprinde Nomos Gheorghikos, legiuirea agrară

bizantină adoptată între 685 și 695 și Ecloga, adoptată în anul 726 de împărații
bizantini Leon al III-lea Isaurul și Constantin al V-lea Copronimul.

• Legislația dinastiei macedonene, care cuprindea Prohironul (Manualul de Legi),

adoptat între 870 și 878 de împăratul Vasile I Macedoneanul, apoi Epanagoga, care
este, de fapt, a doua ediție a Prohironului, adoptată între 886 și 911 de împăratul
 Vasile I Macedoneanul și de fii săi, împărații Leon și Aleandru. Precum și
Basilicalele, adoptate de împăratul Leon al VI-lea Filozoful.

• Manualele de drept bizantine – aici notăm Sintagma alfabetică a lui Matei

Vlastares, elaborată în anul 1335, Hexabiblul lui Constantin Harmenopoulos
(Armenopol), judecător la Salonic, elaborat în 1345 și Nomocanonul lui Mihail
Malaxos, o culegere de legi, cu caracter religios dar și profan elaborată în 1561-1562.

Din feudalismul timpuriu, receptarea dreptului bizantin s-a făcut pe filieră slavă, ca
urmare a pătrunderii masive a slavilor la Sudul Dunării și ruperii contactului direct al umanității
nord-dunărene cu Bizanțul. În acest context, slavona devine limba Cancelariei domnești și limba
cultului religios, precum și limba în care au fost adoptate primele pravile. Însă la jumătatea
secolului al XVI-lea, slavona a fost abandonată pentru că era străină poporului și chiar clasei
conducătoare, fiind cunoscută doar de un număr redus de clerici, în special de înalții prelați,
astfel încât limba română și-a recăpătat locul firesc în viața politică și religioasă și a devenit și
limba pravilelor care au început să fie elaborate în română.

Toate pravilele atât cele în limba slavonă, cât și cele în limba română au fost inițial
multiplicate sub formă de manuscrise pentru ca din secolul al XVII-lea să apară și pravilele
tipărite. Cele mai importante pravile în limba slavonă sunt:

• Pravila de la Târgoviște (1452) – elaborată de grămăticul Dragomir din porunca

domnului Vladislav al II-lea al Munteniei

• Pravila de la Mânăstirea Neamțului (1474) – elaborată de către ieromonahul

Ghervasie

• Pravila de la Mânăstirea Bisericani (1512)

• Pravila de la Mânăstirea Neamțului (1567)

• Pravila de la Mânăstirea Putna (1581) – această este o pravilă bilingvă (un rând în
slavonă, un rând în română)

• Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Moldovei (1618)

• Pravila de la Mânăstirea Bistrița a Olteniei (1636)

 Pravilele în limba română:

• Pravila Sfinților Apostoli (1560-1562) – tipărită de diaconul Coresi la Brașov în

perioada 1560 -1562. Este prima pravilă bisericească în limba română, denumită și
Pravila de la Ieud, după numele localității Ieud din Maramureș unde a fost descoperit
în podul unei biserici în 1921 singurul exemplar al acestei pravile care ni s-a păstrat.

• Pravilea Aleasă (1632) – elaborată în Moldova de logofătul Eustratie la 1632.

• Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică (1640) – întocmită la 1640 din porunca
domnului Munteniei Matei Basarab în două ediții identice: o ediție pentru Muntenia
prefațată de mitropolitul Teofil al Munteniei și o ediție pentru Transilvania cu o
predoslovie scrisă de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.

Conținutul și aplicarea pravilelor bisericești

Conținutul pravilelor bisericești este eterogen, deoarece, alături de textele cu caracter

juridic propriu-zis, regăsim texte din cele mai variate domenii:

• Extrase din lucrări religioase;

• Date istorice despre sinoadele bisericești și despre Sfinții Părinți ai Bisericii, autori de
pravile;

• Tabele de calculare a timpului;

• Cronici;

• Diferite formulare pentru întocmirea unor acte;

La rândul lor, dispozițiile juridice propriu-zise nu erau redate într-o formă sistematizată
pe ramuri și instituții de drept, astfel încât normele de drept civil alternează cu normele de drept
penal și cu normele de drept procesual, iar normele de drept laic alternează cu cele de drept
canonic. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal, infracțiunile erau socotite păcate, iar
pedepsele, clasificate în pedepse fizice și pedepse duhovnicești, erau socotite forme de ispășire a
păcatelor.

Prin conținutul lor mistic și prin discriminările pe care le conțin, pravilele bisericești au
avut un rol semnificativ și o contribuție decisivă la consolidarea relațiilor de producție de tip
feudal. Totodată, având în vedere izvoarele bizantine care au stat la baza elaborării lor, pravilele
bisericești au marcat a statului și dreptului românesc începutul procesului de receptare a ideilor
și instituțiilor juridice romane pe filiera mediată, indirectă a dreptului bizantin, adică așa cum
fuseseră adaptate aceste instituții la relațiile feudale bizantine.

Din acest moment și până la elaborarea Codului civil al lui Alexandru Ioan I, influența
dreptului roman asupra dreptului românesc s-a realizat pe filieră bizantină. De asemenea, dreptul
nostru scris exprimat în forma pravilelor bisericești a avut un conținut asemănător, mergând
până la identitate (Pravila de la Govora) în toate cele 3 țări românești, ceea ce ne arată unitatea
conceptuală și axiologică a dreptului nostru medieval scris, ca o continuare firească a unității
reglementate de Legea Țării.

Pravilele bisericești au cunoscut și o finalitate practică, fiind destinate a se aplica în

activitatea instanțelor de judecată, însă există puține documente care să ateste faptul că
hotărârile judecătorești erau date pe baza pravilelor, iar acest fenomen este explicabil prin
faptul că hotărârile date în materie penală sau în materia dreptului familiei, de cele mai multe ori
îmbrăcau forma orală, iar atunci când erau totuși pronunțate în scris, nu indicau textul din pravilă
pe care se întemeiau și nici părțile nu erau interesate să păstreze asemenea hotărâri, dovadă că
majoritatea lor nu s-au păstrat. Dimpotrivă, litigiile referitoare la proprietate erau soluționate
prin hotărâri pronunțate în scris și motivate cu texte din pravile (indicarea capului din pravilă),
iar părțile aveau tot interesul să păstreze asemenea hotărâri, întrucât ele reprezentau titluri de
proprietate pentru cei implicați în procesele respective, dovadă că asemenea hotărâri ni s-au
păstrat, iar în cuprinsul motivării soluției este indicat și textul din pravila pe care se bazează
hotărârea respectivă. Un exemplu celebru este un hrisov din vremea domnului Alexandru Iliaș,
cuprinzând hotărârea pronunțată în procesul dintre Florica și Maria. Florica este fiica legitimă a
lui Mihai Viteazul, iar Maria era fiica sa naturală. Acest litigiu a fost câștigat de Florica, iar în
cuprinsul hotărârii este indicat în mod expres capul de pravilă, adică textul din pravilă pe care se
întemeiază hotărârea respectivă.
 Hrisoavele legislative.

Hrisoavele domnești erau la origine acte cu caracter individual de aplicare a dispozițiilor

Legii Țării la cazuri particulare, însă la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al
XVII-lea, au început să apară hrisoavele legislative, adică hrisoavele domnești care conțin
norme juridice, altfel spus, reguli cu caracter general aplicabile tuturor supușilor și pe întregul
teritoriu al țării.

Printre primele hrisoave legislative se numără și așezământul lui Mihai Viteazul din
1595, amplu cercetat și analizat în literatura noastră de specialitate și despre care mulți autori au
afirmat că este actul prin care s-a dispus legarea de glie a țăranilor dependenți în Muntenia.
Acesta, în realitate, nu a realizat legarea de glie a țăranilor dependenți, ci a modificat dispozițiile
Legii Țării, care, printr-o practică anterioară, statornicită cutumiar probabil la mijlocul secolului
al XVI-lea, îi legase de glie pe țăranii dependenți. În acest context, dat fiind caracterul
imprescriptibil al rumâniei (stării de dependență de tip feudal), Legea Țării prevedea că rumânul
fugit de pe moșia pe care era alipit (legarea de moșie în latină se numește glebae ad scripti )
putea fi urmărit de stăpânul lui și readus cu forța pe moșie, iar cei pe ale căror moșii fugiseră
respectivii rumâni aveau obligația corelativă de a-i preda stăpânilor lor. În contextul în care, în
1595, Muntenia fusese invadată de armatele otomane, Mihai Viteazul, pentru a-i favoriza pe
boierii craiovești și pe ceilalți boieri olteni care reprezentau principalii lui susținători atât din
punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere politic, stabilește prin acest așezământ
fiecare pe unde va fi, să fie rumâni pe/în veci. Altfel spus, dreptul de urmărire nu se mai putea
exercita față de țăranii dependenți fugiți din calea invaziei otomane de pe moșiile din stânga
Oltului pe moșiile din dreapta Oltului (adică în Oltenia), ei rămânând legați de moșie pe gliile
moșierilor olteni, și nu mai pot fi readuși cu forța pe moșia pe care fuseseră inițial legați.

Tot în scopul favorizării boierilor olteni, Mihai Viteazul a creat o nouă categorie de țărani
dependenți, așa-numiții rumâni de legătură. Este vorba despre țăranii liberi care au fugit tot pe
moșiile din dreapta Oltului și care, prin efectul acestui așezământ, devin țărani dependenți și sunt
legați de glie pe acele moșii din dreapta Oltului.

Dispoziții asemănătoare au fost adoptate și în Moldova în timpul domniilor lui Ștefan

Tomșa și Miron Barnovschi. Intervențiile domnilor în materie legislativă s-au înmulțit în secolul
al XVII-lea- XVIII pe măsura întăririi puterii domnești și centralizării statului feudal.
 Pravilele laice.

Ele au fost adoptate la mijlocul secolului al XVII-lea, aproape simultan în Moldova și

Muntenia, ca o necesitate pentru domni de a interveni rapid, reglementând diversele domenii ale
vieții sociale, în raport de cerințele practice. De asemenea, așa cum ne arată cronicarul Grigore
Ureche, pentru boieri pravilele laice au reprezentat mijloace (instrumente) juridice de limitare a
puterii domnești (și zice Grigore Ureche: acolo unde nu sunt pravile, din voia domnilor multe
strâmbătăți se fac; de asemenea, Grigore Ureche mai zicea doar un ignar putea să scrie Cursul
cu zâmbete și să creadă că surprinde întreaga amplă și vastă esență a materiei de ISDR).

În Moldova la 1646, din porunca domnului Vasile Vodă Lupu, logofătul Eustratie a
elaborat Cartea românească de învățătură care este prima legiuire cu caracter laic din istoria
dreptului românesc. Titlul acestei lucrări este semnificativ din cel puțin două aspecte. În primul
rând, el arată că acest demers legislativ este o inițiativă românească, iar izvoarele străine care au
fost avute în vedere la întocmirea pravilei au fost apropriate într-o viziune proprie, astfel încât
această lucrare nu are caracterul unei compilații după legiuiri și manuale de drept străin, ci este o
operă de sinteză cu numeroase trăsături originale. În al doilea rând, termenul de învățătură din
cuprinsul titulaturii acestei lucrări nu are sens didactic, ci are un sens juridic, adică învățătura
înseamnă porunca domnească, dispoziție cu caracter obligatoriu care atrage o sancțiune (urgia)
domnească, aplicată tuturor acelor care nu ascultă de astfel de învățături.

Izvoarele pravilelor lui Vasile Lupu au fost Nomos Ghiorghikos (legiuirea agrară
bizantină, adoptată, așa cum v-am mai spus, între 685 și 695 în timpul domniei împăratului Leon
al III-lea Isaurul) și apoi o lucrare celebră în epocă, intitulată Praxis et teoriae criminalis, scrisă
de un vestit penalist italian, pe numele lui Prospero Farinacci, latinizat Francicus.

În Muntenia (Țara Românească) , din porunca domnului Matei Basarab, un călugăr erudit
pe numele lui Daniil Panoneanul, care, urcând treptele ierarhiei bisericești, avea să ajungă
mitropolit al Transilvaniei, a elaborat în 1652 Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită la
Târgoviște și cu o predoslovie (cuvânt-înainte) a mitropolitului Ștefan al Munteniei. Și titlul
acestei pravile este semnificativ, pentru că exprimă același scop, și anume influențarea
comportamentului uman prin dispoziții legale noi. Conținutul pravilei lui Matei Basarab este
mai amplu decât acela al pravilei din Moldova, întrucât el cuprinde o versiune adaptată a Cărții
românești de învățătură, la care se adaugă traducerea în limba română a Nomocanonului lui
Mihail Malaxos, iar în partea finală, Îndreptarea legii conține o serie de probleme de interes
general din cele mai diverse domenii (medicină, gramatică, filosofie), alături de probleme de
ordin canonic.

Pravilele au o structură bipartită, iar cuprinsul lor juridic sunt asemănătoare și se referă cu
precădere la două domenii: reglementarea relațiilor sociale din agricultură și sancționarea
faptelor penale. Instituțiile de drept civil și de drept procesual ocupă un loc restrâns în economia
acestor pravile. Totodată, dispozițiile juridice din pravile sunt structurate în pricini (secțiuni),
glave (capitole) și zaciale (articole).

Partea întâi a pravilelor reglementează relațiile feudale de agricultură, consacrând

următoarele aspecte:

• Legarea de pământ a țăranilor dependenți

• Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe țăranii fugiți și a-i readuce pe moșii

• Interdicția pentru ceilalți boieri și mânăstiri de a-i primi pe fugari și obligația de a-

i preda stăpânilor lor

• Obligațiile de plată ale rentei feudale pe care țăranii dependenți le aveau față de
boieri și față de mânăstiri și dreptul acestora din urmă de a-i pedepsi pe țăranii
aserviți care nu-și executau respectivele obligații

• Norme care reglementau paza hotarelor, a recoltelor și a bunurilor agricole

• Norme privind creșterea vitelor, împărțirea recoltelor și a bunurilor agricole,

schimburile de terenuri și construirea pe terenul unei alte persoane, evident cu
acordul acelei persoane

Partea a doua a pravilelor reglementează instituțiile de drept civil, penal și procesual.

Materia persoanelor.

În materia persoanelor, persoanele fizice erau denumite obraze și se clasificau în slobozi

și robi. Majoratul era fixat la 25 de ani, însă răspunderea pentru faptele proprii intervenea la 18
ani.
 Căsătoria, familia și rudenia erau reglementate pe baza acelorași principii ca în pravilele
bisericești. Căsătoria era precedată de logodnă (instituție preluată din dreptul bizantin) și
conferea soțului puterea maritală asupra soției, precum și un drept de corecție ce merge până la
pedepsirea fizică a soției și la închiderea ei. Desfacerea căsătoriei se făcea prin moartea unuia
dintre soți, prin repudiu sau prin divorțul pronunțat prin hotărâre judecătorească. Pravilele
recunoșteau și un anumit efect al concubinajului, astfel încât concubina infidelă își pierdea
averea, analog cu pierderea zestrei de către femeia adulterină. Sunt reglementate și instituția
adopției și a tutelei.

Materia bunurilor. În materia bunurilor, este protejată proprietatea imobiliară.

Uzucapiunea este recunoscută, iar acțiunea în revendicare putea fi intentată oricând. În plus, se
făcea distincție între bunurile ce formrează obiectul proprietății reglementate de dreptul laic și
bunurile considerate sfințite ce se bucurau de protecție specială, conform prevederilor dreptului
canonic.

Materia succesiunilor. În materia succesiunilor, moștenirea putea fi deferită prin

testament întocmit în formă scrisă (zapis) sau în formă orală (testament cu limbă de moarte) sau
putea fi deferită potrivit legii (moștenire ab intestat). Mai mult, este introdusă și o sancțiune, și
anume nedemnitatea succesorală pentru asasin și pentru fiii acestuia la moștenirea celui
asasinat.

De asemenea, sunt prevăzuți, drept moștenitori legali, descendenții și ascendenții până la

gradul IX, precum colateralii până la gradul IV. Copiii naturali vin doar la succesiunea mamei și
sunt reglementate rezervele succesorale, cuantumul rezervei disponibile copiilor (succesori
rezervatari) fiind stabilit în funcție de numărul acestora.

Materia obligaților. În ceea ce privește materia obligațiilor, aceasta era reglementată pe

baza principiului răspunderii individuale, iar principalele izvoare de obligații erau tocmelile
(contractele) și delictele. În plus, reținem că pentru validitatea contractelor se cerea ca voința
părților contractante să nu fie viciată prin violență (silă) sau prin dol (amăgire). De asemenea,
actele juridice puteau fi încheiate și prin mandatari sau reprezentanți convenționali ai părților
(pristavi, ispravnici). Totodată, principalele contracte reglementate de pravile sunt vânzarea,
închirierea, împrumutul și donația. Se menține același sistem de garanția ca în Legea Țării
(zălogul și chezășia).
 Materia dreptului penal. Materia dreptului penal este foarte amplu reglementată.
Infracțiunile erau denumite vini/greșeli și erau clasificate după gradul lor de periculozitate
socială în vini mari și vini mici. Infracțiunea flagrantă era denumită vină de față și arătată.
Pentru prima dată în dreptul nostru la clasificarea infracțiunii se aveau în vedere poziția
subiectivă a infractorului (gândul făptașului), apoi momentul și locul săvârșirii faptei.

Este important de reținut că sunt introduse instituții noi în materie penală, precum
tentativa, concursul de infracțiuni, complicitatea și recidiva. De asemenea, sunt reglementate
cauzele care înlătură răspunderea penală, și anume nebunia, legitima apărare, ordinul
superiorului, vârsta sub 7 ani. Sunt reglementate cauzele care atenuează răspunderea penală
(circumstanțe atenuante): bătrânețea, vârsta sub 10 ani, mânia, beția. Totodată, sunt
reglementate cauzele care agravează răspunderea penală (circumstanțe agravante): calitatea de
boier (la infracțiunea de viclenie).

Sistemul sancționator. Este în linii generale același. Astfel, erau prevăzute pedeapsa cu
moartea sub diferite forme, alte pedepse fizice, pedepse privative de libertate (temnița, ocna,
surghiun la mânăstire), pedepse cu caracter religios (anatema, interdicția de a intra în biserică,
neîngroparea), pedepse infamante, pedepse pecuniare. Totodată, se introduce pe lângă pedepsele
principale și pedeapsa complementară a confiscării averii, în cazul infracțiunilor grave, precum
este hiclenia.

Pravilele prevăd că judecătorul are o largă posibilitate de apreciere (voința județului este
foarte largă), în sensul că judecătorul poate să schimbe pedeapsa aplicată sau poate să dispună
iertarea de pedeapsă. Sistemul sancționator are și un vădit caracter discriminatoriu, în sensul că
pravilele recomandă ca pedepsele fizice să nu se aplice boierilor și clericilor și, chiar dacă ele se
aplicau totuși, să fie înlocuite cu pedepse privative de libertate sau pedepse pecuniare.
Dimpotrivă, pravilele precizează că pedepsele fizice urmau să se aplice membrilor categoriilor
sociale inferioare.

Materia procesuală. Pe plan procesual, existau două categorii de instanțe: laice și

ecleziastice. Nu funcționa principiul specializării instanțelor, astfel încât acestea aveau o
competență generală atât în materie civilă, cât și în materie penală. De asemenea, nu erau
cunoscute căile de atac, însă cel nemulțumit de hotărârea de o instanță putea să se adreseze
instanței superioare. Nu exista principiului autorității lucrului de judecat, însă erau recunoscute
anumite termene de prescripție a dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește materia penală, acțiunea putea fi promovată de victima faptei penale,
dar și de alte persoane cărora legea le acorda legitimarea procesuală activă, precum părintele
(putea introduce act penal pentru copii), stăpânul (pentru slugă), soțul (pentru soție), egumenul
(pentru monah), dascălul (pentru ucenic).

Mijloace de probă. Acestea erau proba testimonială (forța sa era diferită în funcție de
poziția socială a martorului – boierii erau crezuți mai mult atunci când erau audiați),
jurământul, înscrisurile, prezumțiile (denumite presupusuri, semne, înțelesuri).

În materie penală, în absența altor dovezi privind săvârșirea faptei, era admisă tortura ca
instrument procedural pentru a smulge mărturisirea învinuitului.

CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA DE STAT ȘI DREPUL

ÎN TIMPUL REGIMULUI FANARIOT

-Informații cu caracter general-

Regimul fanariot a fost instaurat în 1716 în Muntenia și în 1711 în Moldova și a durat

până la revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821. Evoluția istorică a acestui regim fanariot are
două etape: prima etapă de la 1711/1716 până la 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainargi) și a doua
etapă de la 1774 până la 1821.

Prima etapă a regimului fanariot reprezintă apogeul dominației otomane asupra țărilor
române, marcat de un monopol otoman strict asupra comerțului exterior al acestora, în sensul că
țările române nu puteau exporta produse agricole (acestea erau principalul obiect de export)
decât pe piețele Imperiului Otoman și numai la prețuri mult sub valoarea acelor mărfuri care erau
exportate. Această etapă a regimului fanariot se caracterizează printr-o fiscalitate excesivă și prin
creșterea exponențială a obligațiilor fiscale pe care țările române le aveau față de Poartă, cu
precădere haraciul (tributul) și tuturor celolalte contribuții.

Cea de-a doua etapă a regimului fanariot se caracterizează printr-o relaxare a dominației
otomane datorită declinului accentuat al Imperiului Otoman, coroborat cu creșterea influenței
ruse asupra țărilor române, acestea urmărind, sub pretextul apărării ortodoxiei, instaurarea
propriei dominației asupra Moldovei și Munteniei. Cea de-a doua etapă a regimului fanariot se
caracterizează prin înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului exterior al țărilor
române, astfel încât acestea pot exporta la prețurile pieței oriunde în Europa și la prețul pieței.
Exporturile de cereale și alte produse agricole cunosc o creștere exponențială, iar țările române
devin astfel grânarul Europei. Aceasta însă i-a determinat pe boieri, care erau principalii
producători de produse agricole, să urmărească creșterea producției, care însă, le epoca
respectivă, nu se putea face decât pe căi extensive, adică prin creșterea suprafeței cultivate sau a
volumului de muncă desfășurat în agricultură.

Evoluția dreptului în prima etapă a regimului fanariot.

În această perioadă, activitatea de legiferare a fost redusă pentru că perioada în cauză a

fost apogeul dominației otomane și totuși în această perioadă sunt adoptate pravile noi:

1) Nomocanonul lui Gheorghe Trapezunt sau Trebizonda (1730) – a fost elaborat în

limba neogreacă în Muntenia din porunca domnului Nicolae Mavrocordat, o lucrare de drept
canonic.

2) Manualul de legi – din porunca domnului Ștefan Nicolae Racoviță, Mihail Fotino
întocmește așa-numitul Manual de legi, o lucrare proiectată în 3 volume, conținând drept laic și
drept canonic și ale cărei dispoziții sunt sistematizate într-o manieră modernă pe ramuri și
instituții de drept. La elaborarea manualului, Mihail Fotino a avut ca izvoare Legea Țării, precum
și izvoare bizantine, precum Nomos Gheorghikos, Bazilicalele, Sintagma alfabetică a lui Matei
Vlastares și Hexabiblul lui Constantin Harmenpoulos (Armenopol). În ceea ce privește
conținutul, lucrarea lui Fotino este prima pravilă din istoria dreptului românesc care conține
dispoziții de drept comercial.

Pe fondul creșterii influenței rusești asupra țărilor române, este tradusă și publicată în
ambele țări române legiuirea Ecaterinei a II-a cea Mare, împărăteasa Rusiei, însă, sub aspectul
evoluției dreptului, în prima etapă a regimului fanariot este dominată de activitatea reformatoare
a celui mai important domn fanariot, și anume Constantin Mavrocordat, o persoană extrem de
erudită, care a condus cele două țări române alternativ, având în total 10 domnii (6 în Muntenia
și 4 în Moldova), totalizând 32 de ani de domnie într-o epocă în care durata medie a unei domnii
era de 2 ani și jumătate. El a guvernat în spiritul absolutismului iluminat după modelul celorlalți
monarhi europeni și a întreprins în ambele țări române importante reforme care au dus la
modernizarea instituțiilor statului și trecerea de la relațiile de producție de tip feudal, la relațiile
de tip capitalist în agricultură cu mult timp înainte ca reforme similare să se realizeze în celelalte
state europene.

Reformele cuprinse de Mavrocordat până în 1740 au fost sintetizate de acesta într-un

așezământ adoptat în același an, pe când era domn al Munteniei, și publicat în 1742 în revista
Mercure de France. Principalele dispoziții ale așezământului sunt următoarele:

1) o reformă în materia bisericii constând în scutirea de dări a preoților și a mânăstirilor,

limitarea dreptului de judecată a clerului și înființarea epitropiilor, însărcinate cu administrarea
averilor mânăstirești.

2) o reformă privind boierii și astatutul lor juridic, adică adoptarea unui nou statut al
boierimii, potrivit căruia calitatea de boier decurgea exclusiv din îndeplinirea unei slujbe în
cadrul aparatului de stat și nu mai era condiționată de stăpânirea unei moșii. În raport cu slujba
deținută, boierii erau împărțiți în două categorii: boieri veliți (marii dregători și urmașii lor,
denumiți neamuri, care erau scutiți de plata tuturor dărilor) și boieri mazili (ceilalți dregători
care erau scutiți de plata unor dări).

3) O reformă administrativă – introducerea la conducerea județelor și a ținuturilor a 2

ispravnici: un ispravnic cu atribuțiuni administrative, celălalt cu atribuțiuni judecătorești
(începutul separării puterii în stat) și introducerea sistemului remunerării tuturor dregătorilor
pentru slujbele lor, dintr-un fond special denumit casa răsurilor. În acest fel, se preveneau
abuzurile dregătorilor.

4) O reformă fiscală – consta în suprimarea unor dări și unificarea tuturor celorlalte dări
într-un impozit unic, denumit sama obștească, plătibil în 4 sferturi. Ulterior, cuantumul acestui
impozit a crescut până la 12 sferturi, adică practic impozitul s-a triplat.
 5) O reformă socială – interzicerea strămutării țăranilor dependenți de pe moșii și
obligația acestora de a lucra pentru boieri în executarea rentei în muncă, fără a se preciza însă
numărul de zile de muncă, ceea ce a generat grave și numeroase abuzuri din partea stăpânilor de
moșii, și anume a boierilor și a mânăstirilor. Consecințele acesteia au fost dramatice, în sensul că
s-a declanșat un fenomen de bejenie în masa țăranilor dependenți care fug de pe moșii,
refugiindu-se, mulți dintre ei, la Sudul Dunării în Imperiul Otoman, unde, surprinzător, regimul
fiscal era mai blând.

În perioada 1741-1746 s-a ajuns în Muntenia la înjumătățirea numărului țăranilor

(birnicilor), ceea ce amenința baza fiscală a statului și atunci, la 1 martie 1746, pe când era domn
tot în Muntenia, Constantin Mavrocordat a dat un nou așezământ care prevedea iertarea de
rumânie a țăranilor dependenți, pe baza unor certificate de iertare de rumânie eliberate de către
Divan (mă refer la țăranii dependenți care se întorceau în țară) și li se acordau o serie de facilități
sau înlesniri. Mai întâi, scutirea de dări timp de 6 luni, ulterior, plata unei dări în cuantum de 5
taleri, plătibilă în 4 sferturi. În al treilea rând, posibilitatea de a se așeza pe orice moșie, nu
neapărat pe aceea de pe care fugiseră,fără ca foștii lor stăpâni să-i mai poată urmări, apoi
obligația de a-i munci 6 zile de an pentru boieri sau mânăstire, în funcție de moșia pe care se
așeza și de a dijmă boierilor pe a căror moșie s-au așezat.

Aceasta însă are un viciu juridic, despre care unii autori au spus că ar fi fost voit, și
anume nu se preciza data până la care țăranii dependenți fugiți trebuiau să se întoarcă pentru a
beneficia de prevederile așezământului, ceea ce a accentuat fenomenul bejeniei în loc să-l
diminueze, pentru că țăranii fugeau mai abitir de pe moșii pentru a se întoarce și de a beneficia
de prevederile acestui așezământ, motiv pentru care la 5 august 1746, Mavrocordat a emis un alt
așezământ (acesta conține dispoziții clare)vprin care a dispus desființarea rumâniei în Muntenia,
stăpânii fiind invitați să-i elibereze pe țăranii dependenți fără plată. În caz contrar, aceștia din
urmă, având posibilitatea de a-și răscumpăra libertatea, plătind o sumă fix de 10 taleri.

Un așezământ asemănător a dat Mavrocordat și în Moldova la 1 iunie 1749, prin care se

prevedea liberarea gratuită, necondiționată a veciniilor, adică a țăranilor dependenți din
Moldova.

Importața reformelor
 Reformele instituționale ale lui Mavrocordat au contribuit în mod esențial la
modernizarea statului, în cadrul procesului de trecere al țărilor române de la societatea feudală
la societatea capitalistă, iar reforma sa socială a dus la desființarea relațiilor de producție de tip
feudal din agricultură. Este una dintre primele reforme de acest gen întreprinse în Europa. Sub
acest aspect, Mavrocordat a devansat pe mulți alți conducători europeni, care, în spiritul
absolutismului iluminat, au desființat în țările respective relațiile de producție de tip feudal.

Înainte de Mavrocordat, raporturile dintre boieri și mânăstiri pe de-o parte și țăranii

dependenți pe de altă parte, aveau o bază legale, adică își aveau temeiul juridic în Legea Țării și
în pravile, dar prin așezămintele din 1746 și 1749, starea de dependență feudală a rumânilor,
respectiv a vecinilor a fost desființată, foștii țărani dependenți devenind țărani clăcași. Statutul
juridic al clăcașilor rezulta dint contractele pe care aceștia le încheiau cu boierii și cu mânăstirile,
ca urmare statutul juridic al acestora nu mai are o bază legală, ci o bază contractuală. Prin
urbariile succesive care i-au urmat lui Mavrocordat, s-a prevăzut că numărul zilelor de clacă
urma a fi stabilit prin învoirile dintre stăpânii de moșii (boieri, mănăstiri) și clăcași. Clăcașii nu
mai erau legați de glie, dar erau legați de sat, pe care nu-l puteau părăsi până când nu-și
îndeplineau obligațiile contractuale, decât cu încuviințarea stăpânului moșiei pentru care lucrau.
În caz contrar, acesta avea dreptul de a-i readuce în sat manu militari (cu forța armelor). Unele
urbarii, precum și pravilele adoptate în cea de-a doua fază a epocii fanariote, stabileau un număr
minim, respectiv un număr maxim de zile de clacă, adică zile de muncă, dar și nartul (cantitatea
de muncă care urma a fi prestată într-o zi de calcă).

În ciuda acestei reforme sociale, statutul țăranilor dependenți, deveniți clăcași nu a

cunoscut decât o îmbunătățire de iure, în sensul că eu nu mai erau dependenți. De facto, situația
lor s-a înrăutățit, căci dacă anterior lui Mavrocordat, Legea Țării și altele prevedeau un număr fix
de zile de muncă în cadrul rentei, după Mavrocordat, boierii și mânăstirile puteau impune
clăcașilor prin contractele încheiate cu aceștia (care erau ceea ce numim noi astăzi contracte de
adeziune – contracte pe care clăcașii nu le puteau negocia) un număr excesiv de zile de clacă,
ceea ce se și întâmpla, întrucât boierii și mânăstirile erau interesate să crească producția agricolă
pe căi extensive (prin creșterea numărului de zile de muncă). Mai mult, după reformele lui
Mavrocordat, starea de dependență de tip feudal nu a încetat complet, rămânând două categorii
sociale, și anume scutelnicii și poslușnicii, care se aflau în stare de dependență personală în
raport cu boierii și mânăstirile și care aveau obligații fiscale numai față de aceștia, nu și față de
stat. Scutelnicii erau ce care îndeplineau în cadrul curților boierești și mânăstirești meserii, adică
servicii, având ca obiect munca fizică, care necesitau o anumită calificare, iar poslușnicii erau
aceia care îndeplineau munci necalificate.

Evoluția dreptului în cea de-a doua fază a regimului fanariot.

Legiuirile adoptate în această perioadă prezintă, în raport cu cele anterioare, o serie de

importante particularități atât sub aspectul conținutului, cât și pe planul formei lor. Sub aspectul
conținutului, izvoarele bizantine au pierdut în favoarea codurilor burgheze moderne ale Europei,
ponderea importanței pe care au avut-o odinioară în elaborarea pravilelor. Totodată, noile legiuiri
au realizat o codificare a Legii Țării și sistematizarea dispozițiilor acesteia, pe ramuri și instituții
de drept.

De asemenea, pe planul formei, în procesul de elaborare a acestor acte normative se

înregistrează progrese semnificative în ceea ce privește tehnica de reglementare juridică. O altă
caracteristică este redactarea acestor pravile în versiuni bilingve, adică atât în limba română cât
și în limba neogreacă.

O atenție specială a fost acordată procedurii de judecată, fapt explicabil prin consecințele
pe care le-a avut asupra țărilor române tratatul de la Kuciuk-Kainargi care, a înlăturat monopolul
otoman asupra comerțului exterior al Moldovei și al Munteniei, acestea fiind atrase în circuitul
economic european, devenind cele mai mari exportatoare de grâne și de produse agricole din
Europa. În raporturile comerciale ale țărilor române cu statele Europei, a crescut exponențial și în
acest context au apărut litigii comerciale între autohtoni și resortisanții acelor țări din Europa.
Aceștia din urmă ar fi putut, așa cum o făceau în Imperiul Otoman, care aflat într-un proces de
decădere politică și economică ireversibil, devenise bolnavul Europei, intrând sub dominația
marilor puteri europene , să invoce și în țările române imunitatea de jurisdicție (adică cereau ca
judecarea proceselor să nu se facă de către instanțele otomane după procedura otomană) și să
soluționeze litigiile pe care le aveau cu autohtonii de către misiunea diplomatică a statului căruia
îi aparțineau, pe motiv că procedura de judecată era înapoiată, iar instanțele erau religioase, ceea
ce însemna o gravă știrbire adusă suveranității Imperiului Otoman. Pentru a nu se proceda așa în
țările române în 1775, printr-o condică denumită Pravilniceasca Condică, intrată în vigoare în
1480, a fost institut un sistem de organizare a instanțelor modern, și o procedura civilă
modernă, comparabile cu cele ale statelor europene, evitându-se astfel aplicarea imunității de
jurisdicție. Totodată, prin acest demers legislativ, s-a dorit a se sublinia că Muntenia și Moldova
sunt țări creștine, nu musulmane, și că sunt entități statele distincte și nu părți integrante ale
Imperiului Otoman.

Pravilele adoptate în cea de-a doua parte a regimului fanariot sunt susceptibile de mai
multe clasificări. Prima clasificare este acea în nomocanoane și legiuiri laice bizantine și
respectiv legiuiri laice(pravile) noi. Legiuirile noi, la rândul lor, se clasifică în legiuiri care nu
au fost oficial promulgate, rămânând la stadiul de lucrări cu caracter privat, dar care s-au
aplicat în practica instanțelor de judecată, datorită valorilor juridice și legiuiri care au fost
promulgate de către domn. La rândul lor, aceasta din urmă categorie de legiuiri se clasifică în
legiuiri cu caracter de cod și legiuiri cu caracter de legi speciale.

Nomocanoanele și legiuirile laice bizantine.

În această categorie intră Nomocanonul lui Antim Ivireanul, intitulat Capetele de porunci,
având două ediții: una apărută în 1714 și una apărută în 1785.

A doua legiuire este o traducere în limba română a Hexabiblului lui Constantin

Harmenopoulos, realizată de către marele paharnic și pravilist Toma Carra.

Legiuirile noi care nu au fost promulgate oficial.

Aici se includ două lucrări. Prima, Pandectele lui Toma Carra, o lucrare elaborată în
1806 din ordinul domnitorului Alexandru Moruzi, proiectată în 3 părți: prima parte este intitulată
Despre persoane, a doua parte este intitulată Despre lucruri, iar a treia parte este intitulată
Despre Acțiuni, după modelul institutelor lui Gaius, însă, din păcate, din cauza morții sale
premature, marele paharnic nu a reușit să elaboreze din această lucrare decât prima parte (Despre
persoane).

A doua lucrare o reprezintă Manualul juridic al lui Andronache Donici, elaborat la 1814
(la foarte scurt timp după codul napoleon-1804- și codul civil austriac-1811-) de către unul dintre
cei mai mari praviliști români; lucrarea nu a fost însă sancționată, promulgată oficial de domnul
Moldovei, Scarlat Callimachi, din două considerente: primul, Andronache Donici era un
reprezentant al mișcării cărvunarilor, mișcare care viza eliberarea și unirea țărilor române,
inspirată din mișcarea carbonarilor din Italia, deci el se afla în dizgrația domnului Scarlat
Callimachi, domn fanariot. Al doilea motiv a fost acela că Andronache Donici se afla în rivalitate
cu un alt mare pravilist al epocii, dar care nu era român; este vorba despre Christian
Flechtenmacher, care era unul dintre favoriții domnului Scarlat Callimachi. Însă, foarte
important, Manualul juridic al lui Andronache Donici reprezintă primul Cod civil român, fiind
o lucrare de o excepțională valoare științifică, motiv pentru care a fost aplicată în practica
instanțelor de judecată în mod constant, fiind abrogată abia la intrarea în vigoare a celui de-al
doilea Cod civil românesc, anume Codul civil al lui Alexandru Ioan I.(1865)

Legiuirile noi promulgate oficial și care au avut caracter de cod

Sunt în număr de trei: Pravilniceasca Condică, Codul Callimach (Condica țivilă a Moldovei) și
Legiuirea Caragea.

Pravilniceasca Condică

A fost elaborată în 1775 din ordinul domnului fanariot Alexandru Ipsilanti, însă din cauza
opoziției Imperiului Otoman, a intrat în vigoare abila la 1780. Această legiuire este o lucrare
bilingvă cu două variante: varianta în limba română denumită Mica rânduială juridică și
varianta în limba neogreacă, intitulată Sintamation Nomikon. Izvoarele acestei pravile au fost
Legea Țării, Basilicalele, Povețele (jurisprudența), precum și doctrina juridică modernă, cu
precădere lucrările lui Montesquieu și Beccaria. Nu se cunoaște cu exactitate autorul aceste
pravile, însă autorul prezumat este Ienăchiță Văcărescu, singurul cărturar al acelei epoci în
măsură să cunoască atât dreptul obișnuielnic, cât și dreptul bizantin, jurisprudența, precum și
doctrina modernă. Pravilniceasca Condică s-a aplicat în Muntenia, fiind abrogată de facto prin
intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea și de iure prin intrarea în vigoare a Codului civil al lui
Alexandru Ioan I

Codul Callimach

Codul Callimach, denumit și Condica țivilă a Moldovei, întocmită, așa cum arată și
numele, din inițiativa domnului fanariot Scarlat Callimachi, care în 1813 a alcătuit două comisii
de juriști ce urmau a redacta cele două variante ale codului (în limba română și în limba
neogreacă), după cum urmează. Prima comisie de juriști pentru elaborarea variantei în limba
română a fost alcătuită din Christian Flechtenmacher, Petrache Asachi și Damaschin Bojiincă, iar
a doua comisie a fost constituită pentru redactarea variantei în limba neogreacă și era alcătuită
din Christian Flechtenmacher, Anania Cuzanos și Andronache Donici. Izvoarele pravilei au fost
Legea Țării, dreptul bizantin, Codul civil francez al lui Napoleon I de la 1804 și Codul civil
austriac de la 1811, care la rândul său era inspirat tot din Codul civil francez.

Codul Callimach cuprinde 2032 de articole, fiind structurat într-o parte introductivă cu 24
de articole și alte 3 părți intitulate Dritul persoanelor, Dritul lucrurilor, Înmărginirile ce
privesc dritul persoanelor, dimpreună cu al lucrurilor. La acestea se mai adaugă două anexe,
conținând regulile aplicabile concursului creditorului și licitațiile. În partea introductivă a
pravilei, există o prevedere extrem de importantă, prin care Legea Țării, adică dreptul nostru
obișnuielnic, era declarată dreptul comun în toate materiile, adică, în acele domenii care nu erau
supuse reglementării prin pravilă, se aplică dispozițiile Legii Țării.

Legea Caragea

A fost elaborată în 1818 din porunca domnului Munteniei, Ioan Gheorghe Caragea de
către doi juriști eminenți: Atanasie Cristopol și logofătul Nestor. Acesta din urmă era mare
logofăt al dreptății, adică un fel de ministru al justiției (chiar asta era) și primul român profesor
de drept la școala domnească. Proiectul acestei pravile întocmite de cei 2 juriști, pe care i-am
menționat, a fost revizuit apoi de către stolnicii Constantin și Ionița Bălăceanu și a intrat în
vigoare în 1819. Spre deosebire de Codul Callimach, care are un caracter omogen, Legiuirea
Caragea are un caracter eterogen, fiind structurată în 6 părți:

• Partea I – Despre obraze, conține reglementările privind materia persoanelor

• Partea a II-a – Despre lucruri, conține reglementările materiei bunurilor

• Partea a III-a – Despre tocmeli, conține reglementările privind materia contractelor

• Partea a IV-a – Despre daruri și moșteniri, conține reglementările despre materia

succesiunilor și a liberalităților

• Partea a V-a – Despre vini, conține reglementări de drept penal

• Partea a VI-a – Despre ale judecăților, conține reglementări de drept procesual.

 De aceea are un caracter eterogen, pentru că primele 4 părți alcătuiesc un Cod civil,
partea a V-a reprezintă un Cod penal, iar partea a VI-a reprezintă un Cod de procedură.

Legiuirile noi promulgate oficial și având un caracter special.

Menționăm aici cu titlu de exemplu Sobornicescul hrisov, adoptat în 1785 de către

domnul Alexandru Mavrocordat, care cuprinde în realitate două hrisoave: unul dat la 14 august,
prin care domnul invită boierii să nu mai folosească cu silnicie acte meșteșugite, adică falsificate
de danie, vânzare sau schimb, pentru acapararea pământurilor țăranilor, însă utilizarea anterioară
a acestor acte nu era pedepsită, ele fiind pe cale de consecință în mod implicit validate. Al doilea
hrisov dat pe 12 septembrie, care interzicea vânzarea separată a membrilor familiilor de robi
țigani, în scopul menținerii unității acestor familii.

Un alt exemplu de legiuiri speciale sunt ponturile sau urbariile, acte promulgate de către
domnii fanarioți pentru reglementarea relațiilor dintre țăranii clăcași și stăpânii de moșii, cel mai
important fiind Pontul Boierescului, adoptat de către domnul fanariot Alexandru Moruzi, în anul
1805.

PRINCIPALELE INSTITUȚII REGLEMENTATE DE PRAVILELE

DIN CEA DE-A DOUA PERIOADĂ A REGIMULUI FANARIOT

Instituția proprietății.

Dreptul de proprietate a evoluat în cadrul unui proces istoric de trecere de la proprietatea

divizată de tip feudal la proprietatea absolută, specifică epocii capitaliste moderne. Primul pas în
acest proces fusese făcut încă din prima etapă a regimului fanariot de către domnul Constantin
Mavrocordat, care, prin reforma sa socială, a suprimat dreptul legal de folosință al țăranilor
dependenți asupra unei părți din moșii, astfel încât dreptul de proprietate al stăpânilor de moșii
devine un drept absolut. Ulterior, legiuirile adoptate în cea de-a doua etapă a regimului fanariot
au statuat în mod expres că atributele dreptului de proprietate (usus, fructus, abusus) puteau fi
împărțite, potrivit vechiului sistem, între două persoane din care una să aibă dritul ființei
lucrului, adică abusus, iar cealaltă să aibă dritul folosului lucrului, adică usus și fructus, dar
atributele proprietății pot fi reunite și asupra aceleiași persoane, situație în care dreptul de
proprietate este desăvârșit sau absolut.

În același sens, Legiuirea Caragea prevedea că raporturile dintre boierii și țăranii clăcași
se stabileau în baza unui contract de emfiteoză, ceea ce înseamnă o reconfirmare a faptului că
aceste raporturi nu mai aveau o bază legală, ci o bază contractuală și însemna totodată o
recunoaștere indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moșiilor lor. În aceste
circumstanțe, transmiterea folosinței unei părți din moșie către clăcași prin contractele de
emfiteoză nu aducea nicio atingere acestui drept (dreptului absolut de proprietate al boierilor și
mânăstirilor asupra moșiilor lor). Dreptul absolut de proprietate al boierilor și mânăstirilor s-a
extins și asupra pădurilor, întrucât potrivit așezământului pentru păduri și dumbrăvi al domnului
Alexandru Moruzi, țăranii erau obligați să plătească zeciuiala, adică o taxă pentru folosirea
pădurilor, în vederea satisfacerii unor trebuințe personale (de exemplu de a culege lemne pentru
foc). Prin interpretarea cu rea-credință a unor instituții juridice, unii dintre domnii fanarioți și-au
propus să desființeze străvechile drepturi de proprietate asupra pământului atât ale țăranilor
liberi, cât și ale boierilor pământeni, în vederea împroprietăririi clientelei lor politice alcătuită din
boieri alogeni (străini, greci).

! Astfel, domnul Scarlat Callimachi, în cadrul discuțiilor purtate în Sfatul de obște al țării
asupra proiectului Codului Callimach, a pretins că toate terenurile la origine ar fi aparținut
domnului în virtutea calității sale de titular a lui dominium eminens și deci nu putea exista o
proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească. În consecință, terenurile
stăpânite de țărani și de boieri fără hrisov de danie trebuiau să treacă automat în proprietatea
domnului ca titular al lui dominium eminens. Însă, Sfatul de obște al Moldovei a respins această
interpretare, arătând că potrivit dreptului obișnuielnic erau domnești (stăpânite de domn în
virtutea lui dominium eminens) nu toate terenurile, ci numai terenurile pustii și pustiite. Și
totodată a precizat Sfatul de obște că și dacă am admite că la origine toate terenurile au fost
domnești și au ajuns în stăpânirea boierilor și țăranilor fără hrisov de danie, oricum aceste
terenuri au devenit proprietatea boierilor și mânăstirilor prin efectul uzucapiunii de 40 de ani,
prevăzută de Basilicale, și care izvora din vechiul praescriptio longissimi temporis, aplicabil și
imobilelor care făceau parte din patrimonium Caesaris, deci mutandi mutandis (prin analogie)
era aplicabilă și imobilelor domnești.

Materia persoanelor.

Clasificarea persoanelor se făcea după noroc, în 3 categorii: slobozi, robi, sloboziți.

Țăranii care munceau pe moșiile boierești și mânăstirești erau denumiși clăcași sau locuitori.
Întreaga legislație adoptată în această perioadă cu privire la statutul juridic al clăcașilor era
expresia interesului boierilor de creștere a producției agricole destinate exportului prin mijloace
extensive, unul dintre acestea fiind sporirea numărului zilelor de clacă. În acest sens,
Pravilniceasca Condică stabilea un număr minim de zile de clacă pe an de 6 și un număr maxim
de 12, iar Legiuirea Caragea înăsprește regimul juridic al clăcașilor minim 12 zile de clacă și cu
un nart sporit (nartul este cantitatea de muncă pe care țăranul clăcaș era obligat să o presteze
într-o zi de clacă). Constatăm în această perioadă o creștere impresionantă a numărului
scutelnicilor și a poslușnicilor, persoane de dependență personală față de boieri (nu aveau
obligații fiscale față de stat, ci doar față de boieri și mănăstiri). Aceasta ducea la văduvirea
visteriei satului de o sursă importantă de resurse financiare, motiv pentru care în anul 1814, s-a
stabilit în Muntenia ca în niciun județ numărul scutelnicilor și poslușnicilor nu putea să fie mai
mare decât numărul birnicilor.

În ceea ce privește robii, ca și anterior, ei erau asimilați lucrurilor, recunoscându-li-se

totuși o capacitate juridică limitată, în măsura satisfacerii intereselor economice ale proprietarilor
lor. Astfel că, spre pildă, robii puteau să fie reprezentanți ai stăpânilor lor în raporturile
comerciale ale acestora din urmă cu alte persoane.

Constantăm că în această materie au fost preluate multe dintre dispozițiile Legii Țării,
unele spunem noi, talec-valec, adică ca atare, altele cu anumite modificări.

Datorită dezvoltării relațiilor de producție de tip capitalist, apar primele societăți

comerciale și, în acest context, pravilele încep să reglementeze în capitole distincte regimul
juridic al persoanei juridice. În Pravilniceasca Condică și în Legiuirea Caragea, persoana
juridică era denumită tovărășie, iar în Codul Callimach persoana juridică era denumită persoană
moralicească. Atât Legiuirea Caragea, cât și Codul Callimach reglementau o serie de aspecte
privind regimul juridic al societăților comerciale, care erau denumite tovărășii negustorești.
Aspectele avute în vedere sunt: formarea capitalului social, administrarea societății, răspunderea
asociaților, participarea acestora la câștiguri și la pierderi și încetarea sau stingerea societății.

Instituțiile familiei, rudeniei și căsătoriei.

Erau în mare măsură inspirate din dreptul bizantin. Rudenia putea fi duhovnicească,
adică prin botez sau rudenie de sânge. Rudenia de sânge la rândul ei putea fi, potrivit Codului
Callimach, sub întreită linie: suitoare-dreaptă linie (ascendent), coborâtoare-dreaptă linie
(descendent) și lăturalnică linie (colateral), iar în Legiuirea Caragea, rudenia se spunea că este
de sus, de jos și de alături.

În ceea ce privește căsătoria, erau stipulate o serie de interdicții (impedimente)specifice

acelei epoci. De exemplu, nu erau admise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și între
slobozi și robi. Cu toate acestea, potrivit Codului Callimach, copilul rezultat din relația unei
persoane slobode cu un rob era un om liber.

În ceea ce privește zestrea (dota), Codul Callimach consacră regula prețuirii (evaluării)
bunurilor mișcătoare, adică a bunurilor mobile, cu excepția bunurilor de sieși mișcătoare, care
sunt robii și animalele, cu efectul, în cazul înapoierii zestrei, soțul trebuie să răspundă față de
soție în limitele acestei evaluări. Dimpotrivă, Pravilniceasca Condică statua că soțul era obligat
să restituie soției toți atâția robi de zestre cât a primit, potrivit foii de zestre.(nu se mai făcea
nicio prețuire, evaluare) . Obligația de înzestrare, aceasta potrivit Codului Callimach revenea
părinților sau, dacă aceștia nu erau în viață, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică și Legiuirea
Caragea prevedeau că sarcina înzestrării fetelor revine fraților acestora prin aplicarea
privilegiului masculinității.

Ca regulă, adulterul soției ducea la pierderea zestrei, aceasta trecând în proprietatea

bărbatului, iar femeia vinovată putea fi închisă la mânăstire. Cu toate acestea, Codul Callimach
prevede că dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soțului, iar dacă acesta
nu-și întorcea soția de la mânăstire în termen de 2 ani de la închiderea acesteia în mânăstire, ea
rămânea acolo pentru tot restul vieții. Legiuirea Caragea restrângea dreptul soțului femeii
adulterine la jumătate din zestre, iar soția nu mai putea fi închisă la mânăstire. Și mai mult, în
aceeași termeni era sancționat și soțul vinovat de adulter.

Pravilele acestei epoci reglementau totodată și instituții juridice noi preluate din cele mai
avansate legiuiri europene (coduri burgheze), precum epitropia sau tutela, curatoria sau
curatela, utilizate pentru administrarea bunurilor minorilor și orfanilor. În acest sens, domnul
Moldovei Scarlat Callimachi a înființat judecătorii epitropicești, pe lângă episcopiile din Roman
și Huși, coordonate de o comisie epitropicească de pe lângă Mitropolia Iașului.

Este consacrată totodată și instituția adopției, denumită înfiere, iar cu privire la această
instituție, Codul Callimach, spre deosebire de celelalte două legiuiri, are o viziune originală,
deoarece consideră copii de suflet nu ca pe adoptați, ci ca fiind aceia care se primesc pentru
hrană și creșterea lor.

Pe principii moderne sunt așezate și răspunderea în materie civilă, respectiv în materie

penală, care își are temeiul în răspunderea personală. Spre pildă, Pravilniceasca condică arată că
soția nu răspunde pentru datoriile și alișverișurile (faptele de comerț) ale soțului ei și nici pentru
faptele penale ale acestuia săvârșite fără participarea ei, după cum nici părinții nu răspundeau
pentru negoțul și faptele penale ale copiilor care nu mai erau nevârstnici (nu mai sunt minori) și
nu se mai aflau în grija lor.

Instituția succesiunilor.

Moștenirea putea fi deferită potrivit legii și atunci se numea moștenirea legală, legitimă,
ab intestat, adică fără testament, după cum moștenirea se putea deferi și pe baza testamentului
lăsat de defunct, și atunci se numește moștenire testamentară. În materia moștenirii legale,
aveau vocație succesorală următoarele categorii de rude de sânge: descendenții, ascendenții, (la
infinit), colateralii până la gradul VIII și totodată soțul supraviețuitor. După modelul roman, dacă
soțul supraviețuitor și descendenții veneau în concurs la moștenire, atunci soțul supraviețuitor
dobândea o parte virilă cât a unui copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar dacă soțul
supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu alte rude sau cu copiii defunctului dintr-o căsătorie
anterioară, atunci soțul supraviețuitor dobândea în proprietate (și nu uzufruct) o cotă-indiviză de
o șesime până la o tremie din moștenire. În sfârșit, în lipsa altor rude în grad succesiv civil,
atunci soțul supraviețuitor dobândea întreaga moștenire, iar dacă nu exista nici soț supraviețuitor,
atunci moștenirea era declarată vacantă, urmând a fi culeasă de către stat.

Succesiunea robului mort fără a lăsa moștenitori revenea stăpânului acestui rob. Toate
legiuirile acestei perioade consacrau instituția rezervei succesorale, denumită partea legitimă,
precum și trimiria, denumită partea sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuierilor
de înmormântare și de pomenire a defunctului. Între legiuirile din Muntenia și Moldova existau
și anumite deosebiri. Spre pildă, Codul Callimach, după modelul francez, prevedea că
deschiderea succesiunii are loc și în cazul morții politicești, adică moartea civilă a persoanei, iar
Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea consacrau privilegiul masculinității și dreptul de
protimis al bărbaților la moștenirea căminului, adică a casei părintești. De asemenea, potrivit
Codului Callimach, copii naturali aveau drept de moștenire la averea părinților, în concurs cu cei
legitimi, în timp ce Legiuirea Caragea urma modelul roman, conferind vocație succesorală
copiilor naturali doar la moștenirea mamei lor. Toate legiuirile prevedeau însă că fetele înzestrate
nu puteau cere collatio dotis, adică sinisfora (raporturile bunurilor dotale) pentru a veni la
moștenire, însă nici nu puteau fi obligate să facă sinisfora, adică collatio dotis. (să aducă la masa
succesorală bunurile dotale)

Moștenirea testamentară se deferea prin testamentul oferit de defunct fie în formă scrisă
(atunci se numește diată), fie în formă orală și atunci se realiza în prezența a 5 martori. Ei puteau
consemna în scris ultima voință a testatorului. Nu puteau fi martori, spune Codul Callimach, la
întocmirea testamentului: femeile, robii, săracii, desfrânații și creștinii fățarnici. Totodată,
pravilele admiteau și exheredarea (dezmoștenirea) pentru anumite cauze, spre pildă în caz de
neîngrijire în caz de boală sau nerăscumpărarea în cazul căderii în robie , necinstire sau acuzare
pe nedrept în plângeri penale(acestea sunt cauze pe care le prevede Legiuirea Caragea) sau
nerespectarea dreptei credințe creștine și vătămarea reputației familiei prin comportamentul
imoral (motive enumerate de Codul Callimach).

Instituția obligațiilor.

În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevedea

multe dintre principiile de bază ale contractelor, în timp ce Codul Callimach dezvolta o
adevărată teorie generală a obligațiilor, consacrând ca izvoare de obligații legea, tocmeala
(contractul) și vătămarea pricinuită altuia (delictul). În privința clasificărilor, ambele coduri
împărțeau tocmelile după forma lor în tocmeli scrise și tocmeli nescrise (prin viu grai). În plus,
Codul Callimach mai face o clasificare a tocmelilor în tocmeli unilateral (cele care generează
obligații doar în sarcina uneia dintre părți) și tocmeli bilaterale (sinalagmatice – cele care
generează obligații în sarcina ambelor părți contractante).

Potrivit legiuirilor, condițiile de validitate ale contractelor erau:

1) Capacitatea – era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunțit reglementată în

Codul Callimach, afirmându-se că tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga dritul, însă după
rânduielile făcute de legi. Aceste legi însă restrângeau capacitatea juridică a unor categorii
sociale, în conformitate cu discriminările de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât și pentru
drepturile politice. Erau considerați incapabili și cei condamnați pentru săvârșirea unei
infracțiuni grave, pe toată durata executării pedepsei, drept o pedeapsă complementară alăturată
pedepsei principale.

2) Consimțământul – Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă și

vicleșug, adică să nu fie vițiat prin violență sau dol.

3) Obiectul – Codul Callimach arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerț,

adică în circuitul juridic civil.

4) Cauza – Legiuirea Caragea reproduce, după modelul Codului Napoleon, principiul

cauzei licite și morale, arătând că tocmeala împotriva pravilelor și a năravurilor celor bune (un
contract încheiat cu încălcarea legii și moralei) nu se întocmește.

În ceea ce privește contractele speciale, Pravilniceasca Condică reglementează

contractul de împrumut, iar Legiuirea Caragea și Codul Callimach cuprind prevederi referitoare
a o mare varietate de contracte: de vânzare, donație, schimb, arendă, împrumut, depozit și de
comodat, de mandat, chezășia și zălogul și antihreza.

Contractul de vânzare.

Era amănunțit reglementat în ambele legiuiri, ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare

pe care îl atinseseră relațiile de producție de tip capitalist. Cu toate acestea, se respecta în
continuare dreptul de protimis.
 Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă
orală. Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor
imobile și a robilor.

De asemenea, Codul Callimach reglementa anumite interdicții, și anume incapacitățile

de înstrăinare (egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau averile mânăstirilor pe care le
administrau) și incapacități de dobândire (necreștinii, armenii și evreii nu puteau dobândi
moșii).

Totodată, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune, dacă prețul era
mai mic de jumătate din valoarea de circulație a bunului. Dacă însă cumpărătorul dorea să
păstreze bunul, trebuia să completeze prețul până la limita minimă prevăzută de lege.

Contractul de donație.

Era reglementat asemănător în Legiuirea Caragea și în Codul Callimach, fiind prevăzute

în mod expres cauzele de revocare a donațiilor și fiind totodată reglementate și darurile de
logodnă, cele de dinainte nunții și cele de a doua zi după nuntă.

Contractul de împrumut.

Contractul de împrumut este amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică, care

stabilește obligativitatea înscrisului, mențiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă și faptul
că, alături de înscris, la încheierea contractului, trebuiau să fie prezenți cel puțin 3 martori,
pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.

În caz de neplată scadentă, creditorul se adresa instanței care stabilea vânzarea la mezat
(licitație publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanție în aur, astfel
încât creditorul să se îndestuleze din prețul obținut. Dacă împrumutul era garantat cu garanți
personali (chezași), atunci pravilele consacrau în favoarea chezașilor două beneficii:

• Beneficiul de diviziune – dreptul chezașului urmărit în justiție de creditor de a cere

divizarea datoriei între toți chezașii (când sunt mai mulți chezași).

• Beneficiul de discuțiune – dreptul chezașului (debitor accesoriu) urmărit în justiție

de către creditor de a-i cere creditorului să îl urmărească mai întâi în justiție pe
 debitorul principal și, numai dacă acesta se dovedește a fi insolvabil și în limitele
insolvabilității sale, să îl urmărească pe chezaș.

După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introducea în materia împrumutului

conceptul nou de cambie, denumită și poliță sau carte de împrumutare (titlu de credit, obligație
abstractă între trei persoane – trăgător, tras și beneficiar). Pentru polița neplătită la termen se
admitea o dobândă dublă.

Toate legiuirile admiteau și existența împrumutului cu dobândă, dobânda fiind fixată la

maximum 10% pe an, cu interzicerea anatocismului (dobânda la dobândă) și a cametei (dobândă
mai mare decât cea maximă admisă de lege). Totuși, aceste reglementări nu au oprit fenomenul
acordării de împrumuturi cu dobânzi cămătărești, dovadă că era încetățenită practica ținerii la
muncă a țăranilor debitori de către boierii creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.

Contractul de arendă.

Este reglementat detaliat, în special în două forme ale sale (arendarea moșiilor și
închirierea locuințelor), drept varietăți ale contractului de locatio rei. În plus, era prevăzut
dreptul de protimis al copărtașilor. Erau reglementate și alte varietăți ale arendei: contractul de
emfiteoză și contractul de clacă.

Contractul de închiriere.

Dispozițiile privitoare la contractul de închiriere erau amănunțite și stabileau drept obiect

imobilele cu destinație de locuință. Sunt prevăzute și obligațiile țăranilor clăcași față de moșie:
plata dijmei la tarla, numărul zilelor de clacă, interdicția de a aduce îmbunătățiri, de a clădi și a
defrișa fără acordul moșierului, dreptul stăpânului moșiei de a moșteni casa, gospodăria și
îmbunătățirile funciare realizate de către clăcașii fugiți de pe moșie ori care au murit fără
moștenitori.

Materia dreptului penal.

Dreptul penal clasifică infracțiunile în vini mari și vini mici și nu desprinde cu totul
conceptul de infracțiune de persoana făptuitorului. Legiuirile reglementează mai multe categorii
importante de infracțiuni:
 1) Infracțiunile referitoare la abuzurile slujbașilor domnești – Pravilniceasca
Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor față de împricinați și ale ispravnicilor
față de locuitorilor județelor, precum și faptele de corupție ale judecătorilor și ale celorlalți
slujbași ai instanțelor de judecată.

2) infracțiunile referitoare la fapte îndreptate împotriva noului sistem probator în

justiție – plastografia de acte (pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul domnesc),
mărturia mincinoasă (martorii mincinoși condamnați erau înscriși într-o condică a șireților) și
traficul de influență.

3) infracțiunile referitoare la activitatea comercială – este incriminată bancruta

frauduloasă, cei în cauză fiind denumiți mofluzi mincinoși, adică acei comercianți care, în mod
fals, pretindeau că sunt în faliment pentru a se sustrage de la plata datoriilor către creditorii lor.

De asemenea, este accentuată răspunderea personală atât în materia despăgubirilor

penale, cât și a celor civile, fiind sancționat atât pe plan civil, cât și pe plan penal încălcarea
dreptului de protimis. În plus, se mențin pedepsele fizice și judecătorul se bucură în continuare
de o largă posibilitate de apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime și maxime
pentru pedepse, ci conțin formule destul de echivoce, de genul să se pedepsească sau să se
pedepsească grav. Se realizează totuși un progres în direcția dozării pedepsei în funcție de
poziția subiectivă a făptuitorului, în sensul că Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat
(infracțiunea de omor) și omorul necugetat (infracțiunea de ucidere din culpă).

Organizarea judecătorească.

Instanțele judecătorești se constituie ca organe colegiale, ierarhizate și specializate, în

cadrul unui sistem stabilit de Pravilniceasca Condică, sistem care cuprinde următoarele categorii
de instanțe.

• Judecătoriile după la județ

Judecătoria după la județ era compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ținerea
condicilor de judecată (grefier) și doi slujbași mai mărunți ai instanței (aprozi și agenți
procedurali), Cu toate acestea, ispravnicii județelor păstrează atribuțiunile de judecată fie singuri,
fie împreună cu judecătorul din cadrul acelei instanțe.

• Departamenturile

Departamenturile erau următoarele:

• În materie civilă:

La București – 2 departameturi (unul compus din 8 judecători, altul din 7 judecători)

La Craiova – o judecătorie cu 4 boieri judecători

La Iași – Departamentul al doilea (pentru pricinile civile mai mărunte) și Divanul

judecătoresc (pentru pricinile mai mari)

• În materie penală:

La București – un Departament al vinovățiilor, denumit în neogreacă criminalion

La Craiova – o instanță asemănătoare, compusă din 3 boieri judecători

La Iași – un Departament al afacerilor criminale

• În materia litigiilor cu un element de extraneitate:

În Muntenia (Țara Românească) – Departamentul străinelor pricini

În Moldova – Departamentul treburilor străine

• Pentru infracțiuni și contravenții cu caracter polițienesc – se deschid la București

agia (pentru zona centrală) și spătăria (pentru zonele periferice și mahalalele)

• Departamentul veliților boieri și Divanul Olteniei de la Craiova – aceste instanțe

judecau în primă instanță litigiile dintre boieri, precum și apelurile formulate de
împricinați împotriva hotărârilor judecătorilor pronunțate de celelalte departamenturi.
 • Divanul domnesc – era prezidat de către domn, în Muntenia și în Moldova, și avea
rol de instanță supremă.

Materia procesuală.

În același timp, pravilele introduc și o serie de reforme menite să modernizeze activitatea

de judecată. Astfel:

• Se introduc condicile de judecată

• Devine obligatorie redactarea în scris a motivării hotărârilor, cu arătarea capului de

pravilă

• Devine posibilă reprezentarea în justiție prin mandatari (vechili) sau prin avocați (vechili
de judecată)

• Se înființează registre de publicitate imobiliară și se introduce obligativitatea înscrierii în

aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conținute în zapise, diate, seneturi și foi
de zestre

• Se introduce condica șireților (un început de cazier judiciar)

• Este introdus sistemul recuzării judecătorilor

• Se introduc termene de prescripție pentru dreptul material la acțiune și pentru exercitarea

opțiunii succesorale

• Legiferarea unor proceduri speciale, cu este cea a falimentului sau a arbitrajului

• Introducerea unor înscrisuri speciale (cambii, adică polițe), precum și a procedurii

subsecvente acestora (procedura cambială).

CAPITOLUL IX

ORGANIZAREA DE STAT ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN TRANSILVANIA

 Transilvania a cunoscut de-a lungul evoluției sale istorice mai multe forme de organizare
statală, și anume:

• Voievodatul Transilvaniei

• Principatul Transilvaniei dependent de Imperiul Otoman

• Principatul Transilvaniei dependent de Sfântul Imperiu Roman de națiune

germană și apoi din 1806 de Imperiul Habsburgic

• Transilvania care și-a pierdut caracterul de entitate statală, devenind o simplă

provincie a Transleitaniei în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja constituite de către românii autohtoni
stratificarea socială și relațiile de producție de tip feudal, apoi formele de proprietate specifice
feudalismului, precum și instituțiile politice feudale în cadrul cărora, pe primul plan, se afla
instituția voievodatului. În Transilvania, toate aceste realități au cunoscut însă o evoluție
specifică ca urmare a instaurării dominației ungurești. Întrucât ungurii se aflau încă în comuna
primitivă, fiind organizați din punct de vedere social în triburi, pe criteriul gentilic (al relațiilor
de rudenie) și, deci, nu aveau instituții proprii de tip feudal, le-au preluat pe cele ale românilor,
utilizându-le apoi ca instrumente de reprimare socială și națională a românilor din Câmpia
Panonică și din Transilvania. Totodată, constatând că „datorită” numărului lor redus nu pot
exercita o dominație efectivă asupra Transilvaniei, ungurii au procedat la colonizări masive cu
sași și secui în anumite puncte ale Transilvaniei, în punctele periferice ale voievodatului, fără a
putea însă să schimbe structura etnică a populației din Transilvania, astfel încât românii
autohtoni au continuat să reprezinte până Marea Unire majoritatea absolută atât în Transilvania,
cât și în Țara Ungurească (Panonia până la Fluviul Tisa).

Așa cum rezultă chiar din documentele cancelariei ungurești, încă din secolul al IX-lea,
în întreaga Câmpie Panonică și în Transilvania, erau constituite formațiuni românești prestatale
de tip feudal (cnezatul, voievodatul, țări), existența lor fiind confirmată nu doar documentar, ci și
arheologic precum și prin urmele pe care aceste instituții le-au lăsat în organizarea administrativă
a Transilvaniei până la sfârșitul voievodatului.
 În cadrul procesului de supunere a Panoniei și a Transilvaniei de către unguri, s-a dat o
luptă puternică între feudalii români și nobilii proveniți din rândul cotropitorilor, aceștia fiind
desenați prin termenul generic de nemeși. Treptat, nemeșii au reușit să-i deposedeze pe feudalii
români de feudele, de drepturile și de privilegiile lor. Supunerea Transilvaniei de către unguri s-a
realizat în două etape:

Prima etapă desfășurată între secolul al XII-lea și jumătatea secolului al XV-lea, în care
feudalii români sunt încă menționați alături de nemeși, precum și de conducătorii sașilor și
secuilor, în documentele emise de cancelaria Regatului Ungariei, astfel încât acești feudali
români au continuat să exercite pe teritoriile pe care le conduceau și pe care le aveau în
proprietate atribuțiuni administrative, judiciare, fiscale și militare, întrucât, pe de-o parte, românii
își apărau cu îndârjire propriile instituții, iar, pe de altă parte, aparatul central și local al
Voievodatului Transilvaniei nu era pe deplin consolidat.

A doua etapă în supunerea Transilvaniei de către unguri a fost marcată de Răscoala de la

Bobâlna (1437) și de constituirea după răsfrângerea acestei răscoale a unei alianțe politice între
unguri, sași și secui, denumită Unio Trium Natiorum. Aceștia și-au arogat calitatea de națiuni
privilegiate ale Transilvaniei și au exclus de la viața politică a voievodatului pe românii care erau
autohtoni și majoritari, negându-le în acest fel însăși naționalitatea. În acest context, și-au păstrat
pozițiile politice și economice doar un număr foarte mic de feudali români, și anume cei care au
acceptat să fie deznaționalizați prin trecerea la catolicism și prin ungurizare, ei fiind preluați în
rândul nemeșilor. Ceilalți feudali români care nu au acceptat, au decăzut treptat în rândurile
micilor feudali și apoi chiar în rândurile țărănimii dependente. Atribuțiile juzilor, cnejilor și
voievozilor români au fost treptat îngrădite până la anulare fie de reprezentanții regelui ungar, fie
de conducătorii comitatelor, fie de nobilimea ungurească laică și ecleziastică.

Organizarea de stat în timpul voievodatului

Din punct de vedere istoric, Voievodatul Transilvaniei se întinde de la 1176 (data la care
este menționat Leustachius, primul voievod al Transilvaniei) și până la 1541 (Ungaria este
desființată ca stat, o parte devenind Pașalâcul lui Buda, cealaltă parte intrând în stăpânirea
habsburgilor, iar Transilvania devenind un principat autonom dependent de Imperiul Otoman).
 În întreaga epocă a voievodatului, Transilvania a fost o entitate politică și statală distinctă
de Regatul Ungariei, având o organizare proprie. Până la sfârșitul secolului al XII-lea, dominația
ungurească se exercita doar asupra Câmpiei Panonice și asupra unei părți mici din suprafața
Transilvaniei (partea de Nord-Vest a Transilvaniei, care se afla sub conducerea unui principe,
acesta avându-și sediul la curtea regelui Ungariei). Restul teritoriului intracarpatic era condus de
cnejii, juzii și voievozii români. Întrucât nu puteau supune Transilvania numai prin forță, ungurii
au fost inițial nevoiți să accepte formele tradiționale de organizare ale românilor și să colaboreze
inițial cu feudalii români. În acest context istoric, s-a constituit Voievodatul Transilvaniei prin
extinderea la scara întregului spațiu intracarpatic și o parte a Câmpiei Panonice până la Tisa a
acestei instituții care este o creație originală a poporului român.

Organele de conducere ale voievodatului.

Sunt în număr de 3, și anume voievodul, dregătorii Transilvaniei și Congregația

Generală a Nobililor.

Voievodul.

Primul conducător efectiv al Transilvaniei, amintit la 1176, este Leustachius. Mulți

dintre voievozii Transilvaniei erau de origine română, formând adevărate dinastii (dinastia Borja
sau dinastia huniazilor). Acești voievozi au fost întotdeauna reprezentanții intereselor feudalilor
locali și, pe cale de consecință, au căutat mereu să-și lărgească atribuțiile și să înlăture
suzeranitate coroanei ungare, unii dintre ei reușind chiar să transforme Transilvania într-un
regnum distinct de Regnum Hungariae și chiar să se amestece în luptele pentru tron din cadrul
Regatului Ungariei. Voievodul avea atribuții de ordin administrativ, judiciar și militar.

Pe plan administrativ, voievodul îl numea pe vicevoievod, pe conducătorii comitatelor și

pe marii dregători ai Transilvaniei. Totodată, voievodul prezida și convoca Congregația Generală
a Nobililor.

Pe plan judiciar, voievodul era judecător suprem. Atât pe plan administrativ, cât și pe
plan judiciar, atribuțiile sale erau limitate de autonomia unităților administrativ-teritoriale
(comitate, scaune săsești, scaune secuiești), de privilegiile acordate Bisericii Catolice, de faptul
că voievodul este vasalul regelui maghiar, precum și de împrejurarea că domnii Moldovei și ai
Țării Românești dețineau feude importante în Transilvania (Almașul, Făgărașul, Rodna, Ciceul,
Cetatea de Baltă).

Pe plan militar, voievodul era conducătorul armatei Transilvaniei, poziție pe care a

păstrat-o neștirbită datorită rolului pe care Transilvania l-a jucat în apărarea statului maghiar
împotriva turcilor și a maghiarilor.

Încercările regilor maghiari de a limita atribuțiunile voievozilor Transilvaniei s-au lovit

de o puternică împotrivire, iar, de-a lungul timpului, balanța raportului de forță dintre regele
maghiar și voievozii Transilvaniei a înclinat în favoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu,
voievodul Transilvaniei devine din secolul al XV-lea și comite al secuilor, extinzându-și astfel
jurisdicția și asupra scaunelor secuiești.

Dregătorii Transilvaniei.

În exercitarea atribuțiilor sale, voievodul Transilvaniei era ajutat de un aparat central de

dregători asemănător celui din Moldova și Muntenia, însă mai puțin dezvoltat (din punct de
vedere numeric, structural, de exemplu), „datorită” faptului că voievodul Transilvaniei era vasal
Regatului Ungariei, precum și „datorită” largii autonomii de care se bucurau în Transilvania
unitățile administrativ-teritoriale. Abia din epoca principatului dependent de Imperiul Otoman se
va realiza un sistem complet de dregători. Cei mai importanți dregători erau vicevoievodul,
notarul voievodal (șeful cancelariei voievodale, avea atribuții asemănătoare cu cele ale
logofătului) și judele curții voievodale (avea atribuții asemănătoare cu cele ale vornicului).

Congregația Generală a Nobililor.

Este un organ de stat care nu avea o activitate permanentă, el era convocat de către
voievod în mod periodic, de regulă la Turda. Această congregație generală a nobililor
(Congregatio Generalis Nobilium) este o adunare reprezentativă pe stări, cuprinzând
reprezentanți ai nobilimii, ai clerului, ai unităților administrativ-teritoriale (comitate, scaune,
orașe), precum și ai țărănimii libere proprietară de pământ. La origine, în compunerea acestei
congregații au intrat și feudalii români, ultima congregație la care ei sunt amintiți fiind cea din
1291, însă după constituirea lui Unio Trium Natiorum, din congregație făceau parte doar
reprezentanții celor 3 națiuni, așa-zis privilegiate, autointitulate privilegiate, cu excluderea de
iure totală a românilor, deși aceștia erau și autohtoni și majoritari. Nicio măsură legislativă luată
de Dieta regatului ungar nu se aplica în Transilvania dacă nu era însușită de Congregația
Generală a Nobililor.

Organizarea financiară.

Țăranii liberi aveau obligații fiscale numai față de stat, pe când cei aserviți aveau, în plus,
obligația de a presta cele trei forme ale rentei feudale față de nemeși și față de Biserică. Sarcinile
fiscale datorate regelui erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce învederează autonomia
Transilvaniei. În plus, voievodul, care strângea dările pentru rege, avea dreptul să rețină o mare
parte din ele.

Principala obligație față de stat se numea lucrum camerae și era prestată inițial în natură,
apoi în bani. Această dare, fixată prin diplome regale, a sporit necontenit. Țăranii aveau și
obligația de a plăti o dare funciară, denumită terraginus. Cu timpul, ea a fost extinsă și asupra
orașelor, transformându-se într-o dare generală. În situații deosebite, regele impunea dări
suplimentare, denumite subsidia. Țăranii aveau și obligația de a plăti quinquagessima ovium (o
oaie cu un miel din 50).

Întrucât îndeplineau îndatoriri militare, secuii erau scutiți de dări, însă, cu ocazia
încoronării regelui, a prime sale căsătorii și a nașterii primului său copil, erau obligați la darea
boilor (un bou de fiecare familie). Regimul fiscal al sașilor era distinct, ei având îndatorirea de a
plăti anual o dare specială, denumită darea Sfântului Martin, constând în 500 de mărci de argint,
prin contribuția tuturor gospodăriilor.

Organizarea armatei.

În Transilvania, dată fiind organizarea autonomă, exista atât o armată a regelui, aflată
sub conducerea voievodului, cât și o armată a feudalilor locali. Din armata regelui făceau parte
marii dregătorii, cei aflați în slujba acestora (iobagiones, castri), precum și unele contingente
întreținute de orășeni și de categorii sociale privilegiate, la care participau și un număr de iobagi,
stabilit prin reglementări succesive de regii Ungariei. În general, feudalii laici și bisericești
participau la oastea regelui cu un număr de ostași proporțional cu întinderea proprietăților
funciare pe care le dețineau și cu numărul iobagilor pe care îl stăpâneau. La începutul secolului
al XV-lea, armata Transilvaniei a fost reorganizată pe principiul banderiilor (steagurilor). Potrivit
acestui sistem, marii dregători, nobilii, comitatele, orașele, secuii, sașii întrețineau banderii
proprii. Această reorganizare este expresia consolidării puterii și a autonomiei dregătorilor și
nobililor din Transilvania față de regele Ungariei. Fapt este că oastea din Transilvania a
constituit în întreaga epocă a voievodatului un corp de armată distinct.

Armata proprie a feudalilor era formată din slujbașii acestora. Pe când armata regelui
avea obligația de a participa la toate războaiele, inclusiv la cele purtate în afara granițelor
statului, armata feudalilor participa numai la războaiele de apărare.

Organizarea Bisericii.

Biserica Ortodoxă din Transilvania se afla în plin proces de organizare ierarhică în

momentul venirii ungurilor. Cu toate că această ierarhie nu s-a putut desăvârși în epoca
voievodatului, Biserica Ortodoxă și-a desfășurat activitatea neîntrerupt, asigurând continuitatea
credinței religioase a românilor.

Biserica Catolică a fost organizată treptat, pe măsura pătrunderii ungurilor, fiind susținută
de feudali și de regele Ungariei. Ea se bucura de imunități și privilegii acordate de rege, dar, în
același timp, se afla sub conducerea și supravegherea acestuia. Inițial, Biserica Catolică avea
dreptul de a percepe dări numai de la credincioșii săi, ulterior, acest drept a fost extins și asupra
ortodocșilor.

Pe măsură ce exploatarea de către Biserica Catolică, socotită biserică oficială în

Transilvania, s-a înăsprit, nemulțumirile țărănimii române, care era în întregime ortodoxă, a
căpătat și caracterul luptei împotriva catolicismului. Această luptă s-a intensificat și mai mult
datorită faptului că ortodocșii, considerați schismatici, erau supuși unui sistem de prigoană.
Regimul de intoleranță religioasă s-a împletit cu acordarea unor drepturi acelora care treceau la
catolicism și care, prin aceasta, se maghiarizau, în cadrul politicii de deznaționalizare a
românilor.

Organizarea locală a Transilvaniei în vremea voievodatului

Organizarea locală a Voievodatului Transilvaniei este o îmbinare a structurilor politico-

administrative ale românilor existente încă înainte de venirea ungurilor și expansiunea lor la Est
de Tisa, elemente care au supraviețuit în cadrul voievodatului cu elemente de organizare pe care
ungurii le-au împrumutat din sistemul feudal german. În concret, existau 3 structuri
adiministrativ-teritoriale: districtele românești, care erau organizate în zonele locuite exclusiv
de români și erau conduse de cneji, voievozi și juzi, comitatele și plășile, care erau constituite în
zonele în care au pătruns ungurii. Comitatele erau împărțite în plăși și erau conduse de un comit
numit de regele ungar, iar din secolul al XIII de voievodul Transilvaniei, iar plășile erau conduse
de pretori, care erau aleși de Congregația comitatului, alcătuită din reprezentanți ai nobilimii
locale. Cea de-a treia structură administrativ-teritorială este reprezentată de scaune, care sunt de
două categorii: scaune secuiești și săsești. Ambele au fost constituite de populațiile implantate,
colonizate de regii ungari în zonele periferice ale Transilvaniei, după modelul vechilor scaune de
judecată ale românilor, care, la rândul lor, își au originea în dreptul roman (sela curulis).

Scaunele secuiești erau unități teritoriale cu caracter militar, fiecare scaun era condus de
un căpitan care îndeplinea atribuțiuni administrative și judecătorești, ajutat de către un jude
scăunal (sau judecător scăunal). Au fost create de-a lungul timpului 7 scaune secuiești, care
alcătuiau laolaltă așa-numita universitate a secuilor (universiatas siculorum), obștea secuilor cu
sediul la Odorheiul secuiesc.

La fel au fost constituite și scaunele săsești, inițial în număr de 7, după 9 scaune săsești,
care erau denumite universitatea sașilor (universitas saxorum) cu sediul la Sibiu.

O altă categorie de autoritate administrativ-teritorială o constituie orașele, care cunosc o

puternică dezvoltare a meșteșugarilor și a comerțului. Pe cale de consecință, orașele dobândesc o
mult mai largă autonomie față de orașele din Muntenia și din Moldova. Orașele Transilvaniei
erau conduse de un jude și de un consiliu orășenesc (sfat municipal), compus din 12 jurați,
denumiți burghe. Aceștia erau aleși pe termen de un an din rândul patriciatului orășenesc, iar
acest sfat municipal avea atribuțiuni administrative și fiscale, fixate prin actele de privilegii
acordate orașului. Organizarea locală a orașelor Transilvaniei era dublată de un reprezentant al
puterii centrale, și anume judele regal.

Dreptul în Transilvania în epoca Voievodatului

Evoluția dreptului în Transilvania până la 1541 a fost marcată de două tendințe: pe de-o
parte, tendința factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului, pe de altă parte, politica
centralizatoare promovată de regii ungari și în al treilea rând, tendința populației românești de a-
și apăra tradiția și instituțiile juridice consacrate de Legea Țării, inclusiv prin codificări ale vechi
obiceiuri realizate de autorități la presiunea românilor și recunoscute oficial și de statul suzeran
ungar al Transilvaniei (domnul prof. Jean a spus că a fost marcată de două tendințe, urmând a
enumera 3. Probabil o greșeală de neatenție, oricui i se poate întâmpla). În contextul acestor
tendințe, dreptul din Transilvania s-a constituit în cadrul a două sisteme juridice paralele, care
nu aveau nicio legătură una cu cealaltă, și anume dreptul românilor transilvăneni (Legea Țării,
precum și codificările realizate pe baza Legii Țării, care au reprezentat sistemul de drept
preponderent, cel puțin în epoca voievodatului) și sistemul de drept discriminatoriu pentru
români impus de reprezentanții celor 3 națiuni așa-zise privilegiate și de statul ungar suzeran,
începând de la jumătatea secolului al XV-lea, prin care populația română autohtonă și majoritară
a fost pe nedrept și în mod abuziv exclusă de la viața politică și juridică din Transilvania.

Dreptul scris al voievodatului cuprinde următoarele elemente: decretele regale, Unio

Trium Natiorum, Tripartitul lui Werboczy și, cel mai important element, Statutele Țării
Făgărașului.

Tripartitul lui Werboczy.

Este o culegere de drept elaborată de juristul Werboczy Istvan între anii 1514 și 1517 la
ordinul regelui Ungariei Vladislav al III-lea, această lucrare nu a fost niciodată promulgată
oficial, având în vedere faptul că la scurt timp, regatul ungar dispare de pe harta Europei în urma
bătăliei de la Mohacs (Mohaci), însă s-a aplicat de instanțele de judecată din Transilvania până la
1848, utilizarea ei fiind confirmată după ce Transilvania devine principat autonom de Imperiul
Otoman și reconfirmată prin Diploma Leopoldină din 1691, când Transilvania devine principat
autonom dependent de Sfântul Imperiu roman de națiune germană, adică Austria.

Statutele Făgărașului (1369-1452).

Țara Făgărașului a fost o feudă a domnilor munteni, inclusă în mod abuziv la sfârșitul
secolului al XV-lea în obștea sașilor, ceea ce a avut drept consecință o încălcare a străvechilor
drepturi ale populației românești din această parte a Transilvaniei. Reacția românilor s-a
concretizat într-o serie de răscoale, care au avut loc între 1503 și 1508, printre revendicările
răsculaților fiind și aceia de a se codifica vechile obiceiuri ale românilor, revendicare care a fost
satisfăcută de autorități în 1508 prin întocmirea, redactarea Statutelor Țării Făgărașului. Ele au
fost redactate în limba latină, făcându-se mențiune expresă atât în preambul, cât și în partea
finală că și-au dat la propunerea românilor din Transilvania.

Textul statutelor redă într-o formă fidelă, dar concentrată conținutul Legii Țării. De ce
este forma concentrată? Pentru că s-a plecat de la ideea că oricum aceste instituții erau cunoscute
de către români din vechime, aceștia aplicându-le din generație în generație.

TRANSILVANIA CA PRINCIPAT AUTONOM

SUB SUZERANITATEA IMPERIULUI OTOMAN

(1541-1683)

Este vorba despre perioada cuprinsă între 1541 și 1683 (an în care armatele otomane
cunosc o usturătoare înfrângere la asediul Vienei). După dispariția regatului ungar, Dieta
Transilvaniei, întrunită la Turda în 1542, consfințește transformarea Transilvaniei în principat
vasal Imperiului Otoman.

Organele centrale ale Transilvaniei în epoca principatului erau în număr de 3: principele,

Dieta Transilvaniei și Consiliul intim al principelui.

Principele.

Principele Transilvaniei era ales pe viață de Dietă și apoi confirmat de sultan, însă, așa
cum a procedat și în cazul Munteniei și Moldovei, Poarta nu a respectat pe deplin această regulă,
ci l-a numit direct pe principele Transilvaniei fără a mai aștepta o alegere din partea Dietei.

Dieta de la Turda din 1542 a condiționat alegerea principelui de obligația acestuia de a

respecta privilegiile conducătorilor celor 3 națiuni așa-zis privilegiate și ale celor 4 religii
recepte. De asemenea, obligația de a respecta Unio Trium Natiorum, precum și legile
Transilvaniei. Aceasta a însemnat instaurarea în Transilvania a unui autentic regim nobiliar.
Atribuțiile principelui erau mult mai largi decât cele ale voievodului, pentru că dependența
Transilvaniei față de otomani nu era atât de strictă precum cea de coroana ungurească. De
asemenea, spre deosebire de voievod, principele Transilvaniei era titular al unui dominium
eminens. Principele avea dreptul de a convoca Dieta, dreptul la inițiativă legislativă, precum și
dreptul de a aproba sau de a respinge legile votate de Dietă.

Dieta Transilvaniei.

Spre deosebire de vechea Congregație Generală a Nobililor, Dieta Transilvaniei a fost un

organ de stat cu activitate permanentă, ședințele Dietei se țineau, de regulă, la Alba Iulia, dar și
în alte localități unde era convocată de către principe, iar la lucrările Dietei participau dregătorii
Transilvaniei, reprezentanții nobilimii, reprezentanții autorității administrativ-teritoriale
(comitate, scaune secuiești și săsești, orașe), precum și reprezentanții celor 4 religii recepte ale
Transilvaniei. Membrii Dietei erau recrutați exclusiv din cadrul celor 3 națiuni așa-zis
privilegiate, românii fiind în continuare excluși de la viața politică a Transilvaniei.

Consiliul intim al principelui.

Este un organ de stat nou, creat în timpul principatului, cu scopul formal de a-l sfătui pe
principe în toate problemele curente ale vieții de stat. În realitate, nu era atât un organ cu caracter
consultativ (cum ar părea din atribuțiile lui), ci este o creație a regimului nobiliar instaurat în
Transilvania, în vederea supravegherii și exercitării unui control permanent asupra activității
principelui. Acesta era alcătuit din 10 până la 12 membri recrutați din vârfurile nobilimii
transilvănene, așa-numiții magnați. În consiliu se afla și un reprezentant al Bisericii Catolice, iar
consilierii erau remunerați pentru activitatea pe care o desfășurau.

Organizarea fiscală.

Veniturile statului se împărțeau în două mari categorii:

• Veniturile provenite de pe urma operațiunilor monetare, taxelor și exploatărilor de mine

și de saline. Principele putea dispune de aceste venituri după bunul plac.

• Veniturile provinciale, provenite din impozitele plătite de fiecare gospodărie. Pe măsura

creșterii tributului către Poartă, aceste impozite au sporit.

Deși a cunoscut o permanentă tendință de creștere, tributul plătit de Transilvania nu a fost la

fel de apăsător ca cel plătit de Țara Românească și Moldova. Pe de altă parte, majoritatea
populației formată din țărănimea aservită avea grele obligații față de feudali. Situația românilor
s-a înrăutățit și mai mult în această epocă, prin generalizarea impozitului plătit de către față de
Biserica Catolică.

Organizarea armatei.

Dieta Transilvaniei s-a preocupat în mod constant de organizarea armatei și de adoptarea

unor reglementări cât mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul
acestor hotărâri, se desprind unele reguli generale:

• Toate categoriile sociale aveau obligația de a participa la oase;

• Fiecare nobil trebuia să se prezinte la oaste, împreună cu un număr de ostași

proporțional cu numărul de iobagi pe care îi avea în stăpânire;

• Orașele, secuii și sașii aveau obligații militare specifice;

• Țăranii din regiunile de margine se bucurau de unele înlesniri , în schimbul obligației

de a asigura paza hotarelor.

În această epocă, a crescut considerabil numărul mercenarilor dependenți de principe.

Organizarea Bisericii.

Biserica oficială a rămas cea catolică, dar, pe fondul reformei religioase ce a cuprins
toată Europa, au fost recunoscute în Transilvania Bisericile reformată, calvină și luterană, ce
alcătuiau, împreună cu Biserica Catolică, cele 4 religii recepte ale Transilvaniei.

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a fost considerată schismatică în continuare,

dar, pe fondul reformei religioase și sub influența celorlalte două țări române, ea începe să
cunoască un proces de organizare ierarhică. În cadrul acestui proces, au fost create o serie de
episcopii ortodoxe, în localitățile Vad, Ineu, Gioagiu și Silvas, precum și o Mitropolie de
Transilvania, cu sediul la Alba Iulia. La început, mitropoliții erau hirotonisiți în Serbia, apoi în
Târgoviște, în Țara Românească. În scurta perioadă cât a fost principe al Transilvaniei, acționând
în direcția consolidării Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul a creat o nouă
mitropolie ortodoxă, intitulată Mitropolia Bălgradului, Vadului, Sivasului, Maramureșului,
Făgărașului și Țării Ungurești.

Dreptul scris al Transilvaniei în epoca principatului

 dependent de Imperiul Otoman

După înfrângerea ungurilor la Mohacs, Dieta Transilvaniei întrunită la Timișoara la 1540

a hotărât că pe viitor Transilvania urma a se conduce după legi proprii, iar legile fostului Regat al
Ungariei nu se mai aplicat în Transilvania, cu excepția Tripartitului lui Werboczy și a lui Unio
Trium Natiorum, care rămâne fundamentul dreptului public al principatului, discriminatoriu
pentru populația românească autohtonă și majoritară.

În epoca principatului dependent de Imperiul Otoman, Dieta Transilvaniei a adoptat un

număr impresionant de legi pentru a acoperi vidul de legislație creat prin înlăturarea legilor
create de Dieta ungară, astfel încât s-a simțit nevoia sistematizării acestor legi după criteriul
cronologic și încorporării lor în colecții de legi; este vorba despre două asemenea colecții:

• Aprobatae Constitutionis Regni Transilvanie et Patrium Hungariae eidem Anexarum.

Au fost elaborate în timpul domniei celor doi principi Gheorghe Racokzi I și al II-lea și
cuprind legile adoptate de Dieta Transilvaniei între 1540 și 1653.

• Compilatae Constitutionis Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem Anexarum.

Au fost elaborate în timpul domniei principelui Mihai Apafi I și cuprind legile adoptate
de Dieta Transilvaniei între 1654 și până la sfârșitul principatului dependent de Imperiul
Otoman.

Cele două colecții au fost unite apoi într-una singură, intitulată Aprobatae et Compilatae
Constitutionis Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem Anexarum. Toată legislația
principatului este pătrunsă de tendința de promovare a intereselor celor 3 națiuni pretins
privilegiate și ale celor 4 religii recepte ale Transilvaniei. Țăranii români erau considerați
tolerați și suportați pro tempore, iar preoții români erau asimilați țăranilor aserviți,
impunându-li-se îndatoriri iobăgești. Pe de altă parte, toate aceste legi au fost expresia
intereselor nobilimii din cadrul unei entități statale de sine-stătătoare (de aici cuvântul
regnum din titulatura acestor colecții de legi, întrucât regnum înseamnă stat suveran, care nu
recunoaște o autoritate superioară, deși din punct de vedere formal, și chiar de facto
Transilvania era sub dominația Imperiului Otoman).

În afara acestor legi au mai fost codificate norme de drept scris și cutumiar ale sașilor, în
așa-numitele Statute municipale săsești și de asemenea avem Statutele Odorheiului și
 Statutele Zarandului, care au fost adoptate în virtutea autonomiei admistrtativ-teritoriale de
care se bucurau aceste zone ale Transilvaniei.

PRINCIPATUL TRANSILVANIEI AFLAT SUB SUZERANITATEA

IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR, SFÂNTUL IMPERIU ROMAN

1683-1806 și apoi sub suzeranitatea Imperiului Austriac

(1806-1866).

În 1683, Imperiul Otoman a suferit o importantă înfrângere la asediul Vienei, declanșându-se

contraofensiva hasburgilor, în cadrul căreia armatele austriece au invadat și anexat fostul
Pașalâc de Buda și au pătruns în principatul Transilvaniei. În acest context, în 1688, Dieta
Transilvaniei întrunită la Făgăraș consacra vasalitatea Transilvaniei față de Sfântul Imperiu
Roman de națiune germană, sub condiția ca alegerea principelui Transilvaniei să se facă și pe
mai departe conform vechilor reguli, adică de către Dietă.

Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Sfântului Imperiu Roman se obligă să respecte
autonomia Transilvaniei. În 1699, ultimul principe al Transilvaniei a renunțat la drepturile
princiare în favoarea împăratului pentru două ducate în Silezia și împăratul devine și principe al
Transilvaniei, realizându-se astfel o uniune personală între Sfântul Imperiu Roman de națiune
germană și Transilvania. Acest statut al Transilvaniei este recunoscut prin Pacea de la Karlowitz
în același an.

În 1722, se adoptă Pragmatica sancțiune prin care se stabilește că alegerea principelui

Transilvaniei se face după aceleași reguli care guvernează succesiunea la tronul Sfântului
Imperiu. De asemenea, Transilvania este supusă de către austrieci unei reorganizări, creându-se
un guvern provincial (guberniul) și înființându-se funcția de guvernator al Transilvaniei, însă
toate aceste organe de conducere ale principatului se aflau sub supravegherea strictă a
Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia, prin așa-numita Rezoluție alvițiană, după
numele mareșalului Alvinti, a fost creată în 1695 o Cameră Aulică Transilvăneană.
 Unirea unei părți a Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma

Imediat după ocuparea Transilvaniei de către austrieci, habsburgii catolici, aceștia au

început o activitate energică și susținută de consolidare a stăpânirii lor, iar în cadrul acestei
lucrări un rol însemnat a fost acordat Bisericii Romano-Catolice, care a întreprins o serie de
acțiuni în favoarea catolicismului, în vederea schimbării raportului de forțe între această religie și
celelalte 3 religii recepte ale Transilvaniei (protestantă, calvină și unitariană). Astfel, au fost
înființate episcopii catolice la Oradea în 1692 și la Alba Iulia în 1715. De asemenea moșiile
pierdute după dezastrul de la Mohacs și după ce Transilvania a intrat în orbita de influență a
Imperiului Otoman au fost restituite și de asemenea (un lucru negativ pentru românii din
Transilvania) a revenit în principat ordinul iezuiților.

Catolicii au urmărit neîncetat sporirea numărului de credincioși însă nu pe seama

membrilor celorlalte religii recepte, acest lucru fiind imposibil pentru că celelalte religii recepte
nu erau altceva decât erezii ale catolicismului, ci pe seama românilor ortodocși care erau mai
numeroși decât membri celorlalte 3 religii recepte luate la un loc. Dar prin atragerea românilor
ortodocși la unirea cu Roma se urmărea nu doar creșterea numărului credincioșilor catolici, ci și
deznaționalizarea românilor din Transilvania și ruperea legăturilor de credință ale românilor
transilvăneni cu frații lor din Muntenia și Moldova. În acest context are loc așa-zisa unire a
românilor ortodocși din Transilvania cu Roma, care, potrivit surselor oficiale, s-ar fi realizat în
1796 prin acceptarea de către o parte a preoților ortodocși din Transilvania a celor 4 puncte
florentine:

• Recunoașterea primatului episcopului Romei în calitate de papa;

• Adăugarea cuvântului filioque în crez (filioque = și de la fiu), în credința catolică Sf. Duh
purcede nu numai de la Tată, ci și de la Fiu;
• Folosirea la euharistie a azimei (pâinea nedospită);
• Recunoașterea existenței purgatoriului

Documentul din 1697 prin care se pretinde ca o parte a preoților din Transilvania ar fi
acceptat unirea cu Roma nu este altceva decât un fals întocmit de călugării din Transilvania,
dovedit de cercetători. Altfel, nu ar mai fi avut sens încercările din 1698 și 1701 ale iezuiților de
a realiza această uniune. Așa-zisul act de unire din 1697 nu a fost adoptat în cadrul unui sinod
bisericesc, iar pe acest document au fost aplicate ulterior semnăturile individuale ale unor preoți
ortodocși. Totuși, abia în 1701 în urma presiunilor iezuiților, Atanasie Anghel, mitropolitul
Transilvaniei, a acceptat și a consacrat printr-o Diplomă Leopoldină, actul de unire a unei părți a
unei Biserici Ortodoxe cu Roma. Acest act e adevăratul act de unire. Abia în 1701 s-a reușit ca o
parte dintre proții ortodocși din Transilvania, amăgiți de anumite promisiuni să accepte unirea cu
Roma. Promisiunile erau: românii care se uneau cu Roma erau recunoscuți ca o națiune a
Transilvaniei, alături de celelalte 3 națiuni privilegiate, preoții urmau a fi scutiți de îndatoririle
iobăgești, însă nici una dintre aceste promisiuni nu s-a concretizat.

De aceea în 1759-1761 a avut loc o puternică răscoala a românilor din Transilvania având
în frunte doi preoți ortodocși (Stan din Glâmboaca și Sofronie de la Cioara). Sinodul de la Alba
Iulia din 1761 a fost punctul culminant al acestei răscoale, în cadrul lui luându-se o serie de
măsuri concrete în vederea refacerii organizării Bisericii Ortodoxe din Transilvania. Atunci
guvernul imperial a trimis un general, pe Adolf Bucow care a reprimat în mod brutal răscoala
românilor transilvăneni distrugând cu tunul zeci de schituri și de mănăstiri ortodoxe românești
din Transilvania.

Astfel, Sinodul de la Alba Iulia din 1697, convocat de Episcopul Teofil a hotărât, în
principiu, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Catolică. Această hotărâre a fost
luată ca urmare a promisiunilor împăratului Austriei, în sensul că preoții uniți vor fi scutiți de
obligații iobăgești, obligații care reveneau preoților ortodocși. Unirea cu Roma a unei părți a
Bisericii Ortodoxe din Transilvania a avut o mare importanță, în sensul că a permis accesul
fruntașilor Bisericii Unite la arhivele de la Roma, precum și la arhivele imperiale de la Viena,
aceștia realizând o intensă muncă de documentare, în sprijinul argumentării drepturilor națiunii
române din Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului
ideologic al mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania.

Același împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile și asupra țăranilor uniți,
însă această Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei și, ca atare, nu s-a
aplicat aici. În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasca Maria Tereza, națiunea
română a fost recunoscută ca a patra națiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a aplicat
în Transilvania, deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor și clericilor,
iar aceștia nu formează a patra națiune, ci sunt „lipituri” la cele trei națiuni privilegiate.
 În ceea ce privește Transilvania după 1848, au existat trei regimuri politice care s-au
succedat:

• Neo-absolutist - 1848-1860
• Liberal al Dietei de la Sibiu 1860-1867
Deciziile luate de Dieta de la Sibiu Legislația Dietei de la Sibiu a constat în:
• Anularea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;
• Recunoașterea confesiunilor prin articulare, modalitate practică de participare a
românilor la viața de stat;
• Recunoașterea limbii române ca limbă oficială, alături de maghiară și germană
• constituirea, în 1865, a Tribunalului Suprem al Transilvaniei, instanță ce urma să
exercite următoarele competențe:
• să decidă în al treilea grad de jurisdicție în procesele civile și penale:
• să soluționeze conflictele de competență între Tabla Regească de la Târgu
Mureș și Tribunalul de la Sibiu sau dintre autoritățile din Transilvania și
cele din afara ei;
• să soluționeze conflictele dintre organizațiile politice și cele judecătorești
din Transilvania;
• să se pronunțe cu privire la modificarea sau adoptarea legilor.
• Schimbarea sistemului electoral, prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu
pe baza căruia se întrunise Dieta de la Sibiu.
Au mai exista o serie de probleme care au stat în atenția Dietei, dar care n-au fost
soluționate din pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea, amintim problema agrară,
construirea unei căi ferate care să facă legătura cu România, modernizarea sistemului
impozitelor, constituirea unui buget provincial și reforma administrativă, prin înlocuirea
comitatelor, scaunelor și a districtelor cu 12 unități administrativ-teritoriale.

• Regimul dualist 1867 - în urma unui compromis între Austria și Ungaria, creându-se o
instituție statală monstruoasă numita Imperiul Austro-Ungar ce avea doua părți
(Cisleithania - controlată de austrieci (cuprindea Bucuvoina) și Transleithania - controlată
de unguri(Transilvania și Banatul)). Aceasta era o uniune personală între Austria și
 Ungaria (Împăratul Austriei era și rege apostolic al Ungariei și existau 3 ministere
comune- război, externe și finanțe).

În 1866, Dieta de la Cluj votează anexarea Transilvaniei la Ungaria, recunoscută și de

guvernul de la Viena- 1868. Până în 1918, este perioada de apogeu a dominației ungare, singura
perioadă în care Transilvania și-a pierdut autonomia statală, devenind o simplă provincie în
cadrul Transeithanii (nu exista nici atunci Ungaria), perioada caracterizată printr-o legislație
constantă de reprimare a românilor din Transilvania. Cea mai importantă lege a fost dată în
1868, legea naționalităților, prin care se făcea o confuzie voită între naționalitate și cetățenie,
introducându-se cuvântul maghiar. Se spunea că exista o singură națiune maghiară, unică și
indivizibilă, care cuprinde toate popoarele aflate în cadrul Transleithaniei. Or, cuvântul maghiar
desemnează triburile care au venit la origine în Ucraina subcarpatica. Aceștia au dispărut în anul
955, în urma batăliei unde împăratul Otto I cel Mare i-a exterminat pe maghiari. Cronica spune
că după bătălia de la Lechfeld au mai rămas 30 de maghiari. Deci cuvântul maghiar desemnează
o ficțiune, triburile maghiare au dispărut, o parte dintre ele au intrat în procesul de etnogeneză a
poporului ungar și de aceea prin această lege se încerca, pe de-o parte o confuzie extrem de
nocivă pentru românii transilvăneni între cetățenie și naționalitate și, pe de altă parte introducerea
unui termen (concept) care nu avea niciun suport în realitatea socială a Transilvaniei.

CAPITOLUL X

ORGANIZAREA DE STAT ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN

MOLDOVA DINTRE PRUT ȘI NISTRU ÎN TIMPUL DOMINAȚIEI ȚARISTE
(1812-1918)

Potrivit art. 11 din Tratatul de Luțk încheiat în 1711 între Imperiul Rus condus de țarul
Petru cel Mare și Moldova condusă de domnitorul Dimitrie Cantemir în vederea constituirii unei
alianțe îndreptată împotriva Imperiului Otoman, Rusia recunoștea hotarele Moldovei după
drepturile sale antice ca fiind cele cuprinse între râul Nipru, Camenița, Bender sau Tighina cu tot
cu Bugeacul, Dunărea, Muntenia, Transilvania și Polonia. Era pentru prima dată când, printr-un
act de drept internațional se recunoștea, chiar și implicit, limita răsăriteana a procesului
etnogenezei românești, adică râul Nipru; de asemenea se recunoaște apartenența la Moldova a
întregului teritoriu cuprins între Carpați și Nipru. Se pot delimita 3 etape ale anexării teritoriilor
românești de la Est de Prut de către Imperiul țarist, aflat în plină ofensivă militară, în războaiele
(ruse-turce, uneori a participat și Austria) pe care acest imperiu le-a purtat cu Imperiul Otoman.

(Etapa I). În urma războiului ruso-austro-turc (1736-1739), prin Pacea de la Belgrad din
1739, precum și prin Tratatul de Pace de la Constantinopole din 12 septembrie 1740, a fost
adoptat statutul pentru stabilirea de către Rusia a graniței Rusiei cu Turcia și a graniței Moldovei
pe Bug. Înseamnă că Imperiul Otoman, înfrânt în război, a cedat Rusiei, condusă la momentul
respectiv de țarina Anna Ivanovna, teritoriul românesc dintre Nipru și Prut, denumit Ucraina
(care înseamnă Țara de la margine). Este vorba de o suprafață de 44 500 de km pătrați,
delimitată la N de Kiev, la S de Marea Neagra, la E de cursul Niprului și la V de cursul Bugului.
El era locuit de cazaci, care la origine erau români.

Succesoarea țarinei Iovanovnaei, țarina Ecaterina a II-a cea Mare, a lichidat în 1769
autonomia cazacilor, care la origine erau români, împingându-i către rusificare. Trebuie să
înțelegem și să știm că domnii Moldovei erau și atamani sau hatmani ai Ținutului de la margine
(al Ucrainei), exercitând, în această calitate, o autoritate efectivă asupra cazacilor români din acel
teritoriu. (a nu se confunda cu cazacii ruși, de pe Don)

(Etapa a II-a). Între 1787 – 1792, are loc un nou război ruso-turc, soldat și de această
dată cu victoria Rusiei. Printr-un tratat încheiat la 31 decembrie 1791 care a precedat Tratatul de
Pace de la Iași din 1792, Imperiul Țarist a anexat al doilea teritoriu romanesc; prof. Andrei se
referă la cel dintre Bug și Nistru (nu confundăm Nistru cu Nipru), având o suprafață de 69 000
de km pătrați, teritoriu care se numește și astăzi Transnistria.

(Etapa a III-a). Subsecvent războiului ruso-turc desfășurat între 1806-1812, prin Pacea
de la București din 1812, Imperiul Țarist a răpit Moldovei cu acordul Franței Napoleoniene, cel
de-al treilea teritoriu, adică cel dintre Nistru și Prut, cu o suprafață de 44 399 de km pătrați.
Inițial, Rusia dorise anexarea întregii Moldove până la Carpați, însă împăratul Napoleon I a
refuzat acest lucru, motiv pentru care Ocrana, adică serviciul secret al țarului, a pretins că
teritoriul dintre Nistru și Prut nu este o parte a Moldovei și a inventat pentru acest teritoriu
denumirea de Basarabia. În realitate, trebuie să știm că Basarabia nu este acest teritoriu dintre
Prut și Nistru, ci este o fâșie de pământ foarte îngustă, adiacentă litoralului Dunării maritime,
care se întinde de la vărsarea Siretului în Dunăre și până la Chilia. Această fâșie de pământ este
pomenită de autorii bizantini între sec. IX și XII și a fost luată în stăpânire de domnul Munteniei
Basarab I Întemeietorul, de unde si denumirea ei de Basarabia, pentru că acest domn a alipit fâșia
de pământ de care vă pomeneam noului stat feudal al Munteniei, și atunci acea fâșie a păstrat
denumirea de Basarabia.

Etapele organizării Moldovei dintre Prut și Nistru

În analiza acestui aspect, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivele principale

ale politicii țariste față de noua provincie anexată imperiului au fost în număr de două:
deznaționalizarea românilor și transformarea acestei părți a Moldovei într-o simplă gubernie a
Imperiului Țarist, asemenea celorlalte provincii guberniale, locuite de către ruși. În realizarea
acestor obiective, administrația imperială a acționat pe 3 căi:

• Colonizări masive ale rușilor și a altor popoare alogene în această parte a Moldovei,
coroborată cu deportări ale românilor din această provincie, în alte provincii rusești
(cu precădere în Siberia);

• Introducerea limbii Rusiei în administrație și justiție, mai întâi alături de limba

română, apoi ca singură limbă oficială în locul limbii române;

• Introducerea treptată a legislației imperiale, care a înlocuit vechiul drept românesc;

După anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru, în primele sale legi cu privire la teritoriul
cucerit, Imperiul Rus a fost nevoit să țină seama de caracterul național românesc al acestei
provincii, acceptând la început atât în domeniul dreptului public, cât și în domeniul dreptului
privat continuarea aplicării Legii Țării, precum și a pravilelor Moldovei. Prin urmare, în primii
ani ai ocupației rusești, în Moldova dintre Prut și Nistru, au fost menținute formele de organizare
tradițională și instituțiile juridice românești. Recurgerea la acest compromis a fost de ordin intern
și de ordin extern, nefiind manifestarea unei generozități a Imperiului Țarist față de români, așa
cum au susținut unii autori în epoca sovietică. Pe de-o parte, țarul trebuia să țină seama de
situația internă dramatică a acestei provincii, ruinată de războiul ruso-turc dintre 1806 și 1812,
iar pe de altă parte, din perspectiva politicii sale expansioniste către Peninsula Balcanică, Rusia
considera anexarea acestei părți din Moldova ca o etapă de mare importanță strategică, prin
urmare încerca evitarea unei eventuale reacții a românilor din dreapta Prutului, dacă ar fi
promovat prea rapid măsuri rigide și dure de deznaționalizare a conaționalilor lor de dincolo de
Prut.

Astfel, în 1812, a fost data o lege provizorie prin care românilor dintre Prut și Nistru li s-a
acordat cetățenia rusă în bloc, aceștia trebuind să depună un jurământ de credință față de Rusia,
însă acest jurământ de credința a fost depus însă mai târziu abia în 1816. De asemenea, pentru a
preîntâmpina frământări sociale și naționale, aceeași lege prevede pentru cetățenii noii provincii
o serie de aparente privilegii: scutirea de dări și prestații față de stat pe o perioada de 3 ani și
scutirea de serviciu militar în armata țaristă. (aparente privilegii deoarece) În realitate, în ceea ce
privește prima dispoziție, în cei 6 ani de război și de ocupație militară rusă, impozitele directe și
dările și prestațiile de orice altă natură față de autorități crescuseră de 3 ori față de epoca
anterioară ocupației rusești, iar perceperea impozitelor fusese concesionată unor negustori
ucraineni și ruși. În ceea ce privește a doua înlesnire, chiar autoritățile țariste considerau că
aproape după 200 de ani de dominație otomană, românii și-ar fi pierdut spiritul războinic și
deprinderile militare, ca atare serviciul lor militar nefiind necesar.

Prima etapă a organizării Moldovei dintre Prut și Nistru

sub dominația țaristă (Oblastia Basarabiei – 1812-1828).

Prin Legea din 23 iulie 1812, pentru înființarea administrării provizorii în Oblastia
Basarabiei (aici folosim termenul Basarabia pentru că așa se numea legea). Această lege a fost
elaborată de Contele Kapodistrias, primul ministru al Imperiului Țarist și sancționată de Țarul
Alexandru I, ea fiind completată prin Legea din 2 februarie 1813. Prin aceste două legi s-a
stabilit prima organizare centrală și administrativ-teritorială a noii provincii. Așa cum rezultă
chiar din titlul legii, autoritățile țariste au recunoscut Moldovei dintre Prut și Nistru încă de la
început statutul de oblastie (regiune, teritoriu nerus din cadrul Imperiului Țarist).

Organizarea executivă centrală ale acestei oblsatii erau Guvernatorul Civil și Guvernul,
acesta alcătuit din două departamente, fiecare cu câte 3 colegii. Printr-un decret imperial din 26
mai 1816, acestor două organe centrale li s-au adăugat și un alt organ creat nou, și anume
Rezidentul Imperial (în subordinea acestuia fiind puse toate instituțiile administrative ale
provinciei). Primul și singurul Guvernator Civil al Moldovei dintre Prut și Nistru, de origine
română, a fost boierul Scarlat Sturza.

În ceea ce privește administrația locală, a fost menținută vechea organizare teritorială a

Moldovei, introdusaă de Mavrocordat, și anume ținuturi conduse de ispravnici, împărțite în
ocoale. Ca un element important, această organizare a fost extinsă și în partea de Sud a
provinciei, adică în fostele raiale turcești, precum și in Bugeacul tătărăsc.

Un aspect foarte important pe care vreau sa vi-l subliniez: chiar de la început, legile
adoptate pentru această parte a Moldovei au denumit, în scop propagandist și ideologic în
vederea deznaționalizării, populația românească și limba română, cu apelativul de populație
moldovenească și limbă moldovenească, tocmai pentru a acredita ideea că pretinsul popor
moldovenesc și pretinsa limbă moldovenească ar fi distincte de populația și limba română.
Aceste apelative sunt creații ale Ocranei. De menționat, că alături de limba română, denumita de
țariști limbă moldovenească a fost introdusă și limba rusă în administrație și justiție, creându-se
astfel premisele înlăturării treptate a limbii române din toate sferele vieții sociale și de stat.

La 29 aprilie 1818, țarul Alexandru I a promulgat așezământul constituirii oblastiei

Basarabia, prin care s-a confirmat statutul de teritoriu nerus pentru Moldova dintre Prut și
Nistru. Potrivit acestui act normativ, conducerea militară a provinciei a fost încredințată
generalului guvernator al Podoliei care acționa și în Moldova ca rezident plenipotențiar, iar
conducerea civilă revenea guvernatorului, vice guvernatorului, Consiliului suprem și Guvernului
provincial.

Consiliului suprem sau Statul suprem al Moldovei era expresia autonomiei acestei
oblastii în cadrul Imperiului țarist. El era compus din 11 membrii (6 români numiți dintre nobilii
locali și 5 ruși numiți de autoritățile țariste).

Guvernul era structurat în două departamente, departamentul executiv și departamentul

economic din cadrul Guvernului făcând parte guvernatorul care acționa în calitate de președinte,
viceguvernatorul, 4 consilieri, administratorul financiar și 2 asesori. Întreaga activitate a
Guvernului se desfășura bilingv, adică atât în limba română sau moldovenească (precum o
denumeau țariștii), cât și în limba rusă.
 Un alt aspect de noutate este că la nivelul centrelor urbane, asupra cărora autoritățile
țariste și-au îndreptat în primul rând politica de rusificare, au fost înființate, după modelul rusesc,
dume orășenești ca organe alese de comunitățile locale. Tot prin acest așezământ a fost stabilit
statutul juridic al categoriilor sociale din provincie, identificându-se, în acest sens, următoarele
categorii sociale: boierii, clerul, boiernașii, mazilii, ruptașii, negustorii și târgoveții, țăranii,
țiganii și evreii.

Cea de-a doua etapa sub dominația țaristă, și anume

trecerea de la oblastie la gubernie.

Ea s-a desfășurat între 1828 și 1873. La 29 februarie 1828, a fost adoptată o noua lege,
intitulată Instituția pentru conducerea regiunii Basarabia, care a abrogase așezământul din
1818 și chiar dacă amenținut statutul de oblastie a Moldovei dintre Prut și Nistru a suprimat, în
mare parte, autonomia oblastiei în cadrul Imperiului Țarist, introducând în Moldova dintre Prut
și Nistru instituțiile guberniale rusești, precum și legile rusești și consacrând totodată limba
rusă ca singura limbă oficială.

Regiunea era condusă, potrivit noii organizări, de Guvernatorul general al Novo-Rusiei

și al Basarabiei. În subordinea acestuia se aflau celelalte organe ale administrației centrale, și
anume Guvernatorul Civil numit de țar, Consiliul Regional, Direcția Regională, Camera de
vistierie, precum și noile instanțe de judecată ale provinciei, pe care le notăm: Tribunalul penal
regional, Tribunalul civil regional și Tribunalul conștiinței. Instituțiile Rezidentului Imperial și
Consiliului Suprem au fost desființate.

Această etapă a evoluției istorice dintre Prut și Nistru în cadrul Imperiului Țarist coincide
în mare parte cu domnia Țarului Alexandru al II-lea, țar care a desfășurat o intensă activitate
reformatoare în Imperiul Rus. Pe de-o parte sub presiunea frământărilor sociale tot mai
accentuate și pe de altă parte, ca o consecință a formării și dezvoltării relațiilor de producție de
tip capitalist, însă aceste reforme nu au schimbat esențial caracterul autocrat și feudal al
statului rus. Întrucât aceste reforme ale lui Alexandru al II-lea au vizat și oblastia Basarabiei,
trebuie sa le prezentăm.
 Au fost 3 reforme: agrară(socială), administrativ-teritorială și judecătorească.

Prima reforma este reforma socială. Prin manifestul țarului din 1861 și prin legislația
subsecventă acestuia, a fost realizată reforma agrară în Imperiul Rus, manifestul prevedea
eliberarea țăranilor din starea de dependență de tip feudal și împroprietărirea lor cu terenul pe
care îl aveau în folosință în momentul eliberării. În Moldova dintre Prut și Nistru, această
reformă agrară a fost introdusă mult mai târziu, prin Decretul imperial din 14 iulie 1868 prin care
a fost adoptat regulamentul despre relațiile agrare ale țăranilor regiunii Basarabia, stabilită pe
pământul proprietăților private, ai mânăstirilor și ai altor instituții ecleziastice.

Acest regulament prevedea desființarea stării de dependență de tip feudal, însă, vă rog
să observați, că, în Moldova dintre Prut și Nistru, această dispoziție avea o aplicabilitate
restrânsă, limitată la țiganii și slugile nobililor ruși pentru că, știind că în Moldova, vecinia, adică
starea de dependență de tip feudal fusese desființată de Constantin Mavrocordat prin așezământul
de la 1 iunie 1749, deci ea era oarecum lipsită de obiect. Prin același regulament s-a prevăzut
împroprietărirea țăranilor și stabilirea prestațiilor pentru terenul primit și, de asemenea,
răscumpărarea loturilor țărănești.

A doua reformă este reforma administrativ-teritorială. La 1 ianuarie 1864, țarul

Alexandru al II lea, a semnalat Regulamentul cu privire la instituțiile județene și guberniale de
zemstvă (în acest moment al cursului, prof. Jean Andrei a luat o pauză să roage o persoană să
bage pisica în casă). Conform acestui regulament, la nivelul acestor unități administrativ-
teritoriale se constituiau următoarele organe de zemstvă care aveau un caracter electiv și un
caracter colegial:

• Adunările de zemstvă județene și guberniale – erau organe decizionale

• Consiliile de zemstvă județene și guberniale – erau organe executive.

Membrii zemstvelor se numeau consilieri, fiind aleși pentru un mandat de 3 ani.

Adunările de zemstvă se întruneau anual și examinau activitatea Consiliilor de zemstvă, iar
Consiliile de zemstvă aveau o activitate permanentă, membrii lor fiind remunerați pentru
activitatea desfășurată. În Moldova de la Est de Prut, această reformă administrativă a fost
introdusă mai târziu, mai exact în 1869, prin Decretul imperial cu privire la înființarea organelor
de zemstvă din Basarabia.
 Ce a de-a treia reformă a țarului Alexandru al II-lea este reforma judecătorească în
cadrul căreia, la 20 noiembrie 1864, țarul a semnat 4 regulamente sau statute privind reforma
judecătorească în Imperiul Rus, reformă extinsă și în Moldova dintre Prut și Nistru printr-o
hotărâre a Consiliului de stat cu privire la realizarea reformei judecătorești în Basarabia. Potrivit
acestei reforme, instanțele judecătorești generale erau Tribunalul de la Chișinău și Curtea de
Apel de la Odessa, iar instanțele judecătorești locale erau judecătoriile de împăciuire și
Congresul județean al judecătoriilor de împăciuire. De asemenea s-au păstrat și unele jurisdicții
speciale, precum ar fi acelea exercitate de judecătoriile duhovnicești, militare și țărănești, dar s-
au introdus si noi jurisdicții speciale, corespunzătoare noilor relații de producție de tip capitalist,
precum ar fi jurisdicția exercitată de judecătoria comercială a regiunii Basarabia, care a fost
înființată în 1898.

Cea de-a treia etapă a evoluției Moldovei de la E de Prut, în cadrul Imperiului Țarist,
după anexarea din 1812, această numindu-se se gubernia Basarabiei și s-a derulat între 1873 și
1918. În 1873, Moldova dintre Prut și Nistru a fost transformată de Guvernul imperial rus dintr-o
oblastie (regiune nerusă), într-o simplă gubernie organizată din punct de vedere administrativ
asemenea celorlalte gubernii locuite de ruși. Această perioadă a reprezentat apogeul dominației
țariste asupra acestei părți a Moldovei, precum și apogeul procesului de deznaționalizare a
românilor.

Câteva cuvinte despre statutul categoriilor sociale din Moldova în timpul dominației
țariste. Statutul juridic al categoriilor sociale din teritoriul cuprins între Nistru și Prut a fost
reglementat într-o manieră detaliată prin așezământul înființării regiunii Basarabia din 1818,
fiind modificat printr-o lege dată la 10 martie 1847. Potrivit așezământului, în Basarabia existau
următoarele categorii sociale: boierii, clerul, boiernașii, mazilii, ruptașii, negustorii și târgoveții,
țăranii, țiganii și evreii. Doua trei cuvinte despre fiecare.

Boierii. Boierimea română din stânga Prutului a fost asimilată, după anexare, nobilimii
ereditare ruse sub condiția prezentării unor acte justificative pentru atestarea rangului de boier.
Astfel, 102 familii boierești române din această regiune au fost înscrise în așa-numita Carte de
Catifea, adică cartea heraldică a Imperiului Rus, bucurându-se de toate privilegiile nobilimii
ereditare ruse. Ca atare, cea mai mare parte a acestor boieri români au acceptat rusificarea.
Boierii erau scutiți de dări și prestații față de stat și li se recunoșteau toate privilegiile de care se
bucuraseră până la 1812.

Clerul. Preoțimea și-a păstrat și ea atât drepturile și privilegiile acordate prin actele
domnilor Moldovei la care s-au acordat și privilegiile acordate de legislația rusească, inclusiv
dreptul de proprietate asupra pământurilor, deși în restul imperiului, pământurile mânăstirilor
fuseseră secularizate de Țarina Ecaterina a II-a cea Mare. De asemenea, era scutit de dări și plăți
față de stat.

Boiernașii. Intrau în această categorie, potrivit lui Mavrocordat, descendenții boieriilor

de rangul I și II, însă așezământul din 1818, îi caracteriza în mod eronat pe boiernași ca fiind o
stare socială care nu avea o obârșie nobilă. Totuși ei erau scutiți de dări și de prestații publice,
precum și de unele impozite agricole. Copii boiernașilor nu-și păstrau statutul, ci intrau într-o
altă categorie socială, și anume categoria socială a mazililor. Printr-o lege din 10 martie 1847,
boiernașii au fost asimilați boierilor personali ruși, statut pe care îl păstrau și descendenții lor sub
condiția ca până la vârsta de 22 de ani să intre într-o slujbă la stat. Ca și boierii, și boiernașii au
fost supuși unui proces de deznaționalizare, contopindu-se cu clasa boierilor personali ruși mulți
dintre ei.

Mazilii. La început acestora li s-au recunoscut privilegiile de care se bucurau până la

anexarea Moldovei de dincolo de Prut, însă ulterior, printr-o lege din 1847, au fost asimilați
țăranilor, însă unii mazili înstăriți au reușit să pătrundă în rândurile nobilimii, depășindu-și astfel
condiția socială. Însă politica țarismului față de mazili, a fost aceea de desființare a acestor
categorii sociale necunoscute în Rusia și includerea lor în alte categorii sociale.

Ruptașii. Sunt menționați în așezământ ca o categorie socială privilegiată. Din această

categorie făceau parte coloniștii străini, precum și descendenții clerului care nu urmau calea
duhovnicească. Această categorie socială a dispărut și ea, întrucât, prin Legea din 1847, copii
ruptașilor erau încadrați, după caz, fie în categoria țăranilor, fie în categoria orășenilor.

Țăranii. În ceea ce privește țăranii, ei constituiau masa principală a populației Moldovei

dintre Prut și Nistru, adică peste 60% din această populație. Existau țăranii dependenți numiți
țăranii statului (dependent însă nu în sensul de dependența de sens feudal, ci un fel de țărani
clăcași care plăteau zeciuiala, îndeplineau prestații publice, dar nu aveau dreptul la libera
strămutare, iar daca pământurile pe care le cultivau intrau în proprietate particulară, trebuiau să
opteze între a părăsi aceste terenuri sau de a continua munca pentru noul proprietar)(este voba
despre țăranii care au fugit sau s-au strămutat). În 1834 a fost adoptat Regulamentul cu privire la
sătenii liberi din Basarabia care stabilea că relațiile dintre moșieri și țărani aveau o bază
contractuală, însă acest regulament nu s-a aplicat în practică, deoarece țăranii refuzau să semneze
contractele care conțineau condițiile înrobitoare propuse de moșieri. În 1846, s-a introdus așa-
numitul contract normal. Însemnă că în cazul divergenței dintre țărani și moșieri cu privire la
conținutul contractelor care urmau a fi încheiate, condițiile contractuale erau stipulate de
contractul normal. El prevedea numărul zilelor de clacă, precum și nartul (volumul de muncă ce
trebuie prestat într-o zi de clacă). Nartul era așa de mare, întrucât volumul stabilit în 12 zile de
clacă se putea realiza doar în 40 de zile de clacă și dacă adăugăm și prestațiile suplimentare,
țăranul trebuia să muncească 52 de zile de clacă pe an, deși el avea din punct de vedere formal
doar 12 zile. Cu toate acestea, situația țăranilor români dintre Prut și Nistru era incomparabil mai
buna față de situația țăranilor ruși aflați în dependență față de nobilii ruși.

Răzeșii. Sunt o categorie socială tradițională, sunt țăranii liberi proprietari de pământ,
care la jum. sec al XIX-lea, reprezentau 12% din totalul populației. Așezământul din 1818
confirma drepturile acordate răzeșilor prin Sobornicescul hrisov din 1785, iar printr-o hotărâre a
Consiliului de stat al Imperiului Rus din 1849, a fost reconfirmat statutul juridic al răzeșilor, așa
cum fusese el statornicit de-a lungul timpului prin hrisoavele domnilor Moldovei.

Țiganii. Erau fie țiganii statului, fie țiganii persoanelor particulare. Numărul lor a crescut
continuu. Țiganii statului plăteau o dare, țiganii particulari erau scutiți de orice dări, însă erau
supuși unei exploatări crunte din partea stăpânilor lor, iar prin Legea din 1847, intitulată Despre
drepturile populației regiunii Basarabia, se stabilea că toți țiganii trebuiau să plătească bir către
stat.

Evreii. Incluși în așezământ după ocupația lor fie în categoria negustorilor, fie în
categoria meseriașilor, fie în categoria agricultorilor. Negustorii evrei dețineau monopolul celor
mai importante activități comerciale, profitând și de disprețul nobililor față de activitatea
industrială și comercială. Ca atare, ei au fost interesați să anihileze, să inhibe condiția de
instituire a unei burghezii naționale din Basarabia. Evreii nu aveau ca și țiganii funcții în sistemul
țarist.
 Coloniștii străini. Este o categorie socială care a dobândit în Basarabia un statut special,
favorabil, acordându-li se cetățenia rusă, împrumutări bănești, scutirea de serviciu militar,
precum și plata impozitului personal și funciar. Autoritățile țariste au procedat imediat după
anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru la colonizări masive(184-1819) în scopul schimbării
componenței etnice a provinciei, în special în mediul rural, întrucât coloniștii străini se ocupau de
cele mai rentabile ramuri ale culturii, adică viticultura și pomicultura. Procesul de colonizare a
dus la acutizarea lipsei de pământ în Moldova dintre Prut și Nistru, dar nu a reușit să schimbe
componența etnică a acesteia, astfel încât, în 1861, coloniștii străini reprezentau abia 13 % din
populația provinciei.