Conf. Univ. Dr.

Ioan Apostu

DREPT CIVIL PARTEA

GENERALĂ

Galaţi, 2009

1
 DREPT CIVIL
Partea Generală I

• PARTEA I INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

(PARTEA GENERALĂ)
• PARTEA A II-A SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

TITLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

Capitolul 1 Caracterizare generală a dreptului civil român
Capitolul 2 Raportul juridic civil
Capitolul 3 Actul juridic civil
Capitolul 4 Prescripţia extinctivă

TITLUL II SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

Capitolul 1 Persoana fizică
Capitolul 2 Persoana juridică

Titlul I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

CAPITOLUL I NOŢIUNEA, ROLUL ŞI DELIMITAREA

DREPTULUI CIVIL

Secţiunea 1.1. Noţiunea dreptului civil român

Definiţie. Dreptul civil român este acea ramură care

reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

2
 La aceasta mai trebuie adăugat că dreptul civil este o ramură a
sistemului de drept unitar românesc, adică o totalitate de norme juridice.
Izvorul acestor norme îl constituie Constituţia României, Codul civil şi
alte legi.
In terminologia juridică, expresia „Drept civil” este folosită în trei
înţelesuri:
Primul înţeles este cel dat de însăşi definiţie, şi anume ramură de
drept, adică ansamblu sau totalitate de norme juridice care au ca obiect de
reglementare raporturile juridice civile. Acestui înţeles îi corespunde mai
ales în doctrină (ştiinţa dreptului) acela de drept obiectiv şi drept pozitiv.
Al doilea înţeles este cel de element al conţinutului raportului
juridic civil, exprimat prin noţiunea de „drept subiectiv civil”, adică o
posibilitate recunoscută de legea civilă subiectului activ ca titular al
dreptului subiectiv civil, de a avea o anumită conduită şi de a cere o
conduită corespunzătoare subiectului pasiv, putând face în acest sens apel
la forţa coercitivă a statului pentru respectarea şi proteguirea dreptului
său.
Al treilea înţeles este acela de ramură a ştiinţelor juridice ( de
exemplu studenţii facultăţilor de drept şi ştiinţe administrative, au ca şi
discipline de studiu Dreptul constituţional, Dreptul administrativ, Teoria
generală a Dreptului, dar şi Dreptul civil).
Mai exact, dreptul civil este acea ramură a ştiinţei juridice care are
ca obiect de cercetare dreptul civil, ca ramură de drept.
Cele trei sensuri nu pot fi confundate, întrucât înţelesurile pe care
le au se dezvăluie uşor prin context, astfel încât în practică este exclusă
confuzia.
Definiţia dată mai sus dreptului civil trebuie completată şi susţinută
prin elementele definitorii ale acestuia şi anume:
Conţinutul dreptului civil
Obiectul dreptului civil adică raporturile dreptului civil
Subiectele raportului de drept civil, persoanele fizice şi juridice
Poziţia juridică a subiectelor raportului juridic civil.

1.1.1. Conţinutul dreptului civil

Totalitatea normelor de drept civil este ordonată în instituţiile sale,

adică în acele grupe de norme ce reglementează anumite grupuri
omogene de relaţii sociale, cunoscute şi ca subdiviziuni ale dreptului
civil.
Instituţiile dreptului civil în ordinea studierii lor sunt
1. Raportul juridic civil care presupune reglementări privitoare la
părţi, obiect, conţinut. În egală măsură drepturi subiective civile şi

3
obligaţii civile (ce constituie conţinutul raportului juridic civil), în fine
bunurile ce constituie obiectul derivat al raportului juridic civil.
Izvoarele raportului juridic civil concret (actele şi faptele juridice),
proba raportului juridic civil şi mijloacele de probă sunt în egală măsură
instituţii şi subiecte de studiu în cadrul dezvoltărilor privitoare la raportul
juridic civi.
2. Actul juridic civil reuneşte norme referitoare la categoriile de
acte juridice, condiţiile actului juridic civil, efectele actului juridic civil şi
nulitatea acestuia. În cadrul aceleiaşi instituţii urmează a fi observate
prescripţia extinctivă reunind normele referitoare la efectul, domeniul,
termenele şi cursul prescripţiei extinctive în dreptul civil şi in final
nulitatea actului juridic civil.
4. Subiectele dreptului civil, două grupe mari de norme referitoare
la persoana fizică (subiect individual) şi la persoana juridică (subiect
colectiv de drept).
5. Drepturile reale principale, instituţie ce reuneşte normele
reglementând drepturile reale, dreptul de proprietate în diferitele sale
forme (privată - publică), precum şi dezmembrămintele sale, uzufructul,
uzul, abitaţia, superficia, şi servitutea.
6. Obligaţiile civile reunesc norme privitoare la izvoarele
obligaţiilor civile (contractul civil, actul juridic civil de factură
unilaterală, faptul juridic licit, şi răspunderea civilă delictuală). De
asemenea obiectul de studiu al obligaţiilor îl mai constituie dinamica
acestora, respectiv executarea, stingerea, transmiterea, transformarea şi
garantarea lor.
7. Contractele civile.
8. Dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor), dreptul de
inventator (dreptul de proprietate industrială).
9. Succesiunile sau dreptul de moştenire cu cele două ramuri ale
lor, succesiunea legală şi succesiunea testamentară.

1.1.2. Obiectul dreptului civil

Obiectul dreptului civil este alcătuit, potrivit definiţiei date, din

raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale (numite şi personale
nepatrimoniale), stabilite între persoane fizice şi persoane juridice. Se
impune ab initio a preciza care este înţelesul celor două noţiuni binare.
Patrimonial este acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în
bani. De exemplu despăgubirea rezultată dintr-un fapt ilicit poate fi
exprimată în bani.
Nepatrimonial este acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat
în bani. De pildă numele unei persoane, nu poate fi evaluat pecuniar în
nici-ub chip.

4
 Dreptul civil însă nu reglementează toate raporturile patrimoniale
ori nepatrimoniale din societate. Obiectul său de studiu se determină şi se
individualizează fie prin opera legiuitorului, fie prin interpretarea dată de
doctrină şi jurisprudenţă.
La rândul lor, raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt
susceptibile de următoarele subclasificări:
Raporturile civile patrimoniale pot fi:
a) raporturi patrimoniale reale, care au în conţinutul lor drepturi
reale (dreptul de proprietate sau alte drepturile reale);
b) raporturi patrimoniale obligaţionale, în al căror conţinut sunt
drepturi de creanţă, indiferent de izvorul lor, fapt juridic (licit sau ilicit)
ori act juridic.
Raporturile civile nepatrimoniale pot fi la rândul lor:
a) raporturi ce privesc existenţa şi integritatea subiectului de drept
civil, aşa cum sunt dreptul la viaţă şi sănătate;
b) raporturi de identificare, ce au în conţinutul lor drepturile care
permit individualizarea persoanelor ca subiecte de drept civil aşa cum
sunt numele, domiciliul, sediul ori reşedinţa;
c) raporturi generate de creaţia intelectuală, adică acelea care au în
conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale izvorând din opera
intelectuală, ştiinţifică, literară, artistică, din invenţii sau inovaţii.
În fine, raporturile juridice civile mai pot fi clasificate şi după
subiectele lor:
- raporturi stabilite numai între persoane fizice;
- raporturi stabilite numai între persoane juridice;
- raporturi stabilite mixte, între persoane fizice şi juridice.

1.1.3. Subiectele dreptului civil şi poziţia lor juridică

Potrivit definiţiei formulate şi aşa cum am enunţat-o mai sus,

subiecte ale
raporturilor juridice civile pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice.
Aşadar raporturile juridice de drept civil pot avea ca şi subiecte atât
oamenii priviţi individual (persoanele fizice), cât şi colectivităţile de
oameni denumite persoane juridice sau morale.
In raporturile juridice de drept civil, poziţia juridică a subiectelor
este aceea de egalitate juridică, prin care se înţelege că nici una din părţi
nu se subordonează celeilalte. Altfel spus, în raportul juridic civil părţile
se găsesc pe picior de egalitate, ele putându-şi negocia atitudinea şi
prestaţiile ce formează obiectul relaţiei lor. Această egalitate juridică este
atât o metodă de reglementare specifică dreptului civil, dar şi o trăsătură
caracteristică a raportului de drept civil.

5
 Secţiunea 1.2. Rolul şi principiile dreptului civil

1.2.1. Rolul dreptului civil

Dreptul civil ocupă un rol important, central în sistemul dreptului
românesc.
Locul şi importanţa sa se regăsesc în următoarele considerente de
maximă importanţă în ştiinţa dreptului:
1) Poziţia dreptului civil de „drept comun”, exprimată prin aceea că
ori de câte ori o altă ramură de drept nu conţine norme proprii care să
reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, apelează la norme
corespunzătoare din dreptul civil.
Într-o exprimare plastică, dreptul civil „împrumută” altor ramuri de
drept când acestea nu au norme proprii, normele sale, ori că alte ramuri
de drept „împrumută” norme de la dreptul civil.
O ilustrare a acestui principiu este, spre exemplu, în materia
recunoaşterii de paternitate. Conform art. 57 alin. 2 din Codul familiei,
recunoaşterea paternităţii poate fi făcută şi prin testament.
Întrucât însă, Codul familiei nu conţine norme proprii cu privire la
succesiunea testamentară, s-a apreciat în practica judecătorească
împrejurarea că recunoaşterea filiaţiei se poate realiza folosind oricare
dintre cele trei forme de testament reglementate de art. 858 şi următoarele
din Codul civil, respectiv mistic, autentic sau olograf.
Valorificarea unui testament olograf, scris în întregime, datat şi
semnat de către testator este aşadar posibilă într-o asemenea ipoteză dacă
testamentul îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 859 din c. civ.
2) Dreptul civil constituie o garanţie a formării unei conştiinţe
juridice corecte, a respectării şi întăririi moralei.
Dreptul civil sancţionează abuzul de drept, şi recunoaşte efecte
juridice pozitive, favorabile bunei credinţe.
Spre exemplu, art. 485 din C. civ. apreciind buna credinţă a
posesorului, prevede că acesta poate dobândi proprietatea fructelor atunci
când este de bună credinţă.
3) Ştiinţa dreptului civil este foarte importantă în sistemul ştiinţei
juridice.
Importantă este în primul rând cunoaşterea dreptului civil pentru
formarea unui bun jurist, începând de pe băncile băncile facultăţii.
Importanţa dreptului civil constă şi în aceea că datorită vastităţii
sale şi a instituţiilor comune şi pentru alte ramuri ale dreptului, face
imposibilă operarea cu multe instituţii analoge fără cunoaşterea temeinică
a normelor dreptului civil.

1.2.2. Principiile dreptului civil

6
 Principiile de drept sunt ideile călăuzitoare ce guvernează sistemul
dreptului
românesc.
Ca şi în alte ramuri, şi în dreptul civil întâlnim trei categorii de idei
călăuzitoare:
1) Principiile fundamentale ale dreptului român;
2) Principiile fundamentale ale dreptului civil român;
3) Principii ale unei ori unor instituţii de drept civil.
Analiza fiecăreia dintre cele trei categorii de principii ocazionează
următoarele
aserţiuni:
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce
se
regăsesc în întreaga legislaţie a României.
Aceste principii sunt consacrate de Constituţia României, precum
şi de alte acte normative de maximă importanţă, aşa cum sunt de pildă
sunt codul civil sau codul de procedură civilă.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt definite,
individualizate şi formulate de Teoria generală a dreptului, şi anume:
a) principiul democraţiei;
b) principiul egalităţii în faţa legii;
c) principiul legalităţii;
d) principiul separaţiei puterilor în stat.
Fiind principii fundamentale ale întregului drept românesc în
întregul său,
acestea sunt în acelaşi timp şi principii ale dreptului civil român.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt călăuzitoare pentru

întreaga legislaţie civilă, privind şi interesând toate instituţiile dreptului
civil român, chiar dacă nu cu intensitate egală. Aceste principii sunt:
a) principiul proprietăţii;
b) principiul egalităţii în faţa legii civile;
c) principiul îmbinării intereselor personale, individuale cu cele
obşteşti, generale;
d) principiul ocrotirii drepturilor subiective civile ori al garantării
lor.

Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază ce se aplică

fie
numai într-una, fie în cazul mai multor instituţii de drept civil. Aceste
principii au o vocaţie mai redusă decât principiile fundamentale de drept
civil.

7
 Deoarece ele vor fi studiate în cadrul diferitelor materii de drept
civil ori instituţii, le evocăm totuşi în mod succint mai jos:
principiul consensualismului privind forma actului juridic;
principiile forţei obligatorii a convenţiilor (pacta sunt servanda),
al irevocabilităţii şi relativităţii care privesc efectele actului juridic civil;
principiul ocrotirii bunei credinţe aplicabil în materia drepturilor
reale şi a
răspunderii civile;
principiile priorităţii şi proximităţii gradului de rudenie în materia
devoluţiunii succesorale legale.
Analiza principiilor fundamentale ale dreptului românesc facând
obiectul altor discipline de studiu, vom urmări în continuare în detaliu
principiile fundamentale ale dreptului civil.

1.2.3. Principiile fundamentale ale dreptului civil

În ordinea şi în componenţa enumerată mai sus, principiile

fundamentale ale dreptului civil impun următoarele observaţii:
a) Principiul proprietăţii, a constituit dintotdeauna principalul
drept real al omului, fiind consacrat de Constituţia României din 8
decembrie 1991 (aşa cum a fost modificată prin Legea de revizuire din
18.09.2003) în art. 44 alin. 1. Textul prevede expres că „dreptul de
proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
Dezvoltarea acestui principiu este dată atât de Codul civil, cât şi de
alte legi.
Astfel, Codul civil precizează în art. 480 că „Proprietatea este
dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod
exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”,
Referiri la acelaşi principiu face şi art. 481 care menţionează că
„nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru
cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire”.
Alte norme de drept civil reglementează atributele dreptului de
proprietate , respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia
Dreptul de proprietate poate avea ca titular:
o persoană fizică, şi atunci vorbim despre proprietatea particulară
sau
privată;
o persoană juridică, în funcţie de care există:
- proprietatea de stat;
- proprietatea cooperatistă;
- proprietatea altor persoane juridice.

8
 Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale
Acest principiu rezultă din dispoziţiile exprese ale legii civile. Potrivit
art. 1
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 „Drepturile civile ale persoanelor fizice
sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale
materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi
regulilor de convieţuire”.
Art. 26 lit. e din acelaşi act normativ prevede, printre altele, că
persoana juridică are un patrimoniu afectat realizării „…unui anume scop,
în acord cu interesul obştesc”.
În plus, art. 3 alin. 2 din Decretul 31/1954 prevede că „drepturile
civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.
Exercitarea dreptului civil cu încălcarea acestui principiu constituie abuz
de drept şi se sancţionează ca atare.

c) principiul egalităţii în faţa legii civile este consacrat pentru

persoanele fizice de art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că
„sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au
nici o înrâurire asupra capacităţii”.
Deşi nu este prevăzut in terminis, cu privire la persoanele juridice
egalitatea trebuie înţeleasă prin prisma legilor civile care sunt edictate
pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de drept civil.
d) Principiul ocrotirii (garantării) drepturilor subiective civile
Acest principiu este garantat de Constituţie, Decretul 31/1954 şi de
Decretul
212/1974 privind aderarea României la Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul 31/1954 „drepturile civile sunt
ocrotite de lege”.
Art. 26 din Pact prevede că „Toate persoanele sunt egale în faţa
legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii.
În această privinţă, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să
garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei
discriminări…”.
În cazul încălcării dreptului subiectiv civil, se poate cere
restabilirea lui pe calea acţiunii civile în justiţie potrivit regulilor de drept
procesual civil.

Secţiunea 1.3. Delimitarea dreptului civil

Necesitatea delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept

prezintă o dublă
importanţă, din raţiuni practice şi teoretice.

9
 In practică se pune problema apartenenţei unui raport de drept la o
anumită ramură de drept. Această operaţiune presupune deci, calificarea
juridică a unui raport juridic.
Corecta calificare a unui raport juridic concret este de maximă
importanţă pentru că o asemenea calificare asigură aplicarea corectă a
legii.
Judecătorul investit cu o cauză trebuie să răspundă la următoarele
întrebări:
a) cărei ramuri de drept aparţine raportul juridic din speţă?
Răspunzând corect
la această întrebare se pot determina subsecvent şi alte împrejurări de fapt
sau stări de drept;
b) care sunt normele aplicabile în cauza respectivă, de drept civil
ori norme aparţinând altor ramuri de drept? O judecată dreaptă trebuie să
fie legală şi temeinică, adică printr-o corectă aplicare a legii.
Teoretic, delimitarea se impune datorită faptului că există multe
asemănări (nu numai deosebiri) între raporturile reglementate de ramuri
diferite de drept.
Astfel, nu toate raporturile patrimoniale sunt reglementate de
normele de drept civil, ci şi de alte ramuri de drept. Şi alte ramuri de
drept au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale.
În procesul delimitării, ştiinţa dreptului civil operează cu anumite
criterii ce folosesc atât la conturarea normelor de drept cât şi la
delimitarea lor.
Aceste criterii sunt următoarele:
a) Obiectul de reglementare,
b) Metoda de reglementare,
c) Calitatea subiectelor,
d) Caracterelor normelor,
e) Specificul sancţiunilor,
f) Principiile de drept.
Le analizăm în continuare în aceeaşi ordine.
a) Obiectul de reglementare constituie categoria omogenă, unitară
de relaţii
sociale, reglementate de un grup de norme juridice, unitare la rândul lor.
Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie cele două
mari categorii de raporturi sociale la care ne-am referit mai sus, respectiv
cele patrimoniale şi cele nepatrimoniale.
Nu toate raporturile patrimoniale intră însă în sfera de reglementare
a dreptului civil, ci numai cele reale (care au în conţinutul lor drepturi
reale) şi cele obligaţionale (care au în conţinutul lor drepturi de creanţă).

10
 Nu toate raporturile nepatrimoniale aparţin dreptului civil, ci numai
cele referitoare la:
1) existenţa şi integritatea persoanelor,
2) individualizarea ori identificarea persoanelor,
3) creaţia intelectuală.
b) Metoda de reglementare este criteriul ce constă în modalitatea
de
influenţare a raporturilor sociale de către societate prin stat, care dictează
normele de drept.
Specifică dreptului civil este metoda de reglementare a egalităţii
juridice a părţilor.
Spre deosebire de dreptul civil, care aparţine domeniului dreptului
privat, caracteristic dreptului public este faptul că părţile se află în
raporturi de subordonare.
c) Calitatea subiectelor
Pentru raportul juridic de drept civil este caracteristic faptul că
normele nu
pretind subiectelor (persoane fizice sau persoane juridice), o calitate
specială.
Pentru alte ramuri de drept (constituţional, administrativ etc.),
subiectele raporturilor juridice trebuie să aibă o calitatea specială, cum ar
fi: organ al puterii, administraţiei ori justiţiei, cetăţean, comerciant, rudă.
d) Caracterul normelor
În unele ramuri de drept sunt specifice normele preponderent
dispozitive
(permisive ori supletive), iar în altele cele imperative (onerative ori
prohibitive).
În materia dreptului civil, specifice sunt normele dispozitive.
e) Caracterul sancţiunii
Încălcarea normei de drept atrage după sine o sancţiune ce diferă de
la o ramură de drept la alta. Fiecărei ramuri de drept îi sunt specifice
anumite categorii de sancţiuni.
Pentru dreptul civil sancţiunea specifică este restabilirea dreptului
subiectiv civil încălcat, constând în repararea prejudiciului patrimonial
cauzat, ori încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal
nepatrimonial.
f) Principiile de drept constituie un criteriu de delimitare a unei
ramuri de drept de alte ramuri.
Am prezentat mai sus care sunt principiile dreptului civil, în funcţie
de care putem aprecia că ne găsim sau nu în faţa unui raport de drept
civil.

1.3.1. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil

11
 1.3.1.1. Dreptul constituţional şi dreptul civil
Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine norme
fundamentale
pentru existenţa şi funcţionarea statului de drept român, din care se
inspiră şi celelalte ramuri de drept, deci şi dreptul civil.
Între cele două ramuri de drept interacţionează conexiuni pe mai
multe planuri, după cum urmează:
a) Constituţia conţine norme care consacră, printre altele, şi
principii de drept civil (principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa
legii);
b) Principalele drepturi şi libertăţi ale omului (care sunt şi drepturi
civile subiective ale cetăţeanului) sunt reglementate de legea
fundamentală;
c) Organele de stat reglementate în Constituţie sunt din punct de
vedere al dreptului civil persoane juridice;
d) Garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile sunt
reglementate de
Constituţie.
Dreptul Constituţional şi Dreptul Civil, privite comparativ, conţin
atât
asemănări cât şi deosebiri.
1) În dreptul civil majoritare sunt raporturile juridice patrimoniale,
spre deosebire de dreptul constituţional unde majoritare sunt raporturile
juridice nepatrimoniale;
2) Subiectele de drept civil nu sunt calificate şi se află pe poziţii de
egalitate juridică. În dreptul constituţional subiectele sunt calificate
(organe de stat) şi se află pe poziţii de subordonare.
3) Normele dreptului constituţional sunt imperative, cele de drept
civil sunt în majoritate dispozitive.
4) Dreptul constituţional are sancţiuni specifice, cum sunt
revocarea sau demiterea, ce nu presupun un proces, spre deosebire de
dreptul civil ale cărui sancţiuni (restabilirea dreptului încălcat sau
repararea prejudiciului) nu pot fi realizate decât pe calea unui proces.

1.3.1.2. Dreptul administrativ şi dreptul civil

Dreptul administrativ reglementează raporturi sociale născute în
cadrul
administraţiei publice.
Între dreptul administrativ şi dreptul civil sunt următoarele
deosebiri:

12
 a) În dreptul civil sunt preponderente raporturile juridice
patrimoniale, în dreptul administrativ preponderente sunt cele
nepatrimoniale;
b) În dreptul civil părţile participă pe poziţii de egalitate juridică, în
timp ce în raportul de drept administrativ părţile se află în poziţie de
subordonare;
a) În dreptul administrativ este necesar ca cel puţin unul dintre
subiecte să
aibă calificarea de organ al administraţiei de stat. În dreptul civil
subiectele raportului juridic nu trebuie să aibă nici o calificare. În cazul
în care un organ al administraţiei de stat se găseşte într-un raport juridic
civil, acesta participă de pe poziţii juridice de egalitate.
b) În dreptul civil predomină normele dispozitive, în vreme ce în
materia
dreptului administrativ predomină cele imperative;
e) Sancţiunile în dreptul administrativ sunt amenda
contravenţională şi confiscarea, iar în dreptul civil restabilirea dreptului
civil subiectiv încălcat.

1.3.1.3. Dreptul civil şi dreptul financiar

Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează
raporturile sociale născute din procesul constituirii şi utilizării sumelor
cuprinse în bugetul statului.
Asemănarea dintre ele constă în aceea că atât în dreptul civil cât şi
în cel de drept financiar preponderente sunt raporturile patrimoniale
Între cele două ramuri de drept există următoarele deosebiri:
a) părţile în raportul de drept financiar sunt în poziţie de
subordonare, spre
deosebire de dreptul civil, în care acestea sunt pe poziţie de egalitate
juridică;
b) subiectele de drept financiar sunt calificate, în sensul că una din
părţile raportului juridic de drept financiar este un organ cu atribuţiuni
fiscale;
c) normele de drept financiar au un caracter imperativ, în vreme ce
normele dreptului civil au caracter dispozitiv;
d) dreptul financiar are sancţiuni proprii aşa cum este majorarea
pentru
întârziere în plata datoriilor fiscale.

1.3.1.4. Dreptul comercial şi dreptul civil

Dreptul comercial reglementează raporturile ce se stabilesc în
activitatea

13
comercială internă, realizată de comercianţi prin actele şi faptele lor de
comerţ.
Acesta nu se confundă cu Dreptul Comerţului Internaţional care
este o parte a dreptului internaţional privat român.
Ca şi reglementare, ambele ramuri cunosc o veche tradiţie în
dreptul românesc. Astfel, Codul civil român a fost adoptat în anul 1864
iar Codul comercial în 1887.
Asemănări şi deosebiri între cele două amuri de drept:
a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi personale. În
dreptul
comercial sunt mai puţine norme ce reglementează raporturi personale.
b) În ambele ramuri, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică;
c) În ambele există subiecte individuale şi colective. În dreptul
comercial însă cel puţin una dintre părţi trebuie să aibă calitatea de
comerciant;
d) Există deosebiri şi în ceea ce priveşte răspunderea civilă şi cea
comercială.

1.3.1.5. Dreptul civil şi dreptul familiei

Dreptul familiei reglementează raporturile personale şi
patrimoniale ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege sub
anumite aspecte cu raportul de dreptul familiei în scopul ocrotirii şi
întăririi familiei.
Asemănări şi deosebiri:
a) Ambele au ca obiect de reglementare atât relaţii patrimoniale cât
şi nepatrimoniale, raportul lor este însă invers: în dreptul familiei sunt
mai multe raporturi nepatrimoniale şi mai puţine patrimoniale, spre
deosebire de dreptul civil în cadrul căruia preponderente sunt cele
patrimoniale;
b) Ambele utilizează metoda egalităţii juridice. În dreptul familiei o
nuanţă deosebită o au raporturile dintre părinţi şi copiii minori;
c) În dreptul familiei se cere o calitate deosebită a subiectelor: soţ,
părinte,
copil, spre deosebire de deptul civil în care părţile nu trebuie să aibă o
anumită calitate;
d) Fiecăreia dintre cele două ramuri îi sunt specifice sancţiuni
proprii: în
dreptul familiei decăderea din drepturile părinteşti sau divorţul, în dreptul
civil repunerea în situaţia anterioară;
e) Normele de dreptul familiei sunt preponderent imperative, cele
de drept
civil sunt dispozitive.

14
 1.3.1.6.Dreptul civil şi dreptul muncii şi securităţii sociale
Dreptul muncii reglementează raporturile generate de contractul de
muncă, precum şi cele conexe acestuia.
Asemănări şi deosebiri:
a) Ambele au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale;
b) În dreptul civil părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, pe
când în
dreptul muncii, după încheierea contractului de muncă, acestea au poziţii
de inegalitate;
c) Sfera subiectelor dreptului muncii este mai restrânsă (minorii
sub 14 ani sunt excluşi);
d) Răspunderea în dreptul muncii poate fi materială şi disciplinară.
e) Dominante în dreptul muncii sunt normele imperative.

Dreptul civil şi dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil este sistemul de norme ce reglementează
modul de
judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile,
precum şi modul de executare a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri
executorii.
Dreptul procesual civil reprezintă cealaltă faţă a dreptului material,
aspectul său sancţionator. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă nu s-
ar asigura realizarea lui pe calea procesului civil.
Nici dreptul procesual civil nu ar fi de conceput fără dreptul civil
material pe care să-l apere şi să-l valorifice.

CAPITOLUL II TOERIA LEGII CIVILE

Secţiunea 2.1. Legea civilă ca izvor al dreptului civil

Dreptul ca sumă de reguli după care se conduce întreaga societate,

izvorăşte în primul rând din nevoile sociale, economice, politice. Ele sunt
cele care impun necesitatea consacrării de reguli în cele mai diferite
domenii. Aceste reguli trebuie să ajungă la cunoştinţa membrilor
societăţii într-o anumită modalitate, astfel încât ele să poată fi percepute,
înţelese şi respectate. S-ar putea aşadar pune problema celor două
accepţiuni ale noţiunii de izvor sau sursă de drept, respectiv cea materială
şi cea formală.
Prin noţiunea de izvor al dreptului civil se înţelege într-un prim
sens, material, condiţiile materiale de existenţă sau necesităţile sociale

15
care generează normele dreptului civil ca ramură de drept. Aceste
condiţii determină apariţia şi conţinutul normei juridice civile.
Într-un al doilea sens, formal, prin izvor de drept civil se înţelege
forma specifică de exprimare a normelor dreptului civil.
A nu se confundă noţiunea de izvor al dreptului civil cu aceea de
izvor al raportului juridic civil!. Prima noţiune se referă la actele
normative ca izvoare de drept civil, a doua la actele şi faptele juridice
care pot genera raporturi juridice civile.
Trebuie aşadar să stabilim în cele ce urmează prin ce se exprimă
normele de drept civil.
Norma juridică este o regulă generală, impersonală, cu aplicare
repetată, a cărei executare este asigurată în caz de nevoie de către
organele specializate ale statului.
Ca orice normă juridică, şi cea de drept civil îmbracă forma
generică a actelor normative emanate de la organele de stat investite cu
puterea de a legifera.
Aceste organe cu competenţa de a legifera sunt:
Parlamentul bicameral constituit în Adunarea Deputaţilor şi Senat.
Potrivit art. 64 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul
adoptă legi, hotărâri şi moţiuni.
Guvernul, potrivit art. 1 din Legea nr. 37/1990, este organ central
al puterii
executive. El adoptă, potrivit art. 7, hotărâri în exercitarea atribuţiilor
proprii, şi regulamente de aplicare a legilor, când prin lege s-a prevăzut
aceasta.
Potrivit art. 107 din Constituţie „Guvernul adoptă hotărâri şi
ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare”.
Autorităţile administraţiei locale.
Consiliile locale, primarii aleşi şi prefecţii numiţi de Guvern emit
hotărâri, dispoziţii şi respectiv ordine care nu constituie însă izvoare de
drept deoarece au o aplicare limitată în spaţiu, doar pe teritoriul comunei,
oraşului sau judeţului respectiv.
Potrivit art. 99 alin. 1 Constituţie, Preşedintele României emite
decrete. Aceste decrete pot constitui izvoare de drept civil numai dacă au
un caracter normativ. Majoritatea decretelor emise de Preşedintele
României au un caracter individual, aşa cum sunt de pildă conferirea
gradelor de mareşal, general sau amiral (art. 94 lit. b) sau acordarea
graţierii individuale (art. 94 lit. d din Constituţie).
În măsura în care nu au fost abrogate, constituie izvoare de drept,
actele normative adoptate înainte de decembrie 1989, legi şi decrete,
ordine şi instrucţiuni. Astfel de reglementări, încă în vigoare, au ca obiect

16
indeosebi raporturi cu caracter internaţional, respectiv ratificarea sau
aderarea la convenţii, pacte, acorduri.

2.1.1. Actele normative în vigoare, izvoare ale dreptului civil

Actele normative în vigoare ca şi izvoare ale dreptului civil sunt:

1) legile;
2) decretele;
3) hotărâri ale Guvernului;
4) ordonanţele;
5) acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale
administraţiei de stat.
1. În categoria largă a legilor, trebuie menţionate Constituţia, Codul
civil şi alte legi speciale.
Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. În
acelaşi timp însă ea este izvor şi pentru dreptul civil deoarece:
a) unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt şi drepturi
subiective civile având ca titulare persoane fizice, cum este de pildă
dreptul de proprietate;
b) principiile fundamentale de drept civil (asa cum este de exemplu
cel al egalităţii în faţa legii) au ca izvor dispoziţiile constituţionale;
c) organele puterii de stat interesează şi dreptul civil fiind din
punctul său de vedere persoane juridice.

Codul civil român adoptat în 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie

1865, având ca model Codul civil francez (Codul Napoleon de la 1804).
Codul civil este sistematizat în 3 cărţi:
Cartea I – Despre persoane , în prezent abrogată;
Cartea a II-a – Despre bunuri şi osebite modificări ale proprietăţii;
Cartea a III-a – Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte
proprietatea;
Codul civil român este cea mai veche leguire în vigoare, cu toate că
în decursul timpului a suferit numeroase modificări.

Alte legi civile ca izvoare ale dreptului civil pot fi menţionate

- Codul familiei (Legea 4/1954) care conţine dispoziţii privind
capacitatea civilă a persoanei;
- Legea 15/1990 pentru reorganizarea unităţilor economice de stat
ca regii autonome şi societăţi economice precum şi Legea 31/1990
privind societăţile comerciale conţin dispoziţiuni referitoare la înfiinţarea
unor persoane juridice, care pot constitui în acelaşi timp subiecte ale
raporturilor juridice civile;

17
 - Legea 18/1991 a fondului funciar, ce consacră principiile
fundamentale ale dreptului de proprietate asupra terenurilor;
Sub titlu enumerativ mai pot fi menţionate şi alte legi aşa cum sunt
Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,
Legea nr. 7/1996 privitoare la cadastru şi publicitatea imobiliară, Legea
nr. 114/1996 a locuinţei, Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă
etc.
Decretele şi Decretele-Legi
Aceste denumiri le-au avut mai multe izvoare de drept civil, care
au putere de lege, adoptate anterior anului 1990 aşa cum sunt:
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice;
Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă;
Decretul nr. 212/1974 de ratificare a Pactelor internaţionale privind
drepturile omului.
Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor şi altele.
Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului. Anterior anului 1989, aceste
acte normative emanau de la Consiliul de Miniştri şi se numeau Hotărâri
ale Consiliului de Miniştri.
Dintre aceste Hotărâri ale Guvernului cităm H.G. 280/1990 privind
vânzarea de mărfuri cu plata în rate, H.G. 483/1990 privind înfiinţarea
inspectoratelor pentru protecţia mediului înconjurător şi H.G. 1228/1990
pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei de
gestiune.
Dintre Ordonanţele Guvernului, sub titlu de exemplu menţionăm
Ordonanţa nr. 40/1997 pentru modificarea Legii locuinţei sau Ordonanţa
nr. 25/1997 cu privire la adopţie sau O.G. 138/2 octombrie 2000 de
modificare a Codului de procedură civilă.
Actele normative emise de conducătorii organelor centrale ale
administraţiei de stat şi acte normative adoptate de organele locale
executive pot constitui izvoare ale dreptului civil numai în măsura în care
au un caracter normativ;
Sub titlu de exemplu menţionăm Ordinul Ministerului
Învăţământului şi Culturii nr. 53/1963 de aprobarea a contractelor tip de
editare sau Ordinul nr. 471/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea
Normelor cu privire la organizarea spectacolelor.
În literatura juridică s-a ridicat în discuţie şi problema altor izvoare
ale dreptului civil, aşa cum sunt regulile de convieţuire socială, practica
judiciară, opiniile specialiştilor sau obiceiul.
Regulile de convieţuire socială nu pot fi considerate izvoare de
drept deoarece ele sunt o varietate de reguli morale a căror respectare nu
este asigurată prin constrângere ci prin măsuri de influenţare. Fireşte, pe
măsură ce sunt consacrate de acte normative, ele devin izvoare de drept.

18
 Practica judiciară sau jurisprudenţa (deciziile tribunalelor, ale
curţilor de apel, sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) nu constituie
izvor de drept. Ele însă pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra
jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti, în măsura în care o anumită
chestiune referitoare la interpretarea sau la punerea în practică a unei
instituţii ar fi soluţionată în mod unitar.
Opiniile specialiştilor sau doctrina nu constituie nici ele surse ale
dreptului civil. Lucrările şi studiile specialiştilor au rolul de a desluşi
ştiinta dreptului şi de a lămuri chestiuni controversate în aplicarea şi
învăţarea dreptului.
Moralaşi regulile de convieţuire socială nu sunt izvoare distincte
de drept civil. Regulile ce le conţin acestea sunt recunoscute în măsura în
care sunt integrate în conţinutul unor dispoziţii de drept civil. De exemplu
Codul civil în art. 485 dă efect bunei credinţe ca regulă morală stabilind
că posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele lucrului posedat.
Potrivit art. 1899 alin. 2 din C. civ., buna credinţă este întotdeauna
prezumată, sarcina probei aparţinând celui ce invocă reaua credinţă.
Art. 968 din acelaşi cod precizează că este nelicită cauza actului
juridic atunci când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice
Cutuma sau obiceiul este o regulă de conduită statornicită de-a
lungul vremii în practica vieţii sociale. Ea poate constitui izvor de drept
numai dacă însăşi legea face trimitere expresă la o astfel de regulă. De
pildă referindu-se la dreptul de îngrădire, art. 600 din C. civ. precizează
că înalţimea acesteia se va hotărî „după obiceiul obştesc” iar art. 607
stabileşte interzice sădirea arborilor înalţi la o depărtare mai mică de
proprietatea vecinului apreciată potrivit „obiceiurilor consacrate şi
recunoscute”.

Secţiunea 2.2. Aplicarea legii civile

Aplicarea legii civile poate fi urmărită în cele trei coordonate deja
cunoscute, respectiv în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Ea are aşadar
o anumită durată când acţionează în timp, un teritoriu asupra căruia îşi
produce efectele şi anumite persoane cărora le sunt aplicabile normele
juridice.
Fiecare dintre aceste trei coordonate urmeaza a fi analizată în
dezvoltările ce urmează mai jos.

2.2.1. Aplicarea legii civile în timp

Din punct de vedere al timpului legile se succed şi coexistă din

punct de vedere al spaţiului. Viaţa legilor parcurge firescu traseu al
naşterii, al vigorii şi al morţii, numind astfel în mod plastic ieşirea lor din
vigoare.

19
 Legea se naşte şi intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial sau la o dată precizată în conţinutul ei. Acest moment este
important deoarece el marchează data la care dispoziţiunile legii devin
obligatorii şi de la care se prezumă că ele sunt cunoscute.
Legea iese din vigoare la data abrogării care poate fi expresă sau
implicită. Abrogarea este expresă atunci când noul act normativ
nominalizează în conţinutul lui actul normativ sau dispoziţiunile din
acesta pe care le abrogă. Abrogarea poate fi implicită sau tacită atunci
când deşi în cuprinsul legii noi nu este nominalizat actul normativ sau
dispoziţiile abrogate totuşi se face menţiunea că se abrogă toate
dispoziţiunile din legile ce contravin noului act normativ.
Aplicarea legii civile în timp cunoaşte două principii şi două
excepţii:
Principiul neretroactivităţii este regula potrivit căreia o lege civilă
se aplică numai situaţiilor ivite după adoptarea ei, nu şi situaţiilor
anterioare. Altfel spus, trecutul scapă legii civile noi. Art. 15 alin. 2 din
Constituţie instituie acest principiu precizând că „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile” în vreme ce art. 1
din Codul civil glăsuieşte că „Legea dispune numai pentru viitor; ea nu
are putere retroactivă”.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula potrivit
căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor
ivite imediat după intrarea ei în vigoare.
Acest principiu porneşte de la două premize:
a) Dacă legea nu se aplică pentru trecut, atunci ea trebuie aplicată
pentru viitor de îndată.
b) Regula de interpretare prevăzută de art. 978 Cod civil instituie
obligativitatea ca atunci când o clauză este primitoare de două înţelesuri,
ea să se interpretează în sensul ce poate avea efect, iar nu în acela ce n-ar
produce nici unul. Or legea civilă îşi produce efectele numai prin
aplicarea ei imediată.
Excepţiile de la cele două principii
Retroactivitatea legii civile noi presupune aplicarea legii civile noi
la situaţii juridice anterioare adoptării ei. Aceasta însă numai dacă este
consacrată expres în legea civilă nouă.
Această excepţie, ca oricare excepţie, nu se prezumă, ea trebuie să
rezulte dintr-o dispoziţie expresă.
Ultraactivitatea legii civile vechi (supravieţuirea) presupune
aplicarea încă un timp a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o lege
nouă.
Fiind o situaţie de excepţie, şi ea trebuie să fie expres prevăzută de
lege.

20
 În practică, s-a pus problema determinării legii aplicabile unei
situaţii juridice concrete, cu respectarea principiilor de mai sus.
O rezolvare este cea dată de regula tempus regit actum, potrivit
căreia o situaţie juridică produce acele efecte ce sunt prevăzute de legea
civilă în vigoare la data producerii ei.

2.2.2. Aplicarea legii civile în spaţiu

Aplicarea legii civile în spaţiu, ca ipostază a aplicării legii civile,
trebuie privită sub două aspecte:
- unul intern, care vizează situaţia raporturilor civile stabilite între
subiectele de drept civil de cetăţenie română pe teritoriul României;
- unul internaţional, care vizează ipoteza raporturilor juridice civile
cu element de extraneitate (cetăţenia, locul încheierii actului etc.) aşa cum
sunt ele reglementate de Legea 105/1992 cu privire la raporturile juridice
de drept internaţional privat.
Raporturilor civile interne le sunt aplicabile reglementările
naţionale, fie cele emanate de la organele centrale ce sunt aplicabile pe
întregul teritoriu, fie cele emanate de la un organ de stat local.
Raporturile civile cu element de extraneitate se supun normelor
conflictuale de Drept internaţional privat român.
Art. 2 din Codul civil reglementa până la abrogarea lui 3 reguli cu
caracter de norme conflictuale, preluate de Legea 105/1992 şi anume:
- Legea locului situării lucrului, lex rei sitae, potrivit căreia
imobilele sunt supuse legii ţării pe teritoriul căreia se află („Numai
imobilele aflatoare în cuprinsul teritoriului României sunt supuse legilor
române, chiar când ele se posedă de străini”).
- Legea personală sau legea cetăţeniei, lex personalis, lex patriae,
potrivit căreia starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei fizice sunt
supuse legii cetăţeniei. În privinţa capacităţii persoanei juridice, aceasta
este supusă legii naţionalităţii determinată de sediul său.
- Legea locului în privinţa formei actului juridic civil. Forma
actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie, locus regit
actum.
Este posibil ca într-un raport juridic de drept internaţional privat,
judecătorul român să fie nevoit să aplice legea străină pentru că la această
aplicare îl obligă legea română. Făcând insă o astfel de aplicare
judecătorul nu se supune legii străine ci legii române care îl obligă să
aplice acea lege.

2.2.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, legile
civile se divid în trei categorii:

21
 1. Legi civile cu vocaţie generală de aplicare, fiind aplicabile atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (Codul civil, Decr. 31/1954,
Decr. 167/1958);
2. Legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice aşa cum
este de pildă Codul familiei;
3. Legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice
(Legea nr. 15/1990 sau Legea nr. 31/1990).

Secţiunea 2.3. Interpretarea legii civile

Prin interpretarea legii civile se înţelege operaţiunea logico-

raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de
drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a
diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin.
Din definiţie rezultă cele trei elemente definitorii ale interpretării
legii civile:
1) Interpretarea este o etapă a aplicării legii civile. De exemplu la
încheierea unui contract se procedează la interpretarea normelor civile
aplicabile în materia obligaţiilor părţilor.
2) Conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului
voinţei legiuitorului exprimată într-o normă de drept civil;
3) Scopul interpretării este corecta încadrare a diferitelor situaţii
juridice în ipoteza normei de drept civil.
Necesitatea interpretării legii civile rezultă din cele ce urmează:
a) Oricât de perfectă ar fi o lege, aceasta este depăşită întotdeauna
de dinamica vieţii sociale, apărând situaţii noi. Situaţiile noi trebuie
încadrate în normele de drept civil. Pentru încadrarea situaţiilor într-o
anumită normă trebuie stabilit înţelesul şi sensul acelei norme.
Din interpretarea art. 1000 alin. 1 din Codul civil de exemplu s-a
născut teoria răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului deoarece,
spune textul, „Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat…
de lucrurile ce sunt sub paza noastră”.
b) Explicarea formulărilor generale impune stabilirea dacă o
situaţie sau alta se încadrează ori nu în ipoteza normei.
De exemplu art. 19 alin. 1 din Decr. 167/1958 precizează că
instanţa poate, în cazul în care costată că a fost depăşit cursul prescripţiei
din cauze temeinic justificate, să dispună judecarea acţiunii sau
executarea silită. Care sunt acele cauze temeinic justificate însă legea nu
ne spune. Ele sunt lăsate în grija judecătorilor, care trebuie, prin
interpretarea „cauzelor temeinic justificate”, să stabilească dacă o situaţie
constituie motiv de repunere în termen.
3) Utilizarea unor termeni sau expresii tehnice care au un sens
juridic, altul decât cel din vorbirea obişnuită. Noţiunile de bun gospodar

22
sau de diligenţă de exemplu, au în dreptul civil alt înţeles decât cel de om
harnic sau de trăsură,
Clasificarea interpretării legii civile se poate face după trei criterii:
1. În funcţie de forţa interpretării, aceasta poate fi interpretarea
oficială sau obligatorie şi interpretarea neoficială, neobligatorie.
2. În funcţie de rezultatul interpretării, aceasta poate fi interpretare
literală sau declarativă, interpretare extensivă şi interpretare restrictivă.
3. În funcţie de metoda interpretării, avem interpretarea
gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică
şi interpretarea logică.
Analiza fiecăreia dintre acestea, impune următoarele
consideraţiuni:
Interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat în
exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii. Dacă interpretarea vine de
la însuşi organul care a edictat actul normativ, interpretarea se numeşte
interpretare oficială autentică.
Actul interpretativ se aplică retroactiv deoarece face parte din actul
interpretat.
Interpretarea oficială autentică are un caracter obligatoriu, ca însuşi
actul interpretat.
Interpretarea oficială judiciară este cea făcută de instanţa de
judecată şi are forţă obligatorie doar în speţă, prin hotărârea
judecătorească definitivă intrată în puterea lucrului judecat.
Precedentul nu este izvor de drept căci, judecătorul aplică legea
civilă, nu o creează.
Interpretarea neoficială este interpretarea ce se dă legii civile în
doctrină, ori de către avocat. Ea nu are forţă juridică obligatorie.
Interpretarea literală există atunci când între formularea textului
interpretat şi cazurile din practică există concordanţă, nefiind motive nici
de a extinde şi nici de a restrânge aplicarea dispoziţiunii. Această
interpretare se mai numeşte şi declarativă, întâlnită frecvent în practică
atunci când se afirmă că o anumită conduită a fost „în litera legii”! Astfel
de pildă, art. 969 Cod civil dispune: „Convenţiile legal încheiate au
putere de lege între părţile contractante”.
Interpretarea extensivă se impune atunci când între formularea
textului şi cazurile din practică nu există concordanţă în sensul că textul
trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera sa, ci în
spiritul său. Un exemplu în acest sens îl constituie cel al comorienţilor.
Potrivit art. 25 din Decr. nr. 31/1954 „În cazul când mai multe persoane
au murit în aceeaşi împrejurare fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
Dacă însă au murit în acelaşi timp, dar în împrejurări diferite?
Practica judiciară a adoptat răspunsul pozitiv pornind de la situaţia

23
persoanelor decedate în cursul unui naufragiu, atâta vreme cât unele au
murit înecaţi pe nava scufundată, iar alţii încercând să ajungă înot la mal.
Interpretarea restrictivă este necesară atunci când între
formularea unui text şi cazurile de aplicare practică există neconcordanţă
în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele care se pot
încadra în text.
De exemplu art. 53 din L 15/1990 se referă la terenurile ce rămân
în proprietatea statului.
„Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de
Ministerul Finanţelor şi Ministerul Resurselor şi Industriei”.
Actele de decizie însă pot fi de dispoziţie sau de administrare.
Cu siguranţă, textul se referă numai la actele de dispoziţie, nu şi la
cele de administrare.
Acceptând contrariul, ar însemna ca ministerele enunţate de text să
se suprapună conducerii tuturor regiilor şi societăţilor comerciale în
privinţa administrării bunurilor proprietate de stat.
Această interpretare este restrictivă.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei
dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinând seama de
sintaxa şi morfologia propoziţiei ori frazei, de semantica termenilor
utilizaţi în textul interpretat, ca şi de semnele de punctuaţie.
De pildă art. 13 din Decr. 31/1954 stabileşte că „Domiciliul unei
persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau
principală”.
Din interpretarea gramaticală rezultă că persoana nu poate avea
decât un singur domiciliu.
Folosirea conjuncţiei adversative „sau” în loc de cea copulativă
”şi” impune soluţia prin interpretarea gramaticală.
Interpretarea sistematică presupune lămurirea înţelesului unei
dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din
acelaşi act normativ ori din alt act normativ.
Interpretarea sistematică este întâlnită în determinarea domeniului
de aplicare a unei norme, plecând de la calificarea ei ca normă generală
sau specială. În această interpretare există două reguli:
norma generală nu derogă de la norma specială „generalia
specialibus non derogant”;
norma specială derogă de la cea generală „specialia generalibus
derogant”.
Un exemplu de interpretare sistematică îl poate constitui art. 8 alin.
3 din
Decr. 31/1954 care prevede că „Minorul care se căsătoreşte dobândeşte
prin aceasta capacitate deplină de exerciţiu ”.

24
 Dar cum se poate căsători un minor? Din altă dispoziţie a legii
înţelegem sensul acestei dispoziţii, şi anume art. 4 din Codul familiei:
„Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit 18 ani, iar femeia 16
ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, prevede acelaşi text, se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani”.
Altfel spus, deşi femeia care a împlinit 16 ani este încă o persoană
minoră, ea se poate căsători prin interpretarea sistematică a textului sus
menţionat.
Interpretarea teleologică presupune stabilirea înţelesului unei
dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor.
Exemplele cele mai sugestive le constituie preambulurile celor mai
multe acte normative care stabilesc cu exactitate intenţia generală
alegiuitorului, aşa cum ar fi: dezvoltarea economiei de piaţă,
descentralizarea administrativă, compensarea pierderii terenurilor cu
ocazia cooperativizării etc.
Interpretarea logică a legii civile
Interpretarea logică înseamnă lămurirea sensului normei pe baza
legilor logicii formale, a raţionamentelor logice inductive şi deductive.
Interpretarea logică s-a bucurat de o însemnătate deosebită în
dreptul roman, ceea ce a condus la formularea unor reguli şi argumente
de interpretare exprimate în cunoscute şi întrebuinţate adagii.
În doctrină şi în practică se reţin 3 reguli de interpretare logică şi
anume:
a) Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare „exceptio est
strictissimae interpretationes”.
Legea specială derogă de la legea generală aşa cum s-a văzut la
interpretarea sistematică.
b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă
„ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Unei formulări generale a legii îi corespunde o aplicare generală,
fără introducerea de distincţii pe care legea nu le conţine.
De exemplu art. 14 alin. 1 D 31/1954 care prevede că „Domiciliul
minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte în mod statornic”.
Textul nu distinge între minorii sub, sau între 14 ani şi 18 ani, ceea
ce înseamnă că nici interpretarea textului nu trebuie să o facă.
c) Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în
sensul neaplicării: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat.
Această regulă este exprimată de pildă de art. 908 la care ne-am
referit când am vorbit despre aplicarea de îndată a legii civile noi.

25
 De multe ori interpretarea înseamnă utilizarea în practică a unor
principii, general recunoscute şi apreciate ca şi „formule” pe care
practicianul le pune în aplicare de cele mai multe ori.
Astfel de formule, numite „argumente de interpretare logică” sunt
următoarele:
Argumentul „per a contrario”, este cel potrivit căruia, atunci când
se
afirmă ceva, se neagă contrariul.
De exemplu, art 477 C. civ. precizează că averile vacante sunt ale
domeniului public. „per a contrario” dacă există succesori, acestora li se
cuvine moştenirea. Art. 5 din Codul civil prevede că „Nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”. „Per a contrario”, se poate deroga
de la dispoziţii ce nu interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Această aserţiune trebuie completată şi cu ideea că nu tot ce nu este
interzis expres, este permis!
b) Argumentul „a fortiori” (cu atât mai mult)
Potrivit acestuia, se poate extinde aplicarea unei norme la un caz
nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la
adoptarea acelei norme se regăsesc şi mai evident în cazul dat.
De pildă, dreptul de proprietate poate fi dobândit prin uzucapiune.
A fortiori, prin uzucapiune poate fi dobândit şi un dezmembrământ aşa
cum ar fi dreptul de uzufruct sau superficie.
Pe acest principiu se bazează şi maxima „qui potest plus, potest
minus” (cine poate mai mult poate şi mai puţin). De exemplu, dacă pentru
o acţiune în pretenţii taxa judiciară de timbru este de 100.000 lei, plata
sumei de 150.000 lei satisface pe deplin cerinţa timbrajului deoarece „qui
potest plus, potest minus”.
c) Argumentul de analogie „ubi eadem et ratio, eadem lex esse
debet”, altfel spus, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi
lege, sau la aceeaşi situaţie, aceeaşi soluţie.
Judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că nu există
prevedere legală, căci găsind raţiunea legii, poate găsi soluţia legală. Art.
3 din C. civ. prevede că „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub
cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare,
va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
a) Argumentul reducerii la absurd „reductio ad absurdum”
Potrivit acestui raţionament numai o singură soluţie este admisibilă,
respingând ca absurd raţionamentul contrar. De exemplu, dacă ziua de
Crăciun este întotdeauna la 25 decembrie, este absurd a se susţine că
tranzacţia încheiată la data de 1 martie 1998.

CAPITOLUL III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

26
 Secţiunea 3.1. Noţiune, caractere şi structură

3.1.1. Definiţie
Raportul juridic în genere, este o relaţie socială reglementată de
norma de
drept.
Raportul juridic civil este şi el însă un raport juridic, deci definiţia
lui poate fi formulată ca fiind o relaţie socială patrimonială ori
nepatrimonială reglementată de norma de drept civil.
Prin definiţie, raportul juridic civil implică două condiţii esenţiale
si anume:
- reglementarea unei relaţii sociale prin norme de drept civil
deoarece nu orice relaţie socială patrimonială este un raport juridic civil.
- relaţia reglementată de dreptul civil trebuie să fie o relaţie socială

3.1.2. Caracterele raportului juridic civil

a) Raportul juridic civil are un caracter social, întrucât este o

relaţie între oameni, reglementată de norma de drept, care este una socială
deoarece ce se adresează conduitei oamenilor. Chiar dacă se referă spre
exemplu la bunuri, norma are în vedere conduita oamenilor care-şi pot
sau nu apropia bunurile.
b) Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în primul rând
prin aceea că voinţa de stat exprimată prin norma juridică s-a transmis
relaţiei sociale reglementate prin norma juridică.
De altfel, acest aspect este comun tuturor raporturilor periodice.
Specific dreptului civil este însă, că sunt şi raporturi ce izvorăsc din
actele sau faptele juridice civile. Ori, actul juridic este o manifestare de
voinţă în scopul de a se produce efecte juridice.
Prin urmare, raportul juridic civil este guvernat pe lângă norma de
drept civil şi de voinţa părţilor exprimată prin acte juridice civile.
Această categorie de raporturi juridice îmbracă un caracter dublu
voliţional, deoarece nu este suficientă doar voinţa legiuitorului pentru a se
naşte raporturi juridice, ea trebuie să fie complinită şi de voinţa
persoanelor ca subiecte ale dreptului civil pentru a lua naştere un raport
juridic civil. c) Raportul juridic civil este caracterizat de
poziţia de egalitate juridică a părţilor.
Egalitatea juridică a părţilor este atât o metodă de reglementare în
dreptul civil, dar reprezintă şi o caracteristică proprie raportului juridic
civil.

27
 Egalitatea părţilor are în vedere poziţia de nesubordonare a uneia
dintre părţi faţă de cealaltă. Părţile la rândul lor sunt egale în faţa legii,
ceea ce constituie un principiu al dreptului civil.

Secţiunea 3.2. Structura raportului juridic civil

Elementele structurale ale raportului juridic civil sunt trei, şi anume:

Părţile sau subiectele, care sunt persoanele fizice sau juridice
titulare de
drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil, dat de totalitatea drepturilor
subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile şi inacţiunile la
care părţile sunt îndrituite ori pe care acestea sunt ţinute a le respecta.
Toate aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ, fiind de
neconceput raportul juridic civil în lipsa oricăreia din cele trei elemente.

Secţiunea 3.3. Părţile raportului juridic civil

3.3.1. Definiţie
Tratarea din această parte a cursului este foarte sumară, urmărind
doar înţelegerea unor noţiuni generale necesare studiului raportului
juridic civil precum şi a altor părţi ale introducerii în studiul dreptului
civil.
Expunerea detaliată a subiectelor dreptului civil, urmează a se face
spre finele acestui curs.
Părţile raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice
Deci, ce se înţelege în primul rând prin persoane fizice?
Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul ca
titular de drepturi şi obligaţii civile.
Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de
drepturi subiective şi obligaţii civile.
Care sunt însă acele condiţii cerute de lege? Acestea sunt:
organizarea proprie; patrimoniu distinct; un scop determinat, în acord
cu interesele obşteşti.
În lumina celor precizate mai sus, poate fi formulată definiţia
generală a subiectului de drept civil după cum urmează:
Prin subiect de drept civil se înţelege acea specie de subiecte de
drept care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitate de
titulari de drepturi subiective şi obligaţii civile.

28
 3.3.1.1. Clasificarea subiectelor raportului juridic civil
Clasificarea subiectelor raportului juridic civil poate fi făcută
potrivit următoarelor criterii după cum urmează:
Persoanele fizice:
1) După criteriul vârstei, acestea pot fi:
- minori sub 14 ani, lipsiţi de capacitatea de exerciţiu;
- minori între 14 şi 18 ani cu capacitatea de exerciţiu restrânsă;
- majori, având delina capacitate de exerciţiu.
2) După criteriul cetăţeniei, ele pot fi:
- cetăteni români;
- cetăţeni străini, apatrizi sau persoane cu dublă cetăţenie.
Persoanele juridice:
1) după criteriul naturii capitalului, ele pot fi:
- persoane particulare (private);
- persoane juridice cooperatiste sau obşteşti;
- persoane juriedice mixte;
- persoane juridice de stat.
2) după criteriul naţionalităţii, persoanele juridice pot fi:
- persoane juridice de naţionalitate română;
- persoane juridice de altă naţionalitate (străine)
3) după criteriul scopului social avem:
- persoane juridice cu scop patrimonial;
- persoane juridice non profit, cu scop nepatrimonial

3.3.1.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea

subiectelor raportului juridic civil
Determinarea subiectelor raportului juridic civil, presupune
cunoaşterea în concret a părţilor.
Această cunoaştere diferă în funcţie de conţinutul raportului juridic
civil ce poate fi format din drepturi absolute sau relative (opozabile
tuturor sau numai celeilalte părţi).
În cazul drepturilor absolute, nu este cunoscut decât subiectul
dreptului absolut, activ, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil.
De exemplu în materia proprietăţii, este cunoscut doar titularul
dreptului de proprietate asupra unui bun. Subiectul pasiv este format din
toţi cei obligaţi a respecta proprietatea, ceea ce înseamnă că subiectul
pasiv este nedeterminat.
Din contră, în cazul drepturilor relative, sunt determinate atât
subiectul activ (creditorul obligaţiei) cât şi cel pasiv (debitorul obligaţiei).
În cazul contractului de donaţie determinaţi sunt atât donatarul cât şi
donatorul.

29
 Dacă unui drept absolut i se aduce atingere printr-un fapt ilicit
cauzator de prejudicii, în cadrul raportului obligaţional sunt determinaţi
atât creditorul cât şi debitorul obligaţiei de despăgubire.

3.3.1.3. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

Majoritatea raporturilor juridice civile sunt relaţii sociale stabilite
între o persoană ca subiect activ şi o altă persoană ca şi subiect pasiv.
În practică există însă şi cazuri în care raportul juridic civil este
stabilit între mai multe persoane ca subiecte active sau pasive.
Astfel:
1. În raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate,
subiectul pasiv (nedeterminat) este format din toţi cei ţinuţi să respecte
proprietatea deci o pluralitate pasivă.
Subiect activ poate fi o persoană (proprietatea exclusivă) sau mai
multe persoane aşa cum este cazul în privinţa proprietăţii comune
(pluralitatea activă în cazulproprietăţii comune numită şi coproprietate).
Proprietatea comună se înfăţişează în trei ipostaze după cum
urmează:
Coproprietatea (proprietatea comună pe cote părţi) când mai multe
persoane deţin în proprietate un bun determinat ori mai multe. Fiecare
coproprietar cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are o parte determinată
din bun.
Indiviziunea, atunci când mai multe persoane deţin în proprietate o
masă de bunuri nedeterminate (o universalitate) ori un bun, caz în care
fiecare cunoaşte cota ideală dar nu are un anumit sau anumite bunuri pe
care să le deţină în exclusivitate.
Devălmăşia este cazul soţilor care deţin bunurile comune, dar nici
unul nu cunoaşte întinderea dreptului său, aceasta fiind determinată prin
lege, ambii stăpânind în fapt toate bunurile.
Starea de pluralitate activă încetează prin partaj sau ieşire din
indiviziune.
2. În raporturile nepatrimoniale, decurgând din drepturile de
creaţie intelectuală, pluralitatea îmbracă forma coautoratului (şi în penal
există coautorat dar se referă la comiterea unei infracţiuni de către două
persoane).

3. În raporturile obligaţionale, pluralitatea poate fi:

- activă, atunci când sunt mai mulţi creditori;
- pasivă, când sunt mai mulţi debitori;
- mixtă – când sunt mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
Regula în raporturile obligaţionale, o reprezintă divizibilitatea, în
sensul că în principiu, obligaţiile civile sunt conjuncte.

30
 De exemplu când sunt mai mulţi creditori, fiecare poate pretinde
de la debitor doar cota sa. Dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut
pentru partea sa din datoria comună. Regula fiind divizibilitatea, ea nu
trebuie să fie prevăzută expres, subînţelegându-se.
De la această regulă, există două excepţii, şi anume:
9 solidaritatea (activă sau pasivă);
9 indivizibilitatea – doar pasivă;
Solidaritatea activă, presupune că oricare dintre creditori este în
drept să ceară întreaga datorie de la debitor. Debitorul se eliberează faţă
de toţi creditorii solidari.
Solidaritatea pasivă presupune că oricare dintre codebitori poate fi
obligat la plata întregii datorii. În acest caz, se stinge datoria şi încetează
solidaritatea. Codebitorul solidar care e plătit, are însă deschisă o acţiune
în regres contra celorlalţi codebitori.

3.3.1.4. Schimbarea subiectelor raportului juridic

Schimbarea subiectelor raportului juridic trebuie privită şi
analizată nuanţat.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, nu este
posibilă schimbarea, nici a subiectului activ, întrucât drepturile personale
sunt inalienabile, şi nici a celor pasive, alcătuite din totalitatea
persoanelor ţinute a respecta dreptul personal.
În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale, schimbarea este
posibilă, în funcţie de natura raportului, real sau obligaţional.
În materia raporturilor reale, este posibilă schimbarea subiectului
activ, spre exemplu: A îi vinde lui B proprietatea sa. Subiectele pasive nu
se schimbă, rămân aceleaşi ca în cazul drepturilor nepatrimoniale.
În materia drepturilor de creanţă, este posibilă schimbarea atât a
subiectului activ (cesiunea de creanţă, subrogaţia prin schimbarea de
creditori, novaţia prin schimbarea de creditori), cât şi a subiectului pasiv
(delegaţia, poprirea).

3.3.1.5. Capacitatea civilă

Capacitatea juridică a unei persoane înseamnă aptitudinea generală
de a fi titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică civilă este aptitudinea generală de a fi titular
de drepturi şi obligaţii civile.
În structura capacităţii juridice civile intră două elemente,
capacitate de exerciţiu şi capacitate de folosinţă.
Aceste elemente sunt distincte, atunci când este vorba despre
persoane fizice sau juridice.
Capacitatea civilă a persoanelor fizice. Fără a face precizările ce
se impun,

31
deoarece ele vor face obiectul unor dezvoltări ulterioere, se impune a
menţiona că trebuie distins între capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a
omului de a avea drepturi şi obligaţii civile, aşa cum este definită de art. 5
alin.2 din Decretul 31/1954.
Începutul şi sfârşitul acesteia sunt delimitate de art.7 din Decretul
31/1954:
„Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.”
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea omului de a-şi exercita
drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de
acte juridice, definiţie consacrată de art.5 alin.3 din Decretul 31/1954.
Sunt lipsite, potrivit art.11 de capacitate de exerciţiu: minorul care
nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie.
Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac
prin reprezentanţii lor legali.
Potrivit art. 9 din Decretul 31/1954 „minorul care a împlinit 14 ani
are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă
se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau
tutorelui.”
Capacitate de exerciţiu deplină începe de la vârsta când persoana
devine majoră.
Persoana devine majora la 18 ani, potrivit art. 8 Decretul 31/1954.
Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta deplina
capacitate de exerciţiu.
Capacitatea civilă a persoanei juridice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art.33 din Decr. 31/1954, capacitatea de folosinţă se
dobândeşte de la data înregistrării în registrul comerţului, sau la o dată
ulterioară.
Art. 34 prevede că persoana juridică nu poate avea decât acele
drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut. Acest text consacră principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de
a a-şi exercita dreptul şi de a-şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea
de acte juridice civile de către organele sale de conducere.
Actele făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

32
 Secţiunea 3.4. Conţinutul raportului juridic civil

3.4.1. Dreptul subiectiv civil

În structura raportului juridic civil, conţinutul este definit ca fiind
alcătuit din totalitatea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor civile
pe care le au părţile.
Din această formulare rezultă două aspecte:
1. Conţinutul raportului juridic civil are două elemente: drepturile
civile subiective şi obligaţii civile.
2. Oricărui drept civil subiectiv îi corespunde o obligaţie civilă.
În doctrină au fost formulate mai multe definiţii ale drepturilor
civile subiective.
Definiţia pe care o propune prof. Gh. Beleiu, este în opinia noastră
cea mai cuprinzătoare şi totodată completă.
Enunţul ei este următorul: „Dreptul civil subiectiv este posibilitatea
recunoscută de legea civilă subiectului activ (persoană fizică sau
persoană juridică) în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului
şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită
corespunzătoare,(să dea, să facă ori să nu facă ceva), de la subiectul
pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului.”
Din definiţie, rezultă elementele definitorii ale dreptului civil
subiectiv:
dreptul civil subiectiv este o posibilitate recunoscută de legea civilă
subiectului activ, persoană fizică sau persoană juridică.
În temeiul acestei posibilităţi, subiectul activ: 1) poate avea el
însuşi o
anumită conduită sau 2) poate pretinde o conduită corespunzătoare
subiectului pasiv (să dea, să facă sau să nu facă ceva) ori 3) poate apela la
concursul forţei de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său
subiectiv.
Clasificarea drepturilor subiective civile este o operă pe cât de
vastă pe atât de complexă, astfel încât şi precizările referitoare la fiecare
dintre speciile acestei categorii juridice se impun în cele ce urmează.
În funcţie de criteriile generale de mai jos, drepturile subiective
civile pot fi:
1. După opozabilitatea lor, ele pot fi drepturi absolute şi drepturi
relative
2. În funcţie de natura dreptului, avem: drepturi patrimoniale (la
rândul lor drepturi de creanţă sau drepturi reale) şi drepturi
nepatrimoniale (care pot fi drepturi ce privesc existenţa şi integritatea
persoanei, drepturi ce privesc identificarea persoanei şi dreoturi
decurgând din creaţia intelectuală)

33
 3. După corelaţia dintre ele, pot fi drepturi subiective principale
sau accesorii.
4. În funcţie de gradul de certitudine conferit titularului lor, ele
pot fi drepturi subiective pure şi simple sau afectate de modalităţi
Analiza in detaliu a fiecărei categorii ne prilejuieşte următoarele
observaţii asupra fiecăruia dintre ele:

Drepturile subiective civile absolute şi relative

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia
titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva
pentru a-l realiza. Exemplul cel mai concludent îl constituie drepturile
personale nepatrimoniale şi cele reale pentru al căror exerciţiu nu este
necesară nici măcar cunoaşterea subiectelor pasive, întotdeauna
nedeterminate.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia
titularul său poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată,
fără de care dreptul nu poate fi realizat. De pildă dreptul de creanţă nu
poate fi realizat decât în raport cu persoana debitorului, întotdeauna
cunoscută.
Caracteristicile comparative ale acestor două categorii sunt
următoarele:
D r e p t u l a b s o l u t:
1. Are cunoscut numai titularul său. Titularul obligaţiei corelative
nu este
cunoscut.
2. Îi corespunde o obligaţie generală şi negativă de a nu i se
aduce atingere.
3. Este opozabil tuturor, „Erga Omnes”.
Dreptul r elativ:
1. Sunt cunoscuţi atât titularul subiect activ, cât şi subiectul pasiv.
2. Îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect a da, a face, pe care o
are un subiect pasiv determinat.
3. Este opozabil numai subiectului pasiv, determinat.
Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Patrimonial este dreptul subiectiv civil ce poate fi exprimat
băneşte, aşa cum sunt drepturile reale sau cele de creanţă.
Nepatrimonial este acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu
poate fi
exprimat în bani, aşa cum este de pildă dreptul persoanei de a fi
identificată prin nume şi prenume.
Drepturile patrimoniale pot la rândul lor fi:

34
 Drepturi reale jus in re sunt acele drepturi în virtutea cărora
titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul
altcuiva.
Drepturi de creanţă – jus in personam, sunt acele drepturi
subiective civile patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, creditorul,
poate pretinde subiectului pasiv, debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
Între cele două categorii de drepturi patrimoniale există
următoarele asemănări şi deosebiri:
Asemănări
1. Ambele sunt patrimoniale;
2. Ambele au cunoscuţi titularii, ca subiecte active.
Deosebiri
1. Sub aspectul subiectului pasiv:
- în cazul drepturilor reale nu este cunoscut;
- în cazul drepturilor de creanţă este cunoscut.
2. Sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative:
- dreptului real îi corespunde o obligaţie generală de a nu face
„non facere” adică de abţinere;
- dreptului de creanţă îi poate corespunde o obligaţie personală de a
da, a face sau a nu face ceva.
3. Sub aspectul numărului lor:
- drepturile reale sunt limitate;
- drepturile de creanţă sunt nelimitate.
4. Sub aspectul executării lor:
- drepturile reale sunt însoţite de prerogativele urmăririi şi a
preferinţei (un creditor ipotecar poate urmări imobilul ipotecat şi să fie
desdăunat cu preferinţă înaintea oricărui alt creditor).
Drepturile nepatrimoniale sau personale sunt următoarele
drepturi subiective civile, clasificate astfel:
- Drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la
onoare, cinste, demnitate, viaţă, sănătate).
- Drepturi care privesc identificarea persoanei, respectiv persoană
fizică prin nume, pseudonim sau domiciliu şi persoană juridică prin
denumire şi sediu.
- Drepturi decurgând din creaţia intelectuală, din opera literară sau
ştiinţifică.

Drepturile subiective civile principale şi accesorii

Principale sunt acele drepturi subiective civile a căror existenţă nu
este depinzătoare de un alt drept, fiind de sine stătătoare.
Accesorii sunt acele drepturi subiective civile a căror existenţă este
legată de un soarta juridică a unui alt drept subiectiv civil.

35
 În consecinţă, dreptul accesoriu depinde întotdeauna de un drept
subiectiv principal, potrivit cunoscutului adagiu „accesorium sequitur
principale”.
Drepturile nepatrimoniale sunt toate drepturile principale.
Faţă de dreptul de creanţă care are un caracter principal, dobânda
aferentă acestuia sau clauza penală au un caracter accesoriu.
În materia drepturilor reale facem următoarele distincţii între
drepturile subiective principale şi accesorii:
Drepturile reale principale sunt următoarele:
a. Dreptul de proprietate, într-una din următoarele forme:
• proprietate privată sau particulară a persoanei fizice;
• proprietate a persoanei juridice cooperatiste sau obşteşti;
• proprietate a persoanei juridice mixte, art.35 alin.1 Legea
31/1990;
• dreptul de proprietate de stat;
b. Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de
proprietate care pot fi dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, superficie sau
servitute.
c. Dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat (fostul drept de
administrare
operativă directă).
d. Dreptul de folosinţă al cetăţenilor asupra terenurilor proprietate
de stat pe care şi-au construit locuinţe.
e. Dreptul de folosinţă asupra unor terenuri de stat atribuite
persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti.
f. Dreptul de preemţiune reglementat de art. 48 din Legea 18/1991
(al
coproprietarilor şi vecinilor).
Drepturi reale accesorii sunt:
Dreptul de ipotecă (garanţie reală imobiliară);
Dreptul de gaj (garanţie reală mobiliară);
Privilegiile;
Dreptul de retenţie.

Drepturi subiective civile principale pure şi simple şi drepturi

subiective afectate de modalităţi
Este pur şi simplu acel drept subiectiv civil, a cărui realizare nu
depinde de o condiţie, cauză sau termen viitor. Un astfel de drept este de
exemplu cel de proprietate dobândit de cumpărător prin efectul vânzării.
Este afectat de modalităţi, acel drept subiectiv civil a cărui
existenţă ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare certă ori incertă.
Un asemenea drept este dreptul de proprietate dobândit de exemplu prin
efectul unei vânzări sub condiţie rezolutorie.

36
 3.4.1.1. Recunoaşterea, ocrotirea şi exerciţiul dreptului subiectiv
civil
Recunoaşterea dreptului subiectiv civil poate fi globală sau
generală şi specială.
Recunoaşterea dreptului subiectiv civil în general, este realizată
pentru
persoanele fizice de către art.1 din Decretul 31/1954 iar pentru persoane
juridice de către art. 2 din acelaşi decret.
Potrivit art.1, „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi
culturale în acord cu interesul obştesc potrivit legii...”.
Potrivit art.2, „Drepturile civile pe care le au ca persoane juridice
organizaţiile..., precum organele de stat şi celelalte instituţii de stat, sunt
recunoscute...”
Recunoaşterea specială a dreptului subiectiv civil este realizată de
diferitele izvoare ale dreptului civil pe categorii ori specii de asemenea
drepturi.
De exemplu:
• Codul civil recunoaşte majoritatea drepturilor civile
patrimoniale;
• Decretul 31/1954 stabileşte atributele de identificare ale
persoanelor fizice, denumire, sediu pentru persoane juridice.
• Constituţia consacră drepturile fundamentale ale cetăţenilor
care pot fi şi drepturi civile subiective.
Ocrotirea dreptului subiectiv civil este unul din principiile
fundamentale ale dreptului civil, consacrat de art.3 alin.1 din Decretul
31/1954, potrivit căruia „Drepturile civile sunt ocrotite de lege”.
Ocrotirea în concret a drepturilor subiective civile se realizează
prin mijloace de drept procesual civil.
În cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul său poate
chema în judecată persoana răspunzătoare de ştirbirea dreptului său.

3.4.1.2. Principiile exercitării dreptului subiectiv civil

În dreptul civil, principiul general este că dreptul subiectiv civil nu
trebuie exercitat obligatoriu, aceasta fiind doar o facultate a titularului.
Exercitarea dreptului subiectiv civil, dacă este o facultate, înseamnă că
gradual, poate avea o anumită măsură (mai mult sau mai puţin), în funcţie
de care sunt delimitate principiile exercitării:
a. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul
lui economic şi social;
b. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi
moralei;

37
 c. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă. Art.
970 alin. 1 din C. civ. formulează acest principiu în următorii termeni:
„Convenţiile trebuie exercitate cu bună credinţă ”;
d. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale.
Dacă un drept subiectiv civil este exercitat cu respectarea acestor
principii, îşi are finalitate regula că ”cine-şi exercită dreptul său, nu
vatămă pe nimeni” – „qui suo jure utitur, nemo laedet„.

3.4.1.3. Abuzul de drept

Prin abuzul de drept se înţelege exercitarea unui dreptul subiectiv
civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.
Altfel spus abuzul de drept presupune una dintre următoarele
ipoteze:
- nesocotirea scopului economic pentru care a fost recunoscut
dreptul;
- nesocotirea legii şi moralei în exercitarea dreptului subiectiv civil;
- exercitarea dreptului subiectiv civil cu rea credinţă;
- exercitarea dreptului subiectiv civil cu depăşirea limitelor sale.
Sancţiunea abuzului de drept, este refuzul concursului forţei
coercitive a statului de a-l ocroti.
Dacă-l invocă reclamantul instanţa va respinge cererea iar dacă-l
invocă pârâtul va respinge apărarea sa.
Dacă abuzul se concretizează printr-o faptă ilicită, nu se mai pune
problema sancţionării acestuia, făptuitorul urmând a fi tras la răspundere
pentru delictul comis în temeiul art. 998 din C. civ.

3.4.2. Obligaţia civilă

Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului

juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu
face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.
Expresia, este primitoare de trei înţelesuri:
- îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face ori a nu face ceva,
care este şi sensul definiţiei;
- raport obligaţional în care subiectul activ (creditorul) pretinde
subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă ori să nu facă ceva;
- înscris constatator al unei creanţe (obligaţiunea C.E.C.).

3.4.2.1. Clasificarea obligaţiilor civile

38
 Obligaţiile civile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, care,
fără a se exclude unele pe altele, constituie totuşi puncte de vedere
deosebite potrivit cărora poate fi examinată aceeaşi obligaţie.
Cele mai importante criterii de clasificare a obligaţiilor sunt
următoarele :
A.după izvorul obligaţiei;
B.după obiectul obligaţiei;
C.după sancţiunea obligaţiei;
D.după opozabilitatea obligaţiei;
E.după structura obligaţiei.

A. După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din acte juridice din
fapte juridice “stricto senso” şi din lege.
Din categoria actelor juridice generatoare de obligaţii, fac parte
contractele şi actele juridice unilaterale.
La rândul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. În categoria
faptelor juridice ilicite se înscriu delictele şi quasi-delictele civile.
B. După obiectul lor, obligaţiile comportă două subcriterii de
clasificare şi anume :
Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligaţii pozitive ( a da ,
a face) şi obligaţii negative (a nu face);
După un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligaţii determinate sau de
rezultat şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă numite şi obligaţii de mijloace.
Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligaţia
antreprenorului de a executa o anumită lucrare, în vreme ce obligaţia de
diligenţă a medicului curant sau a avocatului este de a depune toată
priceperea pentru a-şi apropia rezultatul dorit, respectiv ameliorarea stării
de sănătate a pacientului ori câştigarea unui litigiu în beneficiul părţii
asistate.
C. În funcţie de sancţiune, clasificarea obligaţiilor aduce în
discuţie gradualitatea implicării statului în executarea obligaţiilor civile:
unele obligaţii se bucură integral de protecţia coerciţiei statale, în vreme ce
altele se bucură mai puţin sau chiar deloc.
Observăm deci că în funcţie de sancţiunea de ordin statal care le
însoţeşte obligaţiile, nu se înfăţişează identic în toate cazurile.

39
 Pornind de la această precizare, distingem între obligaţiile civile sau
perfecte, obligaţiile naturale sau imperfecte şi obligaţiile morale sau de
convenienţă.
Sunt civile sau perfecte acele obligaţii care beneficiază integral de
sancţiune juridică, aşa încât, creditorul lor poate apela la forţa de
constrângere a statului pentru executarea dreptului său în cazul neexecutării
de bună voie.
Sunt naturale sau imperfecte acele obligaţii care nu se bucură
integral de sancţiunea juridică. Totuşi, deşi nu se poate cere executarea lor
silită, odată executate de bună voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea
prestaţiilor, căci potrivit art. 1092 Cod civil “repetiţiunea nu este admisă în
privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bună voie”. Spre
exemplu, cazul debitorului care executându-şi prestaţia după împlinirea
termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr.167/1958, nu mai poate
pretinde restituirea a ceea ce a plătit cu motivarea că dreptul la acţiune al
creditorului s-ar fi prescris.
Sunt morale şi de convenienţă acele obligaţii lipsite de orice
sancţiune juridică, în sensul că pentru executarea lor nu se poate folosi forţa
de constrângere a statului. Spre exemplu, norma instituită de art. 2 din C.
fam. potrivit căreia, membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia
sprijin moral şi material.
D. În funcţie de opozabilitatea lor, deci după cercul persoanelor cărora
le sunt opozabile, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii
reale şi obligaţii opozabile terţilor.
• Sunt obişnuite acele obligaţii cărora le sunt proprii sub aspectul
opozabilităţii regulilor comune drepturilor relative şi care se bazează pe
principiul relativităţii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res
inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest).
• Sunt reale, ( propter rem), acele obligaţii care apar ca accesoriu
al
unui drept real, ca sarcini ce incumbă titularului privitor la un bun oarecare.
Este spre exemplu, cazul deţinătorilor de terenuri agricole obligaţi să
conserve calităţile solului sau să efectueze anumite lucrări de îmbunătăţiri
funciare.
Sunt opozabile terţilor, (scriptae in rem) acele obligaţii care sunt
atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine
realizarea dreptului său decât de la posesorul actual al bunului.
Spre exemplu, în cazul contractului de locaţiune locatorul are
obligaţia de a-i asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat (art. 1411 Cod
civil).

40
 Odată înstrăinat lucrul, noul dobânditor al dreptului de proprietate
este obligat să respecte dreptul de folosinţă al locatarului; cu toate că el nu a
fost parte în contractul de locaţiune încheiat anterior de către vânzător,
obligaţiile acestuia referitoare la locaţiune îi sunt totuşi opozabile.
Principiul rezultă din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit cărora
“dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator
să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare…”.
E.În funcţie de structura lor, obligaţiile civile pot fi de trei feluri:
1. Pure şi simple, în sensul că obligaţiile nu sunt afectate de
modalităţi (termen sau condiţie), ele presupunând un singur debitor şi un
singur creditor;
2. Obligaţii complexe care implică fie mai multe subiecte, fie mai
multe obiecte;
3. Obligaţii afectate de modalităţi (termen şi condiţie).

Secţiunea 3.5. Obiectul raportului juridic civil

3.5.1. Definiţie, noţiuni generale

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea la care

este îndreptăţit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv,
mai pe scurt, conduita părţilor.
Între conţinutul şi obiectul `raportului juridic civil există o strânsă
independenţă, fără ca acestea să se confunde între ele. Prin conţinut se
înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor, deci posibilităţile
juridice ale unor acţiuni şi îndatoririle juridice corespunzătoare în vreme
ce prin obiect se înţeleg însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde şi pe care subiectul pasiv este obligat a le săvârşi sau a se abţine
de a le săvârşi.
Aşa cum am precizat mai sus, alături de subiecte şi de conţinut,
obiectul raportului juridic face parte dintre elementele raportului juridic
civil.
În majoritatea cazurilor părţile se referă la lucrurile din lumea
exterioară de care îşi leagă conduita (a da, a face, etc.).
Lucrurile sau bunurile nu pot fi însă incluse în structura raportului
juridic civil întrucât acesta are o natură socială aşa încât ar fi de
neconceput relaţia dintre o persoană şi un lucru. Lucrul sau bunul nu este
decât obiectul la care se referă raportul juridic, adică un element exterior
al acestuia. Acţiunile ori abstenţiunile ce alcătuiesc obiectul raportului
juridic civil se referă uneori la lucruri, fără ca ele să intre în structura
raportului juridic ele fiind în afara acestuia.
Cu toate acestea se foloseşte şi exprimarea potrivit căreia obiect al
unui raport juridic îl constituie un bun, ori nişte bunuri.

41
 Bunul, într-o astfel de accepţiune este considerat ca şi obiect
derivat al raportului juridic civil, motiv pentru care se justifică şi studiul
atent al acestei noţiuni.

3.5.2. Bunurile

3.5.2.1. Noţiunea de bun

Numeroase sunt în legislaţia civilă textele care se referă la bunuri
ori lucruri. Astfel, art. 480 C. civ. referindu-se la proprietate, fface
trimitere la “un lucru”, iar art. 963 din acelaşi cod precizează că “Numai
lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui contract”.
Doctrina însă nu face nici o deosebire între bun şi lucru.
Definind noţiunea, vom spune că prin bun se înţelege o valoare
economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale
a omului, ce este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului
patrimonial.
Din definiţie, rezultă că două sunt condiţiile impuse de dreptul civil
pentru prefigurarea noţiunii de bun şi anume:
1) Valoarea economică.
2) Susceptibilitatea de apropiaţiune (însuşire).
Raportul dintre patrimoniu şi bun este un raport dintre întreg şi
parte, întrucât patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ce aparţin unei persoane fizice ori juridice.

3.5.2.2. Clasificarea bunurilor

Bunurile sunt susceptibile a fi clasificate potrivit următoarelor
criterii;
1. În funcţie de natura lor bunurile pot fi mobile sau imobile;
2. După regimul circulaţiei juridice avem bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
3. După modul de determinare bunurile pot fi certe sau
generice;
4. După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii sunt
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
5. După cum folosirea implică consumarea substanţei lor,
bunurile pot fi consumptibile sau necomsumptibile;
6. După cum sunt sau nu, producătoare de fructe ele se clasifică în
bunuri frugifere sau nefrugifere;
7. După cum pot fi împărţite fără a-şi schimba destinaţia avem
bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
8. După corelaţia dintre ele sunt bunuri principale şi bunuri
accesorii;

42
 9. După modul de percepere bunurile pot fi corporale sau
incorporale;
10. După cum sunt sau nu supuse executării silite sunt bunuri
sesizabile şi bunuri insesizabile;
Analiza fiecăreia dintre categoriile de bunuri menţionate în această
clasificare impune următoarele observaţii.

1. Bunuri mobile şi bunuri imobile

a) Categoriile de bunuri mobile, sunt următoarele trei:

- mobile prin natura lor, care potrivit art. 473 C. civ., “sunt...
corpurile care se pot muta dintr-un loc în altul, atât cele care se mişcă de
sine, precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din
loc decât printr-o putere străină”.
- mobile prin determinarea legii, sunt conform art. 474 C. civ.
obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte
mobiliare (adică bunuri mobile prin natura lor) acţiunile sau interesele în
companii de finanţe, comerţ sau industrie, chiar şi când capitalul acestor
companii constă în imobile.
- mobile prin anticipaţie, neprevăzute de codul civil, ele sunt o
creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei. Sunt acele bunuri care prin natura lor
sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni. Aşa sunt de pildă fructele şi recoltele
neculese, dar vândute printr-un act juridic.

b) Categorii de bunuri imobile

- Imobile prin natura lor, aşa cum sunt ele precizate de codul civil
în următoarele texte:
Art. 463 C.civ. se referă la fondurile de pământ şi clădirile despre
care precizează că sunt imobile prin natura lor;
Art. 464 C.civ. face trimitere la morile de vânt sau de apă aşezate
pe stâlpi;
Art. 465 C.civ. menţionează recoltele care se ţin de rădăcini şi
fructele de pe arbori, neculese încă.
- Imobile prin obiectul la care se aplică sunt bunurile la care se
referă următoarele texte din Codul civil:
Art. 471 C.civ. precizează că sunt imobile prin obiectul la care se
aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile ce tind a
revendica un imobil.
- Imobile prin destinaţie
Art. 468 C.civ. vorbeşte despre obiectele ce proprietarul unui fond
a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin
destinaţie. Astfel de bunuri, enumarate cu minuţiozitate de text, sunt:

43
animalele afectate la cultură, instrumentele arătoare, seminţele date
arendaşilor, porumbii din porumbărie, iepurii ţinuţi pe lângă casă, stupii
cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările şi alambicurile, căzile şi
vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor
de hârtie şi altor uzine, şi în fine, paiele şi gunoaiele.
Art. 469 C.civ. enumeră în aceeaşi categorie lucrurile mobile
aşezate perpetuu şi întărite pe fond cu gips sau cu ciment, cum sunt
oglinzile unui apartament, tablourile, ornamentele sau statuile.
Art. 470 C.civ. se referă la ţevile ce servesc pentru conducerea
apelor la un fond de pământ sau la vreo casă.

Importanţa clasificării
În privinţa efectelor posesiei, acestea se produc diferit după cum
bunul posedat este unul mobil sau un imobil. În privinţa imobilelor,
efectul posesiei este dobândirea prin uzucapiune a dreptului de
proprietate.
În ceea ce priveşte mobilele, posesia de bună credinţă valorează
proprietate, aşa cum prevăd dispoziţiunile art. 1909 alin. 1 din C. civ.
Drepturile reale accesorii diferă şi ele după cum lucrul ce
constituie garanţia este un bun mobil sau un imobil. Astfel, ipoteca are ca
obiect un imobil în vreme ce gajul are ca obiect un mobil.
Importanţa clasificării operează şi în raporturile de drept
internaţional privat:
Norma conflictuală aplicabilă imobilelor are în vedere legea ţării
locului unde se află imobilul lex rei sitae.
În privinţa mobilelor operează legea deţinătorului lex personalis.
Importante sunt efectele clasificării şi în privinţa normelor de
procedură aplicabile pentru determinarea instanţei competente.
În privinţa imobilelor, competenţa teritorială apartine instanţei în a
cărei jurisdicţie se află imobilul.
Cât despre mobile, competenţa aparţine instanţei în a cărei rază
teritorială îşi are domiciliul pârâtul deţinător sub orice titlu a lucrului
mobil, căci actor sequitor forum rei.

2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul

civil

Sunt în circuitul civil, acele bunuri care pot face obiectul actelor
juridice civile, deci bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin
astfel de acte.
Art. 963 C.civ., precizează că “Numai lucrurile ce sunt în comerţ
pot fi obiectul unui contract…”.

44
 Regula fiind că majoritatea bunurilor sunt în circuitul civil,
excepţia trebuie să fie prevăzută în mod expres de lege.
Categoria bunurilor din circuitul civil se subdivide la rândul ei în
două subcategorii şi anume:
a) bunuri care pot circula liber, neîngrădit.
b) bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate condiţionat aşa cum
sunt de pildă armele şi muniţiile supuse în privinţa circulaţiei lor
dispoziţiunilor Legii nr. 17/1996, precum şi produsele şi substanţele
toxice supuse reglementărilor Decr. nr. 466/1979.
Scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma
obiectul actelor juridice civile între vii sau pentru cauză de moarte. Astfel
de bunuri sunt în primul rând cele enumerate de art. 135 alin. 4 din
Constituţie, care nu pot face decât obiect al proprietăţii publice. Bunurile
scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile deoarece nu pot forma
obiectul unui eventual act juridic de înstrăinare.
Astfel de bunuri sunt enumerate şi de legi ordinare, aşa cum este de
pildă cazul reglementat de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 a fondului
funciar care prevede că „terenurile care fac parte din domeniul public
sunt scoase din circuitul civil”.

3. Bunuri certe şi generice

Certe, sau individual determinate (res certa), sunt acele bunuri

care potrivit naturii lor sau voinţei exprimate printr-un act juridic, se
individualizează prin însuşiri proprii, specifice.
Generice sau generic determinate (res genera), sunt acele bunuri
care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac
parte. Individualizarea acestora se face prin cântărire, numărare, măsurare
etc.

Importanţa clasificării
În privinţa transmiterii unui drept real, momentul transferului
diferă după cum obiectul lui îl constituie un bun generic sau unul cert. (al
propr. de ex.)
• în cazul bunurilor certe, momentul transmiterii este cel al
acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul.
• în cazul bunurilor generice, momentul transmiterii este cel al
numărării, cântăririi şi predării lor.
În ceea ce priveşte suportarea riscului contractului, este important
modul de determinare a lucrului:
• în cazul bunurilor certe, dacă bunul piere fortuit înainte de
predare, debitorul este liberat de obligaţia predării.

45
 • în cazul lucrurilor generice, dacă bunul piere fortuit înainte de
predarea lui, debitorul nu este eliberat de obligaţia predării, potrivit
principiului “genera non pereunt”.
Importanţa clasificării în privinţa locului predării bunului
Bunul cert trebuie predat în locul în care se găsea la data
contractării, cel generic la domiciliul debitorului, căci plata (obligaţia în
speţă) este cherabilă şi nu portabilă potrivit art. 1104 c.civ.
4. Bunuri fungibile şi nefungibile
Fungibil este acel bun, care în executarea unei obligaţii poate fi
înlocuit cu altul fără să fie afectată valabilitatea plăţii.
Nefungibil, este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în
executarea unei obligaţii, astfel că, debitorul nu este liberat decât prin
predarea bunului datorat.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun, este dat nu numai de
natura lui, ci şi de voinţa părţilor.
De regulă, bunurile generice sunt fungibile, iar cele certe
nefungibile.
Importanţa acestei clasificări constă în consecinţele diferite ale
executării unei obligaţii având ca obiect un bun fungibil sau nefungibil.
Astfel, dacă debitorul datorează creditorului un bun fungibil, plata este
valabilă dacă acesta a dat un bun de gen. Dacă, dimpotrivă, obiectul plăţii
l-a constituit un bun nefungibil, debitorul nu va face o plată valabilă decât
dacă-i remite creditorului bunul pe care îl datorează.
5. Bunuri consumptibile şi bunuri necomsumptibile
Consumptibil este acel bun, care nu poate fi folosit în mod obişnuit
fără consumarea substanţei, distrugerea materială încă de la prima
întrebuinţare. Astfel de lucruri sunt de pildă alimentele sau combustibilii,
care nu pot fi folosite potrivit destinaţiei lor obişnuite fără a li se consuma
sau distruge substanţa.
Neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit repetat, fără să
fie necesară consumarea substanţei ori distrugerea lui chiar şi după
repetate folosiri. Astfel de bunuri sunt de exemplu construcţiile, maşinile
sau tereneurile.
Importanţa clarificării, rezidă în materie de uzufruct şi împrumut.
Când dreptul de uzufruct este constituit asupra unui bun
neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să-i restituie nudului proprietar
chiar acel bun. Dacă însă bunul ce constituie obiectul uzufructului este
unul consumptibil (cazul quasiuzufructului reglementat de art. 526 C.
civ.), cel ce l-a folosit este ţinut a-i restitui nudului proprietar bunuri în
aceeaşi cantitate, calitate, valoare sau preţ ori un bun de acelaşi fel.
Obiectul împrumutului de folosinţă (comodat) este un bun
necomsumptibil, pe când al cel al împrumutului de consumaţie (mutuum )
este un bun consumptibil.

46
 6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Frugifer, este acel bun care produce fructe periodic, fără

consumarea substanţei sale.
Nefrugifer, este acel bun care nu are însuşirea de a da naştere
periodic la produse ori fructe fără consumarea substanţei lui.
Fără a defini în vreunul dintre textele sale noţiunea de „fructe”,
Codul civil consacră în art. 483 clasificarea lor, distingând între fructele
naturale, civile şi industriale.
Fructele naturale sunt acelea pe care un bun le dă fără nici-o
intervenţie a omului, aşa cum sunt de pildă sporul animalelor, vreascurile
sau ciupercile din pădure.
Fructele industriale sunt acele produse obţinute ca urmare muncii
oamenilor, aşa cum sunt recoltele produse pe terenul agricol cultivat,
fructele din livadă sau obiectele obţiunte din prelucrarea lemnului.
Fructele civile constituie echivalentul în bani subsecvent închirierii
sau arendării unor bunuri. Ele sunt potrivit art. 523 C. civ. chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendele etc.
Fructele se deosebesc de producte. Productele, sunt foloase trase
dintr-un bun cu consumarea substanţei sale, aşa cum ar fi piatra sau
nisipul extrase dintr-o carieră. Putem spune deci, că fructele sunt produse
de bunurile frugifere, iar productele de cele nefrugifere.
Importanţa clasificării constă în :
În materia proprietăţii, în virtutea dreptului său de accesiune
proprietarul dobândeşte potrivit art. 483 C. civ. fructele pe care le
produce bunul său.
În materia uzufructului, fructele se cuvin uzufructuarului în vreme
ce productele se cuvin nudului proprietar.
În ceea ce priveşte modul de dobândire, se impune distincţia dintre
fructele naturale şi industriale, pe de o parte, care se dobândesc prin
culegere şi cele civile care se dobândesc prin scurgerea timpului.

7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Divizibil, este acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe
prin aceasta destinaţia sa economică (o foaie de geam, un val de stofă o
căruţă de fân).
Indivizibil, este acel bun care nu poate fi împărţit fără să-şi
schimbe destinaţia economică (geamul unei ferestre dacă se sparge, un
costum de haine).
Divizibilitatea lucrurilor trebuie privită atât din punct de vedere
fizic dar şi juridic. Fizic, doar bunurile corporale pot fi divizate, căci

47
însăşi materia este divizibilă. Divizibilitatea fizică însă impune trei
condiţii: a) părţile din care este compus bunul să posede calităţile
individuale ale întregului; b) părţile, în urma diviziunii, să rămână proprii
pentru destinaţia economică pe care o avea întregul; c) părţile să nu sufere
o devalorizare disproporţionată, căci altfel bunul ar fi indivizibil din
punct de vedere juridic. Dacă aceste cerinţe nu sunt respectate, atunci
bunul, din punct de vedere juridic este indivizibil.
De exemplu, un animal viu este indivizibil, căci părţile lui nu mai
posedă calităţile întregului. Carnea obţinută din sacrificarea lui este însă
divizibilă.
Importanţa clarificării se regăeşte în materia partajului.
În acest caz, se împart în natură bunurile divizibile, cele
indivizibile sunt atribuite unuia dintre copartajanţi cu obligarea lui la
plata echivalentului valoric al cotelor celorlalţi copartajanţi.

8. Bunuri principale şi accesorii

Principal, este acel bun care poate fi folosit independent, fără a

servi la întrebuinţarea altui bun ( un autoturism sau o vioară).
Accesoriu, este acel bun care serveşte la întrebuinţarea unui alt
bun, a cărui soartă juridică o urmează (roata de rezervă a autoturismului
sau cutia în care este ţinută o vioară).
Importanţa clarificării, constă în obligaţia debitorului de a preda
pe lângă bunul principal (vioara) şi pe cel accesoriu (cutia viorii), potrivit
principiului, accesorium sequitur principale.

9. Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor
perceptibil simţurilor omului (o masă, un scaun). Pentru noţiunea de bun
corporal este lipsită de importanţă starea de agregare a acestuia, el putând
fi în egală măsură un corp solid, lichid sau gazos.
Este incorporală valoarea economică având o existenţă ideală,
abstractă, ce nu poate fi percepută decât cu “ochii minţii” (aşa cum este
de pildă o datorie sau o creanţă).
Importanţa clasificării prezintă un întreit interes practic.
Potrivit art. 1909 C. civ., posesia de bună credinţă valorează titlu
de proprietate numai cu privire la bunurile corporale.
Pot fi dobândite prin simplă tradiţiune, numai bunurile corporale.
În fine, titlurile de valoare, ce privesc bunuri incorporale, se
transmit în mod diferit, prin tradiţiune (titlurile la purtător), prin cesiune
(titlurile nominative) şi prin gir (biletele la ordin).

10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

48
 Sesizabil este bunul ce poate forma obiectul executării silite a
debitorului.
Insesizabil este bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei
datorii (aşa sunt de pildă mijloacele fixe ale unei societăţi comerciale sau
pensia de întreţinere a unui copil minor).
Importanţa clasificării rezidă în faptul că, în ipoteza executării silite
a lucrurilor debitorului pentru plata unei datorii, anumite bunuri nu pot fi
urmărite, ori pot fi urmărite numai pentru anumite creanţe privilegiate.

Secţiunea 3.6. Izvoarele şi proba raportului juridic civil

concret.

3.6.1. Izvoarele raportului juridic civil concret.

Definiţie. Înţelegem prin izvoare ale raportului juridic civil

concret acele împrejurări, acte sau fapte juridice de care legea civilă
leagă naşterea unui astfel de report jurdic.
Faţă de definiţia formulată mai sus trebuie să precizăm că o astfel
de împrejurare, act sau fapt juridic, nu are prin el însuşi valoare de izvor
producător de efecte de drept civil, decât atâta vreme cât norma juridică
civilă îi conferă o astfel de putere.
Pe de altă parte, el poate fi doar izvorul drepturilor şi obligaţiilor
civile care formează conţinutul unui raport juridic civil concret.
Ce este însă raportul juridic concret?
Raportul juridic pe care l-am definit până acum ca fiind o relaţie
socială, patrimonială ori nepatrimonială reglementată de norma de drept
civil, este un raport juridic abstract.
Un astfel de raport juridic, abstract aşa cum am arătat, este
prefigurat de două premize şi anume:
- subiectele care stabilesc relaţia socială;
- norma juridică civilă.
Pentru existenţa unui raport juridic civil civil concret, este
necesară, pe lângă aceste două premise, încă una care-l concretizează şi
anume o împrejurare (act sau fapt juridic concret) de care legea civilă
condiţionează naşterea unui astfel de raport juridic.
Aşa fiind, raportul juridic civil abstract poate fi privit ca şi tiparul sau
matricea oricărui raport juridic, în vreme ce raportul juridic civil concret
particularizează raportul juridic civil abstract

3.6.1.1. Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil concret

49
 Izvoarele raportului juridic civil concret sunt susceptibile de
următarea clasificare:
a) După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic
civil concret pot fi:
– acţiuni omeneşti, dependente de voinţa omului;
– fapte naturale (evenimente), care deşi independente de voinţa
omului (naşterea dreptului la succesiune, paternitatea etc.) produc
consecinţe juridice;
b) După sfera lor izvoarele raportului juridic civil concret se împart
în:
– faptele juridice în sens larg – loto sensu;
– fapte juridice în sens strâns – structo sensu.
Analizăm separat şi în detaliu în cele ce urmează toate categoriile
sus menţionate ale izvoarelor raportului juridic civil concret.

Acţiunile omeneşti
I. Sunt acţiuni umane, faptele omului comisive sau omisive,
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efectele juridice prevăzute de
legea civilă.
În această categorie intră atât acţiunile voluntare, dorite şi urmărite,
cât şi cele involuntare, nedorite de om.
Spre exemplu, un contract civil de vânzare, este un act civil, adică
un act voluntar, intenţionat al omului.
Deteriorarea într-n accident de circulaţie a unui gard este un fapt
omenesc care obligă la despăgubiri indiferent că a fost săvârşit cu sau fără
intenţie.
Acţiunile omeneşti pot fi sub clasificate astfel:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (de a da
naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil), numite acte
juridice;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar
care îşi produc efecte prin puterea legii, numite fapte juridice.
După cum sunt sau nu conforme cu legea acţiunile omeneşti sunt:
1) – licite, comise cu respectarea dispoziţiilor legale de pildă
gestiunea afacerilor altei persoane;
2) – ilicite, săvârşite cu încălcarea prevederilor legale aşa cum este
de exemplu delictul civil.
II. Evenimentele sau faptele naturale, sunt împrejurări care se
produc independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă
naşterea de raporturi juridice concrete.
Asemenea fapte sunt: naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia.
c) Importanţa juridică a clasificării, se concretizează în
următoarele situaţii:

50
 1) Capacitatea civilă este privită nuanţat după cum analizăm acte
sau fapte juridice. Astfel, răspunderea contractuală este legată strict de
capacitatea de a contracta a părţilor potrivit art. 948 din C.civ. În ceea ce
priveşte capacitatea delictuală, responsabilitatea nu este condiţionată în
toate cazurile de capacitatea de exerciţiu a făptuitorului căci art. 1000
alin. 2 din C.civ. instituie de exemplu răspunderea civilă delictuală
indirectă a părinţilor pentru faptele copiilor lor minori.
2) Reprezentarea operează numai în materie de acte nu şi de fapte
juridice. Nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru faptele
ilicite săvârşite prin reprezentare. Chiar şi răspunderea pentru fapta altei
persoane nu porneşte de la ideea reprezentării, ea avându-şi fundamentul
în garanţiei sau al culpei educaţionale1.
3) Prescripţia extinctivă comportă reguli diferite în privinţa
cursului ei.
Astfel, în cazul faptei ilicite, termenul prescripţiei extinctive începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât
paguba cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin 1 din Decr. 167/1958).
Aceeaşi regulă, se aplică prin extensia aceloraşi dispoziţiuni şi în privinţa
îmbogăţirii fără just temei (art. 8 alin. 2 din Decr. 167/1958) titularul
dreptului la acţiune a cunoscut paguba, întinderea ei şi pe făptuitor. În
cazul viciilor ascunse ale lucrurilor transmise prin acte juridice,
prescripţia curge de la data descoperirii lor însă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării (art. 11 alin. 1 din
Decr. 167/1958).

Faptele juridice
Prin fapt juridic în sens larg, lato sensu, se înţeleg atât acţiunile
omeneşti, cât şi faptele naturale. Lato sensu, faptul juridic este el însuşi
izvorul raportului juridic civil concret.
Prin fapt juridic stricto sensu, se înţeleg numai faptele omeneşti săvârşite
fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc prin voinţa
legii, precum şi faptele naturale sau evenimentele producătoare de efecte
juridice.

3.6.2. Proba raportului juridic civil concret

Prin probă sau dovadă, se înţelege mijlocul juridic de stabilire a

existenţei unui act sau fapt juridic, şi, prin aceasta a dreptului subiectiv
civil şi a obligaţiei civile ce constituie conţinutul raportului juridic civil.

1
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria Generală a
obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti 1981 pag. 205 sau I. Apostu, Izvoarele
obligaţiilor civile, Ed. Naţional, Bucureşti 2003 pag. 167.

51
Cei doi termeni utilizaţi atât legislativ cât şi in literatură şi jurisprudenţă
sunt sinonimi, în cod făcându-se referire şi la noţiunea de „credinţă” tot în
sensul de probă ( Art. 1183 din C. civ. precizează de exemplu că
registrele comercianţilor „nu fac credinţă în contra persoanelor
necomerciante”).
Terminologic, noţiunea de probă sau dovadă are trei înţelesuri:
1. ca mijloc juridic pentru stabilirea existenţei drepturilor
subiective şi a obligaţiilor civile;
2. ca şi operaţiune de exhibare în faţa judecătorilor a mijloacelor
de probă care pot fi aşa cum vom urmări mai jos înscrisuri, mărturii,
expertize etc. Se reţine de pildă în considerentele unei hotărâri
judecătoreşti că reclamantul şi-a dovedit ori şi-a probat testimonial (adică
prim martori) pretenţiile împotriva pârâtului.
3. ca şi rezultat obţinut prin folosirea mijloacelor de probaţiune. De
exemplu, prin dovezile administrate, reclamanta a dovedit că pârâtul este
tatăl copilului prin proba cu expertiza medico legală .
Nu trebuie confundate însă, deşi în practică frecvent sunt utlizaţi
ambii termeni cu acelaşi înţeles, mijlocul de probă cu proba: proba este
ceea ce se urmăreşte a fi dovedit (prejudiciul suferit de cel păgubit de
exemplu) iar mijlocul de probă instrumentul probaţiunii care poate fi o
depoziţie de martor, recunoaşterea sau expertiza prin care se stabileşte că
există prejudiciul reclamat de păgubaş.
Probele, adică faptele care pot constitui elemente de convingere
pentru judecător asupra situaţiei de fapt nu sunt nici enumerate şi nici
limitate de lege. În acest sens, art. 167 din C. proc. civ. stabileşte numai
că proba propusă trebuie să fie concludentă şi pertinentă, adică să ducă la
dezlegarea pricinii şi să aibă legătură cu cauza.
Mijloacele de probă ca procedee tehnice şi căi prin care se poate
ajunge la aflarea adevărului judiciar sunt însă expres şi limitativ
prevăzute de lege, în număr de şase şi anume: cinci care privesc proba
directă (mărturisirile, înscrisurile, mărturiile, expertizele şi probele
materiale) şi un mijloc de probă indirect al cărui obiect îl constituie
prezumţiile.
Stabilirea adevărului în procesul civil este o operă uneori deosebit
de anevoioasă şi la aceasta contribuie atât dificultăţile intrinseci ale
cauzei (fapte şi împrejurări greu de stabilit, sau care s-au petrecut în
circumstanţe neclare sau îndepărtate) dar şi conduitei multor justiţiari,
care în dorinţa chiar justificată de a birui în privinţa intereselor lor
denaturează adevărul ori ascund sau deformează mijloacele de probă.
Potrivit art. 129 alin. 5 din C. proc. Civ. „judecătorii au îndatorirea
să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeala
privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi pentru aplicarea
corectă alegii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. În

52
acest scop, „ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le
consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”2.

3.6.2.1. Obiectul probaţiunii

a) Obiectul probei, îl constituie ceea ce trebuia dovedit pentru a

demonstra existenţa unui drept subiectiv civil sau a unei obligaţiei civile.
El este format din toate împrejurările care pot constitui izvoare ale
raportului juridic civil concret. S-ar putea spune altfel că obiectul probei
îl constituie actul sau faptul care a dat naştere dreptului subiectiv sau a
obligaţiei civile.
În principiu orice act sau fapt juridic poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă, fireşte cu precizările şi excepţiile care sunt impuse de
lege.
Sunt astfel de excepţii de la regulă următoarele împrejurări ce nu
pot constitui obiectul probaţiunii judiciare:
1) Norma de drept civil naţional nu constituie obiect al probaţiunii
deoarece se prezumă că judecătorul cunoaşte legea sa naţională. Este însă
posibil ca în procesul civil internaţional judecătorul să ceară lămuriri cu
privire la legea străină pe care trebuie să o aplice, aşa încât acela care o
invocă este ţinut să-i probeze conţinutul3.
2) Nu fac obiectul probaţiunii faptele negative nedeterminate, ce nu
pot fi dovedite în nici un chip. Pot fi însă dovedite faptele negative
determinate, prin probarea faptului pozitiv contrar. De pildă afirmaţia
„Nu am plecat niciodată de acasă neînsoţit” constituie un fapt negativ (nu
am plecat de acasă) şi nedeterminat, (niciodată!). Afirmaţia „Nu am
plecat de acasă marţi” constituie un fapt negativ determinat care poate fi
dovedit el ori faptul contrar.
3) Faptele notorii nu trebuie dovedite. De pildă pisicile nu latră iar
noaptea nu luceşte soarele.
4) Faptele necontestate de părţi. De exemplu într-un proces pentru
cercetarea paternităţii, părţile nu tăgăduiesc faptul de a fi întreţinut
împreună relaţii intime.
5) Faptele cunoscute personal de judecător pot face obiectul
probaţiuni. El nu poate invoca în hotărârea pronunţată alte cunoştinţe
decât cele juridice. Pentru orice alte împrejurări ale pricinii, el trebuie să-
şi întemeieze convingerea pe mijloacele de probă administrate de părţi,
nu pe ceea ce el cunoaşte personal. Dacă însă cunoştinţele sale sunt
2
Cu privire la obiectul probaţiunii vezi V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, Vol. II Editura Naţional Bucureşti 1997 pag.197 precum şi A.
Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969 pag. 132 - 134
3
Cu privire la sarcina probei în procesul civil internaţional, I. Apostu, Ghe. Arat ş.a.,
Prelegeri de Drept internaţional public şi privat, Ed. Alma, Galaţi 2004 pag. 198

53
deosebit de utile şi concludente pentru soluţionarea cauzei, el poate
renunţa la calitatea de judecător în favoarea celei de martor sau expert.

3.6.2.2. Sarcina probei

Sarcina probei, pune în discuţie trei reguli care constituie întregul

„mecanism” juridic al probaţiunii.
1) Prima regulă şi cea mai generală este cea prevăzută de art. 1169
din Codul civil care prevede că: “Cel ce face o propunere înaintea
prejudecăţii trebuie să o dovedească!” Or, întotdeauna cel ce face primul
o afirmaţie în faţa judecătorilor este reclamantul, deci el trebuie să-şi
dovedească mai întâi susţinerile. Această regulă este exprimată plastic şi
prin adagiul “Onus probandi incumbit actori !”
2) A doua regulă se aplică situaţiei în care la rândul său şi pârâtul
face susţineri în apărarea sa ori în dovedirea propriilor pretenţii. În acest
caz, el este cel ce face „propuneri înaintea judecăţii” aşa incât potrivit
aceloraşi dispoziţiuni ale art. 1169 din C. civ. el va trebuie la rândul său
să dovedească ceea ce susţine. Plastic această regulă a fost ilustrată prin
adagiul “ in excipiendo reus fit actor “
3) Este de principiu că în soluţionarea oricărui litigiu, judecătorul
are obligaţia de a stărui pentru aflarea adevărului, conduită definită în
procedura civilă ca fiind cea a „rolului activ”. Judecătorul trebuie să aibă
aşadar o atitudine activă dar imparţială în aflarea adevărului, astfel încât
prin insistenţa sau stăruinţa lui să nu abandoneze imparţialitatea care este
şi ea de esenţa înfăptuirii justiţiei. Fiind o chestiune sensibilă, este la
latitudinea acestuia să stăruie pentru aflarea adevărului dar fără a încuraja
sau a descuraja părţile în administrarea probatoriilor.

3.6.2.3. Condiţiile de admisibilitate a probei

Pentru a putea fi primit şi exploatat în scopul în care a fost propus,

un mijloc de probă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii după cum
urmează:
să fie licit, adică să nu fie oprit de lege;
să fie verosimil, deci să poată fi crezut;
3) să fie util cauzei în sensul că prin evaluarea lui poate fi dovedit
izvorul raportului juridic civil concret;
4) să fie pertinent, adică să aibă legătură cu cauza;
5) să fie concludent, de natură să conducă la rezolvarea cauzei.

3.6.3. Mijloacele de probă

Cele mai însemnate mijloace de probă ale raportului juridic civil
concret sunt înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile. În practică

54
însă, elementele raportului juridic pot fi dovedite prin orice mijloace de
probă cu condiţia ca acestea să întrunească condiţiile de admisibilitate sus
menţionate.
Analiza fiecăruia dintre acestea, prilejuieşte următoarele observaţii.

3.6.3.1. Înscrisurile şi clasificarea lor

Deşi nu dă o definiţie generală a înscrisului ca mijloc de probă,

Codul civil se referă însă variatele categorii de înscrisuri şi la forţa lor
probantă.
Doctrinar s-a convenit că prin înscris se înţelege consemnarea de
date despre acte şi fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un suport
material (hârtie, carton, lemn, peliculă ori bandă magnetică). Datele
respective nu trebuie să fie neaparat grafisme, litere sau cifre, ele putând
avea şi diferite alte forme, aşa cum este de pildă cazul răbojurilor, care
conţin crestături cu cuţitul pe două bucăţi de lemn.
În vorbirea curentă, semnificaţia improprie a înscrisurilor este
atribuită actelor juridice, noţiune care în sens larg este acceptată, deşi
semnificaţia ei corectă este aceea de manifestare de voinţă în scopul de a
produce efecte juridice4.
Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) După scopul urmărit la întocmirea lor înscrisurile pot fi
preconstituite şi nepreconstituite:
- preconstituite sunt acele înscrisuri întocmi în mod special pentru
a folosite ca mijloace de probă în cazul în care faptul consemnat ar deveni
unul litigios. De pildă chitanţa prin care se consemnează imprumutul
uneu sume de bani şi termenul de restituire a acestuia este un înscris
preconstituit;
- nepreconstituite sunt toate celelalte categorii de înscrisuri care
deşi nu au fost întocmite în vederea folosirii lor ca mijloace de probă, pot
servi în mod indirect la aflarea adevărului. O astfel de valoare are de pildă
scrisoarea prin care debitorul îi propune creditorului în mod unilateral un
alt termen pentru executarea obligaţiei asumate prin contract.
b) După efectul lor înscrisurile pot fi originare, recognitive şi
confirmative.
Este originar acel înscris întocmit pentru a dovedi încheierea sau
modificarea unui act juridic civil, aşa cum poate fi chitanţa prin care
debitorul recunoaşte împrumutul unei sume de bani sau cea prin care
creditorul confirmă restituirea de către debitor a sumei împrumutate;

4
Privitor la înscris ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit.
pag.197 sau V. Negru şi D. Radu, Drept procesual civil Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1975 pag.145.

55
 Recognitiv este un înscris întocmit pentru recunoaşterea unui
înscris originar pierdut ori distrus, cum este de pildă recunoaşterea unei
datorii;
Confirmativ este înscrisul întocmit pentru a înlătura anulabilitatea
unui act juridic. Un astfel de înscris este cel prin care de pildă, părintele
unui minor ratifică vânzarea unui bun al său de către fiul incapabil să
contracteze;
c) După raportul dintre ele înscrisurile pot fi originale sau copii.
Este original acel înscris care provine de la cel ce l-a redactat în
calitate de parte a raportului juridic sau de autoritate publică (notar
public, instanţa judecătorească ori autoritate administrativă etc.).
Este o copie acel înscris care reproduce un înscris original în orice
modalitate, prin copiere, fotocopiere, fotografiere etc.
d) După criteriul semnăturii, înscrisurile pot fi semnate sau
nesemnate.
e) După formă înscrisurile sunt autentice sau sub semnătură
privată.
O ultimă categorie de înscrisuri cu o extindere deosebită cauzată de
beneficiile informaticii o constituie în prezent înscrisurile în formă
electronică. Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică defineşte înscrisul în formă electronică „o colecţie de date în
formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care
redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă,
destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui
procedeu similar”5.
Prin importanţa şi consecinţele practice care urmează regimul
juridic al acestei clasificări se impun mai multe precizări în privinţa
înscrisurilor autentice şi a celor sub semnătură privată.
Înscrisul autentic
Definiţia înscrisului autentic este dată de art. 1171 din Codul civil
potrivit căruia „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile
cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în
locul unde actul s-a făcut”.
Fac parte din această categorie, înscrisurile autentice notariale
întocmite de notarul public, hotărârile organelor jurisdicţionale
pronunţate de instanţele judecătoreşti arbitraje şi alte organe cu activitate
jurisdicţională precum şi actele de stare civilă.
Importanţa acestei categorii de înscrisuri constă în stabilitatea şi
puterea lor doveditoare, mai presus şi înaintea altor mijloace de probă.
Pentru anumite categorii de acte juridice aşa cum este de pildă vânzarea

5
Cu privire la alte aserţiuni referitoare la înscrisul electronic, G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele Ed. All Beck, Bucureşti 2002 pag.105.

56
imobiliară, întocmirea unui înscris autentic este chiar o condiţie de
validitate, ad validitatem.
Forţa probantă a înscrisului autentic comportă următoarele
observaţii:
a) menţiunile făcute de agentul instrumentator reflectând constatări
personale, fac dovada deplină, până la înscrierea în fals. Astfel de
menţiuni sunt de exemplu împrejurarea că preţul a fost numărat şi semnat
în faţa notarului public sau că părţile au semnat în faţa lui;
b) menţiunile privitoare la declaraţiile părţilor făcute în faţa
agentului instrumentator, dar a căror realitate nu poate fi verificată de
acesta, fac dovada deplină până la proba contrară. Aşa este de exemplu
menţiunea că s-a primit integral preţul vânzării;
c) menţiunile străine ale obiectului înscrisului pot avea valoarea
unui început de dovadă scrisă. Potrivit art. 1174 C. civ. „menţionările
care au de obiect un fapt cu totul străin de acela al convenţiei, nu pot servi
decât numai la un început de dovadă.”6
Înscrisul autentic îşi produce toate efectele atâta vreme cât
condiţiile stabilite de lege pentru valabila lui încheiere au fost respectate.
Cu toate acestea, înscrisul autentic declarat nul poate produce anumite
consecinţe în funcţie de cauza care a determinat anularea.
Astfel, când forma autentică este o condiţie de specială pentru
valabilitatea operaţiunii juridice, ad validitatem, nulitatea înscrisului
atrage nulitatea actului însuşi, deci a operaţiunii juridice. De pildă art. 813
din C. civ. precizează că „toate donaţiunile se fac prin act autentic”.
Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea actului de donaţie, întocmit
printr-un înscris sub semnătură privată.
Dacă însă înscrisul autentic a fost făcut pentru dovada actului
juridic, „ad probationem” nulitatea înscrisului nu atrage şi nulitatea
actului juridic. Înscrisul autentic anulat are valoarea de înscris sub
semnătură privată căci potrivit art. 1172 C. civ. „actul care nu poate fi
autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din
lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a
iscălit de părţile contractante”7.
6
Între „începutul de dovadă scrisă” reglementat de art. 1197 C. civ. şi „începutul de
dovadă” reglementat de art. 225 C. proc. Civ. există deosebiri. Cel dintâi rezultă dintr-
un fapt pozitiv, dintr-o scriere a părţii căreia i se opune, care este o probă ce se referă
fie nemijlocit la faptul de dovedit, pe care îl face verosimil fie la un fapt conex din
cunoaşterea căruia se poate deduce verosimilitatea faptului dovedit. Cel de al doilea
rezultă dintr-un fapt negativ, din refuzul unei părţi de a răspunde sau de a se înfăţişa la
interogator. În acest sens, C. Turianu, Drept civil. Partea generală. Practică
judiciară comentată şi adnotată, Ed. Publishing House, Bucureşti 2004 pag. 89.
7
Potrivit art. 44 alin. 1 din Legea nr.35/1995 a notarilor publici şi a activităţii
notariale „înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate
numai de notarii publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul ori

57
 Înscrisul sub semnătură privată
Înscrisul sub semnătură privată, este o scriere semnată de cel ori
cei de la care provine. Aşa cum se poate observa din definiţie, singura
condiţie de valabilitate a lui este aceea ca el să poarte semnătura sau
semnăturile celor care se angajează în raportul juridic respectiv.
Prin semnătură, trebuie să se înţeleagă fără echivoc că printr-un
grafism obişnuit al unei persoane, care nu este obligatoriu să conţină
numele şi prenumele în clar al executantului său, aceasta şi-a asumat
conţinutul scripturii respective. În fine, din locul unde este aşezată
semnătura, trebuie să rezulte că autorul ei îşi însuşeşte întregul conţinut.
S-a stabilit în practică împrejurarea că nu constituie semnătură, cea
dactilografiată, executată prin parafă ori punere de deget.
Progresele realizate în ultimii ani de informatică şi mai ales de
tehnicile de comunicare prin intermediul computerului au pus în practică
posibilitatea recunoaşterii ca valabilă a semnăturii electronice. Definind o
asemenea operaţiune, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 455/2001 asimilează
semnătura electronică aceleia a unui înscris sub semnătură privată. Sub
aspectul forţei probante, art. 6 din acelaşi act normativ conţine o
dispoziţiune similară celei din art. 1176 C. civ. privitoare la
opozabilitatea înscrisului sub semnătură privată.
În ceea ce priveşte condiţiile de validitate ale înscrisului sub
semnătură privată, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
a) pluralitatea de exemplare (multiplul exemplar) la care se referă
art. 1179 C. civ. Textul prevede că „actele sub semnătură privată, care
cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în
atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interes contrar.”
Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei “bun şi
aprobat” este reglementată de art. 1180 Cod civil în următorii termeni:
„actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti
o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de
acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să
adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în
litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”8. Mai precizează

reprezentantul legal al persoanei juridice”. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi

exercitarea profesiei de avocat menţionează în art. 3 printre competenţele avocaţilor şi
„redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului
şi a datei actelor”. Aşadar, în cazul actelor juridice pentru care legea cere forma
autentică ad validitatem, avocatul poate doar să redacteze aceste înscrisuri, părţile
urmând a se prezenta la notarul public în vederea autentificării lui. (V. Paşca şi D.
Lămăşanu, Înscrisurile certificate de avocat şi valoarea lor juridică în Dreptul nr.
4/1999 pag. 71 – 78.
8
Menţiunea „bun şi aprobat” nu constituie o formulă sacramentală, ea poate fi
înlocuită printr-o expresie corespunzătoare, esenţial fiind ca acela care se obligă să
înscrie personal suma sau câtimea lucrurilor primite. În acest sens, T.S. Dec.nr.

58
în continuare acelaşi text, că regulii de mai sus „nu i se supun
comercianţii industriaşii, plugarii, vierii, slugile şi oamenii care muncesc
cu ziua.”
Nefiind o formulă sacramentală, ea poate fi înlocuită printr-o
expresie corespunzătoare, esenţial fiind ca cel ce se obligă să înscrie
personal suma sau câtimea lucrurilor primite9.
Neîndeplinirea acestei condiţii lipseşte înscrisul de forţă probantă.
Actul juridic ca atare însă, ar putea fi dovedit prin alte mijloace de probă,
respectiv cu martori sau prezumţii. Deşi nul, un asemenea înscris sub
semnătură privată constituie totuşi un început de dovadă scrisă.
Textul art. 1180 C. civ. conţine la o analiză mai atentă dispoziţiuni
de protecţie pentru cel ce se obligă, împiedicând practica semnăturilor în
alb, care lasă deţinătorilor de rea credinţă posibilitatea de a completa
înscrisul contrar înţelegerii dintre părţi.
Condiţii speciale de formă impun dispoziţiunile art. 859 din C. civ.
privitoare la testamentul olograf. Deşi textul se referă vădit la un înscris
sub semnătură privată, condiţionează valabilitatea testamentului de
scrierea, datarea şi semnarea lui „de mâna testatorului”
Forţa probantă a înscrisurilor sub semnătură privată este
reglementată in terminis de către unele dintre textele codului.
1) Regula instituită de art. 1174 alin. Din C. civ. este aceea potrivit
căreia actul sub semnătura privată îşi produce efectele între părţi „despre
drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este
menţionat în act”
Dacă valabilitatea sau originalitatea unui astfel de înscris este
contestată de cel căruia i se opune, în condiţiile art. 1178 instanţa poate
dispune verificarea valabilităţii lui.
2) Puterea doveditoare a datei este consacrată de art. 1182 din C.
civ., care precizează că data certă a înscrisului este aceea la care el a fost
înfăţişat sau înregistrat în registrul unei autorităţi publice, ziua morţii
celui care l-a subscris sau ziua consemnată în procesele verbale de punere
de peceţi în vederea inventarierii. Între părţi, data are aceeaşi valoare ca şi
celelalte menţiuni din cuprinsul înscrisului iar faţă de terţi face dovada
din ziua când a devenit “dată certă”.
Dispoziţiuni speciale se referă la forţa probantă a registrelor
comerciale ţinute de comercianţi. Ele nu au forţă doveditoare împotriva
necomercianţilor în privinţa vânzărilor, dar sunt acceptate ca dovezi
împotriva comercianţilor (art. 1183 şi 1184 C. civ.).
De asemenea, nici înscrisurile „domestice” nu au forţă probantă în
favoarea celui ce le-a scris, ci numai împotriva lui (art. 1185 C. civ.).

2561/1987 în R.R.D. nr.7/1988 pag. 55.

9
Pentru mmotivarea soluţiei, TS dec. 2561/1987 în C. Turianu, op. cit. pag. 40.

59
 3.6.3.2. Mărturia. (Proba cu martori).

Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană în faţa

instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu activitate jurisdicţională, cu
privire la acte sau fapte litigioase, despre care are cunoştinţă personal10.
Proba cu martori sau testimonială este consacrată prin două reguli
şi mai multe excepţii :
În principiu doar faptele juridice stricto senso pot fi dovedite cu
martori.
Art. 1191 din Codul civil stabileşte 2 reguli esenţiale în ceea ce priveşte
admisibilitatea probei testimoniale:
- dovada actelor juridice civile al căror obiect are o valoare ce
depăşeşte 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât
sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată (art. 1191 alin. 1
din C. civ.). Această dispoziţiune din cod este vădit desuetă, ţinând cont
de faptul că în prezent nici nu există monedă naţională pentru o asemenea
valoare! Într-o legislaţie viitoare, fie că ar trebui recorelată această suma
la valoarea de circulaţie a monedei naţionale fie că ar trebui făcută doar
menţiunea unei valori serioase, apreciabile, consistente, etc11.
- nu se va primi niciodată, (precizează în alineatul 2 acelaşi text), o
dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, chiar cu
privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.
În textele art. 1192 - 1196 sunt prevăzute ipotezele de aplicare a
regulilor prevăzute în art. 1191 C. civ.
Excepţiile de la aceste reguli, sunt enunţate de art. 1197 şi 1198 C.
civ. Primul text precizează că “regulile mai sus prescrise nu se aplică în
cazul când există început de dovadă scrisă”.
Prin început de dovadă scrisă se înţelege orice scriptură a aceluia în
contra căruia s-a format petiţiunea sau a celui ce el reprezintă, şi care
scriptură face a fi crezut faptul pretins.
Art. 1198 menţionează că regulile prevăzute de art. 1192 nu se
aplică atunci când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o
dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada
luată12.

10
Pentru mărturie ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit.
pag.200 sau V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.175
11
În acest sens vezi şi E.C. Mogârzan, Consecinţe ale majorării de lege ferenda a
plafonului valoric pentru admisibilitatea probei cu martori prevăzut de codul civil în
revista Dreptul nr. 1/1999 pag. 14 - 18
12
Referindu-se la aceleaşi dispoziţii restrictive privind admisibilitatea probei
testimoniale, art. 1198 alin. 1 C. civ. Stabileşte că ele nu se aplică atunci când
creditorul s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală să-şi procure o dovadă

60
 De asemenea textul mai consacră excepţii şi pentru următoarele
situaţii juridice:
„1. la obligaţiile care se nasc din cvazicontracte şi din delicte sau
cvazidelicte;
2. la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau
naufragiu şi la depozitele ce fac călătorii în ospătăria în care trag;
despre toate acestea judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor
şi circumstanţele faptului;
3. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute, când
nu era cu putinţă părţile de a face înscrisuri;
4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, din
o cauză de forţă majoră neprevăzută.”
Cât despre forţa probantă a dovezii testimoniale, aceasta este lăsată
la aprecierea judecătorului, la intima sa convingere. În dreptul civil
românesc nu-şi are aplicare principiul latin “testus unus, testul nullus”. În
cazul în care se coroborează şi cu alte mijloace de probă, depoziţia uni
singur martor poate fi primită ca mijloc de probă cu forţă probantă în
dezlegarea unei pricini.

3.6.3.3. Mărturisirea (recunoaşterea)

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau

fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de
natură să producă efecte contra autorului ei.
Aşa cum rezultă din definiţia propusă, mărturia este din punct de
vedere al dreptului civil un act juridic, şi un mijloc de probă din punctul
de vedere al dreptului procesual civil13. Ca orice act juridic civil,

scrisă despre obligaţia ce pretinde. În sensul arătat, nu poate fi nici-o îndoială că

relaţiile ce există între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori în mod obişnuit sau între
rude apropiate sunt incompatibile cu comportări din care ar reieşi o lipsă de încredere
a unora faţă de alţii, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru
constatarea operaţiunilor juridice care intervin între ele. (C.S.J. Dec. Nr. 1030/1993 în
revista Dreptul nr.7/1994 pag. 93) Unii autori au considerat că şi raporturile de
deferenţă care pot exista între anumite persoane pot prezuma imposibilitatea morală
de a preconstitui sau produce dovezi scrise pentru anumite operaţiuni juridice. În acest
sens, I. Stoenescu, Drept procesual civil Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1966 pag. 173
13
Pentru mărturisire ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op. cit.
pag.195 V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.158 sau B. Diamant şi V. Negru,
Recunoaşterea, mijloc de probă în procesele de statut civil, în R.R.D. nr.10/1973 pag.
54 - 55

61
mărturisirea este şi ea irevocabilă afară doar dacă s-a făcut din eroare de
fapt.
Mărturisirea poate fi clasificată după următoarele criterii:
1. Codul civil distinge între mărturisirea judiciară şi cea
extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară, este potrivit art. 1206 alin.1 C. civ. cea care
se poate face înaintea judecătorului de însăşi partea prigonitoare sau de
un împuternicit special al ei spre a face o mărturisire.
Mărturisirea extrajudiciară, prevede art. 1205, nu poate servi de
dovadă când obiectul contestaţiei nu poate fi dovedit prin martori.
Potrivit art. 1204 “Se poate opune unei părţi mărturisirea ce a
făcut sau înaintea începerii judecăţii sau în cursul judecăţii”.
2. După modul de exprimare mărturisirea poate fi expresă ori
tacită.
Este expresă mărturisirea prin care cel ce o face recunoaşte faptul
pretins.
Este tacită mărturisirea atunci când împrejurarea pretinsă rezultă
din tăcerea sau fapta omisivă a părţii împotriva căreia operează aşa cum
sunt de pildă refuzul prezentării unui înscris sau refuzul nejustificat de a
răspunde la interogator.
3. După structură, distingem trei categorii de mărturisiri :
Mărturisirea simplă, făcută fără rezerve, presupune recunoaşterea
pretenţiilor reclamantului făcută de pârât, în sensul în care a fost
formulată acţiunea. De pildă pârâtul recunoaşte la interogator că a primit
de la reclamant sub formă de împrumut suma de un milion pretinsă prin
acţiune, pe care într-adevăr nu i-a restituit-o.
Mărturisirea calificată implică recunoaşterea de către pârât a
faptului invocat de reclamant, dar şi a altor împrejurări, anterioare sau
concomitente faptului pretins care schimbă semnificaţia sa juridică. De
pildă pârâtul recunoaşte la interogator că a primit de la reclamant suma
de un milion pretinsă prin acţiune, dar nu sub titlu de împrumut ci ca şi
plată a serviciilor făcute acestuia.
Mărturisirea complexă este recunoaşterea de către pârât a faptului
pretins de reclamant, dar şi a unei alte împrejurări ulterioare, care-l
anihilează pe primul. De pildă pârâtul recunoaşte la interogator că a
primit de la reclamant sub formă de împrumut suma de un milion
pretinsă prin acţiune, însă i-a restituit-o.
Dacă în privinţa mărturisirii simple nu s-ar putea pune problema
indivizibilităţii, în cazul celor calificate sau complexe ea s-a pus multă
vreme. Potrivit art. 1206 alin. 2 C. civ. mărturisirea nu poate fi luată
decât în întregime împotriva celui ce a mărturisit. Acest text pune în
discuţie posibilitatea pe care o are judecătorul de a primi doar o parte din
mărturisirea făcută. Atât doctrinar cât şi jurisprudenţial soluţiile au

62
adoptat punctul de vedere potrivit căruia, în funcţie şi de alte mijloace de
probă, judecătorul poate primi şi numai în parte mărturisirea. Această
rezolvare dă glas pe de o parte principiului rolului activ al judecătorului
care are obligaţia de a stărui pentru administrarea tuturor mijloacelor de
probă ce se impun în soluţionarea cauzelor, iar pe de altă parte
principiului aflării adevărului prin orice mijloc de probă permis de lege.
În ceea ce priveşte forţa probantă şi mijlocul procesual de
administrare al mărturisirii se impun următoarele consideraţiuni.
Anterior modificării în 1950 a codului civil prin Decretul nr.
205/1950, mărturisirea era considerată regina probelor, de natură a tranşa
litigiul împotriva celui ce a făcut-o fără a mai fi necesară administrarea şi
a altor mijloace de probă.
Ulterior a fost reconsiderată forţa ei probantă, lăsată la aprecierea
judecătorului, coroborată şi cu alte mijloace de probe.
În fapt însă mărturisirea a fost şi este o probă esenţială de natură să
elucideze cel mai eficient elementele raporturilor juridice deduse
judecăţii.
Mijlocul procesual de administrare al probei cu mărturisirea este
interogatoriul. Mărturia poate fi însă şi spontană fără de interogator, sau
provocată, prin interogator.
În practica judecătorească, lipsa la interogator a părţii chemate este
prezumată ca o recunoaştere. Potrivit art. 225 C. proc. Civ., dacă partea,
fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se
înfăţişează când este chemată în acest scop, instanţa poate socoti aceste
împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în
beneficiul părţii potrivnice14.

3.6.3.4. Prezumţiile

Art. 1199 cod civil defineşte prezumţiile ca fiind “consecinţele ce

legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut”. Cu alte cuvinte, prezumţia este o presupunere a legii sau a
judecătorului15.
Doctrinar se consideră că în cazul prezumţiilor în loc să se
dovedească faptul generator al dreptului pretins, fapt ce nu este cunoscut
şi nici nu poate fi dovedit prin probe directe, obiectul probei se
deplasează la un alt fapt, vecin şi conex, care este cunoscut şi datorită

14
Aceste împrejurări nu dispensează pe judecător să administreze şi alte mijloace de
probă în vederea stabilirii adevărului. În acest sens, C.S.J. Dec. 118/1991 în R.D.
nr.5/1992 pag. 87.
15
Cu privire la prezumţie ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op.
cit. pag.215 sau V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.184.

63
legăturii dintre cele două fapte se deduce faptul necunoscut care trebuie
dovedit16.
Clasificarea prezumţiilor poate fi făcută după două criterii,
respectiv după autorul lor si după forţa lor probantă.
După autorul lor, prezumţiile pot fi legale şi simple.
Prezumţiile legale reprezintă opera litigiului. Ele sunt definite de
art. 1200 din C. civ. ca fiind „acelea care sunt determinate special prin
lege” De pildă art. 940 din C. civ. declară nule donaţiile deghizate făcute
între soţi iar art. 1201 instituie autoritatea lucrului judecat.
Textele din Codul civil exprimă astfel de prezumţii prin sintagme
înrudite, precizând că „se prezumă” (art. 402, 706, 1181, 1432), „se
presupune” (art. 469), „este considerat” (art. 507, 509, 696) sau „se
socoteşte” (art. 590, 602).
În condiţiile art. 1202 alin. 1 din C. civ., „prezumţia legală dispensă
de orice dovadă pe acel în favoarea căruia este făcută”. Conţinutul
sarcinii probei în privinţa sa, constă în dovedirea faptului vecin şi conex
pe care se întemeiază prezumţia legală.
Prezumţiile simple sunt acelea stabilite de magistrat pornind de la
un fapt cunoscut pentru a stabili existenţa unui fapt necunoscut. Spre
deosebire de prezumţiile legale, cele simple nu sunt prevăzute de lege, ele
fiind lăsate la înţelepciunea judecătorului. Pentru admisibilitatea acestui
mijloc de probă, art. 1203 C. civ. impune două condiţii, şi anume: a)
prezumţia să aibă puterea de a naşte probabilitatea; b) să fie admisibilă
proba cu martori.
Prima condiţie se justifică prin necesitatea ca judecătorul să poată
trage o concluzie cât mai temeinică, de natură a conduce la soluţionarea
litigiului.
Cea de a doua, se justifică prin aceea că prezumţiile simple nu pot
fi întrebuinţate spre dovada unui act juridic, căci în acest fel s-ar încălca
dispoziţiunile art. 1191 C. civ. privitoare la probaţiunea prin înscrisuri.
Prezumţiile simple, spre deosebire de cele legale, nu sunt limitate
ele fiind frecvent utilizate în practica instanţelor judecătoreşti atunci când
faptele directe nu sunt satisfăcătoare sau lipsesc pentru stabilirea
adevărului.
După forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile absolute, numite şi irefragabile sau juris et de jure sunt
cele ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie. Sunt astfel de prezumţii
de exemplu cea a autorităţii lucrului judecat (res judicata pro ceritate
habetur) sau prezumţia timpului legal al concepţiei stabilit de art. 61 din

16
Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Buucureşti 2000,
pag. 152, Ghe. Beleiu, op. cit pag. 121

64
C. fam. ca fiind situat între a trei suta şi a o sută opt zecea zi de dinaintea
naşterii copilului.
Prezumţiile relative numite şi juris tantum sunt cele ce pot fi
răsturnate prin proba contrară. O astfel de prezumţie este de pildă
preuzumţia paternităţii copilului din căsătorie al cărui tată este presupus a
fi soţul mamei. Cu toate acestea, soţul mamei poate dovedi că este
imposibil ca el să fie tatăl copilului chiar dacă acesta s-a născut din
căsătorie.

3.6.3.5. Alte mijloace de probă ale raportului juridic civil concret

Deşi nu sunt menţionate în codul civil, procesul civil cunoaşte şi

alte mijloace de probă, menţionate în Codul de procedură civilă.
Dintre acestea, menţionăm expertiza şi cercetarea la faţa locului.
Expertiza judiciară poate fi definită ca fiind un mijloc de probă
prin care se aduce la cunoştinţa judecătorului opinia unor specialişti cu
privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare
cunoştinţe deosebite, opinii care se formează pe baza unei activităţi de
cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate de către
persoanele competente desemnate de către instanţă17. Sediul materiei îl
constituie art. 201- 214 din C. proc. Civ. care constituie dreptul comun la
care se adaugă şi alte legi speciale privind expertiza tehnică şi contabilă,
expertiza asupra metalelor preţioase, expertiza criminalistică, expertiza
medico-legală, expertiza sanitar veterinară şi altele.
Cercetarea la faţa locului, denumită şi „descindere locală” duce la
constatarea directă şi nemijlocită de către judecător a stării şi sutiaţiei
unui obiect, a locului şi modului de aşezare a unor lucruri (plantaţii,
hortare, ferestre etc.).
Ea este reglementată prin dispoziţiunile procedurale de drept
comun ale art. 215 – 217 din C. proc. Civ.

CAPITOLUL IV ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 4.1. Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

4.1.1. Noţiunea actului juridic civil
1. Definiţie. Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de
voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a
naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret18.

17
Cu privire la expertiză ca mijloc de probă în procesul civil, vezi V.M. Ciobanu op.
cit. pag.206 sau V. Negru şi D. Radu, op. cit. pag.167 sau E. Mihuleac, Expertiza
judiciară, Ed. Ştiinţifică Bucureşti 1971.
18
Pentru alte definiţii, vezi şi Ghe Beleiu, op. cit. pag 113 sau Doru Cosma, Teoria

65
 Definiţia formulată mai sus aduce în discuţie elementele esenţiale
ale actului juridic civil care sunt următoarele:
a) – existenţa unei manifestări de voinţă, provenită de la un
subiect de drept civil respectiv o persoană fizică sau o persoană juridică.
b) – manifestarea de voinţă trebuie făcută în scopul de a se
produce consecinţe juridice civile. Manifestarea de voinţa este tocmai
elementul definitoriu care deosebeşte actul juridic de faptul juridic ce este
doar o împrejurare de fapt ce poate conduce, în anumite circumstanţe
strict delimitate de lege, la consecinţe juridice. Efectele juridice urmărite
pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil
concret.
2.Sensurile noţiunii actului juridic civil
Sensurile şi înţelesul noţiunii de act juridic sunt diferite de cele
primitoare în vorbirea curentă şi chiar în limbajul tehnic juridic.
Noţiunea din vorbirea curentă are o sferă foarte largă ce înseamnă
rezultatul unei acţiuni, al unei activităţi umane19.
În terminologia juridică, noţiunea actului juridic civil are două
înţelesuri şi anume:
a) Într-un prim sens, prin act juridic civil se înţelege o manifestare
de voinţă în scopul de a produce consecinţe juridice, tocmai semnificaţia
dată de definiţia de mai sus. Tehnic vorbind aceeaşi valoare o are şi
noţiunea de operaţiune juridică numită în dreptul roman negotium juris
ori negotium.
b) Într-un al doilea sens prin act juridic civil s-ar putea înţelege şi
un înscris constatator al unei manifestări de voinţă ca şi mijloc de probă
al unui raport juridic civil, actum probationis.
Art. 689 C.civ. atribuie noţiunii de act juridic ambele sensuri, atât
pe acela de negotiun cât şi pe acela de actum probationis. Referindu-se la
acceptarea succesiunii, textul precizează ca ea poate fi expresă ori tacită.
„Este expresă atunci când calitatea este însuşită printr-un act autentic ori
privat (adică un înscris s.n.) şi tacită atunci când eredele face un act din
care rezultă neîndoios intenţia de a accepta moştenirea” (deci o
manifestare de voinţă s.n.).
În demersul nostru ne referim bineînţeles la noţiunea exprimată
prin definiţia acestei instituţii de drept civil, adică aceea de manifestare
de voinţă cu scopul de a produce efecte juridice.

Secţiunea 4.2. Clasificarea actelor juridice civile

generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti 1969 pag. 14

19
În acest sens, Fl. Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed.
Academiei, Bucureşti 1978 pag. 25

66
 Schematic, clasificarea actelor juridice civile se prezintă după cum
a fost sistematizată mai jos:
1. După numărul părţilor: a - unilaterale
b- bilaterale
c- multilaterale
2. După scopul urmărit la a - cu titlu oneros 1 - comutative
încheierea lor 2 - aleatorii
b- cu titlu gratuit 1 - liberalităţi
2-acte
Dezinteresate
3. După efectul lor: a- constitutive
b- translative
c- declarative
4. După importanţa lor: a- de conservare
b- de administrare
c- de dispoziţie
5. După conţinutul lor: a- patrimoniale
b- nepatrimoniale
6. După forma de încheiere: a- consensuale
b- formale (solemne)
c- reale
7. După momentul producerii a- între vii (inter vivos)
efectelor: b- pentru cauză de moarte (mortis causa)
8. După rolul voinţei părţilor: a- acte subiective
b- acte condiţie
9. După legătura lor cu a- acte pure şi simple
modalităţile: b- acte afectate de modalităţi
10. După raportul dintre ele: a- principale
b- accesorii
11. După legătura cu cauza: a- cauzale
b- abstracte
12. După modalitatea încheierii lor: a- acte strict personale
b- acte încheiat prin
reprezentare
13. După reglementarea şi a- acte tipice (numite)
denumirea lor legală: b- acte atipice (nenumite)
14. După modul lor de executare: a- acte cu executare dintr-o dată (uno
ictum)
b- acte cu exercitare succesivă

67
Clasificarea de mai sus prilejuieşte următoarele comentarii şi prcizări
pentru fiecare specie în parte.

1. Acte unilaterale, bilaterale şi multilateralle

a) Unilateral este actul juridic civil care este rezultatul voinţei unei
singure părţi. De exemplu, sunt acte juridice civile de factură unilaterală
testamentul, acceptarea succesiunii, oferta de a contracta sau promisiunea
publică de recompensă.
b) Bilateral este actul juridic civil care reprezintă voinţa
coordonată a două părţi. Sub titlu de exemplu aşa sunt actele de vânzare-
cumpărare, donaţie sau mandat.
c) Multilateral este actul juridic civil care surprinde manifestarea
de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi aşa cum este de pildă
contractul de societate civilă reglementat de art. 1501 şi urm. din C. civ.

2. Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

a) Este cu titlu oneros, acel act juridic civil prin care în schimbul
unui folos patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte
obţinerea altui folos patrimonial. De pildă în contractul vânzare
cumpărare vânzătorul urmăreşte obţinerea unui preţ pentru lucrul vândut,
iar în cel de locaţiune locatorul urmăreşte să câştige de la locatar preţul
locaţiunii.
La rândul lor, actele cu titlu oneros se subîmpart în două
subcategorii şi anume:
1) Actele juridice comutative, sunt acele acte cu titlu oneros, la
încheierea cărora părţile cunosc întinderea obligaţiilor lor, existând atât
şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. De pildă în cazul unei
vânzări, cumpărătorul ştie şi lucrul pe care îl vinde şi preţul pe care îl va
primi.
2) Actele juridice aleatorii în cazul cărora întinderea obligaţiile
părţilor sau câştigul ce ar urma să fie realizat depinde de hazard. Fac parte
din această categorie renta viagerã, vânzarea-cumpărarea cu clauză de
întreţinere, jocul sau prinsoarea (947 C. civ.)20.
b) Este cu titlu gratuit acel act juridic prin care se procură un folos
patrimonial altuia fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în
schimb.
Aşa sunt de pildă donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândã,
mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori legatul.
20
Cu privire la contractele aleatorii vezi şi Ioan Apostu, Contractele aleatorii de joc şi
prinsoare……

68
 La rândul lor actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în două
subcategorii:
1. Liberalităţile sunt acte juridice prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul urmare folosului patrimonial procurat unui terţ,
cum este cazul donaţiilor, iertării de datorie şi a legatelor.
2. Actele dezinteresate, prin care dispunătorul procură un folos
patrimonial unui terţ fără a-şi micşora propriul patrimoniu, de exemplu
mandatul gratuit, depozitul neremunerat ori comodatul.
Importanţa clasificării.
Capacitatea de a contracta este supusă unor reguli mai stricte în
privinţa actelor cu titlu gratuit decât a celor oneroase.
De asemenea, aprecierea viciilor de consimţământ este privită în
mod diferit după cum este vorba despre un act cu titlu gratuit sau unul
oneros. Leziunea de pildă nu priveşte actele cu titlu gratuit, căci în
privinţa lor este de neconceput o disproporţie vădită între prestaţiile
reciproce ale părţilor, atâta vreme câr cel gratificat nu are în principiu
nici-o obligaţie.

3. Acte juridice constitutive, translative şi declarative

a) Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept
subiectiv civil care nu a existat anterior. Aşa sunt de pildă garanţiile reale
ale executării obligaţiilor civile, ipoteca, amanetul sau gajul.
b) Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea
unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei persoane în patrimoniul
alteia aşa cum sunt de exemplu contractele de vânzare-cumpărare sau de
donaţie în care lucrul donat sau vândut iese din patrimoniul
dispunătorului pentru a intra în cel al dobânditorului.
c) Este declarativ, actul juridic civil care are ca efect consolidarea
ori definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. De exemplu
partajul în cazul căruia dreptul de coproprietate al copartajanţilor asupra
cotelor lor ideale din bun se consolidează prin încetarea stării de
coproprietate subsecvent căreia fiecare devine proprietar exclusiv asupra
unei părţi materiale din bun.
O specie aparte a actului declarativ, este actul juridic confirmativ,
prin care o persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiunea în
anulabilitate actul juridic lovit de nulitate relativă, consolidând astfel
dreptul de proprietate dobândit prin efectul actului respectiv.
Importanţa clasificării
Unele consecinţe semnificative se produc în legătură cu efectele
diferite pe care le produc actele juridice enumerate mai sus. Astfel dacă
actele constitutive şi cele translative produc efecte numai pentru viitor, ex
nunc, actele declarative produce efecte şi pentru trecut ex tunc.

69
 Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei
achizitive, justul titlu nu poate fi decât un act translativ de proprietate,
căci unul declarativ ar pune deja problema dobândirii proprietăţii făcând
inutilă uzucapiunea.

4. Acte juridice civile de conservare, de administrare şi de

dispoziţie

a) Este de conservare, acel act juridic civil ce are ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. În această categorie
se situează de pildă întreruperea unei prescripţii printr-o acţiune în
justiţie, sau o somaţie adresată debitorului unei obligaţii comerciale în
vederea obţinerii într-un proces viitor a cheltuielilor de judecată.
b) Este de administrare, acel act juridic civil prin care se realizează
o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Au
caracterul unor acte de administrare de exemplu reparaţiile făcute unui
imobil, asigurarea unui lucru sau preîntâmpinarea pieririi unui bun.
c) Este de dispoziţie, actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea
din patrimoniu a unui bun sau drept, ori grevarea unui bun cu o sarcină
reală, ipotecă sau gaj. Astfel de acte sunt vânzarea, donaţia ori schimbul
Importanţa şi efectele diferite ale acestei clasificări oferă câmp de
examinare în privinţa actelor permise copărtaşilor ce au un drept de
coproprietate asupra unui bun. Fiecare dintre ei poate face singur, fără
acordul celorlalţi coproprietari, acte de administrare a bunului comun.
Nici-unul dintre coproprietari nu poate face însă acte de dispoziţie asupra
întregului bun decât cu acordul unanim al tuturor celorlalţi coproprietari.

5. Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut economic,

adică este evaluabil în bani. Actul de donaţie de exemplu exprimă în bani
valoarea cu care a fost gratificat donatarul
Este nepatrimonial actul juridic civil care are nu în conţinut un
drept patrimonial exprimabil în bani. Bunăoară recunoaşterea filiaţiei
unui copil din afara căsătoriei ca act juridic este neevaluabilă în bani.
Importanţa clasificării constă în posibilitatea titularilor unor
drepturi subiective de a dispune sau nu de ele prin acte juridice.
Sfera actelor juridice patrimoniale este mult mai mare decât a celor
nepatrimoniale.
Pe de altă parte, drepturile subiective patrimoniale pot face obiectul
unor acte juridice de dispoziţie, spre deosebire de drepturile
nepatrimoniale care nu pot face obiectul unor asemenea operaţiuni
juridice.

70
 6. Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale

a) Este consensual, actul juridic civil pentru a cărui valabilă

încheiere este suficientă simpla manifestare de voinţă. De altfel principiul
general în materia actelor juridice civile este cel al consensualismului,
ceea ce face ca majoritatea lor să aibă un astfel de caracter. Art. 971 din
C. civ. exprimă acest principiu în contractele translative de drepturi reale
precizând că în astfel de convenţii „proprietatea sau dreptul se transmite
prin efectul consimţământului părţilor”
Sunt contracte consensuale de exemplu vânzarea (cu excepţia
terenurilor), locaţiunea, antrepriza sau comodatul.
b) Este solemn, actul juridic civil pentru a cărui valabilă încheiere
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisã de
lege şi anume cea autentică. Forma specială este o condiţie de validitate,
ad validitatem, a cărei ignorare are drept consecinţă nulitatea absolută a
actului juridic. Astfel, vânzarea unui teren nu poate fi valabil făcută decât
printr-un act autentic încheiat în faţa notarului public. Aceeaşi condiţie
trebuie să o îndeplinească şi contractul de donaţie, cel de arendare sau de
ipotecă21.
c) Este real, acel act juridic civil care nu poate fi valabil încheiat
decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită şi de remiterea materială a
bunului. Au un astfel de caracter împrumutul, depozitul şi darul manual.
Importanţa clasificării constă în aprecierea valabilitătii lor
determinantă fiind respectarea condiţiilor de formă. În ceea ce priveşte
actele autentice, orice viciu al acesteia atrage drept consecinţă nulitatea
absolută a actului astfel încheiat.
Totodată, neremiterea lucrului atrage nulitatea actelor juridice
reale.

6. Acte juridice între vii, şi pentru cauzã de moarte

a) Sunt între vii – inter vivos – actele juridice civile care-şi produc
efecte necondiţionat de moartea autorului ori autorilor. În această
categorie enumerăm sub titlu de exemplu donaţia, schimbul sau
locaţiunea, ca de altfel marea majoritate a actelor juridice civile
b) Sunt pentru cauză de moarte – mortis causa – actele juridice
civile care nu-şi produce efectele decât condiţionat de moartea autorului,

21
Aactul şefului secţiei consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat
consimţământul oral de renunţare la cetăţenia română are valoare de act autentic în
sensul art.39 din Legea nr. 21/1991.Pentru dezvoltare, CSJ, secţia de contencios
administrativ, dec. 2827/2002 în D. nr.9/2003 pag. 248

71
în considerarea căreia se şi întocmeşte actul. Un astfel de act juridic este
dispoziţia testamentară.
Importanţa clasificării constă în aceea că de regulă actele între vii
au un caracter consensual spre deosebire de cele pentru cauză de moarte
care sunt în principiu acte solemne.
Condiţii restrictive de capacitate se impun în privinţa persoanelor
ce dispun pentru cauză de moarte.

7. Acte juridice subiective şi acte condiţie

a) Este subiectiv, acel act juridic civil. al cărui conţinut este

determinat prin voinţa autorului ori autorilor lui. Din această categorie fac
parte marea majoritate a actelor juridice civile.
b) Este act condiţie acel act juridic civil la a cărui încheiere părţile
îşi exprimă voinţa doar în privinţa naşterii lui, conţinutul lui fiind
predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga sau negocia. Un
astfel de act juridic este de pildă este căsătoria sau adopţia.
Importanţa clasificării constă în aceea că în vreme ce actele
subiective pot fi negociate de părţi, în privinţa actelor condiţie părţile sunt
ţinute să se supună numai dispoziţiunilor legii. De asemenea în vreme ce
categoria primelor este nelimitată, actele condiţie sunt strict şi limitativ
determinate prin voinţa legii.

9. Acte juridice civile pure şi simple şi acte afectate de modalitãţi

a) Este pur şi simplu actul juridic civil care nu este afectat de o

modalitate: termen, condiţie ori sarcinã. Unele acte juridice civile de
altfel nici nu sunt compatibile cu vreo modalitate aşa cum sunt acceptarea
unei succesiuni sau recunoaşterea filiaţiei.
b) Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o
modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Din această
categorie fac parte împrumutil, renta viageră, donaţia cu sarcină sau
asigurarea.
Importanţa clasificării constă în momentul producerii efectelor,
diferit în cazul celor pure şi simple de cel al actelor afectate de modalităţi,
ale căror efecte se vor produce în funcţie de realizarea sau nerealizarea
modalităţii.

10. Acte juridice civile principale şi accesorii

a) Este principal actul juridic civil. care are o existenţã de sine

stătătoare, soarta sa nedepinzând de cea a altui act juridic.

72
 b) Este accesoriu, acel act juridic civil a cărui soartă juridică
depinde de soarta altui act juridic principal, situaţie exprimata plastic de
adagiul „accesorium sequitur principale”. Au sub titlu de exemplu o
asemenea soartă juridică gajul, ipoteca sau arvuna.
Importanţa clasificării constă în aceea că desfiinţarea sau îndetarea
efectelor actului principal are ca efect şi desfiinţarea celui accesoriu.

Acte cauzale şi acte abstracte

a) Este cauzal, acel act juridic civil a cărui valabilitate implică

analiza cauzei ori scopului său astfel încât dacă scopul ori cauza sunt
ilicite ori lipsesc, însuşi actul e lovit de nulitate. Majoritatea actelor
juridice sunt acte cauzale.
b) Este abstract sau necauzal actul juridic civil care este detaşat de
elementul cauză, valabilitatea sa nedepinzând de cauză, aşa cum sunt de
pildă titlurile de valoare la purtător.

Acte juridice civile strict personale şi acte ce pot fi încheiate şi

prin reprezentare

Este strict personal, actul juridic civil care nu poate fi făcut decât
personal. Astfel de acte sunt căsătoria, mandatul intuitu personae,
testamentul sau recunoaşterea unui copil.
Majoritatea actelor juridice pot fi încheiate atât personal, dar şi prin
reprezentanţi.

Acte juridice civile numite (tipice) şi acte nenumite

a) Este numit sau tipic actul juridic civil care are o denumire
stabilitã de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Este tipic sau
numit contractul de vânzare – cumpărare consacrat de art. 1294 şi urm.
din C. civ. sau donaţia prevăzuta de art. 813 C. civ.
b) Este nenumit sau atipic, actul juridic civil care nu se bucură de o
reglementare şi de o denumire proprie. De exemplu, vânzarea cu clauzã
de întreţinere.

Acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi cu

executare succesivă

a) Este cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui

executare presupune o singurã prestaţie din partea debitorului, motiv
pentru care se mai numeşte şi cu executare instantanee.

73
 Este cu executare succesivã acel act a cărui executare presupune
mai multe prestaţii eşalonate în timp fie în mod repetat aşa cum
este renta viageră executabilă lunar sau anual, fie printr-o
prestaţie continuă aşa cum este locaţiunea.

Secţiunea 4.3. Condiţiile actului juridic civil

Definiţie. Prin noţiunea de condiţii ale actului juridic civil

înţelegem elementele esenţiale ale manifestării de voinţă, care îi conferă
acesteia calitatea şi forţa de a produce efecte juridice civile, adică de a da
naştere, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile..
Codul civil consacră în al său art. 948 aceste condiţii pe care le
enumeră ca fiind:
Capacitatea de a contracta;
Consimţãmântul valabil exprimat al pãrţii ce se obligã;
Un obiect determinat;
O cauză licită.
Aceste condiţii sunt esenţiale deoarece fără oricare dintre ele este
de neconceput actul juridic civil, textul făcând o strictă enumerare a lor.
Deşi numai patru, semnificaţia fiecăreia dintre aceste condiţii poate
fi privită diferit în funcţie de contextul juridic în care sunt analizate.
Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după cum urmează:
a) În funcţie de aspectul la care se referă, ele pot fi condiţii de fond,
care privesc conţinutul actului juridic civil (de exemplu obiectul sau
cauza), condiţii de formă care se referă la exteriorizarea voinţei juridice
(în scris sau verbal, expres sau tacit, etc.) şi condiţii de publicitate impuse
pentru ca anumite acte juridice să fie opozabile.
b) În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale (cum
sunt capacitatea sau consimţământul) ori neesenţiale aşa cum este forma
scrisă ca o condiţie ad probationem.
c) În funcţie de sancţiunea nerespectãrii lor, condiţiile pot fi de
validitate ( a căror nerespectare atrage nulitatea actului juridic civil) şi de
eficacitate a căror nerespectare are drept consecinţă inopozabilitatea
actului juridic.
d) În funcţie de izvorul lor formal, condiţiile pot fi legale
(prevăzute de lege) sau convenţionale, prevăzute de părţi, aşa cum este
cazul întocmirii unui înscris pentru un act juridic valabil încheiat şi numai
prin simplul acord de voinţă.
Analiza fiecăreia dintre condiţiile actului juridic civile ne
prilejuieşte în cele ce vor precede următoarele consideraţiuni.

4.3.1. Capacitatea de a contracta

74
 Definim capacitatea de a contracta ca fiind acea condiţie de fond şi
esenţială a actului juridic civil ce constă în aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice civile.
Art. 949 C.civ. precizează că “poate contacta orice persoanã nu
este declarată necapabilă de lege în vreme ce art. 950 din acelaşi cod
precizează că sunt incapabili de a contracta minorii22, interzişii precum şi
„toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
În categoria interdicţiilor de a contracta privitoare la calitatea
anumitor persoane, amintim sub titlu de exemplu interdicţia ca minorii de
16 ani să poată dispune prin testament de mai mult de jumătate din averea
lor (art. 807 C. civ.), interdicţia ca două sau mai multe persoane să testeze
prin acelaşi testament una în favoarea alteia (art. 857 C. civ.) sau
interdicţia ca oricare dintre soţi să incheie convenţii prin care ar fi eludat
principiul comunităţii de bunuri prevăzut de art. 30 din C. fam.
În privinţa capacităţii de a contracta, toate persoanele sunt
prezumate a se bucura de această prerogativă, cel ce susţine incapacitatea
având obligaţia de a o dovedi.
Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate
de lege, astfel incât capacitatea constituie regula, în vreme ce
incapacitatea este privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele
referitoare la incapacitate sunt de strictă interpretare.
Deşi art. 948 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale
contractului, alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate
incapacitatea părţilor contractante nu atrage în principiu decât nulitatea
relativă a contractului; singură partea incapabilă se poate prevala de
nulitate, precum şi moştenitorii sau reprezentanţii lor. Altfel, partea
capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea.
Garanţia principiului capacităţii de a contracta, aplicabil în privinţa
persoanelor fizice este înscrisă în art. 6 din Decretul nr. 31/1954 care
precizează că “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă
şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în
condiţiile strict stabilite de lege”.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, capacitatea de a contracta
este subordonată principiului specialităţii înscris în art. 34 din Decretul
nr. 31/1954, în sensul că „persoana juridică nu poate avea decât acele
drepturi ce corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut”.

22
Textul art. 949 C. civ. Este reprodus şi de alin. 1 al art. 11 din Decr. 31/1954, care
precizează şi el că nu poate contracta minorul care nu a împlinit 14 ani şi nici
persoana pusă sub interdicţie.

75
 S-a admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt
valabile şi actele încheiate de o persoană incapabilă, dacă este vorba
despre acte de conservare ori acte mărunte care se încheie zilnic pentru
nevoile obişnuite ale traiului.23

4.3.2. Consimţământul liber exprimat al părţii care se obligă

4.3.2.1 .Voinţa juridică şi principiile sale

Aşa cum l-am definit mai sus, actul juridic civil este în cea mai
sintetică analiză o manifestare de voinţă sobordonată volitiv intenţiei de
a produce efecte juridice.
Conţinutul voinţei, din punct de vedere juridic este alcătuit din
două dintre condiţiile esenţiale ale actului juridic civil, respectiv
consimţământul şi cauza (scopul actului juridic civil)
Formarea voinţei juridice este precedată de reflectarea din sinele
unei persoane a unei nevoi în exterior prin dorinţa de satisfacere a
acesteia, urmată de investigarea mijlocului de satisfacere şi în final de
luarea hotărârii de a încheia actul juridic.
Voinţa se naşte aşadar în mintea unei persoane reflectând nevoile şi
aspiraţiile acesteia. Atâta vreme cât ea rămâne neexprimată, nu este
producătoare de consecinţe juridice căci ideea neexteriorizată nu produce
decât dorinţe sau sentimente.
Pentru ca ideea sau faptul psihologic să devină sociale, în sensul
de a produce consecinţe, voinţa internă trebuie exteriorizată.
Or, exteriorizarea voinţei este traductibilă prin consimţământ,
exprimat într-o formă cu relevanţă juridică, fie expres, fie tacit, fie verbal
fie în scris etc.
În procesul exprimării voinţei juridice, ne interesează desigur mai
puţin aspectele psihologice care deşi sunt necesare şi utile pentru o
corectă abordare, nu rezolvă decât parţial chestiunile pendinte
consimţământului.
Relevante însă sub aspect doctrinar şi practic sunt principiile de
drept generale privitoare la voinţa juridică, a căror evaluare are însemnate
foloase jurisprudenţiale.
În dreptul nostru civil au fost subliniate două principii ale voinţei
juridice, respectiv principiul autonomiei de voinţă şi principiul voinţei
reale.
Principiul autonomiei de voinţă, numit şi principiul libertăţii
actelor juridice exprimă ideea că părţile au libera opţiune de a încheia

23
C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaţiei “România de mâine”,
Bucureşti 1999 p. 110 si urm.

76
orice act juridic, fireşte cu condiţia de a nu încălca legea sau bunele
moravuri.
Această regulă este consacrată legislativ de art. 5 şi art. 969alin. 1
din C. civ. Art. 5 din C. civ. precizează că „nu se poate deroga prin
convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri” în vreme ce art. 969 din acelaşi cod face
precizarea că numai „convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”. Per a contrario, ar trebui înţeles aşadar că acele
convenţii care nu sunt făcute legal sau care derogă de la lege nu au o
asemenea forţă juridică!
În puterea acestui principiu, subiectelor de drept civil le este permis
tot ce nu li se interzice în mod expres prin lege, şi respectiv:
- să încheie sau nu ori să denunţe sau să modifice orice act juridic
civil;
- să se angajeze juridiceşte în orice convenţie, indiferent dacă
aceasta este reglementată sau nu printr-un text al legii;
- să stabilească prin voinţa proprie clauzele oricărei convenţii
civile, chiar derogând de la acele dispoziţii ale legii care au un caracter
dispozitiv.
Principiul autonomiei de voinţă este operant pentru orice act juridic
civil cu unele limitări care privesc:
- eludarea unor dispoziţiuni care privesc ordinea publică;
- încălcarea dispoziţiunilor imperative ale legii;
- nesocotirea bunelor moravuri.
Aceste limitări cu valoare de excepţie întăresc de fapt principiul,
deoarece însuşi art. 5 din C. civ. se referă in terminis la ele, făcând
trimitere la ordinea publică şi bunele moravuri.
Principiul voinţei reale, este impus de observaţia că în procesul
psihologic de exprimare a voinţei juridice este posibil ca între voinţa
internă şi cea exteriorizată să nu existe întotdeauna identitate. Or, într-o
asemenea ipoteză, se pune întrebarea firească referitoare la întâietatea
uneia sau a celeilalte dintre cele două exprimări: cea internă, mai
apropiată de voinţa internă a fiecărui subiect, sau cea exteriorizată, mai
apropiată de actul juridic pe care-l prefigurează.
Răspunsul la această întrebare a dat naştere la doua concepţii
privitoare la valorificarea voinţei juridice.
Într-o concepţie obiectivă adoptată de Codul civil german de la
1900, se apreciază că prioritară este voinţa exhibată de părţi la încheierea
actului juridic civil, singura cunoscută şi exprimată, care este în egală
măsură producătoare de efectele juridice urmărite de părţi. Această
concepţie este de natură să confere securitate statică circuitului civil au
precizat susţinătorii ei.

77
 A doua concepţie, de orientare subiectivă, pune în primul plan
voinţa reală, deci cea internă, singura care poate determina părţile să
contracteze şi care conferă un sporit grad de securitate dinamicii
circuitului civil. Această concepţie adoptată de Codul civil francez de la
1804 a fost preluată şi de codul nostru civil de la 1864 şi este exprimată
în mai multe texte dintre care enumerăm:
- art. 977 C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face
după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal
al termenilor”
- art. 1175 din C. civ. dă putere actului care reprezintă voinţa reala
în cazul simulaţiei, precizând că „actul secret, care modifică un act
public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii
lor universali, un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane”
- art. 953 C. civ. dă valoare de adevăr numai manifestării reale de
voinţă, precizând că nu are valoare consimţământul „dat din eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol”
Este adevărat că unele texte dau o mai mare greutate
consimţământului exprimat decât voinţei interne. Un astfel de exemplu îl
constituie art. 1191 alin. 2 din C. civ. care prevede că nu poate fi primită
proba cu martori „în contra sau peste ceea ce cuprinde actul juridic”.
Această dispoziţie apreciem însă că nu este o excepţie de la principiul
voinţei reale sau o inconsecvenţă a legiuitorului care a dorit să dea
prioritate voinţei declarate24, ci, ea trebuie corelată mai degrabă cu
principiul care dă glas forţei obligatorii a convenţiilor, căci odată
exprimată voinţa, chiar dacă nu este conformă cu realitatea, ea este
singura producătoare de efecte juridice.

4.3.2.2. Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului

juridic
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în
exterior. Din redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea însă trage concluzia că
convenţia este valabil încheiată chiar şi numai prin acordul unei singure
părţi, şi anume al celei “ce se obligă”. O asemenea concluzie este fireşte
greşită, căci consimţământul părţii care se obligă trebuie raportat la o
ofertă de a contracta şi are semnificaţia adeziunii la o convenţie pe
punctul de a se încheia.

24
În acest sens vezi A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex,
bucureşti 2000 pag.187.

78
 Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la
rândul său următoarele condiţii:
a) să provină de la o persoană cu discernământ;
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte
efectele juridice, ( deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de
a aprecia asupra consecinţelor pe care manifestarea sa de voinţa le poate
produce.
In ceea ce priveste persoana fizică în deplinătatea capacităţii de
exerciţiu, în favoarea sa operează prezumţia că are discernământul
necesar pentru a contracta.
Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este
prezumată a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede fie stării de
sănătate mintală.
Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de
discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele ce decurg din
aceastâ ipoteză25.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui
angajament juridic.
“Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice
dacă declaraţia de a contracta a fost făcută în alt scop decât pentru a
produce efecte juridice cum ar fi de pildă atunci când:
- consimţământul a fost asumat în glumă, jocandi causa ;
- manifestarea de voinţă este rodul prieteniei, curtoaziei sau
complezenţei (îţi rămân veşnic îndatorat pentru serviciul pe care mi l-ai
făcut !);
- consimţământul a fost dat sub o rezervă mentală cunnoscută de
cealaltă parte (mă angajez dacă va fi de acord şi soţul meu);
- consimţământul a fost exprimat sub o condiţie pur potestativă din
partea celui care se obligă, condiţie prohibită de art. 1010 din C. civ.
(altfel spus, “mă oblig dacă am chef!”)
- consimţământul este prea vag sau imprecis (îţi voi restitui banii
împrumutaţi când voi avea, ad calendas graecas !).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de
neconceput încheierea unui act juridic civil fără o manifestare exterioară
de voinţă.
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie
într-o formă expresă, fie într-una tacită.26 Ea poate de asemenea să
25
Pentru dezvoltări, TS dec. 1998/1990 citată de C. Turianu în op. cit. pag.38
26
Pentru anumite contracte este necesară manifestarea expresă a voinţei, aşa cum este
cazul actelor solemne, pe câtă vreme pentru altele este suficientă chiar şi numai o
manifestare tacită a voinţei. Se impune totuşi precizarea că în dreptul civil tăcerea nu
valorează neaparat consimţământ. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace

79
constea într-un gest (semnul făcut unui taxi) ori o anumită atitudine
(expunerea unei mărfî într-o vitrină cu afişarea preţului).
Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul
consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură şi
forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este
nu numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din
punctul de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi
excepţii, aşa cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă
trebuie să îmbrace o formă specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei.
Această condiţie este reglementată expres de art. 948 pct. 2 din C.
civ. care pentru validitatea actului juridic impune „consimţământul
valabil al părţii care se obligă”. Actul juridic civil fiind o manifestare de
voinţă conştientă dar mai ales liberă, este de neconceput valabilitatea
acestuia atunci când procesul psihologic de formare a voinţei juridice a
fost în mod fraudulos deturnat de la adevăratele sale finalităţi.
Per a contrario, art. 953 din C. civ. consacră dispoziţiunea potrivit
căreia „consimţământul nu este valabil atunci când este dat prin eroare,
smuls prin violenţa sau surprins prin dol”
În dreptul nostru civil viciile care afectează caracterul liber al
consimţământului sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.27
Analiza fiecăruia dintre acestea, ne prilejuieşte în cele ce urmează
următoarele precizări:

4.3.3. Viciile consimţământului

4.3.3.1. Eroarea

Reglementare şi definiţie.

Majoritatea autorilor au definit eroarea ca fiind falsa reprezentare a

realităţii cu prilejul încheierii unui act juridic, definiţie care apreciem că
satisface atât cerinţele de ordin teoretic dar mai ales de natură practică ale
instituţiei studiate28.

este gata sa consimtă) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dă o
asemenea interpretare în mod expres tăcerii, cum ar fi de pildă cazul tacitei
reconducţiuni.
27
Potrivit opiniei că leziunea nu este un viciu al consimţământului ci o condiţie de
anulare a actelor juridice săvârşite de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă care
încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui acte juridice civile, vezi
Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1969
pag. 153
28
Pentru alte definiţii, D. Cosma op. cit. pag. 153, Ghe. Beleiu op. cit. pag. 145, O.

80
 Eroarea nu este definită legislativ, dar textul art.954 din C. civ. se
referă la consecinţele ei precizând că:
„Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
obiectului convenţiei” - alineatul 1 al textului citat.
„Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care
s-a contractat, afară numai când consideraţie persoanei este cauza
principală, pentru care s-a făcut convenţia” - potrivit alineatului al doilea
al aceluiaşi text.

Clasificare.

1. Potrivit unui prim criteriu, al naturii realităţii asupra căreia

poartă, eroarea poate fi de fapt sau de drept.
Eroarea de fapt ( error facti) constituie falsa reprezentare asupra
unei stări de fapt cu prilejul încheierii actului juridic. O astfel de eroare
poate cădea asupra obiectului actului juridic, al persoane sau a
circumstanţelor de fapt în care s-a realizat acordul de voinţă.
Eroarea de drept (error jus) constă în greşita cunoaştere sau
necunoaşterea dispoziţiunilor legii.
În doctrină şi jurisprudenţă există încă dispute privitoare la
calificarea unei astfel de situaţii juridice ca făcând sau nu parte din
categoria viciilor de consimţământ.
Pe de o parte, unii autori au susţinut că eroarea ca viciu de
consimţământ nu poate fi una de drept, deoarece nimeni nu se poate apără
susţinând că nu a cunoscut legea – nemo censetur ignorare legem! 29
Alţi autori, la a căror opinie subscriem, au apreciat că eroarea de
drept poate fi invocată ca viciu de consimţământ în vederea anulării unui
act juridic civil asumat prin necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
legii30.
Argumentele acestei consideraţii le găsim atât în textele Codului
civil dar şi în practica judiciară.
Astfel, nici art. 953 şi nici 954 C. civ. nu fac distincţie între eroarea
de fapt şi cea de drept. Or, ubi lex non distinguit nec nos distinguere
debemus!
În ceea ce priveşte jurisprudenţa, este adevărat că ea nu constituie
izvor de drept, dar unitatea de practică judiciară este o obligaţie pentru
judecător. Este adevărat că nimeni nu se poate apără invocând

Ungureanu Manual de drept civil. Partea generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999
pag.84, G. Boroi Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. All Beck Bucureşti
2002 pag. 160 sau A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed. Lumina Lex
Bucureşti 2000 pag.196.
29
I. Urs şi Sm. Angheni op. cit. pag.113
30
D. Cosma op. cit pag.162, Ghe. Beleiu op. cit. pag.146, A. Cojocaru pag. 194.

81
necunoaşterea sau neclaritatea legii, dar se pot ivi situaţii în care nu este
posibilă cunoaşterea legii, fie datorită imposibilităţii consultării textelor
legale, fie al lipsei resurselor materiale pentru angajarea unei consultanţe
calificate, fie pur şi simplu pentru că un act normativ a fost publicat în
preziua încheierii actului respectiv iar Monitorul Oficial nu a fost încă
difuzat.
2. Potrivit unui al doilea criteriu, al efectelor produse, eroarea poate
fi de trei feluri, respectiv: a) eroarea obstacol; b)eroarea viciu de
consimţământ; c) eroarea indiferentă.
a) Eroarea obstacol este aceea care datorită gravităţii sale face ca
actul juridic să nu poată lua naştere aşa încât ea nu constituie o falsă
reprezentare a realităţii ci chiar lipsa consimţământului, care nu a fost
exprimat datorită unui obstacol nedepăşit de cel care contractează. Astfel
de obstacole pot privi fie natura, fie identitatea obiectului actului juridic.
Eroarea obstacol asupra naturii actului juridic - error in negotio -,
este acea situaţie în care una dintre părţi consideră că încheie un anumit
act juridic iar cealaltă un cu totul altul. De pildă, primus este convins că
primeşte de la secundus cu titlu de donaţie un lucru în vreme ce acesta
este încredinţat că îl vinde. La fel, o parte consideră că cumpără un imobil
în vreme ce proprietarul consimte să îl închirieze. În nici-unul dintre
aceste exemple acordul de voinţă nu s-a format cu privire la adevăratul
act juridic, fiecare dintre părţi având o reprezentare diferită cu privire la
adevărata natură a convenţiei.
Eroarea obstacol asupra identităţii obiectului actului juridic –
error in corpore – este situaţia juridică în care o parte negociază cu
privire la un bun, iar cealaltă cu privire la un altul. De exemplu părţile
negociază transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil.
Cumpărătorul vrea să cumpere casa de locuit, vânzătorul vrea să vândă
grădina.
Atât în cazul erorii cu privire la natura actului cât şi asupra
identităţii actului juridic, deoarece voinţa părţilor nu s-a întâlnit nici actul
juridic nu s-a format. Or, o asemenea eroare care obstaculează voinţa
părţilor are drept consecinţă nulitatea absolută.
b) Eroarea viciu de consimţământ, numită şi eroare gravă implică
falsa reprezentare a realităţii fie cu privire la calitatea substanţială a
obiectului actului juridic (error in substantiam), fie asupra persoanei
contractante sau beneficiare a actului juridic (error in personam).
Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic poate privi
calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic privit ca un bun în
materialitatea sa şi atunci avem în vedere vechimea sau originea sa care
au determinat pe una dintre părţi să contracteze. Există de pildă eroare
asupra substanţei în cazul în care o persoană cumpără copia unui tablou

82
crezând că este un original sau un inel din metal galben pe care-l
consideră ca fiind din aur dar care este în realitate din alamă.
S-a stabilit în practica judiciară că nu constituie eroare asupra
substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau
contraprestaţiei31.
Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţământ atunci
când actul juridic a fost încheiat numai în consideraţia unei anumite
persoane sau a calităţilor acesteia, aşa cum este cazul actelor intuitu
personae. Este o astfel de eroare de pildă angajarea unui avocat al cărui
nume seamană numai cu cel ales de justiţiabil în realitate. Susţinerea unui
spectacol de divertisment de către un alt actor decât cel vestit în
considerarea căruia a fost organizat spectacolul pot constitui cazuri de
eroare cu privire la o persoană.
c) Eroarea indiferentă este tot o falsă reprezentare a realităţii dar
care nu are nici-o influenţă asupra validităţii actului juridic întrucât nu are
nici-o relevanţă în privinţa acestuia. Pot constitui astfel de erori, care nu
afectează valabilitatea unei convenţii, eroarea cu privire la starea civilă a
unuia dintre contractanţi sau la starea sa de solvabilitate.

Structura şi condiţiile erorii - viciu de consimţământ.

În ceea ce priveşte structura erorii – viciu de consimţământ, falsa

reprezentare a realităţii fiind de ordin subiectiv, cunoaşterea dar mai ales
dovedirea ei sunt foarte dificile. Fiind un element de apreciere condiţionat
de repere personale ce ţin de gradul de instruire, de emoţionabilitatea
persoanei precum şi de posibilităţile acesteia de evaluare a realităţii şi a
propriilor interese, dovedirea lui ca şi element psihologic este foarte
anevoioasă.
Cât despre condiţiile erorii, acestea sunt două, trebuie îndeplinite
cumulativ şi sunt următoarele:
a) elementul cu privire la care a fost posibilă falsa reprezentare a
realităţii să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, astfel
încât dacă acesta ar fi fost cunoscut, actul juridic nu ar fi fost încheiat.
Asupra acestei condiţii, posibilitatea de apreciere aparţine judecătorului,
de la caz la caz. S-a opinat spre exemplu că eroarea asupra valorii
economice a prestaţiei, eroarea lezionară, urmează regulile de la viciul de
consimţământ al leziunii, iar nu regulile erorii-viciu de consimţământ.32 O

31
T.S. Dec. 1985/1975 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică
judiciară comentată şi adnotată, Ed.Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.51.
32
St. D. Cărpenaru ş.a., Tratat de drept civil. Vol. I Partea generală Ed.
Academiei, Bucureşti 1989 pag. 178.

83
altă rezolvare propusă a fost aceea a aprecierii comportamentului oricărei
persoane într-o situaţie similară.33
b) în cazul actelor juridice de factură bilaterală, cu titlu oneros, este
necesar ca partea cocontractantă să fi cunoscut sau să fi avut
posibilitatea de a cunoaşte că elementul asupra căruia a căzut falsa
reprezentare a avut o importanţă hotărâtoare pentru încheierea actului.
Această conditie priveşte numai actele juridice bilaterale, căci în cele
unilaterale lipseşte prin ipoteză „cocontractantul” sau „cealaltă parte”. Se
mai impune totodată precizarea că nu este necesar ca fiecare parte să se
găsească în eroare pentru a putea fi invocată eroarea viciu de
consimţământ.
Efectul erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă a
actului juridic astfel încheiat, aşa cum precizează art. 961 din C. civ.
Dreptul la acţiune pentru anularea unui act juridic motivat de
eroarea în care s-a aflat reclamantul este prevăzut de art. 3 alin. 1 din
Decr. Nr. 167/1958 care fixează termenul general de prescripţie de 3 ani.
Acest termen începe să curgă, potrivit art. 9 alin. 2 din acelaşi act
normativ, de la data când cel aflat în eroare, reprezentantul său legal sau
persoana chemată prin lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut eroarea,
însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

4.3.3.2. Dolul (Viclenia)

Definiţie şi reglementare

Dolul este acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în

eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o
determina să încheie un act juridic.34 În cea mai sintetică definiţie, dolul
este aşadar o eroare provocată. Spre deosebire de eroare, care are un
caracter spontan, dolul este rezultatul unor manopere înşelătoare, prin
care un contracant îl determină pe cocontractantul său să încheie o
convenţie.
Legislativ, reglementarea dolului este dată de Codul civil.
Art. 953 din C. civ. precizează că nu este valabil consimţământul
”surprins prin dol” în vreme ce art. 960 menţionează că „dolul este o

33
În acest sens vezi G. Boroi, op. cit. pag. 163. Autorul exemplifică o speţă în care
vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră
de epocă, arătându-se că acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra
substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă
că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă.
34
Pentru alte definiţii vezi şi D. Cosma op. cit. pag. 164, Ghe. Beleiu op. cit. pag.
147, O. Ungureanu op. cit. pag.88, G. Boroi op. cit. pag. 164 sau A. Cojocaru, op. cit.
pag.198.

84
cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de
una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni,
cealaltă parte nu ar fi contractat”. Mai precizează art. 961 din C. civ. că
acea convenţie „făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de
drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate”.

Clasificare

După consecinţele pe care le produce, dolul poate fi principal

(dolus dans causam contractui) sau incident (dolus incidens), numit şi
incidental, secundar sau accesoriu.
Este principal dolul care poartă asupra unor împrejurări
determinante la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a
acestuia.
Incident este dolul ce cade asupra unor elemente nedeterminante la
încheierea actului juridic şi nu atrage anulabilitatea acestuia.
În funcţie de gravitatea manoperelor dolosive, doctrinar se vorbeşte
despre dolus bonus, care constă în viclenii mărunte, uşor de observat, care
nu atrag anulabilitatea actului juridic ( spre exemplu exagerarea în scop
de reclamă a calităţilor unui produs) şi despre dolus malus, dolul grav,
care atrage anulabilitatea actului.

Structura dolului

Structural, dolul este alcătuit din două elemente: unul obiectiv,

material, constând în utilizarea de mijloace dolosive în scopul inducerii în
eroare a unei persoane şi unul subiectiv, intenţional, constând în intenţia
de a înşela o persoană pentru a o determina să încheie actul juridic.
Elementul material al dolului poate consta fie într-o faptă comisivă
fie într-una omisivă. Atunci când elementul obiectiv constă într-o
omisiune, vorbim despre dolul prin reticenţă, în sensul că una dintre
părţile actului juridic ţine sub tăcere unele împrejurări esenţiale ale
actului juridic pentru a o determina pe cealalta să contracteze. Simpla
tăcere, fără intenţii viclene, nu constituie însă dol atunci când de pildă
partea nu se obligă să-i atragă atenţia unui cocontractant asupra
dezavantajelor unui contract.35
În cazul liberalităţilor dolul se înfăţişează din punct de vedere
obiectiv sub forma captaţiei şi a sugestiei în scopul ca profitând de
dragostea, pasiunea sau compasiunea unei persoane, să o determine la
facerea unei donaţi sau a unui legat.

35
Pentru dezvoltări, vezi O. Ungureanu, op. cit. pag. 88

85
 În ceea ce priveşte elementul intenţional, s-a stabilit că provocarea
unei erori din neglijenţă, fără intenţie, nu constituie dol, aşa cum nu există
nici atunci când cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă
prin reticenţă.36

Condiţiile dolului

Două sunt condiţiile pentru ca dolul să constituie viciu de

consimţământ si anume: a) să fi fost determinant pentru încheierea
actului juridic şi b) să provină de la cealaltă parte.
a) În ceea ce priveşte prima condiţie, trebuie stabilită împrejurarea
că dacă partea indusă în eroare ar fi cunoscut realitatea nu ar fi contractat.
În materia dolului, eroarea nu trebuie să poarte asupra anumitor calităţi
sau însuşiri, ca în cazul erorii-viciu de consimţământ, fiind suficient a se
demonstra deformarea oricărui element al realităţii în scopul determinării
unei persoane să încheie actul juridic.
Caracterul determinant al dolului, ca şi în cazul erorii, se stabileşte
de către judecător, de la caz la caz, ţinând seama de gradul de instrucţie,
cultura, experienţa de viată starea de sănătate etc. al celui ce invocă dolul.
b) Cea de a doua condiţie a dolului este consacrată de art. 960 C.
civ. care precizează că mijloacele viclene trebuie să provină de la
cealalată parte.
La o primă observare a textului s-ar putea trage concluzia că dolul
se aplică numai în privinţa actelor juridice bilaterale sau multilaterale,
deoarece în cazul actelor unilaterale nu există „cealaltă parte” iar textul
art. 960 C. civ. se referă expres la „convenţii”, care sunt acte de factură
bilaterală. Cu toate acestea şi în cazul actelor unilaterale poate interveni
dolul sub forma captaţiunii sau a sugestiei dacă, de exemplu, pentru a
testa într-un anumit fel, au fost îndepărtate rudele testatorului, acesta a
fost ameninţat ori i-au fost exploatate sentimentele, mila ori compasiunea.
S-a mai stabilit totodată că cea de a doua condiţie poate fi
îndeplinită şi în cazul în care de pildă dolul provine de la un terţ iar
cocontractantul avea cunoştinţă despre această imprejurare sau de la
reprezentantul legal al cocontractantului.37

Efectele dolului

Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a

actului juridic în cadrul căruia consimţământul uneia dintre părţi a fost
surpins prin dol.

36
Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 148
37
În acest sens, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 180

86
 În măsura în care prin actele dolosive s-a săvârşit un delict civil
poate fi antrenată în egală măsură şi răspunderea civilă delictuală
întemeiată pe dispoziţiunile art. 998 din C. civ
Aşa cum precizează art. 960 C. civ., dolul nu se presupune, el
trebuie probat. Fiind un fapt juridic el poate fi dovedit prin orice mijloc
de probaţiune, inclusiv cu martori sau prezumţii.
Titularul acţiunii în anulare este cel ce se pretinde a fi victima
dolului, cererea sa fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie
de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Termenul începe să
curgă de la data când a fost cunoscută viclenia dar nu mai târziu de 18
luni de la data încheierii actului (art.9 alin.2 din acelaşi decret).

4.3.3.3. Violenţa

Definiţie şi reglementare

Violenţa este viciul de consimţământ care constă în ameninţarea

unei persoane cu un rău material, direct, imediat şi injust ce o determină
să încheie un act juridic pe care în condiţii normale nu l-ar fi încheiat.38
În afară de art. 953 şi 961 C. civ. care se referă la violenţă şi la
efectele ei în mod generic, alte texte fac menţiuni cazuale la acest viciu al
consimţământului după cum urmează:
- Art. 955 dispune că „violenţa în contra celui ce s-a obligat este
cauză de nulitate, chiar când se exercită de altă persoană decât aceea în
folosul căreia s-a făcut convenţia”;
- Art. 956 prevede că „este violenţă, întotdeauna când, spre a face
o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că
va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se
ţine seama în această materie de etate, de sex, şi de condiţia
persoanelor”;
- Art. 957 adaugă că „violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi
când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi
ascendenţilor”;
- Art. 958 menţionează că „simpla temere reverenţioasă, fără
violenţă nu poate anula convenţia”;
- Art. 959 face precizarea că o convenţie „nu poate fi atacată
pentru cauză de violenţă, dacă după încetarea violenţei, convenţia s-a
aprobat expres sau tacit sau dacă a trecut timpul defipt de lege pentru
restituţiune”.

38
Pentru alte definiţii vezi şi şi D. Cosma op. cit. pag. 172, Ghe. Beleiu op. cit. pag.
149, O. Ungureanu op. cit. pag.90, G. Boroi op. cit. pag. 167 sau A. Cojocaru, op. cit.
pag.202.

87
 Clasificare

Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două

crietrii, respectiv după natura răului şi după caracterul ameninţării.
Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi
morală (metus) atunci când amenin
Potrivit primului criteriu, după natura răului, violenţa poate fi
morală (metus) atunci când ameninţarea cu răul se referă la cinstea,
onoarea sau sentimentele persoanei sau fizică (vis) dacă ameninţarea cu
răul priveşte integritatea fizică a persoanei sau patrimoniul său.
După cel de al doilea criteriu, caracterul ameninţării, distingem
între ameninţarea legitimă şi cea nelegitimă.
Ameninţarea legitimă sau justă este aceea proferată de o persoană
îndreptăţită, în puterea unui drept subiectiv, aşa cum este somaţia adresată
de creditor debitorului că va trece la executarea silită sau că îl va chema
în judecată. Acest gen de ameninţare nu constituie viciu de consimţământ.
Ameninţarea nelegitimă, injustă, este proferată fără de drept,
constituie viciu de consimţământ şi are drept consecinţa nulitatea relativă
a actului juridic astfel încheiat.

Structura violenţei

Ca şi dolul, violenţa are în structură două elemente, unul exterior,

material şi unul de ordin psihologic, intern.
Elementul material, exterior, constă într-o ameninţare cu un rău
de natură fizică (lovire, sluţire omor etc.), patrimonială (distrugerea unui
bun, incendierea unei clădiri etc.) sau morală (divulgarea unui secret,
compromiterea demnităţii sau a onoarei etc.).
Elementul psihologic constă în temerea insuflată celui ameninţat,
de natură a-l determina să încheie actul juridic. De fapt încheierea actului
juridic este în reprezentarea celui ameninţat însuşi mijlocul de a evita
producerea răului cu care a fost ameninţat. S-a stabilit în practica
judiciară că violenţa constituie viciu de consimţământ chiar dacă este
exercitată de o altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut actul
juridic39.

Condiţiile violenţei

39
CSJ, dec. 200/1993 citată de C. Turianu în Drept civil. Partea generală. Practică
judiciară comentată şi adnotată, Ed. Pinguin Book, Bucureşti 2004 pag.35

88
 Pentru ca violenţa viciu de consimţământ să constituie cauza de
nulitate relativă a actului juridic aceasta trebuie să îndeplinească
cumulativ două condiţii:
1- ameninţarea să fie una injustă, în sensul că nu a fost făcută în
exercitarea unui drept legitim. Aşadar, nu orice ameninţare cu un rău
constituie violenţă viciu de consimţământ ci numai aceea care nu este
proferată în mod just, căci acela care exercită un drept al său nu vatămă
pe nimeni. Dacă însă realizarea unui drept este făcută cu depăşirea
limitelor în care acesta a fost recunoscut, chiar şi prin ameninţare, atunci
ar putea fi invocat ca şi mijloc de apărare abuzul de drept dacă nu sunt
întrunite condiţiile violenţei viciu de consimţământ40.
2- violenţa să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.
Aprecierea in concreto a caracterului determinant al ameninţării este
lăsată la latitudinea judecătorilor de la caz la caz. În acest scop, se au în
vedere o serie de criterii de apreciere de ordin subiectiv, aşa cum pot fi de
exemplu vârsta, gradul de instrucţie, sexul, starea de sănătate etc.
Temerea provocată prin ameninţare trebuie să fie de natură a-l determina
pe cel ameninţat să contracteze, căci temerea reverenţioasă nu constituie
motiv de violenţă.
S-a mai susţinut doctrinar că starea de necesitate în care se găseşte
o persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar
fi încheiat, trebuie asimilată violenţei viciu de consimţământ.

Efectele violenţei

Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea actului

juridic astfel încheiat.
Cel ce invocă violenţa trebuie să dovedească acest fapt, uşor de
probat datorită caracterului obiectiv al elementului material. În cazul în
care actele de violenţa întrunesc şi condiţiile art. 998 C. civ., cel ce se
consideră îndreptăţit are deschisă şi calea unei acţiuni pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale.
Dreptul la acţiunea în anulare a unui act juridic pentru violenţă se
prescrie în termen de 3 ani iar anularea căsătoriei pentru violenţă poate fi
cerută numai în termen de 6 luni, potrivit art. 21 alin.2 din C. fam.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când violenţa a încetat.
Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin confirmare,
după încetarea violenţei în condiţiile art. 959 C. civ., în măsura în care
actul juridic al confirmării nu a fost şi el viciat.

40
Pentru această rezolvare vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 149 sau A. Cojocaru, op. cit.
pag. 204

89
 4.3.3.4. Leziunea

Definiţie şi reglementare

În cea mai sintetică formulare41, leziunea este acel viciu de

consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două
prestaţii42.
Art. 951 din C. civ. prevede că „minorul nu poate ataca
angajamentul său pentru cauza de necapacitate, decât în caz de leziune”.
Referiri la cererea în anulare pentru leziune, numită acţiune în resciziune
fac şi articolele 1157 – 1159 şi art. 1162 – 1165 din C. civ.
În prezent aceste texte sunt desuete căci odată cu intrarea în vigoare
a Decretului nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, acţiunea în anulare pentru leziune priveşte numai minorii între
14 – 18 ani care încheie singuri fără încuviinţarea ocrotitorilor legali acte
juridice, dacă aceste acte le produc pagube.
Leziunea are în aceste condiţii un redus domeniu de aplicare
deoarece s-au restrâns atât categoriile de persoane care o pot invoca dar şi
numărul actelor juridice susceptibile a fi atacate pentru leziune.
În privinţa persoanelor, leziunea are ca domeniu doar minorii cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă, între 14 şi 18 ani, deoarece majorii, aşa
cum prevăd dispoziţiunile art. 1165 C. civ., nu pot introduce o acţiune în
resciziune.
Excepţiile de la această regulă le constituie convenţiile de salvare
maritimă prevăzute de art. 60 din O.G. nr.42/1997 privind navigaţia civilă
şi cazurile prevăzute de art. 694 C. civ. privitoare la atacarea de către
major a acceptării succesiunii pentru descoperirea unui testament
necunoscut în momentul acceptării.
În ceea ce priveşte actele juridice care pot fi anulate pentru leziune,
ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie acte juridice de administrare;
- să fie acte juridice bilaterale şi cu titlu oneros;
- să fie încheiate de minorul între 14 – 18 ani fără
încuviinţarea ocrotitorului legal;
- să fie lezionare.

Structura leziunii

41
Ghe. Beleiu, op. cit. pag. 150
42
Pentru alte definiţii vezi şi O. Ungureanu op. cit. pag.92, G. Boroi op. cit. pag. 174
sau A. Cojocaru, op. cit. pag.206

90
 Structura leziunii ar trebui privită diferit în funcţie de concepţia
care stă la baza reglementării ei:
Potrivit concepţiei subiective43, leziunea ar implica două elemente,
unul obiectiv constând în disproporţia vădită dintre două prestaţii, şi unul
subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
partea cocontractantă, care poate fi minoritatea.
În concepţia obiectivă, singurul element necesar îl constituie
paguba încercată prin disproporţia dintre cele două prestaţii.
Sistemul dreptului nostru civil acceptă concepţia obiectivă, potrivit
căreia acţiunea în anularea actului juridic afectat de leziune este posibilă
chiar şi făcându-se numai dovada văditei disproporţii.

Condiţiile leziunii

Acţiunea în anularea actului juridic afectat de viciul leziunii poate

fi pornită dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- dacă leziunea este o consecinţa directă a actului respectiv;
- leziunea trebuie să existe în raport cu momentul încheierii actului;
- disproporţia dintre cele două prestaţii trebuie să fie vădită.

Efectele leziunii

Sancţiunea leziunii în dreptul civil poate consta atât în nulitatea

relativă a actului juridic lezionar cât şi în majorarea sau reducerea după
caz a uneia dintre prestaţii.
În cazul prevăzut de art. 60 din O.G. nr. 42/1997, salvatorul nu
poate solicita anularea convenţiei pentru leziune ci doar majorarea
contraprestaţiei navei căreia i-a acordat asistenţă de salvare.

4.3.3.5. Comparaţie între viciile de consimţământ.

Asemănări

- orice viciu de consimţământ este anterior sau contemporan

încheierii actului juridic;
- sancţiunea pentru încheierea unui act juridic în condiţiile oricăruia
dintre viciile de consimţământ este nulitatea relativă;
- împrejurarea asupra căreia poartă viciul de consimţământ este
determinantă pentru încheierea actului juridic;

43
În sensul acestei concepţii, vezi Ghe. Beleiu, op. cit. pag.151

91
 - în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, nu este
necesară existenţa viciului de consimţământ concurent al tuturor
contractanţilor.
- oricine invocă oricare dintre viciile de consimţământ trebuie să-şi
dovedească afirmaţia, căci nici-unul dintre viciile de consimţământ nu se
prezumă.

Deosebiri

- în vreme ce în structura dolului şi a violenţei intră atât un element

obiectiv (material) cât şi unul subiectiv (intenţional), în structura erorii
determinant este numai elementul subiectiv iar în cea a leziunii cel
obiectiv;
- în vreme ce domeniul erorii îl constituie atât actele bilaterale cât
şi cele de factură unilaterală, dolul, violenţa şi leziunea privesc în
principiu doar actele juridice bilaterale;
- eroarea se produce spontan, în vreme ce dolul, violenţa şi leziunea
pot constitui ele însele fapte ilicite ce pot atrage răspunderea civilă
delictuală;
- ca efect specific, doar leziunea poate avea consecinţe alternative
constând fie în anularea actului lezionar fie în reducerea sau sporirea
uneia dintre prestaţii.
- din punctul de vedere al probaţiunii eroarea este cel mai greu de
dovedit deoarece ea constă doar în elementul subiectiv, în vreme ce dolul,
violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit datorită elementului obiectiv
ce intră în structura lor.

4.3.4. Obiectul actului juridic civil

Textul art. 962 din C. civ. precizează că “Obiectul convenţiilor este

acela la care părţile sau numai una din ele se obligă”. Din această
prevedere, rezultă că obiectul actului juridic constă în prestaţia datorată
de debitor, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva, după caz.
Doctrinar, obiectul a fost definit ca fiind condiţia de fond generală
şi esenţiala a actului juridic civil care constă în acţiunile şi inacţiunile la
care părţile sunt îndreptăţite sau la îndeplinirea cărora se obligă44.
Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la rândul său să îndeplineasca
următoarele condiţii:
- să existe în momentul încheierii convenţiei sau să fie certă
producerea lui în viitor45.
44
Pentru definiţii asemănătoare vezi şi Gh. Beleiu op. cit. pag. 138, A. Cojocaru op.
cit. pag. 210, O. Ungureanu op. cit. pag. 93, sau G. Boroi op. cit. pag. 173

92
 În ipoteza în care obiectul actului juridic constă într-un bun, la care
se referă conduita părţilor, atunci distingem următoarele ipoteze :
a) bunul există in momentul încheierii actului juridic deci este
îndeplinită condiţia impusă mai sus ;
b) bunul deşi a existat nu mai există în momentul consensului ;
nefiind îndeplinită condiţia şi lipsind obiectul, actul juridic este
ineficace ;
c) bunul nu există dar el va exista cu siguranţă în viitor, împrejurare
care face îndeplinită condiţia existenţei obiectului (sub titlu de exemplu,
recolta ce se va culege în viitor, chiriile sau arenzile ce se vor percepe
etc.)46.
- să fie în circuitul civil. Atunci când conduita părţilor priveşte
“lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt privite ca şi obiecte derivate al
actului juridic civil, ceea ce de fapt explică si prevederea din art. 963 C.
civ. anume că “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot face obiectul unui
contract” Prin “bunuri aflate în circuitul civil” se înţeleg acele bunuri
susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive de
proprietate47. În lipsa unei interdicţii exprese, trebuie considerate ca
făcând parte din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul
apropiaţiunii private.48
Nesocotirea acestei condiţii lipseşte de valabilitate actul încheiat
care ar avea un obiect nelicit ( de exemplu vânzarea unui bun aflat în
proprietatea publică a statului, un teren sau o exploatare petroliferă).
- să fie determinat sau determinabil. Această condiţie este
impusă generic de art. 948 C. civ. şi în mod explicit de art. 964 din
acelaşi cod care precizează că „obligaţia trebuie să aibă de obiect un

45
In privinţa bunurilor viitoare, face excepţie succesiunea nedeschisă încă, fiind
interzise pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi şi M. Eliescu,
Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997, p. 518
46
Există însă şi excepţii de la această regulă. De pildă nu poate face obiectul unei
convenţii o succesiune nedeschisă, deci viitoare căci s-ar opune regulii instituită de
art.965 alin. 2 din C. civ.
47
Deşi art. 963 din C. civ. se referă la lucrurile “ce sunt în comerţ”, s-a apreciat
unanim că de fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Această
interpretare este confirmată de acte normative de dată recentă, adoptate după 1989,
care se referă expres la bunuri care “sunt şi rămân în circuitul civil” (art. 1 din Legea
nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor), şi bunuri “scoase din circuitul
civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire la aceste categorii de bunuri, I.
Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale
principale, Ed. Evrika Brăila 1998, p. 57 - 60
48
La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber,
neîngrădit şi bunuri care pot circula în condiţii restrictive aşa cum sunt spre exemplu
armele, muniţiile sau produsele şi substanţele stupefiante etc.

93
lucru determinat cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi
necertă, de este posibilă determinarea sa”.
Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin
caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din
ipoteză. Când acesta constă într-un bun ce trebuie individualizat prin
însuşiri de gen (res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în
concret a bunului cu ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor
operaţiuni de acest fel.
- să fie posibil. Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării
principiului că nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibilă, “ad
imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul nu este posibil doar în cazul în
care imposibilitatea este absolută, adică pentru oricine. Dacă
imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un subiect, atunci
obiectul convenţiei este valabil iar neexecutarea culpabilă.49
- să fie licit. Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse
sau asumate de debitorul obligaţiei la normele de convieţuire socială
stabilite de lege.
- să fie moral. Obiectul contractului este moral atunci când el
concordă moralei sau bunelor moravuri aşa cum prevăd dispoziţiunile
art.5 şi 968 din C. civ.50

4.3.5. Cauza actului juridic civil

Scopul sau finalitatea contractului îşi găsesc răspunsul direct în
ceea ce numim cauza contractului. Ea exprima într-o manieră mai mult
sau mai putin directă răspunsuri la întrebările „pentru ce ?” sau „în ce
scop ?” s-a încheiat contractul, deci, “cui prodest?”
Definim aşadar cauza actului juridic civil ca fiind acel element
esenţial şi de fond care constă in scopul urmărit de părţi la încheierea
unei convenţii.
Pe lângă condiţia prevăzută de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare
la caracterul licit al cauzei, codul mai consacră caracterizării cauzei încă
trei texte după cum urmează:
- art. 966 potrivit căruia “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect;

49
La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiţia
posibilităţii obiectului poate fi apreciată în strânsa legătură şi cu progresul tehnico-
ştiinţific, care lărgeşte considerabil câmpul de evaluare.
50
În categoria condiţiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in
literatura, ca de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59),
personalitatea prestaţiei sau interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.

94
 - art.967 în următorii termeni, “Convenţia este valabilă, cu toate
că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada
contrarie”
- art. 968 prevede că este nelicită convenţia ”când este prohibită de
legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat,
causa proxima şi scopul mediat - causa remota.
Scopul imediat, însoţeşte şi este caracteristic principalelor
categorii de contracte, respectiv:
- în contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecărei părţi
constă în reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se
condiţionează reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte
se obligă la rândul ei);
- în contractele cu titlu gratuit, scopul imediat îl constituie intenţia
de a gratifica (animus donandi);
- în contractele reale, scopul imediat îl constituie reprezentarea
remiterii materiale a bunului.
Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea
contractului, ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei
persoane, însuşirile sau nevoia unui lucru.
Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală,
licită şi morală. Aceste condiţii sunt consacrate de art. 966 din C. civ.
care precizeaza că “Obligaţia fără cauză, fondată pe o cauză falsă,
nelicită nu poate avea nici un efect”51

4.3.6. Forma actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă
în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă în scopul
producerii de consecinţe juridice.
Noţiunea formei actului juridic civil este primitoare de două
sensuri:
- Într-un prin înţeles, în sens restrâns (stricto senso), forma actului
juridic exprimă modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice cârmuită de
principiul consensualismului ce caracterizează întregul drept civil
românesc.

51
Faţă de dispoziţiunile art. 966-968 C. civ., nulitatea actelor ilicite şi imorale impune
desfiinţarea lor retroactivă, urmând ca pârţile să fie repuse în situaţia anterioară.
Acţiunea în restituirea prestaţiilor nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul
a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea convenţiei potrivnice legii şi regulilor
de convieţiore socială, în sensul art. 1 –3 din Decr. 31/1954. Altminteri ar însemna ca
reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în susţinerea acţiunii, ceea ce nu
trebuie admis. (TS dec. 807/1980 citată de C. Turianu în op. cit. pag. 47

95
 - Într-un al doilea înţeles, în sens larg (lato sensu), forma actului
juridic implică acele condiţii de formă necesare pentru validitatea lui (ad
validitatem), pentru dovada existenţei şi a conţinutului său (ad
probationem), precum şi pentru opozabilitatea lui faţă de terţe persoane
care nu au participat la formarea lui.
Condiţiile de formă ale actului juridic pot fi clasificate după două
criterii:
După criteriul consecinţelor juridice ale nesatisfacerii lor,
condiţiile de formă pot fi:
Condiţii de validitate (ad validitatem), a căror încălcare are drept
consecinţă nulitatea absolută a actului juridic însuşi;
Condiţii de probă (ad probationem), menite să facă dovada
existenţei şi conţinutului actului juridic, a căror ignorare nu are ca efect
nulitatea actului ci imposibilitatea dovedirii lui;
Condiţii pentru opozabilitate faţă de terţi a căror nerespectare deşi
nu conduce la nulitate atrage doar sancţiunea inopozabilităţii lui faţă de
terţe persoane.
După criteriul izvorului lor, forma actului juridic poate fi:
- forma legală, impusă părţilor printr-o dispoziţie a legii;
- forma convenţională, stabilită de părţi în mod voluntar.

4.3.6.1. Principiul consensualismului

Fiind o aplicaţie a libertăţii de a contracta, principiul

consensualismului dă glas regulii că simpla manifestare de voinţa
exteriorizată în orice mod, este o condiţie necesară şi suficientă pentru
naşterea unui act juridic. Potrivit acestui principiu, voinţa juridică poate fi
exteriorizată în orice formă, în scris sau verbal, tacit sau expres, prin
gesturi, atitudini sau chiar prin simpla tăcere (qui tacit, consentire
videtur).
Principiu necunoscut în dreptul roman dar cu largă răspândire în
perioada dreptului burghez, el a fost adoptat şi în dreptul civil român
modern prin Codul civil adoptat în anul 1864, fiind comun de altfel
tuturor ramurilor dreptului privat.
Deşi adoptat şi recunoscut ca atare, principiul consensualismului nu
este consacrat expres printr-o normă aparte, existenţa lui rezultând din
interpretarea unor texte ale codului privitoare la o serie de acte juridice.
Astfel, art. 971 C. civ. menţionează că „în contractele care au ca
obiect translaţia proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau
dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul
rămâne în rizico-pericolul dobânditorului chiar dacă nu s-a făcut
tradiţiunea lucrului”

96
 Acelaşi principiu se regăseşte şi în dispoziţiunile art. 1295 din C.
civ. care prevede că „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea
este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată
ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi a preţului deşi lucrul nu se va fi
predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Că aceasta a fost intenţia legiuitorului, rezultă şi din interpretarea
per a contrario a art. 948 C. civ., care printre condiţiile de validitate ale
actului juridic nu a inclus şi pe aceea a formei. În mod excepţional, ori de
câte ori pentru încheierea unui act juridic impune o anumită condiţie de
formă, atât codul cât şi legile speciale o numesc în mod expres: de pildă
în materia donaţiilor art. 813 C. civ. prescrie forma autentică, aceeaşi
prevăzută şi de art. 1772 privitor la ipotecă.

4.3.6.2. Forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad

validitatem)

Ca şi o excepţie de la principiul consensualismului, pentru anumite

acte juridice, în mod strict şi limitativ prevăzute de lege, este necesară o
anumită formă, de regulă cea solemnă, pentru validitatea lor. Consecinţa
neobservării acestor condiţii atrage după sine nulitatea actului juridic
încheiat cu nerespectarea lor.
Se înţelege aşadar prin forma ad validitatem, acel element esenţial
de validitate al actului juridic care constă în îndeplinirea condiţiilor de
formă cerute de lege pentru ca actul juridic să fie valabil încheiat.
Această cerinţa imperativă a legii se justifică prin următoarele
considerente:
- conştientizarea părţilor cu privire la importanţa unor acte juridice
cu privire la drepturile lor subiective (de pildă un act de donaţie sau
constituirea unei ipoteci);
- verificarea încă de la încheierea actului a exprimării libere a
voinţei şi a caracterului ei real (de exemplu la redactarea unui testament
sau a vânzării unui teren);
- exercitarea de către societate a unui control asupra unor acte
juridice a căror importanţă excede interesele părţilor care contractează
(cum sunt de pildă contractul unei societăţi comerciale sau statutul ei).
Ca şi instituţie juridică, forma ad validitatem a actului juridic are
următoarele caractere subliniate doctrinar:52
- este un element esenţial al actului juridic a cărui neîndeplinire are
ca efect nulitatea absolută;

52
În acest sens vezi Gh. Beleiu op. cit. pag. 162, A. Cojocaru op. cit. pag. 228, O.
Ungureanu op. cit. pag. 101, sau G. Boroi op. cit. pag. 185.

97
 - presupunând manifestarea voinţei în mod expres, este exclusă
ipoteza manifestării tacite a intenţiei de a contracta;
- este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic trebuie
îndeplinită cu stricteţe o anumită formă, de regulă cea autentică.
Pentru a fi asigurată forma ad validitatem, trebuie respectate
anumite condiţii după cum urmează:
a) întregul conţinut al actului, deci atât clauzele esenţiale cât şi cele
lipsite de importanţă, trebuie să fie întocmite în forma solemnă prevăzută
de lege;
b) actul juridic aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie
făcut şi el tot în formă solemnă (împuternicirea dată unui mandatar pentru
a cumpăra un teren trebuie să fie în formă autentică);
c) actul juridic prin care se declară ineficace un act solemn trebuie
să îmbrace şi el forma solemnă (modificarea clauzelor unui testament
autentic trebuie făcută tot printr-un act autentic)

Domeniul de aplicare al formei cerută ad validitatem

Prevederile Codului civil prin care este reglementată condiţia de

formă ad validitatem sunt următoarele:
- contractul de donaţie (art. C.civ.);
- testamentul autentic (art. 858 C.civ.);
- revocarea expresă a unui legat (art. 920 C.civ.);
- acceptarea unei succesiuni sub beneficiu de inventar (art. 704
C.civ.);
- subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art.
1107 pct. 2 C. civ.);
- ipoteca convenţională (art. 1772 C. civ.).
Condiţii de formă ad validitatem sunt cuprinse şi în unele legi
speciale dintre care exemplificăm>
- renunţarea expresă la succesiune (art. 76 alin. 4 din Legea
nr.36/1995);
- contractul de înstrăinare a unui teren (art. 12 şi 14 din Legea
nr.54/1998)
- contractul de arendare (art.3 şi 6 alin. 1 şi 4 din Legea
nr.16/1994);
- contractul de societate comercială (Legea nr.31/1990);
- contractul de mecenat (art.1 alin. 4 din Legea nr.32/1994);
- consimţământul la adopţie al părinţilor copilului (art. 7 alin.1 din
O.G. nr.25/1997);
- consimţământul de a dona ţesuturi sau organe umane în scopuri
terapeutice (Legea nr.2/1998);

98
 - contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii (art.40 alin.1 din
Legea nr.84/1998);
- contractul de administrare a fondului forestier (art. 17 alin. 2 din
O.G. 96/1998);
- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor cu scop
nepatrimonial (O.G. 26/2000);
- contractul de voluntariat (art. 6 alin. 1 din Legea nr.195/2001).

4.3.6.3. Forma cerută ad probationem

Este posibil ca şi în situaţia unor acte juridice valabil încheiate

chiar şi numai prin consens, legea sau părţile să impună încheierea unui
act juridic într-o anumită formă, necesară nu pentru validitatea convenţiei
ci numai în vederea dovedirii existenţei şi conţinutului acestuia.
Prin forma cerută pentru dovada actului juridic, ad probationem, se
înţelege deci acea cerinţă impusă de lege sau de părţi care constă în
întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
Ca şi forma ad validitatem, cerinţa formei ad probationem
reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului. Nerespectarea ei
însă nu atrage sancţiunea nulităţii actului ci doar decăderea din dreptul de
a-l proba, deci inadmisibilitatea dovedirii lui printr-un alt mijloc de probă.
Condiţia formei ad probatonem s-a impus mai ales din raţiuni de
ordin practic, deoarece fiind consemnat în scris, obiectul raportului
juridic ce ia naştere între părţi poate fi cu uşurinţă stabilit, atâta vreme cât
se cunosc de la bun început drepturile şi obligaţiile lor corelative.
În ceea ce priveşte forma scrisă ad probationem, nici-un text din
Codul civil nu o consacră în mod generic, însă unele texte ale sale precum
şi din alte legi speciale se referă la ea, după cum urmează:
- dovada actelor juridice având o valoare mai mare de 250 lei (art.
1191 C. civ.);
- contractul de locaţiune (art. 1416 C. civ.);
- contractul de depozit voluntar (art. 1597 C. civ.);
- tranzacţia (art. 1705 C. civ.);
- acordul petrolier (art. 13 alin. 4 din Legea nr.134/1995);
- contractul de asigurare (art. 10 din Legea nr.135/1995);
- contractul de cesiune al drepturilor patrimoniale de autor, de
reprezentare teatrală şi de execuţie muzicală (Legea nr.8/1996);
- contractul de închiriere al locuinţelor (art. 21 alin. 1 din Legea nr.
114/1995).

4.3.6.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi

99
 Prin forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi se înţeleg acele
formalităţi pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii
intereselor altor persoane decât părţile actului juridic.
Justificarea acestei cerinţe constă în ideea de proteguire a
drepturilor terţilor care nu au avut calitatea de părţi la încheierea actului
juridic. Această formă prevăzută de lege are un caracter obligatoriu,
nerespectarea ei având drept consecinţă inopozabilitatea actului, adică
posibilitatea unui terţ interesat de a-l ignora. Aşa fiind, actul nu-şi va
produce efecte decât numai între părţile contractante, fiind ineficace faţă
de terţi.
Domeniul de aplicaţie al cerinţei de formă pentru opozabilitate faţa
de terţi este definit atât de dispoziţiuni ale codului civil cât şi de unele
dispoziţiuni cuprinse în legi speciale după cum urmează:
- notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.);
- publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.);
- darea de dată certă a înscrisului sub semnătură privată (art. 1182
C. civ.);
- înregistrările şi publicitatea prevăzută de Legea nr.31/1990
privind societăţile comerciale;
- înregistrările prevăzute în materia invenţiilor, desenelor şi a
modelelor industriale prevăzute de Legea nr. 64/1991 şi Legea nr.
129/1992;
- înregistrarea contractelor de arendare la consiliul local în a carei
rază teritorială se află terenul în condiţiile art. 6 alin. 1, 2 şi 4 din Legea
nr. 16/1994;
- înregistrarea contractelor de administrare a fondului forestier la
inspectoratele silvice teritoriale în raza cărora se află fondul forestier (art.
17 alin. 2 din O.G. nr. 96/1998).

Secţiunea 4.4. Efectele actului juridic civil

4.4.1. Principiile efectelor actelor juridice civile

Principiile efectelor actelor juridice civile sunt acele reguli de drept
civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.
Care sunt aşadar aceste principiile:
– principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda;
– principiul irevocabilităţii;
– principiul relativităţii – exprimat plastic prin adagiul res inter
alios acta, aliis neque nocre neque prodesse potest.
Principii mai sus menţionate sunt reglementate de textele art. 969 şi
973 din C.civ.
Analizăm mai jos toate principiile şi exceptiile lor.

100
 Principiul forţei obligatorii “pacta sunt servanda”
Potrivit art. 969 C. civ. convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante. Rezultă din text, că forţa obligatorie este acea
regulă a efectelor actelor juridice civile potrivit căreia actul legal încheiat
se impune autorilor săi întocmai ca şi legea.
Această regulă îşi este frecvent exprimată în practică prin zicerea
că “contractul este legea părţilor”, aşa încât voinţa părţilor se impune
întocmai ca şi legea.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este exprimabil prin
două cerinţe:
– necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice
civile generate de actele juridice civile;
– imperativul moral al respectării cuvântului dat.
De la ceastă regulă, ca de altfel şi la multe reguli de drept există şi
excepţii care de altfel le întăresc
Excepţiile vizează cazurile când efectele sunt fie mai restrânse, fie
mai întinse decât au voit părţile la încheierea actului, şi aceasta
independent de voinţa lor.
Cazurile de restrângere sunt atunci când actul juridic civil
încetează
înainte de termen aşa cum sunt de pildă:
- potrivit art. 1552 pct. 3 C.civ., contractul de mandat încetează
prin moartea, interdicţia, falimentul ori a mandantului ori a mandatarului;
- art. 1439 alin. 1 din C. civ. potrivit căruia contractul de locaţiune
se desfiinţează când lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre
obişnuita întrebuinţare

Cazurile de extindere operează în ipotezele când:

- actul juridic civil este prelungit prin voinţa legii (contractele de
închiriere)53;
- efectele actului juridic civil sunt amânate de o cauză ce suspendă
executarea unui act cu prestaţii succesive.

4.4.1.2. Principiul irevocabilităţii actelor juridice civile

Ca şi principiu, irevocabilitatea este prevăzută de art. 969 al. 2
C.civ., potrivit căruia “convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia din
părţi, ci numai prin acordul părţilor”.

53
În acest sens, Legea nr.17/1994 pentru reînnoirea sau prelungirea contractelor de
închiriere privind unele suprafeţe locative.

101
 Cât despre actul juridic unilateral, legea nu o spune expres, dar o
menţionează in terminis printre excepţiile de la principiul irevocabilităţii
actului de factură unilaterală.
Definim aşadar irevocabilitatea ca fiind regula de drept potrivit
căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a
uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
Irevocabilitatea este în acelaşi timp o garanţie şi o consecinţă a
principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
Fiind aşadar obligatoriu actul juridic civil nu poate fi revocat; fiind
irevocabil el este în egală măsură obligatoriu, ceea ce constituie o
garanţie a stabilităţii lui.
De la principiul irevocabilităţii există însă şi excepţii!
Sunt excepţii, acele situaţii în care actului bilateral i se poate pune
capăt prin voinţa uneia din părţi, iar actului unilateral prin voinţa
autorului lui.
Excepţii ce privesc actele bilaterale
art. 937 C. civ. referitor la donaţiile între soţi precizează că orice
donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă;
art. 1436 alin.2 din acelaşi cod, privitor la locaţiune, menţionează
că dacă contractul a fost făcut fără termen, denunţarea trebuie să se dea de
la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului54;
art. 1552 pct.1 şi 2 din C. civ. referitor la mandat reglementează
încetarea acestuia prin revocarea şi prin renunţarea mandatarului la
mandat.
Excepţii ce privesc actele unilaterale
art. 822 referitor la revocabilitatea donaţiei consacră principiul
potrivit căruia este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire
depinde numai de dorinţa donatorului;
retractarea renunţării la succesiune prevăzută de art.701 C.civ.

4.4.1.3. Principiul relativităţii actului juridic civil res inter alios

acta,
aliis neque nocere neque prodesse protest

Efectele actelor juridice sunt limitate la părţile contractante, regulă

prescrisă de art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept55.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic pune în valoare
două idei rezultate din semnificaţia sa şi anume: a) nimeni nu poate fi
54
Vezi şi art.7 şi 12 din Legea nr. 16/1994 privind contractul de arendare.
55
Din categoria părţilor contractante fac parte şi cei care deşi nu au fost prezenţi la
încheierea contractului au fost valabil reprezentaţi de cei ce au contractat în numele
lor.

102
obligat prin voinţa altei persoane; b) drepturile dobândite printr-un act
juridic le profită doar celor care au contractat.
Prin varietatea foarte mare a convenţiilor civile însă iau naştere o şi
mai mare varietate de efecte juridice. Răspunzând unor nevoi sociale,
actele juridice împrumută caracterul şi finalitatea acestora aşa încât
existenţa şi derularea lor face parte din viaţa socială. Impactul lor asupra
realităţii sociale se poate însă produce fie într-o manieră directă, fie într-
una indirectă şi asupra altor persoane. Vânzarea unui bun spre exemplu,
în afară de efectele ce le produce între vânzător şi cumpărător,
îndatorează la respectarea proprietăţii şi pe terţele persoane care nu au
participat la această operaţiune, cărora deci actul juridic le este opozabil.
Dacă terţele persoane – penitus extranei – nu devin aşadar titulari
de drepturi şi obligaţii prin actele încheiate de părţi, ele nu pot ignora
existenţa efectelor produse de acestea între părţi şi nici face abstracţie de
raporturile juridice statornicite între autorii lor.
Este motivul pentru care terţii sunt obligaţi să ţină seama şi să
respecte efectele pe care actele juridice le-au produs între părţi. Aşadar,
deşi actele juridice produc efecte numai între părţi, ele sunt opozabile
terţilor dacă nu au fost savârşite în frauda lor sau dacă nu sunt simulate.
Definind în cele din urmă opozabilitatea, vom spune că prin aceasta
se înţelege îndrituirea părţilor de a invoca faţă de terţi efectele juridice
produse între ele de actele pe care le-au încheiat şi îndatorirea terţilor de
a respecta aceste acte.56 Înţeleasă în această manieră, opozabilitatea nu
este o derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ci o
ipostază a acestui principiu.
De la principiul relativităţii există însă unele excepţii. Acestea sunt
situaţii în care, mai mult sau mai puţin aparent, actul juridic civil produce
efecte şi faţă de alte persoane decât părţile.
4.4.1.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil
Se pot ivi în practica situaţii în care actul juridic civil îşi produce
efecte şi asupra altor persoane, care nu au participat la încheierea lui şi
care nu au nici calitatea de avânzi cauză.

2. Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor

contractului

Printr-o raportare foarte restrictivă la principiul relativităţii

efectelor actului juridic, sunt două categorii de persoane ale căror interese
sunt sau pot fi convergente acestuia: părţile asupra cărora se răsfrâng

56
D. Cosma, op. cit. p. 386

103
toate efectele şi terţii – penitus extranei, care sunt străini de convenţie şi
de efectele ei.
Este posibil ca între părţi, adică acele persoane faţă de care efectele
actului se produc în mod direct, nemijlocit, şi terţele persoane faţă de care
nu se răsfrâng în nici un fel efectele sale, să existe o categorie
“intermediară” de persoane faţă de care, deşi nu au participat la
încheierea contractului, se răsfrâng anumite efecte ale acestuia.
Această categorie de persoane sunt avânzii cauză, numindu-i pe
succesorii universali sau cu titlu universal ori particular şi pe creditorii
chirografari57.
Ceea ce caracterizează poziţia juridică a avânzilor cauză, este
faptul că deşi neparticipând la încheierea actului juridic ei evocă figura
terţilor, datorită raporturilor născute între ei şi părţi, efectele convenţiei se
răsfrâng şi asupra lor.
Faţă de această constatare, se impune o mai exactă delimitare a
domeniului principiului relativităţii efectelor actului, operant atât faţă de
părţi cât şi faţă de succesorii acestora, avânzii cauză.
Aşa cum am mai precizat, includem în clasa avânzilor cauză
următoarele categorii de persoane:
a. succesorii universali sau cu titlu universal.
Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care
au dobândit în tot sau în parte patrimoniul defunctului, privit ca o
universitate de drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial58. În sensul
demersului nostru, succesiunea se referă la patrimoniul uneia dintre
părţile contractante, căci asupra succesorilor lor se vor răsfrânge toate
efectele patrimoniale ale actelor încheiate de către părţi cu excepţia celor
intuitu personae59. Se mai impune totodată precizarea că din momentul
deschiderii succesiunii ori a reorganizării persoanelor juridice, convenţiile
încheiate de părţi îşi strămută toate efectele asupra succesorilor, care iau
locul părţilor în privinţa obligaţiilor născute din contractele respective60.
Spre deosebire de succesorii universali, care au vocaţia de a culege
întregul patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocaţie doar cu
privire la o parte din universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenţa

57
Numiţi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauză s-
a transmis în limbajul juridic român din franţuzescul “ayants-cause” despre care face
vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaţie şi 1132
privitor la forţa probantă a actului sub semnătură privată.
58
Cu privire la natura juridică şi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu
Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti 1997 p. 13 - 35
59
În acest sens vezi C. Stătescu şi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil.
Dreptul la moştenire, Ed. Scorpio 78, Bucureşti 1999 p. 12 - 19
60
Pentru obiectul şi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak,
Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti 1994 p. 11 - 25

104
dintre cele două categorii de succesori nu este aşadar una calitativă ci de
natura cantitativă ce se referă la întregul patrimoniu sau numai la o câtime
a acestuia.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau
juridice care dobândesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra
părţile contractante. În privinţa acestora, efectele actelor juridice se vor
răsfrânge numai dacă obiectul lor are legătură cu dreptul transmis către
succesori.
O asemenea conexiune trebuie însă tratată diferenţiat, în funcţie de
momentul dobândirii dreptului transmis de către autor. Astfel, s-a stabilit
că îi profită succesorului cu titlu particular numai drepturile dobândite de
autor anterior transmiterii succesorale. O asemenea soluţie ni se pare pe
deplin justificată, căci nu se pot transmite pe cale succesorală decât
drepturile existente în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii
succesiunii, ştiut fiind că “nemo plus juris ad alium transferre potest
quam ipse habeat”.
Pe de altă parte, este important de precizat că în principiu
obligaţiile asumate nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular
chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. În această privinţă însă există
şi excepţii, care se referă la obligaţiile “propter rem” şi cele “scriptae in
rem”61 care datorită legăturii lor strânse cu un anumit lucru vor produce
efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o
garanţie reală prin care să fie asigurată executarea dreptului lor de
creanţă. Ei îşi pot totuşi satisface creanţa, atunci când aceasta a devenit
exigibilă, urmărind acele bunuri care vor exista în patrimoniul debitorului
în momentul exigibilităţii. Neavând aşadar o garanţie reală, creditorii
chirografari au drept garanţie întregul patrimoniu al debitorului privit în
ansamblul său ca universalitate juridică existentă independent de bunurile
individuale ce intră în cuprinsul ei. Conceptul de gaj general este
exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevede că “oricine este obligat
personal este ţinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente
sau viitoare”62.
Din raţiunea textului rezultă că modificările care se produc în
patrimoniul debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.

61
De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacă locatorul vinde lucrul închiriat,
“cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a
fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când
desfiinţarea ei din cauza vâzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.
62
Cu privire la funcţia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor
chirografari, vezi şi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de
proprietate…p. 8

105
 Spre deosebire de succesori însă, creditorii chirografari nici nu sunt
ţinuţi de obligaţiile debitorilor lor şi nici nu le profită drepturile dobândite
de aceştia prin contractele încheiate.
Acestora însă, legea le pune la dispoziţie două acţiuni în justiţie,
prin care au posibilitatea să înlăture opozabilitatea contractelor încheiate
de către debitori în dauna intereselor lor, fie pe calea acţiunii pauliene
prevăzută de art. 975 C. civ. fie pe cea a acţiunii în simulaţie.

3.Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Fie şi cu titlu de excepţie, există totuşi împrejurări în care

contractul încheiat îşi produce efecte faţă de unele persoane care nu au
participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea acestuia şi nici
nu au calitate de succesori ai părţilor.
În concret, s-a pus întrebarea dacă prin acordul lor de voinţă, două
persoane pot să confere drepturi sau pot să impună obligaţii în favoarea
sau în sarcina altei persoane.
În privinţa drepturilor răspunsul este afirmativ, căci, cu titlu de
excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractelor, o persoană
străină de contract poate dobândi drepturi în temeiul unui contract la care
nu a fost parte. O asemenea specie de contract este de pildă stipulaţia
pentru altul.
Cât despre obligaţii, nimănui nu i se poate impune sarcini printr-un
contract la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar
în aparenţă o excepţie de la principiu, aşa cum vom dovedi în cele ce
urmează analizând şi alte asemenea convenţii.
a). Promisiunea faptei altei persoane
Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este
contractul prin care debitorul se obligă faţă de creditor să determine pe o
terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului.
O astfel de convenţie deşi nu este reglementată de Codul civil
român63, totuşi s-a impus atât doctrinar dar mai ales jurisprudenţial. Un
asemenea contract intervine de pildă între moştenitorii chemaţi la o
succesiune, unii minori şi alţii majori: pentru evitarea unui partaj
succesoral în justiţie, tutorii minorilor promit că odată ajunşi la majorat
aceştia vor ratifica împărţeala făcută.
Din acest exemplu este uşor de observat că obligaţii se nasc doar
între moştenitorii majori şi tutorii celor minori, aceştia din urmă
63
Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la
1864. Potrivit acestui text însă, promisiunea de “porte-fort” implica două contracte şi
anume unul imediat între debitor şi creditor şi unul eventual între creditor şi terţ. Până
când terţul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacă îl acceptă, contractul se
consideră încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”

106
prezumându-se că în viitor vor adera la convenţia deja încheiată. În cazul
în care totuşi ei nu vor fi determinaţi la majorat să ratifice convenţia,
tutorii lor vor răspunde pentru propria lor neexecutare, fie plătind daune
interese, fie suportând consecinţele rezoluţiunii contractului. Aşa cum
bine se poate observa în speţa dată, promisiunea faptei altei persoane are
ca obiect fapta proprie a debitorului, care îşi asumă o obligaţie de
rezultat şi nu de mijloace, a cărei executare presupune determinarea
terţului să-şi asume angajamentul.
Promisiunea de “porte-fort” se individualizează prin următoarele
caractere:
1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparentă excepţie de la
principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în realitate, chiar şi
promiţând fapta altuia, debitorul îşi asumă el, personal, o obligaţie. Din
această convenţie nu rezultă nici-o obligaţie pentru terţ, care, va încheia
în viitor un contract cu creditorul, va adera sau va ratifica un astfel de
contract.
2. Obligaţia debitorului care promite fapta altei persoane este una
de rezultat şi nu de mijloace: el se obligă să determine terţul să
contracteze, nu numai să depună toate diligenţele în acest sens. Dacă
terţul nu contractează, obiectul promisiunii nu s-a realizat, fiind
prezumată culpa debitorului.
3.Odată ce terţul s-a angajat faţă de creditor încetează prin
executare obligaţiile debitorului faţa de acesta.
Dacă terţa persoană nu va accepta încheierea contractului sau nu-l
va ratifica, creditorul îl va acţiona în judecată pe promitent în vederea
suportării prejudiciului încercat prin refuzul terţului. Pe de altă parte,
promitentul se obligă doar să obţină angajamentul altuia, fără însă a
garanta şi executarea de către terţ a obligaţiei asumate.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte atât de fidejusiune cât şi de
aşa numitele bune ofici, “bons offices”.
În convenţia de porte-fort, obligaţia debitorului constă numai în
aceea de a procura angajamentul terţului, pe câtă vreme fidejusorul se
angajează faţă de creditor să garanteze însăşi executarea obligaţiei
asumate de către debitor.
Promisiunea faptei altuia se deosebeşte de bunele oficii prin care
promitentul se obligă să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca un terţ să
contracteze cu creditorul. Într-o astfel de eventualitate, obligaţia este una
de mijloace şi nu una de rezultat, aşa cum este promisiunea faptei altei
persoane.
b). Contractul în interesul altei persoane (Stipulaţia pentru altul)
Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai în
aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor,

107
contractul în interesul altei persoane numit şi stipulaţia pentru altul,
constituie o autentică excepţie.
Este de principiu stabilit că nimeni nu poate fi obligat prin voinţa
altei persoane, însă nimic nu s-ar opune ca o persoană să dobândească
drepturi dintr-o convenţie la încheierrea căreia nu a participat.
Stipulaţia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoană
numită promitent, se obligă faţă de altă persoană, numită stipulant, să
execute o obligaţie în favoarea altei persoane, numită terţ beneficiar. În
acest fel, terţul devine creditorul direct al promitentului64. Spre exemplu,
asigurarea asupra vieţii comportă în general o stipulaţie pentru altul,
deoarece asiguratorul promite asiguratului să plătescă în cazul decesului
său îndemnizaţia de asigurare unui beneficiar anume desemnat de către
asigurat. În acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul
promitent iar cel ce încasează indemnizaţia terţ beneficiar.
O altă aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul o constituie
contractul de transport de bunuri65. Prin acesta, expeditorul convine cu
transportatorul, ca acesta să-i predea destinatarului încărcătura, deşi
acesta nu a fost parte în contractul de transport66. Expeditorul care
plăteşte contravaloarea prestaţiei acţionează ca un stipulant în vreme ce
transportatorul şade pe poziţia de promitent, destinatarul fiind un terţ
beneficiar.
În fine, o altă specie o constituie donaţia cu sarcini, dacă donatorul
stipulant a prevăzut obligarea donatarului promitent la o prestaţie către o
terţă persoană străină de contract, în fapt un terţ beneficiar.
Pentru a fi validă, stipulaţia pentru altul trebuie să cumuleze
următoarele condiţii de validitate:67
1. ca orice alt contract civil, stipulaţia pentru altul trebuie să
întrunească condiţiile generale de validitate proprii oricărei convenţii
civile, privitoare la capacitatea părţilor de a contracta, valabilitatea
consimţământului, obiectul determinat şi cauza licită.
2. pe lângă cele generale, se impune întrunirea unor condiţii de
factură individuală aşa cum sunt:
- existenţa voinţei certe şi neîndoielnice de a stipula în favoarea
unei terţe persoane;

64
I. Urs şi Sm. Angheni, op. cit. p.230
65
Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Călin, Dreptul
transporturilor. Partea generală, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaţi 1997 p. 11
66
Cadrul unei asemenea convenţii poate fi extins, căci este posibil ca expeditorul să
nu plătească transportul, iar destinatarul să nu fie la rândul său beneficiar. (În acest
sens vezi şi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editură şi presă “Şansa”
SRL, Bucureşti 1997 p. 15
67
Pentru dezvoltări vezi şi Cristiana Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte
reflectate în literatura juridică şi practica judiciară în R.D. nr.8/2000 p. 149 şi urm.

108
 - beneficiarul stipulaţiei trebuie să fie determinat sau
determinabil68.
Deşi stipulaţia pentru altul ia naştere prin consensul stipulantului şi
al promitentului, consecinţele acesteia generează mai multe raporturi
juridice după cum se va vedea.
Raporturile dintre stipulant şi promitent. În virtutea acestora,
creditorul stipulant îi poate pretinde debitorului promitent să execute
prestaţia impusă în beneficiul terţului.
Aceste raporturi obligaţionale nu se sting decât în momentul în
care promitentul îşi execută obligaţiile asumate. În caz de neexecutare,
stipulantul poate pretinde daune interese, dar numai în măsura în care ar
dovedi că a încercat personal un prejudiciu69.
În caz contrar, acesta nu are o altă acţiune, deoarece dreptul născut
din contractul în folosul unei terţe persoane aparţine terţului beneficiar şi
nu stipulantului70.
Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar.
Din momentul încheierii contractului, deşi terţul este străin, totuşi
el dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent
dacă îl acceptă sau nu.
Devenind creditorul unei obligaţii, acesta se poate comporta ca
atare, putând pretinde executarea silită şi daune interese pentru acoperirea
prejudiciului suferit ca urmare neexecutării. Cu toate acestea, el nu are
deschisă calea rezoluţiunii contractului intervenit între stipulant şi
promitent, deoarece el nu este decât un terţ faţă de acest contract.
La rândul său, promitentul se poate prevala în relaţia cu terţul
beneficiar de toate excepţiile pe care le-ar fi putut invoca în virtutea
contractului împotriva stipulantului pentru a-şi justifica neexecutarea.
Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar.
Stipulaţia pentru altul nu dă naştere în principiu nici-unui raport
juridic între stipulant şi terţul beneficiar. Totuşi, cauza contractului în
favoarea altei persoane poate constitui în mod indirect o liberalitate făcută

68
S-a admis că acesta poate fi chiar o persoană viitoare care deşi nu exista în
momentul încheierii contractului, este cert că se va naşte. Astfel este stipulaţia făcută
în favoarea primului copil care se va naşte în viitor sau a unei persoane juridice în
curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p. 83.
69
Spre exemplu, prin stipulaţie urmărea stingerea unei datorii pe care o avea faţă de
terţul beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de către promitent, este de natură a-i
cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontată a
pasivului său patrimonial.
70
Dacă totuşi între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic,
neexecutarea prestaţiei de către promitent poate avea oricare dintre consecinţele
specifice contractelor bilaterale: invocarea excepţiei de neexecutare, rezoluţiunea sau
rezilierea convenţiei.

109
terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare sau chiar un împrumut
acordat acestuia.
În ştiinţa dreptului s-a discutat mult despre natura juridică a
stipulaţiei pentru altul. Unii autori şi o parte a jurisprudenţei au
explicat-o prin teoria ofertei, potrivit căreia, într-un contract de asigurare
asupra vieţii, subscriitorul poliţei, creditorul, contractează cu asiguratorul
promitent ca suma pentru care s-a făcut asigurarea să intre în patrimoniul
său. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa, îndemnizaţia să-i fie
transferată terţului şi dacă acesta acceptă, înseamnă că s-a încheiat un nou
contract.
Această teorie a fost combătută deoarece dacă ofertantul creditor ar
deceda înainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caducă. Pe de altă
parte, întrucât dreptul terţului nu ia naştere decât după acceptarea ofertei
şi până atunci creditorul poate deveni falit, creanţa va trece în gajul
general al creditorilor, terţul acceptant ar ajunge un creditor chirografar
oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit.
Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit căreia creditorul
stipulant este considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar
(great), iar dacă acesta acceptă stipulaţia şi-a atins scopul. Gerantul se
ocupă din proprie iniţiativă de rezolvarea problemelor geratului, însă în
vreme ce gestiunea intereselor altei persoane este oneroasă, stipulaţia
pentru altul are caracterul unei liberalităţi.
Teoria dreptului direct a fost cea mai creditată pentru a explica
natura juridică a stipulaţiei pentru altul. Părţile pot conveni prin contract
ca prestaţia datorată creditorului, să fie transmisă de la debitor unei terţe
persoane, beneficarul. Aceast operaţiune este cu atât mai mult posibilă cu
cât nici-un text de lege nu s-ar opune.
Faţă de toate aceste poziţii, ne raliem opiniilor potrivit cărora
stipulaţia pentru altul constituie o instituţie de sine stătătoare, cu condiţii
şi efecte proprii ce pot fi analizate şi fără a se recurge la categoriile
juridice de mai sus71.
Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta
să-şi găsească locul în cadrul unei reglementări civile viitoare.

c. Simulaţia
Simulaţia72 reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile încheie
simultan două contracte:
- un contract public numit şi aparent, prin care se creează o
anumită aparenţă juridică, neadevărată;
71
În acest sens, C. Stătescu şi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs şi Sm. Angheni op. cit.
p.235 sau P. M. Cosmovici op. cit. Obligaţiile, p. 157.
72
Pentru o privire exhaustivă a instituţiei, Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşri 2003

110
 - un contract secret, numit şi contraînscris, care corespunde
voinţei reale a părţilor.
Contractul secret, încheiat anterior sau concomitent cu cel public,
are menirea de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.
În Codul nostru civil simulaţia este reglementată de art. 1175, text
care consfinţeşte validitatea şi eficacitatea faţă de părţi a actului care
exprimă voinţa lor reală, proclamând totodată inopozabilitatea lui faţă de
terţi.
În funcţie de efectele acordului simulatoriu,73 simulaţia poate fi
absolută sau relativă.74
În concret, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:
- Contractul aparent poate fi fictiv. În acest fel părţile creează doar
aparenţa unui contract, care în realitate nu există. Este cazul debitorului
care în scopul de a scăpa de urmărirea creditorilor simulează că vinde
unui amic bunul susceptibil de urmărire, convenind în secret că el va
rămâne în realitate proprietarul bunului;
- Contractul poate fi deghizat, prin aceea că părţile încheie în
realitate un contract pe care-l ţin secret în tot sau în parte faţă de terţi,
mascându-l însă într-un alt contract.
Deghizarea contractului adevărat poate fi la rândul ei de mai multe
feluri:
+ ea este totală dacă are ca obiect natura juridică a operaţiunii,
făcându-se în realitate sub masca vânzării spre exemplu o veritabilă
donaţie;
+ ea poate fi parţială, când are ca obiect numai un element sau o
clauză a contractului cum ar fi preţul, termenul sau modul de executare a
obligaţiei fără a afecta însăşi natura juridică a actului;
- Simulaţia prin interpunere de persoane este acea manieră prin
care părţile convin ca pentru eludarea unei incapacităţi contractul aparent
să se încheie între anumite persoane, stabilind prin actul secret pe
adevăratul beneficiar. Într-o asemenea formă de simulaţie, ambele părţi
din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se
producă faţă de o persoană căreia intenţionează a-i păstra anonimatul.
Principalul efect al simulaţiei constă în inopozabilitatea faţă de
terţi a contractului secret şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe
calea acţiunii în simulaţie.

73
Pentru noţiunea şi condiţiile simulaţiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit.
p.396 şi urm.
74
Simulaţia este absolută atunci când actul secret lipseşte actul aparent de orice
efecte. Ea este relativă, atunci când actul secret modifică actul aparent privitor la
natura, părţile sau cuprinsul operaţiei juridice. La rândul ei, simulaţia relativă poate fi
obiectivă sau subiectivă.Fl Baias, op. cit. pag 97

111
 Efectele simulaţiei se produc însă diferit, după cum este vorba
despre părţi ori despre terţi.
În relaţiile dintre părţi şi succesorii acestora îşi produce efectele
actul secret, căci la încheierea lui părţile şi-au exprimat voinţa reală
În privinţa terţilor, producător de efecte este contractul aparent
pe care aceştia l-au cunoscut şi care le este opozabil. Deşi singurul
contract adevărat este cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public
pot fi opuse terţilor, căci art. 1175 din C. civ. precizează că actul secret
“nu poate avea nici un efect în contra altor persoane” în afara părţilor.
Referitor la inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret se impun
totuşi câteva precizări:
- terţii nu se pot prevala de aparenţa rezultată din actul public dacă
ei cunoşteau şi existenţa actului ascuns de părţi;
- actul secret nu poate fi invocat de părţi în contra terţilor, pentru că
acesta nu le este opozabil;
- dacă între terţi există conflict pornind de la interesele divergente
ale acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au câştig
de cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună credinţă pe actul aparent.
Proba şi efectele acţiunii în simulaţiune.
Persoanele interesate, ale căror drepturi subiective au fost lezate
prin încheierea unor asemenea contracte au deschisă calea acţiunii în
justiţie. Printr-un asemenea mijloc procedural se urmăreşte dovedirea
caracterului simulat al operaţiei juridice, înlăturerea acestui caracter şi
aplicarea acelui contract care corespunde voinţei reale a părţilor, deci a
actului secret. În cea mai sintetică definiţie, acţiunea în simulaţie este
“acţiunea de restabilire a realitătii prin distrugerea aparenţei”75. Fireşte,
în măsura în care terţilor le profită actul aparent, ei nu ar avea nici un
interes să invoce existenţa contractului secret. Potrivit art. 1175 şi 1197
C. civ., simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât
printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent, ce se prinde a fi
simulat. Această regulă nu suferă excepţie în cazul în care s-a făcut prin
fraudă, dol sau violenţă ori când părţile au un început de dovadă scrisă,
situaţie în care este admisibilă proba testimonială, precum şi
prezumţiile76.
Ca efect al admiterii acţiunii în simulaţie, sunt înlăturate
consecinţele actului aparent şi neadevărat, singurul producător de efecte
juridice fiind actul secret, devenit public.77

75
P. Vasilescu, Privire asupra acţiunii în simulaţie, în R.D.C. nr. 7-8/1998 pag. 143
76
CSJ, dec. nr.463/1993 în D. nr.7/1997 pag. 85.
77
Fireşte, se impune ca acest contract să fie şi el valabil încheiat, cu respectarea
tuturor condiţiilor de fond şi de formă.

112
 Pentru a obţine câştig de cauză, terţul lezat de actul secret are în
continuare deschisă calea acţiunii în justiţie, pentru anularea sau
revocarea acestuia, dar pentru alte considerente.78

c). Contractul colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă reprezintă o excepţie veritabilă de la
principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece al îşi produce
efectele şi faţă de un număr apreciabil de persoane care nu au nici
calitatea de părţi, reprezentanţi sau avânzi cauză.
Contractul colectiv de muncă este o convenţie încheiată între
patroni, pe de o parte şi salariaţi pe de altă parte prin care se stabilesc
obligaţiile reciproce ale părţilor, privitoare la condiţiile de muncă,
salarizare şi alte drepturi ce decurg din raporturile de muncă79.
Prin contractele individuale de muncă nu se pot face derogări de la
prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă, ale cărui clauze
constituie partea aşa zis legală a contractelor individuale.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de
muncă se pot încheia la nivelul unităţilor, grupurilor de unităţi, ramurilor
de activitate şi chiar la nivel naţional.
Un asemenea acord, poate impune atât drepturi cât şi obligaţii în
sarcina unor persoane străine de încheierea lui.

Secţiunea 4.5. Modalităţile actului juridic civil

De cele mai multe ori, actele juridice sunt limpezi în privinţa
existenţei şi al efectelor lor, claritate impusă prin voinţa părţilor potrivit
principiului libertăţii de a contracta. Acelaşi principiu lasă însă părţilor şi
posibilitatea de a lega existenţa şi efectele actelor juridice de împrejurări
viitoare mai mult sau mai puţin sigure.
Prin stările de incertitudinile create de părţi în privinţa existenţei
şi efectelor actelor juridice încheiate se definesc tocmai modalităţile
actului juridic civil.
Nu toate actele juridice pot fi afectate de modalităţi, căci însăşi prin
natura lor, drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi supuse unor
evenimente viitoare mai mult sau mai puţin certe ca întâmplare.
Actele juridice care au ca obiect drepturi personale nepatrimoniale
aşa cum sunt de exemplu căsătoria, recunoaşterea de paternitate sau
adopţia nu pot fi afectate de modalităţi.

78
Spre exemplu acţiunea pauliană menită să întregească petrimoniul debitorului.
79
Pentru noţiunea şi rolul contractului colectiv de muncă vezi şi V. Nistor,
Contractul colectiv de muncă, Ed. Evrika Brăila 1997 p. 7 - 9

113
 Nici unele acte juridice cu efecte patrimoniale aşa cum este de
pildă acceptarea unei succesiuni, nu pot fi supuse unei modalităţi.
Pe de altă parte, există acte juridice care prin însăşi natura lor nu
pot fi concepute decât condiţionate de termene sau evenimente viitoare
incerte, aşa cum sunt exemplis gratia renta viageră, asigurarea sau
împrumutul.
În sistemul codului nostru civil modalităţile actului juridic civil
sunt termenul, condiţia şi sarcina.

4.5.1. Termenul

4.5.1.1. Definiţie şi caractere juridice

Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până
la care este amânată începerea sau încetarea exercitării drepturilor
subiective sau a obligaţiilor civile.
Ca şi instituţie de drept civil, termenul nu are o definiţie consacrată
legislativ. Consecinţele particulare ale acestuia sunt însă prevăzute în
cuprinsul articolelor 1022 – 1025 care se referă la obligaţiile cu termen.
Referiri la termen ca modalitate a actului juridic civil pot fi găsite şi în
legi speciale aşa cum este de pildă referirea din art.7 din Legea
nr.16/1994 a arendării care prevede că „durata arendării se stabileşte de
către părţi în contractul de arendare”
Termenul poate fi exprimat, după caz, în mai multe feluri. El poate
fi:
- o dată calendaristică, şi aceasta constituie regula, în care el apare
fixat calendaristic: de exemplu împrumutul sumei de un milion lei până la
data de 15 feb. 2007, închirierea unui apartament pâna la 1 ianuarie 2008
etc.
- o durată de timp determinată, de exemplu împrumutul sumei de
un milion timp de o lună sau închirierea unui apartament pe o durată de
un an etc.
- un eveniment viitor care se va întâmpla cu siguranţă, de exemplu
împrumutul unui milion pănă la Paşte.
Caracterele juridice ale termenului ca modalitate a actului juridic
civil sunt următoarele:
a) raportat la momentul încheierii lui, termenul este un eveniment
viitor;
b) ca şi eveniment viitor, termenul este sigur ca realizare80;

80
S-a apreciat de exemplu că obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei
persoane este o obligaţie cu termen, nu condiţionata, căci dacă nu se poate cunoaşte
dinainte data decesului unei persoane, este sigur că acest eveniment se va produce. În
acest sens, vezi Doru Cosma op. cit pag.264

114
 c) ca modalitate, termenul afectează doar executarea actului
juridic, nu şi existenţa acestuia.

4.5.1.2.Clasificarea termenelor
Clasificarea termenelor poate fi făcută după mai multe criterii

După criteriul efectului, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

Suspensiv, este acel termen care amână începerea exerciţiului
dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea
lui.
Până la împlinirea lui, dreptul nu poate fi executat şi nici obligaţia
nu poate fi impusă. De pildă împrumutătorul nu poate cere înainte de
împlinirea lui restituirea împrumutului, iar împrumutatul nu poate fi
obligat la restituire.
Extinctiv, este acel termen care amână stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea
lui. Până la împlinirea termenului extinctiv, actul poate fi executat ca şi
unul pur şi simplu. Odată cu împlinirea termenului însă actul încetează a-
şi mai produce efecte pentru viitor. De exemplu, în cazul contractului de
rentă viageră, moartea credirentierului constituie termenul la care
obligaţia debirentierului încetează.

2) În funcţie de titularul beneficiarului termenului, termenele sunt

de trei feluri:
- termene stipulate în favoarea debitorului, care constituie regula
consacrată în materie de art. 1024 C.civ. potrivit căruia „termenul este
presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului”.
- termene stipulate în favoarea creditorului, aşa cum este cazul în
contractul de depozit. Potrivit art.1616 C. civ. „depozitul trebuie să se
restituie deponentului (creditorul obligaţiei de restituire – s.n.) îndată ce
s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un termen pentru
restituirea lui”
- termene stipulate atât în favoarea debitorului cât şi a
creditorului aşa cum este într-un contract de împrumut cu dobândă. El
poate profita atât împrumutatului cât şi împrumutătorului. Creditorul care
ar refuza să primească executarea obligaţiei înainte de termen este dator
să probeze că termenul a fost prevăzut exclusiv în favoarea sa. Când
termenul este stipulat în favoarea ambelor părţi, renunţarea la beneficiul
lui nu poate opera decât prin acordul acestora.

3) În funcţie de izvorul lor, termenele pot fi împărţite în trei

categorii:

115
 - termenul voluntar sau convenţional, este cel stabilit de autorul
actului unilateral sau de către părţi chiar în cuprinsul actului la care
consimt.
- termenul legal, stabilit prin lege şi care face parte de drept din
actul juridic. De exemplu termenul de acceptare a unei succesiuni,
prevăzut de art.700 alin. 1 din C. civ. este de 6 luni socotit de la
deschiderea succesiunii.
- termenul judiciar sau jurisdicţional, este cel acordat de instanţa
judecătorească debitorului. Un astfel de termen de graţie este cel la care
se referă art.1101 alin.2 din C. civ. potrivit căruia judecătorii pot acorda
debitorilor „mici termene de plată şi să oprească executarea urmăririlor”
sau art. 1583 C.civ. în puterea căruia judecătorul poate acorda
împrumutatului un termen de plată.

4) În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea momentului în

care termenul se va împlini distingem între:
- termenul cert, a cărui împlinire este cunoscută din chiar
momentul încheierii actului, fie prin exprimarea unei date calendaristice
certe ( 1 ianuarie 2007, 3 mai 2009), fie a unui interval de timp (o lună,
un an etc).
- termenul incert a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată
(moartea, naşterea unui copil, căderea brumei sau topirea zăpezii).

5) În funcţie de modul în care este stabilit în actul juridic termenul

poate fi:
- termen expres, stipulat de părţi încă de la încheierea actului
juridic.
- termen implicit (tacit), care fără a fi stipulat de părţi poate fi
dedus din natura actului juridic sau din împrejurările în care se execută
acesta. De exemplu moartea credirentierului, care eliberează de obligaţia
de întreţinere pe debirentier, este un termen implicit ce rezultă din natura
viageră a contractului de rentă viageră.

4.5.1.3. Efectele termenului

Principiul general este că termenul afectează doar executarea
actului, nu şi existenţa sa.
Efectele se produc distinct, după cum ele sunt ale unui termen
suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv întârzie sau amână începutul exercitării

dreptului subiectiv şi îndeplinirii obligaţiei corelative.
Prin urmare el se răsfrânge după cum urmează asupra unor
categorii de acte juridice:

116
 - dacă debitorul execută obligaţia înainte de termen, el face o plată
valabilă şi nu una nedatorată, întrucât el a renunţat la beneficiul
termenului Aşadar, potrivit art.1023 C.civ. el nu mai poate cere repetirea
plăţii făcute.
- chiar şi înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua
măsuri de conservarea a creanţei sale prin întreruperea unei prescripţii sau
înscrierea unei ipoteci;
- în cazul actelor translative de drepturi reale asupra unui bun
determinat (res certa) termenul suspensiv nu amână transferul acestor
drepturi, afară de cazul când părţile au stabilit contrariul (vânzarea cu
clauză de întreţinere). Aşa fiind, riscul pieirii aparţine dobânditorului,
căci res perit domino! Când părţile au amânat transferul proprietăţii la
împlinirea termenului, riscul pieirii este suportat de către dispunător
potrivit aceluiaşi principiu;
- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere
plata de la debitor deoarece aceasta nu este exigibilă, decât la scadenţă81
adică la împlinirea termenului;
- prescripţia dreptului la acţiune începe nu începe să curgă decât la
data împlinirii termenului suspensiv.
Termenul extinctiv are ca efect amânarea stingerii dreptului
subiectiv şi obligaţiilor corelative. Până la împlinirea acestuia drepturile
şi obligaţiile părţilor pot fi executate întocmai ca în cazul unui act juridic
pur şi simplu. De exemplu, moartea credirentierului eliberează pe
debirentier de plata rentei.

4.5.2. Condiţia

4.5.2.1. Definiţie şi caractere juridice

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care
depinde existenţa, naşterea sau desfiinţarea actului juridic civil.
Condiţia este aşadar ca şi termenul un eveniment viitor, dar spre
deosebire de termen, realizarea evenimentului este nesigură ca realizare.
Condiţia este consacrată legislativ de Codul civil în Titlul III, Cap.VI
Secţiunea I-a intitulată Despre obligaţiile condiţionale în articolele 1004
– 1021. Codul nu defineşte in terminis condiţia ca modalitate a actului
juridic civil dar menţionează în art. 1004 că „obligaţia este condiţională
când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert”

81
Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv, aşa încât o obligaţie
scadentă devin exigibilă deci poate ficerută executarea fie voluntar, fie pe calea
executării silite. În acest sens, O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea
generală, Ed. All Beck Bucureşti 1999 pag. 108.

117
 Din definiţia dată mai sus, rezultă că următoarele sunt caracterele
juridice ale condiţiei:
a) condiţia este un eveniment viitor;
b) condiţia este un eveniment nesigur în privinţa realizării lui;
c) condiţia este un eveniment care afectează însăşi existenţa actului
juridic.

4.5.2.2. Clasificarea condiţiilor

Clasificarea condiţiilor se face în funcţie de următoarele criterii:
1) După criteriul efectelor, condiţia poate fi suspensivă sau
rezolutorie:
- suspensivă, este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde
naşterea actului juridic. De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă voi
muta la Piteşti. Până la realizarea evenimentului, raportul juridic nu ia
naştere.
- rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde
desfiinţarea actului juridic. Potrivit art. 1019 din C. civ. condiţia
rezolutorie este aceea care „supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment
viitor şi necert”. De exemplu, îţi vând apartamentul, dar dacă până la 1
decembrie 2008 nu-mi plăteşti integral preţul, vânzarea va fi desfiinţată.
2) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori
nerealizării evenimentului viitor, condiţia poate fi cazuală, mixtă sau
potestativă:
- cazuală, este acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard,
independent de voinţa părţilor. Art. 1005 din C. civ. dispune: „Condiţia
cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este nici în puterea
creditorului nici într-aceea a debitorului”. De exemplu, asigurarea pentru
răspunderea civilă auto în cazul producerii unui accident.
- mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia din
părţi şi de voinţa unei alte persoane, determinată (art. 1007C. civ.).
De exemplu, îţi vând apartamentul dacă mă căsătoresc cu X
care are casă.
- potestativă este acea condiţie care constă într-un eveniment viitor
a cărui realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile
actului juridic. Potrivit art. 1006 C. civ. „.Condiţia potestativă este aceea
care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment pe care şi
una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate
să-l împiedice”
Condiţiile potestative sunt de două categorii: pure şi simple.
- pur potestativă, este condiţia a cărei îndeplinire depinde exclusiv
de voinţa uneia dintre părţi. Exemplul unei condiţii pur potestative este:
Îţi vând apartamentul dacă voi crede de cuviinţă.

118
 Condiţia pur potestativă suspensivă din partea debitorului atrage
nulitatea întregului act juridic, deoarece ea nu denotă voinţa acestuia de a
se angaja juridiceşte: îţi voi da un milion de lei dacă voi dori. De altfel,
expresiile de genul „dacă vreau”, „dacă doresc”, „dacă voi considera
rezonabil” etc, evocă însăşi condiţia pur potestativă. Condiţia pur
potestativă suspensivă din partea creditorului este însă valabilă, căci ea
presupune un angajament jurididc neechivoc: de exemplu vânzarea unui
apartament cu condiţia de a-i place cumpărătorului.
- potestativă simplă, este acea condiţie a cărei realizare sau
nerealizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de
voinţa unei persoane nedeterminate. De exemplu, îţi vând casa dacă mă
căsătoresc în America până la sfârşitul anului 2004. Condiţia potestativă
simplă este valabilă atât din partea creditorului cât şi a debitorului,
deoarece realizarea ei mai depinde şi de un fapt exterior sau de voinţa
unei terţe persoane.
3) După modul de formare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.
- Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi
nesigur De exemplu îţi vând dacă mă mut la Piteşti.
- Condiţia negativă constă în neîndeplinirea unui eveniment viitor
şi nesigur. De exemplu îţi vând dacă nu mă mut la Piteşti.
4) După cum condiţia poate fi realizată sau nu, vorbim despre
condiţii posibile şi condiţii imposibile:
- posibilă este condiţia care se poate realiza de exemplu dacă mă
voi muta, dacă va ninge, dacă mă voi căsători etc. Condiţia posibilă poate
fi în egală măsură licită şi morală.
- imposibilă este condiţia care nu se poate realiza din cele mai
multe considerente după cum urmează:
- este fizic imposibil de realizat, cum ar fi săritura cu prăjina peste
vârful Omu din Bucegi;
- este ilicită, cum ar fi condiţia încheierii unui act juridic,
subsecvent unei tâlhării;
- este imorală sau contrară bunelor moravuri sau ordinii publice,
de exemplu vânzarea unei case sub condiţia ca cumpărătoarea să se
prostitueze.

4.5.2.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:
condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;
efectele condiţiei se produc retroactiv, chiar din mmomentul
încheierii
actului juridic şi nu din momentul realizării ei.

119
 Apoi, trebuie observat osebit în funcţie de condiţia suspensivă şi
cea rezolutive, sau de perioada împlinirii condiţiei, anterioară îndeplinirii
(pendente conditione) ori ulterioară (eveniente conditione).

Efectele condiţiei suspensive

Pendente conditione actul nu-şi produce efectele, acestea fiind puse
sub semnul incertitudinii şi de aici consecinţele:
creditorul nu poate cere îndeplinirea obligaţiei;
debitorul nu datorează nimic;
nu operează compensaţia;
4) dreptul la acţiune nefiind încă născut, nu începe să curgă
prescripţia extinctivă;
5) nu operează efectul translativ de proprietate, aşa încât lucrul,
chiar individual determinat rămâne în proprietatea şi riscul proprietarului
dispunător
Eveniente conditione, dacă condiţia suspensivă s-a realizat, actul
juridic se consolidează retroactiv, din chiar momentul încheierii actului,
ca şi cum acesta ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de modalităţi
astfel încât:
1) plata făcută de debitor rămâne valabilă;
se consolidează dreptul dobânditorului condiţional.
Excepţii de la regula retroactivităţii efectelor condiţiilor
suspensive:
- prescripţia extinctivă curge numai de la realizarea condiţiei;
- actele de administrare şi conservare făcute de debitorul sub
condiţie rămân valabile;
- riscurile dinaintea realizării condiţiei rămân în sarcina
dispunătorului.
Deficiente conditione, dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte
părţile se găsesc în situaţia în care actul nu s-a născut ! De aici
consecinţe:
- prestaţiile executate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează căci ele fiind accesorii
urmează soarta juridică a actului desfiinţat;
- drepturile constituite de debitor se consolidează iar ale
creditorului se desfiinţează.

Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione înainte de realizarea evenimentului incert,
condiţia rezolutorie nu-şi produce efectele, actul acţionând ca unul pur şi
simplu. Aşadar, cine datorează sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi
simplu şi de aici consecinţele:

120
 - obligaţiile debitorului sunt valabile iar creditorul poate cere
debitorului executarea obligaţiei;
- debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului,
întrucât a dobândit proprietatea asupra lui;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis, dar tot
sub condiţie rezolutorie.
Eveniente conditione atunci când condiţia s-a realizat, efectul
constă în desfiinţarea retroactivă a actului, deci:
- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;
- drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor teti se
restituie
- fructele rămân ale debitorului.
Deficiente conditione, dacă condiţia rezolutorie nu se realizează,
atunci actul se consolidează retroactiv ca unul pur şi simplu.

Comparaţie între termen şi condiţie

Asemănările dintre termen şi condiţie sunt două: a) ambele sunt
modalităţi ale actului juridic civil; b) ambele constau în evenimente
viitoare.
Deosebirile care individualizează cele două instituţii sunt
următoarele:
- termenul este un eveniment viitor şi sigur în vreme ce condiţia
este un eveniment viitor dar nesigur ca realizare;
- termenul afectează numai executarea obligaţiilor pe când
condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor şi a obligaţiilor asumate de
patile actului juridic.
- împlinirea termenului produce efecte numai pentru viitor, în
vreme ce realizarea sau nerealizarea condiţiei produce efecte retroactiv.

4.5.3. Sarcina

Ca şi în cazul celorlalte modalităţi, Codul civil nu consacră

definiţia legislativă a sarcinii, referindu-se doar incidental la unele
aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului (823 – 830 şi
respectiv 930 C. civ.).
Doctrinar sarcina este definită ca fiind o obligaţie de a da, a face
sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu
gratuit.

4.5.3.1. Clasificare şi efecte

Doctrinar, clasificarea sarcinii s-a făcut după un singur criteriu

respectiv în funcţie de persoana beneficiarului în:

121
 - sarcina în favoarea dispunătorului, care nu poate fi stipulată decât
în contractele de donaţie nu şi în materia legatului căci defunctului nimic
nu i-ar mai putea profita odată deschisă succesiunea.
- sarcina în favoarea gratificatului;
- sarcina în favoarea unor terţe persoane, care are drept consecinţă
împrejurarea că terţul devine în acest fel creditorul gratificatului, deşi nu
este parte în raportul juridic ce ia naştere între dispunător şi gratificat
În ceea ce priveşte efectul sarcinii, dacă sarcina se realizează,
gratificatul îşi consolidează dreptul dobândit prin legat sau donaţie. Dacă
dimpotrivă, ea nu se realizează, dispunătorul poate cere el sau un
succesor al acestuia revocarea donaţiei sau a legatului.

4.5.3.2. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Sarcina şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt

modalităţi ale actului juridic şi că in egală măsură sunt evenimente
viitoare.
Deosebirile dintre cele două modalităţi constau în următoarele:
- ca şi modalitate, sarcina afectează doar actele cu titlu gratuit, în
vreme ce condiţia poate afecta atât actele cu titlu gratuit cât şi pe cele cu
caracter oneros.
- în vreme ce sarcina are efect asupra eficacităţii actului juridic,
condiţia priveşte însăşi existenţa lui.
- efectul sarcinii se produce numai judiciar, în sensul că
neîndeplinirea ei trebuie constatată de către judecător, în vreme ce
condiţia rezolutorie poate opera de drept desfiinţarea actului juridic.

Secţiunea 4.6. Nulitatea actului juridic civil

4.6.1. Noţiune, definiţie şi funcţii

Deşi numeroase sunt aplicaţiile sale, nici Codul civil nu formulează

o definiţie legislativă a nulităţii şi nici alte legi speciale.
Definiţia nulităţii a fost dată de ştiinţa dreptului, în formulări
diferite dar, care surprind în esenţă aceleaşi trăsături care o
individualizează.
Definim aşadar nulitatea ca fiind sancţiunea de drept civil care
lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate
pentru valabila sa încheiere82.

82
Definiţia profesorului Ghe. Beleiu a fost preluată de marea majoritate a autorilor
contemporani. În acest sens, D. Cosma op. cit. pag. 293, P.M.Cosmovici, op. cit.

122
 Din definiţia propusă rezultă şi caracterele juridice ale nulităţii care
sunt următoarele:
- este o sancţiune de drept civil;
- are efecte numai asupra actelor juridice;
- este operantă numai pentru eventualitatea încălcării condiţiilor de
validitate ale actelor juridice.
- are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic şi a efectelor
ecestuia;
- priveşte momentul încheierii actului juridic şi nu al executării lui.

Funcţiile nulităţii, deci foloasele practice ale studiului acestei

instituţii sunt:
Funcţia preventivă, în sensul că cei ce încheie acte juridice sunt
prin această sancţiune descurajaţi să eludeze condiţiile de validitate ce ar
cauza ineficacitatea convenţiei;
Funcţia sancţionatorie, tradusă prin represiunea împotriva
încheierii actelor juridice potrivnice legii;
Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii deoarece
prin consacrarea ei se urmăreşte corecta aplicare şi respectare a legii de
către persoanele ce contractează;
Funcţia reparatorie, în sensul că prin aceasta este restabilită
ordinea de drept prin repararea prejudiciului încercat prin încălcarea
normelor privitoare la validitatea actului juridic civil.
Funcţia reparatorie a nulităţii pune în discuţie două concepţii
despre întinderea şi remediabilitatea efectelor nulităţii.
Prima, inspirată din dreptul roman este aceea că nulitatea are un
caracter total şi iremediabil, ilustrată prin adagiul quod nullum est, nullum
producit effectum = nulitatea este totală şi iremediabilă.
În dreptul român nu a fost adoptată această concepţie, ci, în principiu
nulitatea este parţială şi remediabilă.
A doua opinie este cea adoptată de dreptul nostru civil este aceea potrivit
căreia nulitatea poate fi atât parţiala cât şi remediabilă. Apreciem că
această soluţie corespunde mai mult securităţii dinamice a circuitului
civil, posibilitatea remedierii actelor juridice lovite de nulitate fiind una
impusă mai els din considerente practice.

pag.138, sau G. Boroi, op. cit. pag. 221 Pentru alte abordări, deşi nu fundamental
diferite, A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală Ed. Lumina Lex Bucureşti 2000
pag. 271, sau O. Ungureanu op. cit. pag.127 Pentru definiţiile propuse de autorii
“clasici” ai dreptului civil românesc, vezi Tr. Ionaşcu şi E. Barasch Tratat de drept
civil – Partea generală, Bucureşti 1967 pag. 320, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea
generală Bucureşti 1963 pag.105.

123
 4.62. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a
actului juridic civil.

Nulitate – Rezoluţiune.
Rezoluţiunea înseamnă desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu
executare instantanee pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una dintre părţile contractante. Între cele două instituţii există următoarele
asemănări şi deosebiri:
Asemănări:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efecte retroactiv, ex tunc.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat în vreme ce
rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat dar culpabil neexecutat;
- nulitatea se referă la rice act juridic, în vreme ce rezoluţiunea este
o consecinţă specifică numai actelor bilaterale (sinalagmatice);
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii
actului în vreme ce cauzele rezoluţiunii sunt ulterioare acestui moment;
- prescripţia extinctivă în privinţa începutului curgerii termenelor
urmează reguli diferite. Mai mult decât atât, nulitatea absolută poate fi
invocată oricând ea nefiind supusă prescripţiei extinctive

Nulitate – Reziliere
Rezilierea constituie încetarea unui contract sinalagmatic cu
executare succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către
una dintre părţi.
Între cele nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri
ca şi între nulitate şi rezoluţiune cu o singură excepţie:
Efectele rezilierii se produc numai pentru viitor, ex nunc.

Nulitate – Caducitate
Caducitatea constă în ineficacitatea actului juridic civil prin lipsirea
de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale,
independent de voinţa autorului actului. Ea se aplică în materia legatelor
având drept cauze spre exemplu moartea legatarului sau pieirea bunului.
Asemănări:
Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate a unor
acte juridice civile.
Deosebiri:
- caducitatea presupune un act valabil încheiat, în vreme ce
nulitatea unul nevalabil;
- caducitatea produce efecte ex. nunc, nulitatea ex tunc;

124
 - caducitatea presupune cauze ulterioare încheierii actului, spre
deosebire de nulitate ale cărei cauze sunt contemporane.

Nulitate – Revocare
Revocarea implică înlăturarea efectelor actelor juridice cu titlu
gratuit datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a
sarcinii.
Asemănări:
Atât nulitatea cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a unor
acte juridice civile.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, revocarea un act
valabil;
- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce
recovarea operează pentru cauze ulterioare;
- nulitatea este aplicablă tuturor actelor juridice spre deosebire de
revocare, operantă doar în cazul actelor cu titlu gratuit
- nulitatea şi revocarea se supun unor reguli diferite în privinţa
prescripţiei.

Nulitate – Inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea ce intervine în cazul înceierii
actului juridic cu nerespectarea cerinţelor de publicitate faţă de terţi
precum şi în cazul lipsei ori depăşirii mandatului de reprezentare.
Asemănări:
Atât nulitatea cât şi inopozabilitatea sunt cauze de ineficacitate a
unor acte juridice civile.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, inopozabilitatea un
act valabil;
- nulitatea are cauze contemporane încheierii actului, în vreme ce
inopozabilitatea operează în cazul neîndeplinirii unor formalităţi
ulterioare;
- efectele nulităţii privesc atât părţile cât şi terţii în vreme ce
inopozabilitatea îşi produce efectele faţă de părţi dar drepturile şi
obligaţiile lor nu pot fi opuse terţilor.

4.6.3. Clasificarea nulităţilor

Pentru înţelegerea efectelor şi regimului juridic al nulităţilor, se
impune clasificarea nulităţilor.
Criteriile de clasificare, devenite deja clasice sunt cele de mai jos,
înfuncţie de care se impun cuvenitele precizări punctuale

125
 1. În funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încălcată,
nulităţile pot fi absolute sau relative.
Este absolută acea nulitate care sancţionează încheierea actului
juridic prin încălcarea unei norme juridice prin care este ocrotit un
interes general, obştesc. În limbajul juridic uzual, nulitatea absolută mai
este cunoscută sub numele de „nul” „nul de drept” sau „nul de plin drept”
Relativă este acea nulitate care sancţionează încheierea actului
juridic civil prin încălcarea unui norme juridice prin care este ocrotit un
interes particular, individual sau personal. Uzual se spune despre un act
juridic lovit de nulitate relativă că acesta este un „act anulabil” sau un
„act care poate fi anulat”.
În planul consecinţelor, este foarte important să subliniem
caracterele fiecăreia dintre aceste nulităţi dar mai ales deosebirile dintre
ele:
Regimul juridic al nulităţii absolute
a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de
procuror şi chiar instanţă din oficiu. De pildă terenul atribuit potrivit
Legii nr. 18/1991 a fondului funciar nu poate fi vândut prin acte între vii
timp de 10 ani. Constatarea nulităţii vânzării, poate fi cerută de primărie,
prefectură, procuror şi orice persoană interesată;
b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, în sensul că ea
poate fi oricând intentată. Nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe
cale de acţiune sau excepţie;
c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă
ori tacită;
Regimul juridic al nulităţii relative
a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui
interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.
b) acţiunea în anulabilitatea unui act juridic lovit de nulitate
relativă este prescriptibilă, în sensul că ea trebuie exercitată în interiorul
termenului de prescripţie.
c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit.

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

a) nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes şi chiar
din oficiu, în vreme ce nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de
persoana al cărui interes a fost nesocotit;
b) în vreme ce nulitatea absolută este imprescriptibilă nulitatea
relativă este prescriptibilă;

126
 c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare spre
deosebire de nulitatea relativă care poate fi acoperită prin confirmare
expresă sau tacită.
2. În funcţie de criteriul întinderii efectelor nulităţii asupra actului
juridic, nulităţile pot fi totale sau parţiale.
Este parţială acea nulitate care desfiinţează doar acele efecte ale
actului juridic contrare normelor încălcate, menţinând efectele conforme
legii.
În această ipoteză a nulităţii trebuie avute in vedere actele juridice
cu o natură complexă, căci numai aşa poate fi operantă desfiinţarea unor
efecte, contrare legii, şi menţinerea altora, conforme legii. Doar un act
juridic conţinând mai multe clauze poate avea efecte diferite pentru
fiecare dintre acestea.
Totală este nulitatea care desfiinţează în întregime actul juridic la
încheierea căruia au fost încălcate toate normele de drept prescrise pentru
valabila lui încheiere.
În sistemul de drept românesc, nulitatea parţială constituie regula în
vreme ce nulitatea totală excepţia.
În literatura juridică au fost subliniate mai multe situaţii juridice de
evaluare a nulităţilor totale sau parţiale.
Astfel s-a subliniat că:
- dacă un act juridic are o singură clauză şi aceasta este nulă, acel
act este lovit numai de o nulitate totală;
- este parţială nulitatea actelor cu executare succesivă, care
operează numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut;
- în cazul actelor complexe, alcătuite din mai multe contracte,
nulitatea unuia dintre ele nu conduce la nulitatea actului în întregime. De
pildă contractul hotelier conţine clauze privitoare la prestaţiile hoteliere
dar şi la depozitul necesar. Nulitatea unuia dintre ele nu conduce şi la
nulitatea celuilalt.
3. După consacrarea lor legislativă, nulităţile pot fi exprese ori
virtuale.
Expresă (explicită sau textuală) este nulitatea anume prevăzută de
o normă legală. De pildă art. 822 din C. civ. prevede că „este nulă orice
donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa
donatorului”
Este virtuală (implicită sau tacită) nulitatea care deşi nu este
prevăzută expres ea rezultă neîndoielnic din exprimarea legiuitorului sau
din finalitatea normei juridice. O astfel de nulitate rezultă de pildă din
dispoziţiunile art. 806 C. civ. care sancţionează cu nulitatea virtuală
actele de dispoziţie gratuită ale minorilor în următorii termeni: „minorul
mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel, afară de excepţiile
prevăzute în capitolul VII al acestui text”

127
 4. În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile pot
fi de fond sau de formă.
Este de fond nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la
încheierea actului juridic a uneia dintre condiţiile sale de fond. Condiţiile
actului juridic de fond şi esenţiale sunt cele prevăzute de art. 948,
respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat al
părţii care se obligă, obiectul determinat şi cauza licită.
Este de formă nulitatea care sancţionează neîndeplinirea la încheierea actului juridic
a uneia dintre condiţiile de formă ale acestuia. De pildă vânzarea unui teren printr-un
act sub semnătură privată este lovită de o nulitate de formă83.
CAPITOLUL V PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Secţiunea 5.1. Noţiunea şi efectele prescripţiei

5.1.1. Noţiunea prescripţiei extinctive

În literatura de specialitate prescripţia extinctivă este definită ca

fiind acel mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil
constând în stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei civile
corelative din cauza neexercitării în termenul stabilit de lege sau, pe scurt,
stingerea dreptului la acţiune în sens material, datorită neexercitării lui în
termenul prescris de lege.
Sub aspect terminologic, noţiunea de prescripţie extinctivă poate fi
folosită în două accepţiuni, anume, desemnează, pe de o parte, instituţia
de drept civil care are această denumire, iar, pe de altă parte, stingerea
dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.
Reglementarea prescripţiei extinctive o găsim în următoarele acte
normative:
- Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, despre
care se afirmă că reprezintă legea generală sau dreptul comun în această
materie;
- Codul civil, îndeosebi Titlul XX „Despre prescripţie” din Cartea
a III-a, în măsura în care nu a suferit modificări sau abrogări prin
Decretul nr. 167/1958;
- Codul familiei, articolele 21, 52, 55 şi 60;
- alte acte normative, cum ar fi Legea nr. 11/1991 pentru
combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile
conexe etc.

83
Unii autori au mai clasificat nulităţile şi în funcţie de modul în care pot fi
valorificate. Potrivit acestui criteriu, nulităţile amiabile sunt acelea cu privire la care
părţile contractante pot negocia spre deosebire de nulităţile judiciare pentru a căror
constatare sunt chemate instanţele judecătoreşti. În acest sens, A. Cojocaru, op. cit.
pag. 285 sau G. Boroi, op. cit. pag. 230.

128
 5.1.2. Natura juridică a prescripţiei extinctive

În stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie să se

ţină seama de împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de
toate ramurile de drept (în dreptul privat şi în dreptul public), iar nu
numai de dreptul civil.
În ceea ce priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive în
dreptul civil au fost exprimate mai multe opinii.
Într-o primă concepţie, susţinută cu precădere în doctrina anterioară
Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă a fost considerată o
sancţiune de drept civil, care constă în stingerea dreptului subiectiv civil
şi a obligaţiei civile corelative acestuia.
Într-o a doua concepţie, prescripţia extinctivă a fost privită ca o
sancţiune juridică (de drept civil), care constă în stingerea dreptului la
acţiune (în sens material) neexercitat în termenul de prescripţie.
Într-o altă concepţie, se apreciază că prescripţia extinctivă este un
mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil, deoarece
trebuie analizată atât din punctul de vedere al subiectului activ, iar sub
acest aspect ea reprezintă o sancţiune, cât şi din punctul de vedere al
subiectului pasiv, pentru care prescripţia extinctivă se înfăţişează ca un
beneficiu legal.

5.1.3. Efectele prescripţiei extinctive

În prezent opinia dominantă consideră că prescripţia extinctivă

stinge numai dreptul la acţiune în sens material, iar nu şi dreptul subiectiv
civil. Argumentele în favoarea acestei teze sunt următoarele:
- argumentul de interpretare gramaticală a art. 1 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial,
se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de
lege”. Legiuitorul foloseşte formula „drept la acţiune” exprimându-şi clar
intenţia. De altfel, prin aplicarea argumentului „per a contrario”,
deducem că nu s-a avut în vedere însuşi dreptul subiectiv civil;
- argumentul de interpretare logică a art. 19 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958 : „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în
cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care
termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu
judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită”.
Rezultă deci că e posibilă repunerea în termen pentru realizarea pe calea
acţiunii a dreptului subiectiv, ceea ce înseamnă că dreptul subiectiv există
şi nu s-a stins prin prescripţie;

129
 - argumentul logico-gramatical oferit de textul art. 20 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958: „Debitorul care a executat obligaţia după ce
dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de
prescripţie era împlinit”. Aşadar, plata făcută după împlinirea termenului
de prescripţie e valabilă iar temeiul juridic al acestei plăţi nu poate fi altul
decât supravieţuirea dreptului subiectiv civil, căci dacă acesta s-ar fi stins,
debitorul ar avea dreptul la restituirea prestaţiei sale.
Prin drept la acţiune în sens material se desemnează posibilitatea
titularului dreptului subiectiv civil de a cere şi obţine, de la organul de
jurisdicţie competent, protecţia juridică a dreptului său, la nevoie pe calea
constrângerii juridice ori a executării silite. Pe de altă parte, în domeniul
dreptului procesual civil, dreptul la acţiune în sens procesual desemnează
posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a sesiza, de a se adresa
justiţiei în cazul în care pretinde că dreptul său este încălcat. Se consideră
că dreptul procesual la acţiune nu este altceva decât dreptul de a accede
liber la justiţie, privit ca un drept subiectiv public, recunoscut potrivit
art. 21 din Constituţie oricărei persoane, care constă în posibilitatea de a
sesiza instanţa şi de a solicita rezolvarea cauzei deduse judecăţii. Aşadar,
dreptul material la acţiune, adică dreptul de a obţine condamnarea celui
care atinge dreptul subiectiv civil, nu se confundă cu dreptul de a sesiza
instanţa, care există independent de orice încălcare a unui drept subiectiv
civil.
Din împrejurarea că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la
acţiune în sens material, decurg două consecinţe juridice importante:
- dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii
dreptului la acţiune şi, tot astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei
corelative, cu menţiunea că sunt transformate din perfecte (asigurate prin
acţiune), în imperfecte (naturale);
- dreptul la acţiune în sens procesual este şi rămâne
imprescriptibil şi, în consecinţă, titularul dreptului subiectiv poate sesiza
instanţa. Dacă nu ar avea această posibilitate, nu s-ar putea verifica,
jurisdicţional, dacă prescripţia este sau nu împlinită.

5.1.4. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Decretul nr.167/1958 defineşte cele două principii care guvernează

prescripţia extinctivă:
1. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept
principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii - art.1
alin. 2.
Acest principiu este în esenţă o aplicaţie a regulii „accesorium
sequitur principale”.

130
 2. În cazul în care debitorul e obligat la prestaţii succesive, dreptul
cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie
deosebită - art. 12.
Această regulă îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori debitorul
este ţinut să facă, faţă de creditor, prestaţii succesive, indiferent de
izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi.

Secţiunea 5.2. Domeniul prescripţiei extinctive

5.2.1. Noţiunea şi criterii de determinare

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor

subiective care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive.
În concret, a determina domeniul drepturilor subiective civile ale
căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei extinctive este o operaţiune de
delimitare a drepturilor subiective prescriptibile de cele imprescriptibile
extinctiv. Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale
căror acţiuni în justiţie se sting prin neexercitarea lor în termenul prevăzut
de lege.
În privinţa criteriilor de delimitare a domeniului prescripţiei
extinctive, avem în vedere următoarele clasificări:
- după natura drepturilor subiective civile distingem între:
domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
patrimoniale (în interiorul acestora facem deosebire între
drepturile reale şi drepturile de creanţă);
domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
nepatrimoniale.
- după actul normativ care reglementează prescripţia deosebim:
domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.
167/1958;
domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Codul civil;
domeniul prescripţiei extinctive care rezultă din aplicarea altor
legi.

5.2.2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor

patrimoniale
Prescripţia drepturilor de creanţă

Pornind de la prevederile art. 1 alin. 1 (coroborate cu art. 21) din

Decretul nr. 167/1958, care stipulează că „Dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege”, putem afirma că indiferent de izvorul lor (act
juridic, fapt juridic licit sau ilicit) drepturile de creanţă sunt, în principiu,
prescriptibile extinctiv.

131
 Caracteristica drepturilor de creanţă de a fi prescriptibile rezultă şi
din celelalte dispoziţii ale Decretului nr. 167/1958, referitoare la
începutul prescripţiei dar şi din reglementările cuprinse în alte acte
normative (art. 1903 şi 1904 C.civ., art. 12 din Legea nr. 11/1991 etc.).
Regula prescriptibilităţii drepturilor de creanţă cunoaşte
următoarele excepţii:
- acţiunea în restituirea depunerilor la C.E.C. ( art. 4 alin.1 din
Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. în societate bancară pe
acţiuni) şi, în general, acţiunile privind restituirea depozitelor bancare;
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în
asigurările facultative de persoane, deci drepturile asiguraţilor asupra
sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de
persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor, adică dreptul la suma
de răscumpărare, la suma asigurată redusă ori alte sume prevăzute a se
plăti ca urmare a expirării sau la împlinirea unui anumit termen (art. 40
din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România).

Prescripţia drepturilor reale principale

Articolul 21 din Decretul nr. 167/1958 stipulează: „Dispoziţiile

decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”. Rezultă că în
ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, drepturile reale principale nu sunt
guvernate de Decretul nr. 167/1958, ci acestora li se aplică prevederile
din Codul civil sau eventual alte acte normative.
Spre deosebire de domeniul drepturilor patrimoniale de creanţă, se
consideră că în domeniul drepturilor reale principale regula o constituie
imprescriptibilitatea, iar excepţia o constituie prescriptibilitatea. Pentru că
drepturile reale sunt limitate ca număr, devine posibilă stabilirea
prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii pentru fiecare caz în parte.
Pornind de la dispoziţiile legale în această materie, jurisprudenţa şi
doctrina consideră că sunt imprescriptibile extinctiv:
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată. În principiu, proprietatea nu se pierde prin neuz, totuşi
această acţiune poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii;
- acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară întemeiată pe
dreptul de proprietate publică. Titularul dreptului de proprietate publică
este statul sau o unitate administrativ-teritorială iar acest tip de proprietate
se caracterizează prin inalienabilitate, imprescriptibilitate, insesizabilitate;
- acţiunea în partaj, conform art. 728 C.civ.;
- acţiunea negatorie. Acţiunea negatorie este aceea prin care
proprietarul reclamant cheamă în judecată o persoană care se pretinde a fi
titularul unui alt drept real principal, dezmembrământ al dreptului de

132
proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie) asupra bunului
respectiv şi solicită instanţei să-l oblige pe pârât la încetarea exercitării
abuzive a acestui drept. Acţiunea negatorie apără însăşi proprietatea şi de
aceea se bucură de regimul acţiunii în revendicare;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept
de superficie. Prin acţiunea confesorie, reclamantul, care este titularul
unui drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate,
solicită instanţei să-l oblige pe pârât, care poate fi inclusiv proprietarul
bunului, la respectarea dreptului său. Numai acţiunea confesorie ce apără
superficia este imprescriptibilă deoarece acest dezmembrământ al
dreptului de proprietate include în el şi un drept de proprietate asupra
construcţiilor ori plantaţiilor, iar acţiunea în revendicare imobiliară, aşa
cum am arătat, este imprescriptibilă;
- acţiunea în grăniţuire. Acţiunea în grăniţuire dă dreptul
proprietarilor a două terenuri învecinate să solicite instanţei să determine,
prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri. Caracterul
imprescriptibil al acestei acţiuni rezultă din caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate imobiliară.
Prin excepţie sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată;
- acţiunea în revendicare imobiliară în caz de avulsiune. În acest
sens art. 498 C.civ. prevede că: „Dacă un fluviu sau râu, navigabil sau nu,
rupe, deodată o mare parte, şi care se poate recunoaşte, de pământ şi o
lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost
pământul de la care s-a rupt, însă numai dacă se va reclama în termen de
1 an”;
- acţiunea în revendicare a imobilului adjudecat în cadrul
procedurii de urmărire silită imobiliară se prescrie în termen de 3 ani de
la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară;
- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte ocrotirea dreptului
de uzufruct, uz, abitaţie şi servitute;
- acţiunea posesorie, prin aceasta se urmăreşte însă apărarea
posesiei ca stare de fapt şi nu a unui drept real (art. 674 C.proc.civ.).

Prescripţia drepturilor reale accesorii

Din interpretarea „per a contrario” a dispoziţiilor art. 21 din

Decretul nr. 167/1958 rezultă că drepturile reale accesorii sunt
prescriptibile extinctiv. De fapt, aceeaşi concluzie se poate deduce şi dacă
privim faptul că drepturile reale accesorii depind de existenţa unui drept
principal de creanţă, iar „accesorium sequitur principale”.

133
 5.2.3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul dreptul
nepatrimoniale

În materia drepturilor nepatrimoniale este aplicabil principiul

imprescriptibilităţii, potrivit căruia protecţia juridică a acestor drepturi
subiective civile, prin acţiune în justiţie, nu este limitată în timp ,
putându-se obţine oricând.
Deşi legea nu consacră expres principiul, practica şi doctrina sunt
unanime în recunoaşterea lui. Iar o interpretare „per a contrario” a
dispoziţiilor art. alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispune că
„Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie
dacă nu a fost exercitat în termen legal” întăreşte această concluzie.
Jurisprudenţa a statuat că este de principiu că drepturile
nepatrimoniale inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la
nume, la domiciliu etc., sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile.
Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturile
personale nepatrimoniale, se consideră că sunt prescriptibile extinctiv,
deşi au un obiect nepatrimonial, următoarele acţiuni:
- acţiunea în nulitate relativă a unui act juridic civil (în termen de
3 ani, art. 9 din Decretul nr. 167/1958);
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art. 21 C.fam.:
„Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost
viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin
viclenie sau prin violenţă”);
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 55 alin. 1 C.fam.:
„Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 6 luni de la
data când tatăl a cunoscut naşterea copilului”);
- acţiunea în stabilirea paternităţii(art. 60 alin. 1 C.fam.:
„Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în
termen de 1 an de la naşterea copilului”).

Secţiunea 5.3. Termenele de prescripţie extinctivă

5.3.1. Noţiune şi clasificare

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de

lege în limita căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea
pierderii posibilităţii de a obţine obligarea în justiţie a pârâtului la
executarea obligaţiei ce-i incumbă.
Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente
legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un asemenea termen iar
datorită normelor imperative care îl reglementează, părţile în momentul
încheierii actului juridic civil, nu pot deroga de la acesta stabilind alte
termene de prescripţie extinctivă şi nici nu le pot modifica sau stabili alte

134
momente de la care ele încep să curgă. Intrând în contradicţie cu normele
de ordine publică orice asemenea clauză contractuală ar fi lovită de
nulitatea absolută.
Clasificare
După sfera acestora, avem termene generale şi termene speciale;
După izvorul normativ, există termene care rezultă din Decretul nr.
167/1958 şi termene care rezultă din alte acte normative;
După întindere, se distinge între termene mai lungi decât cel
general, termene egale cu cel general şi termene mai scurte decât cel
general.
5.3.2. Termenele generale de prescripţie extinctivă
Termenul general de prescripţie extinctivă este acela care se aplică
ori de câte ori pentru dreptul prescriptibil la acţiune legea nu a prevăzut
un termen special.
Pornind de la distincţia dintre acţiunile personale şi acţiunile reale,
din materia domeniului prescripţiei, se admite că în sistemul nostru
există:
1. un termen general de 3 ani aplicabil acţiunilor personale care
însoţesc drepturile de creanţă;
2. un termen general de 30 de ani aplicabil acţiunilor reale care
însoţesc drepturile reale principale.

Termenul general de prescripţie extinctivă aplicabil acţiunilor

personale
Termenul de prescripţie extinctivă, cu caracter generale, aplicabil
raporturilor obligaţionale, este instituit în art. 3 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958 potrivit căruia: „termenul de prescripţie este de 3 ani”.
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de
izvorul lor, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres anumite
termene speciale.

Termenul general de prescripţie extinctivă de 30 de ani

aplicabil acţiunilor reale prescriptibile extinctiv
În privinţa drepturilor reale principale prescriptibile extinctiv,
termenul de prescripţie aplicabil va fi cel reglementat în art. 1890 C.civ.
care dispune că: „toate acţiunile reale pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor
prescrie în 30 de ani”.
Acest termen de prescripţie se aplică:
- acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată;
- acţiunilor confesorii (cu excepţia situaţiilor când aceasta
ocroteşte un drept de superficie).

135
 5.3.3. Termene speciale de prescripţie extinctivă
Există termene speciale de prescripţie, aplicabile atât acţiunilor
patrimoniale cât şi acţiunilor nepatrimoniale; de exemplu, în materia
acţiunilor nepatrimoniale:
- termenul de 6 luni aplicabil în caz de anulare a căsătoriei în
baza art. 21 alin. 2 C.fam.;
- termenul de 1 an, aplicabil stabilirii paternităţii copilului din
afara căsătoriei, reglementat de art. 60 alin. 1 C.fam.;
- termenul de 6 luni, în care se prescrie acţiunea în tăgada
paternităţii, conform art. 55 alin. 1 C.fam.

Secţiunea 5.4. Cursul prescripţiei extinctive

5.4.1. Începutul prescripţiei extinctive

Principial, prescripţia începe să curgă de la data când ia naştere

dreptul la acţiune.
Regulile speciale au în vedere dreptul subiectiv pur şi simplu,
dreptul subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie
suspensivă, răspunderea civilă pentru fapta ilicită, acţiunea în anulare,
răspunderea pentru viciile lucrului sau lucrării.
În cazul obligaţiilor care urmează să fie executate la cererea
creditorului şi în cazul obligaţiilor al căror termen de executare nu este
stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului juridic
civil concret.
Pentru dreptul subiectiv afectat de un termen suspensiv sau de o
condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a
împlinit condiţia sau la care a expirat termenul respectiv.
În cazul răspunderii civile delictuale, prescripţia dreptului la
acţiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
producerea pagubei, cât şi persoana care trebuia să răspundă de aceasta.
În cazul răspunderii pentru vicii ascunse ale lucrului, prescripţia
începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la data predării lucrului sau lucrării; în cazul
construcţiilor, prescripţia pentru vicii ascunse începe să curgă de la data
descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la
predare.
În situaţia în care debitorul este obligat la prestaţii succesive,
dreptul la acţiune pentru fiecare dintre prestaţii se stinge printr-o
prescripţie deosebită.

5.4.2. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

136
 Pe parcursul curgerii termenului de prescripţie pot exista situaţii
care împiedică exercitarea dreptului la acţiune, punând uneori, pe titularul
dreptului, în imposibilitatea de a formula pretenţii în termenul prevăzut
de lege, deşi nu i se poate imputa lipsa de preocupare sau de diligenţă
pentru realizarea acestui obiectiv.
Definim suspendarea prescripţiei extinctive ca fiind acea
modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea, de drept, a curgerii
termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ
prevăzute de lege, care îl pun pe titularul dreptului material la acţiune în
imposibilitatea de a acţiona.

Cazuri de suspendare
Cazuri generale
Cazurile de forţă majoră care îl pun pe titularul acţiunii în
imposibilitate materială de a-şi exercita acest drept; prescripţia este
suspendată cât timp cel împotriva căruia curge este împiedicat să facă
acte de întrerupere.
Cazurile în care debitorul, creditorul sau ambii fac parte din forţele
armate ale României, iar acestea se află pe picior de război.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de
exerciţiu, câtă vreme acesta nu are reprezentant legal şi nici împotriva
celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, câtă vreme nu are ocrotitor
legal.

Cazuri speciale
Prescripţia se suspendă până la rezolvarea reclamaţiei
administrative făcută de persoana îndreptăţită la despăgubire sau
restituiri, în temeiul unui contract de transport ori de prestări de servicii
de poştă sau de telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui
termen de 3 luni, calculat de la înregistrarea reclamaţiei.
Prescripţia nu curge cât timp nu au fost date şi aprobate socotelile
între părinţi sau tutori, pe de o parte, şi cel pe care îl reprezintă, pe de altă
parte, precum şi între orice alte persoane care, în conformitate cu legea
sau cu o hotărâre judecătorească, administrează bunurile altora şi cei ale
căror bunuri sunt administrate.
În raporturile dintre soţi, prescripţia se suspendă pe durata
căsătoriei.

Efecte generale ale suspendării

Pentru perioada anterioară cauzei de suspendare, aceasta nu
produce efecte; timpul scurs până la acel moment intră în calculul
termenului de prescripţie.

137
 Pe durata cauzei de suspendare, efectul este reprezentat de oprirea
curgerii prescripţiei; această perioadă nu intră în calculul termenului.
Ulterior încetării cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul.
Prescripţia nu se socoteşte împlinită înainte de expirarea unui
termen de 6 luni de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia
termenelor de prescripţie mai scurte de 6 luni, care nu se împlinesc decât
după expirarea unui termen de 1 lună de la suspendare.

5.4.3. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive

Întreruperea prescripţiei extinctive este acea modificare a cursului
acesteia care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea
unei cauze întreruptive şi începerea unei prescripţii extinctive noi.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive

Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către cel în
folosul căruia curge prescripţia;
Introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare,
chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă;
printr-un act începător de executare.

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea
prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte:
- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică
înlăturată. Astfel, toată prescripţia care a curs între momentul ei de
început şi data cauzei de întrerupere este socotită ca necursă;
- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în
începerea altei prescripţii, prin urmare, după ce a operat întreruperea
începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Efectele întreruperii se produc însă numai în cazul în care cauza de
întrerupere a intervenit în interiorul termenului de prescripţie. Ele se
produc de drept în baza legii iar instanţa doar va constata producerea lor.

5.4.4. Repunerea în termenul de prescripţie

S-a considerat că repunerea în termen este beneficiul acordat de
lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut
formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că
organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cerea de
chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de
prescripţie.

138
 Cazurile temeinic justificate reprezintă împrejurări care, fătă să
aibă caracterul forţei majore şi fără să reprezinte o culpă a titularului, l-au
împiedicat pe acesta în mod efectiv să-şi exercite dreptul la acţiune.
Sunt cazuri temeinic justificate:
- necunoaşterea de către succesor a morţii autorului, întrucât
ceilalţi moştenitori i-au ascuns această împrejurare, cu rea-credinţă;
- cazul de spitalizare îndelungată, repetată;
- executarea unei pedepse privative de libertate;
- comunicarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie cu
depăşirea termenului de executare de 1 an;
- părăsirea minorului de către reprezentantul legal etc.
Instanţele au decis că nu constituie cauze temeinic justificate
următoarele:
- necunoaşterea legii sau eroarea de drept;
- ruperea legăturii cu defunctul şi stabilirea domiciliului într-o
altă localitate;
- boala consilierului juridic;
- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului
persoanei juridice etc.
Cererea de repunere în termenul de prescripţie trebuie formulată în
termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea
termenului de prescripţie extinctivă; termenul de 1 lună este, la rândul
său, un termen de prescripţie extinctivă.
În conformitate cu cele prevăzute în Decretul nr. 167/1958 repunerea în
termenul de prescripţie constă în socotirea prescripţiei extinctive ca
neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a fost depăşit. Astfel, repunerea
în termenul de prescripţie anihilează efectul extinctiv al prescripţiei şi
permite organului de jurisdicţie să treacă la soluţionarea pricinii pe fond.
Repunerea, însă, nu permite judecătorului să acorde părţii un nou termen
de prescripţie ci doar lasă acestuia posibilitatea de a considera prescripţia

139