Genul EPIC

 Cuprinde opere literare care au naraţiunea ca mod de expunere predominant,

care se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul sau monologul interior.
 Se deosebește de genul liric prin obiectivare.

Particularitățile textului epic:

-prezintă instanțele narative: autor, cititor, narator, personaj;
-prezența subiectului;
-în general, operele epice sunt structurate după momentele subiectului;
-are o mare mobilitate în timp și spațiu;
-există un conflict care nu atinge intensitatea celui din textul dramatic;
-prezența personajelor – sunt atât agenți ai acțiunii cât și purtătoare ale mesajului
autorului;
-folosirea unor moduri de expunere specifice: narațiunea, descrierea, dialogul,
monologul interior;
-prezența unor particularități ale stilului narativ: număr mare de verbe, folosirea
timpurilor narative (prezent, imperfect, perfect simplu).
Specii narative
Populare Basmul, Legenda, Snoava, Balada (în versuri)
Culte Basmul, Schița, Nuvela, Romanul , Amintirile, Jurnalul, Memoriile
Perspectiva narativă
 defineşte punctul de vedere al naratorului. Poate fi:

· Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv

în relatare;
· Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică
în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal
· Omniscientă – naratorul ştie tot despre personajele sale, acesta fiind
omniscient, omniprezent; focalizarea este zero;
 GENUL LIRIC

 exprimă în mod direct sentimentele, trăirile, stările, atitudinea şi viziunea

poetului, prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice. În cadrul
genului liric predomină funcţia poetică a limbajului. Aceasta este centrată
asupra modului de organizare şi transmitere a mesajului.
 Genul liric reunește mai multe specii literare: pastelul, idila, elegia, meditaţia,
oda, satira şi epistola, romanţa, psalmul, epigrama, madrigalul, sonetul,
rondelul, gazelul, glosa, doina, cântecul, ghicitorile, strigăturile, descântecul.
 Eul liric / poetic este “vocea” care exprimă în text gandurile, sentimentele,
stările poetului. Eul liric are ca sursă eul empiric, pe care însă îl depăşeşte,
exprimând valori general-umane. De asemenea, prin intermediul eului liric
este transmisă viziunea despre lume a poetului. Mărcile lexico-gramaticale ale
prezenţei eului liric în text sunt verbele, pronumele, adjectivele pronominale de
persoana I singular şi plural, persoana a II-a singular şi plural, dativul etic şi
dativul posesiv, substantive la vocativ, exprimări afective.

GENUL DRAMATIC

 Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt satirizate moravuri ale
societăţii prin intermediul diverselor tipuri de comic; deznodământul este
întotdeauna fericit.
De exemplu: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; O noapte furtunoasă
de I.L. Caragiale; ...escu de Tudor Muşatescu; Titanic-Vals de Tudor
Muşatescu; Chiriţa în provinţie de Vasile Alecsandri.
Tipuri de comic:
· comic de situaţie – prezentarea unor situaţii care stârnesc râsul;
· comic de limbaj – utilizarea unui limbaj prin care sunt caracterizate
personajele;
· comic de nume – numele personajului defineşte şi trăsătura dominantă a
acestuia;
· comic de caracter – personajele sunt construite pe o trăsătură de caracter
dominantă.
 Modurile verbelor

Modul este forma pe care o ia verbul, prin care este arătat cum consideră vorbitorul
acțiunea: reală (merg), realizabilă (să merg), dorită sau condiționată (aș merge),
poruncită (mergi). Modurile verbului se împart în două categorii: moduri personale și
moduri nepersonale.
Moduri personale (predicative)
Modurile personale își schimbă forma după persoană. Totodată în aceste moduri
verbele au funcția sintactică de predicat, motiv pentru care sunt numite și moduri
predicative. Modurile personale sunt: indicativ, conjunctiv, condițional-
optativ, imperativ (pentru detalii vezi legăturile anterioare).

PERS MODUL MODUL MODUL CONDIȚIONAL- MODUL

INDICATIV CONJUNCTIV OPTATIV IMPERATIV

eu mănânc să mănânc aș mânca –

tu mănânci să mănânci ai mânca mănâncă tu!
el/ea mănâncă să mănânce ar mânca –
noi mâncăm să mâncăm am mânca –
voi mâncați să mâncați ați mânca mâncați voi!
ei/ele mănâncă să mănânce ar mânca –

Modurile nepersonale (nepredicative)

Modurile nepersonale nu-și schimbă forma după persoane și nu pot avea funcția
sintactică de predicat. Mai sunt numite și moduri nepredicative. Modurile
nepersonale sunt: infinitiv, participiu, gerunziu, supin (pentru detalii vezi legăturile
anterioare).

MODUL INFINITIV MODUL PARTICIPIU MODUL GERUNZIU MODUL SUPIN

a mânca mâncat mâncând de mâncat

a părea părut părând de părut
a scrie scris scriind de scris
a veni venit venind de venit
 PROPOZITII CIRCUMSTANTIALE

1. Propoziţia subordonată circumstanţială de loc

Definiţia – Propoziţia subordonată circumstanţială de loc constituie în frază o

realizare propoziţională a complementului circumstanţial de loc, arătând locul,
direcţia sau spaţiul străbătut.
Întrebările – unde?, de unde?, până unde?, pe unde?, încotro?.
Termenii regenţi: - un verb: Vei pleca 1/ unde spun eu. 2/
- o locuţiune verbală: Şi-a făcut de cap unde şi-a petrecut
vacanţa.
- un interjecţie: Hai unde ne invită ei!
- un adjectiv: Este cineva stătător unde a fost prisaca lui
Buburuz? (M. Sadoveanu, Prisaca de altădată)
Elementele introductive - adverbe relative (unde, încotro, dincotro)
- adverbe nehotărâte (oriunde, oriîncotro,
orişiunde):
- pronume relative:
- adjective pronominale relative:
- pronume nehotărâte:
- adjective pronominale nehotărâte:
Topica şi punctuaţia – CL poate sta înainte şi după regentă ;
- se desparte prin virgulă de regentă atunci când stă în
faţa acesteia

2. Propoziţia subordonată circumstanţială de timp

Definiţia – Propoziţia subordonată circumstanţială de timp constituie în frază

o realizare propoziţională a complementului circumstanţial de timp, arătând
momentul, durata sau frecvenţa unei acţiuni sau a unei însuşiri din propoziţia
regentă.
Întrebările – când?, de când?, până când?, cât timp?
Termenii regenţi: - un verb:
- o locuţiune verbală:
- un adjectiv:
- un adverb:
Elementele introductive - adverbe relative (când, cât, cum):
- adverbe nehotărâte
- locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
- pronume relative:
- adjective pronominale relative:
- pronume nehotărâte:
- adjective pronominale nehotărâte:
- conjuncţia subordonatoare până:
Topica şi punctuaţia – CT poate sta înainte şi după regentă ;
- se desparte prin virgulă de regentă atunci când stă în
faţa acesteia
3. Propoziţia subordonată circumstanţială de mod

Definiţia – Propoziţia subordonată circumstanţială de cauză constituie în frază

o realizare propoziţională a complementului circumstanţial de mod, arătând felul în
care se desfăşoară o acţiune sau felul în care se înfaţişează o însuşire.
Întrebările –cum?, cât?,
Termenii regenţi: - un verb:
- o locuţiune verbală:
- un adjectiv:
- un adverb:
Elementele introductive - adverbe relative:
- locuţiuni conjuncţionale subordonatoare:
Topica şi punctuaţia – CM poate sta înainte şi după regentă ;
- se desparte prin virgulă de regentă atunci când stă în
faţa acesteia
 PARTILE DE PROPOZITIE

Predicatul este partea principală de propoziție de care depinde existența unei

propoziții, care spune ceva despre subiect, conferă subiectului o acțiune, o
caracteristică, o stare, o identitate sau o însușire. În general predicatul indică ce
face, cine este, ce este, cum este subiectul.
Model de analiză
Am văzut un film amuzant. (ce se spune despre subiectul “noi”? am văzut)
am văzut ‒ predicat verbal, exprimat prin verb predicativ "a citi", personal, tranzitiv,
conjugarea a II-a, diateza activă, modul indicativ, timpul perfect compus, persoana I,
singular, forma afirmativă

Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea

exprimată de predicatul verbal, cine suferă acțiunea exprimată de un predicat verbal
pasiv sau cine are o anumită caracteristică exprimată de numele predicativ. Altfel
spus, subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu
ajutorul predicatului.
Intrebari: cine?, ce?,  despre cine  (ce) ni se spune că?

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv,

o locuțiune substantivală sau un înlocuitor al substantivului – pronume sau numeral.
Atributul răspunde la care? ce fel de? al (a, ai, ale) cui? cât (câtă)? câți (câte)?
întrebările: al câtelea? a câta?

Hainele colorate sunt în dulap. (care haine? colorate, determină un substantiv)

Noi cei tineri vom schimba România. (care noi? cei tineri, determină un pronume)
În sală au rămas doi colegi. (câți colegi? doi, determină un numeral)
Se apropie de noi o mașină de pompieri. (ce fel de mașină? de pompieri)
Mașina mamei are pană. (a cui mașină? a mamei)

Complementul este o parte secundară de propoziție care determină un verb,

un adjectiv, un adverb sau o interjecție cu funcția de predicat.
Complementul răspunde la
întrebările:
pe cine? ce?
cui? despre cine? despre ce? la cine? la ce? pentru
cine? cu cine? cu ce?
de cine? de ce?
unde? de unde? pe unde? pâna unde? încotro?
când? de când? până când? cât timp?
cum? în ce fel? cât?
din ce cauză? din ce pricină?
în ce scop? cu ce scop?
 DIFTONG. TRIFTONG. HIAT

DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o VOCALĂ  ŞI O

SEMIVOCALĂ. pronunţate în aceeaşi silabă.
ATENŢIE!
*Diftongul   se poate constitui din DOUĂ SUNETE ALĂTURATE  APARŢINÂND
UNOR CUVINTE DIFERITE, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre  elementele
componente ale acestor silabe apare CRATIMA:
mi-a amintit;  să-i dau; că-i spune;
 
  TRIFTONGUL  este   grupul   de   sunete   alcătuit  dintr-o vocală şi două
semivocale pronunţate în aceeaşi silabă.
ari-pioa-ră:  cre-ioa-ne: i-ni-mioa-ră, le-oai-că; do-reau; tră-iai;  fo-iau;, so-seau
ATENŢIE!
  Triftongul se poate constitui din TREI  SUNETE ALĂTURATE,  APARŢINÂND
UNOR CUVINTE DIFERITE, DAR PRONUNŢATE ÎMPREUNĂ, ÎN ACEEAŞI
SILABĂ. Intre  elementele componente ale acestor silabe apare CRATIMA.
  şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus
 
  HIATUL    apare    între    DOUĂ    VOCALE   ALĂTURATE PRONUNŢATE IN 
SILABE DIFERITE:
  du-e, ca-i-să,  a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-os; sca-un
 TEXTUL ARGUMENTATIV

Textul argumentativ urmărește să convingă ascultătorul/cititorul în legătură cu un

anumit punct de vedere asupra unui subiect.
Structura unui text argumentativ este:
1. Ipoteza reprezintă enunțul prin care se comunică opinia despre subiectul pus
în discuție. Pentru exprimarea opiniei se utilizează structuri precum: consider
că, cred că, în opinia mea, după părerea mea.
2. Cuprinsul (argumentele care trebuie justificate)
Argumentele aduse în sprijinul unei opinii reprezintă cea mai mare parte din textul
unei argumentări.
Introducerea fiecărui argument se realizează prin cuvinte/grupuri de cuvinte
numite conectori de tipul: în primul rând/în al doilea rând, pe de o parte/pe de altă
parte, un prim argument/alt argument, în plus/mai mult decât atât .
Fiecare argument exprimat trebuie susținut prin dovezi: explicații, exemple, citate,
comparații, experiențe personale. Justificarea argumentului se realizează tot prin
conectori, cum ar fi: deoarece, pentru că, întrucât, din contră, spre deosebire de, în
opoziție cu, la fel ca, în mod asemănător cu etc. Acești conectori realizează legătura
logică dintre ideile textului. Atitudinea față de ideile susținute poate fi comunicată prin
structuri precum: probabil, posibil, fără îndoială, cu certitudine, cu siguranță, desigur
că etc.
3. Concluzia
Concluzia cuprinde o sinteză a argumentelor aduse în sprijinul ipotezei inițiale. Ea nu
conține nicio idee nouă. Poate fi introdusă prin structurile: în concluzie, așadar, în
consecință, prin urmare etc
 REGULILE DESPĂRŢIRII CUVINTELOR ÎN  SILABE
  1. O CONSOANĂ ÎNTRE DOUĂ VOCALE trece  în silaba următoare;
  ma-să; pă-du-re; u-ti-li-za-re; Această regulă  se aplică şi în următoarele situaţii:
a) dacă înaintea consoanei sau după ea se află un  diftong sau un triftong, la
despărţirea în silabe consoana trece în silaba  următoare:
  pâi-ne; stro-pea-lă; CRE-IOA-NE;
b) litera x este considerată  ca o singură consoană şi trece în silaba următoare
atunci când se află între  două vocale:
  a-xă; e-xa-men; e-xer-ci-ţiu;
c)   atunci când  între cele două vocale se află literele CE, CI, GE, GI, CHE, CHI,
GHE, GHI, care  redau o singură consoană, acestea trec în silaba următoare:
  ve-che; în-ger;  ve-he; un-gher;
2. DOUĂ CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE
  la despărţirea în silabe se despart şi ele, prima  consoană trece în silaba dinainte,
iar a doua consoană la silaba următoare:  ar-tă; ac-tiv; tic-sit; mun-te; un-ghi-e;
EXCEPŢIE:
  Dacă în grupul de două consoane, a doua este l  sau r, iar prima este
b,c,d,f,g,h,p,t,v, despărţirea în silabe se face înaintea  întregului grup, adică cele
două consoane fac parte   din aceeaşi silabă:
  o-braz: o-blu: co-dru: a-flu-ent; a-fri-can:
  a-gra-fa;    pe-hli-van:   su-ple-ţe:   pa-tru:
co-vrig: e-vla-vi-e:
3. TREI SAU MAI  MULTE CONSOANE ÎNTRE  DOUĂ VOCALE, la despărţirea în
silabe prima consoană se duce la silaba  dinainte, iar celelalte două trec la silaba
următoare.
  as-tru; mon-stru; con-struc-tor;
  EXCEPŢIE:
  In cazul grupurilor de consoane lpt, mpt,  nct, ncţ,  ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea
se face DUPĂ A DOUA CONSOANĂ DIN GRUP:
  sculp-tu-ră; somp-tu-os; linc-şii;  punc-taj;   func-ţi-e; arc-tic; jert-fa; ast-ma-tic;
sand-viş; 
4. DOUĂ VOCALE ÎN HIAT se despart între ele, făcând parte din silabe diferite:
  a-er; a-le-e; po-e-zi-e; 
ATENŢIE!
  ■când O VOCALĂ este URMATĂ DE UN DIFTONG SAU DE UN
TRIFTONG despărţirea  se face înaintea diftongului sau a   triftongului:
  plo-uă; le-oai-că;
ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită şi cu înţeles  opus:
    mare # mic; înalt # scund; bun # rău;  sus # jos etc. 

  •  Antonimia se poate realiza şi cu ajutorul prefixelor (prefixe antonimice, 

negative sau privative): 
confirma # infirma;
închide  # deschide;
  împacheta   #    despacheta;  
cinstit   #   necinstit;
egal # inegal;
lipit # dezlipit  etc. 

FAMILIA DE CUVINTE - FAMILIA LEXICALA

    Familia   lexicală  reprezintă totalitatea CUVINTELOR ÎNRUDITE ca  sens,

formate de la acelaşi cuvânt de bază şi
  având acelaşi radical. Ea este formată din CUVÂNTUL  DE BAZĂ, CUVINTELE
DERIVATE, CUVINTELE REALIZATE PRIN  COMPUNERE ŞI
  PRIN SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE.
a) Cuvântul de bază este  cuvântul de la care se porneşte în alcătuirea unei familii
lexicale.
b) Radicalul este elementul comun care se întâlneşte  la cuvintele ce formează o
familie lexicală.
NOTĂ:
*Radicalul  poate fi identic sau nu cu termenul de bază:
BUN -       bunic - străbunic
cuv. de bază- radical -  radical
MUNCĂ(CUV. DE BAZĂ) -   muncitor ( RADICAL)
*  Radicalul poate conţine alternanţe fonetice: floare - florar
c)   Cuvintele   derivate  sunt cuvinte formate cu ajutorul prefixelor  sau/şi  al
sufixelor lexicale:
grădină -  cuvânt de bază
grădinar - grădin + suf. -ar
grădinăreasa - grădin  + suf.-ar +  suf.-easă
grădinăresc - grădin + suf. -ar + suf. -esc
grădinărit - grădin +  suf. -ar + suf. -it
grădiniţă - grădin + suf.

SINONIMELE sunt cuvintele cu formă diferită şi înţeles identic sau foarte

asemănător.
Un cuvânt poate avea mai multe sinonime, formându-se astfel o serie sinonimică:
adevărat - real - veritabil – autentic
Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire:
substantive: noroc=şansă;
verbe: a reuşi-a izbuti;
adjective: prietenesc=amical;
pronume: el—dânsul;
numerale: întâiul—primul;
adverbe: mereu-totdeauna;
prepoziţie: către=spre

PARONIMELE sunt cuvinte cu formă aproape identică (uneori diferă un singur 

sunet) şi cu sensuri diferite.
   PRONUMELE este o parte de vorbire. Fiecare om are un nume şi  un PRENUME.
COMPLEMENTUL este de mai multe feluri. Ei i-am făcut un COMPLIMENT.
Mic dicţionar de paronime

abilitate (pricepere) - agilitate (sprinteneală,  supleţe);  

apropiere (acţiunea de a se apropia) - apropriere (acţiunea  de a însuşi un lucru
străin)    arbitrai (hotărât  de arbitru) - arbitrar (după bunul plac);
carbonier (care se  referă la cărbune) - carbonifer (ramură   industrială care se
ocupă cu  extracţia şi prelucrarea cărbunelui);
complement (parte  de   propoziţie)  - compliment (laudă, măgulire);
eferenţă (respect, consideraţie) - diferenţă (deosebire);
  Pleonasm în cazul pleonasmului avem  de-a face cu utilizarea alăturată a mai multor
cuvinte sau construcţii cu  acelaşi înţeles. Pleonasmul constituie o greşeală de limbă: MOŞ
BĂTRÂN,  AVANSAŢI ÎN FAŢĂ, FOARTE VAST, MAI SUPERIOR, REVINE DIN NOU etc.

Există o serie de pleonasme admise, în primul rând  pentru faptul că au in vedere

expresivitatea formării şi accentuarea ideii: AM  VĂZUT CU OCHII MEI, ANI
  DE ZILE.

OMONIMELE sunt cuvinte cu formă identică şi acelaşi corp  fonetic, dar cu

înţeles total diferit:
  Barca pluteşte pe LAC.
  Am dat cu LAC pe unghii.