Preadolescența și adolescența

Sabarez Daria
Preadolescența este o etapă a dezvoltării umane care urmează după copilărie.
Adolescența este perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la
maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziție este ușor diferit de la un individ
la altul și depinde de mai mulți factori: sex (în general fetele intră în adolescență înaintea
băieților), cadrul socio-cultural etc.
Consider că preadolescența m-a marcat atât în sens pozitiv cât și în sens negativ
din mai multe motive.
În primul rând, părinții mei nu au capacitatea de a utiliza un
laptop/tabletă/smartphone așa că asta a condus la o libertate uriașă asupra explorării lumii
online. Am început cu jocurile din acest mediu virtual unde am descoperit un site destinat
copiilor. Curiozitatea vârstei m-a împins să îmi fac un cont pe platformă. Mi-am făcut o
familie de dinozauri (funcție pe care o aveau doar copiii ce s-au înregistrat), aproximativ o
mie de benzi desenate (și în prezent creez pe platformă benzi desenate) și mulți prieteni
virtuali (care puteau fi pedofili, dar ani de zile nu mi-am dat nici măcar prenumele real pe
site).
Cu timpul am găsit în mediul online diferite jocuri foarte distractive pentru vârsta
pe care o aveam, dar doar două au lăsat o adevărată urmă în mintea mea. Primul joc s-a numit
Sweet Flirt (un joc de tip RPG care, în 2017, versiunea în limba română a fost ștearsă) care
mi-a pus temelia pasiunii pentru lectură prin poveștile (fan-fiction-uri) scrise de alte jucătoare
pe forum. Un alt joc care mi-a marcat această perioadă a fost MyCherryLady unde mi-am
clădit mai multe prietenii online și am avut un minisucces cu primul meu proiect personal: o
bandă desenată în care personajul principal era o extraterestră de pe Clarfa, orașul Clarfonia
(Anexa 1). Din nefericire banda nu mai există pe internet și încă mă doare ștergerea ei.
Fără să îmi dau seama m-am deconectat de la lumea reală și m-am mutat aproape
trup și suflet pe internet. Părinții mei au observat obsesia ce mi se crease, dar nu au reușit să
„mă vindece”.
Pe lângă jocurile online, am creat în clasa a șaptea (aveam 13 ani) o altă obsesie
pentru o platformă pentru cititori și scriitori amatori: Wattpad. Mi-am petrecut multe ore
citind lucrări scrise de persoane de-o vârstă cu mine și am avut la rândul meu încercări.
Experiențe plăcute și mai puțin plăcute care au creat, după părerea mea din prezent, o
persoană minunată.
Din nefericire, deconectarea mea de la realitatea propriu-zisă și mutarea în online
au degenerat într-o anxietate dubioasă. Îmi place să vorbesc cu oamenii, dar dacă aș putea să
nu am niciun contact (de orice fel ar fi el) cu o persoană, aș alege a doua variantă oricând.
La școală nu am fost niciodată un copil de nota zece (chiar dacă părinții mei și-ar
fi dorit asta, iar eu ardeam pe interior să îi fac mândri de mine... ca acum de altfel, dar nu am
reușit niciodată), dar nici de nota cinci, ci undeva pe la mijloc... Raportându-ne la colectivul
clasei din care făceam parte atunci. Nu mi-au plăcut niciodată temele, iar profesorii au înțeles
repede asta (într-un colectiv de optsprezece elevi în care maxim zece își făceau, cu noroc,
temele oră de oră, se subînțelege demoralizarea cadrelor didactice) și nu m-au bătut la cap cu
ele (chiar dacă uneori le mai făceam de plictiseală prin pauze) (și de cele mai multe ori mă
spuneau părinților mei în cancelarie, dar fără rezultat oricum). Un alt noroc al meu a fost că
înțelegeam informațiile din clasă în cele mai dese cazuri și că aveam o oarecare doză de
încredere în mine.
La Evaluarea Națională nu știu cum am făcut, dar am scos cea mai mare medie
din localitate împreună cu cea mai bună prietenă a mea, am intrat la colegiul la care am dat
probele și m-am simțit mândră de mine... Chiar dacă până și în prezent mi-e ciudă pe un
exercițiu de la matematică și de la română!
În al doilea rând adolescența mi-a fost marcată de liceu. Alegerea liceului a fost
cel mai mai greu lucru deoarece părinții mei voiau să fiu la un profil de mate-info/științe ale
naturii, iar eu voiam la filologie sau științe sociale (ca să scap de fizică și chimie în special) și
au fost multe certuri pe acest subiect pe tot parcusul clasei a opta. La final mama a venit cu
propunerea de a merge la filologie la Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” ca să aflăm că nu mai
exista acest profil. Cum eu nu voiam la profil real de frica matematicii, fizicii și chimiei, iar ai
mei nu mă doreau la uman, am căzut la înțelegere pe profilul pedagogic. Până și în prezent
mai am câteva regrete asupra altor discuții trecute.
La liceu în primul an am avut marea problemă de comunicare. Nu vorbeam cu
nimeni... excepție fiind profesorii. Tot în primul an am avut marea cădere la nivelul stimei de
sine când nu am mai dus ritmul cu nicio materie și mă descurajasem. În a doilea an nu mi-a
mai păsat deloc de situația școlară. Tot ce îmi doream era să dorm toată ziua și să treacă anii
de școală. Scopul meu principal fiind să nu rămân corigentă (și spre uimirea multor oameni,
nu am rămas la nicio materie). În clasa a zecea mă reconectasem la internet mult mai zdravăn
decât înainte și mi-a făcut bine, mai ales pentru că eram obișnuită cu spațiul misterios al
online-ului.
Clasa a unsprezecea am început-o cu gânduri mediocre, dar măcar existau (față de
alți ani în care scopul meu se limita la funcțiile de bază) și am simțit că, prin neant, m-am
apropiat mai mult de colegii mei de clasă.
Nu am fost niciodată o persoană ce să se revolte față de părinți sau oameni mai în
vârstă decât mine, dar față de persoanele de aceeași vârstă sau înălțime am fost o oroare din
mai multe motive (ex: principii comuniste, idei dictatoriale, nevoia de a mi se spune că am
dreptate chiar dacă și eu știam că n-am etc).
În prezent izolarea nu mă afectează absolut deloc la nivel de psihic și chiar mă
stimulează să fiu mai creativă, mai productivă și mult mai activă în această perioadă de criză,
singura mea problemă fiind temele pe care obișnuiam să nu le fac și acum se poate ține o
evidență mult prea clară a lor.
În concluzie, părinții mei au avut foarte puțin impact asupra dezvoltării mele
psihice din preadolescență și adolescență, dar nu pentru că nu au fost implicați, ci pentru că eu
nu am dat de la mine. Ei chiar au încercat câteodată să afle ce e în mintea fiicei lor, dar eu nu
le-am împărtășit aproape nimic niciodată decât după ani de zile. Nu regret aproape nimic din
perioada preadolescenței și nici din adolescență. Am învățat că dacă ai prea multe regrete,
acestea te mănâncă pe interior și te fac să te pierzi pe tine însuți, să te gândești prea mult la
urmări și să ratezi ocazii unice în viață. Am învățat că există multe tipuri de oameni și că nu
sunt obligată să îi plac pe toți sau să mă placă ei pe mine, că dacă alții râd de pasiunile mele,
eu să îi ignor și să îmi văd de munca mea deoarece mereu vor exista cârcotași, că orice
domeniu este interesant și suculent dacă cel care mi-l prezintă știe să o facă pe gustul meu.
Am conștientizat că dacă reușești să faci un lucru foarte bine din prima, asta nu îți garantează
absolut deloc reușita din a doua încercare sau următoarele și că trebuie să mă gândesc la o
modalitate de a-i face pe ai mei să înțeleagă cum să folosească un laptop (atât partea de
internet, cât și partea de programe Office) deoarece simt că îmi mănâncă mie sufletul cu
rapoartele lor de activitate la ore s.a.m.d.
Anexa 1 – Personajul principal din banda desenata „Lumea Clarfoniană”, Aretha